Sunteți pe pagina 1din 57

I.

Tipuri de gramatici
a. Gramatica tradițională – trăsături:
 caracter preponderant descriptive
 logicism – transfer de teme, concept și raționamente din logică
 semanticism = credit foarte mare acordat semanticii lexicale a cuvintelor în definiții
(dinspre conținut spre expresie)
 exemple:
a. subdiviziunile genitivului
b. clasificarea predicatului
c. definițiile complementelor circumstanțiale
d. „nuanțele” funcțiilor sintactice
e. raportul dintre predicat și subiect
f. „fenomenul” apoziției
 imitarea gramaticilor limbilor clasice (latina și greaca)
 ! Observație: Lucrarea monumentale în uz și recomandată în zilele noastre este
Gramatica limbii române (GLR), ediția a II-a, ed. Academiei RS, București, 1963
(vol. I. Morfologia, vol. II. Sintaxa)
b. Gramatica modernă  pune accent pe relațiile sintactice și ierarhizarea componentelor în enunț,
pornind de la expresie spre conținut
 Gramatica modernă analitică/structuralistă – trăsături:
a. caracter inductiv (=pleacă de la un TOT pe care prin analiză îl
descompune în componente, numite poziții sintactice)
b. caracter taxonomic (=clasificator prin excelență)
c. limba română este concepută ca un sistem
d. sistemul limbii este văzut ca un ansamblu de niveluri integrante și
integrate de la simplu la complex, fiecare nivel având unitățile lui
e. indiferent de nivel, unitățile limbii funcționează în două tipuri de raporturi
de opoziție/paradigmatice (conferă unității calitatea de membru al unei
opoziții), respectiv de combinare/sintagmatice (conferă unității calitatea de
termen al unei combinații)
f. se pune accent pe elementele suprasegmentate → deplasarea studiului de
la limba scrisă la cea vorbită
 Gramatica generativ–transformațională:
 Textul reprezintă scopun, nu punctul de plecare.
 În esență, pornind de la un set de elemente lingvistice acceptate, tratate și cuprinse
în vocabularul auxiliar, utilizând un sistem de reguli relativ-restrâns, trebuie să
asigure producerea generală a frazelor corecte ale unor limbi.
 Este un model deductiv.
 Gramatica funcționalistă:
 Este un amestec de structuralism, generativism cu accent pus pe aspectele
semantice și pragmatice în procesul comunicării = modul de funcționare a
limbajului

1
II. Obiectul și unitățile sintaxei
 Obiectul sintaxei l-a constituit dintotdeauna cercetarea modului de organizare, adică a
îmbinărilor de cuvinte (propoziții, fraze).
 Prin sintaxă cuvintele trec din ipostaza lexicală și mecanica (=morfologică) în cea
dinamică/comunicativ, creatoare, logică.
 Trecerea cuvintelor la această nouă ipostază se realizează prin și datorită relațiilor sintactice.
 Ca orice nivel al limbii, și cel sintactic trebuie să aibă un anumit specific prin care se opune
celorlalte niveluri. → Acest specific îl dau unitățile cu care operează.
 !Observație: Potrivit principiului statificării, una și aceeași unitate nu poate apărea la două
niveluri în aceeași expresie accidental.
 exemplu: unitatea de expresiue „o” poate apărea:
a. o – ca vocală la nivel fonologic (ex.: domol)
b. o – ca desinență/morfem la nivel morfologic (ex.: Ioano, vino)
c. o – ca pronume personal la nivel lexical (ex.: Ați văzut-o?)
d. o – ca enunț nestructural la nivel sintactic/propoziție interjecțională
neanalizabilă (ex.: O! Ce bine îmi pare că ați venit la curs!)
 Aceste unități trebuie căutate la nivelul îmbinărilor de cuvinte în diferite ipostaze.
 Îmbinarea de cuvinte au, față de restul unităților, două trăsături noi definitorii
și specifice:
a. trăsătură comunicativă
b. trăsătură relațională  leagă două direcții diferite de aproximare și
definire a sintaxei
a. Perspectiva relaționistă
o Școala Clujeană pune pe primul plan relația sintactică:
 Aceasta este evaluate ca entitate de sine stătătoare (= semn lingvistic dotat cu
expresie și cu conținut).
 De la relație emană organizarea structurală a lexemelor ca termeni (termeni
subordonați, supraordonați, coordonați) în cadrul sintagmelor.
 Sintagmele se fenomenalizează fără funcție sintactică propriu-zisă.
 Sintagma este unitatea sintaxei, una relațională (= creată de relație),
obligatoriu binară și interlexematică.
 Sintagma este unitate atât minimală, cât și maximală.
 Orice enunț structurat gramatical, fie propoziție, fie frază, se descompune fără rest
în sintagme.
 Acest tip de abordare îl numim sintaxă relațională neotradițională.
 Acest model a fost inițiat și consolidate de profesorul D.D. Drașoveanu și
colaboratori.
 Această gramatică nu p neagă pe cealaltă, ci o înglobează.
b. Perspectiva funcționalistă
o Acordând atenție aspectului comunicativ (enunțativ, predicativ), unitatea de bază a
sintaxei este ENUNȚUL, înțeles ca unitate comunicativă, finită, încheiată.
o Enunțul se poate fenomenaliza ca propoziție, ca frază sau chiar ca segment nestructural
gramatical.
o Prin aspectul comunicativ, enunțul se opune unităților celorlale niveluri, respectiv
fonemului (rol constitutiv, diferențiativ), morfemului (rol semnificativ), lexemului
(funcție denominativă).
o ! NOTĂ: Așa-numita parte de propoziție nu constituie o unitate comunicativă, ci este o
subunitate a unui întreg.
2
 Acest principiu stă la baza modelului de descriere a sintaxei din GALR 2005–
2008 cu multe elemente generaliste (vol. II. al acestui tratat).

III. Anexă 1:
a. Coduri de analiză
o Acestea privesc algoritmul de construire a unei interpretări gramatical argumentate și
deci corecte.  Acest algoritm are la bază:
1) Desfășurarea raționamentelor și a deducțiilor într-un anumit fel, din
aproape în aproape, din ușor la mai greu.
2) Concepția gramaticii teoretice pe care se bazează analiza și rezultatul ei.
→ Raportate la acestea, deosebim în mare două categorii de fapte
gramaticale impuse analizei:
 Analizabile într-un singur fel (unitare, terminologic) în
ciclul gimnazial și universitar general → Nu se pune problema
unor coduri.
 Analizabile și interpretabile în două sau mai multe feluri în
funcție de concepțiile școlilor de gramatică. (București, Cluj, Iași)
→ În această situație vorbim de codul de analiză după cum
urmează:
1. cod1 = cod standard cu valabilitate națională, cel impus de
gramatica Academiei din 1963, promovat în manualele
școlare. (ex.: Cartea lui este pe masă.)
2. cod2 = cod exclusiv universitar cu valabilitate națională sau
regională (locală). Această dă socoteală de:
a. achizițiile cercetărilor actuale
b. deosebirile de concepție teoretică aflate între
centrele universitare mai mari
 Deosebirile dintre cod1 și cod2 vizează:
1) statutul morfologic al unor cuvinte (pron. vs adj. pron.; prep. vs adv.; prep.
vs subst.; adv. vs subst.; conj. vs adv.; prep. vs flective; vb. vs aux.)
2) funcții sintactice
3) relațiile sintactice și modul de realizare
4) primul cod privește formarea cursantului ca profesor, al doilea privește
formarea cursantului ca cercetător
o Raportat la cod1 și cod2 de București, cod2 de Cluj se carcterizează prin câteva idei care
individualizează manifest școala clujeană de gramatică:
1) Singura unitate a nivelului gramatical (sintactic) este sintagma binară și
interlexematică.
2) Orice enunț structural gramatical se descompune fără rest în sintagme
binare.
3) Propoziția și fraza sunt fenomenalizări ale sintagmei.
4) Relațiile sintactice sunt numai de două feluri: subordonare vs coordonare.
5) Raportul dintre predicat și subiect este unul de subordonare cu acord
(dinspre predicat spre subiect).
6) Nu există un predicat nominal opus celui verbale – Predicatul nominal este
un grup bifuncțional.
7) Toate verbele cu formă personală sunt predicative (nu există verbe
copulative).
8) Semiauxiliarele de mod și de aspect nu au ajuns la stadiul de mofem, de
flective → sunt auxiliare.
3
9) Statutul de categoria gramaticală a diatezei este discutabil în oricare dintre
membrii ei.
10) A/al/ai/ale și cel/cea/cei/cele sunt exclusiv pronume.
11) Principiul unității în sintaxă din punct de vedere construcțional, dar și un
principiu al unicității relațiilor în subordonare (nu avem două funcții
sintactice identice).
12) Apoziția nu e o funcție sintactică, ci un fapt parantetic, explicativ de
limbă, ci un nonraport sintactic.
13) Dubla subordonare e limitată la nivelul interpropozițional.
14) Așa-numite prepoziții și locuțiuni prepoziționale cu genitivul sunt defapt
un fel de substantive (= circumstanțiale/substantive semiindependente,
având un statut hibrid).
15) Nu există subiect realizat cazual decât în nominativ.
16) Cuvintele relative (pron. rel., adj. pron. rel., adv. rel.) cunosc și ipostaza de
cumulante, rezultat al comprimării unui demonstratic cu un relativ. 
Acestea sunt analizabile sintactic numai prin decumulare/desfacere.
o exemplu: Du-te la cine îți place. → Du-te la acela care îți place.
17) Alături de cazuri există și procazuri sau forme procazuale.
18) Contragerile și reducerile sunt riguros definite și situate la nivel
interpropozițional.
o Adverbele explicative stau în fața unei apoziții, adică au grad de
propoziție (= propoziții contrase, propoziții reduse).  Centrul lor
verbal nepersonal constituie un propredicat.
19) Verbele sau expresiile impersonale au un subiect ∅ cu care se face acordul
verbal, deci propozițiile de acest fel sunt bimembre.
20) Cazurile sunt clasificate după criteriul relațional-funcțional (ipostaze: caz-
prim, caz-secund etc.).
21) Lexemele clasificative cu funcție temporală articulate, fără prepoziție sau
determinare, sunt substantive în acuzativul timpului, nu adverbe.
22) Coordonarea e de trei feluri:
i. copulativă
ii. adversativă
iii. disjunctivă → nu există coordonare conclusivă
o Reprezentanții în perioada postbelică ai școlii clujene:
1. Prof. D.D. Drașoveanu  fondatorul ediției de sintaxă relațională neotradițională,
titular al cursului de sintaxă timp de 40 de ani. – „Teze și antiteze în sintaxa limbii
române”
2. Prof. Mircea Zrentea  specialist și titular al cursului morfologic – „Limba
română contemporană – Morfologia”
3. Prof. Cornel S.  specialist în morfologie, morfematică, fonologie și semantică
structurală – „Timp și temporalitate în limba română contemporană”
4. Prof. G.G. Neamțu  specialist în morfologie, sintaxă, cultivarea limbii –
„Acordul în limba română”
5. Dr. Viarec C. – „Apoziția și propoziția apozitivă”
6. Dr. Ștefan Pozi  sintactician – „Predicativitatea – deliminare contextuală
analitică”
7. Dr. Maria V. Alexandrescu  „Sintaxa limbii române”
8. Dr. Dumitru Brejan  „Gramatica limbii române”
o Clasificarea relațional–funcțională a cazurilor:
 Cazul este o categorie de relație.
4
 Această clasificare cuprinde defapt două subclasificări:
a. una fundamentală care privește toate cazurile (ipostaze relațional –
funcționale):
i. caz1: 5 (N, Ac, D, G, V)
ii. caz2.: 5 (N, Ac, D, G, V)
iii. caz3 : 3 (Ac, G, D)
b. subclasă în subipostază care privește doar două cazuri la caz1 (N, Ac)
i. subipostazele sunt N1”, Ac1” → obligatoriu în cuplu
ii. cazurile acestea ilustrează fenomenul numit flexiune cazuală
secundară (a doua manifestare a aceluiași caz1)
 Caz3 trăsături:
a. caz substantival = se manifestă exclusiv în categoria substantivalului
(subst., pron., orice cu valoare substantivală)  adjectivul nu poate avea
caz3
b. caz însoțit de prepoziție, un caz fără prepoziție prezent fizic sau eliptic nu
poate fi
c. caz impus sau regizat de propoziție
d. prepozițiile nominale au regim monocazual, sunt specializate de câte un
singur caz:
i. prepoziție cu Ac/ cu regim acuzatival (ex.: de, pe, la, în, sub etc.)
 recunoaștere prin: se combină cu un adj. pron. pos.: mea, ta etc.
ii. prepoziție cu regim datival (ex.: datorită, grație, mulțumită etc.)
recunoaștere prin: se combină cu un pron. pers. acc.: mie, ție etc.
 !Atenție: Cuvântul până nu intră în nici unul din contextele prepoziției  nu e
prepoziție, ci un adverb limitativ
a. caz cu putere relațional–funcțională ∅
b. cazul3 este nespecializat în funcție sintactică  datorită semanticii
relaționale foarte diferite a prepoziției însoțite, cazul3 are o sumedenie de
funcții sintactice
 !Atenție: Prepoziția se ia împreună cu substantivul, constituind împreună funcția
sintactică a acestuia.
 orice prepoziție este relațională
 cazurile de ordin 3 se mai numesc și cazuri prepoziționale
 a se evita formularea pleonastică: caz3 cu prepoziție
 a se evita formularea „substantiv precedat de prepoziți”, formă
recomandată: substantiv cu/însoțit de prepoziție
 caz2 trăsături:
a. caz manifestat exclusiv în clasa adjectivului (adj. de toate felurile)
o nu se manifestă în clasa substantivului
o din start un adjectiv nu poate fi decât în caz2
b. forma cauzală e regizată de substantiv prin acord
c. este cazul adjectival
d. adjectivul preia prin acord de la substantiv doar cazul ca membru al
categoriei, nu și ipostaza cazuală al acestuia
e. cazul adjectivului, indiferent care este acesta, repetă informația de cazul
substantivului → se referă tot la substantiv
f. este un fenomen anaforic și redundant informațional
g. în plan sintactic acordul este un mijloc de dirijare al adjectivului spre
substantive, nu spre altă clasă de cuvinte

5
h. în planul semanticii gramaticale, acordul e semnul atribuirii unei
caracteristici → aceasta atribuire rămâne constantă sie însăși, indiferent de
forma cazuală concretă a adjectivului
o adjectivul are una și aceiași funcție sintactică, indiferent de caz, o
funcție de tip atributiv, divizate gramaticii limbii române în funcție
de prezența/absența verbului în structură:
1. atr. adj.
2. NP adj.
3. EPS adj.
 !Notă: Variația cauzală prin acord adjectival nu are nicio consecință asupra
funcției lui. → Cazul 2 are putere funcțională redusă, limitată la cele 3 funcții
atributive.
 !Atenție: V2 are și el funcție sintactică de atr. adj., nu este lipsit de funcție
sintactică.
 caz1 trăsături:
a. este caz exclusive substantival
b. caz neacordat și/sau neimpus de prepoziție → ce nu este caz2 sau caz3, este
caz1
c. este cazul în principiu fără prepoziție (vezi pentru excepții mai jos!)
d. este cazul propriu-zis, cazul curat, adevărat, cu putere relațional–
funcțională maximă
e. variația formală acoperă o variație funcțională reală
f. cazul1 sub specializare pe tip o funcție sau un grup relativ restrâns de
funcții:
i. N1:
1. SB: Câinele mușcă.
2. NP: El este elev.
3. EPS: Ion a fost trimis ca ambassador.
4. Subst. nom., falsă apoziție: Am venit la ora cinci.
ii. Ac1:
1. CD cu sau fără morfemul pe
2. C secundar – vb. tranz. Pe Ion (CD) l-am învățat
gramatică. (C secundar)
3. EPS
4. ASAc
iii. G1:
1. ASG
iv. D1:
1. CI
2. ASD
3. C Posesiv – Dativ posesiv lângă verb
4. Dativ locative Stai locului!
5. Dativ etic – CI nedeterminat
v. V1:
1. f.f.s. !excepție: Nene Iancule,…! (Iancule – ASV)
g. cazurile 1 realizează flexiunea cazuală propriu-zisă sau primă
h. această clasificare are numeroase aplicații printre care individualizarea
construcțională și terminologia unei funcții sintactice (clasificare atr.
subst. sau pron.)
 subipostaze cazuale:
6
a. două dintre cazurile 1 (N1, Ac1), în anumite poziții sintactice, pot apărea și
ca secundante pentru ele însemni, conducând la cupluri de N1 și Ac1 (2 N1
și 2 Ac1, aflate în relație).
o Cele două secundante realizează o flexiune cazuală secundă →
cazuri secunde (N1” și Ac1”) prin raportare la aceleași cazuri N1 și
Ac1
o Cazurile secunde sunt considerate subipostaze ale cazurilor 1
o N1” – EPS: Ion a fost numit ambasador.
o Ac1” – EPS: Pe Ion l-au numit ambasador.
o N1” și Ac1” este subordonat primului N1 și Ac1 în prezența unui verb
ca factor factor condițional.
 N1” și Ac1” nu intră în relație cu verbul – subordonare
intercazuală (internominativală, interacuzativală)
o În cadrul cuplului N1’ (T.R.) determinat de un N1” (T.S.)
schimbarea de caz al agentului duce la o schimbare de caz și al
subordonatului, ca și cum ar fi vorba de un acord.
 Ion (T.R. = N1’) a fost trimis ambasador (T.S. = N1”). →
Pe Ion (T.R. = Ac1’) l-au trimis ambasador (Ac1”).
 Acest fenomen se numește variație cazuală simultană.
 Flexiunea cazuale secundară este un mijloc de subordonare
de sine stătător, aliniate celorlalte mijloace de subordonare.
 Prin instituirea acestei flexiuni cazuale secundare se
soluționează o veche dispută în gramatica română – Cazul
EPS neprepozițional: Este vorba de N, de Ac sau de un al
șaselea caz, numit în diferite feluri: anticaz, caz neutru etc.
 răspuns: N sau Ac! – avem destule cazuri
o Limba română are situații speciale în care se poate vorbi de un N1’’’
în prezența a două N1:
 Lumea-i toată o poveste.
 lumea – N1’, SB
 toată – N1’’’, EPS
 poveste – N1’’, NP
 Ei se considerau toți niște savanți.
 ei – N1’
 toți – N1’’’
 savanți – N1’’
 Situații speciale/ „monștrii sintactici”:
 în mod normal caz1, caz2 și caz3 se exclud reciproc
 cele trei ipostaze cazuale reprezintă trei mijloace diferite de realizări cu
alte mijloace:
o caz1 = flexiunea cazuală primă și secundă
o caz2 = acordul
o caz3 = joncțiunea prepozițională
 În mod obiectiv un cuvânt nu are decât un singur mijloc de relaționare
(=principiu al unicității mijloacelor de relaționare). De la acest principiu
par a exista câteva excepții, toate explicabile într-un fel sau altul:
o apariția insolită a prepoziției (= domeniul joncțiunii) în sfera
flexiune (caz1) și în sfera acordului (caz2)
1. D1 posesiv cu prepoziție: În juru-ți ai numai prieteni.
a. în juru- = loc. prep. cu genitivul (G3)
7
b. -ți = pron. pers. neacc, D1, deși este însoțit de prep.:
i. formele atone nu apar cu prepoziție
ii. prepozițiile D-ului sunt altele
c. acest D nu este impus de prepoziție
d. D1 cu prepoziție
 !Notă: Explicațiile acestui fenomen rezidă în aspectul formal „subst.” al
prepoziției sau al locuțiunii prepoziționale cu G-ul. După model,
substantivul acceptă un D posesiv (adnominal, adsubstantival).
e. Problemă: Prin ce se subordonează acest D posesiv
regentului? → variante de interpretare:
i. prin prepoziție
ii. prin caz1
iii. prin amândouă
 !Notă: Formularea unei cu totul altei interpretări bazată pe
aspectul substantival al acestor prepoziții, duce la altă
intepretare: D1 = mijloc de subordonare față de prepoziția
care este un substantiv semiindependent → se
subordonează unui termen regent exterioare
2. Caz2 cu prepoziție – adj. pron. pos. în Ac2 cu prepoziție:
Toți erau împotriva mea.
a. posesivul este adjectiv, dovedit:
 împotriva mea, nu și împotriva meu
 în jurul meu, nu și în jurul mea
b. caracterul acestui accord vizează ca partener
prepoziția însăși, nu un alt termen din structură
c. aspectul formal substantival al prepoziției (compară
în fața ta cu în casa ta)
d. prin componenta substantivală din locuțiune aceste
formații sunt asimilabile unor substantive în Ac3
(prepoziția este eliptică – ex.: contra; prepoziția este
aglutinată – ex.: împotriva; prepoziția este nelegată
– ex.: în fața)
 Adj. pron. pos. sunt obligatoriu în Ac2, nu în G (G2 sau G3).
Dovadă:
 spunem în fața mea, nu și în fața mele
 Acceptând formațiile date (contra, în jurul etc.) ca
prepoziții sau locuțiuni prepoziționale (= elemente
relaționare subordonatoare), vor constitui o singură f.s.,
realizată prin prepoziții subordonatoare.
3. Adj. propriu-zis în caz2 (N2, Ac2) + prepoziție:
a. Gramaticile inventariază după rolul sintactic pe care
îl au grupările prep.+adj. calificativ în 4 tipuri
funcționale:
i. CCT: Ne știm de mici.
ii. CC Cauză: Plânge de fericită.
iii. Atr. circumst. limitativ (de relație): De
frumoasă, e frumoasă.
iv. C prep. (fostul CI prep.): Din roșie s-a făcut
verde la față.

8
b. Interpretarea uzuală, care se dă acestor grupări, are
în vedere ambele componente:
i. prep. (de, la, în) ca orice prepoziție este
relațională și subordonează adjectivul
verbului, generând și justificând funcțiile
sintactice enumerate.
ii. Adj.-ul trebuie să se acorde în gen, nr. și
caz. Partenerul de acord al adjectivului nu
poate fi verbul regent (Verbul nu are gen,
caz). Termenul cu care se face acordul, dar
nu e regent, nu apare fizic, dar e inserabil:
Ne știm de mici. → (Noi) ne știm de mici.
Acordul, în ce privește cazul, este mai
„tare”, decât prepoziția. Fenomenul de acord
este tocmai „semnul” calității categoriale
adjectivale.
iii. Insolitul situației constă în aceea că ne apare
un acord nerelațional, negenerator de
funcție. În caz contrat adjectivul ar trebui să
aiba doi termeni regenți și două funcții
sintactice dinstincte și diferit realizate (una
prin prepoziție pe lângă verb, alta prin
acord). → Domeniul dublei subordonări,
lucrul pe care nu-l afirmă nicio gramatică.
iv. Se poate formula pentru a ieși din impas și o
altă interpretare a acestor structuri, afirmarea
statutului morfologic, nu de adjectiv, ci de
substantive provenite prin
conversiune/nemarcată. Putem presupune că
aceste structuri au fost de tipul:
prep.+subst.+adj și prin eliminarea
substantivului, adjectival a glisat pe locul
substantivului eliminat și a preluat atribuțiile
morfologice și sintactice. Te știu de fată
tânără. → Te știu de tânără.

IV. Anexă 2 – Poziții sintactice analizate (spațiul posesivelor)


 Sub denumirea generic de „spațiul posesivelor” cuprindem, indiferent de codul de analiză,:
 pron.pos. în accepțiunea tradițională (al meu, al tău, al lui)
 pos. semiindependente (a/al/ai/ale)
 adj. pron. pos. cu/fără a/al/ai/ale
 structuri substantivale sau pronumele în genitiv (G= caz specializat în exprimarea posesorului)
 Ex1: Casa este a noastră.
 COD1 (gimnazial):
o este un posesiv
o este un pron. posesiv, nu adj. pron. posesiv  Argument: nu există adj. pron. pos.
despărțit prin verb.
 Băiatul acela (adj. pron. dem. de depărtare) este prietenul meu. → Băiatul este
acela (pron. dem. de depărtare).

9
o identitatea de gen, nr., caz între substantiv și adj. nu se datorează unui acord sintagmatic,
ci unuia paradigmatic de tip pronominal
o este un pron. pos. care exprimă lexical pluralul posesorului (mai mulți posesori)
o categorii gramaticale (nerelaționale) impuse prin forța evidenței:
 număr:
a. singular a noastră
b. plural ale noastre
 gen:
a. feminin a noastră
b. masculin al nostru
 persoană:
a. a noastră
b. a voastră
o cateorii gramaticale relaționale:
 caz: – cazul pronumelui posesiv îl dă întotdeauna a/al/ai/ale
a. N/Ac a noastră
i. este un N prin excluderea Ac-ului (nu este însoțit de prepoziție și
apare pe lângă verbul a fi care este monument de intranzitivitate
= nu acceptă niciodată un Ac – CD)
 este un pron. pos. cu structură binară: a (art. pos.) + noastră (pron. pos.)
 funcția sintactica: NP
o a noastră = pron. pos., pl-ul posesorului, sg., fem., pers I, caz N1, f.s. NP
 COD2 (universitar):
o premisă: a/al/ai/ale nu este art. posesiv, ci pron. pos. semiindependent (stă pe poziția
obiectului posedat și nu poate apărea singur – are o independență limitată)
o secvența a noastră nu este un pron. pos., o singură parte de vorbire, ci o sintagmă
posesivă (grupare de două cuvinte diferite și funcții sintactice proprii):
o a = pron. pos. semiindependent propriu-zis (=nedublant, titular ca de sintagmă)
 Ai mei au plecat. (pron. pos. semiind. nedublant) → Acești copii ai mei au plecat.
(pron. pos. semiind. dublant)
o a = pron. apersonal (nu cunoaște opoziții de persoană) stând constant pe poziția unei pers.
a III-a.
o categorii gramaticale nerelaționale:
 nr: sg
 gen: fem
o categorii gramaticale relaționale:
 caz: N1 subipostaza N1” (casa – N1)
 f.s. a – NP subordonat substantivului casa (în prezența obligatorie a vb-ului a fi)
o noastră = este un adj. pron. pos., acordat în gen, nr. și caz cu a
 exprimă lexical pers. și nr.-ul posesorului – pers. I., pl.
 categorii gramaticale relaționale:
a. toate de ordinul 2, dobândite prin acord (sg2, fem2)
b. f.s. = atr. adj.
o a noastră = sintagmă pos. subordonativă (TR= a, TS= noastră)
 noastră = adj. pron. pos., pers. I., sg2, fem2, N2, atr. adj.
 Adj. pron. pos. au două seturi de categorii gramaticale diferit marcate, dând socoteală de statutul
morfologic, hibrid al cuvintelor: adj. în formă (acordate) și de aici categoriile gramaticale secunde –
gen, nr. și caz realizate gramatical, desinențial. Ele sunt și substitute în conținut (pron. în conținut) și de
aici persoana și numărul posesorilor – categorii realizate lexical.
10
 !Atenționări:
 Cazul adj. pron. pos. se citește de la a/al/ai/ale sau de la un subst. (în oricare din cele 5 cazuri)
 A nu se lua constant G, deși are conținutul gramatical al unui G
 A nu se folosi întrebarea A/Al/Ai/Ale cui? care va da invariabil un genitiv.
 Ex2: Casa alor mei era pe deal.
 COD1:
o pron. pos. cu structură binară: alor= art. pos., mei= pron. pers., pers. I, gen masc., nr. pl.,
caz G, f.s. APG
 COD2:
o alor mei = sintagmă ps. subordonativă, formată din:
 alor = pron. pos. semiindemendent propriu-zis, apersonal, masculin, plural, G1,
APG
 !Notă: desinența –lor la toate pronumele flexibile indică G/D pl.
 mei = adj. pron. pos. acordat cu alor, masc2, pl2, pers. I., G2, f.s. atr. adj.
 !Notă: La toate adjectivele categoriile gramaticale de gen, nr. și caz sunt de
ordinal 2 și sunt relaționale.
 Ex3: Casa era a alor mei.
 COD1 – aproape imposibil, dar totuși:
o pron. pos. (super)compus din:
 a – art. pos.
 alor – art. pos.
 mei – pron. pos. propriu-zis, pers. I., sg-ul posesorului, masc., pl., G, f.s. NP
 COD2:
o gruparea a alor mei conține două sintagme posesive (obiect posedat + posesor) cu un
termen comun:
 sintagma 1 = a alor (a+ alor)
 sintagma 2 = alor mei (alor + mei)
 termen comun: alor, aflat în dublă ipostază:
a. posesor în sintagma 1
b. obiect posedat în sintagma 2
o a – pron. pos. semiind., apers., sg., fem., N1”, f.s. NP
o alor – pron. pos. semiind., propriu-zis, apersonal, masc., G1, f.s. ASG
o mei – adj. pron, pos., cu un singur posesor, pers. I., pl2, G2, f.s. atr. adj.
 Ex4: Ai lui s-au culcat deja.
 COD1: ai lui = pron. pers., pers. a III-a, sg., masc., G1, f.s. S
 COD2:
o ai lui sintagmă genitivală:
 ai = pron. pos. semiind., apersonal, masc., pl., N1, f.s. S
 lui = pron. pers., pers. a III-a, sg., masc., G1, APG
 !Note:
 Pron. lui, ei, lor sunt întotdeauna personale (G/D)
 A nu se confunda pron. pers. în D cu adj. pron. pos. de pers. a III-a (său, sale etc.), indiferent de
cazul acestora
 Pron. pers. lui/ei/lor exprimă gramatical posesorul (prin desinențele –ui/-ei/-or)
 Posesivele nu intră în jocul posibilelor excepții de la subiectul în Nominativ în exemplele de
tipul: Ai noștri au plecat, nu se pune problema excepției de la S-N indiferent în ce cod îl
analizăm avem N, nicidecum G
 Ex5: La etaj locuiesc niște rude de-ale soției.
 COD1 – interpretarea secvenței ca o singură f.s. și un singur caz este imposibilă, căci:
11
o soției = G (cerut de „ale”)
o de’= prepoziție cu regim acuzatival care impune lui „ale” Ac → de-ale soției nu poate fi
și G, și Ac
 COD2: de-ale soției = sintagmă genitivală formată din:
o de-ale = pron. pos. semiind., fem., pl., cazul Ac3, f.s. APP
o soției = subst. …., G1, f.s. ASP
 !Notă:
o La fel se analizează „de-ale mele”, „de-ale tale”, cu mențiunea că „mele”, „tale” vor fi în
Ac2 (sunt adjective)
o Structura al dublant: Cei mai buni prieteni ai mei sunt sănătoși.

V. Enunțul (noțiuni elementare)


a. Definiție
 După gramatica structuralistă, enunțul este un dat inițial asupra căruia se efectuează
analiza → unitatea de bază a sintaxei.
 Prin enunț se înțelege o secventă fonică, limitată prin pauze, caracterizată printr-un contur
intonațional și funcțional comunicativă relativ autonomă.
 !Notă: Definiția dată are în vedere aspectul oral de comunicare (cea sonoră, originală).
 Prin raportare la această comunicare scrisă, marcarea parametrilor suprasegmentale se
face cu simbol (punctuație):
 Pauza din stânga unui enunț (pauza absolută) este marcată în limba română prin
inițiala majusculă al primului component al enunțului, iar pauza din dreapta
printr-un semn principal de punctuație (. ? ! )
 Marcarea conturului intonaționale se realizează prin aceleași semne de punctuație
ca cele de la pauza apărută o sinură dată la sfârșitul enunțului.
a. „.” pentru intonația enunțiativă: Ion merge la școală.
b. „?” pentru intonația interogativă: Ion, ai fost la școală?
c. „!” pentru intonația exclamativă: Ioane, du-te la școală!
d. „?!” pentru intonația interogativ-exclamativă
 Enunț, propoziție, frază
 Prin raportare la conceptele tradiționale ale propoziției și frază, enunțul este un
termen-vehicul, oarecum supraordonat.
a. Enunțul este o propoziție, exclusiv principală, independentă. Ion merge la
piață.
o !Notă: Propozițiile integrate în frază nu constituie enunț, ci doar
fragmente de enunțuri. Ion a venit la noi și mi-a adus banii.
b. Enunțul este o frază indiferent de propoziția care o alcătuiește și
organizarea lor relațională.
o !Notă: O frază este pur enunț → un act comunicativ încheiat,
marcat printr-un semn de punctuație.
c. Enunțul acoperă și segmente din lanțul vorbirii care nu sunt structurate
gramatical în jurul unui predicat, numite impropriu tot propoziții.
i. propoziție substantivală: Ioane!
ii. propoziție adverbială: Da. Nu. Poate.
iii. propoziție interjecțională: Oh! Vai! Ioi!
iv. !Notă: Neavând un predicat, el nu realizează în interior relația
fundamentală → pseudopropoziții, false propoziții
b. Parametrii enunțului (Trăsături definitorii)
1.Autonomie comunicativă

12
 Prin autonomie comunicativă se înțelege faptl de a fi sau a putea fi d.p.d.v.
comunicativ de sine stătător, terminat, finit.
 Autonomia comunicativă nu este un act absolut, ci limitată de existența unor
componente prin care facem apel la un context mai larg. Asemenea componente
aparțin de regulă așa-numitelor proformelor, substitutelor.
a. Enunțuri care au printre componentele lor pronume sau adverbe
pronominale de tipuri: acesta, asta, acolo, atunci etc.
 ex.: Atunci au părăsit sala. → context: Prezentatorul s-a enervate
și a început să gesticuleze violent. Atunci au parasite sala.
b. Enunțurile nestructurate (monumente) care se reduc de adverb de afirmație
sau negație, date ca răspuns la o interogație directă totală în cadrul unui
dialog, nu pot fi înțelese fără cunoașterea întrebării.
 ex.: Ai fost ieri la film? – Da/Nu = Am fost./Nu am fost.
2.Integritatea structurală
 Constă în caracterul complet al enunțului, în prezența obligatorie a tuturor
componentelor sale.
a. O integritate structurală absolută = toate componente sunt prezente la
modul concret în enunț. Ion nu știe gramatică.
b. O integritate structurală implicită/relativă = anumite componente care
reprezintă anumite componente obligatorii în enunț, nu sunt explicate, dar
sunt recuperate mental prin subînțelegeri. Unde ai fost aseară? → La
discotecă.
3.Conturul intonațional unitar
 Un enunț are un singur contur intonațional în corespondență cu finalitate
comunicativă a enunțului (enunțiativ, interogativ, exclamativ). Marcarea
conturului intonațional în scris se face cu aceleași semne de punctuație precizate.
 Intonația este un element suprasegmental coextensiv, laturi segmentale ale
enunțului.
 !Observație: Accidental un enunț poate marca două contururi intonaționale: Pe
mine te-ai supărat, dar cu prietenii mei ce ai? → Partea finală este rezultatul
sublinării unei informări/întrebări.
c. Concluzii
i. Enunțul este în plan comunicativ o unitate finită, închisă, relativ autonomă.
ii. Nefiind nici definit, nici delimitat în plan sintactic, nu se pune problema ca acesta să fie o
unitate relațională.
iii. Unul și același segment de vorbire în funcție de context, poate funcționa fie ca enunț, fie
ca fragment de enunț.
d. Anexe
1.Recapitulare
i. Potrivit finalității comunicative (=scopul comun), avem două tipuri fundamentale
de propoziții.
a. enunțiative → comunică informații
b. interogative → solicită informații
 !Notă: Fiecare poate conține trăsături de tip dorință, mirare, poruncă.
a. Propozițiile interogative permit două clasificari simultan:
i. După expresia interogației (=modul de realizare a interogației):
directe/indirecte
ii. După conținut și sfera interogației: totale/parțiale
1. Interogația directă

13
 Formulează întrebări directe (caracterizate
suprasegmental prin intonație interogativă, marcată
în scris prin semnul întrebării)
 După conținutul întrebării:
i. Interogație directă totală – are ca obiect
predicatul propoziției și prin acesta
conținutul întregii propoziții. Se
caracterizează prin: lipsa unui cuvânt
interogativ specializat; răspuns de tip da/nu;
curbă intonațională ascendentă
ii. Interogație directă parțială – are ca obiect
nu predicatul, cu alt component al
propoziției. Se caracterizează prin: începe cu
un cuvânt interogativ specializat; răspunsul
ocupă poziția sintactică a cuvântului
interogativ din întrebare (are aceeași funcție
sintactică); curbă intonațională descendentă
 !Notă:
1. Interogațiile directe (totale sau
parțiale) sunt ca înțeles numai
propoziții principale.
2. Criteriul întrebărilor directe parțiale
este utilizat frecvent în practica
analizei gramaticale pentru
identificarea cazurilor și a funcțiilor
sintactice.
3. Dintre toate funcțiile sintactice
predicatul verbal nu are o întrebare
proprie, un substitut interogativ.
Întrebarea pentru predicatul verbal are
o structură binară, o simbioză aparte,
mai degrabă un metalimbaj, între un
verb „face și un interogativ „ce”
4. Nici așa-numitul PN nu are o întrebare.
Întrebarea „ce este?” vizează prin
substitut comun din structura lor
numele predicativ – segment neverbal.
2. Interogația indirectă
 Formulează întrebări indirecte prin intermediul unor
cuvinte-semnal/ cuvinte de informare din propoziția
regentă care avertizează prin statutul interogativ că
propoziția de lângă ele nu comunică, ci solicită
informații.
 Cuvinte-semnale: întrebare, chestiune, a zice, a
spune
 Trăsături:
 Aceste propoziții nu sunt marcate intonațional – nu
au intonație interogativă, ci enunțiativă.

14
 Toate interogațiile indirecte sunt cu înțeles
secundare, iar functional sunt subordinate
necircumstanțial (P, S, CD)
 La fel ca interogațiile directe, și cele indirecte se
clasifică:
1.interogații indirecte totale, introduse prin
conjunctivul subordonatoare dacă: L-am
întrebat dacă vine și el la mare.
 !Notă: În gramatica limbii române deosebim cel
puțin trei dacă:
a. introductiv al unei condiționale – dacă
condițional: Dacă ai timp, vino la mine.
b.dacă al interogației indirecte – dacă
necircumstanțial
c. dacă introductiv de diferite circumstanțiale
(cauzală, concesivă): Dacă tot ai venit la
curs, ascultă-mă.
2.interogații indirecte parțiale, introduse prin
cuvinte interogative relative specializate
aceleași cu interogativele. L-am întrebat de
ce nu mi-a telefonat.
2.Enunțul și dinstincția propoziție vs frază
 În gramatica uzuală, prin raportare la numărul predicatelor, enunțurile structurate
analizabile gramatical sunt de tip propoziție (=un singur predicat) sau de tip frază
(constituită din mai multe propoziții, cel puțin două).
 În sintaxa limbii române toate părțile de propoziție pot fi multiple, inclusiv
subiectul, dar nu și predicatul. → Acesta se caracterizează prin unicitate.
 !Notă: Când vorbim de unicitatea predicatului, în avem în vedere pe cel verbal,
purtătorul material al indicilor de predicație (nr.+pers.).
 În ce privește celălalt tip de predicat, acesta este caracterizat prin unicitate doar în
privința componentei verbale (= vb. cop. = aux. pred. = operator copulativ).
 În ce privește NP, acesta poate fi multiplu fără a genera un PN multiplu. → ex.:
Ion este harnic, frumos, deștept și bogat.
 NP poate fi subînțeles pe lângă mai multe verbe copulative, dar vb. cop. nu.
→ex.: Ion a fost, este și va rămâne un romantic.
 Singura subînțelegere a copulativului în prezența unor NP este când se referă la
subiecte diferite. → ex.: El este bogat, iar ea inteligentă.
 !Subnotă: Unicitatea predicatului rămâne constantă, indiferent de analiza
analitică sau sintetică a formei reală.
 De reținut:
a. Nerepetarea accidentale a auxiliarului morfologic la unele timpuri
compuse, dar subînțelegerea lui. → ex.: A citit și conspectat toată cartea.
b. Nerepetarea accidentală a auxiliarului de diateză pasivă, dar
subînțelegerea lui. →ex.: A fost umilit, bătut și alungat de comunitate.
0.1. În aceste coordonate, încadrarea unui enunț la propoziție sau frază, n-ar trebui să
indice probleme.
 Există totuși anumite situații când această problemă nu este tocmai simplă
din cauza interpretărilor neunitare a ceea ce numim predicat (pred.
propriu-zis = pred. enunțiativ = pred. ca parte de propoziție)

15
 Această dispută este alimentată de aprecierea în mod diferit a două aspecte
ce privesc predicativitatea în ansamblu:
i. Rolul semanticii lexicale a verbelor ca bază pentru calitatea de
predicat. → Cunoscuta dihotomie: verbe predicative (=apte lexical
pentru rolul de predicat) vs verbe nepredicative (=inapte pentru
acest rol)
ii. Rolul persoanei și a numărului formei verbale (nr. și pers. marcate
desninențial) în generarea predicativității.
 Pot fi predicate doar formele verbale personale sau finite
(=modurile personale) sau contextual și cele nepersonale
sau non-finite. – Toate sau numai unele?
 În funcție de răspuns un enunț poate fi considerat
propoziție sau frază.
1. Vizează în mod diferit copulativele și semiauxiliarele.
1.1. Copulativele privesc doar extensiunea predicatului, nu și numărul
acestora. Indiferent dacă un verb copulativ (formă personală) este
interpretat singur ca predicat (=PV) sau împreună cu NP, simplu sau
multiplu, numărul predicatelor rămâne același.
1.2. Altfel se pune problema în cazul așa-numitelor semiauxiliare de mod (a
putea, a trebui etc.) și de aspect (a începe, a continua etc.). Acestea sunt
considerate de unii lingviști ca fiind într-un stadiu avansat de
gramaticalizare, apropiindu-se de auxiliare morfologice (formații
morfematice complexe), deșii nu s-au morfematizat complet, au devenit
inapte pentru a forma singure un predicat (PV). Ele împreună cu un alt
verb de după ele constituie un predicat = predicat complex
i. Dacă acceptăm semiauxiliarele înseamnă că enunțurile în care apar
sunt propoziții, nu fraze.
 ex.: Nu pot să dorm noaptea. / Încep să înțeleg mai bine.
ii. Dacă acordăm acestor semiauxiliare calitatea de verbe predicative,
forma verbală de după, conjunctivul, constituie un al doilea
predicat. Enunțul este interpretat ca frază.
 ex.: /Nu pot/⸤să dorm noaptea⸥.
2. Cel de-al doilea aspect, legat de categoriile de număr și persoană, vizează statutul
sintactic (predicat sau nu) a patru tipuri de fapte gramaticale:
2.1. Adverbele predicative
2.2. Contragerile
2.3. Reducerile
2.4. Construcțiile infinitivale relative

2.1. Paradoxul adverbelor predicative


 Inventarea de adverbe predicative: firește, desigur, de bună seamă,
poate, negreșit, aproape, mai, fără îndoială etc.
 Acestea sunt încadrate funcțional în gramatica uzuală la PV
(uneori numit chiar predicat adverbial).
 Acestea adverbe au în subordine, în dreapta, o subordonată
subiectivă, introdusă prin conjuncția că
 ex.: Poate că ne vom vedea.
 Interpretarea lor evidențiază două trăsături străine predicatului:
a. Ca adverbe ce sunt, nu cunosc categoriile de număr și de
persoană, deci indicii de predicat.
16
b. Fiind lipsite de aceste categorii, adverbele predicative nu au
niciodată SB și nici nu-l pot presupune. → Teoretic aceste
adverbe n-ar putea fi predicate. → N-ar putea constitui
propoziții de sine stătătoare alta decât propozițiile ce le
urmează. → Ar trebui să se încadreze în propozițiile ce le
urmează.
 Concluzie: Enunțul de acest tip ar trebui să fie
propoziție, nu frază.
c. Adverbele în discuție au alte două trăsături care le fac în
transpoziție să graviteze în spațiul predicatului, al unui
predicat adverbial:
a. Toate refuză prezența pe lângă ele a unui verb
copulativ (=a fi) care să le justifice apropierea de un
PN (= să le predicativizeze)
o Desigur că vine. → compară cu un fals
adverb predicativ care permite în fața lui
verbul copulativ: (E) sigur că vine.
b. În situația lor de adverbe predicative, ele sunt
obligatoriu urmate de conjuncția subordonatoare că,
nu și să, prin care se introduce propoziția de după
el. → Aceasta este în mod sigur o subordonoată
subiectivă.
o Că este în mod cert o conjuncție
subordonatoare cu regim verbal-personal
manifestic (=cere după ea un verb la mod
personal)
o Că este semnul incontestabil al calității de
propoziție pentru ceva ce urmează.
o Adverbul poate rămâne exterior propoziției.
→ Este obligat să constituie singur o
propoziție.
o Această predicație apersonală este una
extrinsecă adverbului, indusă din afară. →
Potrivit acestei interpretări (adv. pred. = P)
enunțurile ce le conțin constituie fraze.
2.2. Contragerile
 În principiu aceeași problemă a încadrării unui enunț la propoziție
vs frază o ridică și enunțurile formate dintr-o propoziție finită,
propriu-zisă și contragerea unei proziții.
 ex.: Ajungând prea târziu la gară, Ion a pierdut trenul.
2.2.1. Circumscrierea fenomenului
1. Prin contragerea unei propoziții subordonate înțelegem
trecerea verbului predicati de la o formă personală la una
nepersonală și suplimarea elementului relațional
subordonatoare, păstrând identitatea funcțională.
 ex.: Dacă ai învăța mai mult, ai ști mai mult. →
Învățând mai mult, ai ști mai mult.
2. Transformarea de „depersonalizare” se aplică verbului și de
aceea contragerile nu pot fi decât de natură verbală (avem
numai contrageri verbale).
17
 !Notă: Trecerea verbului la o formă nomină nu este
o contragere, ci o nominalizare care poate avea sau
nu ca stadiu intermediar o contragere.
 ex.1: Să înveți în fiecare zi e un lucru
important. → A învăța în fiecare zi e un
lucru important. → Învățatul în fiecare zi e
un lucru important.
 ex.2: După ce a venit la noi, m-am mai
liniștit. → După venirea lui la noi, m-am
mai liniștit.
3. În funcție de tipuri, formele verbului nepersonal, care a
rezultat din depersonalizare, avem:
a. Gerunziale – ex.: Când intră în casă văzu dezastrul.
→ Întrând în casă, vazu dezastrul.
b. Infinitival – ex.: Înainte să vină el, noi credeam că
glumește. → Înainte de a venit el, noi credeam că
glumește.
c. Supinale (prin supin) – ex.: E ușor să zici, mai greu
e să faci. → E ușor de zis, mai greu e să faci.
4. După rolul sintactic, avem o diversitate de contrageri.
 !Notă: Unii gramatici vorbesc și de contrageri ale
unor propoziții coordonatoare principale: Trece
strada fluierând. → Trece strada și fluieră.
5. O formă verbală nepersonală poate fi considerată
contragere, numai dacă i se poate aplica și transformarea
inversă. Înainte de a veni el, am ajuns și eu acasă. ↔
Înainte să vină el, am ajuns și eu acasă.
 Compară cu Trece strada fugind. (nu contragere, ci
CCM) nu este echivalent cu Trece strada și fuge.
 A intrat în magazin spărgând ușa. (circumstanțial
instrumental)
6. Termenul contragere semnifică în gramatica limbii române
atât transformarea ca atare, cât și rezultatul transformării.
7. Extensiunea contragerii este interpretată fie ca limitându-se
la forma verbală nepersonală, fie cuprinzând toate
componentele fostei subordonate.
2.2.2. Premisele intepretării practice
 Gramatica de tip analitic, normal, între parte de propoziție și
propoziții ca unități, nu există altceva,
 Fraza e o grupare de cel puțin două propoziții.
2.2.3. Alternativa interpretării
i.
o Dacă aceea ce numim contragere, e o parte de propoziție
o Grupare: propoziție+ contragere = tot o propoziție →
fenomenul contragerii e situat la nivel intrapropozițional
(=în interiorul propoziției)

18
o Dacă contragerea nu este asimilară unei părți de propoziții,
ci este altceva și anume tot o propoziție, atunci gruparea:
propoziție + contragere = o frază
o Contragerea s-a situat la nivel interpropozițional.
o Contragerea are rang de propoziție.
 Acest punct de vedere se bazează în principiu pe
absolutizarea rolului semantico-sintactic al verbului, cel care
organizează un ansamblu lexical de a atribui câteva roluli
semantice:
1. Contragerea ca rezultat al transformării: propoziție contrasă
 Școala de Cluj, respectiv propoziție nonfinită
(București)
 Propoziția contrastă mai e numită și propropoziție.
2. Asemenea propoziții-finite și propoziții-nonfinite trebuie să
aibă un nucleu propozițional, constituit S+P → se bazează
pe o relație predicativă.
3. Forma verbală nepersonală (nonfinită) își va asuma
valoarea de P al propoziției contrase în raport cu un S.
4. Poziția de S al contragerii e obligatorie d.p.d.v. structural.
 Exemple:
i. Mergând (el) pe stradă, m-am întâlnit (eu)
cu el. → contragere gerunzială, nefinită
ii. Plimbându-mă (eu) pe stradă, m-a văzut Ion
(el).
iii. Scăzând temperatura, apa s-a schimbat.
5. Faptul că vorbim de o propoziție de S contragerii, plasează
contragerea la nivel interpropozițional.
6. Neavând indicii de predicație (nr+pers), verbul la formă
nepersonală nu poate fi ivit pur și simplu P-ul (predicatul
utilizat aici ca predicat al enunțării = propriu-zis)
 !Notă: Verbul devine P (propriu-zis) prin persoană și
număr, acestea (ca indici de predicat) îi conferă verbului
predicativ o trăsătură unică – autonomia comunicativă
 De aceea verbul la formă nepersonală face doar
forma unui predicat în raport cu S-ul.
 „Contează” pentru S ca P în plan strict semantico-
sintactic, nu și comunicativ – se motivează
denumirea gramaticală, aceea de propredicat.
7. Contragerea funcțională, prin echivalența unei propoziții
(propoziție contrasă), numai în prezența unei propoziții
finite și este subordonată acesteia.
8. Spre deosebire de propoziția nonfinită sau contrasă,
propoziția finită poate oricând, cel puțin teoretic, funcționa
ca enunț – datorită predicatului enunțului.
 Aceste trăsături nu i se sustrage nici propoziției subordonate.
 Prin suplimarea elementelor subordonator, propoziția poate
dobândi independență.
1. Exemple:
 Deși e tânăr, știe mult.
 Când a sosit el, noi eram deja plecați.
19
 se blochează când predicatul subordonator e un
conjunctiv.
 !Notă: Scoatem din frază o subordonată și transformăm o
principală în caz când avem relative autonomia comunicativă.
9. Asemenea oricărei propoziții, și subordonata contrastă se
analizează „normal” pe componente: S, P,CD etc.
2.3. În vecinătatea contragerilor se află reducerile (sau abrevierile), propozițiile
reduse
o Reducerea constă în eliminarea lui „a fi” la gerunziu (fiind) dintr-
un propredicat-nominal sau propredicat-verbal pasiv.
o Reducerile provin deci din contrageri gerunziale ca „a fi”
(copulativ/auxiliar la diateza pasivă)
o exemple – degenerarea unei reduceri
1. cu „a fi” copulativ:
a. Deoarece era mai inteligent decât ceilalți, Pop a
ieșit primul.
o 1: SB cauzală cu predicat nominal
o 2: PP
b. Fiind mai inteligent decât ceilalți, Pop a ieșit
primul. – contragere gerunzială cauzală cu
propredicat-nominal.
c. Mai inteligent decât ceilalți, Pop a ieșit primul. –
Reducere a unei cauzale
2. cu „a fi” la diateza pasivă:
a. Deși fusese aglomerat, copilul și-a pierdut cartea.
o 1: SB concesivă cu un predicat verbal pasiv.
b. Chiar aglomerat, copilul și-a pierdut cartea. –
contragere gerunzială concesivă cu propredicat.
 În ambele situații a rămas componenta nominală.
2.3.1. Tipologia reducerii
 După statutul morfologic și sintactic al componentei
rămase deosebim:
1. Reduceri al NP dintr-un PN transformat în
propredicatul-nominal al unei subordonate contrase
 Natura morfologică a NP:
i. reduceri substantivale – Ceea ce a rămas e
un NP exprimat prin substantiv.
 ex.: Elev pe atunci, Ion nu realizase ce s-a
întâmplat.
ii. reduceri adjectivale:
 ex.: Frumos și bogat, el se găsea și deștept.
– frecvent apare reducerea adjectivală
cauzală umrată de un circumstanțial de mod,
introdusă prin cum
 ex.: Isteț cum se crede, Ion s-a comportat
chiar prost.
iii. reduceri adjectival-participale (un participiu
cu valoare adjectivală) – Intrigat, nu spuse
totuși nimic.

20
2. Reduceri participial-pasive
o Componenta rămasă este doar participiu cu
sens pasiv
o !Notă: Deoarece participiul în cadrul
diatezei pasive este considerat aproape
unanim subunitate a unei categorii
gramaticale verbale, nu este asimilat
adjectivului cu f.s. de NP
3. Reduceri partipial atipice – nu provin prin
contragere și nu au un stadiu intermediar gerunzial
o Devenit deputat, domnul a cam uitat.
2.3.2. Interpretare
1. Cele mai adesea sunt asimilate părților de propoziție, fie
unor circumstanțiale, fie unor atribute „circumstanțiale de
regulă izolate” – Bolnav cum îl știu, nu putea veni la curs.
→ fie circumstanțial de cauză, fie adverb circumstanțial cu
nuanță cauzală
2. Reducerile = propoziții subordonate, reduse, situate la
nivelul interpropoziției. Interpretarea se bazează pe
analogia contragerilor gerunziale.
 Segmentul rămas în urma eliminării „a fi”, este un
NP sau part. pasiv, ori prin această calitate e privit
la un vb. (cop. și aux.) neexprimat, dar implicat în
structură
 Astfel adjectivul, substantivul, participiul n-au
nimic de a face cu NP, nu sunt predicative în sine,
ci doar însoțesc obligatoriu un verb copulativ sau un
auxiliar la diateza pasivă.
 Implicarea lui „a fi” ne obligă uneori la prezența
unei circumstanțiale – Student pe atunci, George
avea bani mulți.
 Dacă contragerea gerunzială cu „a fi” e propredicat,
atunci și reducerea trimite tot la un fel de predicat,
unul absent fizic, dar presupus.
 Prin calitatea de NP adj., subst.-ul rămas din
contragere trimite și la un subiect.
o Bolnav și șomer (el), vecinul meu n-a mai
dus-o mult.
o Bolnav și șomer (el), mulți l-au ajutat. (ei)
o Înfrânt și umilit de dușmani, aliații l-au
părăsit.
 două variante de propredicat:
o contras – cu componență verbală
o redus – fără componență verbală
2.4. Probleme similare: Construcții infinitivale relative
 exemple:
1. N-am unde dormi.
2. N-are ce mânca.

21
 Grupări formate dintr-un cuvânt relativ și un verb la
infinitiv fără afixul „a”
A.
 Acestea apar numai după verbele a avea și a fi
 În funcție de rolul lor sintactic:
a. Construcții infinite relative directe – cu f.s. de CD
o pe lângă a avea vb. pers., tranz.: N-am cum
să ne întâlnim.
b. Construcții infinite relative subiective: – pe lângă:
i. verbul a avea – impers, intranz. (exclusiv
pers. a 3-a, sg.)
o ex.: N-are ce se îmtâmpla atunci.
ii. verbul a fi – pred., impers. și intraz.
o ex.: Nu-i cine îl pune la punct de acești bani.
B.
 Construcții infinite relative = funcție cu prop. (inf., conj.) –
Nu-i cine plăti consumația.
 LRC circulă în variație limitată (variante opționale la
latitudinea vorbitorului) și se pot transforma de poziția
vorbitorului. – această trecere prin ambele sensuri →
sinonimia gramaticală acelor două forme verbale (inf. și
conj.)
 !Notă: În raport cu celelalte limbi romanice, conjunctivul
românesc nu are pregnantă valoare de infinitiv – conj. e
reativ frecventă
 !Notă: E greu de spus d.p.d.v. diacronic care este
construcția originală, cea cu inf. sau cea cu conj.
C.

Aspectul particular al acestor construcții constă în apariția
unui relativ cuvânt cu un regim verbal personal care cere
o formă verbală nepersonală.
 !Notă: Deși în limba română forma infinitivului este
egală cu forma conjunctivului, infinitivul poate apărea în
poziția unui pers.
 Dacă a face abstracție de geneza acestei construcțiuni, a
vorbi și aici de o transformare de depersonalizare cu
menținerea cuvântului introductiv relativ a fostei
relaționale.
D. Alternativa interpretării
 Analiza unei construcții infinitivale:
a. construcție infinitivală relativă directă/subiectivă
b. construcție formate din:
o infinitiv cu f.s. de CD sau S
o relativul cu f.s. pe lângă infinitiv (S, CD, CI,
CC)
o analizate normal morfologic și sintactic
o ! O parte de propoziție formată din mai
multe f.s.: Ion n-are unde dormi noaptea
asta de Ioana.

22
c. Prin interpretarea construcției infinitivale ca parte
de propoziție, se neagă relativelor atât calitatea de
conective interpropoziționale (=nu leagă, nu
introduc propoziții), cât și cea de cuvinte cu regim
verbal personal.
 Dacă aceste construcții sunt plasate la nivel intern,
enunțurile ce le conțin vor fi fraze.
a. În interiorul lor se realizează gramatical
fundamental pentru a exista pros.: P–V – N-am ce
face.
b. Prin echivalența gramaticală a conjunctivului
infinitivul, acest apoate sta pe poziția predicatului.
c. Aceste construcții au cuvinte introductive –
relativele: care, cine, unde, când, cum etc.
d. În cazul acestei construcții, nu este suprimat și nici
suprimabil, ele nu pot fi asimilate contragerilor.
e. Neavând totuși indicii de predicație: pers+nr., nici
vb. la inf. nu poate fi considerat și numit simplu
predicat, ci trebuie individualizat cumva.
o Proporedicat – termen prea general
o Pred. infinitival – se exprimă printr-un vb. la
inf., un vb. nonfinit
o Predicat infinitival proconjunctival –
infinitiv echivalent cu un conjunctiv
f. Aceste construcții pot fi și a propoziției infinitivale.
2.5. Concluzie:
i. Contragere:
1. d.p.d.v. morfologic:
a. gerunzială
b. infinitivală
c. supinală
2. d.p.d.v. funcțional:
a. subiectivă
b. circumstanțială
ii. Reducere:
1. d.p.d.v. morfologic:
a. substantivală
b. adjectivală
2. d.p.d.v. funcțional:
a. cauzală
b. concesivă
iii. Construcție:
1. d.p.d.v. morfologic:
a. infinitivală
b. relativă
2. d.p.d.v. funcțional:
a. subiectivă
b. directă

23
VI. Relația
a. Introducere
i. Cuvintele cu sensuri noționale, exprimate direct (substantivele) sau indirec (=pron. =
numerale cu valoare pronominală)
 Acestea exprimă noțiuni → în plan gramatical ele constituie categoria
substantivalului
ii. Cuvinte cu sensuri calificative (=calitative, cantitative, procesuale – adj., numeral cu
valoare adjectivală) → ele exprimă note din conținutul noțional
 Deosebiri între i. și ii.:
1. Cuvintele cu sens calificativ se acordă, cele cu sens noțional nu se acordă. – ex.
subst. cu subst. nu se acordă
2. determinanții cuvintelor cu sens calificativ sunt complemente sau circumstanțiale,
iar acele cu sens noțional sunt atribute.
 Statut aparte:
o predicat: deși determină un substantival, nu este atribut
o Motivație: acordul verbal e generator de predicație
iii. Cuvintele cu sensuri adverbiale (= circ. și necirc.) exprimă note ale notelor noțiunii.
 Observații generale pentru i., ii. și iii.:
1. Toate se definesc în plan logic prin raportare la noțiune, respectiv exprimă noțiuni
ca atare (i.), note ale noțiunilor (ii.), note ale notelor noțiunii (iii.)
2. Toate au un înțeles lexical, exprimat direct sau intermediar. Expresia acestui
înțeles lexical o constituie radicalul/rădăcina acestor cuvinte.
 ! Radicalul nu este echivalent cu rădăcina (= morfem lexical independent)
3. Prin extensie de la radical/rădăcină la cuvinte în intregime, spunem că ele sunt
lexeme ce sunt descrise lexical și semnatic în orice dicționar (lexem= cuvânt cu
înțeles lexical)
4. Cuvinte cu sensul nenoționale și nelexicale, ci cu sensuri
gramaticale/instrumentale de natură relațională sau nerelațională.
a. Cuvintele acestea le reținem cu cele de sensuri relaționale:
conectivele/conectorii (prep. și conj.) sunt lexeme, adică sunt asemantice
lexical, dar semantice relațional.
o !Note:
1) Nu există cuvinte asemantice (=fără niciun înțeles, căci și-ar pierde calitatea de
semn lingvistic).
2) Așa cum există o semantică lexicală, trebuie să existe și o semnatică gramaticală,
relațională în primul rând.
3) A se reține opoziția sens lexical vs sens relațional – unul îl exclude pe celălalt
 Au statut special relativele care apar în dublă ipostază, dar la nivel diferit.
 în propoziție = lexeme (cuvinte ca atare)
 în frază = conective (cuvinte de relație) = relațional
4) În plan sintactic lexemele se pot constitui în poziții sintactice: părți de propoziție,
f.s., termeni sintactici
 Dimpotrivă, cuvintele cu sens exclusiv gramatical (relațional) nu au f.s.
autonome.
 De aceea articolul cuvânt cu înțeles exclusiv gramatical nu are f.s.
autonomă, nici prep., nici conj.
 Vezi totuși GLR care acordă articolului f.s. de sine stătătoare
5) Interjecția este o clasă de cuvinte nestructurat gramatical și noțional, o anticameră
a cuvintelor = cuvinte extranoționale

24
 Interpretarea lor se face prin analogie cu noționale prin echivalență cu
verbele
b. Organizarea relațională
o Instituid sensul relațional al conectivelor, obținem diferența între cuvintele care pot
exprima aceeașiidee, dar o organizează diferit.
 Ideea de cauză este deopotrivă prezentă în:
 substantivul „cauză” – unde este organizată ca sens noțional
 adjectivul „cauzal(ă)” – unde este organizată ca sens calificativ
 conjuncția „fiindcă” –unde este organizată ca sens relațional
c. Relația conținut – expresie
o Știe, fiindcă învață. – conj, face o relație
o Întrebări privind esența relației:
1. Rostul relației (De ce se leagă lexemele?)
2. Conținutul relației (Ce exprimă; Ce aduce nou relația față de ceea ce exprimă
lexemele separat?)
3. Direcția relației (Leagă lexemul din dreapta de cel din stânga sau pe cel din stânga
de cel din dreapta sau bilateral?)
4. Expresia relației (Leană numai conectivele sau sunt și alte elemente de expresie?)
5. Numărul lexemelor în relație (Sunt acestea numai două sau mai multe?)
6. În relație pot fi numai lexemele ca unități sau numai grupări de lexeme?
7. Este relația o entitate lingvistică distinctă și autonomă în raport cu lexemele sau
este doar produsul, emanația acestora?
o Știe (A) fiindcă (R) învață (B).
o Constatăm următoarele:
a. La nivelul expresiei:
 A = lexem
 B = lexem
 R = conectiv
b. La nivelul conținutului:
 A = sens calificativ (sens lexical nerelațional)
 B = sens calificativ (sens lexical nerelațional)
 R = sens necalificativ (sens relațional)
c. La nivel funcțional – sintactic:
 A = efect (regentă)
 B = cauză (subordonată)
 Observăm aici:
 Aceste calități noi ale celor două lexeme (=efect și cauză) n-au
existat înainte de relaționare.
 Aceste înțelesuri noi (efect – cauză) nu au suport la nivelul
expresiei.
d. Motivația situării în acest fel a acestor două lexeme: relația realizată prin fiindcă –
prin relație, cele două cuvinte își depășesc condiția lor de dicționar de simple
cuvinte, punându-se într-o antinomie de tip: cauză – efect
e. Cu aceste noi calități cele două cuvinte devin termeni (T1, T2) într-o structură
sintactică numită sintagmă (St)
 St = T1 R T2
f. Generalizând, vom spune că sensul relațional este cel care pune în diferite
antinomii alte două sensuri nerelaționale.
g. Termenii sintagmei sunt ipostaze sintactice ale lexemelor (ale sensurilor lexicale)

25
h. Calitatea de lexem a cuvintelor este preexistentă relaționării, cea de termeni este
efectul relaționării. – ! Relația creează termenii, nu invers.
i. Conținutul termenilor (cauză – efect) emană de la conținutul relației. Dovada:
dacă-l retragem pe R–fiindcă, dispar și cauză, și efectul
j. Conținutul termenilor nu este intrinsec acestora (nu ține de natura acestora), ci
extrinsec lor, dobândit prin relaționare.
 Știe dacă învață. (nu mai avem cauză – efect)
o Alte asemenea antinomii:
a. obiect posedat vs posesor Cartea elevului
b. acțiune vs obiectul acțiunii Îl caut pe Ion. I-am scris lui Ion.
c. obiect – destinație medicament pentru inimă
d. autor vs acțiune câinele latră, câinele mușcă
o ! Orice sintagmă se bazează pe o relație, orice sintagmă este generată de un sens
relațional.
o Concluzie: Ca entitate distinctă R (relația) are un conținut și o expresie (C și E), respectiv
CR și ER
o Avem deci:
a. Conținutul relației = sensul relațional
b. Expresia relației
 Întrebare: numai conectivele relaționează sau și alte segmente de expresie?
o Fie sintagmele: solzii la pești și solzii peștilor
 Constatări:
 Notă comună = sens relațional identic = posesia (care pune în atinomie cei
doi termeni)
 unu-i posesor, iar altul obiect posedat
 Notă diferențiativă = expresia = conectivul (prep. la) și art. hot. lor
 !Notă: Articolul are rolul unei desinențe cazuale de G, adică este element
flectivant
o Echivalența d.p.d.v. al sensului relațional al conectivelor cu elementele flectivale (des.,
articole) poate fi exprimată prin multe alte ex.
 ex: scrie la părinți vs scrie părinților
 mama a trei copii vs mama copiilor
 mijloc de codru vs mijlocul codrului
 capra la un om sărac vs capra unui om sărac
o Prin generalizare vom spune că ER o constituie nu numai conectivele, ci și flectivele, o
parte din ele numite flective de relație. Împreună cu conectivele influențează inventarul
mijloacelor de realizare. (Acestea epuizează inventarul mijloacelor segmentale de
realizare a relațiilor)
o !Notă: la aceste se adaugă mijloacele suprasegmentale (intonația, topica, accentul), se
adaugă și mijloacele ∅ (=aderența)
o Între conective și flectivele de relație există un raport de inversă proporționalitate: cu cât
avem flective mai multe, cu atât avem conective mai puține, și invers.
o Proporția: flective de relație vs conective – depinde de gradul de sintetism vs analitism
al unei limbi
o Tipologia relațională a flectivelor:
 Nu orice flectiv este automat și în întregime expresia unui sens relațional, ci
numai anumite flective/subunități flectivale, numite flective relaționale. Acestea
sunt în opoziție cu flectivele nerelaționale.
 Flectivele de relație la verb:
26
 Fie sintagma: Tu lucrezi.
 T1 = TR = tu (S, N1)
 T2 = TS = lucrezi (pvb) = termen relațional
 Sensul relațional= inerența, în sensul de atribuire a unei calități
cuiva.
 Segmentare morfematică:
o lucrezi = lucr- (R) + -ezi (F)
 –ezi = -ez- + -i
o Ultimele segmente morfematice sunt:
 -ez- – sufix modal temporal – subunitate flectivale=
nerelațională
 -i – desinență, nr (II + sg) – subunitate flectivală =
relațională
 ! Această repartizare a subunităților flectivale este
valabilă pentru orice formă verbală personală.
o Motivație:
 Verbul intră în relație cu substantivalul în N1 – S
prin categoria persoanei (+nr) oricare din cele trei
persoane. Expresia acestei relații este desinența de
pers. +nr., nu categoria modului.
 Relaționarea prin desinență (categorii secunde)
poartă numele de acord verbal (acord al P cu S). Or,
acest acord nu privește modul și timpul.
o Conluzie: Numai subunitatea flectivală are sens relațional.
Prin aceasta, cele două lexeme devin termeni ai sintagmei
(S și P), dobândind calitățile de autor și acțiune.
o !Notă: D.p.d.v. etimologic, termenul conjugare înseamnă
flexiunea de tip: persoană + nr: punerea de acord a formei
verbale de pers. + nr. cu forma de pers. + nr. a subiectului.
 !Observație:
o Verbul-predicat dintr-o propoziție integrată în frază ne
apare relațional într-o dublă ipostază:
 în propoziție ca TS prin acord în pers. și nr. cuS
 în frază:
i. realizată prin coordonare (2 principale)
predicatul este și coordonat cu un alt
predicat. Cântă și dansează. – coord. cu P
din stânga
ii. realizată prin subordonare (P este
subordonat printr-un conector oarecare unui
TR din propoziția regentă) Ion a spus că nu
vine mâine la curs. – rel. de subordonare cu
S
o Formele vervale nepersonale (nonfinite) au un statut mai
puțin clar în privința relaționării. Nu avem desinențe de
pers. + nr., nu se pune problema acordului. Aceste forme
verbale nepersonale au/trebuie să aibă alte mijloace de
subordonare (nu pers. și nr.)

27
 Faptul de a vorbi de S al unei forme verbale
nepersonale, nu trebuie să ne mire: formele verbale
nepersonale aparțin totuși verbului. Or, verbul prin
statutul său categorial ontologic, la orice formă
(persănală sau nepersonală) exprimă un proces care
presupune unui autor. Mai nou se vorbește de
subiect al verbului, indiferent dacă e predicat sau
nu.
 Problema relaționării formelor nepersonale
nu poate fi ocolită. Ca verb, acesta trebuie să
fie în relație de subordonare față de
propoziția regentă.
 O abordare globală esre dificilă pentru că
formele verbale nepersonale se deosebesc
mult între ele, atât ontologic, cât și sintactic.
Acestea nu dispun de elemente de relație
decât de sufixe (modale), afixe proclitice și
unele de prepoziții: Mergând, alerga, a
alerga, pentru a alerga, de alergat
 Ipotetic am avea infinitivul:
i. la nivel intra (relația cu subiectul) prin
sufixul infinitival
ii. la nivel inter – infinitivul fără a: expresia ∅
a aderenței:
 exemplu: A plecat fără a se întoarce. La
nivel gerunzial intra = sufixul gerunzial
(ând), la nivel inter.
o !Notă: Mai rar, gerunziul poate fi însoțit de ca (prep, cod1)
(adv. al calității/ cod2)
 la nivel supinal intra: aderența
 la nivel inter: prepoziția: Am terminat de citit.
o Flective de relație la substantiv
 ex: Caietele elevilor sunt curate.
 sens relațional – posesia
 expresia – flectivul
 Este relațional flectivul substantival în intregime? (ilor)
 Genul este categoria neflexionară (dată, fixă, deictică) – nu este
reprezentat în flectiv.
 Determinarea (definită este flexionară, dar nerelațională prin ea însăși).
 Numărul – categoria flexionară, dar nu este relaționară
 ! Prin urmare „i” de la ilor ca desinență de nr. (pl.) este subunitate flectivală
nerelațională. Prin eliminare cazul (singura categorie de relație) expresia ei
manifestă, respectiv morfemul cazul.
 !Note:
 Din cauza realizării sincretice în română a nr. și a cazului (o singură
unitate de expresie pentru ambele categorii), desinența i și desinența
cazuală, dar una pasivă, nefuncțională ea fiind aceeași pentru toate
cazurile la pl. Articolul ne spune dacă i este pentru un caz sau altul.

28
 Îl română cazurile oblice (G/D) la substantiv nu apar niciodată în stare
pură (reduse la corpul fonetic al substantivului, ci însoțite de un
determinant) – art., adj. pos. etc Cartea elevului/unui elev/acestui elev.
 Doar substantivele feminine la singular au forme proprii de G/D diferite
de cele în N/Ac – des. de pl. de la toate cazurile coincide cu des. de la sg.?
o Flective de relație în pronume – exclusiv desinențe cazuale
 Realizează cazul împreună cu nr. și genul la N/Ac pl. și G/D pl.
 Realizează cazul cu nr. prin desinență proprie, iar genul prin altă desinență.
d. Gramatem – relatem – opozem (2 – 2 – 2)
 Flectivele de relație și conectivele le putem numi cu un termen generic, respectiv acela de
relatem.
o relatem = conective + flective de relații
 Acest termen (relatemul) are și un opozant (tot de natură gramaticală, dar nerelațională) =
flectivele nerelaționale/ de opoziții → le numim opozeme
 Termenul generic supracoordonat lor: gramatem (chiar gramen)
e. Concluzie la relație:
 Relația este solidaritatea dintre un sens relațional (CR) și un relatem (ER)
o R= CR / ER
 Relația ese un semn lingvistic (expresie și conținut).
 Expresie e lanțul vorbirii ca un segment distinct, are o desfășurare.
 Uneori relațiile al auxiliarelor relaționale = segmente de expresie ce nuanțează, detaliază sensu
relațional. → diferite adverbe ce nu constituie singure temeni. Aceste adverbe formează subclasa
semiadverbelor și apar în fața unui cuvânt relațional.
o Exemple:
1. N-a venit că a fost bolnav. (Ccauză) → N-a venit, mai ales că a fost bolnav. (loc.
conj. – cauză suplimentară)
2. N-a venit cine trebuia. → N-a venit nici cine trebuia.
3. A urcat pe deal. → A urcat până pe deal.
4. Se pricepe la gramatică. → Se pricepe chiar la gramatică.
VII. Sintagmă, propoziție, frază, enunț
a. Sintagma
 Sintagma este grupul de doi termeni și relația dintre ei.
 Exemple:
a. Senatorul dormea.
b. culmea prostiei
c. frumusețea lor
d. euro și dolar
e. ziua maidanezilor
f. Noapte bună!
 Concluzii:
 Sintagma este binară.
 Sintagma este unitate relațională (=constituită prin și datorită relației).
 Sintagma este unitate și minimală, și maximală.
b. Propoziție vs Frază
 Definim conceptele de propoziție și frază prin componentele lor obligatorii și relația
dintre ele (=relatem) – abstracție de expansiuni.
 Acceptăm că relațiile în cadrul unui enunț se realizează numai între termeni (între 2), nu
între grupări de termeni → relație binară interlexematică
 Propoziția:

29
 Sintagma în care relatemul este flectivul de acord verbal (= des. de pers., nr.)
 ex: Câinele latră.
 Este ceea ce frecvent semnește nucleul propoziției de tip: S + P
 Fraza:
 Sintagma în care relatemul este un conectiv interpropozițional.
 ex.: A zis că vine.
 Concluzie:
 Propoziția din cadrul unei fraze se constituie doar în aparență ca termeni în
întregirea lor ca gupuri de cuvinte.
 În realitate relația între propoziții este interlexematică și binară.
 Relația vizează doar câte un termen, lexem din fiecare.
 Nu este o totalitate a componentelor, un TS, ci doar un component al său (P)
 O regentă nu este în totalitatea componentelor, ci un anumit cuvânt (vb., adj.,
subst.)
 ex.: Ion nu are speranță că o va vedea.
 Doar prin extensie vorbim strict relațional de propoziție regentă.
 Prop. regentă = prop. care îl conține pe TR.
 Prop. subordonată = prop. care îl conține pe TS
 Această extensie stă la baza schemelor de frază care sugerează că în relații ar fi nu
cuvinte, ci propoziții și în practica uzuală a analizei frazei definițiile subordonate
fac trimitere la un TR nu la o propoziție regentă.
 exemple:
i. ATR – care determină o substantivală din propoziția pe care o
numim regentă.
ii. CD – o subordonată care determină un vb. tranz. pe care o numim
regentă.
 !Notă:
 Sunt conective interpropoziționale, următoarele categorii de cuvinte.
 Conjuncțiile coordonatoare: și, iar, însă
 Conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare: că, dacă, să
 Adverbele și locuțiuni adverbiale relative: unde, când
 Adjectivele pronominale relative: care, cât, cine
 Contextual pot funcționa ca relative nehotărâtele (pron., adj., adv.) compuse
lexical cu particula ori de la relative: oricine, oricine, ori de câte ori. De aeea se
numesc relative nehotărâte.
 Orice zic, se supără.
 Vine oricine vrea.
 Merge oriunde îl trimiți.
 Relativele nehotărâte nu se pot transforma în interogative. Adesea ele introduc
circumstanțiale concesive, implicând pentru decodarea funcțională loc. conj.
concesivă tipică: chiar dacă
 Formațiile de câte ori, ori de câte ori sunt locuțiuni adv., temp., impers., rel.,
relative nehot. echivalente cu: când, oricând
 De câte ori îl caut, nu-i acasă.
 ! Nu sunt locuțiuni conjuncționale subordonatele.
 Echivalența cu adverbe: când, oricând
 Posibilitatea de a fi nehotărâte. – Aceste loc. adv. vor avea f.s. (CCT)
 Când se întâlnesc două relative fără posibilitatea subînțelegerii unui vb. pred.,
primul devine nerelativ (nehot., propriu-zis), doar al 2-lea devine relativ. Face
fiecare cum poate.
30
 ! Adesea forma cazuală și/sau prepozițional relativului este impusă de un termen
regent, ceea ce face ca relativul să nu poată îndeplini f.s.
 De aceea relativul este reclamat în ambele propoziții.
 Fenomenul este imbricare sau împletire a subordonatei cu regenta. Problem se
rezolvă în termenii decumulării relativelor.
 exemplu: Bătea pe cine îi ieșea în cale.
 relativ cumulant, prin decumulare:demonstrativ + relativ
 Bătea pe acela care îi ieșea în cale.
 pe cine – pron. rel., Ac1 – CD pe lângă ieșea – dar intranz.; CD
lângă bătea dar este într-o altă propoziție.
 În mod logic între relatemul subordonator și predicatul subordonatei introduse
există raportul 1:1
o Dacă apar unul sau mai multe relative și un P, acesta se subînțelege de
câte ori este nevoie de raportul 1:1 Spune-mi unde, când și cum îl putem
întâlni.
o Nu există relatem în stare liberă (fără P). Apariția lui accidentală reclamă
subînțelegerea lui. A plecat fără să spună de ce.
o Nu avem două relative alăturate care să introducă împreună subordonata,
ci fiecare are P-ul lui. Mi-a spus că dacă va veni, nu va sta mult.
 Excepții:
o I-a spuc cum că n-ar veni.
o Nu știu cum de suferi.
o După ce că-i proastă...
o Lipsa conectivului interpropozițional, fenomenul juxtapunerii este un
accident nesemnificativ în calea realizării pozitive ca expresie a relației.
 Dai, n-ai. – Dacă dai, n-ai.
 1 – c. condițională
 2 – PP
 Ai carte, ai parte.
 1 – c. condițională
 2 – PP
 Vrei, nu vrei, bea, Grigore, aghiasmă.
 1 – c. concesivă
 2 – c. concesivă
 3 – PP
o Interpretarea relației se face aici prin analogie cu anumite modele pozitive
(realizarea conectivelor).
 Dacă dai, atunci nu ai.
 Dacă ai carte, atunci ai parte.
o Juxtapunerea are ca opozant joncțiunea, hipotaxa.
o Teoretic, orice juxtapunere la nivel inter este convertită în joncțiune.
 !Notă:
 Frecvent se utilizează în sinonimie cu juxtapunerea termenul de aderență. În
realitate sunt două lucruri distincte:
o Juxtapunerea este un concept mai larg, din sfera facultativului
(neexprimării dintr-un motiv sau altul a conectivului), acesta poate fi
oricând exprimat/catalizat. Juxtapunerea este în:
 coordonant (la nivel INTER și INTRA) neexprimat și copulativ, în
șiruri mai extinse: Ion, Vasile, Maria și Gigel merg la plimbare.
31
 un subordonat foarte rar și numai INTER: Dai, n-ai.
o Aderența se înscrie în sfera necesarului, lipsa obiectivă a unui conectiv
(prep. ce nu poate fi catalizat). Este ceea ce uneori se numește expresia
zero a relației.
 Nu este o variantă obțională a relației. Avem aderență la nivel
intrapropozițional, subordonat și caracterizează prototipic
relaționara adverbului de mod și celelalte ca TS
 L-am întâlnit ieri.
 Nu te duce acolo.
 Ca parte de vobire reflexivă, adverbul nu are nici caz, nici nu se
acordă. Unei prepoziții ca relatem diversifică semnatic sensul
relațional.
 Du-te acolo. nu este egal cu Du-te de acolo.
c. Raportul dintre sintagmă și propoziție (frază)
 Definiri sintagmatice
 Ion nu s-a dus ieri la piață, deoarece nu a avut bani suficienți.
 Coloane de marcare:
 TR = termen regent
 Ts = termen subordonat
 Rs = relatem subordonator
 Tipuri de RS:
 desinențe/articole cazuale (flexiunea realizată prin caz)
 desinențe de gen, nr și caz (acord adjectival)
 desinențe de persoană și nr (acord verbal)
 conective (prepoziții, conjuncții = domeniul joncțiunii)
 expresia zero a relatemului (= aderență)
 St = sintagmă
 P = propoziție
 F = frază
 !Notă:
 Unde vom avea P, nu vom mai putea avea F, și invers.
 La coloana Rs avem două situații:
a. Dacă Rs este un conectiv sau un afix cazual proclitic, el poate apărea
separat de termen.
b. Dacă Rs este un flectiv de relație aglutinat radical, el nu apare separat de
termen, ci apare numele relatemului.
 Câte relații avem, atâtea sintagme avem.

32
marcat +/-
Nr critic Tr Rs Ts
St P F

acord
Ion nu s-a dus + + -
1 verbal

2 nu s-a dus aderență ∅ ieri + - -

joncțiune
nu s-a dus la piață + - -
3 (prep. la)
joncțiune
nu s-a dus (conj. n-a avut + - +
4
deoarece)
flexiune
n-a avut bani + - -
5 (cazul Ac1)
acord
(el) n-a avut + + -
6 verbal
acord
bani suficienți + - -
7 adjectival

33
 !Notă: N-au fost reținuți ca posibili Ts adverbele de negație, „nu” și reflexivul „se”
din s-a dus care sunt elemente controversate funcțional.
 Toate unitățile relaționale (=bazate și generalizate de o relație), obținute sunt
sintagme subordonative (relatem – Rs), total = 7.
 !Notă: Sintagmele generate prin coordonare (absente aici) au un statut diferențial
complicat în funcție de poziția de regent și de subordonat.
 Enunțul s-a descompus fără rest.
 Descompunerea a inventariat toate relațiile existente.
 Unele sintagme sunt și propoziții în același timp bazate pe relatemul de acord verbal.
 O sintagmă este în același timp și frază.
 Sintagma apare de 7 ori respectiv de 4 ori ca ea însăși (=nepredicativ): de două iru ca
propoziție, o dată ca frază.
 A se reține formulele:
o sintagmă intrapropoozițională
o sintagmă propozițională
o sintagmă interpropozițională
 Concluzii:
o Propoziția și fraza pot fi definite în termenii sintagmei, în plan relațional sunt
defapt sintagme.
o Sintagma este generalul care se particularizează atât în propoziție, cât și în
frază.
o Din punct de vedere relațional, sintagma nu poate fi inferioară propoziției sau
frazei și nici viceversa.
o Unitatea relațională unică a nivelului sintactic este sintagma. De aceea
sintagma este și minimală, și maximală.
d. Sintagmă și enunț
1.Aspecte preliminare
 Un segment din lanțul vorbirii poate fi privit fie din punctul de vedere al
organizării sintactice, fie din punctul de vedere al autonomiei comunicative.
 Despre un segment ca băiatul muncește spunem că e sintagmă și enunț, dar despre
băiatul muncitor spunem că este sintagmă, dar nu și enunț.
 Nu se poate pune problema în termenul disjuncției logic: sintagmă sau enunț.
 Nu se poate defini unul raportat la celălalt.
 Nu se poate face o ierarhizare a unuia în raport cu celălalt.
 Sntagma este o unitate închisă, neprelungibilă. Adăugarea a încă unui termen
duce la generarea unei noi sintagme.
 băiatul meu (1 sintagmă)
 băiatul meu harnic – băiatul meu – băiatul harnic (2 sintagme).
 Enunțul, în schimb, nu este unitate închisă relațional – se mai pot adăuga termeni,
dar enunțul rămâne tot un enunț.

34
 Unul și același termen poate face parte din mai multe sintagme, ceea ce înseamnă
că numărul sintagmei într-un enunț nu este egal cu termenii relației împărțiți la 2.
 fată harnică și frumoasă
 fată harnică
 fata frumoasă
 harnică și frumoasă
 acești minunați copii olimpici
 acești copii
 minunați copii
 copii olimpici
 Termenul comun al mai multor sintagme se explică prin continuitatea
lanțului vorbirii. Nu exprimăm un termen deja existent de fiecare dată
când începem o nouă sintagmă. Teoretic e posibil, dar aceasta duce la
dedublări, întreruperi, încetinirea vitezei vorbirii.
 Tabel privind raportul dintre sintagmă și enunț:
E
+ –
St

+ a b

– c d

 a = sintagmă și enunț de același tip ( + +)


 propoziție principală independentă Ion citește.
 frază A zis că vine. / Plânge și suspină.
 b = sintagmă nu și enunț ( + - )
 propoziție subordonată Nu știu dacă voi veni.
 propoziție regentă (principală sau secundară) N-ai spus că pleci.
 c = enunț, nu și sintagmp
 diferite tipuri de propoziții (principale) monomembre.
a. Substantivale: Noapte. Duminică.
b. Adverbială: Da. Nu. Ba.
c. Interjecționale: Vai! Of! Au!
 d = nici enunț, nici sintagmă
 propoziții adverbiale monomembre ca regente unor subordonate subiective (așa-
numitele adverbe predicative) Poate că ne vom vedea.
2.Concluzie generală:
 Sintagma este unica unitate relațională în lanțul vorbirii.
VIII. Tipologia sintagmelor
a. Introducere

35
 Sintagmele pot fi clasificate în funcție de specificul relației (R) ca generatoare a
sintagmelor.
 Criterii:
 După modul în care relația își organizează termenii, unul față de celălalt:
a. Sintagme coordonative (generate de relația de coordonare):
i. Ion și Vasile
ii. fată harnică și frumoasă
iii. vine și pleacă
b. Sintagme subordonative (generate de relația de subordonare care face ca
un termen flexem să fie Ts, iar celălalt un Tr)
i. băiat frumos
ii. copil de suflet
iii. câinele latră
 !Observație: Sintagmele subordonatoare realizate prin conective se pot
subclasifica în funcție de sensul fizic al relației în:
a. sintagme cu relație de la dreapta la stânga ce au relatemul în stânga
lexemului Ts
 masă (Tr) de (R, prep.) lemn (Ts)
b. Sintagme cu relație de la stânga la dreapta
 suficient (Ts) de (R) bine (Tr)
 Relatemele situate în dreapta lui Ts, dacî sunt conective se numesc: postpoziții
a. Nu s-au dus unde le-ai trimis.
 !Observație: Sintagmele subordonatoare mai pot fi clasificate și după anumite
trăsături semantico-gramaticale ale lui Ts (Ts = factorul activ în st., cel care dă
nuemel sintagmei)
a. Clasificarea după natura morfologică a lui Ts:
 st. substantivale
 st. verbale
 st. adjectivale
 Această clasificare este perechea celei realizate după natura
morfologică a lui Tr din așa-numitele grupuri sintactice (GALR)
 O grupare de tip băiat harnic va fi simultan:
1. grup sintactic substantival
2. sintagmă adjectivală
b. Clasificarea după categoria gramaticală relațională (relatemul care o
generează):
 st. nominală Satu Mare
 st. genitivală cartea elevului
 st. dativală
 st. acuzativală
 st. vocativală bade Ioane
 st. participială

36
 st. gerunzială oameni alergând
 st. infinitivală nu poate citi
 st. prepozițională
 st. conjuncțională
c. După funcția sintactică a lui Ts:
 st. predicativă
 st. atributivă
 st. cauzală
 st. temporală
 st. locală
 !Observație: Din punctul de vedere al relației care organizează termenii nu există
alte tipuri de sintagme în afara celor două (coord. și subord.)
 Nu există relație sintactică opozitivă/ de incidență, nici relație sintactică de
dublare.
 Detaliere:
a. apoziția și termenul anteregent nu formează sintagmă Ion, colegul meu, a
rămas acasă.
b. elementele incidentale (cuvinte, grupuri de cuvinte, propoziții) nu
formează sintagme cu termenii pe lângă care stau. Problema aceasta, știi,
nu-i așa, este destul de complicată.
c. Nu constituie sintagme cu tot statutul aparte nici grupările de doi termeni
identici referențial generate de fenomenul dublării, exclusiv la nivelul
expresiei (dublare poate fi prin reluare sau prin anticipare).
 Două feluri de dublare:
1. dublare marcată = dublantul (duplicatul) are forma cazuală,
a dublatului și realizează explicit aceeași f.s.
 Dublarea complementului direct în Ac și a CI în D
prin pron. pers. neacc. Pe Ion l-am văzut a ștrand. /
Lui Ion i-am dat un măr.
 Dublarea subiectului: Mara mai venea și ea din
când în când s-o vadă pe Persida.
2. dublarea nemarcată (posesivă) = dublantul nu are formă
cazuală a dublatului, ci o formă procazuală și realizează o
dublare funcțională posesivă. Pe al nostru steag e scris
unire.
 indiferent dacă e dublare marcată sau nemarcată,
între dublant și dublant ca termeni nu se poate
identifica o relație gramaticală marcată. Pe Ion l-a
călcat tramvaiul.
 !Notă: Două sintagme la nivelul expresiei:
i. st de bază și st dublant, având un termen
comun Îl văd pe profesor.

37
ii. dublare posesivă: I-am dat unui coleg o
carte.
 Termeni:
a. coordonator vs subordonator (privesc relatemele – con. coord., conj.
subord.)
b. coordonat vs subordonat (privesc termenii în relație)
c. coordonativ vs subordonativ (sintagmele)
 După locul la care relația își plasează termenii avem:
a. st. interprop. (relatemul este un conectiv inter, iar termenii sunt predicate,
fie amândoi, fie unul dintre ei, obligatoriul al doilea)
 Vine dacă îl chemi.
 Cântă și dansează.
 cel care muncește
b. st. intraprop. (relatemul vizează doi termeni în cadrul acelorași propoziții)
 calul fuge
 merge la școală
 fată cuminte
 După condițiile sau restricțiile de realizare – o relație reclamă sau nu prezența
obligatorie a altor relații:
a. st. necondiționate – realizarea sintagmei nu este condiționată gramatical de
realizarea altei sintagme Vasile plânge de frică.
 două sintagme:
1. Ion plânge
2. plânge de frică
b. st. condiționată – realizarea unei sintagme reclamă realizarea altei
sintagme. Această condiționare poate fi:
 biunivocă (reciprocă)
 univocă (unilaterală)
1. Condiționare biunivocă Fetița este voioasă.
 Sintagme:
i. fetița este
ii. fetiță voioasă – niciuna nu poate funcționa
fără cealaltă
2. Condiționare univocă
 Condiționare progresivă – prima sintagmă o
condiționează pe a doua: Fetița aleargă voioasă.
i. fetița aleargă
ii. fetița voioasă
 Condiționare regresivă – deosebirea dintre
vertebrate și nevertebrate
IX. Sintagme în litigiu (probleme controversate)
a. Categoria impersonalului
 Fie verbele impersonale din sfera semantică a meteorologicului „tună”, „plouă”, „ninge”
38
 În gramatica limbii române sunt considerate propoziții MONOMEMBRE.
 Conluzii imediate:
 Segmentele de acest tip nu ar fi condiționate. Ele ar fi lipsite de subiect.
 Ele n-ar constitui sintagme.
 Comentarii:
 Forma verbală este la persoana a III-a clar marcată desinențial.
 Desinența verbală de persoană și număr, indiferent care e aceasta este întotdeauna
relațională.
 Fiind o categorie secundă, ea este consecința acordului cu o categorie primă. Nu o
poate lua decât de la unul care o are.
 Prin acord care este mijloc de subordonare la nivel intra, verbul predicativ devine
termen subordonat față de un substantival în cazul N1, termenul său regent fiind
subiectul.
 Pe poziția acestui N1 regent, exclusiv de pers. a III-a, sg., poziție obligatorie
structural, nu este ocupată nici ocupabilă la nivel de sistem în gramatica limbii
române.
 Acest acord al verbului impersonal este de aceeași natură și tot atât de ferm ca la
restul verbelor.
 Partenerul de acord al predicatului impersonal, unul inexprimabil lingvistic în
română, este un subiect ∅
 În concluzie:
 Avem un relatem subordonator (flectivul de acord verbal)
 Avem tocmai de aceea doi termeni în relație.
 Avem în cosecință o sintagmă verbală subordonativă.
 Nu există propoziții verbale monomembre, ci toate sunt bimembre
 Maximă gramaticală – unde există predicatul realizat desinențial, există și
subiect.
 Există subiect ∅ nu și relație ∅
 Verbele reflexive impersonale (sunt sau nu sunt sintagme?) se zice, se spune, se
consideră
 Toate acestea au în comun:
 caracterul impersonal
 structura se + verb
o se – lexem ( constituie o sintagmă) sau se morfem (parte a diatezei,
nu constituie o sintagmă)
o Cel puțin ca expresie și etimologie, se impersonal este o unitate
coincidență cupronumele reflexiv se din construcțiile personale.
o Reflexivul se personal este fără discuție un pronume în Ac1 subord.
vb. tranzitiv – un Ts (Ts = CD)
 Dovezi:
o Posibilitatea substituției cu un pronume personal în Ac1,
incontestabil CD (compară Îl spală cu Se spală)

39
o Consumar valenței de tranzitivitate a verbului și în consecință
imposibilitatea unui alt CD. Ion se spală (nu putem pune după
aceea un CD)
o vezi și S-a supărat pe tine. (pe – aici prepoziție în Ac3)
 Notă generalizantă:
 Orice reflexiv personal în Ac1 comună o valență de tranzitivitate. Indiferent de
gradul de coeziune cu verbul (de la mă spăl, mă gândesc și la mă sfiesc, mă
străduiesc). La acestea din urmă reflexivul este un fel de determinant obligatoriu
– verbul însoțit de un reflexiv personal este întotdeauna o sintagmă – diateza
reflexivă este contestabilă în totalitate.
a. se – refl. pers. → extraverbal, element în sintagmp
 Dacă reflexivul impersonal se ar fi intraverbal, adică morfem și implicit un termen, ar
trebui ca prezența lui să nu consume valoare de tranzitivitate a verbului.
 El zice că a venit iarna. → Se zice că vine iarna. – se complement direct, Ac1, Ts
în sint. se zice
 !Notă mică:
 Se spune în gramatică că un verb la diateza reflexivă este intranzitivizat prin
reflexivizare.
 !Notă mare:
 Un statut special au verbele intranzitive cu se impersonal de tipul:
a. se cade
b. se merge
c. se călătorește
d. se doarme
e. se rămâne
 Nefiind verbe intranzitive, nu am putea spune în termenii uzuali că se le conferă valoare
de tranzitivitate, căci nu o au → nu ar trebui să vorbim despre verbul intranzitiv, ci ar
trebui numit verbe reflexive intranzitive
 Prin reflexivizare se obține o valoare de tranzitivitate obligatoriu consumabilă.
 Este acest se pronume reflexiv? Sau nu?
 Comparându-l d.p.d.v. al conținutului gramatical pe se din română cu echivalentul
din alte limbi, observăm că utilizarea pentru pron nehot., adică alte lexeme decât
pron. refl. Punându-le față în față cu se-ul românesc, franțuzescul om și germana
man perpetuează etimologic nu nominativ din faza substantivului preexistentă
fazei pronominale (om ← homme, man ← Mann). Aceste pronume ocupă poziția
unui subiect pozitiv, dar neprecizabil în conținut asimilabil unui subiect
IMPERSONAL cu care se face acordul respectivelor verbe (pers. a III-a, nr. sg.).
În română acest se nu reprezintă nicidecum un N, ci un Ac și odată cu acesta se nu
poate trimite la un subiect – subiect inexprimabil, subiect ∅
a. ∅ ← zice ← se
b. el ← consideră ← se
X. Sintagme în litigiu II. – Ipoteza structurii ternare (= a dublei subordonate cu EPS)
a. Premise ale interpretării
40
 Relația, indiferent de felul ei, este exclusiv interlexematică (de la lexem la lexem – de la
cuvânt la cuvânt)
 În relație intră de fiecare dată numai câte două lexeme dobândind calitatea de termeni și
generând sintagmele care sunt numai binare.
 Între relație și relateme există raportul de 1:1, adică nr. relatemelor dă numărul relațiilor
în care este angajat.
 La modul general în care avem un singur relatem subordonat și ca atare în mod obiectiv
este monosubordonat.
 În subordonare acționează așa-numitul principiu al unicității: ori caz, ori prepoziție, ori
acord, ori aderență etc.
 Unii gramaticieni nesocotind în parte laterală materia relatemului, adică vorbesc totuși de
relații ternare, structuri ternare. În asemenea sintagme ar fi antrenați 3 termeni. În schema
structurată,o asemenea relație ne-ar apărea astfel:

Tr1 Tr2

Ts

Tr1

Ts/Tr Ts

fetița aleargă

voioasă

fetița

aleargă

voioasă

41
aleargă

fetița

voioasă

1. La nivel intrapropozițional (în interiorul propoziției) avem două situații vizate:


a. EPS
b. NP
 La ambele funcții (EPS și NP) întrebarea este aceeași: sunt ele
monosubordonate sau dublu subordonate? Avem o sintagmă sau două
sintagme ternare?
1) EPS
 Examinarea acestei funcții o realizăm pe două tipuri mari de clase
fenomenologice:
i. EPS adjectival
ii. EPS substantival
A. EPS adjectival
 Fetița aleargă voioasă.
 Se poate observa că structura dată este mai derivată, rezultat în
urma comprimării a două propoziții de bază: Fetița aleargă. și
Fetița este voioasă. → Fetița aleargă fiind voioasă. → Fetița
aleargă voioasă.
 Ce se întâmplă?
o Suprimarea subiectului din propoziția a 2-a identic cu cel
din propoziția 1.
o Parcurgerea unui stadiu gerunzial al lui a fi
o Eliminarea lui a fi ca nonrelevant lexical
o Glisarea (=trecerea, alunecarea) adjectivului de pe poziția
de NP, constituent obligatoriu în prop. a 2-a pe o altă
poziție factural facultativă nematriceală suplimentar.
o EPS-ul provine dintr-un NP – Numele e EPS
o Modalitățile de obținere a EPS-ului sunt destul de diferinte
în funcție de relatemul acestora și poziția pe care glisează
subiectul din propoziția a doua.
o În vederea răspunsului:
a. EPS-ul intră în relație cu substantivul, N1, subiect,
care-i devine astfel regent. Adjectivul EPS are
categorii de ordinul 2. Acest acord este un fapt
obiectiv de limbă care atestă subordonarea
adjectivului EPS la substantiv.

42
o Din acest punct de vedere, adjectivul EPS nu se deosebește
de atributul adjectival (compară Fetița voioasă a făcut o
prostie. cu Fetița este voioasă.)
 !Notă:
o În situația în care substantivalul ca Tr al substantivului EPS
stă în Acuzativ, EPS-ul va sta și el tot în Ac, un Ac2 – EPS
o EPS-ul adj. ar perpetua N2 al adj., numai pred. din care
provine.
 Am văzut-o pe fetiță (Ac1). Fetița era voioasă (N2).
Am văzut-o pe fetiță (Ac1) voioasă (Ac2). Nu este un
Nominativ, deoarece:
i. Acordul adj. este unul total (în cele 3
categorii gramaticale: gen, număr, caz)
ii. Ar fi de-a dreptul bizar ca adj. EPS să fie
doar în N2, iar celălalte în toate cazurile.
iii. Dacă acest nominativ al EPS-ului este unul
secund, de la cine îl ia? Nu avem un N1 de la
care să ia.
iv. Omonimia desinențială Nominativ–Acuzativ
generală în română nu neagă existența celor
două cazuri : N–Ac în relații distincte.
o Dovadă: Imediat ce traducem un asemenea exemplu
într-o limbă care deosebește desnențial N de Ac.
i. Te văd sănătos./ Te văd sănătoasă. compară
cu latinescul Te vidio sanom./Te vidio
sanae.
 !Notă:
o În afară de N1 subiect pe poziția unui Tr pentru EPS poate
apărea și un substantival în Ac3 (CI): Mă gândesc la
Eufrosina singură./Mă pomenescu cu Ion beat la poartă./
Mi-aduc aminte de tine tânără.
 !Notă:
o Statut aparte d.p.d.v. al cazului ca expresie are EPS-ul adj.
subordonat unui D1 – CI: Mariei îi (D1) place singură
(EPS, N2 NU D2) acasă. Acest N2 este pe poziția unui D2 –
N prodatival (flecțiune prin acord)
o O a doua subordonată a aceluiași EPS adj, una față de verb
aproape unanim afirmată în gramatica limbii române se
exclude, deoarece:
o Adjectivul are un singur relatem (desinența de
acord); orice relatem acționează o singură dată.
o O a doua subordonare a adjectivului și tot prin
acord față de vebul predicativ. Aceasta a doua este
43
imposibilă pentru că cele două clase de cuvinte au
categorii gramaticale incompatibile pe care nu și le
pot pune de acord. Niciuna din cele două nu are
valențe pentru celălalt.
o În afară de acord adjectivul EPS nu are alte
mijloace de subordonoare:
i. Se exclude aderența (expresia zero a
relatemului), acționează în lipsa altui mijloc
de subordonare.
ii. Invocarea topicii pertinenta în anumite
situații nu este totuși relevantă: topica prin
ea însăși nu este un mijloc de subordonoare,
doar un -element orientativ, adică de dirijare
a sensului subordonator spre un Tr sau altul.
Lupul nu atacă omul/ Omul nu atacă lupul.
iii. O subordonare exclusiv semantică, una
suspendată fără a rămâne o afirmare
gratuită.
o În cocnluzie, EPS-ul adj. este monosubordonat, având ca Tr
substantivalul cu care formează o sintagmă subordonativă.
o O a doua sintagmă adj.+vb. nu poate fi dovedită, prin
urmare și triunghiul e fals.
fetița aleargă

voioasă

 Specificul funcției de EPS, funcție deosebită de atr. adj.,


constă în prezența obligatorie a unui vb. pred. în structură,
dar nu ca Tr, ci doar ca factor condiționant.
 Ca să avem sintagma subst.+adj. trebuie să avem și sintagma
subst.+vb. Este vorba de o condiționare univocă progresivă.
 Def. EPS-ului: Determinant al unui substantival în prezența
obligatorie a unui verb predicativ.
 !Notă: Asimilabile EPS-ului adj. sunt realizările prin loc. adj.:
i. Te consideram mai cu scaun la cap.
ii. Vă credeți în stare de așa ceva?
iii. Mi te imaginam mai în vârstă.
 Problema este aici mijlocul de subordonare, adică relatemul.
 Avem trei variante:
i. relatem = prepoziția – este desființată loc. adj., fiind analizată ca o
grupare liberă.
o O prepoziție nu poate fi concomitent și relatem (segment
exterior lexemului), și în componenta acestuia,

44
o Prepoziția funcționează ca relatem pentru substantivul din
locuțiune, nu pentru locuțiunea ca întreg.
ii. relatem = acordul prin echivalență gramaticală a locuțiunii
adjectivale cu un adjectiv (numit termen de identificare)
o în stare = capabil
o cu scaun la cap = deștept
o Locuțiunea adjectivală, deși echivalent cu un adjectiv, nu
este totuși adj. Adjectivul are gen, nr. și caz impuse prin
acord morfologic ai substantivului. Locuțiunea adjectivală
nu preia nici genul, nici numărul, nici cazul de la termenul
regent.
o Dovadă: Indiferent de gen, nr. și cazul adjectivului
echivalent, locuțiunea adjectivală rămâne invariabilă.
o A se compara Mă cred capabil (masc., sg., Ac1) de... cu Mă
cred în stare (loc. adj. formată din subst. sg., fem., Ac3)
de...
iii. relatem = aderența, simpla alăturare (expresia = ∅ ) a relației
o Locuțiunea adjectivală funcționează gramatical-structural
ca o unitate închisă, fixă cu prepoziție cu tot (ca un fel de
„prefabricare” care se atașează unui Tr)
o Concluzie: Loc. adj. ca EPS se subordonează prin aderență.
 !Notă: Dacă unitatea contra și împotriva sunt prepoziții (cu regim
genitival blocat de acord) la EPS-ul adjectivului, mai avem o
fenomenalizare: adj. pron. pos. în Ac2+prep. Nu te știam contra mea.
 !Subnotă: Posesivele sunt singurele adj. pron. care pot îndeplini această
f.s.precum și cea de NP Ei sunt contra mea.
B. EPS-ul substantival
o Se exprimă prin subst., pron., numeral cu valoare substantivală.
1. Ion se consideră mare specialist în computere.
2. După câțiva ani am regăsit-o aceeași.
3. Am ajuns la gară al doilea.
o Deosebirile EPS-ului subst. față de cel adj. vizează realizările
morfologice și varietatea relatemelor subordonate.
o Relațional deosebim două subtipuri mari:
1. EPS realizat flexional (cazual) – relatemul este flectivul
cazual de N sau Ac în ipostaza de cazuri 1, în subipostaza
de cazuri 1 secunde (N1”, Ac1”)
a. Ea s-a întors profesoară (N1”) în satul ei.
b. Nu te știam omul (Ac1”) directorului.
o !Atenționare: A nu se interpreta greșit variația cazuală simultane
(N1’–N1”, Ac1’–Ac2”) drept fenomen de acord (N1, N2) prin urmare
nici cazual (N1’–N1”) acordat.

45
o !Notă: Accidental în fața EPS subst. poate apărea o unitate din
seria că, de, drept
 Ion ne-a venit profesor de română. vs Ion ne-a venit ca
profesor.
o Interpretarea acestor unități și implicit a cazului subst.-ului EPS în
fața căruia apar este neunitară.
 ca, de, drept – prep. cu Ac – EPS-ul este în Ac3. Argument:
echivalența lui ca, de, drept cu gruparea în calitate de = lc.
prep. în Ac –soluție dată în cod 1
 ca, de, drept – adv. calitative/adv. ale calității fără regim
cazual. Apariția acestor adverbe în fața EPS-ului nu-i
modifică acestuia cazul și nici ordinul funcțional. Cele
două structuri pot fi considerate variante opționale.
Subordonarea EPS-ului se realizează tot cazual (N1”, Ac1”),
nu joncțional – cod 2
2.EPS realizat joncțional (=prepozițional)
a. Ac3 cu prepoziția cu
 Stă cu cărțile pe masă. Fuge cu sacul în spate.
b. G3 cu prepoziția contra, împotriva
 Te știam contra fumatului.
c. D3 (rar și ușor artificial)
 Nu vă știam contrar propunerilor noastre.
o !Observație: Considerându-l pe a/al/ai/ale pron. posesiv
semiindependent exterior genitivului sau adj. pron. posesiv, G1 nu
poate ocupa poziția de EPS. Această funcție o are a/al/ai/ale în N1
sau Ac1, iar genitivul are f.s. de atr. adj.: Se considera el al
dracului, dar nu e chiar așa. → al: pron. pos. semiind., N1”, EPS;
dracului:G1, atr. adj.
o Poziția de EPS poate fi ocupată de un pron. pers. în D1 cu
prepoziție. Nu te știam împotrivă-mi.
o Ca la EPS-ul adj., avem situații unde Tr al term. subst. este D1, iar
flexiunea cazuală secundă D1” se blochează – ajunge la
nonflexiune.
a. Îmi zice Popescu.
b. Îi spunem Nora. → un N prodatival
o !Notă: A se vedea diferențele de construcție a EPS-ului în privința
verbelor a spune, a zice, a chema, a se numi
a. Mă numesc Ion. (eu-subiect subînțeles – N1”, EPS)
b. Mă cheamă Ion. (Ac1”, EPS)
c. Îmi zice Ion. (EPS, pro-datival1)
o !Subnotă: În prezența unui PN cu NP în N1” poate apărea un EPS
în N1.
a. Lumea-i toată o poveste.

46
 lumea – N1’
 toată – N1’”
 poveste – N1”
C. Alte fenomenalizări ale EPS-ului
i. EPS-ul adverbial →Datorită calității lor de substitutive polivalente,
inclusiv adjectivale, pe poziția unui EPS pot apărea și adv. pron.
modale: cum, așa, altfel, astfel
 Nervos cum îl știi, te poți aștepta la orice.
 Te credeam nervos.
 Cum l-ai găsit? Tot sănătos?
 Așa îl cunosc de o viață, descurcăreț și aventuros.
 Frecvent apar aceste adverbe ca EPS pe lângă vb.
denominative:
o Cum te cheamă?
o Mă cheamă Vasile.
o Nu știam că așa te numești.
 !Observație: Ipoteza unui EPS exprimat prin adverb de loc
și de timp este discutabilă:
 De exemplu:
o El era pe stradă, iar eu îl știam acasă.
o Unde te crezi, omule, de umbli cu porcii după tine?
o Conferința o știam pe mâine.
 Deși apar în structuri derivate, ele nu sunt dintr-un
predicativ, ci dintr-un c.c. de loc și a fi este verb predicativ,
nu copulativ.
 Aceste adverbe rămân circumstanțiale atât în structura de
bază, cât și în cele derivate.
ii. Participiul ca EPS este asimilabil celui adjectival.
 Fugea urmărită de bărbatu-său.
 Aici indiferent de tipul de verb de la care provine ponderea
trăsături verbale este cea mai mică în favparea trăsăturii
adjectivale.
 !Notă: O istorie derivată mai complicată are EPS-ul
participal, provine dintr-o construcție pasivă sau reflexiv
impersonală la conjunctiv, structuri tot mai frecvente azi.
o Trebuiau luate măsuri urgente. – Trebuiau să fie
luate măsuri urgente.
o Băieții nu meritau sancționați. – Băieții nu meritau
să fie sancționați.
 Dacă structura supusă reducerii este reflexivă sau pasiv
impersonală, participiul EPS este invariabil, ca un adverb.
o Trebuie insistat asupra faptului.
o Merită mers până la capăt/

47
o Trebuie acceptat că ai picat examenul.
o Se cuvine spus că îți pare rău.
o Se cere demonstrat că ai învățat.
 Pentru structuri de acest gen: taxarea participială subiectivă
proconjunctivală.
iii. Supinul ca EPS (dintre toate limbile romanice doar româna are
acest mod)
 S-a dus la cules de mere. (ASP)
o l-a cules = subst. în Ac cu prep.
 Supinul ca EPS își datorează această poziție în general
echivalent gramaticii nu un adjectiv.
o Se credea de neînvins.
 Infinitarea sensului gramatical al unui gerunziu Acum
vedea ideea de libertate a se arăta (arătându-se).
iv. În litigiu propriu-zis rămâne gerunziul. În uz sunt două interpretări
diferite:
 gerunziu = EPS care exprimă o acțiune simultană cu a
verbului din propoziția de bază.
o Îl văd pe Ion. Ion aleargă. Îl văd pe Ion alergând.
o Mă privește și zâmbește. Mă privește zâmbind.
o Toate aceste EPS-uri se obțin din cupluri
propoziționale prin depersonalizarea verbului al
doilea și eliminarea subiectului din propoziția a
doua. În propoziția 1 pe anumite poziții care devine
Tr al EPS-ului. Această interpretare este cea din
GALR 2015. Are ca motivația de bază calitatea de
predicație secundară, astfel EPS-ul ne apare altfel
clasificat.
o EPS nominal (subst., pron., adj., adv. rezultat din
suprimarea verbului a fi)
o EPS verbal, rezultat din depersonalizare.
i. EPS-ul nominal provine dintr-un NP
ii. EPS-ul verbal provine dintr-un PV
 gerunziu = nu EPS, ci contragere gerunzială a unei
propoziții: Îl văd venind. (Îl văd că vine.)
o Mă trezesc cu Ion bătându-mi la ușă. – contragere a
unei completive prepoziționale
 EPS-ul provine dintr-un NP pe care tocmai datorită calității
sale propredicative nu o are.
2) Câteva vorbe despre NP
a. La fel ca EPS-ul, și NP este monosubordonat, exclusiv unui substantival în
N1 în prezența unui verb copulativ.

48
b. Structurile ce conțin NP sunt formate din două sintagme binare care se
condiționează reciproc.
c. Între vb. cop. și NP nu există o relație gramatical marcată, adică nu avem
o sintagmă de vb. cop. + NP și deci nici o structură ternară
d. În tratatele academice recente NP are un statut relativ ambiguu:
i. Pe de o parte este component a unui predicat complex (fostul
predicat nominal), iar pe de altă parte NP f.s. de sine stătătoare.
ii. Ca f.s., NP este considerat un constituent obligatoriu al propoziției,
un determinant obligatoriu matricial al operatorului copulativ. De
aceea NP e încadrat în clasa generală a „complementelor” (alături
de SB, CD, CI, C prep.), alor NP față de vb. cop. Fetița este
voioasă.
 !Notă: Conceptul de vb. cop. conduce la ideea că a fi de ex. este un
relatem, adică leagă NP de SB
 Această afirmație: relatem = mijloc de relație e o mare eroare.
 Nici d.p.d.v. semantic nu se poate vorbi de o relație între vb cop și NP.
Defapt între vb cop și NP se poate vorbi de o complementaritate
semantică nemarcată.
 Respectiv împreună constituie un înțeles lexico-gramatical global
(!puterea comunicativă)
 După modelul din gramaticile raționaliste: aprox: omul muncește → omul
este muncitor )
e. Mijloace de subordonare ale NP-ului = relatemele
i. acord adj. – NP exprimat prin adj. calificative Fetița este harnică.
o Spre deosebire de EPS, NP stă în N2, nu și în Ac2, deoarece
se acordă substantivului, iar S stă numai în N1
ii. flexiune cazuală secundă (N1”)
o El este al treilea pe listă.
o Maria a rămas aceeași.
o Cine ești tu?
o Nu știam care este problema ta.
o !Notă1: N1” nu este consecința unui acod.
o !Notă2: Pe poziția lui NP în N1” poate apărea și pron. pos.
semiind. a/al/ai/ale Cartea este al lui.
o !Notă3: NP substantival în N1 apare mai rar în construcții
impersonale, nu avem poziția de subiect ocupat.
a. E o plăcere să fac lecții cu voi.
b. Nu e nevoie să mă menționați.
c. E păcat să-l arunci.
d. Păcat că nu m-ai căutat.
iii. joncțiune prepozițională
o substantivul în caz 3
a. Ac3 Masa este de lemn.

49
b. D3 Rezultatele au fost potrivit așteptărilor.
c. G3 Noi suntem contra corupției.
o adjectival în Ac2 cu prepoziție
a. Voi sunteți contra noastră. (Ac2, adj.)
o pronume în D1 + prepoziție
a. Și voi sunteți contra-i.
o Formă verbalp nepers. + prep.
a. Dorința noastră e de a promova examenul.
b. Fata e de măritat.
o !Notă: Unitatea de de la supin = prepoz. nu morfem!
o Participiul ca NP se încadrează la NP adjectival.
iv. aderența: este redusă la realizările adverbiale a lui NP
o în construcții personale
a. Așa e viața.
b. Cum e vremea?
o în construcții impersonale (un NP subord. unui S ∅) – așa-
numitele expresii verbale impersonale cu a fi
3) Subordonata predicativă
 = propoziție echivalentă sintactic cu un NP
 predicativa e în raport de subordonare față de substantivalul subiectului
din regentă în prezența obligatorie a unui vb. cop. Problema este dacă ne
vom descurca.
 Așa cum NP nu intră în relație cu vb. cop., nici subord. pred. nu o face.
Aserțiunea curentă că pred. apare lângă un vb. cop. e adevărat, dar nu
trebuie înțeleasă ca subordonată a predicatului față de vb. cop. Vb. cop.
rămâne în ambele situații, dar condiționant al relației subst. în N1, SB.
4) Probleme controversate privind NP și pred. nominal în ansamblu
 Ca abordare, în principiu deosebim două orientări mari:
 Orientarea tradițională
o Există două tipuri de predicate: verbale și nominale
o PN are întotdeauna structură binară: vb.cop. + NP – această
clasificarea are la bază o altă clasificare, cea a verbelor
predicative vs vb. nepred. (copulative, auxiliare etc)
o Criteriul este în fapt unul semantic, nu gramatical, respectiv
suficiența vs insuficiența lexico-semantcă a verbelor.
o Acest aspect lexico-semantic condiționează capacitatea
verbelor de a fi sau a nu fi predicate.
o Cum apreciem această suficiență vs insuficiență?
o Această abordare (transferată din semantică în sintaxă) nu
examinează conceptul predicatului, nu specifică f.s. în
raport cu celălalte.

50
o Se afirmă astfel că PN și cel V au esență unică și că
deopotrivă constituie f.s. unitare. În acest fel cele două
componente devin un fel de subunități sintactice/subfuncții.
o Până astăzi această variantă rămâne general inclus în
tratatele academice recente.
o Discuțiile vizează nr.-ul vb.-lor copulative.
o Inventar uzual de vb. cop.: a fi, a deveni (+ a se face, a
ieși, a ajunge), a rămâne, a păstra, a însemna – ele se
opun semnatic în funcție de 4 parametri: existență,
persistență, aparență, devenire
o !!!Notă: În tratatele academice având în vedere
intrepretarea PN deosebim:
a. PN nu se opune unui PN, ci este un subtip de
predicat complex. Acesta se opune predicatului
simplu și cunoaște următoarele 4 diviziuni (4 feluri
de predicate complexe):
i. copulativ (fostul PV)
ii. pasiv (fostul PV la diateză pasivă: Banditul
a fost prins.)
iii. modal (cu semiaux. a putea)
iv. aspectual (a continua)
o !Notă: Componența nominală (NP) este considerată
complement (complement predicativ = determinant
obligatoriu) al operatorului copulativ.
 Orientarea structural-relațională relativ recentă contestă existența
unui PN unitar și opozant al PV, reducând P la un singur tip: PV
o Prin acesta toate verbele la modurile personale sunt
predicative, iar așa-numitul NP e extrapredicativ (fie
adjunct predicativ, fie adjunct verbal) → nu există vb. cop.
o Argumentul de bază:
 Funcția de P este definită prin mijlocul gramatical
de realizare și anume, flectivul de acord verbal.
Acest mijloc este comun și identic la toate verbele.
o Altele:
 Vb. cop. nu sunt relateme, nu leagă NP de S, ci
acesta se leagă singur de S prin mijloace proprii.
 Între vb. cop. și NP nu există nici o relație
gramatical marcată.
 Vb. cop. și NP sunt clase de cuvinte eterogene. care
n-au cum să formeze unități.
 NP este dat constant în toate framaticile ca f.s. de
sine stătătoare.

51
Toate clasificările propozițiilor se fac în funcție de
vb. cop.
 La nivel interpropozițional partenerul de relație
dintr-un PN este doar vb. cop.. nu și NP (regimul
unui conectiv intern îl constituie doar forma vb.
adj. nepers., nu și NP)
 ex: Nu știu cum(relatem) este (vb. cop.)
vremea.
 NP are drept corespondent o subordonată
predicativă în timp ce vb. cop. ca vb. ce este nu
poate a avea o prop. echivalentă.
o !Observație: Neacceptând un PN inclus în NP adj. automat
nu poate fia cceptat PV prin vb. la diateza pasivă cu
structura a fi + participiu
 Argument:
 Participiul este formal un adj. intrat în relație
prin acord cu subiectul.
 a fi – auxiliare de diateza pasivă nu se
deosebește cu nimic de a fi cel zis copulativ,
nici ca înțeles, flexiune, structură
morfologică. – Nu este un auxiliar
morfologic, nu e asimilabil unei formații
morfematice complexe.
5) Anexă: Problema excepțiilor de la N1 – S
a. S în N1 exprimat = realizarea prototipică a subiectului
 Se încadrează la realizările nominativale, deci nu sunt excepții
următoarele:
1. S exprimat prin pron. pos. semiind. a/al/ai/ale urmat de un
adj. pos.
 Ai noștri au plecat. → pron. pos. semiind., N1, S
 !Notă: În asemenea structuri nu spune că S este subînțeles,
neexprimat. S este cât se poate de prezent fizic: S =a/al/ai/ale
2. S exprimat prin substantiv într-o construcție cantitativă,
rezultată din conversia, recategorizarea, transformarea
prepoziției cu regim Ac: la și de în adj. pron. nehot.
 A venit la lume.
i. lume → subst. în N1, S
ii. la → adj. nehot. cantitativ invariabil, N2, atr.
adj.
 Grupare la lume nu e un subst. în Ac3, cu f.s. de S,
ci o sintagmă în care un Tr e subst., iar Ts adj.
nehot. cantitativ
 Ce de oameni s-au adunat la înmormântare.
52
i. de → adj. nehot. cantitativ invariabil, N2,
atr. adj.
ii. oameni → subst. în N1, S
b. Subiect neexprimat tip eliptic în construcțiile partitive.
 Acestea au structura unor sintagme de tipul Tr + prep. din, dintre,
de + Ts
 Doi dintre ei.
 Din sintagma partitivă e prezent fizis doar Ts (cel cu prep.), iar
celălalt, Tr trebuie recuperat.
 A doua zi au mai murit dintre pui.
 De ăștia au mai trecut pe aici.
 În aparență Ac3, în realitate: aici este eliptic substantivalul
Tr, cel care reprezintă partea
 Subst. în Ac este doar un Ts cu f.s. atr. prep. – nu constituie
nici o excepție.
c. Structuri susceptibili de a conține S, alte cazuri decât N1 (unii gramatici:
exceptii reali, propriu-zise de la N1 al subiectului)
i. subiect amalgamat într-o singură unitate de expresie cu o altă f.s.
(G,D, Ac cu/fără prepoziție) realizat în așa-numitele relative
cumulante – De aici părerea: S în Ac, D, G
1. Cartea o pot da cui are nevoie de ea. (cui – D1, S)
2. Bătea pe cine îi ieșea în cale. (Ac1, S)
3. Se gândea la cine îi e drag. (Ac3, S)
4. A reușit datorită cui l-a ajutat. (D3, S)
5. S-a așezat la bancă înaintea cui s-a nimerit. (G3, S)

XI. Sintagme în litigiu: Dublă subordonare la nivel inter

a. Plecări de la următoarele 5 premise:


i. Relație dintre propoziții (regentă și subordonată) este tot de la termen la termen
ii. Relatemele subordonatoare la nivel inter sunt altele decât cele de la nivel intra și anume
conjuncții și locuțiuni conjuncționale subordonoate – pron. și adj. pron. relative
iii. Dintre conective relativele apar în dubla ipostază: conective la nivel inter (ptc sunt
relative) și termeni – f.s. în prop. pe care le introduc (au f.s. fiindcă sunt pronume). La
acestea din urmă ambele calități de conective sau de termeni se realizează simultan și
obligatoriu în aceeași subordonat.
iv. Pentru ca o propoziție să aibă două regente (adică să fie dublă subordonare, trebuie să
aibă concomitent două relateme subordonatoare)
1. exemple: /Omul └de care cred1┘ └că ai auzit2 deja┘, este un mare savant3/.
a. 3 – PP
b. 1 – ATR
c. 2 – CD
2. Examinând relatemele, observăm că relatemul de care aparține structural de
propoziția nr-ul doi.
53
3. Repoziționându-l pe de care în propoziția care îi aparține are două relateme de
care și că , iar propoziția nr.1 rămâne cu niciunul. Cele două relateme ale
propoziției nr 2 sunt amândouă active și o subordonează fiecare altei regente.
4. De care o subordonează față de omul, iar că față de cred din propoziția 1 – dublă
subordonare.
5. Din d.p.d.v. funcțional, propoziția 1 este ATR față de propoziția 3 și 2 e CD față
de propoziția 1.
6. Propoziția nr 1 are un statut special: nu este o principală propriu-zisă, pentru că nu
este coord. cu prop. nr. 3
a. NU este o subordonată propriu-zisă, ptc nu are relatem
b. NU este nici incidentă propriu-zisă, ptc:
i. Nu este izolată prin semne parantetice (pauze în vorbire, virgule în
scris)
ii. Nu este eliminabilă, este un membru structural obligatoriu
7. Această propoziție cu statut special intră în frază ca segment obligatoriu ca o
regentă. Ea a fost numită incidentă legată în dreapta.
8. Anomalia de construcție apare plasată la nivelul inter al frazei. De aceea schema
structurală este una mai puțin obișnuită:
3 x 1

ATR 2 CD

9. Fenomenul dublei subordonate scoate în evidență rolul pe care îl au relatemele în


specificul sintagmelor.
10. Descomponând în sintagme, vom avea:
a. sintagme subord. interprop. Omul de care ai auzit.
b. stg. subord. interprop. Cred că ai auzit.
c. gruparea omul cred nu formează sintagmă
11. Dubla subord. la nivel inter. din cauza complexității ei este tratată în gramatică
sub denumirea de împletirea subordonatei cu regenta. IMBRICARE

XII. Tipologia relațiilor sintactice. Subordonarea (Rs) vs Coordonare (Rc) – trăsături antinomice

i. Motivația
 Relația este cea care organizează, dispune termenii în sintaxe coord. și subord.
 Op. subord. vs coord. are ca premisă calitatea relației de semn lingvistic (entitate dotată cu
noțiuni)
 Vb. numai de două tipuri de rel. sintactice în baza unui set de trăsături obiective, materiale și
antinomice (cu excludere reciprocă, între coordonare și subordonare)
ii. Rs=aderente vs Rc=neaderente
 Rs sunt aderente la Ts = ca expresie se grupează cu lexemul pe care îl pune în relație.
 În baza acestei relații, al doilea termen devine regent.
 Rc nu este aderentă la niciunul dintre termeni, este echidistantă. Rc doar asociază termenii:
54
i. în subordonare
1. Cartea de bucate (relație)
2. Zice că vine (relație – potențiază relațional pe vine. Este aderentă la acesta și îl
situează ca Ts
ii. în coordonare
1. legume și fructe (Este echidistant, nu se cuplează cu niciunul dintre termeni)
2. vine și pleacă
 Cele două tipuri de conective (prep. și conj. subord.) au două note comune și esențiale:
 amândouă se situează în stânga lui Ts la care sunt aderente
 amândouă relaționează, subordonează și o fac de la dreapta la stânga
 Ele sunt prin urmare prin poziție deopotrivă „prepoziții”, iar prin potențare
relațională sunt deopotrivă „conjuncții”
 Termenii utilizați (prep., conj.) încadrează aceste unități la două clase diferite (prep. și
conj.). În fapt fiecare dintre cei doi termeni fixează la fiecare în denumire ca notă
esențială altceva:
 La prepoziții se reține în nume poziția, trecut sub tăcere calitatea de relație.
 La conjuncții subordonatoare se reține în nume calitatea de relație, trecut sub
tăcere poziția.
 Singura deosebire între prepoziții și conjuncții privește fenomenalizările morfologice ale
lui Ts la care sunt aderente.
 Prep. sunt aderente la un substantival
 Conj. subord. sunt aderente la formă verbală personală
o Vine de teamă. vs Vină că se teme.
 !Obervații:
o Între prep. și conj. subord. apare și o deosebire care vizează nivelul
sintactic:
i. Prep. apar la nivel intrapropozițional
ii. Conj. subord. apar la nivel interpropozițional/ la frază
o La ambele avem și realizări morfologice periferice atipice ale lui Ts la
care sunt aderente:
 Prep. neurmate de substantival: adj., adv., forme vb. nepers.
 Ne știm de mici.
 Vino de acolo.
 Dorința de a învăța
 Conj. subord. neurmate de forme vb. pers., ci de adv., vb. la inf.
 A zis că da.
 N-are ce face.
 Conj. coord. și, iar, dar, însă se deosebesc fundamental de prep. și conj. subord. atât prin poziție,
cât și prin nonaderență șa vreunul dintre ei. Acestea sunt adevăratele conj. în sens etimologic
(leagă unități, dar nu intră în construcția lor). Lipsa de aderență la vreunul dintre termeni face
posibilă apariția lor atât la nivel intra, cât și la nivel inter.
 Clasificarea conectivelor ca aderență și poziție:
 Aderente la un T și exclusiv subordonatoare
55
Prep. (situate în stânga lui Ts):
o Prep. subst. (=prep. din terminologia curentă)
o Prep. verbale (= conj. sub. din terminologia curentă)
 Postpoziții (situate în dreapta lui T)
o postpoziții adverbiale: de – Învață destul de bine.
o postpoziții verbale S-a dus nu știu unde./ S-a descurcat nu știu cum.
 Nonaderente la un T echidistante și exclusiv coordonatoare = interpoziții = conj. coord.
 ! A nu se confunda conceptul de aderent la... cu relatemul numit aderență.

iii. Rs cu regim vs Rc nu au regim

 Regimul caracterizează exclusiv subord. și înseamnă calitatea unei clase de cuvinte de a cere în
combinație o altă clasă de cuvinte și de a-i impune anumite categorii gramaticale.
 Cuvântul impus se numește cuvânt dominat, regizat, guvernat.
 Se vorbește de regim la două categorii mari de unități:
o la conectivele subordonatoare
o la termenii regenți în relația de subordonare
 Regimul conectivelor:
o Conectivele subordonatoare au regim:
 Prepozițiile ca Rs au regim substantival–cazual → impun substantivului de după ele un
anumit caz, numim tocmai de aceea caz guvernat, impus, regizat, prepozițional sau caz3
 !Atenție: Formularea corectă prepoziție cu cazul..., nu prepoziție în cazul...
 !Observații:
 Prepozițiile limbii române au regim monocazual. Nu avem prepoziții care să poată
guverna cu două cazuri. Cu totul excepțională prepoziție contra. Apare și cu Ac,
după model străin.
o petrolul contra steaua
o Ponta contra Dragnea
 Regimul cazual al prepoziției nu este satisfăcut în următoarele situații:
o În fața unui adj. calificativ Ne știm de mici.
o În fața unui adj. pron. pos. Ei sunt contra mea. (adj. pron. pos., Ac2, NP)
o În fața unui pron. pers. aton în D1: S-a strâns lumea în juru-i. (D1 + prep.)
 Peste tot flexiunea (caz1) și acordul (caz2) sunt mai puternice decât prepoziția.
o În fața unor clase de cuvinte care nu cunosc categoria cazului: forme de
vb. nepers. +adv.
 mașină de cusut
 plecarea mea de acolo
 Nu există prepoziții fără regim cazual. Oricare prepoziție a limbii române trebuie
încadrat univoc la cele 3 ipostaze de cazuri impuse.
 Indiferent de statutul prepoziției, aceasta este întotdeauna relațională. – Este
relatem.
 Conjuncțiile subordonatoare, inclusiv relativele ca Rs au regim verbal personal. Regimul
este satisfăcut numai după apariția pe lanț a verbului la mod nepersonal.

56
o În română, înafară de să, conj. subord. nu impun în principiu restricții modale.
o !Observații:
 Între Rs și vb. pred. regizat există un raport de 1:1
 Nu știu unde și de ce s-a dus.
 S-a supărat, dar nu știu de ce.
 Excepții reale de la regim vb. pers. la Rs
 Construcțiile infinitivale relative – pe lângă vb. a avea și a fi
o Excepția vizează numai relativele și constă în apariția după Rs a
infinitivului care în română este formă vb. nepers.
 Apariția accidentală după Rs (numai conj. subord.) a unui adverb propozițional
(=adv. predicativ, adv. de afirmație sau de negație)
o El a zis că da.
o A spus că de bună seamă.
o În rezumat Rs (prep., conj. subord., pron. rel., adv. rel., adj. rel) au regim.

Constructii infinitivale

Ckasufucarea relatemelor- coordonare

57