Sunteți pe pagina 1din 5

Nume: Roxana Sandu

Secţie: RO-LC
An: 3
Cultură digitală, postumanism, postmodernism

Ficţionalism-abordări cognitiviste ale ficţiunii


-Limite ale ficţionalismului-

„Tărâmul imaginilor înșelătoare este și el o parte a naturii și merită să fie studiat ca și


celelalte” susținea Nietzsche, afirmație care m-a dus cu gândul la Filozofia lui «ca şi cum» a lui
Hans Vaihinger care ne vorbește de iluzie, de dorința noastră de a adera la aceasta; la instinctul
de a construi alte lumi, aş adăuga, şi la nevoia de visare prin imaginație- elemente care ne duc
pe tărâmul ficționalismului, al lumilor posibile care pot fi urmărite prin ceea ce este denumit ca
„modal fictionalism” – termen introdus de Gideon Rosen.
Pentru a putea intra în problematica ce privește limitele ficționalismului trebuie să
aruncăm o privire la ceea ce este denumit ca ficționalism – pus în legătură cu lumile
ficționale/posibile, având în vedere opiniile unor specialiști şi teoreticieni precum Toma Pavel,
Saul Krepke, Kendall Walton sau A. Plantinga.
Pornim de la concepția lui Toma Pavel care vede ficțiunea atât ca un concept semantic
(pe care îl reprezintă ca o zonă marginală a spațiului ontologic sau ca regiune periferica), cât si
ca un concept pragmatic în sensul de construct imaginar, pe de altă parte, a cărui granițe sau
definiții sunt șanjabile (întrucât odată cu trecerea timpului se pot schimba unghiurile din care
vedeam lucrurile), după cum afirma: „căci ceea ce e considerat drept «adevăr» la un moment
dat poate trece mai târziu drept «eroare»”. La fel se va întâmpla mai târziu şi cu limitele
menționate în titlu şi la care voi ajunge. Granițele acestea le putem urmări acum așa cum sunt
văzute actual, dar este un punct de vedere care cu anii poate deveni învechit, granițele pot întâlni
modificări considerabile iar sub incidenţa acestora să se perinde diverse alte forme denumite
altfel.
Revin prin a-l aminti pe Saul Krepke şi punctul lui de vedere prin care ar trebui să
interogăm lumile în legătură cu formarea acestora, să-şi explice construcția, dar şi să le cerem
să nu implice contradicții pentru a putea reprezenta operele ficționale, punct de vedere comun
cu al lui Platinga care susține principiul logicii de care amintea Krepke, dar şi pe cel al
completitudinii – principii care se vor dovedi a fi exagerate, dacă nu imposibile.
Consider că pentru a înțelege cel mai bine ficționalul, ar trebui să ii urmărim discursul
lui Kendall Walton care îl explică prin teoria sa rezumându-se la jocul denumit „de-a ce-ar fi”
– opinie care este compatibilă şi cu viziunea lui Toma Pavel care va continua în aceeași direcție
privind lumile posibile (denumire dată de Leibniz), de unde se va construi o întreagă teorie
referitoare la universurile primare (așa-zise reale) cărora se adaugă universurile secundare
(diverse variante de lumi posibile care nu au un corespondent în primele).
Nume: Roxana Sandu
Secţie: RO-LC
An: 3
Cultură digitală, postumanism, postmodernism

Pentru a-şi explica sintagma de lumi posibile, Toma Pavel face referire la „structura
model” a lui Kripke în care denumește o lume H – identică cu lumea noastră care se presupune
a fi K, cu o singură excepție: un număr egal dintre locuitorii care trăiesc în Timișoara în lumea
noastră (reală), în cealaltă aceștia s-au mutat în Arad. Ceea ce leagă aceste lumi este relația,
denumită R. Ceea ce rezultă este că H este o posibilă alternativă a lumii K, întrucât îndeplinește
condițiile impuse de R având caracteristici aproape identice, iar diferența fiind insignifiantă
neperturbând cu nimic ordinea (diferă doar locul de trăi ai locuitorilor lumii, numărul acestora
este același). De asemenea, la A. Planting întâlnim următoarea definiție a lumii posibile ca „un
nod în care s-ar fi putut petrece lucrurile...o posibilă stare de lucruri de un anumit fel” venind
în completarea exemplului dat de Kripke.
Ȋn ceea ce privește legătura literaturii cu lumile create, aceasta estre întreținuta de cărți
(Toma Pavel în Lumi ficționale: „cărțile sunt strâns legate de lumi: fiecărei lumi ii corespunde
o carte şi numai una”, cărți care par a fi generatoarele lumilor posibile.
Trec peste cum se ajunge de la lumi la texte (pe scurt universul este compus dintr-o bază
- o lume reală – înconjurată de o constelație de lumi alternative) pentru a ajunge la ceea ce mă
interesează, dar trebuie sa specific importanţa aspectelor ficționalității care stau în construcția
teoriei ficțiunii şi care ajunge să se ciocnească de aspectul semantic, în primul rând, care vizează
problema demarcațională.
Astfel, tradițiile culturale își pot aduce contribuția în sensul în care ajung să fie citite ca
ficțiuni niște texte nonficționale, asta din cauza constrângerilor structurale care sunt „osificate”
de cultură. Ceea ce duce la o concluzie puțin ambiguă, întrucât relația texte-lumi este una
suficient de complicată şi complexă (mai ales dacă avem în vedere şi opiniile celor care neagă
existenţa autonomia unor lumi, credința în existenţa doar a variantelor care reies din opere etc.).
Am urmărit, astfel, mai degrabă legătura lume reală-lumi ficționale, dar să intrăm în
detalii. Continui cu afirmația lui Toma Pavel: „Folosind o comparație din domeniul geografiei,
putem afirma faptul că lumea contemporană a fost împărțită în teritorii nu înseamnă ca instituţia
granițelor noastre, cu granițe internaționale bine definite a existat întotdeauna. Chiar şi astăzi
trecerea graniței poate lua diverse forme: unele granițe sunt reciproc permeabile (Statele Unite
şi Canada), altele sunt extrem de selective sau asimetrice (Austria şi Cehoslovacia până mai
acum câțiva ani sau chiar impenetrabile (Israel şi Siria) [...]. Dar există numeroase exemple de
societăți fără frontiere clare: grupurile de sate mărginite de luminișul din pădurea primitivă,
societățile de sate pastorale fără granițe, nomazi din Africa de Nord sau marile imperii rutiere,
marile imperii maritime ale Japoniei sau ale Marii Britanii, construite de-a lungul arterelor
comerciale. Granițele mai rigide au apărut relativ târziu...” –
Astfel, când vorbim de limite ale ficționalismului, acestea trebuie văzute ca granițele
diverse specificate mai sus care nu au fost dintotdeauna, a trebuit să se treacă prin procese
complicate de-a lungul timpului până a se ajunge la o formă finală care să ne permită o anumită
delimitare – una cam șubredă în interiorul căreia este de urmărit ce intră, ce stă să bată la ușă
sau ce eliminăm. La fel ca în cazul ficționalismului – acesta nu a avut mereu pătrățelul lui bine
delimitat din care să nu poată ieși, fiind modificat şi adaptat condițiilor. Dacă privim în trecut
cu privire la referințele/scrierile despre zei- acestea nu erau privite ficțional (precum sunt acum,
de exemplu), chiar dacă zeii respectivi nu erau puși în legătură cu existenţa sau gradul de
Nume: Roxana Sandu
Secţie: RO-LC
An: 3
Cultură digitală, postumanism, postmodernism

realitate total pe care îl deținem noi, muritorii de rând, de exemplu. Ceea ce vreau să subliniez
este că dacă observăm acum niște limite, acestea sunt posibile datorită proceselor care au avut
loc (şi au în continuare), observații făcute din interiorul timpului nostru, al stărilor de fapt de
acum şi la nivelul pe care l-a atins literatura până acum. Putem să privim în trecut pentru a
vedea care au fost procesele care au determinat modificările şi să observăm care sunt barierele
puse ficționalismului. Pe de o parte avem mitul, iar pe de cealaltă realitatea. Mitul era înainte
cel ce conferea realitatea pentru epica arhaică, de aceea epica respectivei perioade nu era citită
ca una ficțională (în timpul menționat).
„...transformarea unui eveniment de fiecare zi într-o legendă insuflă prospețime şi
semnificație evenimentelor şi ființelor nu atât opunându-le unui model convențional, cât
forțându-le să intre într-un asemenea model şi anume transportându-le dintr-o realitate
insignifiantă în domeniul memorabil al mitului. Dar oricât ar fi de îndepărtată de teoriile
profane, lumea miturilor nu e percepută de cei care o folosesc ca fiind cu adevărat ficțională”
şi asta datorită unor „străini remarcabili ale căror istorii trecuseră dincolo de limitele legendei
cu mult înainte ca poeții tragici să se fi inspirat din ele”(Toma Pavel, Lumi ficţionale). Altfel
spus, realitatea care reiese din legende e pusă cronologic înaintea scrierilor. Acestea fiind
construite după o realitate dobândită/creată nu mai au impactul necesar, forța care să răstoarne
în ficțiune. Odată fiind acolo nu se mai poate face nimic, așadar o primă barieră observabilă
putem afirma că este mitul, dar care se va clătina puțin mai târziu prin devenirea fictivă a unora
dintre componente.
Odată cu timpul vine şi producerea mai multor texte, texte care se succed, scrieri peste
scrieri, prelucrări constante- toate acestea având un rol în modificarea citirii miturilor şi a
apropierii sau a distanțării de real, în sensul acesta fiindu-ne de folos punctul de vedere al lui
Toma Pavel după care „ficționalitatea, în majoritatea cazurilor, e mai degrabă o proprietate
istoric variabilă”. Pentru a putea vorbi de limite trebuie să vorbim de temporalitate şi să ne
situăm într-un cadru fix din care să privim şi să analizăm.
Citirea unei opere depinde, în primul rând, de contextul care se prezintă la momentul
respectiv, de credințele existente şi asemenea elemente care odată schimbate creează o
deplasare resimțită ca o coarda întinsă ajunsă să se rupă de referințele sale căzând în altă zonă,
a ficționalului, în cazul de faţă. Așa se întâmplă, după cum se amintește şi în Lumi ficționale:
„Uneori țărmurile ficționale apar prin stingerea credinței într-o mitologie, alteori, dimpotrivă,
ficționalizarea provine din pierderea legăturii referențiale dintre personajele şi evenimentele
descrise într-un text literar şi corespondențele lor reale. Nu s-a considerat mult timp că poemele
homerice vorbesc despre personaje imaginare?” – găsim aici şi inversul la ceea ce am explicat
mai sus, prezentul conturând o operă non-ficțională a ceea ce în trecut trecea drept ficțiune şi
fiind citite ca atare.
Făcând referire la barierele care separă ficțiunea se amintește mitul, după cum am
observat, dar şi realitatea sub denumirea de „hotare sacre”, o sintagmă care atinge şi opoziția
sacru-profan. Termenul mi se pare destul de fulgurant, în special asociat în legătură cu aceste
limite, întrucât hotarul se poate schimba, pot fi trasate oricând alte linii de demarcație sau, de
ce nu, șterse, la fel ca în cazul cuvântului „sacru”- ceea ce e denumit astfel acum, peste ceva
timp poate să-şi schimbe denumirea în profan.
Nume: Roxana Sandu
Secţie: RO-LC
An: 3
Cultură digitală, postumanism, postmodernism

Pentru a ilustra vagul de care dă dovadă spațiul mitologicului, Toma Pavel insistă cu
niște exemple cum ar fi piesa „Electra”- scrisă, de asemenea, şi de Euripide, şi de Sofocle,
confruntată cu „Coeforele”. Avem prezentată aceeași temă conflictuală, însă fiecare își adaugă
propriile detalii care urmăresc mutarea atenției pe altceva, tehnică care va duce la descreșterea
veridicității mitului în jurul societății. Tot astfel unele mituri decad, ajungând fictive până la
urmă, iar golul creat trebuie umplut cu ceva nou, întrucât modalitățile anterioare au fost epuizate
(de exemplu tehnicile religioase tradiționale care sunt depășite). Așa se întâmplă ca limitele să
se deplaseze ușor, mitul să pice sub auspiciile ficționalului, realul luând şi preluând alte forme
deoarece modalitățile de raportare se schimbă odată cu timpul care generează alte percepții
stări, contexte de la care pornesc alte scrieri din care să rezulte/revele alte credințe, adevăruri şi
care astfel schimbă realitatea, într-un joc care se va tot continua.
Ceea ce rezultă este structura vagă a granițelor ce înconjoară domeniul, dar răsturnări
grave nu au cum să aibă loc în cazul de faţă pentru că miturile constituie adevărul fundamental
al tragediei, nefiind posibilă găsirea altuia şi reinventând un trecut.
Interesant de urmărit este ideea lui Pavel în ceea ce privește sentimentul referinței în
funcție de secol: „Primii consumatori de asemenea opere epice aveau probabil un sentiment al
referinței diferit de al nostru, întrucât pentru noi povestirile epice medievale se încadrează în
ceea ce Margolis numește stil funcțional. Astfel, frontierele ficțiunii o separă pe de-o parte de
mit, şi pe de alta de realitate. La aceste limite trebuie să adăogim linia care separă spațiul
reprezentat în ficțiune, de spectatori sau de cititori. Rezultă că ficțiunea este înconjurată de
hotare sacre, cele ale realității şi cele reprezentaționale”. Perioada din care facem parte
influențează definitiv punctul de referință în delimitarea unei opere şi încadrarea ei într-un stil
sau altul, pentru că cititul își are propriile convenții în timp, iar frontierele care se mută
micșorând sau lărgind spațiul de desfășurare își descoperă propriile formule după cum se
dezvoltă literatura. Iar în momentul actual putem să ii punem ca parapeți mitul şi realitatea.
Am observat, de asemenea cum aura ficțională este construită în timp, prin diverse
modalități, printre care am amintit prelucrarea aceluiași mit de către scriitori diferiți prin
adăugarea detaliilor semnificative ajungând la o decădere a mitului şi permițând depășirea
graniței stabilite, graniță dovedită permutabilă.
Ceea ce poate fi destul de clar este şi faptul că exista cazuri în care se poate porni de la
o bază ficțională, dar rezultatul să fie o citire nonficțională, dar şi invers, pornind de la o bază
nonficțională să construiești sau să dai impresia de o scriere ficțională. Asta nu duce decât la o
şi mai mare ambiguizare în ceea ce privește domeniul aparținător şi granițele pe care le
traversează. Toate acestea se întâmplă când domeniul ficțiunii este ciocnit cu cel al realității, de
unde şi nașterea conceptului de lumi posibile, lumi nelimitate care iau naștere, în primul rând,
din imaginație, scopul stabilirii acestor spaţii ficționale fiind, după Pavel, „acela de a ne extinde
percepția posibilităților ficționale”. Această încercare de extindere percepției consider că s-a
produs de la începuturi, fie ea inconștientă, până a ajuns la conștientizare preluând diverse
forme concrete, de la ficțiunile scrise pentru distracție, ludice, până la complexitatea ficțională
a postmodernilor.
Ȋn concluzie, când vorbim de limitele ficționalismului, trebuie avute în vedere
„granițele” la care se referea Toma Pavel în Lumile ficționale, reprezentate de mit şi de realitate,
Nume: Roxana Sandu
Secţie: RO-LC
An: 3
Cultură digitală, postumanism, postmodernism

trebuie sa urmărim jocul „de-a ce-ar fi” şi în ce măsură legătura mitului cu realitatea afectează
domeniul ficționalului. De aici e de urmărit un întreg proces, ce mai înseamnă mit, ce linii se
intersectează, dacă granițele au suferit modificări, până la verificarea termenului de real pentru
a fi siguri că obținem o delimitare clară.