TEMA 2 – PERSPECTIVA “CONTEXTUALĂ”

1.
CONTEXT ŞI ATITUDINI FAŢĂ DE CONTEXT ÎN TEORIE ŞI PRACTICĂ
CUPRINS
A.
Despre termenii de context şi contextualism:
- definiţie context;
- preluarea termenului în arhitectură;
- contextualism.
B. Aspecte generale ale contextului în arhitectură (ca obiect şi proces):
- context fizic;
- context cultural;
- context social-politic;
- context tehnico-economic.
C. Despre sit între amplasament şi context:
- sit;
- sit şi context;
- atitudinea contextuală.
D. Câte ceva despre teoretizarea acestor chestiuni:
- atitudini faţă de natură;
- perspective în teoria clasică;
- mişcarea modernă;
- critica modernismului şi noua atitudine;
- perspectiva ecologică;
- dezvoltarea durabilă.

A. DESPRE TERMENII CONTEXT ŞI CONTEXTUALISM

[Tot ce face arhitectul este marcat]... de imaginea prafului şi a trepiedelor topografilor, de căderea arborilor de plută
cu aripile deschise, de goliciunea zidurilor dintre acoperişuri şi grădini, de imaginea femeilor în negru – în
aşteptare în spatele obloanelor, de mesele inginerilor, de calculatoare, de economişti, de regretul arheologilor, al
istoricilor şi sociologilor, de vizitele politicienilor şi ale criticilor de arhitectură.
Totul se aşterne pe pământul ondulat, ca o pânză albă şi grea, scoţând la iveală mii de lucruri pe care nimeni nu
le luase în seamă: stânci care ies la suprafaţă, copaci, ziduri şi poteci, fântâni, cisterne cu rigolele lor, construcţii
în ruină, schelete de animale. Toate acestea lasă urme pe suprafaţa ideilor simple.
(Alvaro Siza: Evora, 1990)

DEFINIŢIE GENERALĂ A TERMENULUI DE CONTEXT:

- din latinescul contextus = asamblaj; contextere = a ţese
• ansamblu al textului care înconjoară o unitate a limbajului (cuvânt, frază, fragment de enunţ) şi
care îi lămureşte / selecţionează sensul, valoarea, efectele (trimite la ideea de concordanţă);
• set de circumstanţe sau fapte în care se inserează un eveniment sau o situaţie particulară;
• (în logică şi filozofie) definiţia contextuală = definirea unui cuvânt sau a unui simbol explicitat
prin semnificaţia frazei sau a textului în care este cuprins.

21
 DESPRE PERICOLUL DECONTEXTUALIZĂRII ÎN CAZUL TEXTULUI
Exemple de decontextualizare a unor expresii din discursul de arhitectură:
Le Corbusier - maşina de locuit
(este vorba de o expresie care se foloseste greşit; despre sensul acestei chestiuni în contextul
epocii s-a vorbit anul trecut, urmează să dezvoltaţi singuri)
Rem Koolhaas – “fuck context”
(plecând de aici se poate crede că RK este împotriva contextului)
Există multe asemănări între aceste două personaje controversate (Le Corbusier şi Koolhaas): amândoi foarte
buni arhitecţi, talentaţi jurnalişti, teoreticieni provocatori, care îşi propun să înţeleagă spiritul contemporaneităţii,
ştiind să folosească formule cu mare impact polemic etc. Vă spicuiesc din interviul pe care Francois Chaslin l-a
luat lui Koolhaas:
FCh. Vi s-a reproşat poziţia faţă de context mai ales din cauza sloganului "fuck context". Tocmai în momentul în
care, mai ales în Franţa, contextul constituie singura dimensiune susceptibilă să reconcilieze diversele tendinţe
arhitecturale. Într-un mediu eterogen şi eclectic, ale cărui doctrine coabitează cu greu, acesta este singurul cuvânt
de ordine asupra căruia oamenii sunt de acord: “salvgardarea contextului”, fără să fie clar dacă e vorba de
contextul fizic, natural sau urban, sau despre contextul istoric. (...) Sloganul dumneavoastră este numai o reacţie
polemică în acest moment contextualist, sau faceţi din el un principiu?
RK. Nu despre aceasta e vorba. Am folosit această formulă într-un articol anume, despre bigness (clădirile mari).
Ceea ce e bizar şi paradoxal e faptul că acest slogan a fost mereu scos din contextul în care a fost scris. El poate fi
înţeles numai raportat la acest context. Spuneam că – în anumite cazuri – pur şi simplu nu poate exista o relaţie
posibilă între ceea ce e nou şi ceea ce există. Şi că, mai mult, uneori nu există o calitate particulară a contextului şi
că trebuie să ne rezervăm libertatea de a avea o atitudine flexibilă. Există situaţii în care se poate lua în seamă
contextul şi chiar poate fi omagiat. Şi altele în care ar trebui ignorat. El nu este decât un element într-un ansamblu
de reflecţii mai larg. (...) Chestiunea a fost folosită pentru a ne caricaturiza lucrul şi pentru a afirma că nu trebuie să
fie luat în serios acest tip care brutalizează contextul. (...) Esenţa tezei articolului despre bigness (în SMLXL,
Koolhaas îl numără – pentru jocul publicitar - printre “conceptele cu copyright”, n.n.), este că în momentul în care
se depăşesc anumite dimensiuni, nu se mai poate vorbi despre o singură arhitectură ci mai degrabă de arhitecturi
plurale. Există în aceasta construcţie (se referă la proiectul de la Lille, Euralille; n.n.) multe arhitecturi diferite. Pe de
o parte, aceasta duce la explozia / răspândirea anumitor valori, totuşi integrate într-o entitate, un tot. Jocul dintre
această tendinţă de răspândire şi insistenţa asupra întregului este cheia. (...) El scapă astfel modului de articulare
arhitecturală în sens clasic, şi relevă mai degrabă o formă de urbanism care ar conţine mai multe momente
arhitecturale şi nu strict un obiect de arhitectură. Şi chiar dacă am putut declara în această privinţă "fuck context",
găsesc că proiectul este deosebit de contextual, în măsura în care, înconjurat de căi ferate şi rutiere, el se
alimentează enorm din aceste forţe prezente.
La acest citat vă rog să mai reveniţi şi după ce citiţi mai departe despre ce ar putea să
însemne CONTEXTUL ARHITECTURII, cap. B şi abordările diverse: cap C,D,E)

PRELUAREA TERMENULUI ÎN ARHITECTURĂ:

• Se poate considera că activitatea de edificare (modul în care omul îşi construieşte artefactele în
relaţie cu mediul) intră într-o contextură: de ex., la fel ca şi în cazul textului pentru cuvânt, oraşul
sau mediul natural reprezintă contextul care dă anumite semnificaţii obiectului de arhitectură,
ceea ce aduce noi tipuri de abordare a proiectului şi noi perspective de interpretare (deci o
lărgire a ariei de înţelegere a arhitecturii). Acest punct de vedere conturează o atitudine.
• Această atitudine a apărut ca o necesitate în proiectarea de arhitectură ca urmare a
degradărilor pe care arhitectura modernă le-a produs mediului construit şi natural, prin
atitudinea sa axată pe obiectul autonom / autosuficient (self-standing object).
• În 1966, două cărţi au fost manifestul acestei noi atitudini:
Il territorio dell’architettura de Vittorio Gregotti (la care se adaugă şi La città visibile, 1966)
Acum începe să se evidenţieze şi să capete importanţă fluxul de reflexii asupra complexităţii urbane,
asupra scării de intervenţie şi asupra raportului cu peisajul ca geografie şi ca istorie şi, de asemeni,
asupra relaţiei dintre tipologia clădirilor şi morfologia urbană. (La citta visibile).
Gregotti încearcă să fundamenteze teoretic aceste trei direcţii de cercetare, direcţii “recuperatoare”,
menite să înlocuiască utopia urbană globală şi ideea oraşului conceput ca organism unitar, legate de
tradiţia funcţionalistă şi structuralistă, deci fundamentează acele direcţii care vor depăşi modelele
abstracte şi îşi vor dovedi perenitatea.
Ca redactor (timp de 14 ani) al revistei “de tendinţă” Casabella, ideile lui Gregotti vor avea un mare
impact asupra generaţiilor mai tinere.

22
Architettura della città de Aldo Rossi:
Ceva mai tânăr decât Gregotti, Rossi – care a predat în anii 1960 Caractere distributive ale clădirilor (un
alt fel de a preda “tipuri de clădiri”; a se revedea Perspectiva funcţională) – a făcut studii de morfologie şi
tipologie urbană, pe care le-a sistematizat teoretic în această carte. El studiază oraşul ca arhitectură,
evidenţiază anumite elemente primare, fapte urbane şi monumentale, şi dezvoltă în sens arhitectural
conceptul de “locus”, propunând o dezvoltare a studiilor urbane ca bază a proiectării.
Ambii arhitecţi au aplicat aceste principii în practica lor, care a fost foarte bogată.
• Fundamentarea proiectului prin contextul său apare astăzi ca singurul consens (sau unul dintre
foarte puţinele) în lumea foarte diversă, chiar divergentă, a modurilor de a face arhitectură şi a
mijloacelor de expresie.
• Dar termenul de CONTEXTUALISM, s-a încetăţenit mai târziu, legat de studiile a doi americani
de la Cornell University.

TERMENUL DE CONTEXTUALISM:
• 1970 - Thomas L. Schumacher + studenţii lui Colin Rowe de la Cornell University,
Contextualism, Urban Ideal and Deformations (în anexă la bibliotecă şi sub forma digitală)
Termenul original a fost contexturalism (combinaţie între context şi textură), prin
intermediul căruia încearcă să probeze că se poate face un oraş bun folosind arhitectura
modernă.
Demonstrează că inadecvările şi problemele arhitecturii moderne sunt urbane, nu
stilistice.
Ideea că atât solidele urbane (masele construite), cât şi golurile (pieţe, străzi, alte spaţii
libere) sunt forme figurale este una dintre cele mai importante, alături de evidenţierea
semnificaţiei formei spaţiilor publice în crearea caracterului oraşului.
O altă idee importantă este cea a construcţiei / clădirii diferenţiate (tributară lui Venturi) =
o clădire trebuie să se adapteze condiţiilor dificile fără să-şi ascundă conţinutul, fără să-şi
piardă imageability (vizibilitatea, capacitatea de a lăsa imagini în memoria oamenilor, cf.
Kevin Lynch) ca formă.
Contextualismul oferă o cale de mijloc între două poziţii extreme: (1) îngheţarea nerealistă
în trecut, fără dezvoltare viitoare, şi (2) renovarea urbană care duce la distrugerea
ţesutului tradiţional.

• 1973 - Colin Rowe & Fred Koetter, Collage City (în anexa la bibliotecă şi sub formă digitală)
Identifică problemele urbanismului modern aşa cum rezultă din atitudinea arhitecţilor:
fixaţia asupra obiectului, idolatria zeitgeist-ului, pseudoştiinţificul, stradafobia.
Oferă ideea oraşului de colaj, ca tehnică şi ca stare de spirit, nu lipsită de o anume ironie
faţă de omogenizarea modernistă şi ca alternativă la schemele urbane utopice.
Această metodă, bazată pe fragmente, este o soluţie la problema noului, fără să sacrifice
posibilitatea unui pluralism democratic, care îşi poate astfel găsi o expresie legitimă.
Capitole: Dupa Milenium, Criza obiectului, Oraşul de coliziune şi politica bricolajului,
Collage City şi Recucerirea timpului.

B. ASPECTE GENERALE ALE CONTEXTULUI ÎN ARHITECTURĂ

Dacă ar fi să dezvoltăm ce înseamnă CONTEXTUL ARHITECTURII, atunci trebuie să luăm în
considerare nu numai arhitectura ca obiect construit, ci şi arhitectura ca proces. Aceasta înseamnă că
putem vorbi nu numai despre ceea ce înconjoară o clădire şi îi conferă anumite semnificaţii, ci despre
tot ceea ce circumscrie procesul de creaţie şi de realizare a operei (proiectul, arhitectul, modul de a
face, comanda etc.) şi îi conferă diversele semnificaţii specifice.
Din acest punct mai complex de vedere, putem încerca o sistematizare a diverselor aspecte /
dimensiuni ale CONTEXTULUI (nu printr-o sinteză metaforică, aşa cum o face Siza în motto-ul de la
începutul capitolului, ci printr-o descompunere analitică) şi putem vorbi despre:
1. CONTEXTUL FIZIC: se poate referi la
- contextul natural, cu diferitele sale aspecte:
- aspecte obiectiv-tehnice;
- aspecte vizuale, formale.
- contextul artificial cu diferitele sale aspecte:
- aspecte obiectiv-tehnice;
- aspecte vizuale, formale.

23
 DE GÂNDIT: Care este locul regulamentelor urbane din acest punct de vedere?

2. CONTEXTUL CULTURAL:
- Contextul cultural se poate referi atât la cultura în sens larg (antropologic), cât şi la sensul
restrâns / clasic, dar şi la cultura de specialitate:
- Poate influenţa şi caracteriza un anumit mod de a face arhitectură, atât prin ceea ce vine din
spate (tradiţia, moştenirea culturală etc.), cât şi prin cultura momentului, spiritul timpului (zeitgeist).
- CONCEPTUL SINTETIC DE GENIUS LOCI (spiritul unui loc), foarte discutat în cadrul
atitudinii contextuale se situează undeva între aceste două niveluri pe care le pune în relaţie prin
experienţa umană a spaţiului: contextul, ca rezultat al experienţei umane în sens filozofic /
fenomenologic.
CHRISTIAN NORBERG-SCHULZ este cel care face o teorie mai completă privitoare la
conceptul de genius loci (Genius Loci şi L’Habiter), plecând de la fenomenologia lui Heidegger.

Arhitectura este instrumentul capabil de a-i oferi omului o «priză existenţială»,
adică să-i ofere omului un mediu bogat în sensuri.

Prin prisma fenomenologică pe care o propune, structura locurilor trebuie să
se refere la:
- categorii care conţin implicaţii spaţiale (relaţia interior-exterior,
relaţia cu pământul şi cu cerul, relaţia artificial-natural);
- felul / maniera în care aceste lucruri sunt, determină un caracter (o
atmosferă generală, în care participă şi forma concretă şi substanţa
elementelor care definesc spaţiul şi elemente temporale /
schimbătoare ca lumina, dar şi reflectarea acestora în oameni);

Structura unui loc trebuie descrisă în termeni de:
- peisaj şi implantare, habitatul colectiv, habitatul public, habitatul
privat;
-analizate graţie categoriilor de spaţiu (legate de orientare, limitare,
proprietăţi fizice şi dimensionale etc.; ele însele în căutare de
definire; în general descrise în termeni substantivali şi prepoziţionali)
şi de caracter (descris în termeni adjectivali; totdeauna flu şi care
include relaţiile afective ale omului cu spaţiul, relaţiile de semnificaţie
etc., în final în termeni poetici).

Manifestând un caracter, lucrurile / artefactele «explică» locurile şi le fac
semnificative, duc la identificare, la recunoaşterea unei apartenenţe.

Sesizarea unui genius loci este ceva cu ajutorul căruia omul se acordează,
se pune de acord, se înţelege cu lumea pentru a dobândi posibilitatea de a o
locui. Este foarte legată de acest concept de caracter, de atmosferă.
Scopul arhitecturii devine astfel transformarea unui sit în loc, sau – în termeni mai apropiaţi de proiect - acela de a
dezvălui prin proiect sensurile potenţiale care sunt prezente într-un mediu dat a priori.

3. CONTEXTUL SOCIAL-POLITIC:
- Diversele aspecte ţinând de organizarea societăţii şi de forma politică pe care diversele
societăţi o îmbracă influenţează producţia de arhitectură în diverse moduri;
- Nevoile sociale se transpun (automat – prin jocul pieţei – sau dirijat prin decizii publice) în
anumite tipuri de clădiri; chestiunile legate de reprezentativitatea poziţiei sociale pot cere o anumită
arhitectură etc.
De exemplu, în conferinţa pe care a ţinut-o recent (AEEA), istoricul Francois Loyer a făcut o
citire a tipologiei locuinţei pariziene în secolele XVII-XX, prin prisma tipurilor de clienţi şi a
modului în care aceştia voiau să se reprezinte în contextele social-politice respective.
- În unele cazuri, decizia politică este hotărâtoare pentru producţia de arhitectură, atât prin
direcţia în care canalizeaza investiţia publică (tipuri de clădiri în care se investeşte), cât şi prin
ingerinţe estetice (cu precădere în cazul regimurilor autoritare).

4. CONTEXTUL TEHNICO-ECONOMIC: cuprinde aspecte multiple, cum ar fi:

- contextul economic general;
- contextul potenţialului tehnic etc.
care au fost discutate adesea la cursurile de teorie şi istorie.

DIFERITELE ASPECTE ALE CONTEXTULUI pot influenţa proiectarea de arhitectură în mod

“automat”, de la sine (de exemplu, contextul cultural al momentului, “spiritul timpului”, îi marchează
într-un fel sau altul pe toţi artiştii, fără ca acest lucru să fie neapărat conştientizat sau urmărit ca atare
de fiecare dintre ei; ori felul în care arhitectura vernaculară reflectă un anumit context cultural
specific...). Alteori, poate fi vorba despre o acţiune deliberata, o voinţă de a exprima un anumit context
profesional sau voinţa de a urmări cu asiduitate exprimarea unui anumit etos al momentului (este, de

24
exemplu, cazul Mişcării Moderne în care această exprimare a timpurilor noi devine o deviză; asa cum,
în cazul proiectului Euralille, la care se va reveni, Koolhaas urmăreşte programatic să exprime noua
dinamică a fluxurilor şi a unui context politico-economic legat de globalizare).

În această sistematizare sumară a contextului arhitecturii, nu v-am sugerat decât câteva idei. Despre
multe dintre aceste chestiuni aţi aflat deja la istoria arhitecturii, la alte cursuri de teorie, unele au mai
fost discutate şi la alte cursuri (chiar dacă sub alte titluri).
De aceea, VĂ ROG SĂ LE DEZVOLTAŢI ŞI DETALIAŢI SINGURI,
şi să încercaţi să găsiţi exemple din care să reiasă modul în care diversele dimensiuni ale contextului
pot modela modul de a face arhitectură.

SENSUL ACESTEI “PUNERI ÎN CONTEXT” a arhitecturii (ca proces şi ca produs) este acela de a
înţelege mai cuprinzător proiectarea de arhitectură şi felul în care poate lua naştere un proiect.
Contextul unui proiect – locul, mediul lui înconjurător – este mult mai cuprinzător decât oraşul
sau bucata de pământ pe care va sta. Este mai mult decât disciplina istorică, mai larg decât
metodologia compoziţiei tradiţionale. Pentru noi, contextul este un concept amplificat,
deoarece înţelegem că o lucrare de arhitectură nu rezidă numai în construcţia operei. Un text,
un articol critic, o revistă sunt obiecte solide, tangibile; fiecare reprezintă un “proiect” analizat
în atelier ca şi cum ar fi un alt program real.
Începem, ca editori, să “călătorim” peste “graniţe”, peste limitele arhitecturii. Graniţa ne reţine
să depăşim disciplina academică şi face ca lecturile şi interfeţele să pară că aparţin unor
domenii străine. Nu are nici un rost să continuăm lectura în această tradiţie. Istoria, formele
comune şi asumate, şi distribuţiile - care nu se pot regenera prin ele însele - renasc astfel şi
se animă.
(Federico Soriano, The Metapolis dictionary of Advanced Architecture, Actar, Barcelona, 2003)

C. DESPRE SIT - ÎNTRE AMPLASAMENT ŞI CONTEXT

În general, forma cea mai evidentă a contextului arhitecturii este cea fizică, de obicei circumscrisă de
termenul de SIT, care desemnează în mod uzual locul unde urmează să fie sau este construit un
edificiu. Până acum jumatate de secol se folosea în acest sens termenul de AMPLASAMENT.
Înlocuirea lui prin noul termen poate să ne sugereze o schimbare de atitudine.
SITUL:
• definiţie generală - din latinescul situs = loc, poziţie;
= peisaj;
= configuraţie a locului, a terenului unde se edifică, maniera de a se situa;
= (prin extensie) configurarea unui loc (în raport cu destinaţia lui).
După dicţionarele mai vechi, termenul de sit era o specie din clasa peisajelor (despre
chestiunea peisajului se va mai vorbi la alt curs, n.n.).
Evoluţia semantică a termenului s-a făcut în sens invers: azi SITUL subsumează
peisajul. De exemplu, expresiile “sit arheologic”, “sit industrial”... specifică arii care
circumscriu o anumită destinaţie, în vreme ce aceleaşi epitete raportate la peisaj
definesc mai ales varietăţi estetice. Noţiunea de sit joacă un rol important în protecţia
patrimoniului (care cuprinde în noţiunea de “monument istoric”, clădiri, ansambluri şi
situri; n.n.).
Semnificaţia mai generală a termenului face din el un simptom al locului (...), cu
conotaţii foarte diverse în limbajul curent şi cu accepţiuni mai precise în diferite
discipline.
(După MERLIN,Pierre; CHOAY, Françoise, Dictionnaire de l’urbanisme et de l’aménagement,
PUF,2000)
• În vreme ce amplasament are un sens tehnic foarte precis (situare, suprafaţă, eventuale
servituţi etc.), termenul de sit este mai imprecis, dar şi mai stimulator pentru proiectare, pentru
că invită la înţelegerea mai largă a contextului în care urmează să se intervină. El cuprinde
astfel o arie mai amplă decât amplasamentul propriu zis, dar şi mai puţin determinată, pentru că
poate include tot ceea ce devine semnificativ pentru proiect: poate cuprinde elemente vizuale
foarte depărtate - dacă ele sunt semnificative pentru proiect. Stabilirea limitelor sitului face parte
din concepţia proiectului: limitele sunt, într-un fel, cele care rezultă din interpretarea
argumentată a proiectantului.
• Tocmai aceasta marchează depăşirea abordărilor reductive, strict funcţionaliste, precum şi
încercarea de a face o arhitectură nouă, coerentă cu ceea ce există deja.

25
• În proiectarea şi în gândirea actuală de arhitectură, SITUL SE DEFINEŞTE CA UN ANSAMBLU
DE TRĂSĂTURI FIZICE ŞI CULTURALE, GEOGRAFICE ŞI ISTORICE, TOTDEAUNA
INCOMPLET ŞI ADESEA FRAGIL, CARE VA FI TRANSFORMAT PRIN PROIECT. (Pierre von
Meiss).
Acesta este sensul pe care i l-a dat şi Vittorio Gregotti, sens ce caracterizează atitudinea în proiectare
a foarte multor arhitecţi (de exemplu, Alvaro Siza).

SIT ŞI CONTEXT:
• Această atitudine face ca în înţelegerea sitului să intre şi alte aspecte decât cele aparţinând
strict contextului fizic: situl devine “un palimpsest”, o acumulare a memoriei locului în straturi
succesive, uneori vizibile, alteori ascunse, dar care pot fi descoperite de arhitect şi îi pot
fundamenta proiectul.
• Pentru a le descoperi, se poate face ANALIZA sitului, care poate oferi multe detalii semnificative
pentru proiect (cu condiţia să nu fie făcută în mod formal):
o aspecte tehnice;
o aspecte istorice;
o aspecte morfologice;
o aspecte urbanistice obiective.
Problema analizei, care este o metodă ştiinţifică de descompunere sistematică în elemente
componente, este că se referă mai ales la aspectele obiective, cuantificabile. Ea este cu atât mai
utilă cu cât este mai nuanţată.
Dar oricât de nuanţată ar fi, ea nu poate cuprinde şi alte aspecte ale sitului care pot fi definitorii
pentru proiect, cum ar fi o serie de aspecte culturale, modul de a experimenta sensibil acel loc, felul
în care a intrat în memoria comunităţii etc.
• Eu personal prefer (ca şi mulţi alţi arhitecţi) termenul de LECTURĂ A SITULUI, care poate lăsa
mai mult loc acestor interpretări şi poate exclude părţile analitice care nu sunt neapărat
semnificative; ea devine astfel INTERPRETARE a sitului, iar calitatea acestei interpretări dă şi o
parte din măsura calităţii proiectului. Ceea ce nu neagă importanţa analizelor, ci le include
selectiv. Pierre von Meiss (De la forme au lieu) propune următoarele niveluri de lectură:
o Sensibilă – bazată pe observaţie proprie şi pusă în evidenţă şi reprezentată prin orice
mijloace capabile să o exprime: grafice, cinematografice, literare ...);
o Morfologică – bazată pe analize (cea tipo-morfologică este foarte uzitată);
o Socio-psihologică – bazată pe anchete proprii sau cu specialişti în domeniu (antropologi,
psihologi etc.)
o Istorico-geografică – bazată pe planurile istorice şi/sau pe documente, care atestă
transformările în timp ale sitului respectiv: ceea ce constituie “memoria locului”.
Aceste “lecturi” suprapuse – modalităţi de înţelegere a sitului – sunt folosite în proiectarea şi în
pedagogia proiectului de arhitectură pentru a fundamenta intervenţia într-un loc dat. În termeni
metaforici, dar foarte sugestivi, se vorbeşte chiar de faptul că arhitectul “întreabă” situl despre
ce ar avea nevoie (deci ce program funcţional s-ar potrivi) şi cum (adică despre forma care i-ar
fi cea mai potrivită).

26
 Ceea ce înseamnă că “lectura” sitului poate ajuta astfel şi la definirea temei de proiectare şi
chiar a strategiei în timp (deci a programării, despre care am vorbit la 1-PERSPECTIVA
FUNCŢIONALĂ).
“Chestionarea” sitului se face atât prin analize diverse, studii sociologice etc., dar şi prin
procedee “sensibile”: observaţie, desen liber, alte reprezentări artistice, literatură etc., care pot
ajuta intuiţia şi stimula creativitatea.
(Desenele lui Alvaro Siza şi ceea ce scrie despre diversele locuri în care urmează să intervină
stau mărturie, de exemplu.)

• ATITUDINEA CONTEXTUALĂ devine astfel o modalitate de interpretare atât în istoria

arhitecturii, cât şi în cercetarea de arhitectură în general, interpretare care devine fundament al
proiectului de arhitectură.

ÎN CONCLUZIE:
ATITUDINEA CONTEXTUALĂ ÎN PROIECTARE devine astfel un joc fin între exigenţele
(constrângerile) sitului şi creativitatea arhitectului, adică:
- inteligenţa şi sensibilitatea lecturii sitului / contextului, care înseamnă “descoperirea”
exigenţelor şi poeticii acestuia;
- capacitatea de a transforma exigenţele şi poezia sitului în idei ale proiectului (scheme
conceptuale etc.) şi, finalmente,
- abilitatea arhitectului de a da formă acestor idei.
Desigur, calitatea arhitecturii depinde în mare măsură de aceasta din urmă, dar – prin această
atitudine – se reduc riscurile de distrugere a ceea ce există (chiar dacă arhitectura nu este cea mai
bună, măcar nu ruinează coerenţa internă a ceea ce există deja).

EXERCIŢIUL VOSTRU DE LA SEMINAR

se situează undeva în zona lecturii (din diverse puncte de vedere ale folosirii spaţiului - care nu intră de obicei în
“analiza ştiinţifică” – dar care, după cum aţi constatat, pot avea relevanţă pentru locuire) şi în zona elaborării unor
idei de ameliorare a locurilor care se bazează şi pe aceste niveluri de lectură.

27
 D. CÂTE CEVA DESPRE TEORETIZAREA ACESTOR CHESTIUNI:
• TIPURI MARI DE ATITUDINI FAŢĂ DE NATURĂ (prin prisma antropologiei):
- cosmologică şi religioasă;
- simbiotică;
- funcţională;
(Au fost discutate semestrul trecut – ALO: Perspectiva antropologică; vă rog să vă amintiţi)

• PRIMELE TEORETIZĂRI ALE ATITUDINII FAŢĂ DE SIT ÎN ARHITECTURĂ:

- Vitruviu, preia atitudinea igienistă hipocratică;
- Alberti şi Palladio folosesc:
- criteriul igienist;
- criteriul climatic;
- criteriul funcţional.
- valabilitatea acestor criterii, evoluţia şi limitele lor.
(A se citi: A.M. Zahariade, Vechi “înscrieri” în scrieri: teritoriu şi arhitectură)
• MIŞCAREA MODERNĂ: O ATITUDINE RADICALĂ ŞI SELECTIVĂ
- perspectiva igienistă este predominantă; contextul e privit sub acest unghi (însorire, vegetaţie,
reducerea aglomerării...)
- negarea contextului istoric construit (şi politic) face parte din ideologia MM: oraşul “liberal” al
secolului al XIX-lea şi arhitectura academică, şi prin ele oraşul tradiţional în general;
- contextul social şi cultural al momentului devine o miză importantă: dorinţa de a exprima spiritul
noului timp (L’esprit nouveau), de a rezolva marile problemele sociale ale timpului.
• CRIZA MODERNISMULUI ŞI NECESITATEA LĂRGIRII PERSPECTIVELOR:
POSTMODERNISMUL
Postmodernismul american:
- 1972, Venturi, Scott Brown & Izenour, Learning from Las Vegas:
Autorii susţin că arhitectul trebuie pur şi simplu să “întărească” (cuvântul englezesc enhance este greu traductibil;
n.n.) ceea ce există în jur, în loc să considere (într-un mod elitist, modernist) că tot ce există este prost.
Continuând ideile provocatoare din Complexity and Contradiction (1966), ei propun o metodă “revoluţionară”
pentru arhitecţi: o abordare mai modestă şi mai tolerantă, care va fi greu de urmat pentru arhitecţii elitişti învăţaţi
să urmeze îndemnul lui Daniel Burnham, “nu faceţi planuri mici”. Din perspectiva propusă de ei, susţin apoi, cu
umor, ironie şi nuanţe polemice, dar şi cu o anume superficialitate, validitatea “benzii comerciale” americane şi
fenomenul Las Vegas.
Lipsa unei abordări critice a fenomenelor puse în discuţie, indulgenţa necritică - folosită ca demonstraţie a unei
necesare schimbări de atitudine - au dus însă la legitimarea teoretică a proliferării necontrolate a periferiilor,
deprimante şi neecologice, ca şi a kitsch-ului. Parţialitatea abordării lor şi caracterul ideologic populist au fost
puternic criticate de Kenneth Frampton (într-o legendară dezbatere publicată), Demetri Porphyrios şi diverşi mari
jurnalişti americani.
Pe de altă parte, în scrierile lui Rem Koolhaas despre “edge cities” se poate detecta o anumită simpatie faţă de
aceste idei. (După Nesbitt, Kate, Theorizing Architecture, Princeton A P, 1996)
- 1970 – 1973, Thomas Schumacher şi Collin Rowe (a se revedea mai sus aportul lor teoretic
foarte substanţial).
Postmodernismul istoricist european:
Revenirea la limbajul clasic şi la “tipurile” de spaţii urbane ale oraşului “clasic”:
- 1966, Aldo Rossi, L’Architettura della citta
Şi Rossi face parte din La Tendenza şi este implicat în Şcoala de la Venezia (a se vedea mai jos), iar teoria lui
exprimată într-un mare număr de proiecte a avut un mare impact în epocă. El face uz de analogie (o “arhitectură
analogică”) în sensul extragerii gândului “arhaic, neexprimat, practic inexprimabil” al memoriei. Analogia explică
recursul lui Rossi la tipuri, la anumite “forme de maximă claritate care trezesc un fel de memorie colectivă”.
Colquhoun arată că Rossi foloseşte tipul în alt sens decât Gregotti şi alţi reprezentanţi ai şcolii de la Venezia şi
anume: “Gregotti rămâne deschis contingentului şi foloseşte tipurile în sensul în care ele sunt supuse erodării sau
transformării. Rossi se referă la un asemenea nivel de generalitate, încât tipurile devin invulnerabile la
interferenţele sociale şi tehnologice, astfel rămânând îngheţate într-un atemporal suprareal”. Tipurile, formele
geometrice pe care le identifică, pot astfel fi refolosite ca atare în varii situaţii, pentru că semnificaţia lor se
schimbă în contexte diferite şi pentru că prezintă o flexibilitate funcţională. Deşi se proclamă raţionalist, Rossi
face o operă poetică de suprapunere a ceva suprareal peste o ordine geometrică pe care o impune existentului.
(După Nesbitt, Kate, Theorizing Architecture, Princeton A P, 1996).

28
 - În cultura germană, Leo şi Rob Krier – Stadtraum – folosesc şi ei astfel de forme
urbane, pe care le identifică prin studiul oraşului tradiţional, dar le conferă aceeaşi valoare
atemporală. De aceea, amândoi se înscriu într-o filiaţie destul de directă cu “ordinea
clasică”.

- anii 1980, Rodrigo Perez de Arce – Urban Transformation s.a.

Profesor pe atunci la Architectural Association, de Arce propune şi teoretizează proiecte manifest de
reurbanizare a”monumentelor” moderniste (Chandigarh, Dacca, Runcorn): crearea unui context urban
acolo unde existau numai “monumente” în spaţiu liber.

29
• CRIZA MODERNISMULUI ŞI NECESITATEA LĂRGIRII PERSPECTIVELOR: MODERNISMUL
CA PROIECT NETERMINAT
“Modernismul ca proiect neterminat” reprezintă un alt fel de atitudine critică la adresa îngustimii şi
pretenţiei ştiinţifice şi universale a teoriilor moderniste, dar fără să nege limbajul modernist în sine şi
să clameze înlocuirea lui prin altceva. E vorba de îmbogăţirea lui prin alte perspective (cea
fenomenologică, cea antropologică....) şi de eliminarea chestiunilor reductive şi omogenizante.
Neoraţionaliştii italieni şi şcoala tipo-morfologică
- 1966, Vittorio Gregotti, Il territorio dell’architettura
Critica lui este tipică mişcării La Tendenza (neoraţionalimul italian) şi încearcă să “restaureze fundaţiile teoretice
ale proiectării” şi să dezvolte o metodă logică de proiectare.
El adaugă agendei neoraţionalismului două idei importante: loc şi genius loci, care derivă din fenomenologia lui
Heidegger. Astfel, originile arhitecturii se găsesc în momentul în care prima piatră a fost plasată pe pământ pentru
a face locul recognoscibil. În consecinţă, sarcina arhitectului este de a crea “o arhitectură a contextului”, scoţând
în evidenţă natura contextului prin modificări, măsura şi utilizarea peisajului.
Ideea de măsură este analogă cu cea a lui Heidegger: A lua măsura unui spaţiu arată adevărul poetic al sitului,
adică “esenţa contextului înconjurător”.
Modificările includ ordonarea geometrică a naturii, idealizând-o şi invocând-o ca oglindă a realităţii. Ceea ce
explică şi interesul lui Gregotti în tipologie.
Strategia de teren a lui Gregotti este sugestivă pentru ceea ce el numeşte “sit construit”, care poate fi văzută ca o
abordare tectonică a “facerii unui peisaj”. Iată cum descrie Gregotti modul în care a abordat proiectul Universităţii
din Calabria:
Acesta priveşte în primul rând întrebări privind teoria şi istoria, fie ca ipoteze de organizare a memoriei
personale şi de grup, fie ca istorie specifică a disciplinei – variaţia limitelor ei şi schimbările centrului de
interes, teritoriul arhitecturii şi relaţiile ei privilegiate cu alte discipline. Totuşi, spiritul fizic al istoriei este
mediul construit care ne înconjoară, felul în care se transformă în lucruri vizibile, adunarea de profunzimi
şi semnificaţii, care diferă nu numai prin ceea ce apare, dar şi prin ceea ce este în structura lui. El este
compus din urme ale istoriei sale. Dacă geografia este modul în care semnele istoriei se solidifică şi se
imprimă într-o formă, proiectului de arhitectură îi revine sarcina de a atrage atenţia asupra acestei
esenţe a contextului prin transformarea formelor. Din 1963-64 am început să pun aceste întrebari în
centrul reflecţiilor mele de arhitectură. (...) Am încercat totdeauna să păstrez legătura dintre teorie şi
practica mea de arhitectură, o legătură deschisă, dacă nu şi consistentă. Am încercat, de exemplu, să
înţeleg ce concluzii s-ar putea trage din reflecţia asupra peisajului şi naturii locului - ca sumă a tuturor
lucrurilor prezente şi trecute. În acest sens, natura nu este văzută ca o forţă inscrutabilă şi indiferentă
sau ca un ciclu divin al creaţiei, ci mai degrabă ca o colecţie de lucruri materiale ale căror raţiuni şi relaţii
trebuie scoase la lumină prin arhitectură. Astfel, noi trebuie să modificăm, să dublăm, să luăm măsura,
să situăm şi să utilizăm peisajul pentru a cunoaşte şi a ne întâlni cu acest mediu într-o totalitate
geografică de lucruri concrete care nu pot fi separate de organizarea lor istorică.
Aceasta se poate face numai dacă abandonăm noţiunea sociologică, sau ecologică, sau administrativă
de mediul înconjurător – ca şi cum ar fi un element-prizonier – şi ne-am gândi la el ca material pentru
arhitectură. Trebuie să devină clar că ideea de mediu înconjurător nu este un sistem în care este
dizolvată arhitectura, ci – din contră – el este un material purtător de încărcătură pentru proiect, că ne dă
posibilitatea de a găsi noi principii de proiectare şi noi metode de a ne acomoda cu spiritul unui teren
specific. În spatele acestor noi metode stă modificarea. Modificarea înseamnă o conştiinţă a faptului că
suntem parte a unui tot pre-existent şi că schimbând o parte a acestui întreg înseamnă a-l transforma.
(din Territory and Architecture, articol publicat în AD Profiles 5-6, 1985)
Toate aceste idei se pot regăsi în modul în care Alvaro Siza îşi motivează şi construieşte proiectele şi
în scrierile lui poetice.
- Şcoala “morfologistă” (tipo-morfologistă) italiană:
Chestiunea morfologică a fost preluată în arhitectură (de la geografii germani şi francezi) în mod special de către
arhitecţii italieni (din 1959), după care s-a răspândit în întreaga lume arhitecturală. Abordarea morfologică s-a
manifestat ca reacţie faţă de abuzurile Mişcării Moderne care cerea o transformare completă a oraşului
tradiţional, neglijând studiul formei urbane şi confirmând ruptura dintre oraş şi trecutul lui. După Gregotti, şcoala
italiană se caracterizează prin două curente: (1) o abordare folosită ca un complement al proiectului, dezvoltată
de şcolile de la Venezia şi Roma şi legată de personalitatea lui Saverio Muratori; (2) o abordare venită de la
geografi, care aplică cunoaşterii arhitecturale conceptele de sit şi de situare, dezvoltată la Milano şi apoi la
Venezia de Giuseppe Samona şi Gregotti.
Deşi conceptele utilizate de diversele şcoli şi autori sunt rareori puse de acord (de ex., semnificaţiile date
termenilor de structură urbană, formă urbană, tipologie ...), se poate vorbi de trei condiţii comune acestor abodări:
- obiectul central al reflexiei teoretice este forma fizică şi spaţială a oraşului;
- trebuie să existe o disciplină analitică – şi pe cât posibil ştiinţifică – a formei urbane;
- morfologia urbană presupune reunificarea arhitecturii şi urbanismului într-o disciplină unică, unde arhitectura îşi
regăseşte dimensiunea analitică, iar urbanismul interesul pentru dimensiunea fizică şi spaţială.
Şi din punct de vedere metodologic, diversitatea este la fel de mare: numai unii autori îşi articulează cu claritate
aportul metodologic (mulţi reprezentanţi italieni, atât arhitecţi proiectanţi, cât şi teoreticieni de marcă - Tafuri şi

30
Benevolo, fraţii Krier, Castex, Baird, Chastel, Bill Hillier, etc.). Ceea ce înseamnă că abordarea nu ocupă încă un
loc destul de important nici în învăţământ, nici în demersurile instituţionale (cu excepţia SUA, prin urban studies).
Dar în pofida anumitor rezerve teoretice (în dezbatere), studiile de morfologie urbană – fondate pe analiza
evoluţiei ţesutului urban şi pe expresia rolului fiecăruia dintre elementele sale constitutive (sit, reţea de străzi,
trama parcelară, spaţiu liber şi spaţiu construit) – pot fi foarte utile pentru a înţelege problemele cartierelor vechi şi
deci pentru a şti cum să intervii, indiferent dacă e vorba despre prezervare sau despre înlocuire / completare.
După cum spune Aldo Rossi, unul dintre fondatorii curentului: Studiul oraşului este un aspect important al
formaţiei şi al practicii unui arhitect, dar, cel mai adesea, acesta nu poate constitui un scop în sine [...]. A crede că
studiile tipo-morfologice pot fi vehiculul principal al arhitecturii ar risca să devină o altă modalitate de a îngusta
libertatea experienţei de proiectare.
Ele se înscriu în seria încercărilor de recuperare a valorilor istorico-ambientale ale oraşului, prin studii cu caracter
operator (ca multe proiecte şi cercetări italiene) şi de înţelegere a contextului, astfel încât proiectul modern să îşi
găsescă consistenţa în existent, fără să imite formele istorice.
(După MERLIN, Pierre; CHOAY, Françoise, Dictionnaire de l’urbanisme et de l’aménagement, PUF, 2000)
Regionalismul critic:
Noţiunea este lansată de Kenneth Frampton (Prospects for a Critical Regionalism, 1983) şi este fundamentată de
interesul fenomenologic pentru specificitatea locului. Autorul se opune concepţiilor despre arhitectura concepută
ca modă sau ca scenografie, concepţii care neagă identităţile şi expresiile locale. El oferă alternativa unei
arhitecturi autentice, bazată pe două aspecte esenţiale: înţelegerea locului şi “tectonica”. El speră să dea astfel
noi rădăcini arhitecturii, fără să ofere o strategie unică. Astfel, o arhitectură exemplară ar trebui să “evoce esenţa
onirică a sitului, alături de inevitabila materialitate a clădirii”.
Ideile despre “clădirea / construirea sitului”, preluate de la Gregotti şi evidente în operele lui Alvar Aalto şi Louis
Kahn, devin idei centrale ale regionalismului critic, alături de folosirea materialelor şi a meşteşugurilor locale, de
modul de a răspunde luminii şi climei locale. Astfel, arhitectura devine în primul rând spaţială şi experienţială, nu
orientată spre imagine.
În general se propune o rezistenţă la omogenizarea mediului construit, omogenizare care rezultă din
modernizarea producţiei de materiale şi a tehnicilor de construcţie. Ceea ce nu înseamnă că face apel la
populismul îmbrăţişării elementelor stilistice vernaculare.
El caută o arhitectură cu “capacitatea de a condensa potenţialul artistic al unei regiuni în modul de reinterpretare
a influenţelor care vin din afară”. Se vor forma astfel “enclave” locale, “buzunare de rezistenţă”.
Exemplele la care se referă sunt: regionaliştii catalani (Martorell, Bohigas, Coderch), portughezul Alvaro Siza,
austriacul Raimund Abraham, mexicanul Luis Barragan, italianul Gino Valle, elveţienii Atelier 5, contextualiştii
ticinezi (Galfetti, Snozzi, Carloni, Botta etc.), japonezul Tadao Ando ş.a.
(După Frampton Kenneth, Prospects for a Critical Regionalism, 1983 şi Nesbitt, Kate, Theorizing
Architecture, Princeton A P, 1996)

• REM KOOLHAAS şi teoriile sale polemice prin care încearcă să pună contextul contemporan la
altă scară de complexitate:
o conceptul de Bigness (a se reciti citatul de la început);
o contextul mai larg al globalizării şi al dinamicii accelerate a societăţii actuale (se va
reveni în partea a doua a cursului).
RK. În tot ce fac şi în ceea ce spun, există o parte de retorică, un joc al provocării. Ridic rar pretenţia unei perfecte obiectivităţi. Analizele
mele oferă o componentă de manifest, sunt totdeauna un amestec de reflexie retroactivă şi de demers prospectiv. Aceasta presupune că
nu sunt nici deosebit de sever şi nici deosebit de pesimist în privinţa unei profesiuni căreia îi revine, într-adevăr, să înţeleagă formarea
oraşului, să îl analizeze şi să îl transforme. [...] Dar profesioniştii nu merg destul de departe în observarea lucidă a fenomenelor. Mai ales,
nu se referă suficient la consecinţele care ne-ar fi utile pentru a realiza / înţelege viitorul propriilor noastre culturi şi pentru a revedea din
creştet până în tălpi modalităţile lor de acţiune. [...] În cadrul OMA am reuşit în ultimii ani să separăm radical (aproape schizofrenic)
lucrările cu caracter speculativ, proiectele şi demersurile de observatori sau de interpreţi. Aceasta, tocmai pentru că arhitectul acţionează
pe baze absurde: de fiecare dată când este chemat să se pronunţe despre o anumită situaţie, el crede că trebuie s-o modifice complet.
Incapabil să o lase ca atare, sau să înceapă prin a o analiza, el se lasă antrenat de un soi de febrilitate bestială care presupune
necesitatea unei transformări şi îl desemnează pe el însuşi ca vehicul al schimbării. Aşa că am decupat clar activităţile noastre în două,
menajând astfel în viaţa biroului nostru un drept la reţinere, o libertate de a analiza, de a privi şi de a înţelege, fără ca aceasta să aibă în
mod necesar repercursiuni practice.
FCh. E evident că aceste cercetări au un raport cu propunerile dumneavoastră de urbanist, aşa cum e evident că proiectul Euralille are un
raport cu aceste ipoteze, că este – mai ales – o tentativă de a da seama despre cultura congestiei, a fluxurilor de circulaţie şi a reţelelor.
Dar este mai dificil de înţeles până la ce punct aceste căutări teoretice hrănesc producţia dumneavoastră arhitecturală propriu-zisă, adică
acea arhitectură sofisticată, foarte elegantă, pe care o arată vilele şi realizările la scară mică, aproape manieriste ca joc estetic.

31
 RK. E greu de răspuns. (...) Ceea ce pot spune este că ansamblul preocupărilor noastre se găseşte, într-un fel sau altul, în străfundurile
proiectelor. Desigur, casa de la Bordeaux poate fi văzută ca ... un amestec, ca o întâlnire dintre un element cu adevărat domestic şi o lume
mai mecanică. (...) Dar clădirile la scară sensibil mai mare ne fac să ne simţim mai mult urbanişti decât arhitecţi. La Palatul din Lille şi la
biblioteca Jussieu am adoptat o abordare urbană, cu tot ceea ce aceasta implică în termeni de deschidere de posibilităţi. (...) În aproape
toate proiectele noastre am utilizat urbanul împotriva arhitecturalului, tocmai pentru a-i da viaţă. (...)
FCh. Ne găsim într-o perioadă de explozie extraordinară a fenomenului urban. Şi, paradoxal, de panică, de gaură teoretică în faţa amplorii
mizelor şi a caracterului derutant al schimbărilor. Dar cursa teoretică e angajată de mulţi ani în tot felul de discipline, scufundându-se în
analiza acestui oraş emergent sau a aparentului haos care pare să guverneze azi fenomenele urbane. Explicaţiile mai vechi nu fac faţă.
Printre arhitecţi, ultima mare mobilizare voluntaristă a fost cea a postmodernismului european, în mijlocul anilor 1960 şi în deceniul
următor. Era un efort de a elabora instrumentele de lectură a oraşului istoric şi o ultimă tentativă de a-i continua modul de fabricare. Ca şi
cum ruptura modernă n-ar fi existat altfel decât în ideologie şi forme, ca şi cum sociabilitatea însăşi n-ar fi fost bulversată, ca şi cum nu s-ar
fi întâmplat nimic. Iată-ne treizeci de ani mai târziu la mii de leghe de această problematică. Sunteţi printre primii care v-aţi luat la trântă cu
aceste chestiuni, într-un mod radical şi deliberat. Multă lume se întreabă dacă sunteţi un simplu explorator, un “vestitor”, sau dacă aţi
devenit avocatul acestor mutaţii. Dacă vă mulţumiţi cu a fi un observator lucid sau dacă pretindeţi să deveniţi profetul lor? Mărturisiţi că
aceste mutaţii vă fascinează şi că le găsiţi o anumită frumuseţe, un caracter excitant.
RK. Probabil că sunt câte puţin din fiecare, pe rând, în funcţie de context. E vorba atât despre un angajament faţă de o anumită
transformare a oraşelor, cât şi de voinţa de a sfărâma anumite concepţii occidentale, de a arăta ce potenţial există în condiţiile urbane pe
care o privire pripită le-ar califica drept degradate sau compromise, cum ar fi urbanizarea chinezească sau cea din Singapore. Mă conduc
două mobiluri: interesul pe care mi-l trezesc aceste transformări – deci să le observ, să le înţeleg – şi plăcerea de a distruge anumite
perspective intelectuale care cred că sunt deja condamnate. Una dintre problemele profesiei noastre rezidă tocmai în faptul că refuzăm
sistematic, a priori, tot ceea ce se petrece. Ceea ce fac vizează tocmai eliberarea de aceste preconcepţii faţă de noua actualitate. (...) Este
evident că întilnim acum din ce în ce mai mult înţelegerea acestor fenomene. Dar există încă un volum de cunoştinţe care rămân încă
inaccesibile înţelegerii şi acţiunilor noastre ca arhitecţi. Este un fel de deconectare care traduce super ego-ul profesiunii, un mecanism
moral – mai mult sau mai puţin conştient – care ne exclude şi ne face să nu participăm la aceste mişcări ale societăţii contemporane.
FCh. Aceasta voinţă de a dezvălui, de a arăta şi de a accepta, poate chiar de a iubi ceea ce este, constituie o temă recurentă pentru
dumneavoastră. Adevărul a ceea ce este, a ceea ce fiecare trăieşte ca prodigios, adevăr pe care arhitecţii nu vor să-l vadă. (...) Este un
demers aproape metodologic. Vă propuneţi să vedeţi pentru contemporani, să le arătaţi ceea ce aţi văzut, aşa cum făcea şi Le Corbusier la
începutul anilor 1920, atunci când încrimina în L’Esprit nouveau “ochii care nu văd”?

• PERSPECTIVA ECOLOGICĂ – una dintre consecinţele acestei noi atitudini contextuale,

acutizată prin avertismentele naturale (cum ar fi “criza energetică”, cutremurele etc.). Se
readuce în discuţie atitudinea faţă de natură şi echilibrul acţiune umană-natură şi se pune sub
semnul întrebării încrederea în puterea tehnologicului de a stăpâni natura.
Ecologia (etimologic, ştiinţa habitatului) este disciplina care se preocupă de interacţiunile dintre
fiinţele vii şi dintre acestea şi mediul lor înconjurător, focalizând mai ales asupra rolului
grupurilor umane.
Miza este aceea de a preveni efectele negative ale intervenţiilor umane asupra mediului.
Mai recent, anumite tehnici specifice şi-au găsit aplicaţii (prin analogie) în cercetările privitoare
la oraş, de unde şi conceptul de ecologie urbană.

• CONCEPTUL DE DEZVOLTARE DURABILĂ, un concept foarte vehiculat în ultima vreme atât

în urbanism, cât şi în politică, poate fi considerat în legătură atât cu ecologia, cât şi cu
perspectiva contextuală, fiindcă se referă la un context flexibil în evoluţie.
Noţiunea a fost introdusă în 1987 de raportul Our Common Future (numit şi Brundland) al
comisiei mondiale pentru mediul înconjurător şi dezvoltare. Este vorba despre armonizarea
dezvoltării economice şi sociale cu preservarea biosferei şi despre asigurarea nevoilor
populaţiei actuale fără a compromite existenţa generaţiilor viitoare.
Miza acestei noţiuni devine astfel descrierea şi cercetarea modurilor de dezvoltare economică
care sunt cele mai capabile să menajeze marile echilibre naturale, ceea ce – sub presiunea
publică – a devenit obiect de preocupare politică. Presupune desigur şi o transformare profundă
a mentalităţilor, iar abordările ecologice ar trebui să ia locul abordărilor economice clasice.
(După MERLIN, Pierre; CHOAY, Françoise, Dictionnaire de l’urbanisme et de l’aménagement,
PUF, 2000)
Despre acestea două din urmă veţi mai discuta la cursurile de urbanism ş.a.

• NOUL CONCEPT DE PEISAJ ca abordare care duce mai departe, depăşeşte abordarea
contextuală, ca alternativă critică la practica urbanistică curentă. Acest subiect foarte actual va fi
tratat mai departe în curs, sub numele de Arhitectura peisajului.

VĂ ROG SĂ CITIŢI ATENT (atât aceste note de curs, cât şi bibliografia indicată)
ŞI SĂ CĂUTAŢI EXEMPLE CARE SĂ ILUSTREZE SEMNIFICATIV ATITUDINEA
CONTEXTUALA ŞI TEORETIZAREA EI.

32
Bibliografie:
Dosarul din bibliotecă referitor la oraş: ARGAN, HUET, VON MEISS, ROSSI, VENTURI, SCHUMACHER, ROWE
& KOETTER etc.,
Dosarul despre Vittorio Gregotti ( SOLOMON, Marica, articolele despre Gregotti din Arhitext; RYKWERT, Josef,
monografia Gregotti);
Cartea Concursului BUCUREŞTI 2000; revistele Arhitectura 1-/1997 (Bucureşti 2000) şi 1-2/1998 (PIATA
REVOLUŢIEI) etc.

33