Marcela Săgeată

LUMEA ISLAMICĂ – O REŢEA DINAMICĂ DE SISTEME

 MARCELA SĂGEATĂ

LUMEA ISLAMICĂ –
O REŢEA DINAMICĂ DE SISTEME

Editura Top Form

Bucureşti
2006
ISBN (10): 973-87404-8-7
ISBN (13): 978-973-87404-8-8
 CUPRINS

Introducere .............................................................................................................
Capitolul I – Fundamentele geoistorice ale islamului ..........................................
1. Islamul – religie, civilizaţie, ideologie .........................................................
2. Faliile religiei islamice ................................................................................
3. Expansiunea teritorială a islamului şi efectele sale geopolitice .................
4. Simbolistica islamului contemporan...........................................................
Capitolul II - Nucleele islamului contemporan - sisteme geopolitice regionale
1. Nucleul islamic arab ..................................................................................
2. Nucleul islamic din Africa subsahariană ....................................................
3. Nucleul islamic turcofon ............................................................................
4. Nucleul islamic iranian ...............................................................................
5. Nucleul islamic pakistanez ........................................................................
6. Nucleul islamic indonezian ........................................................................
Capitolul III – Statele pivot ale islamului contemporan - subsisteme
geopolitice locale ........................................................................................
1. Algeria .......................................................................................................
2. Arabia Saudită ...........................................................................................
3. Egipt ..........................................................................................................
4. Indonezia ...................................................................................................
5. Iran ............................................................................................................
6. Pakistan .....................................................................................................
7. Turcia ........................................................................................................
8. Uzbekistan .................................................................................................
Capitolul IV – Islam versus Occident - conexiunile geopolitice ale reţelelor de
sisteme .........................................................................................................
1. Instrumentalizarea politică a religiei islamice. Islamul politic .....................
2. Colonizările europene în spaţiul islamic şi implicaţiile geopolitice .............
3. Mizele geoeconomice ale pătrunderii capitalului occidental în spaţiul
islamic ...........................................................................................................
3.1. Resursele de petrol şi ambivalenţa acestora: atragerea capitalului
occidental şi segregarea economică a spaţiului islamic ..........................
3.2. Apa şi mizele sale geopolitice şi geostrategice .................................
3.3. Clivajele spaţiului economic islamic şi tensiunile induse de acestea
4. Exacerbarea islamului politic. Terorismul islamic ......................................
Concluzii .................................................................................................................
Hărţi..........................................................................................................................
Bibliografie .............................................................................................................
Anexe ......................................................................................................................
PREFAŢĂ

Ultimele decenii ale secolului trecut au deschis o polemică pe care clivajele geopolitice actuale
o alimentează din ce în ce mai mult: este posibilă o convieţuire paşnică a unor civilizaţii atât de diferite
sub raport cultural, ale căror rădăcini îşi trag seva din valori, tradiţii, principii şi norme sociale ce au
evoluat în circumstanţe istorice şi socio-spaţiale total diferite ? O civilizaţie acţionează unitar în faţa
unor stimuli exteriori veniţi din partea altor civilizaţii cu care intră în contact ? Ce este determinant în
reacţia socială a membrilor unei comunităţi umane ce se identifică cu o civilizaţie: apartenenţa etnică ?
religia ? sau discrepanţele economice ? Prin urmare, ce stă la baza definirii unei civilizaţii ?
A vorbi despre civilizaţii înseamnă a ne referi la spaţii; fiecare civilizaţie este legată de un
spaţiu cu limite aproape stabile, de o geografie particulară. Se vorbeşte adesea despre „civilizaţii ale
mării” (feniciană, elenistică, romană sau vikingă), despre „civilizaţii fluviale” (egipteană, pre-indiană,
chineză, sumeriană, babyloneeană sau asiriană), despre „civilizaţii ale stepei” (mongolă) sau despre
„civilizaţii ale deşertului”, reprezentativă în acest sens fiind civilizaţia islamică.
Religia este un alt factor coagulant ce tinde adesea să învingă contrastele teritoriale şi
fragmentarea etnică. Civilizaţia musulmană exprimă dialogul, interferenţa dintre spaţii total diferite sub
raportul potenţialului natural şi uman: islamul arab sau cel nord-african, ce nu poate fi conceput fără
caravanele ce străbat imensele întinderi deşertice, în opoziţie cu islamul indonezian, ce ocupă spaţii
cu precipitaţii abundente şi vegetaţie bogată dar cu o mare fragmentare insulară ce îi induce la nivel
politic forţe centrifuge, sau cu cel pakistanez dezvoltat pe cursurile inferioare a două mari artere
hidrografice ale Asiei de Sud: Indusul şi Brahmaputra. La fel civilizaţia hindusă alătură două tipuri de
spaţii: India plină de umiditatea ploilor musonice, cu lacuri, mlaştini, păduri şi jungle, a oamenilor cu
pielea brună, iar pe de altă parte, India relativ secetoasă, ce cuprinde Indusul Mijlociu şi care se
prelungeşte de-a lungul Podişului Deccan, acesta fiind domeniul oamenilor cu pielea de culoare
deschisă.
Pe de altă parte, limitele etnice impun ansamblurilor civilizaţionale, de regulă multietnice,
particularităţi distincte, din care derivă, de regulă tendinţe separatiste. Declinul şi dezmembrarea
marilor imperii unite prin religie sau ideologie (Otoman, Austro-Ungar sau Sovietic), a imperiilor
coloniale sau a unor state multinaţionale (U.R.S.S., Iugoslavia sau Cehoslovacia) şi crearea statelor
naţionale, fenomen ce a caracterizat scena politică a secolului XX, constituie rezultatul afirmării tot mai
puternice a conştiinţei naţionale, a naţionalismului. La aceasta se adaugă dificultatea coagulării într-o
aceeaşi formaţiune politică a unor elemente etnice diferite, unite prin apartenenţa religioasă.
Efemeritatea Republicii Idel-Ural (1917-1918), menită să unifice într-un singur stat musulman teritoriile
dintre Volga şi Ural, cu o mare diversitate etnică, sau a Republicii Arabe Unite ce a unificat vreme de
trei ani (1958-1961) Siria cu Egiptul dorindu-se nucleul unei unificări a lumii arabe, fragilitatea unor
state ca Pakistan, Afganistan, Irak, Tadjikistan sau Daghestan, unite prin religie, dar cu o mare
diversitate etnică internă, exprimă amplitudinea faliilor etnice ce acţionează la nivelul unor civilizaţii
coagulate pe criterii religioase.
La acestea se adaugă tehnologia care, alături de ideologia liberal-democrată constituie
elementele unificatoare ale civilizaţiei occidentale, dar care este în acelaşi timp percepută ca un factor
de agresiune împotriva unor civilizaţii grefate pe valori ancestrale, cum este cea islamică.
Lumea islamică a începutului de mileniu trei exprimă o magistrală sinteză a tuturor acestor
provocări geopolitice: unitate confesională în eterogenitate etnică, spaţială şi politică, influenţe
autohtone ce „nuanţează” filonul islamic (mai ales în spaţiile marginale – Indonezia, Africa
subsahariană, Turkestanul ex-sovietic etc), potenţial economic diferenţiat datorat repartiţiei
neuniforme a resurselor (în special a celor de apă şi de petrol), percepţii diferite a raporturilor dintre
Islam şi Occident ce variază de la o respingere totală a valorilor occidentale în cazul regimului
fundamentalist din Iran sau a talibanilor afgani şi o acceptare a acestora, considerată ca „motor” al
progresului economic fie pe fondul unui regim laic (cazul Turciei) sau a unui islamism moderat cum
este în Indonezia, Malaysia, Tunisia, Maroc sau în micile monarhii petroliere ale Golfului. Existenţa
statului Israel într-un „ocean” musulman sau imixtiunea elementelor ideologice de stânga ce au
influenţat linia politică a unor regimuri islamice (în Algeria, Irak, Libia sau Kurdistan) complică
raporturile dintre autohton, alohton şi modernism în spaţiul islamic.
În acest context, lucrarea Lumea islamică – o reţea dinamică de sisteme încearcă să
sintetizeze într-o viziune modernă, prin prisma teoriei sistemelor, complexitatea tuturor acestor clivaje:
pe de o parte a celor exogene, dintre spaţiul islamic şi Occident, considerate tensiuni reţea–exterior
(reţea–reţea), iar pe de altă parte a celor endogene, din interiorul lumii islamice, dintre marile
ansambluri spaţiale şi geopolitice ce o alcătuiesc (considerate nuclee ale spaţiului islamic). Acestea se
comportă la rândul lor sistemic, fiind alcătuite din subsisteme, identificate la nivelul statelor islamice.
Au fost identificate astfel tensiuni la nivelul sistemelor (nucleelor islamice) atât inter- cât şi intra-
sisteme, dar şi tensiuni manifestate local, la nivelul subsistemelor, respectiv în interiorul unor state
islamice.
Originalitatea lucrării constă aşadar în primul rând în modul de structurare şi de abordare a
ansamblului tuturor acestor intercondiţionări: geografice, etnice, culturale şi economice, în care factura
de geograf a autoarei, absolventă a unei facultăţi de profil, se îmbină cu abordările de factură
economică şi geopolitică, aceasta fiind deopotrivă şi absolventă a masterului de Geopolitică şi
Geostrategie din cadrul Facultăţii de Relaţii Economice Internaţionale a Academiei de Studii
Economice din Bucureşti. La aceasta se adaugă actualitatea informaţiilor şi bogăţia materialului
bibliografic ce fac din această carte un important punct de reper în analiza interdisciplinară a spaţiului
islamic atât sub raport documentar, cât şi din perspectiva abordării teoretico-metodologice.
INTRODUCERE

În prezent lumea musulmană se confruntă cu o serie de probleme, ca urmare a

accelerării schimbărilor sociale şi a apariţiei ideologiilor politico-religioase aflate în divergenţă
cu conservatorismul ortodoxiilor tradiţionale şi cu îndrăzneala modernistă a regimurilor laice.
De asemenea, islamul, constituie subiectul mai multor dezbateri la nivel internaţional, mai cu
seamă în ultimele decenii, reprezentând o provocare pentru gândirea occidentală, care se
bazează pe stereotipuri şi nu pe o cunoaştere adevărată a acestuia.
Lucrarea îşi propune să demonstreze că mutaţiile care au loc în interiorul lumii islamice
reprezintă, de fapt şi de drept, nişte etape normale în evoluţia unei comunităţi şi nicidecum
posibile ameninţări pentru pacea şi securitatea internaţională. Dimpotrivă, aceste temeri ale
lumii occidentale şi implicaţiile tot mai mari ale fluxurilor globalizante în politica şi economia
statelor islamice provoacă reacţii de apărare faţă de modernitate. Modernitatea este privită de
către musulmani, în special de cei tradiţionalişti, ca o proiecţie a hegemonismului politico-
economic al Occidentului. De aici, reîntoarcerea la izvoarele credinţei şi culturii islamice şi
predilecţia pentru instrumentalizarea politică a religiei – fundamentalismul, care duce
inevitabil la clivaje religioase inclusiv în interiorul comunităţii islamice (şiiţii îi acuză pe sunniţi
că ar fi în favoarea Occidentului). Cu acest gen de probleme se confruntă spaţiul islamic, un
spaţiu în care convieţuiesc peste 1,5 mld. de oameni (fiind un spaţiu în continuă expansiune,
fapt confirmat mai ales prin sporul demografic ridicat), mulţi dintre ei aflaţi în pragul sărăciei
(Somalia, Etiopia, Eritreea, Afganistan etc), trăind în ţări care şi în prezent sunt în căutarea
unei identităţi, a unei stabilităţi politice, a unui echilibru sociocultural, în care disparităţile de
ordin etnic sau lingvistic şi antagonismele religioase subminează edificarea structurilor
instituţionale ale unui stat modern.
Scopul acestei lucrări este şi unul de cunoaştere a adevăratei lumi islamice şi a
problemelor cu care aceasta se confruntă în prezent, inclusiv aportul adus odată cu
pătrunderea capitalului străin în unele ţări din acest spaţiu, înzestrate cu resurse naturale.
Accentul este pus pe relaţiile existente, pe de o parte dintre statele islamice şi
Occident, iar pe de altă parte dintre state ale aceluiaşi spaţiu, aşa-zisele relaţii „sistem-
subsistem”.
Departe de a-şi propune o analiză exhaustivă a islamului contemporan, lucrarea îşi
propune să aducă în atenţie doar un punct de vedere, generator de întrebări şi răspunsuri.
Consider că ideile care se desprind din acest studiu pot veni în sprijinul tuturor celor care
doresc să înţeleagă mai uşor aspectele geopolitice din interiorul spaţiului islamic. Deopotrivă
omniprezent şi necunoscut, obsedant dar ţinut la distanţă, islamul continuă să fie privit sub
semnul ambiguităţii. De departe multe dintre problemele lumii islamice (sărăcia, demografia
ridicată, instabilitatea politică etc), sunt caracteristice şi altor lumi (instabilitatea politică din
Irlanda de Nord, demografia ridicată a Chinei, sărăcia multor ţări africane dar nemusulmane
etc). Nevoile lumii musulmane sunt imense datorită înapoierii sale în domeniile socio-
economic şi tehnologic. Totodată, Islamul se teme de o „cooperare” cu Occidentul datorită
aspiraţiilor hegemonice ale acestuia, atât în mod direct (în plan economic şi politic), cât şi
indirect (în plan cultural şi social). Nu este de negat faptul că, cel puţin în acest moment,
unele ţări occidentale îşi dispută întâietatea în domeniul economic al ţărilor cu resurse din
spaţiul islamic (Zona Golfului, Kazahstan, Azerbaidjan, Algeria). Această „superioritate” este
înţeleasă ca un afront de către o mare parte a populaţiei musulmane şi, combinată cu
globalizarea culturală, conduc la respingerea, de către islamişti, a unor valori precum
laicitatea, egalitatea între sexe, chiar democraţia.
Mesajul acestei lucrări este unul cât se poate de clar – în prezent se poate vorbi de o
coexistenţă paşnică a elementelor modernităţii occidentale cu cele ale culturii autohtone
(cazul Turciei, Indoneziei, Iordaniei, Tunisiei sau al emiratelor de la Golful Persic; dar şi
majoritatea comunităţilor musulmane din Europa Occidentală şi S.U.A). Uneori însă, clivajele
economice şi sociale dintre imigranţi şi autohtoni duc la o segregare socială tot mai profundă,
aşa încât asistăm în prezent la intoleranţă etnică şi revolte (Franţa, 2005).
În ideea celor expuse mai sus, putem afirma că lucrarea a fost concepută ca o
abordare geopolitică la nivel regional, asemenea unei reţele de sisteme care funcţionează pe
baza unui set de relaţii (inter şi extraregionale). Analiza sistematică a lumii islamice ne-a fost
permisă datorită complexităţii fenomenelor şi relaţiilor ce caracterizează acest spaţiu. Astfel,
în primul capitol, am încercat să realizăm o succintă introducere în fundamentele geoistorice
ale islamului, creionând în acest fel începuturile şi expansiunea sa, accentuând faptul că
acesta ar fi fost primul contact semnificativ al celor două civilizaţii - Islam şi Occident. O
analiză atentă ne indică faptul că Islamul este o civilizaţie cu o geometrie variabilă.
În sprijinul gândirii noastre logice a spaţiului islamic ca o reţea de sisteme, am încercat,
începând cu capitolul II, să realizăm o abordare geopolitică la nivel regional a spaţiului
islamic, nucleele islamice contemporane, adică sistemele din cadrul reţelei de sisteme. Din
dorinţa de înţelegere pe deplin a teoriei folosite, menţionăm că demersul nostru accentuează
relaţiile dintre statele islamice, dar şi dintre acestea şi puterile internaţionale.
Capitolul III, vine să întărească cele expuse anterior, o abordare geopolitică la nivel
intraregional, ajutaţi fiind şi de cunoscuta teorie a „statelor pivot”, încercând chiar o propunere
de astfel de state: Arabia Saudită, Iran, Uzbekistan, argumentând că ele pot avea un impact
major nu numai din punct de vedere geopolitic, ci şi economic şi cultural, la scară regională şi
globală.
Capitolul IV încearcă să întregească „tabloul lumii islamice”, dorindu-se o abordare
sintetică a principalelor atribute geopolitice şi geoeconomice ale spaţiului islamic, precum şi a
relaţiilor acestuia cu scena (geo)politică internaţională, accentuând pe de o parte impactul pe
care l-au avut colonizările europene şi capitalul occidental în economia şi politica statelor
islamice, iar pe de altă parte reacţiile de ripostă la acestea (instrumentalizarea politică şi
terorismul islamic).
În finalul acestui cuvânt introductiv doresc să aduc mulţumiri domnului Prof. univ. dr.
Silviu Neguţ, care m-a susţinut şi m-a îndrumat pe tot parcursul elaborării prezentei lucrări.
De asemenea, doresc să-mi exprim gratitudinea faţă de toţi cei care au fost alături de mine şi
de la care am avut de învăţat şi, totodată, domnului Asist. univ. Marius Cristian Neacşu, care
m-a încurajat de la început în acest demers ştiinţific.
Capitolul I – FUNDAMENTELE GEOISTORICE ALE ISLAMULUI

1. Islamul – Religie, civilizaţie, ideologie

„Valorile umanismului, ale bunătăţii şi ospitalităţii sunt proprii imensei

majorităţi a Comunităţii islamice. Va mai fi încă nevoie de timp, fără
îndoială, pentru ca lumea islamului să înceteze de a mai provoca frica şi a
mai fi desemnată pe nedrept noul imperiu al răului. Este urgent necesar ca
valorile islamice să fie restaurate în adevăratele lor dimensiuni, ca izvoare
hrănitoare ale civilizaţiei universale.”
(Ali Mérad)

Termenul islam provine din verbul arab slm, aslama cu sensul de a se supune, a se
dărui în întregime, însemnând deci „supunere” (faţă de Dumnezeu) (Eliade, Culianu, 1996, p.
163). Înţelesul său transcede prin urmare caracterul strict religios, desemnând atât o
componentă laică - cultura islamică (cu tot ansamblul său de norme sociale, etice, juridice)
cât şi religia (monoteistă) care are la bază Coranul şi al cărei Profet (an-nabiyy) este
Muhammad (Mohamed)1. Acestuia i s-ar fi încredinţat de către Allah mesajul divin (rasulu
(A)llani), fiind, prin întreaga sa comportare, un exemplu demn de urmat pentru toţi credincioşii
musulmani. Allah (de la substantivul illah = divinitate, zeu) desemnează singura divinitate pe
care se sprijină religia islamică, conferindu-i caracterul monoteist.
Islamismul îşi restrânge înţelesul doar la componenta religioasă a islamului, care nu
se suprapune nici peste lumea arabă (Turcia, Iranul, Indonezia sau statele ex-sovietice din
Asia Centrală sunt islamice, deşi nu sunt arabe) şi nici peste spaţiul civilizaţiei islamice, care
ocupă o suprafaţă mult mai extinsă. Din punct de vedere geopolitic, islamiştii militează pentru
realizarea unităţii politice a tuturor musulmanilor (umma) şi unificarea tuturor statelor
musulmane sub o autoritate unică (lumea musulmană). Ei se opun proiectelor de unificare a
ţărilor arabe şi ideii că pot exista naţiuni diferite în interiorul islamului (Lacoste, 1995, p. 806).
Termenul musulman (din persanul muslim) desemnează adeptul religiei islamice.
Similar, însă greşit, este termenul de „mahomedan”. Greşit, pentru că islamul nu este
considerat religia lui Muhammad.
Sharia (šarī‘a) reprezintă legea sacră a islamului, iar fiqh este interpretarea ei, adică
jurisprudenţa. Muhammad n-a făcut deosebire între legea religioasă şi legea laică. În fiecare
ţară musulmană, aplicarea şhariei depinde de gradul de secularizare al statului respectiv.
Sharia se aplică tuturor domeniilor vieţii economico-sociale, pornind de la relaţiile
familiale, dreptului de succesiune, impozitelor, abluţiunilor rituale, rugăciunilor etc. Juriştii
islamici (fuqaha) orânduiesc toate activităţile umane potrivit unei scări valorice care merge de
la „proscris” până la „interzis”, trecând prin trepte intermediare. Cele patru izvoare acceptate
de aceştia sunt Coranul, sunna (tradiţia Profetului), iğma‘ (consensul mărturiilor) şi qiyas
(analogia) (Eliade, Culianu, 1996, p. 172).
Analogia cu creştinismul este contrară spiritului religiei islamice. Dacă pentru creştini,
Isus Christos este trimisul divinităţii pe pământ, în Islam acest rol îi revine Coranului2 (al-

1
Acesta s-a născut în jurul anului 570 în tribul Qurayš, provenind dintr-o familie săracă. Tradiţia spune că avea obiceiul să se
retragă în singurătatea grotelor de lângă Mecca, unde i-a apărut într-o zi îngerul Gabriel care l-a învăluit în mantia sa şi i-a
poruncit de mai multe ori să recite, ceea ce l-a făcut să-şi dea seama că a fost ales pentru a comunica oamenilor revelaţiile
pe care i le transmite îngerul (Anghelescu, 1993, p. 30). Muhammad nu a avut urmaşi pe line bărbătească, ci doar o fată:
Fatima.
2
Coranul este alcătuit din 114 capitole (Sura) şi 6 236 versete (Aya). Cuvântul sura a fost folosit iniţial pentru a denumi
revelaţiile transmise lui Muhammad la Mecca şi Medina, iar aya (=semn, dovadă), se leagă de concepţia pe care o are
Muhammad în legătură cu misiunea sa: revelaţiile care îi sunt transmise sunt singurele „miracole” pe care le revendică
pentru sine, ca „semn” al investiturii sale divine (ibid, pp. 18-19).
Qur’an, al-Kal’an), ce reprezintă cuvântul lui Dumnezeu (Allah), devenit scriptură. Rezultă
rolul fundamental pe care îl are cartea sfântă a Islamului nu numai în plan strict religios, cât şi
la nivelul vieţii economico-sociale în ansamblu. Aceasta explică legătura indisolubilă între
practicile religioase şi cele sociale, însăşi semnificaţia cuvântului „islam” evoluând pe
parcursul timpului spre o generalizare la întreaga civilizaţie, cu un cadru legislativ unic, cu
structuri politice specifice, cu tradiţii sociale şi morale care derivă din această religie
(Anghelescu, 1993, p.15). De aici şi predilecţia pentru instrumentalizarea politică a religiei,
fenomen specific spaţiului islamic (Fig. 1).
Doctrina politică a islamului divizează lumea în „daru i-islam” (casa păcii), a armoniei
inter-islamice, bazată pe umma (solidaritatea islamică) şi „dar i-harb” (casa războiului), bazată
pe Djihad, războiul sfânt pe care fiecare musulman trebuie să-l ducă mai întâi cu sine-însuşi
pentru credinţă şi autopurificare (marele Djihad), apoi pentru a lupta împotriva „infidelilor”, a
„falşilor” musulmani sau a celor care nu acceptă religia islamică (micul Djihad), aceasta fiind
în prezent semnificaţia cea mai răspândită printre islamişti. Autarhia economică,
indigenizarea elitelor sau fundamentalismul islamic reprezintă tot atâtea faţete ale micului
Djihad.
Cel mai dramatic exemplu de instrumentalizare politică a islamului îl reprezintă însă
fundamentalismul islamic, favorabil reîntoarcerii la sursele credinţei, la fidelitatea pentru
islamul tradiţional, bazat pe şharia, ce are la bază ideologia potrivit căreia islamul astfel
transformat poate contracara şi anihila eficient, în virtutea solidarităţii în jurul aceloraşi
credinţe religioase şi valori morale, tendinţele de expansiune ale culturii occidentale. În acest
sens, un exemplu edificator este cel al Arabiei Saudite, păstrătoare a Meccăi, unul dintre cele
trei locuri sfinte ale Islamului şi a pelerinajului la aceasta3, ai cărei suverani sunt wahhabiţii,
grup religios fondat în secolul al XIII-lea de către Muhammad ibn Abd al Wahhab, partizani ai
reîntoarcerii la islamul tradiţional, riguros şi integralist. Astfel, magazinele trebuie închise în
timpul rugăciunilor, iar orice infracţiune în timpul ramadanului este aspru pedepsită. Dorindu -
se un apărător al islamului integralist, Arabia Saudită a creat, în 1962, Liga Islamică
Mondială, în tendinţa de a contrabalansa curentul modernismului liberal, ce a făcut ca o
parte a lumii islamice să evolueze adaptându-se ideologiilor occidentale (cazul Turciei sau cel
al aliaţilor S.U.A. din zona Golfului – Kuwait, Emiratele Arabe Unite, Qatar, Bahrain).
Modernismul liberal, influenţat la început de filosofia iluministă şi de idealurile
Revoluţiei franceze, apoi în secolul al XX-lea de marxism, s-a concretizat prin apariţia unor
mişcări politice de stânga şi centru-stânga (partidul Desturian şi partidul Neo-Destur în
Tunisia, partidul Baas în Irak, Wafd în Egipt etc.), ce au contribuit la independenţa unor ţări
musulmane. Acest modernism s-a concretizat şi printr-un efort de laicizare a societăţii. Tonul
a fost dat de Kemal Atatürk în anii ’30 ai secolului trecut, care a pus bazele unui amplu
program de reforme instituţionale vizând modernizarea vieţii economico-sociale şi politice a
statului (abolirea sultanatului şi califatului, separarea religiei de stat, introducerea calendarului
european)4 şi continuat de Habib Bourguiba în Tunisia, care a suprimat tribunalele religioase,
a reformat statutul personalului în favoarea femeilor şi a înlăturat caracterul islamic al statului,
militând pentru calmarea tendinţelor ultrareligioase sau de Abdel Nasser în Egipt, care a
etatizat averile religioase şi a luptat împotriva organizaţiei ultrareligioase „Fraţii Musulmani”. În
plan economic, conducătorii s-au inspirat mai mult din socialismul marxist, decât din
perceptele Coranului. Este cazul lui M. Mosaddiq care a naţionalizat petrolul iranian în 1951 şi
a influenţat politicile de planificare, până la revoluţia islamică din 1979.

3
Pelerinajul la Mecca a fost iniţiat de însuşi Muhammad, primul pelerin la Mecca (632 d.Hr).
4
După Matei et al., 1985, p. 575.
Marea majoritate a elitelor a rămas însă fascinată de valorile europene şi de modelul de viaţă
european şi american, care a determinat o neglijare a practicilor religioase (nerespectarea
ramadanului şi a interdicţiilor alimentare, cum ar fi consumul de alcool). Aceasta a constituit
prima provocare majoră a spaţiului islamic determinată de impulsurile globalizante
occidentale.
În contrast au luat naştere şi au proliferat mişcări ultrareligioase şi ultranaţionaliste. În
Algeria, mişcarea „Ulemas” (Doctorii în lege) s-a bucurat de mai multă influenţă decât partidul
lui Messali Hajd, care a încercat o reconciliere între islam şi marxism, experiment sprijinit mai
mult de muncitorii imigranţi, decât de algerieni. În Maroc, Istiqlal d’Alled el Fassi a condiţionat
independenţa ţării de caracterul islamic al acesteia (1957).
Dezoccidentalizarea, ca revers al globalizării, a fost legată indisolubil de indigenizarea
elitelor, având ca scop fundamental orientarea către valorile tradiţionale. Reislamizarea
spaţiului arab, la fel ca şi rehinduizarea Indiei sau rusificarea / slavonizarea Rusiei constituie
diferite faţete ale aceluiaşi proces.
In acest fel, fundamentalismul transformă islamul într-un instrument de identificare a
unor comunităţi locale, încărcat în multe cazuri cu energii agresive: satul împotriva oraşului,
poporul împotriva oligarhiei economice şi politice, partidele cu programe modernizatoare
împotriva celor conservatoare etc. În multe cazuri, islamismul este invocat de marile puteri
islamice (Iran, Arabia Saudită, Egipt, Indonezia etc) şi ca o justificare cultural-istorică pentru
dominaţia lor asupra altor ţări musulmane.

2. Faliile religiei islamice

Schismele islamului au avut totdeauna trei dimensiuni inextricabile: genealogică,

teologică şi politică (Eliade, Culianu, 1996, p. 169).
Prima sciziune în blocul confesional islamic a fost determinată, în secolul al VII-lea, de
apariţia khariğismului.
Un grup de partizani al lui ‘Alī (Ali), vărul şi ginerele lui Muhammad îl ucide pe califul
umayyad Othman, un vechi adversar al lui Muhammad. Ales calif în locul acestuia, Ali va
trebui să înfrunte opoziţia puternicului guvernator umayyad al Siriei, Mu‘awiya, şi a
generalului său ‘Amr ibn-‘As, cuceritorul Egiptului, care îl acuză de complicitate la crimă.
Bătălia de la Şiffin, pe Eufrat, dintre armatele acestora se încheie cu un arbitraj, nerecunoscut
de un important grup al armatei lui Ali: khariğiţii sau schismaticii (de la khrğ = a ieşi, a pleca).
Aceştia consideră că nu există altă judecată decât aceea a lui Dumnezeu, dorind ca
demnitatea de calif să revină celui mai evlavios musulman, fără deosebire de trib, rasă sau
stare socială.
Khariğiţii sunt consideraţi ca fiind puritanii islamului, punând un mare accent pe fapte:
credinţa nu era suficientă, dacă un musulman greşea, acesta înceta să mai facă parte din
comunitatea musulmană (umma).
În loc de a-l combate pe Mu‘awiya, Ali s-a întors împotriva khariğiţilor care,
descleştându-se din împotrivirea faţă de Mu‘awiya, l-au eliminat pe Ali, asasinându-l în anul
661 (Eliade, Culianu, 1996, p. 168).
Khariğismul s-a divizat, încă din epoca omeyyadă, într-o serie de subsecte şi tendinţe
(azraqită, ibadită, sufrită), dintre care a supravieţuit până în zilele noastre secta ibadită
(apărută în anul 747) – în Oman.
În prezent, lumea islamică este dominată de două mari orientări: şiismul şi sunnismul.
Acestea provin din „marea discordie” (Fitna) survenită curând după moartea Profetului
datorită neînţelegerilor privind succesorul acestuia.
 Sunnismul (de la sunna = tradiţia profetului), constituie orientarea majoritară în islam
(aproape 90% din totalul credincioşilor musulmani), potrivit căreia nu este necesar să fii profet
pentru a fi calif (khalifa, de la khlf = a urma, urmaş al Profetului).
Avându-şi nucleul în Arabia Saudită, sunnismul reprezintă linia tradiţionalistă,
moderată şi conciliantă a islamului.
Identitatea sa în raport cu „sectele” şiită şi kharigită se defineşte în funcţie de acelaşi
criteriu care stă la baza diferenţierii acestora: cine este cel care are dreptul să conducă
comunitatea musulmană după moartea Profetului. Sunniţii au sacralizat perioada islamului
primitiv, proclamând primii patru califi drept califi „bine ghidaţi” (ar-raşidun) şi recunoscându-i
în ordinea în care s-au succedat: Abū Bakr (632-634)5, ‘Umar (Omar) (634-644), ‘Uthman
(Othman) (644-656) şi ‘Alī (Ali) (656-661) (Anghelescu, 1993, p. 61).
Prin contrast, şiismul (circa 10% din totalul musulmanilor)6, consideră că singura
putere legitimă după dispariţia lui Muhammad a fost cea a lui Ali 7, desemnat de acesta ca
succesor încă din timpul vieţii sale. Hasan şi Husain, fiii lui Ali şi ai Fatimei, sunt, de
asemenea, consideraţi califi legitimi.
Două trăsături conferă şiismului originalitate: principiul imamatului 8 şi exaltarea
martirismului. Această ultimă caracteristică conferă şiismului un caracter revoluţionar,
predispus spre violenţă şi intoleranţă, constituind linia dură, fundamentalistă, a islamului.
În prezent, fractura ideologică dintre şiiţi şi sunniţi a căpătat şi o dimensiune politică.
Şiiţii îi acuză pe sunniţi că s-ar afla în sprijinul Occidentului şi a „complotului mondial”
împotriva preceptelor morale, politice, religioase ale Coranului.
Integriştii, prin mişcarea fundamentalistă Hamas, sunt militanţii care vor ca lumea
musulmană, statul şi societatea să fie conforme cu legea islamică – Sharia, stipulată prin
Coran.
În aceste condiţii, Iranul, prin revoluţia şiit-islamică condusă de ayatollahul Rūhollāh
Khomeiny (1979) a încercat să pună bazele unui bloc islamic şiit format din Iran,
subcontinentul indo-pakistanez, Liban, Turcia şi Africa de Est (având ca nucleu Sudanul)
(Buchet, 1998, p. 52). Această încercare a fost din start sortită eşecului, având consecinţe
doar pe scena politică internă a Iranului, conducând la părăsirea ţării de către şahul
Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr (1941-1979), aliat fidel al S.U.A., preluarea puterii de
către Consiliul Revoluţionar Islamic şi transformarea ţării în republică islamică (1 aprilie 1979).
Celelalte secte islamice au apărut mai târziu, după sec. al VIII-lea, având o răspândire
limitată şi un număr mult mai mic de adepţi. Dintre acestea se remarcă wahhabismul, o
sectă islamică militantă, întemeiată de Muhammad ibn 'Abd al-Wahhab (1703-1792), ce a stat
la baza formării Arabiei Saudite. Această doctrină face parte din categoria mişcărilor
religioase care proslăvesc reforma moravurilor pentru o reîntoarcere la origini. Adepţii săi
încearcă să se debaraseze de spiritul islamului modern, încercând să redescopere
interpretările textelor din Coran.
Se poate afirma, pe bună dreptate, că însăşi religia islamică prin complexitatea sa
poate fi analizată din perspectivă sistemică, factorul religios având în acest spaţiu o
importanţă majoră, generând clivaje religioase cu repercusiuni şi în plan politic (şiiţii, de
exemplu, îi acuză pe sunniţi că ar fi în favoarea Occidentului).

5
Abū Bakr era socrul Profetului, desemnat de însuşi Muhammad să supravegheze, în locul său, rugăciunile în comun la
Medina (Eliade, Culianu, 1996, p. 167).
6
State islamice şiite: Iran, Irak (unde şiiţii sunt la putere), Azerbaidjan, Iordania şi Bahrain.
7
În arabă Şiat Ali, de unde provine termenul şiit, înseamnă „partidul lui Ali”.
8
În opinia şiiţilor, imamul (cel care conduce rugăciunile) ca succesor al Profetului, este deţinătorul unei cunoaşteri esoterice,
fiind considerat fără de păcat şi venerat alături de Profet.
3. Expansiunea teritorială a islamului şi efectele sale geopolitice

Potrivit lui Alfred Weber (citat de Braudel, 1994, p. 78) civilizaţia musulmană, la fel ca
şi cea occidentală este o civilizaţie derivată, de gradul doi, pentru că s-a clădit pe
fundamentul civilizaţiilor preexistente, eterogene, însă foarte puternice, pe care le-a precedat
în Orientul Apropiat. Biografia islamului îşi are deci rădăcinile în istoria multimilenară a
Orientului Apropiat şi Mijlociu, al cărui teritoriu era dominat de trei mari curente religioase:
politeismul semitic, iudaismul arabizant şi creştinismul bizantin (Eliade, Culianu, 1996, p.
163). La acestea s-au adăugat puternicele influenţe din bazinul mediteraneean pătrunse prin
intermediul negustorilor greci şi romani, mai ales de-a lungul marilor drumuri comerciale.
Mecca (Makka), cu sanctuarul Ka'ba, conţinând celebrul meteorit negru, devenise, încă
din secolul al VI-lea, centrul religios al Arabiei centrale şi un important oraş comercial. În
acest oraş s-a născut, către anul 570 d. Chr., într-o familie de negustori, Muhammad.
Inechitatea structurilor sociale, moralitatea decăzută, grosolănia şi josnicia cetăţenilor din
Mecca, goana acestora permanentă după îmbogăţire cu orice preţ aveau să fie mereu
criticate de Muhammad, de-a lungul vieţii sale.
Difuzia islamului a avut, prin urmare, pe lângă componenta religioasă şi o pronunţată
componentă socială.
Către anul 615, într-una din meditaţiile sale solitare pe care le avea periodic într-o
grotă de lângă Mecca, Muhammad începe să aibă viziuni şi revelaţii auditive. Dumnezeu i-a
revelat, la fel ca altădată profeţilor lui Israel, incomparabila sa grandoare şi josnicia oamenilor
în general şi a meccanilor în special. Dacă la început acesta nu a vorbit despre revelaţiile sale
divine decât într-un cerc restrâns, cu timpul el începe să-şi conştientizeze misiunea profetică,
şi după trei ani de astfel de revelaţii, începe să-şi propovăduiască mesajul monoteist,
întâlnind la început mai mult opoziţie decât aprobare (Eliade, Culianu, 1996, p. 164). În anii
următori, el continuă să aibă şi alte revelaţii divine, multe dintre acestea constituind ulterior
baza teologică a Coranului. Pe măsură ce Profetul câştiga tot mai mulţi adepţi, şi opoziţia faţă
de cele propovăduite de el era tot mai îndârjită. Văzându-şi viaţa pusă în pericol, el este
nevoit să plece, ia calea pribegiei, găsindu-şi un teren fertil pentru răspândirea mişcării sale
religioase între triburile din Medina, oraş situat la circa 400 km nord de Mecca 9. Acest
eveniment, numit Hiğra (emigrarea), petrecut la 20 septembrie 622, marchează începutul erei
islamice.
Cei cinci stâlpi de bază pe care avea să se sprijine islamul şi care i-au favorizat
expansiunea, evidenţiază profunda unitate dintre planul vieţii spirituale şi cel social. Aceştia
sunt (Braudel, 1994, I, p. 84):
1. afirmarea unui singur Dumnezeu – Allah (monoteismul), al cărui trimis este Muhammad;
2. chahada – rugăciunea rostită de cinci ori pe zi;
3. postul de 29 sau 30 de zile al Ramadanului;
4. pomana dată săracilor;
5. pelerinajul la Mecca.
Djihadul, războiul sfânt, care în curând va fi chemat să joace un rol foarte însemnat, nu
a făcut parte din recomandările de bază. Acesta capătă importanţă în timpul califului Omar
(634-644), succesorul lui Muhammad, care a recurs la Djihad pentru a calma violenţele,
răscoalele şi disputele dintre triburi survenite după moartea Profetului.
În ultimii zece ani ai vieţii, petrecuţi în exil la Medina, Muhammad a continuat să
primească revelaţii divine, devenind liderul politico-religios al comunităţii din Medina. În

9
Medina era un oraş cu profundă fizionomie rurală, cu două triburi arabe ostile unul altuia şi importante fracţiuni evreieşti,
formate mai ales din negustori.
această calitate el a întreprins numeroase expediţii de pedepsire a duşmanilor Medinei, mai
ales împotriva celor din Mecca, atacându-le caravanele, ceea ce a condus la o stare de
război între cele două oraşe. Acesta s-a sfârşit prin ocuparea Meccăi de către armatele lui
Muhammad, oraşul-cetate devenind astfel punctul de orientare (qibla) a rugăciunii şi loc de
pelerinaj (hağğ) al tuturor musulmanilor. Pe acest fundal începe expansiunea islamului
dincolo de limitele Peninsulei Arabice, expansiune ce va avea două coordonate: una militară,
prin campaniile de cucerire şi anexare, alta comercială, prin intermediul negustorilor arabi, ce
dominau rutele comerciale deşertice din Asia Centrală şi nordul Africii, dar şi pe cele maritime
din bazinul Oceanului Indian.
Primii patru califi care i-au succedat lui Muhammad, între anii 632-661, au extins lumea
musulmană prin cuceriri: Damascul în 635, Basra şi Antiohia în 638, Persia între 637 şi 650 şi
Egiptul între 639 şi 642. Acestea au fost continuate în timpul umayyazilor din Damasc (661-
750), care au adăugat califatului teritorii întinse atât în vest (Africa de Nord şi Spania), cât şi
în est (Afganistan).
Predominanţa exodului spre vest a fost justificată atât geografic, cât şi istoric. Sahara
constituie o prelungire spre vest, dincolo de falia Mării Roşii, a deşertului Arabiei. Prin urmare,
cămilele specifice deşertului cald, cu o cocoaşă (dromaderul), au găsit condiţii bune de
aclimatizare în nordul Africii. In Anatolia şi Gobi, cămilele arabilor n-au putut rezista frigului
aspru, unde se aclimatizează în schimb cămila cu două cocoaşe (bactriană), specifică
deşerturilor reci. În plus, deşerturile anatoliene şi cele din Asia Mică nu sunt spaţii goale, care
să poată fi umplute cu uşurinţă, având propriii lor nomazi, cavaleri şi mişcări migratoare şi
religioase.
Islamizarea imenselor teritorii din nordul Africii a îmbinat expediţiile armate cu
convertirea, nu fără dificultăţi, a triburilor beduine şi berbere, transformate ele însele în vectori
de propagare prin relocalizare. Stăpâne incontestabile ale deşerturilor, acestea au adoptat
credinţa şi tradiţiile islamice, difuzându-le şi implantându-le ulterior împreună cu propriile lor
tradiţii, obiceiuri, cu dorinţa profundă a păstorilor de a rămâne păstori, cu orgoliul şi dispreţul
lor profund faţă de viaţa sufocantă a sedentarului.
Islamul întruneşte astfel caracteristicile unei civilizaţii a deşertului, limita sa sudică
stabilindu-se la trecerea către savană, la contactul cu puternicile civilizaţii medievale ale Africii
Negre (Mali, Ashanti, Dahomey etc). Pe de altă parte, islamul este o civilizaţie
mediteraneeană, cele mai importante cuceriri ale sale fiind legate de Mediterana: Siria,
Anatolia, Egiptul, Tripolitania, Magrebul, Spania, Balcanii, Sicilia… Tot aici au apărut şi s-au
dezvoltat mari oraşe ale Islamului: Cairo, Istanbul, Tunis, Tripoli, Sevilla…
Un alt nucleu islamic se relocalizează în Anatolia. Originare din Asia Centrală, triburile
turcice, islamizate din secolul al X-lea, se stabilesc în sec. XI-XII în Asia Mică. Osman I
(1281-1326) le uneşte, punând bazele unui puternic stat independent (1301). Acesta avea să
cucerească toate posesiunile bizantine din Asia Mică trecând în Europa (1354) şi făcând din
Adrianopole capitala statului (1366-1453).
Continentul european este astfel supus presiunii islamice pe două direcţii: din vest,
dinspre Magreb, Spania fiind cucerită de arabi încă din 711-718, care pun bazele unui emirat
(din 929, califat) independent cu capitala la Córdoba şi din est, turcii înfrângând oştile
cruciaţilor europeni şi cucerind în secolele XIV-XV Bulgaria, Serbia, Grecia, Albania, Bosnia,
Herţegovina, iar în 1453, sub Mehmed al II-lea, Constantinopolul, transformându-l, sub
numele de Istanbul, în noua capitală a Imperiului. În timpul domniei sultanilor Selim I (1512-
1520) şi Soliman al II-lea (1520-1566) cad sub stăpânire otomană Armenia, Mesopotamia,
Siria, Egiptul, Tripolitania, Tunisia, Algeria şi o parte a Ungariei, Imperiul Otoman ajungând la
apogeul puterii şi expansiunii sale teritoriale (Matei et al., 1985, p. 575). La est, turcii
mameluci cuceresc ţările Turkestanului şi nordul Indiei, instalând sultanatul de la Delhi (1206-
1526).
Declinul este început prin înfrângerea flotei otomane de către coaliţia hispano-
veneţiană în bătălia de la Lepante (1571), însă atinge apogeul abia după primul război
mondial, ca urmare a recrudescenţei mişcărilor de eliberare naţională care conduc la
formarea statelor naţionale în Europa centrală şi balcanică (România, Ungaria, Bulgaria,
Serbia, Grecia, Albania) şi a coloniilor britanice şi franceze în Orientul Apropiat şi Mijlociu şi
pe ţărmul nord-african.
De cealaltă parte, arabii au ajuns până la poalele Pirineilor, Carol Martel oprindu-le
înaintarea spre Franţa prin bătălia de la Poitiers (732).
În India, islamul se va menţine şi după căderea sultanatului de la Delhi, prin Imperiul
islamic al Marilor Moguli (1526-1658), urmaşi ai mongolilor, care vor reuşi să unifice cea mai
mare parte a peninsulei, cu capitale la Agra şi Delhi. Teritoriul hindus a fost, prin urmare, de-a
lungul secolelor, un veritabil spaţiu de interferenţă între hinduism şi islamism, fapt explicat şi
prin puternica comunitate musulmană de pe teritoriul de astăzi al Indiei.
La islamizarea Asiei Centrale o imensă contribuţie şi-au adus-o şi mongolii (islamizaţi
la rândul lor pe la 1300), ale căror triburi au fost unite în 1206 de către Genghis-Han şi care în
deceniile următoare a pus bazele unui vast imperiu, din China până în Europa Răsăriteană.
Budhismul (varianta lamaică), originar din Tibet, se răspândeşte abia în sec. XVI-XVII,
înlocuind treptat islamismul.
Cel mai mare stat musulman actual - Indonezia, ce reprezintă în acelaşi timp şi
extremitatea estică a domeniului islamic, se numără printre cele mai recente „achiziţii” ale
acestuia. Islamul a pătruns aici abia în secolul al XV-lea prin intermediul negustorilor arabi,
grefându-se pe un substrat cultural solid, puternic influenţat de civilizaţiile indiană şi chineză.
Tot negustorilor arabi le datorăm prezenţa islamului şi pe ţărmul vestic al Africii sau în unele
zone ale Africii subsahariene.
Astfel configurat, Islamul a fost şi rămâne o civilizaţie vie, cu geometrie variabilă, în
care spaţii imense au fost ocupate sau abandonate de Islam, de fiecare dată în faţa unor
civilizaţii străine şi rivale: Sicilia, Peninsula Iberică, Italia meridională, Mediterana occidentală,
în faţa Occidentului; Creta şi Peninsula Balcanică în faţa Europei Orientale, a creştinătăţii
ortodoxe în general; câmpia indo-gangetică şi Deccanul septentrional şi central, în faţa lumii
hinduse (Braudel, 1994, I, p. 91).
Prin urmare, expansiunea islamului a avut două componente majore: una militară şi
alta comercială. Considerăm că dacă expansiunea economică era pe deplin justificată, având
în vedere deficitul de resurse, cea militară era contrară spiritului Coranului, deoarece Djihadul
(războiul sfânt) nu îndeamnă să ucizi dacă nu eşti atacat: „cine a omorât un om fără ca
acesta să fi ucis o fiinţă vie sau să fi răspândit stricăciunea pe pământ va fi considerat ca şi
cum ar fi omorât toţi oamenii...” (Coranul, citat de Anghelescu, 1993, p. 92).
Pe aceleaşi coordonate s-au înscris însă şi cruciadele, ca reacţie a creştinătăţii
apusene împotriva expansiunii musulmane, care au folosit religia ca pretext pentru o
expansiune economică şi politică împotriva spiritului evanghelic.

4. Simbolistica islamului contemporan

Puternic ancorat în tradiţii, islamul acordă o deosebită atenţie simbolisticii. Sistemul de

simboluri panislamice este alcătuit din culorile verde şi roşu, care constituie, în majoritatea
cazurilor, culorile naţionale ale statelor respective. Acestora le sunt suprapuse, cel mai
frecvent, semiluna şi steaua (Turcia, Tunisia, Mauritania, Comore, Pakistan), fie sabia (Arabia
Saudită) sau texte cu caracter religios (Arabia Saudită, Iran, Irak, drapelul taliban al
Afganistanului sau cel al Congresului Unit Somalez – 1991).
Verdele. Este culoarea tradiţională a Islamului, emblema Mântuirii, simbolul tuturor
marilor bogăţii materiale şi spirituale, cea mai importantă dintre acestea pentru musulmani
fiind familia. Potrivit tradiţiei islamice, verde era mantia Trimisului lui Dumnezeu, la adăpostul
căreia descendenţii săi direcţi – Fatima şi Ali (fiica, respectiv ginerele său) şi cei doi copii ai
acestora – Hassan şi Husein veneau să se ascundă în clipele de pericol (Chevalier,
Gheerbrant, III, 1995, pp. 436-442).
Verde este fondul drapelului saudit, a celui mauritanian sau al Egiptului monarhic
(1922-1952); verdele este culoarea dominantă din drapelul Pakistanului sau al Bangladesh-
ului; singurul steag monocolor din lume, cel al Libiei, adoptat în 1977, este tot verde. Pentru
Mauritania, una dintre puţinele ţări africane care au rămas fidele culorilor şi simbolurilor
islamice, islamul este considerat un veritabil element unificator, într-o ţară cu mari contraste
etnice, teritoriale şi sociale; pentru Libia, verdele simbolizează „revoluţia verde” înfăptuită de
conducătorul său, Muammar Gaddafi. În schimb, din culorile steagului egiptean a fost eliminat
verdele, acesta amintind de monarhie. Drapelul Pakistanului, o altă importantă ţară islamică,
are o dublă semnificaţie: una religioasă, el provenind din cel al Ligii Musulmane, căruia i s-a
adăugat o dungă albă lângă lance, simbolizând reconcilierea cu celelalte comunităţi religioase
(hindusă, budistă şi creştină) şi alta laică, reprezentând pacea (albul), bunăstarea (verdele),
dezvoltarea (secera lunii) şi luminarea (steaua) (Kiljunen, 2001, pp. 467-470).
Roşul. Roşul islamic provine de la drapelul turcesc. Era culoarea simbol a sultanilor
din tribul turcesc al osmanilor care şi-au întins dominaţia în Anatolia începând din secolul al
XIV-lea. De aici a fost preluat ca simbol al micilor emirate şi şeicate din zona Golfului:
Bahrain, Abu-Dhabi, Ajman, Dubai, Fujeira, Ras al Khaima, Sharjah, Umm al Qiwain, Qatar
(transformat în maro), Oman (între 1951 şi 1970) şi Yemen (1918-1962). Tot roşul osman
constituie fondul drapelului tunisian, această ţară aflându-se peste 300 de ani sub stăpânirea
Imperiului Otoman şi a celui marocan, în acest caz simbolizând legăturile de sânge ale
dinastiei alaouiţilor, suveranii ţării, cu profetul Mohamed.
Roşul este culoarea cea mai răspândită pe drapelele lumii, apărând în aproape 80%
din steagurile naţionale. Este culoarea focului şi a sângelui, simbolizând, în mod tradiţional,
curajul, spiritul de sacrificiu, nobleţea şi puterea.
Semiluna şi steaua. Asociate, aceste două simboluri reprezintă în tradiţia islamică
imaginea paradisului. După Servier (1964), semiluna şi steaua plasate în vârf reprezintă
flacăra triplă a spiritului.
De asemenea, semiluna şi steaua constituie pentru Islam simbolul reînvierii.
Referindu-se la semiluna islamică, Bammate (1957) afirma că „teologii musulmani spun
despre cornul de lună că este în acelaşi timp deschis şi închis, expansiune şi concentrare.
Linia, chiar în clipa în care s-ar putea închide pe sine, se opreşte şi lasă să se vadă o
deschidere. Tot astfel şi omul nu este închis în perfecţiunea perspectivei divine… Semnul
cornului de lună este considerat mai cu seamă ca o emblemă a reînvierii. El pare să se
închidă, să se strâmteze şi iată totuşi că există o portiţă de ieşire deschisă spre spaţiul liber,
fără limite. Astfel, moartea pare să închidă destinul omului, dar acesta renaşte pe o nouă
orbită, infinită. Semnul cornului de lună este aşezat deci pe morminte. În simbolismul
alfabetului arab, litera „n”, care are exact forma cornului de lună, arc de cerc având deasupra
lui un punct, este de asemenea şi litera învierii. Rugăciunile spuse în slujba morţilor au
versete care rimează, prioritar, în litera „n”. În limba arabă, această literă se pronunţă „nun” şi
ea mai înseamnă peşte” (citat după Chevalier, Gheerbrant, I, 1995). Pornind de la această
accepţiune, simbolul semilunii a ajuns cu timpul să aibă pentru lumea islamică o valoare
echivalentă cu cea a crucii creştine (semiluna roşie islamică este corespunzătoarea crucii
roşii creştine).
Simbolistica panarabă – a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea odată cu mişcarea
naţională arabă împotriva dominaţiei turceşti. Este prin urmare o simbolistică antiotomană, din
sistemul de simboluri lipsind semiluna islamică şi fondul roşu al drapelului turcesc. Patru sunt
culorile – simbol ce ilustrează unitatea arabilor:
verdele – culoarea islamului, dar şi a pământului fertil;
roşul – culoarea focului şi a sângelui de pe săbiile arabilor;
negrul – ce simbolizează înfrângerea duşmanilor şi trecutul sumbru;
albul – culoarea purităţii şi a păcii.
Avându-şi obârşia în drapelul Iordaniei, culorile panarabe au fost adoptate ca simbol
pentru unele state din Orientul Apropiat şi Africa de Nord (Sudan, Egipt, Sahara Occidentală).
Capitolul II - NUCLEELE ISLAMULUI CONTEMPORAN – SISTEME GEOPOLITICE
REGIONALE

Lumea islamică poate fi privită sub forma unei reţele de sisteme (Fig. 2), sistemele
fiind date de nucleele islamice şi de relaţiile ce se stabilesc în interiorul acestora, iar reţeaua
se raportează la nivel macroteritorial, prin relaţiile ce se stabilesc între nucleele islamice.
Astfel, din punct de vedere spaţial, au fost individualizate două categorii de relaţii:
- endogene – existente atât între nucleele islamice, cât şi în interiorul acestora, la nivelul
ţărilor componente;
- exogene – între lumea islamică în ansamblu şi ceilalţi actori geopolitici internaţionali.
La nivelul fiecărui nucleu islamic pot fi individualizate numeroase subsisteme
reprezentate de ţările care îl alcătuiesc.
Imensitatea teritoriului islamic (întins pe trei continente) a determinat implicit şi o
eterogenitate a potenţialului natural, cultural şi social. Şiiţi sau sunniţi, tradiţionalişti sau
modernişti, pacifişti sau revoluţionari, arabi sau nu, blocul islamic alcătuieşte un conglomerat
de o mare diversitate. În acest imens spaţiu geopolitic pot fi individualizate, din punct de
vedere etnic şi spaţial, şase nuclee de relocalizare care acţionează ca vectori de interacţiune
cu spaţiile limitrofe (Fig. 3, Anexa 1):

1. Nucleul islamic arab

Este cel mai extins ca suprafaţă, este alcătuit din statele arabe ale Africii de Nord şi
Orientului Mijlociu.
Rolul de lider regional îl deţine, incontestabil, Arabia Saudită cu 2.240.000 km2 şi
peste 25 milioane de locuitori, statul cu peste o pătrime din rezervele mondiale de petrol şi
unde se află atât locul naşterii, cât şi cel al morţii profetului Mohamed (Mecca, respectiv
Medina). Astfel se explică şi crezul islamic („shahada”) inscripţionat pe drapel: „Allah e
singurul Dumnezeu, iar Mahomed este profetul său”.
Conform lui Habib Ayeb10, profesor la Universitatea Paris VIII şi specialist în
problematica lumii musulmane, Orientul Mijlociu transcede nucleul islamic arab, întinzându-se
de la strâmtorile ponto-egeene şi Valea Nilului până la frontiera iraniano-afgană cuprinzând
patru grupe etnice principale, toate de religie musulmană 11, care alcătuiesc peste 4/5 din
populaţia totală: arabi, turci, persani şi kurzi.
În pofida unei dominări nete a arabilor, evoluţia geopolitică a Orientului Mijlociu a fost
influenţată de marile imperii nearabe: mongol (până la sfârşitul sec. al XIV-lea), ulterior
persan şi otoman. Marea Britanie şi-a instalat dominaţia relativ târziu, către mijlocul secolului
al XIX-lea (Aden, 1839), însă după primul război mondial rămâne singura mare putere
regională. În toată această perioadă, timp de aproape un secol, întreaga geopolitică a
Peninsulei Arabia a fost marcată de puternicele clivaje anglo-otomane. Acestea s-au finalizat
prin acorduri abia în preajma primului război mondial, luând astfel naştere „linia albastră” (29
iulie 1913) şi „linia violetă” (9 martie 1914) ce au delimitat zona de influenţă otomană de cea
britanică.
Perioada interbelică a marcat începuturile penetrării masive a capitalurilor britanice şi
americane în industria petrolieră, controlul resurselor de petrol constituind baza politicii
britanice în regiune. După cel de-al doilea război mondial, pe scena geopolitică regională
apare pentru prima dată un actor local: Arabia Saudită, ale cărei ambiţii de putere se
datorează doctrinei politico-militare wahhabite.

10
În Dictionnaire de Géopolitique, coordonator Yves Lacoste, Flammarion, Paris, 1995, pp. 1049-1066.
11
Cu circa 227 milioane de adepţi, islamul este practicat de circa 92% din populaţia totală a Orientului Mijlociu.
 Aceasta a făcut ca problema delimitărilor frontaliere în Peninsula Arabia să aibă la
bază trei factori majori: doi care ţin de singurele resurse ale acestui spaţiu deşertic (petrolul şi
apa), cărora li s-au adăugat ambiţiile teritoriale saudite. În acest context, conflictele frontaliere
n-au încetat să apară: între 1949 şi 1955 un litigiu de graniţă grefat pe antecedente istorice
mai vechi opune trei state arabe: Emiratele Arabe Unite, Oman şi Arabia Saudită, pentru
oazele Buraimi situate într-o zonă bogată în petrol, are ca rezultat delimitarea provizorie a
frontierei dintre emiratul Abu Dhabi şi Oman după „linia Ryan” (26 oct. 1955), frontieră
menţinută până astăzi. După invazia irakiană în Kuwait şi intervenţia coaliţiei internaţionale
condusă de S.U.A., are loc un incident frontalier între Arabia Saudită şi Qatar (sept. 1992)
legat de poziţia strategică a coridorului Khor al Udeid (50 km) dintre Qatar şi Emiratele Arabe
Unite, prin care Arabia Saudită are acces la Golful Persic. Problema petrolului joacă un rol
esenţial în trasarea frontierelor din Peninsulă, în măsura în care aurul negru poate să aducă
bogăţie şi putere statului care deţine zăcăminte pe teritoriul său. Iată de ce unele state
utilizează astăzi noile perimetre de concesiune petrolieră, ca bază pentru revendicări
teritoriale (Yemen, E.A.U.).
La vest de Suez, islamul arab reprezintă domeniul vestic de răspândire al acestei
religii. Statele islamice nord-africane se caracterizează printr-o relativă coeziune etnică şi
teritorială, având frontiere moştenite încă din antichitate, de pe vremea dominaţiei romane.
Doar frontierele sudice ale acestora, trasate în plin deşert, sunt relativ noi şi imprecise dând
naştere la numeroase conflicte de graniţă - la frontiera marocano-algeriană, libiano-ciadiană
(fâşia Aozou) sau egipteano-sudaneză. Însă cele mai puternice tensiuni ce caracterizează
acest spaţiu au un fundament religios, apărând pe fundalul clivajelor modernism-
fundamentalism.
Cel mai concludent exemplu în acest sens este cel al Algeriei, mult timp un pivot de
stabilitate în Africa de nord-vest, în care recrudescenţa mişcărilor fundamentaliste a condus la
începutul anilor '90 la un adevărat război civil între acestea şi forţele guvernamentale. Un
factor favorizant al acestor tensiuni îl constituie şi problema identităţii naţionale algeriene tot
mai frecvent afirmată de autorităţile guvernamentale, însă puternic contestată de adepţii
panislamismului. Aceeaşi problemă, a unei identităţi naţionale se pune şi în Maroc: identitate
clădită pe vechimea frontierelor şi originea geografică a dinastiilor regale, însă respinsă cu
tărie de către mişcările islamiste. Principalele probleme geopolitice ale Marocului se referă la
statutul Saharei Occidentale şi al frontierei comune cu Algeria. Acesta consideră Sahara
Occidentală ca făcând parte integrantă din teritoriul său, situaţie căreia i se opune Frontul
Polisario (Frontul de eliberare anticolonist din Sahara), care se pronunţă pentru
autodeterminare şi crearea Republicii Arabe Democratice Sahrani 12. În 1978, ONU se
pronunţa pentru autodeterminarea Saharei, un an mai târziu acesta condamnând ocuparea
Saharei Occidentale de către Maroc. Cât priveşte graniţa comună cu Algeria, aceasta este
succesoarea unei vechi discontinuităţi geopolitice datând din Evul Mediu, marcând limita
vestică a expansiunii otomane în Africa. Dacă sectorul nordic este recunoscut internaţional şi
nu comportă probleme deosebite, cel dintre oazele Figuing şi Tindouf, trasat în plin deşert în
lungul văii Draa, nu a fost niciodată trasat oficial, separând ţinuturi aproape nelocuite. După
independenţa Algeriei, problema frontierei între o republică socialistă (Algeria) şi o democraţie
monarhică (Marocul) a devenit arzătoare; în 1963 s-au ajuns chiar la conflicte armate,
soluţionate provizoriu prin acordul de la Ifrane (1969).
12
Sahrani este un termen ce desemnează populaţiile ce trăiau odinioară pe teritoriul ex-Saharei Spaniole şi care, nomade
fiind, au plecat pe teritoriul algerian, refuzând anexarea teritoriului de către Maroc (1975). Acestea au constituit în exil baza
unei Republici Arabe Sahareze Democrate, care a fost recunoscută mai întâi de Algeria, apoi şi de alte state africane, chiar
dacă populaţia şi guvernul acestui stat se află în afara teritoriului pe care îl revendică.
 Un alt focar de tensiune în regiune este generat de ambiţiile geopolitice ale Libiei.
Aceasta ţară este condusă încă din 1969 de colonelul Mu'ammar al-Geddafi, care s-a făcut
rapid cunoscut ca un mare denunţător al imperialismului occidental şi ca un lider al panideii
islamice, dar şi al terorismului internaţional. După 1960, Libia a devenit un mare producător
de petrol, al patrulea dintre statele lumii arabe, fapt ce a contribuit la modernizarea societăţii
şi la creşterea substanţială a nivelului de trai. Inspirat din tezele socialiste şi unioniste ale lui
Nasser, căruia i se consideră succesor, Geddafi a lansat în anii '70 ai secolului trecut mai
multe proiecte de unificare fie cu Egiptul (1970), fie cu Tunisia (1972) (Lacoste, 1995).
Provenind din rândul beduinilor, acesta a preluat din reprezentările geopolitice ale acestora,
popor nomad, a cărui organizare spaţială era bazată pe proprietăţile familiare şi pe
contestarea frontierelor. Astfel se explică litigiul asupra frontierei sudice a Libiei (banda
Aozou), frontieră recentă, de origine colonială, în care Curtea internaţională de justiţie de la
Haga a dat câştig de cauză Ciadului (3 februarie 1994).

2. Nucleul islamic din Africa subsahariană

Islamul a pătruns în regiunile sudaneze de la limita sudică a Saharei în urma Djihadului
almoravizilor, în secolul al XI-lea, grefându-se pe suportul unor puternice civilizaţii animiste
preexistente. Intrând în contact cu culturile locale, islamul s-a adaptat la tradiţiile populaţiilor
locale. Statisticile indică în prezent între 200 şi 500 milioane de musulmani africani, însă
majoritatea acestora se simt mai întâi de toate africani, apoi musulmani, ceea ce nu împiedică
totuşi o puternică recrudescenţă spre prozelitism şi fanatism, soldată în unele cazuri cu
violenţe (în Nigeria, nordul Sudanului sau în Somalia). Cu toate acestea, particularitatea
islamismului african autohton rezultă din convieţuirea, în cele mai multe cazuri paşnică, cu
creştinismul şi animismul, fapt ce a determinat în plan spiritual numeroase schimburi
reciproce.
Statele islamice africane se caracterizează printr-o remarcabilă eterogenitate: atât ca
suprafaţă, ca mărime demografică şi pondere a populaţiei islamice, cât şi din perspectiva
dezvoltării economico-sociale. Suprafeţele acestora variază între 1.862 kmp şi 2.503.890 kmp
(Comore, respectiv Sudan), corespunzător variază şi mărimea demografică – între 240.000
loc. ai Saharei Occidentale (cu o densitate de numai 1 loc/kmp) şi 126,6 milioane în Nigeria,
unde densitatea este de 137 loc/kmp; contrastele teritoriale sunt amplificate de cele
economice şi sociale (rată de alfabetizare cuprinsă între 25% şi 75% din totalul populaţiei
adulte). Frontierele, în majoritatea cazurilor în linie dreaptă, poartă o puternică amprentă
colonială. Astfel, imediat după cel de-al doilea război mondial, un lung litigiu a opus Egiptul,
redevenit independent de Londra, în privinţa viitorului politic al Sudanului. Marea Britanie
fidelă ideii de decolonizare dorea independenţa totală a Sudanului, în vreme ce Cairo dorea
unificarea întregii văi a Nilului într-un singur stat, egiptean, în virtutea antecedentelor istorice.
Făcând abstracţie de revendicările de autodeterminare ale populaţiei creştine şi animiste din
sud, Cairo şi Londra au ajuns la un acord formând Sudanul anglo-egiptean (1899-1956),
precursor al Sudanului de astăzi. Astfel s-au cristalizat tendinţele centrifugale ale populaţiei
negroide din sudul Sudanului izbucnit imediat după independenţa acestei ţări (1956-1973) şi
reînceput ulterior, după 1983.
În partea centrală a regiunii, Nigerul şi Ciadul reprezintă două dintre construcţiile
politice cele mai artificiale, legate de istoria colonială. Fragilitatea acestora exprimată printr-o
puternică eterogenitate etnică explică tensiunile secesioniste şi repetatele lupte între clanurile
tribale: rebeliunea tuaregă din nordul Nigerului sau războiul civil ciadian, grefat pe opoziţia
seculară dintre populaţiile de păstori islamizaţi din nord, locuitori ai deşertului, şi cele
negroide, animiste, din sud ce se ocupă îndeosebi cu agricultura. Mauritania, la fel ca şi
Niger, Ciad sau Sudan, constituie un spaţiu de interferenţă dar şi de înfruntare între Africa
neagră şi cea albă. Primul aspect se manifestă printr-un evident metisaj între populaţiile
negroide ce ocupă bordura saheliană şi valea Senegalului şi maurii arabo-berberi din nord, iar
cel de-al doilea prin fenomenul de opoziţie rasială: negrii, a căror pondere în populaţia totală
este în creştere datorită sporului demografic mai mare, acceptă din ce in ce mai greu
islamizarea şi dominaţia maurilor în viaţa politică.
În Nigeria ţară percepută ca fiind unul dintre viitorii poli geopolitici ai Continentului,
tendinţele secesioniste se manifestă în est (regiunea Biafra), tensiuni ce au culminat cu un
război civil între 1967 şi 1970.
O importanţă distinctă trebuie acordată Etiopiei, leagăn şi bastion al creştinismului în
Cornul Africii, unde Biserica naţională era implantată cu mult înaintea islamului. Încet dar
sigur, islamismul a câştigat teren, ajungând astăzi să reprezinte circa 45% din totalul
populaţiei.

3. Nucleul islamic turcofon

Se caracterizează printr-o deosebită complexitate etnică, cuprinzând domeniul islamic
euro-asiatic, al cărui lider este Turcia, stat cu vocaţii euro-atlantice (membru NATO şi
candidat la UE), statele islamice din Balcani (Albania şi Bosnia şi Herţegovina) şi cele din
Asia Centrală ex-sovietică.
Dezmembrarea U.R.S.S. şi a Iugoslaviei şi evoluţiile geopolitice contemporane din
Federaţia Rusă, Orientul Mijlociu şi Asia de Sud au determinat reorientarea politicii externe a
Turciei de la conservatorismul orientat pentru păstrarea cuceririlor războiului cu Grecia (1919-
1922) spre o politică de delimitare a unor noi arii de influenţă în regiune. Dacă deschiderea
către lumea arabă datează din anii '50, reactivarea panturcismului este de dată relativ
recentă, fiind legată de evoluţiile din spaţiul balcanic, caucazian şi central-asiatic. Renaşterea
islamului în ansamblul lumii turcice în anii '80 s-a tradus în Turcia prin tentative ale unei
sinteze turco-islamice, capabile să asigure în ochii promotorilor acesteia o deschidere către
turcii din spaţiul ex-sovietic. Principala provocare geopolitică pentru Turcia derivă din
potenţialul său economic, relativ scăzut, care nu-i permite încă să se constituie într-un
intermediar între lumea turcică şi Occident.
Prin urmare, în ansamblul lumii turcofone putem deosebi mai multe regiuni de
populare:

3.1. Turcia (peninsula Anatolia şi Tracia orientală): 48-50 milioane – dispuşi la rândul lor în
două cercuri de populaţie:
- cercul rezultând din refluxul Imperiului Otoman (în Balcani, turcii din Bulgaria, din Dobrogea,
Grecia, Orientul Apropiat, Macedonia, Cipru şi Irak);
- cercul rezultat din migraţia forţei de muncă – în Europa occidentală (Germania, Franţa,
Olanda, Belgia, Austria şi ţările scandinave), dar şi în spaţiul arab (mai ales în Arabia Saudită
şi Libia).
Turcii seldjuicizi şi, ulterior, cei otomani, s-au instalat în secolul al XI-lea în Anatolia şi
începând cu secolul al XII-lea în Balcani, întreţinând relaţii strânse cu azerii, înglobaţi în
imperiile şiite iraniene.

3.2. Turkestanul (nucleul central-asiatic): 40 milioane – ce cuprinde:

- Turkestanul ex-sovietic: alcătuit din uzbeci (20 mil.), kazahi, turkmeni, kirghizi şi karakalpaci.
- Turkestanul chinez: alcătuit din uiguri (7 mil.) şi kazahi.
Cu cei 22,7 mil. loc., Uzbekistanul este cel mai populat stat din Turkestanul ex-sovietic,
tinzând să devină o putere regională în Asia Centrală, fapt confirmat prin recrudescenţa
naţionalismului şi panuzbekistanismului şi printr-o relativă distanţare de marii lideri musulmani
regionali: Arabia Saudită şi Turcia. La aceasta contribuie şi minoritatea uzbekă din statele
vecine (Afganistan, Tadjikistan, Kirghistan şi Turkmenistan), care contribuie la marea sa
capacitate de proiecţie în exterior. Principala minoritate etnică in Uzbekistan o constituie
karakalpacii, care dispun de un teritoriu naţional propriu.
Kazahii şi turkmenii reprezintă două etnii relativ recente. Asimilaţi până în 1925
kirghizilor, distincţia a fost introdusă de Stalin, care a configurat şi teritoriul naţional kazah.
Caracterul artificial al acestei structuri politice (al doilea stat ca suprafaţă rezultat prin
dezmembrarea U.R.S.S.) este argumentat şi prin faptul că populaţia rusă o depăşeşte ca
pondere pe cea autohtonă (care însă are o creştere demografică mai accentuată), limba rusă
fiind folosită pe scară largă. Turkmenii s-au individualizat ca etnie începând din secolul al X-
lea, Turkmenistanul fiind în prezent republica cea mai omogenă şi mai puţin artificială din Asia
Centrală ex-sovietică. O ostilitate foarte veche opune turkmenii sunniţi de iranienii şiiţi, care
au fost victime până la sfârşitul sec. al XIX-lea raidurilor turkmene vizând căutarea de sclavi.
Cu toate acestea, pentru a face faţă hegemoniei uzbece, Iranul le apare turkmenilor ca un
protector de lungă durată datorită celor peste 1000 de kilometri de frontieră comună, mai ales
că influenţa ideologică a revoluţiei islamice din Iran este practic nulă într-o populaţie sunnită,
tribalizată şi foarte antişiită (şiiţii erau odinioară consideraţi eretici).
Spre deosebire de aceştia, kirghizii, majoritari demografic în teritoriul lor naţional 13,
sunt minoritari în plan politic, economic şi social. Privatizarea a scos în lumină clivaje etnice
grefate pe suport economic: uzbecii şi ruşii sunt minorităţile cu cel mai înalt nivel de trai, pe
când majoritatea kirghizilor, sunt săraci. Islamul joacă un rol nesemnificativ în viaţa politică.
Uigurii constituie grupul etnic cel mai important din provincia chineză Xinjiang, fiind un
popor seminomad şi de agricultori ai oazelor, convertiţi la islam în secolul al XV-lea. Marea lor
slăbiciune geopolitică derivă din puternica fragmentare în triburi mai mult sau mai puţin rivale,
în congregaţii religioase, în multitudinea de dialecte sau în clivajele dintre păstorii nomazi şi
sedentarii oazelor, ceea ce a împiedicat formarea unui stat stabil. Astăzi uigurii sunt tentaţi să
se orienteze din ce în ce mai mult spre originile lor turcice şi să reia legăturile cu lumea
turcică exterioară, fiind mai puţin interesaţi de spaţiul chinez.
Celor două mari regiuni de populare turcică menţionate anterior, li se adaugă:

3.3. Tătarii (6,6 mil., al doilea popor ca mărime demografică din Federaţia Rusă), este în
acelaşi timp şi unul dintre cele mai dispersate popoare islamice 14, având mai multe ramuri:
- tătarii de Kazan (tătarii de pe Volga), descendenţi ai Hoardei de Aur, ce au constituit în
secolul al XIX-lea fermentul intelectual al popoarelor turcofone din Imperiul Rus;
- tătarii din Crimeea (272 000);
- tătarii nogaï – în Caucaz (75 000);
- tătarii din Dobrogea şi România (200 000), şi
- găgăuzii (198 000 – singurii creştinizaţi), în raioanele din sudul Republicii Moldova.
De origine mongolică, tătarii au fost turcizaţi lingvistic şi islamizaţi iar în secolul al XIII-
lea au cucerit Rusia, pe care au ţinut-o vasală trei secole. Cu timpul, imperiul tătar s-a
fragmentat în trei hanate regionale (Kazan, Astrahan şi Crimeea), pe care expansiunea rusă
le-a redus treptat. Astfel se explică marea dispersie teritorială a tătarilor. În momentul
revoluţiei din 1917, se manifestau diferite curente politice care convergeau către constituirea

13
Ca şi a celorlalte entităţi statale din spaţiul ex-sovietic, frontierele Kirghistanului au fost decise de Stalin în anii '20 ai
secolului trecut, fără a avea o semnificaţie etnică sau geografică. În pofida majorităţii lor (64,9% din populaţia totală), kirghizii
sunt minoritari în oraşe, fapt ce contribuie la o slabă reprezentativitate a lor în viaţa politică a ţării.
14
Numai în Federaţia Rusă, dintr-un total de 5,6 milioane de tătari, doar 1,8 trăiesc în Tatarstan, 1,1 în Başkirstanul vecin, 1
milion în oblasturile ruseşti din Ural, 160 000 în Moscova, alţii de-a lungul Volgăi şi în marile oraşe, 300 000 în Kazahstan,
500 000 în Uzbekistan etc.
unui stat musulman propriu în teritoriile cuprinse între Volga şi Ural: Idel-Ural15, proclamat un
an mai târziu, în dec. 1918. Politica ruşilor în regiune, ca de altfel în întregul spaţiu sovietic, a
fost „împarte şi stăpâneşte”. Mai întâi, ei au divizat blocul Idel-Ural, opunând naţionalităţile pe
care le recunoşteau: başkirii şi tătarii; apoi ciuvaşii şi cele două popoare finice – marii,
mordvinii şi udmurţii, mai puţin ataşaţi de islam. În 1919 a fost creată o mare republică
sovietică socialistă başkiră, din care au fost separate anul următor o mică republică tătară şi
două regiuni autonome pentru popoarele finice de pe Volga. S-a ajuns astfel ca nici un
teritoriu naţional să nu mai fie nici omogen, nici reprezentativ etnic (în Tatarstan, doar 26,6%
din totalul populaţiei erau tătari). În 1925 a fost decupat în sudul Rep. Başkire, în lungul
fluviului Ural, un oblast care a fost racordat cu oblastul rus Celeabinsk, creîndu-se astfel un
coridor rus care constituia un ecran între Republica Başkiră şi, odată cu ea, între Idel-Ural şi
Turkestanul sovietic.
După şapte decenii de la crearea sa, la 30 august 1990 republica tătară îşi proclamă
suveranitatea. Împreună cu Cecenia au fost singurele republici care şi-au proclamat
independenţa totală faţă de Moscova, refuzând să semneze tratatul federativ din martie 1992.
Independenţa politică, nerecunoscută încă de comunitatea internaţională, se sprijină în primul
rând pe o independenţă energetică, Tatarstanul dispunând de mari rezerve de petrol. Această
decizie politică a determinat însă, în interiorul republicii, tendinţe secesioniste: puternica
comunitate rusofonă din Tatarstan a proclamat în interiorul său o republică slavă – Kama.

3.4. Alte popoare turcofone din Ural: başkirii (1,4 mil.) şi ciuvaşii (1,3 mil.), cărora li se adaugă
popoarele fino-ugrice, islamizate, ce populează acelaşi spaţiu, toate beneficiind de câte o
entitate politico-administrativă proprie, cu statut autonom în cadrul Federaţiei Ruse: mari,
mordvinii şi udmurţii.
Başkirii – sunt o populaţie montană din Uralul sudic de origine fino-ugrică, turcizaţi şi
islamizaţi începând cu secolul al IX-lea. Ei au aparţinut mai întâi Hanatului mongol al Hoardei
de Aur, apoi tătarilor de Kazan (1251-1552), pentru a fi ulterior cuceriţi de ruşi, constituind în
timpul împărătesei Ecaterina a II-a unul dintre stâlpii armatei ţariste. În pofida acestui fapt,
după 1917 are loc o reînviere a naţionalismului başkir concretizată prin formarea republicii
Idel-Ural, centrată pe binomul etnic alcătuit din tătari şi başkiri. Dar când frontul sovietic a
înaintat către Ural, această structură politico-administrativă a fost renegociată, fiind instituită,
la 23 martie 1919 R.S.S.A. Başkiră, prima republică socialistă federativă din Federaţia Rusă,
fundamentul Republicii Başkirstan proclamată la 11 octombrie 1990. Principalele sale atuuri
geostrategice derivă din resursele sale energetice: petrol, exploatat la Tuimazy şi Ishimbay,
ce făcut din această ţară „al doilea Baku” şi huilă, exploatată în bazinul Kama. În acelaşi timp
însă, trasarea artificială a frontierelor şi eterogenitatea etnică îi conferă o evidentă fragilitate.
Nu numai că această structură statală ce s-ar fi dorit „naţională” nu grupează decât 59,6% din
totalul başkirilor, dar o proporţie importantă dintre aceştia este răspândită în teritoriile vecine,
astfel că populaţia başkiră din republică nu alcătuieşte decât 21,9% din total, fiind întrecută
atât de cea rusă (39,3% din total), cât şi de cea tătară (28,4%). La acesta se adaugă faptul că
în 1934 din teritoriul iniţial al ţării, a fost desprinsă o enclavă de 12 000 kmp, în zona stepelor
piemontane dintre Ekaterinburg şi Celeabinsk, astfel că în prezent este revendicată
reunificarea ţării.
Ciuvaşii – provin din triburile fino-ugrice turcizate şi islamizate între secolele VII şi XIII
de bulgarii de pe Volga. În prezent, peste jumătate (51,1%) locuiesc în teritoriul lor naţional,
unde alcătuiesc 67,8% din totalul populaţiei. Din acest punct de vedere, Republica Ciuvaşă,

15
Idel era denumirea turcă a Volgăi.
creată în aprilie 192516, reprezintă una din creaţiile teritoriale naţionale sovietice cele mai
omogene.

3.5. Popoarele turcofone din Caucaz.

O sinteză a mozaicului etnic din Federaţia Rusă, îl constituie spaţiul caucazian. Aici,
amestecul de popoare asociat cu trasarea arbitrară a graniţelor dintre unităţi politico-
administrative până odinioară lipsite de importanţă, dar care după 1990 îşi revendică dreptul
la autodeterminare a generat peste 50 de tensiuni şi conflicte secesioniste. Intre acestea, pe
lângă războiul din Cecenia, sau cel din Nagornâi-Karabah, alte tensiuni sunt tot mai greu de
gestionat: reconstituirea unei republici cosace pe teritoriul fostului oblast Kuban, a unor
autonomii circasse, karachaev sau abazine; integrarea unei părţi din Osetia de Nord cu oraşul
Mozdrok în Kabardino-Balkaria, a estului Osetiei de Nord în Inguşetia; crearea unei autonomii
cosace în districtul inguş Sunjensky sau a unei republici Gorskaya, locuită în majoritate de
ruşi în interiorul frontierelor Circasiei, Kabardei, Adygheii şi a teritoriilor costiere din Krasnodar
etc. (Fourcher, 1993, p. 225). Numai în Daghestan, tendinţele separatiste vizează constituirea
unei republici Nogaï în nord şi în districtele estice ale regiunii Stavropol, sau a unor republici
ale etniilor avară, kumik, darghin şi lezghină, concomitent cu federalizarea ţării. Pe de altă
parte, la scară mai redusă, se manifestă şi o tendinţă opusă, de integrare a naţionalităţilor
caucaziene, concretizată prin proiectul unei confederaţii a popoarelor din Caucaz, incluzând
Abhazia, Karachaevia şi Balkaria.
În ansamblu, structura etnică a spaţiului caucazian este dominată de trei categorii de
popoare:
- autohtoni (caucazieni): abazinii, abhazii, adâgheii, cecenii, cerkesi, kabardini şi inguşi;
- popoare turcofone, dominate net de azeri (circa 12 milioane, dintre care 7 mil. în
Azerbaïdjan, restul în Iran şi Fed. Rusă), cărora li se adaugă balkarii, karatchaii şi
kumycii;
- popoare de origine iraniană, reprezentate prin osetini.
Dintre acestea, ca studiu de caz, ne vom referi la azeri.
În pofida faptului că vorbesc o limbă turcică, azerii sunt la fel ca şi iranienii, musulmani
şiiţi. După ce a făcut parte mult timp din Imperiul Persan, actualul Azerbaïdjan a fost cucerit la
începutul secolului al XIX-lea de ruşi, la fel ca Georgia sau Armenia. Între aceste populaţii,
foarte diferite, limitele nu erau foarte clare, existând mari spaţii de interferenţă. De aceea,
frontierele dintre Armenia şi Azerbaïdjan, aşa cum au fost ele trasate în 1920, erau foarte
sinuoase. Azerbaïdjanul are o republică autonomă (Nahitcevan), care este enclavizată între
teritoriul armean şi Iran. Prin contrast, Nagornâi-Karabah, regiune autonomă din Azerbaïdjan
este populată în majoritate de armeni şi separată de Armenia prin culoarul Lachin. În pofida
structurii etnice dominată net de minoritatea armeană, azerii consideră Nagornâi-Karabah ca
fiind leagănul naţiunii lor, parte integrantă din Azerbaïdjan.
Pe de altă parte, clivajele azero-armene au şi un fundament economic. Azerbaïdjanul
rus a fost atins de febra petrolului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Baku a devenit
atunci un simbol al primului mare producător mondial de petrol; în scurt timp s-a transformat
într-o metropolă industrială şi comercială dominată de burghezia armeană. Puţin adaptaţi
acestei evoluţii economice, azerii au format un proletariat subcalificat, sărac şi marginalizat
social. În acelaşi timp, armeanul căpăta pentru azeri imaginea simbolică a unui capitalist
străin şi exploatator, fiind victima pogromurilor manipulate adesea de poliţia ţaristă. După

16
RSSA Ciuvaşă a fost creată pe fundamentul Regiunii Autonome Ciuvaşe (înfiinţată în iunie 1920), proclamându-şi
suveranitatea la 24 octombrie 1990 ca Republica Ciuvaşia.
1917, azerii devin un puternic aliat al Moscovei, pentru care ocupau o poziţie geopolitică de
prim plan, fiind consideraţi liderii unui islam sovietic (Anexa 2).
Dar purificările din anii '30 ai secolului trecut au decimat elitele intelectuale, rusificarea
fiind singurul mod de promovare socială. Declinul a continuat după cel de-al doilea război
mondial, când Azerbaïdjanul sovietic a continuat să fie marginalizat, fapt reflectat mai ales
prin ponderea din ce în ce mai mică pe care petrolul său o avea în producţia totală de petrol a
U.R.S.S. (30% în 1955 şi numai 13% în 1960, scăzând la 1,5% în 1988).
Pe acest fond, începând din 1988 Azerbaïdjanul, pe care „perestroïka” l-a atins foarte
puţin, cunoaşte o puternică radicalizare a mişcărilor naţionaliste 17. Conflictul armeano-azer a
creat astfel o imagine negativă a Azerbaïdjanului în lume şi odată cu aceasta spectrul
pericolului unui islam politic în regiune.

3.6. Popoarele turcofone din Siberia reprezentate prin iakuţi (sakha)18 (380 000), cea mai
nordică ramură a turcofonilor, sunt descendenţi ai triburilor nomade de vânători şi crescători
de bovine ce ocupau odinioară vaste teritorii din bazinul Lenei, de la triburile de buriaţi şi
mongoli din preajma Lacului Baikal, până la Cercul Polar şi Oceanul Arctic. Teritoriile sakha
au trecut sub protectoratul ruşilor începând din 1630, constituind, mai ales de-a lungul
secolelor XIX şi XX, locul de destinaţie pentru numeroase deportări, de tristă amintire. Astfel
se face că mai mult de jumătate din populaţia totală a Iakuţiei este alcătuită din ruşi;
autohtonii, care trăiesc în proporţie de 96% în republica lor, nu formează decât 33,4% din
total.
Curând după formarea Iakuţiei sovietice, teritoriul său a fost redus cu circa o treime (de
la 4.023.000 kmp la 3.062.100 kmp), teritorii care sunt revendicate în prezent.

4. Nucleul islamic iranian

Este alcătuit din trei mari componente geopolitice: Iran, Afganistan şi Tadjikistan.
Iranul, vechea Persie, este în prezent cel mai mare stat islamic şiit (1 629 918 km2, 70
mil. loc). Stat teocratic din 1979, puternic ancorat în tradiţiile islamice, Iranul este totodată
unul dintre marii exportatori de fundamentalism şi terorism în context regional şi internaţional.
Pe plan intern se confruntă cu grave încălcări ale drepturior omului în pofida uşoarei
deschideri spre democratizare manifestată în ultimul timp.
Spre deosebire de acesta, celelalte două state se confruntă cu puternice tensiuni
interne.
Afganistanul constituie prin poziţia sa geostrategică un stat tampon între lumea
islamică iraniană, subcontinentul indian (imperiul colonial britanic) şi Turkestanul ex-sovietic.
De aceea, până la invadarea sa de către Armata Roşie în decembrie 1979, Afganistanul nu a
fost niciodată dominat de vreo putere străină. Venirea sovieticilor, motivată prin „fidelitatea
faţă de principiile internaţionalei socialiste”19, s-a făcut pe fondul creşterii influenţei acestora în
regiune manifestată începând cu anii '70 ai secolului trecut concomitent cu concentrarea

17
Aceasta izbucneşte violent în noaptea de 27/28 februarie 1988, la câteva ore după o mare manifestaţie la Erevan prin care
s-a revendicat reataşarea provinciei Nagornâi-Karabah la Armenia, printr-un pogrom antiarmean la Sumgarit, un centru
industrial din apropiere de Baku. Mai multe zeci de armeni au fost ucişi, alţii au fost răniţi. Înainte ca Moscova să încerce să
găsească o soluţie de dialog, Karabahul devine o cauză sacră, în jurul căreia s-a creat o impresionantă mobilizare populară:
acest teritoriu devine liantul identităţii azere. Pogromul de la Sumgarit s-a repetat un an mai târziu (în zilele de 13 şi 14
ianuarie 1990) la Baku; bilanţul oficial – 32 de morţi, numeroşi răniţi. O săptămână mai târziu, armata sovietică intervine,
restabilind un calm precar. Cifrele oficiale dădeau însă imaginea unui veritabil masacru: 170 de morţi, 370 de răniţi şi 321
dispăruţi.
18
Denumiţi de ruşi iakuţi, aceştia şi-au restituit denumirea autohtonă, sakha, atât în ceea ce priveşte ţara, cât şi poporul sau
limba sa (23 septembrie 1992).
19
Scopul real al sovieticilor, niciodată declarat, a fost atingerea Oceanului Indian.
intereselor americane către Iran. Prin urmare, pentru afgani, ideea de modernitate s-a asociat
treptat cu cea de marxism. Concomitent au cunoscut o puternică recrudescenţă forţele de
rezistenţă antisovietice (mujahedinii islamici), care deşi reuniţi în jurul unei credinţe comune 20
s-au confruntat cu disensiuni din ce în ce mai profunde mai ales după preluarea puterii
(1992). În 1994 în lupta pentru putere intră şi miliţiile talibanilor fundamentalişti (recrutate din
rândul studenţilor islamici afgani refugiaţi în Pakistan) care preiau puterea între 1996 şi 1998,
proclamând la 26 octombrie 1997 Emiratul Islamic al Afganistanului. Aceştia instituie un
guvern despotic bazat pe aplicarea strictă a legilor islamice tradiţionale: femeile sunt obligate
să apară numai cu faţa acoperită, le este interzis dreptul la muncă, sunt interzise vizionarea
programelor TV, ascultarea muzicii sau jocurile sportive, sunt distruse statuile gigant ale lui
Buddha din Valea Bamiyan datând din sec. IV-V.
Afganistanul ajunge să deţină recordul absolut pe glob la analfabetism, mortalitate
infantilă, număr de văduve şi orfani, fiind totodată regiunea din lume cu cele mai multe mine
antipersonal îngropate în sol – peste 10 milioane (Matei et al., 2003, p. 17). Pe plan extern,
noul regim a recunoscut doar trei state: Pakistan, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite,
fiind favorabil cooperării cu organizaţia teroristă Al-Qaeda, condusă de Osama bin Laden.
Atentatele de la New York şi Washington din 11 septembrie 2001 schimbă radical
cursul istoriei recente a Afganistanului. Refuzând să înceteze colaborarea cu bin Laden,
regimul taliban devine ţinta raidurilor aviaţiei americane şi britanice, care cu sprijinul forţelor
afgane ale Alianţei Nordului, de opoziţie, duc la înlăturarea guvernului taliban, la
democratizarea societăţii şi la primele alegeri libere (septembrie 2005).
Tadjikistanul constituie o creaţie politică artificială după model sovietic, inclusă mai
întâi în Uzbekistan ca republică autonomă (1925), apoi ca republică sovietică socialistă
(1929). Din punct de vedere etnic tadjicii nu constituie o etnie propriu-zisă, ci un grup lingvistic
format din ansamblul persanofonilor musulmani din Asia centrală şi Afganistan, caracterizaţi
printr-o mare diversitate şi o slabă coeziune istorică, fapt ce explică puternicul ataşament al
fiecărei comunităţi locale faţă de teritoriul său etnic. Astfel, pe fondul războiului civil dintre
autorităţile guvernamentale sprijinite de Rusia şi opoziţia anticomunistă aliată cu cercurile
islamiste (1992-1997), au loc puternice conflicte interne. Politica externă este orientată spre
apropierea de Iran, în virtutea afinităţilor lingvistice şi culturale în vreme ce refugierea în
Uzbekistan a militanţilor islamişti tadjici tensionează relaţiile cu marele său vecin nordic.

5. Nucleul islamic pakistanez

Islamul s-a răspândit cu repeziciune în subcontinentul indian, începând din secolul al
IX-lea. Primul stat islamic a fost fondat însă patru secole mai târziu – sultanatul din Delhi –
care a dăinuit până în secolul al XVI-lea, fiind înlocuit de imperiul islamic al marilor moguli
(1526) (Kiljiunen, 2001, p.468). Colonizarea britanică şi reacţiile de adversitate la islamizarea
forţată au subminat cu timpul vigoarea statului indian. Revinimentul s-a produs abia în 1906,
odată cu fondarea „Ligii Musulmane”, care şi-a propus crearea unui stat islamic independent.
Opozantul acestuia partidul „Congresul Naţional Indian” nu a acceptat acest program,
propunând concilierea şi cooperarea dintre cele două comunităţi religioase sub auspiciul păcii
şi toleranţei. Musulmanii nu au acceptat, fapt ce a condus la tulburări violente între cele două
comunităţi, soldate în 1947 cu divizarea Indiei britanice în două state independente: India,
predominant hindusă, şi Pakistan (alcătuit din două entităţi separate – Pakistanul de Vest şi
Pakistanul de Est) – islamic. Distanţa mare dintre acestea (aproximativ 1700 km) şi faptul că
între ele se interpunea teritoriul indian au accentuat forţele centrifuge, ceea ce a făcut ca în
1971 Pakistanul de Est să se separe de Pakistanul de Vest, proclamându-şi independenţa

20
Spre deosebire de Iran, Afganistanul este dominat de musulmanii sunniţi.
sub numele de Bangladesh. La aceasta s-a adăugat şi dimensiunea economică, Bangladesh-
ul constituind una dintre cele mai populate şi în acelaşi timp una din cele mai sărace ţări ale
lumii. Infrastructura deficitară, moştenită încă din perioada colonizării britanice se traduce
printr-o mare dependenţă faţă de resursele de apă şi un puternic risc la inundaţii.
Islamismul sunnit este religia dominantă (95% din totalul populaţiei în Pakistan şi 87%
în Bangladesh), în vreme ce în India este majoritar doar în Kashmir – circa două treimi din
totalul populaţiei. Comunităţi musulmane importante se află însă şi în Uttar Pradesh, Bihar,
Bengalul de Vest şi Kerala. Cu toate că islamismul în India este practicat doar de 12% din
populaţia totală, comunitatea islamică din această ţară se ridică la circa 100 milioane
persoane, devansându-le pe cele din Pakistan şi Bangladesh şi plasând India pe locul II între
statele islamice, după Indonezia.

6. Nucleul islamic indonezian

Cu o populaţie de 225 milioane de locuitori, Indonezia este a patra ţară a lumii şi, în
acelaşi timp, prima şi cea mai mare ţară islamică a planetei (peste 90% din populaţie practică
islamismul). Domeniul estic de răspândire al islamului depăşeşte însă cadrul strict politic al
acestei ţări incluzând şi cea mai mare parte a Malaysiei, sultanatul Brunei, sudul arhipelagului
filipinez (insulele Mindanao, Sulu, Jolo, Basilian) – 7 mil, care luptă pentru secesiunea acestor
teritorii şi crearea unui stat musulman, Thailanda - 2 mil, aflaţi la originea unui contencios cu
Malaysia, Cambodgia (şam – 2,5 mil), Birmania (rohingyas) şi Singapore. În total nucleul
islamic indonezian reuneşte aproape 250 milioane de musulmani sunniţi.
Islamul a pătruns în această parte a lumii abia în secolul al XV-lea, prin intermediul
negustorilor arabi sau indieni, fiind grefat pe puternice civilizaţii ancestrale. Aici islamiştii au
coabitat mult timp paşnic cu conaţionalii lor de alte religii: budhişti, hinduşi, creştini sau
animişti, fapt ce a conferit islamului din această parte a lumii trăsături originale, mai ales în
Malaysia unde i-a fost dată o interpretare singulară şi destul de liberală (Thoraval, Ulubeyan,
2003, p. 25).
Puternica ascensiune a islamului politic pune însă în pericol această coabitare
armonioasă. Indonezia, ţară ce s-a afirmat după 11 sept. 2001 ca unul din fronturile cele mai
sensibile ale „războiului împotriva terorismului” este confruntată cu puternice conflicte între
diferitele comunităţi locale, iar în Filipine are loc o puternică recrudescenţă a mişcării islamiste
Abu Sayyaf, suspectată că are legături cu Al-Qaeda.
Capitolul III – STATELE PIVOT ALE ISLAMULUI CONTEMPORAN – SUBSISTEME
GEOPOLITICE LOCALE

Avându-şi originea în teoria zonei pivot a lui Harford Mackinder, potrivit căreia istoria
universală şi politica mondială au fost puternic influenţate de imensul spaţiu din interiorul
Eurasiei iar dominarea acestui spaţiu reprezintă fundamentul oricărei încercări de dominare a
lumii, teoria statelor pivotale s-a dezvoltat abia în ultimul deceniu al secolului trecut. În
accepţiunea acesteia ceea ce defineşte un stat pivotal este „capacitatea sa de a influenţa
stabilitatea regională şi internaţională” (Chase et al., 1996).
Statul pivot este atât de important pentru regiunea în care este situat, încât
destabilizarea sa ar avea consecinţe la nivel macroteritorial inducând haos la nivelul întregului
sistem geopolitic din care face parte. În egală măsură, dacă statul pivotal cunoaşte o
stabilitate politică şi o dezvoltare economică, acestea sunt „exportate” la nivelul întregului
sistem geopolitic (Fig. 4).
Principalul criteriu ce caracterizează un stat pivotal este dat de capacitatea sa de a
influenţa stabilitatea regională şi globală, acesta rezultând din însumarea altor seturi de
criterii, ce se referă la:
- poziţia geografică şi geostrategică;
- potenţialul demografic şi rata de creştere a populaţiei;
- potenţialul economic;
- putere militară;
- capacitate organizatorică;
- mărimea teritoriului.
Într-un studiu publicat în revista americană „Foreign Affairs”21 au fost identificate la
nivel mondial 9 state pivotale ce deţin poziţii de care S.U.A. ar trebui să ţină seama în
elaborarea politicii sale externe: Egipt, Indonezia, Algeria, Turcia, Pakistan, Mexic, Brazilia,
India şi Africa de Sud. Dintre acestea, primele 5 aparţin universului islamic.
Pe aceleaşi coordonate se situează şi C. Buchet (1998) care în lucrarea „Religie şi
putere în relaţiile internaţionale contemporane” (p. 37) identifică 8 state pivotale, excluzând
din analiză Africa de Sud.
În lucrarea de faţă, pe lângă cele 5 state ale lumii islamice recunoscute ca având un
caracter pivotal din perspectiva S.U.A., vom adăuga alte 3 (Arabia Saudită, Iran şi
Uzbekistan), care considerăm că au un impact major nu numai din punct de vedere geopolitic
ci şi economic şi cultural, la scară regională şi globală

21
Pivotal States and US Strategy, autori R. Chase, Emily Hill şi Paul Kennedy, vol. 75, nr. 1, 1996.
1. ALGERIA

- Islamismul algerian şi dubla sa articulaţie: endogenă şi exogenă

- Rivalitatea algeriano-marocană

Este ştiut faptul că timp de peste două decenii, Algeria a jucat un rol de moderator
între „orientarea socialistă” axată pe naţionalizarea economiei şi dezvoltarea industriei grele şi
implementarea tehnologiei occidentale, fapt ce i-a conferit o poziţie de echilibru şi stabilitate
în context regional.
Pe de altă parte, întinderea teritorială, puterea demografică, dar şi veniturile rezultate
din petrol s-au extrapolat şi la nivel politic, Algeria dorind să se impună ca lider al Magrebului
şi să ducă o anumită politică faţă de Sahel şi de ţările sahariene, înfăţişându-se concomitent
drept lider al lumii arabe, dar şi al ţărilor nealiniate. În acest context politica algeriană în
Magreb s-a ciocnit de interesele Marocului, mai ales în problema Saharei Occidentale şi a
unei eventuale deschideri către Oceanul Atlantic. La aceasta se adaugă conştiinţa naţională,
ce acţionează ca un factor coagulant: după 1990 mai ales, s-a conturat chiar existenţa unei
„naţiuni algeriene”, diferită de cea arabă, datorită vechimii frontierelor ţării şi a unităţii culturale
a populaţiei, dar mai ales datorită faptului că majoritatea cetăţenilor săi au participat la unul
dintre cele mai lungi şi mai grele războaie de independenţă.
Concomitent s-au accentuat mişcările islamiste, care au degenerat, mai ales după
asasinarea preşedintelui Mohammed Boudiaf (iunie 1992) într-un veritabil război civil între
grupurile islamiste şi forţele guvernamentale. Criza algeriană se înscrie într-un context
geopolitic complex: pe de o parte intern, apărând pe fondul declinului economic datorat
creşterii demografice foarte rapide, limitării emigraţiei şi a birocraţiei de tip socialist; de
cealaltă parte extern, unele ţări precum Sudanul sau Arabia Saudită susţinând islamismul
algerian. La aceasta se adaugă interesele geostrategice ale Marocului, care priveşte cu
satisfacţie slăbirea Algeriei, principalul său rival geopolitic în regiune, care s-a străduit la
rândul său de-a lungul timpului să slăbească Regatul marocan, atingând problema Saharei
Occidentale. De cealaltă parte, ţări precum Tunisia, Libia sau Franţa, chiar şi Marocul se tem
de o contaminare fundamentalistă, „exportată” din Algeria.
În umbra fundamentalismului islamic se conturează alte două categorii de probleme
care ameninţă stabilitatea statului algerian: cele geoeconomice, conturate în jurul controlului
rezervelor petrolifere şi gazeifere sahariene şi cele secesioniste, concretizate prin tendinţele
centrifugale ale Kabiliei22 şi ale regiunilor populate de berberi. În acest context, islamismul
algerian care este din punct de vedere geopolitic expresia unei revendicări economice şi
identitare interne, apare din perspectivă internaţională ca un instrument al schimbării atitudinii
geopolitice a Algeriei (Chauprade, Thual, 1993, p. 22). În aceste condiţii, funcţia de stat
pivotal a regiunii magrebiene tinde să fie translatată către Maroc.

2. ARABIA SAUDITĂ

- Wahhabismul şi exportul de fundamentalism

- Resursele de petrol şi fragilitatea economiei saudite
- Ambivalenţa relaţiei cu S.U.A. şi puterile occidentale

Între statele pivotale ale lumii islamice contemporane regatul saudit se numără printre
cele mai noi. Constituit în 1932 de către Abd al-Aziz II ibn Saud, emir din Nejd şi imam al
22
Kabilia, regiune muntoasă suprapopulată din Algeria, reprezintă cea mai veche şi cea mai importantă regiune de emigrare
algeriană către Franţa.
wahhabiţilor, Arabia Saudită contemporană este succesoarea statului wahhabit constituit în
1744 şi destrămat la finele primului război mondial de către o coaliţie anglo-egipteană.
Doi sunt prin urmare factorii ce au marcat destinul geopolitic al Arabiei Saudite:
wahhabismul şi petrolul.
Deşi în mod oficial la cârma ţării se află dinastia Saud, faţa nevăzută a puterii, care îşi
pune amprenta pe deciziile politice în Arabia Saudită, este dinastia wahhabită. Descendenţi ai
lui Muhammad ibn Abd al-Wahhab, cofondator al regatului wahhabit din 1744, împreună cu
Muhammad ibn Saud, wahhabiţii, profund ostili Statelor Unite, prezintă particularitatea, destul
de comună pentru mişcările religioase fundamentaliste, de a proslăvi reforma moravurilor
pentru o reîntoarcere la originile islamului. Ei sunt cei care coordonează toată desfăşurarea
vieţii publice în Regat, dirijând învăţământul, justiţia (lapidarea, amputarea şi decapitarea fiind
încă în vigoare), mass-media, viaţa religioasă etc. Interzicerea dobânzilor clasice, în
conformitate cu scrierile Coranului determină fuga capitalurilor în străinătate (500 mld. USD
numai în S.U.A., în 2000) şi implicit o ineficacitate a sistemului bancar.
Deşi estimată la 2,1% în 2005, creşterea economică a Arabiei Saudite este practic
negativă în termeni reali, analiştii economici estimând că venitul mediu pe cap de locuitor a
scăzut de două ori de la începutul anilor '90 până în prezent23. Într-o ţară în care tinerii sub 15
ani reprezintă peste 2/5 din totalul populaţiei, lipsa de perspective economice, sociale şi
politice pentru aceşti tineri ar putea să se concretizeze în grave crize în anii următori.
Pe de altă parte, fragilitatea economiei saudite este determinată de dependenţa sa
strictă de resursele de petrol. Zăcămintele cele mai uşor exploatabile, deci şi cele mai
rentabile sunt din ce în ce mai rare, iar pentru suplimentarea producţiei se ajunge la
extragerea unui ţiţei mai scump şi mai slab calitativ. Aceasta a făcut ca investiţiile americane,
determinante în dezvoltarea infrastructurilor petrolifere saudite să se orienteze către alte zone
petrolifere ale lumii, considerate mai rentabile, cum ar fi ţărmurile Africii Occidentale sau
bazinul caspic. Tot S.U.A. este şi principalul furnizor de echipamente al armatei saudite, al
cărui buget (18.700 mil. USD în 2000) o situează pe locul 7 în lume (2000), înaintea unor mari
puteri demografice ca India sau China şi pe primul loc în cadrul statelor islamice.
Din această ambivalenţă a atitudinii faţă de S.U.A. rezultă principala provocare
geopolitică a Arabiei Saudite contemporane. Pe de o parte economia şi armata saudită sunt
dependente de capitalurile americane, iar pe de altă parte fundamentalismul wahhabit
constituie o pepinieră a terorismului islamic îndreptat împotriva Occidentului. Între cooperarea
obedientă cu S.U.A. şi refuzul violent al valorilor occidentale şi în special a celor americane,
conducătorii regatului saudit au demonstrat că sunt incapabili să reformeze ţara sau să
prezinte un mesaj coerent atât pe scena internă, cât şi pe cea internaţională. Arabia Saudită
se mulţumeşte aşadar cu un rol de „partener tăcut” al S.U.A. (Matei et al., 2005, p. 35).
Atracţia Occidentului compromite încercările de a difuza modelul wahhabit în toată
puritatea şi rigoarea sa, exceptând compromisurile cu „infidelii”, favorizând în acelaşi timp
recrudescenţa terorismului fundamentalist finanţat cu ajutorul petrodolarilor. În interior, dorinţa
puterii de a afişa aceeaşi puritate este obstrucţionată de deschiderea către economia de
consum occidentală, care conduce la un comportament din ce în ce mai detestabil, doctrina
islamică fiind acuzată de ipocrizie. Aşa cum odinioară wahhabismul apărea ca un element al
dezvoltării societăţii, astăzi el apare ca un element de blocaj, susceptibil să provoace conflicte
sociale. Această pendulare fragilizează regimul şi îl ameninţă cu prăbuşirea. Pentru a evita
colapsul, S.U.A. sprijină fragila construcţie saudită în schimbul aprovizionării cu petrol. Pe

23
Această estimare rezultă din diferenţa între creşterea economică de 1,5%, medie anuală în perioada 1991-2001 şi
creşterea demografică de 2,9%, medie tot în aceeaşi perioadă.
această linie, continuând politica predecesorului său, noul rege saudit Abdallah, este favorabil
menţinerii la aceleaşi cote a exporturilor de petrol.
De cealaltă parte, la baza ierarhiei sociale, păturile sărace figurante practic în viaţa
politică, găsesc refugiu pe tărâm religios, transformându-se uşor în mase de manevră uşor de
intoxicat cu cele mai mici aluzii la un pretins complot iudeo-american. De aici şi până la
extremismul religios şi terorismul fundamentalist, nu este decât un pas. Efervescenţa acestor
manifestări în Arabia Saudită este un fenomen cu implicaţii internaţionale: saudiţii sprijină
wahhabismul şi salafismul 24 aproape pretutindeni în lume unde există comunităţi musulmane.
Panislamismul wahhabit nu se limitează însă la construcţia de moschei şi universităţi
coranice, ci adesea susţine financiar organizaţii care evoluează de multe ori în afara cadrului
legal al ţărilor care le adăpostesc. Al-Qaeda şi Osama bin Laden se numără printre
principalele sale „produse”.

3. EGIPT

- Egiptul, lider al panarabismului

- Egiptul, punte între Europa, Africa şi Asia, între bazinul mediteraneean şi Oceanul Indian
- Nilul şi Suezul: „pilonii” Egiptului
- Clivajele cu Israelul, Sudanul şi Libia
- Egiptul în noul dispozitiv geostrategic american afro-asiatic
- Noile provocări: declinul economic şi fundamentalismul islamic

Funcţia Egiptului de stat pivotal în ansamblul lumii arabe şi musulmane se sprijină pe

trei piloni esenţiali: geostrategic, cultural şi geodemografic.
Din punct de vedere geostrategic, Egiptul este ţara aflată în aria de interferenţă a patru
lumi: bazinul mediteraneean, cu influenţe elenistice şi turco-musulmane, Orientul Apropiat, a
cărei vecinătate a însemnat pentru Egipt o perpetuă sursă de tensiuni şi conflicte; Africa de
Nord, a nomazilor beduini şi a întinselor spaţii deşertice sahariene şi, nu în ultimul rând,
bazinul Nilului, spaţiu în care se regăseşte şi care reprezintă veritabila inimă a statului
egiptean. Dar, dincolo de acestea, Egiptul este ţara aflată la întretăierea bazinului
mediteraneean cu cel al Oceanului Indian, Suezul reprezentând, alături de Nil, a doua sa
coloană vertebrală. Deschiderea sa, în 1869, a reprezentat o veritabilă revoluţie geopolitică:
în timp ce ruta Atlanticului îngăduise Occidentului să ocolească islamul otoman, care se
impunea în Marea Mediterană, Suezul dădea posibilitatea imperiilor britanic şi francez de a
retrasa drumul spre Indii prin Mediterana. Prin urmare, controlul canalului Suez şi, prin
acesta, al întregului Egipt a generat o intensă rivalitate între Londra şi Paris25.
Dar, dincolo de influenţele alogene, Egiptul reprezintă pentru omenire o străveche
vatră de cultură şi civilizaţie. Moştenitor al unei puternice civilizaţii antice, Egiptul a fost în
perioada lui Nasser ţara lider a panarabismului; este sediul Ligii Arabe, asigurând o funcţie
culturală de prim ordin nu numai pentru Lumea Arabă, ci chiar pentru întregul spaţiu
musulman.
Stabilitatea celui de-al treilea pilon, cel demografic, rezultă numai şi din faptul că din
patru arabi, unul este egiptean; Egiptul, cu o populaţie de 76 milioane locuitori în prezent şi
aproape 100 de milioane în 2025 este, de departe, cel mai populat stat arab.

24
Salafismul reprezintă aripa dură, extremistă, a wahhabismului.
25
Imaginat şi realizat de către francezi, Suezul a fost inaugurat în timpul împăratului Napoleon al III-lea, însă în final a ajuns
să fie controlat de Londra. Jurisdicţia britanică asupra Canalului s-a încheiat în 1956, odată cu naţionalizarea acestuia de
către statul egiptean, condus de Nasser.
 La rândul său, spaţiul politic arab nu poate fi conceput fără aportul Egiptului. Mediator
în criza palestiniană, adversar istoric al Israelului, cu care a avut patru războaie, participant cu
trupe la coaliţia anti-irakiană în 1991, Egiptul se sprijină pe o structură statală deosebit de
coezivă, care i-a oferit în timp toate caracteristicile unui stat-naţiune. De aceea, Egiptul s-a
considerat întotdeauna ca fiind ţara cea mai centrală, cea mai puternică şi cea mai importantă
a Lumii Arabe, un veritabil nucleu al acesteia şi lider al decolonizării şi unificării spaţiului arab.
Acest fapt a contribuit la recrudescenţa panarabismului soldat cu unirea Egiptului cu Siria şi
formarea, între 1958 şi 1961, a Republicii Arabe Unite considerată nucleul unui viitor stat ce
ar fi trebuit să reunească toate teritoriile locuite de arabi.
Clivajele nu au încetat însă să apară şi s-au manifestat cu precădere pe trei direcţii:
- În nord-est (Sinai), de-a lungul frontierei cu Israelul, axă de tensiune ce a generat cele
patru războaie cu statul evreu (1848-49, 1956, 1967 şi 1973), având în centru
spinoasa problemă palestiniană. Reflexe la scară regională ale Războiului Rece,
tensiunile de-a lungul acestei falii geopolitice s-au calmat odată cu semnarea la 23
martie 1979, la Washington, a Tratatului de pace dintre Israel şi Egipt;
- În sud, de-a lungul frontierei cu Sudanul, frontieră trasată în plin deşert şi pe care
Egiptul o contestă, considerând jumătatea nordică a Sudanului, cu populaţie
arabofonă, zona sa de expansiune naturală şi totodată ca pe o rezervă de apă absolut
necesară. Ostilitatea reciprocă dintre egipteni şi sudanezi s-a manifestat puternic în
timpul Războiului din Golf (1991) care tindea să se transforme într-un conflict între
Egipt şi Sudan, deoarece egiptenii au participat la coaliţia internaţională împotriva lui
Saddam Hussein, în vreme ce Sudanul a sprijinit Irakul. Aceasta a condus la
strângerea relaţiilor dintre conducătorii islamişti de la Khartoum şi cei din Iran şi Libia,
alţi doi adversari ai Egiptului, clivaje amplificate ulterior prin intermediul terorismului
islamist, care are baze în Sudan, acţiunile teroriste fiind orientate împotriva Egiptului;
- În vest, la frontiera cu Libia, frontieră ce datează din perioada romană, dar pe care
preşedintele libian Muammar al Geddafi, inspirat din tezele socialiste şi unioniste ale
lui Nasser, căruia i se consideră succesor, o dorea desfiinţată.
Cel de-al patrulea domeniu geopolitic vital pentru statul egiptean este Marea Roşie şi
strâmtoarea Bab al-Mandab, pe care acesta a încercat în mod tradiţional să o controleze
împreună cu Arabia Saudită, cu excepţia epocii naţionalismului arab nasserian (Chauprade,
Thual, 2003, p. 107). Noile state independente africane din acest spaţiu (Eritreea şi Djibouti),
ca şi relaţiile reci cu Sudanul, moştenite încă din perioada colonială 26 tind să „deschidă”
Marea Roşie, transformând-o într-o „mediterană” afro-asiatică.
Încheierea tratatului de pace cu Israelul în condiţiile unei politici de deschidere către
Occident promovată de preşedintele Sadat, concretizată prin plecarea sovieticilor şi
apropierea de S.U.A., a avut drept consecinţă tensionarea relaţiilor cu majoritatea statelor
arabe. Panarabismul egiptean tinde tot mai mult să rămână de domeniul trecutului, în
condiţiile în care pe plan intern ţara se confruntă cu o creştere demografică exagerată, o
sărăcie endemică şi o suprapopulare a oraşelor, fenomene ce creează un teren favorabil
dezvoltării fundamentalismului islamic. Încetinirea considerabilă a creşterii economice nu mai
permite să se facă faţă nici creşterii demografice (2,1%), nici deteriorării indicatorilor sociali şi,
mai ales, creşterii şomajului. Politica marilor proiecte, iniţiată încă de pe vremea lui Nasser,
care reprezintă unul dintre stâlpii economiei egiptene, suferă din plin datorită încetinirii
economice, principala sursă de devize rămânând turismul.
26
Încă din 1898, Sudanul a fost plasat pe o dublă orbită colonială: britanică, dată fiind influenţa pe care Marea Britanie o
avea în regiune şi egipteană, Cairo dorind să-şi menţină jurisdicţia asupra unei părţi cât mai mari din valea Nilului, atât în
virtutea antecedentelor istorice, cât mai ales datorită intereselor geoeconomice, controlul asupra resurselor de apă ale Nilului
fiind absolut indispensabil economiei egiptene.
 În acest context, fidel panarabismului său tradiţional, Egiptul se consideră astăzi în
fruntea luptei pentru instaurarea unei păci durabile între arabi şi israelieni. Pe de altă parte,
încearcă să-şi maximizeze poziţia geostrategică prin consolidarea integrării sale atât în
dispozitivul geostrategic est-mediteraneean, cât şi în spaţiul arab, ca lider al construcţiei unei
lumi arabe bazată pe pace şi toleranţă. Declinul economic şi recrudescenţa
fundamentalismului islamic ca reacţie la apropierea de S.U.A. par să constituie în prezent
principalele provocări geopolitice cu care se confruntă ţara.

4. INDONEZIA

- Cel mai mare stat fragmentat al lumii

- Indonezia, punte între Asia de Sud-Est şi Australia
- O ţară cu imense resurse demografice şi economice, dar cu performanţe economice precare
- Riscul terorist şi consecinţele sale geopolitice
- Indonezia, între integrare şi fragmentare

Numai şi din poziţia sa demografică27 sau din dinamismul său economic, Indonezia se
prezintă în zorii mileniului III ca unul dintre cei mai importanţi actori ai scenei geopolitice a
lumii contemporane.
Naţionalismul indonezian s-a cimentat încă din timpul dominaţiei coloniale olandeze
(1602-1940)28, islamismul constituind principalul său factor coagulator, chemat să învingă
puternica fragmentare impusă de caracteristicile teritoriului (cu cele 13.677 insule ale sale,
Indonezia constituie cel mai mare arhipelag de pe Glob). Pe acest fond s-a cristalizat
orientarea de bază a geopoliticii indoneziene, ce vizează pe de o parte recuperarea întregului
domeniu colonial olandez, pornind de la dispozitivul de obârşie, centrat pe Java şi Sumatra 29,
iar pe de altă parte unificarea lumii malayeze prin încorporarea sultanatelor din nordul insulei
Borneo (Sarawah, Sabah şi Brunei) şi a celor din sudul peninsulei Malacca (Malaya), fapt ce
a provocat un război cu Malaysia între 1964 şi 196630. La baza acestor orientări a stat un
dublu set de raţiuni:
- de ordin demografic: noile teritorii, slab populate ar fi urmat să absoarbă excesul de
populaţie din Jawa;
- de ordin geostrategic: controlul strâmtorilor care asigură legătura dintre Oceanul Indian
de o parte şi cel Pacific şi Marea Chinei de Sud, de cealaltă parte (Malacca, Sonde,
Lombok şi Macassar).
O altă dimensiune a geopoliticii indoneziene o constituie promovarea unei intense
cooperări regionale prin intermediul ASEAN şi APEC. Vocaţia de lider regional a Indoneziei,
impulsionată de potenţialul său demografic şi bogatele resurse ale subsolului său este însă
puternic frânată de slabele performanţe economice. Serviciile de sănătate şi de educaţie sunt
precare, aparatul de producţie şi infrastructurile se deteriorează în mod periculos din lipsa
investiţiilor. Investiţii care, datorită carenţelor instituţionale şi judecătoreşti, a corupţiei
generalizate, a lipsei de securitate şi a fiscalităţii din ce în ce mai mari, se lasă tot mai mult

27
225 milioane locuitori, locul IV în lume, ponderea musulmanilor fiind de 87% din totalul populaţiei.
28
Cu un scurt episod francez între 1808 şi 1811 (când Napoleon a pus Ţările de Jos sub tutelă franceză) şi britanic, între
1811 şi 1824.
29
Principalele teritorii vizate au fost Kalimantan (partea centrală şi sudică a insulei Borneo), Celebes-Sulawesi şi Moluce
(integrate în Indonezia încă din 1950), Irianul de Vest (integrat în 1962) şi insula Timor, a cărei jumătate estică şi-a proclamat
independenţa în 2002).
30
În prezent, rivalitatea dintre Indonezia şi Malaysia este focalizată în jurul arhipelagului Natunas ce conţine în subsolul său
uriaşe rezerve de gaze naturale, arhipelag aflat sub suveranitatea Indoneziei însă care se interpune între Malaysia
continentală şi Malaysia insulară.
aşteptate. La aceasta se adaugă criza de energie, infrastructurile de comunicaţii din ce în ce
mai deteriorate iar mai recent, riscul terorist; toate acestea alimentează o neîncredere
crescândă a investitorilor străini, contribuind la un puternic recul al investiţiilor străine, care se
reorientează către Vietnam şi mai ales către China, sporind ostilitatea tradiţională a
indonezienilor faţă de chinezi31.
Se estimează chiar un risc al dezindustrializării, ceea ce ar însemna o tragedie pentru
o ţară în care peste jumătate din populaţie trebuie să se mulţumească cu un venit zilnic
echivalent cu 2 euro pentru a supravieţui (Gamblin et al., 2003, p. 151). La aceasta se
adaugă consecinţele atentatului terorist de la Kuta Beach, centru turistic al insulei Bali 32 care
a contribuit la o creştere a şomajului şi la diminuarea drastică a încasărilor turistice. Apoi,
pneumonia atipică şi distrugerile provocate de tsunami în urma cutremurului din 26 decembrie
2004 nu au făcut decât să înrăutăţească situaţia.
Reversul a fost o sporire a luptei împotriva terorismului, Indonezia regăsindu-se de
atunci în prima linie de luptă împotriva terorismului internaţional. Acţiunile au fost orientate
atât împotriva organizaţiei extremiste Jemaah Islamiyah (JI), bănuită de organizarea
atentatului, cât şi împotriva mişcării separatiste din provincia Aceh (nord-vestul Sumatrei) sau
împotriva pirateriei maritime, un alt flagel care afectează ţara şi care contribuie la o scădere
importantă a încasărilor. În acest context, autorităţile mizează pe o reluare a ajutorului militar
american, una din cauzele frecventelor agresiuni navale în această parte a lumii 33 fiind tocmai
prezenţa mai redusă a forţelor navale americane, ca efect al reducerii tensiunilor induse de
Războiul Rece.
În concluzie, se poate afirma că vocaţia pivotală a Indoneziei indusă pe de o parte ca
urmare a poziţiei geostrategice la articularea Oceaniei europenizate cu sud-estul asiatic, iar
pe de altă parte de imensul său potenţial demografic şi economic ar putea fi serios pusă în
pericol de dificultăţile economice, care ar putea antrena la rândul lor mişcări centrifugale.
Intensificarea acţiunilor teroriste, criza Timorului sau cea care se prefigurează în provincia
Aceh nu fac decât să confirme aceste tendinţe.

5. IRAN
„Nici Vest, nici Est, ci numai republica Islamică”
(R. Khomeiny)
- Revoluţia islamică
- Clivajele iraniano-saudite
- Războiul iraniano-irakian
- Hezbollahul libanez
- Iranul şi palestinienii
- Deschiderea postkhomeiny
- Programul nuclear iranian

Revoluţia islamică din 1979 a însemnat pentru Iran momentul de cotitură care i-a
marcat întregul destin geopolitic contemporan, atât în plan internaţional, cât şi regional. Unul
dintre marii aliaţi tradiţionali ai strategiei americane de limitare a influenţei sovietice în Orientul
Mijlociu, Iranul avea să devină după instaurarea regimului teocratic condus de Khomeiny,
principalul lider al unui terorism de stat îndreptat împotriva intereselor S.U.A în regiune.

31
Chinezii deţin puterea economică a Indoneziei: deşi nu deţin decât 4% din totalul populaţiei, stăpânesc ¾ din bogăţia
naţională (Chauprade, Thual, 2003, p. 156).
32
Atentatul a avut loc pe 12 octombrie 2002 şi s-a soldat cu 202 victime.
33
Se apreciază că acţiunile de piraterie comise în mările Asiei de Sud-Est reprezintă în medie circa 60% din totalul mondial,
aceasta fiind zona cea mai expusă din lume (Chalk, 2001, p. 130).
 Atât geopolitica sa internă cât şi cea internaţională este marcată de recrudescenţa
politicilor islamiste; ţara devine o teocraţie bazată pe aplicarea strictă a legilor islamice la
nivelul tuturor componentelor vieţii economico-sociale. Una dintre cele mai liberale ţări sub
regimul şahului Reza Pahlavi devine acum liderul unui panşiism agresiv bazat pe o atitudine
critică faţă de Occident şi îndeosebi faţă de S.U.A şi Israel, dar şi împotriva liderilor
musulmani sunniţi, consideraţi „nelegiuiţi” – în primul rând clanul saudit iar ulterior, după
declanşarea războiului cu Irakul, împotriva lui Saddam Hussein. Principalul imperativ
geopolitic iranian devine exportul revoluţiei islamice, obiectiv care determină o reconfigurare a
actorilor geopolitici pe scena regională.
Mai întâi, pe fondul clivajelor dintre arabii sunniţi şi persanii şiiţi, Teheranul reproşează
din ce în ce mai mult conducătorilor monarhiilor arabe faptul că s-au îndepărtat prea mult de
preceptele Islamului şi că exploatează petrolul din ţările lor în folosul companiilor occidentale.
Iranul caută să atragă radicalii islamişti, acuzând în acelaşi timp alianţa Riyadului cu statele
occidentale neislamice. Această politică va da o puternică lovitură de imagine Arabiei Saudite
care se erijase până atunci în lider al unei renaşteri islamice, generând o primă mare fractură
a lumii islamice contemporane, care se va împărţi în susţinători ai Teheranului şi susţinători ai
Riyadului. În acest context, sub ameninţarea revoluţiei iraniene şi a panşiismului promovat de
aceasta se manifestă o tendinţă de apropiere a monarhiilor din Golf şi în primul rând a
Bahreinului34 de Arabia Saudită, îndeplinindu-se astfel unul dintre visele puterii de la Riyad de
a avea un control, fie el şi limitat asupra vecinilor săi din Peninsulă (Lazăr, 2005, pp.185-224).
La rândul său, strategia de contracarare a Arabiei Saudite s-a bazat pe doi piloni de bază:
opinia sunnită mondială care considera Teheranul un focar de erezie şi destabilizare a
echilibrului geostrategic regional şi alimentarea permanentă a conflictului iraniano-irakian care
a avut drept consecinţă blocarea celor două ţări într-un război lung şi de uzură pe toată
perioada khomeinistă.
De departe, acest conflict a avut un caracter dual: economic şi ideologic. Miza
economică a constituit-o indiscutabil petrolul, mascată sub contenciosul istoric asupra
provinciei iraniene Khuzistan, iar cea ideologică s-a grefat pe opoziţia dintre naţionalismul
arab de orientare marxistă promovat de partidul Ba′th şi cel persan, fundamentat pe baze
religioase, promovat de revoluţia islamică din Iran. Pe de altă parte, regimul iranian a văzut în
reactivarea mişcării panşiiste sub imboldul noului „Ghid” iranian o ameninţare la adresa
propriei comunităţi şiite din sud care ar fi putut fi angrenată în acelaşi proces revoluţionar. La
aceasta s-a adăugat şi iluzia creată de noii aliaţi conjuncturali ai Irakului (S.U.A şi Arabia
Saudită), care i-au creat lui Saddam Hussein imaginea unui Iran slăbit, atât din exterior,
printr-o relativă izolare geopolitică în context regional 35, cât şi din interior, prin plecarea
dinastiei Pahlavi, marea garantă a blocării influenţei sovietice în zona Golfului. În acest
context, scopul final al acţiunii Irakului ar fi trebuit să fie căderea regimului islamist de la
Teheran şi transformarea Golfului Persic într-un lac arab.
În al treilea rând, revoluţia islamică din Iran a generat noi configurări pe scena politică
din Orientul Apropiat. Propaganda anti-sionistă, la fel ca şi cea anti-americană ajung să
devină o constantă a discursurilor lui Khomeiny. În viziunea acestuia, orice soluţionare a
conflictului israeliano-palestinian ar fi trebuit să aibă ca rezultat distrugerea statului evreu:
„Noi reclamăm de 20 de ani o adunare generală a tuturor musulmanilor pentru a face să
dispară Israelul, pentru a recupera Ierusalimul şi pentru a salva, prin aceasta, ţările islamice

34
Arhipelagul Bahrein, cu o populaţie majoritar şiită, a făcut parte, încă din perioada medievală, din Imperiul Persan; din 1825
devine domeniu al Coroanei britanice, fiind condus de lideri ai minorităţii sunnite. De atunci el este revendicat continuu, mai
întâi de Persia, apoi de Iran, fapt ce a determinat autorităţile de la Manama să ducă o politică de apropiere faţă de regatul
saudit şi S.U.A., ca o garanţie a menţinerii suveranităţii.
35
Singurele ţări care au sprijinit Iranul au fost Libia şi Siria şi parţial Yemenul de Sud şi Algeria.
de această tumoare canceroasă”36. Aceasta a condus la activarea grupărilor radicale din
teritoriile palestiniene care trec pe scară din ce în ce mai largă la acţiuni teroriste. Astfel, pe
fondul încercărilor OEP de a soluţiona conflictul prin mijloace diplomatice, Iranul intră în
conflict cu liderii palestinieni moderaţi încercând el însuşi să devină un jucător în problema
palestiniană prin islamizarea conflictului.
Această politică s-a concretizat prin transformarea, în 1982, cu sprijinul Gărzii
Revoluţionare Iraniene şi a miliţiilor paramilitare AMAL din sudul Libanului, în mişcarea
Hizbollah (Hezbollah).
După cum arăta K. Martin (1994)37, Hezbollah a apărut dintr-un mariaj între shiiţii
libanezi şi Iranul islamic, devenind cea mai influentă mişcare fundamentalistă şhiită din afara
Iranului, afirmându-şi treptat, sub influenţa teologilor din Teheran şi în special a liderului său
spiritual libanez, şeicul Muhammad Hussein Fadlallah, propriul său program de acţiune, în
care soluţia problemelor era găsită în „înfiinţarea unei Republici Islamice”.
Un an mai târziu, este înfiinţată în teritoriile palestiniene gruparea radicală Djihadul
Islamic, care va inaugura în deceniul opt al secolului trecut seria de atentate anti-israeliene. În
viziunea Iranului, acesta ar fi trebuit să fie avangarda militară a unei mişcări care să ducă la
distrugerea statului evreu şi la instaurarea unui stat islamic în teritoriile palestiniene după
modelul iranian (Abderahim, 2001, p. 215). Doctrina sa politico-ideologică a servit ca model
pentru noile generaţii de militanţi fundamentalişti din interiorul Frăţiei Musulmane, care în
1987, pe măsura scăderii influenţei politice şi ideologice a Djihadului Islamic, vor pune bazele
celei mai importante mişcări fundamentaliste islamice din Palestina, Hamas. Scopul său
declarat îl constituie ducerea războiului sfânt (Djihadul) prin atacuri împotriva israelienilor şi a
palestinienilor cu atitudini moderate, până la distrugerea Israelului şi crearea unui stat
palestinian islamic de la Marea Mediterană până la valea Iordanului (Simileanu, 2003, pp.
124-129).
Ceea ce s-a dorit internaţionalizarea agresivă a revoluţiei islamice iraniene a luat însă
sfârşit odată cu moartea lui Khomeiny, în iunie 1989. De acum, strategia Teheranului devine
tot mai „naţionalistă”, limitându-se pe plan extern la susţinerea financiară a aliaţilor tradiţionali
(Hezbollah-ul, grupările fundamentaliste palestiniene sau comunităţile şiite din Irak,
Afganistan, Pakistan sau Tadjikistan. Pe fondul lipsei de charismă a succesorului său
spiritual, ayatollahul Mohammad Ali Khamenei 38 şi a politicii de deschidere promovată de
preşedintele Machemi Rafsandjani pe scena politică internă iraniană avea să se afirme tot
mai puternic un curent reformator, ce va acorda prioritate dezvoltării economice în dauna
condiţionărilor ideologico-religioase. Aceasta s-ar putea să aibă însă un caracter efemer,
clivajele dintre reformişti şi conservatori, dând în final câştig celor din urmă, care l-au
propulsat în funcţia supremă din stat pe Mahmud Ahmadinejad, un ultraconservator, fostul
primar al Teheranului şi liderul studenţilor islamişti care au provocat criza ostaticilor de la
ambasada S.U.A. din 197939.
Constantă în doctrina strategică iraniană a rămas însă preocuparea pentru creşterea
influenţei sale în regiunea Golfului, în pofida opoziţiei S.U.A., care continuă să considere
regimul de la Teheran drept unul terorist, fapt confirmat şi prin includerea sa în celebra „axă a
răului”. După distrugerea armatei irakiene de către coaliţia internaţională condusă de S.U.A.
36
Discurs din 13 februarie 1982, în „La Palestine dans l'optique de l'Imam Khomeiny”, l'Institution de la rédaction et de la
publication des oeuvres de l'Imam Khomeiny, Teheran, preluat din Marius Lazăr, 2005, pp 200.
37
Kramer Martin, „Hizbullah: The Calculus of Jihad”, în Martin E. Marty şi R. Scott Appleby (edt), The Fundamentalism
Project, I, Fundamentalism and the State, The University of Chicago Press, 1994.
38
Acesta fusese investit cu funcţia de preşedinte între 9 oct. 1981 şi 17 aug. 1989, fiind succedat de Ali Akbar Hachemi-
Rafsandjani (reales în 11 iunie 1993) (Popa, Matei, 1993, pp. 194-195).
39
Ales preşedinte pentru un mandat de 4 ani, Mahmud Ahmadinejad este primul preşedinte laic al ţării din 1981 şi al şaselea
al republicii islamice.
(1991), Iranul devine cea mai importantă putere militară a Golfului şi continuă să se înarmeze
cu armament provenind din fostul spaţiu sovietic. Pe de altă parte, principala controversă care
opune în prezent Iranul şi comunitatea internaţională are la bază dorinţa acestuia de a
dispune de arma nucleară, obiectiv sprijinit şi de noul preşedinte iranian. Redeschiderea
capacităţilor nucleare de la Esfahan are loc la doar 5 zile după investirea lui Ahmadinejad în
funcţia de preşedinte (3 august 2005), acesta numind ca responsabil al programului nuclear
un ultraconservator: Ali Larijani, fapt ce sporeşte şi mai mult îngrijorările Washingtonului.
Reacţia americană nu s-a lăsat aşteptată, S.U.A. considerând decizia Teheranului de a-şi
relua activităţile de îmbogăţire a uraniului „nefericită” şi cere Consiliului de Securitate al ONU
să se sesizeze în legătură cu această problemă 40.
Provocarea militară iraniană nu este însă de dată recentă 41 şi îşi are rădăcinile în
însăşi strategia de securitate a Teheranului, care consideră Iranul o „ţară încercuită”,
ameninţată atât de wahhabismul saudit, cât şi de Turcia laică şi panturcismul din Turkestanul
ex-sovietic, dar mai ales de recentele prezenţe militare americane din Afganistan, Irak şi
Pakistan, motivate de acţiunile antiteroriste. Iranul, putere regională dispunând de importante
resurse de petrol, consideră că forţa nucleară (civilă şi militară) este singura susceptibilă să-i
asigure o echilibrare a presiunilor venite dinspre vecini. În plus, în această regiune,
caracterizată printr-un mare grad de instabilitate au apărut trei noi puteri nucleare: India,
Pakistan şi Israel, ţări cu care Teheranul are relaţii mai mult decât încordate. De cealaltă
parte, reluarea activităţilor nucleare ultrasensibile de către Iran sunt văzute la Washington şi
Bruxelles ca precursoare ale fabricării unor arme nucleare. În acest sens, deşi o intervenţie
militară împotriva puterii de la Teheran pare încă puţin probabilă, preşedintele Bush a aprobat
ca Pentagonul să elaboreze o serie de scenarii pentru eventualitatea unui asemenea atac,
mai precis pentru desfăşurarea de acţiuni preliminarii. Acţiunile din Kuwait, Afganistan şi Irak
par să se constituie în paşi în vederea reconfigurării unui nou câmp de forţe împrejurul
Iranului.

6. PAKISTAN

- Un teritoriu eterogen, al cărui unic liant îl constituie islamismul

- Pakistanul – pivot al lumii occidentale într-o regiune dominată de instabilitate
- Contenciosul cu India în problema Kashmirului
- Pakistanul şi drumul energiei caspice

Încă de la desprinderea sa de India în 1947, Pakistanul a făcut din Islam fundamentul

identităţii sale naţionale. Cu toate acestea însă, religia, singurul factor coagulant al statului
pakistanez n-a putut să şteargă profundele clivaje interne care au marcat ani de-a rândul
poporul pakistanez: diferenţieri de ordin etnic, ideologic sau competiţii între interese
economice divergente. Astfel se explică însăşi organizarea teritoriului pakistanez: o federaţie
alcătuită din patru provincii: Penjab, Sind, Baluchistan şi Provincia frontalieră din nord-vest
(PFNO), individualizată încă dinaintea independenţei, provincie caracterizată prin frecvente
tulburări armate, trafic de droguri şi de armament, organizare tribală, unde şi-au găsit refugiu
afganii refugiaţi în Pakistan după invazia sovietică din 1979, iar mai recent liderii talibanilor şi
cei Al-Qaeda, în frunte cu Osama bin Laden.

40
Klare, M. (2005), Sfidarea nucleară. Urmează Iranul?, în Lumea Magazin, 9 (149), pp. 22-26.
41
Ambiţiile nucleare iraniene datează încă din vremea şahului Pahlavi, însă o adevărată criză între acesta şi o comunitate
internaţională izbucneşte abia în decembrie 2002, când fotografii realizate prin satelit şi difuzate de televiziunile americane
atrag atenţia asupra siturilor nucleare de la Arak (sud-vest de Teheran) şi Natanz (în centru).
 La acestea se adaugă o serie de teritorii cu statut particular: teritoriul capitalei
pakistaneze; teritoriile tribale sub administraţie federală; teritoriile de nord sub administraţie
federală (ce cuprinde Kashmirul pakistanez, teritoriu aflat în litigiu cu India) şi Azad Kashmirul
(Kashmirul liber).
Însă cea mai dramatică consecinţă a configuraţiei teritoriului pakistanez, care a pus în
discuţie însuşi temelia sa identitară, a fost separarea, în 1971, a Pakistanului de Est prin
crearea statului Bangladesh. Dacă prin crearea Pakistanului câştig de cauză a avut factorul
religios, la baza secesiunii din 1971 a stat factorul geopolitic. Pe de o parte, Pakistanul de
Est, devenit Bangladesh se revendică ca aparţinând lumii indo-bengaleze, în vreme ce
Pakistanul de Vest, reprezintă o sinteză a lumii iraniano-afgane din vest şi a celei indo-
islamice din est (Chauprade, Thual, 2003, pp. 258). La aceasta s-au adăugat factorii politici şi
economici: în cei 24 de ani cât timp Pakistanul a fost alcătuit din cele două entităţi distincte,
Pakistanul de Est a fost transformat într-un fel de „colonie” economică şi politică a „nucleului”
vestic.
Funcţia pivotală a Pakistanului în Asia de Sud şi mai cu seamă în vestul
subcontinentului indian s-a cristalizat în anii '80 ai secolului trecut, după revoluţia iraniană şi
invadarea Afganistanului de către Armata Roşie, evenimente ce au marcat profund contextul
geopolitic regional, determinând o reorientare a politicii Washingtonului către Islamabad,
transformat într-un veritabil pol al influenţei occidentale în regiune. Acest fapt a fost
reconfirmat şi în timpul operaţiunilor militare antiteroriste ale S.U.A. din Afganistan, când
Pakistanul şi-a pus la dispoziţie spaţiul aerian pentru avioanele având la bază portavioanele
din Marea Arabiei.
Geopolitica internă pakistaneză se fundamentează pe hegemonia etniei punjab, care
controlează regiunile şi etniile periferice, în unele cazuri cu tendinţe separatiste. Însă, cea mai
mare problemă o constituie rivalitatea cu India în problema Kashmirului, teritoriu ce a făcut
obiectul a trei războaie indo-pakistaneze (în 1947-1948, 1965 şi 1971)42. Focarul conflictual
este însă alimentat în permanenţă prin intermediul Harakat-ului Ansar, organizaţie teroristă
islamică fundamentalistă, ale cărei acţiuni sunt orientate în primul rând împotriva Indiei şi a
intereselor sale din Kashmir, fiind în acest sens aliată a Pakistanului. Includerea însă a
grupării pe lista organizaţiilor teroriste internaţionale a Departamentului de Stat al S.U.A. a
obligat guvernul pakistanez să se distanţeze oficial de Harakat-ul Ansar.
Dezmembrarea U.R.S.S. şi independenţa noilor state musulmane din Asia Centrală a
determinat o redirecţionare a politicii regionale a Islamabadului, prin valorificarea poziţiei
geostrategice a teritoriului pakistanez de cheie a dezenclavizării Asiei Centrale spre Oceanul
Indian. Aceasta ar urma să aibă drept consecinţă construirea, cu sprijin financiar american a
unui mare gazoduct şi oleoduct care să transporte hidrocarburile din Turkmenistan până la un
terminal situat la Oceanul Indian. Acest proiect ar urma însă să întâmpine două mari categorii
de piedici: una legată de tranzitarea Afganistanului cu relief accidentat şi grad mare de
insecuritate, iar alta legată de opoziţia Iranului care ar dori ca această tranzitare să se facă
prin teritoriul său către zona Golfului. În fine, celălalt mare actor al scenei geopolitice
regionale este China, aliat tradiţional al Pakistanului împotriva Indiei, a cărei dezvoltare
economică o face tot mai interesată de resursele de hidrocarburi caspice.
În concluzie, se poate afirma că principalul clivaj ce conferă Pakistanului rol de stat
pivotal în structurarea geopolitică a continentului euro-asiatic este dat de opoziţia sa faţă de

42
Odinioară hindus, Kashmirul a fost convertit pe scară largă la Islam şi a cunoscut primii suverani musulmani în secolul al
XIV-lea. Astăzi, circa 77% din populaţie este musulmană, în vreme ce teritoriul este condus de o dinastie hindusă din 1846.
India îi revendică întregul teritoriu, în vreme ce controlează efectiv mai puţin de jumătate (101.000 km 2 din 218.000 km2, ce
alcătuiesc statul Jammu-Kashmir), în vreme ce poziţiile Pakistanului şi Chinei sunt mai nuanţate, acestea dinstingând în
cadrul Kashmirului mai multe teritorii cu statut diferit.
India, Rusia şi Iran şi de aliaţii lor regionali. Acest statut este confirmat şi sub aspect militar,
Pakistanul dotându-se cu armament nuclear şi balistic adecvat asumării inviolabilităţii sale
faţă de India şi, într-o mai mică măsură, faţă de Iran. Crizele afgană şi tadjikă nu sunt decât
elemente ale jocului regional al Pakistanului a cărui miză este controlul resurselor de
hidrocarburi din Asia Centrală.

7. TURCIA

- Turcia, articulaţie între Orient şi Occident

- Turcia şi Uniunea Europeană
- Problema kurdă şi transportul hidrocarburilor caspice la Marea Mediterană
- Turcia şi geopolitica bazinului ponto-mediteraneean
- Un echilibru fragil între islamismul fundamentalist şi principiile democratice europene

Vocaţia de stat pivotal a Turciei rezultă pe de o parte din poziţia sa geostrategică, de

punte între Europa balcanică şi Orientul Apropiat, controlând căile de acces maritim dintre
bazinul pontic şi cel mediteraneean, cât mai ales din poziţia sa geoculturală, de articulaţie
între lumea islamică şi cea occidentală. Această din urmă poziţie conferă Turciei trăsături
distincte, atât în cadrul statelor musulmane, vocaţia sa euro-atlantică fiind intens criticată de
opoziţia ultrareligioasă, cât şi în rândul celor euro-atlantice, Turcia constituind unul dintre
pilonii de bază ai flancului sudic al NATO şi cel mai mare stat candidat la aderarea la UE
(Anexa 3).
Dacă aderarea Turciei la NATO în 1952 a fost dictată de logica Războiului Rece, fiind
o consecinţă directă a presiunii sovieto-staliniste în sudul Caucazului43, cu totul altfel stau
datele problemei în cazul accederii sale în Uniunea Europeană. Cu cei 774.820 km 2 şi 69
milioane locuitori, Turcia ar fi cel mai întins stat al Uniunii şi al doilea ca mărime demografică,
după Germania44. Nu acelaşi lucru se poate spune însă despre indicatorii economico-sociali,
care o plasează în partea inferioară a ierarhiei UE. Extinderea din 2004, preconizata aderare
a României şi Bulgariei în 2007 au scăzut considerabil potenţialul economico-social şi nivelul
calităţii vieţii pe ansamblul Uniunii. În acest context, aderarea Turciei, ţară a cărei populaţie se
circumscrie unor clişee culturale fundamental diferite de „standardele” democratice europene
şi a cărei populaţie ar reprezenta peste două decenii aproape 20% din totalul Uniunii, ar
putea fi percepută ca fiind contrară spiritului european. Acest fapt a fost subliniat încă de la
acordarea acesteia a statutului de candidat oficial la Uniunea Europeană (1999) de către
unele personalităţi ale scenei politice europene, între care fostul preşedinte al Franţei, Valéry
Giscard d'Estaing sau preşedintele Comisiei de Politică Externă a Adunării Naţionale, Jack
Lang.
De cealaltă parte, laicizarea turcă, recunoscută oficial prin Constituţia din 1937, se
deosebeşte fundamental de cea franceză, considerată un fel de etalon pentru modelul
european. Dacă în cazul Franţei, aceasta a fost promulgată în cadrul unui regim democrat şi
pluralist, fiind opera unei pleiade de personalităţi şi s-a impus de-a lungul unui secol de lupte
antireligioase, în Turcia a apărut în contextul regimului autoritar al lui Atatürk, fiind creaţia
unui singur om şi concretizată în doar câţiva ani de reforme sociale şi instituţionale. De aici

43
Revendicările teritoriale ale lui Stalin vizau recuperarea teritoriilor estice ale Turciei pe motiv că acestea erau locuite de
georgieni şi armeni.
44
Previziunile pentru anul 2025 indică o populaţie a Turciei de 85 milioane de locuitori (Gamblin et al, 2003, p. 245), faţă de
78,1 milioane pentru Germania, ceea ce ar însemna că Turcia ar fi şi sub raport demografic, cel mai mare stat al Uniunii
Europene.
rezultă nu numai fragilitatea laicităţii turce, cât şi tendinţele spre instrumentalizare etnică a
religiei pentru crearea unei identităţi colective „turco-islamice”.
Însă factorii geodemografici şi culturali sau cei legaţi de poziţia geografică a Turciei (al
cărui teritoriu european nu reprezintă decât 5% din total) 45 nu sunt singurii factori care ar
putea frâna aderarea Turciei la UE. Problema respectării drepturilor omului, a libertăţilor
democratice, tensiunile legate de tendinţele separatiste ale minorităţii kurde ca şi contenciosul
cu Grecia legat de platoul Mării Egee şi de apartenenţa unor insule, reprezintă, în prezent,
principalele obstacole în calea acestui proces. În acest sens, fostul premier turc, Mesut
Yilmaz afirma, la 15 decembrie 1999, la doar câteva zile după recunoaşterea statutului ţării
sale de candidat oficial la UE, că „drumul Turciei spre Uniunea Europeană trece pe la
Diyarbakir” şi că această ţară nu poate deveni un stat important al secolului XXI şi nu poate
adera la Uniunea Europeană fără reglementarea problemei kurde. Pe de altă parte,
Washingtonul, unul dintre marii aliaţi ai Turciei, după ce a contribuit decisiv la arestarea
liderului PKK în Kenya şi la predarea acestuia autorităţilor turce, cere acum imperativ
guvernului turc să reglementeze în spirit european problema kurdă, prin recunoaşterea
drepturilor lingvistice şi culturale de bază ale acestei minorităţi. La rândul său, Uniunea
Europeană, prin vocea ministrului de externe finlandez care deţinea la acea vreme şi
preşedinţia Consiliului, a invitat solemn Ankara să „garanteze drepturile minorităţii kurde”
(Nezan, 2001, pp. 93-100).
Dar, dincolo de factorul politic, la baza acestei intense preocupări comune a
Washingtonului şi Bruxelles-ului faţă de problematica kurdă, stau raţiunile de ordin
geostrategic şi geoeconomic. Un Kurdistan secesionist şi o Turcie destabilizată ar putea
compromite serios proiectul viitoarei conducte Baku-Ceyhan, susţinut de americani pentru
transportul unei părţi a petrolului din Marea Caspică prin Turcia către Marea Mediterană,
având în acelaşi timp şi scopul de a scoate noile state caucaziene de pe orbita de influenţă a
Rusiei şi de a consolida, graţie drepturilor de tranzit, economia Georgiei şi pe cea a Turciei,
aliaţi tradiţionali ai Washingtonului.
Pe de altă parte, în timpul Războiului din Golf din 1991 şi ulterior în operaţiunile din
Afganistan şi Irak, americanii au folosit Turcia drept releu militar, fapt ce a contribuit la o
redimensionare a raporturilor geostrategice la nivelul spaţiului islamic, prin exacerbarea urii
arabilor faţă de turci. Atentatele teroriste de la Istanbul par să confirme acest fapt. Cum va
reuşi Turcia să-şi armonizeze în acest context vocaţia europeană cu cea islamică, reprezintă
una dintre principalele provocări geopolitice ale guvernului de la Ankara pentru următoarele
decenii.
O a doua componentă a geopoliticii turce vizează spaţiul ponto-mediteraneean.
Problema delimitării spaţiului aerian şi a celui maritim din Marea Egee, contenciosul în
problema Ciprului, dar mai ales opoziţia fermă a Greciei privind integrarea Turciei în UE şi
sprijinul pe care Atena îl acordă secesionismului kurd reprezintă nu numai simple neînţelegeri
bilaterale, ci chiar vârful de lance al confruntării dintre panortodoxism şi panislamism în
bazinul mediteraneean. Panislamismul turc se sprijină pe o geopolitică locală opusă axei
ortodoxe greco-ruse, prin orientarea către Caucaz (Azerbaidjan, republicile islamice din
Ciscaucazia sau importantele comunităţi musulmane din Georgia – mai ales din Abhazia şi
Adjaria) şi Balcani (Bosnia, Albania sau Macedonia, datorită opoziţiei acesteia faţă de
Grecia). Totodată, în lupta împotriva frontului ortodox, Ankara mizează şi pe o alianţă cu

45
Pornind de la acest criteriu, ministrul francez al afacerilor externe în guvernul Balladur se întreba, într-un articol publicat în
cotidianul francez „Le Monde” la 7 decembrie 1999, pe ce criterii s-ar mai putea refuza mâine aderarea unor ţări ca Rusia,
Israel, Maroc sau chiar Libia, dacă Turcia ar fi acceptată (Nezan, 2001, p. 93).
Ucraina, profitând de orientările naţionaliste şi antiruseşti ale conducerii de la Kiev, cu scopul
blocării controlului rusesc asupra axei de transport a hidrocarburilor prin nordul Mării Negre.
Un al doilea front al expansiunii panturcismului în dauna intereselor geostrategice
ruseşti vizează spaţiul Asiei Centrale ex-sovietice, în care Uzbekistanul, graţie poziţiei
demografice şi geoeconomice tinde să preia rolul de lider regional.
În sfârşit, vocaţia panislamică a Ankarei nu poate fi concepută fără o apropiere de
lumea arabă şi iraniană. Misiune deosebit de sensibilă atât prin prisma sistemului de alianţe
cu S.U.A. şi Occidentul, cât şi datorită clivajelor geostrategice regionale, în care problema
resurselor de apă din bazinul Eufratului care opune Turcia - Siriei şi Irakului, ocupă o poziţie
de prim ordin. La aceasta se adaugă alianţa tot mai puternică dintre Israel şi Turcia, atât pe
plan economic, cât şi militar, resimţită de ţările arabe din Orientul Apropiat ca o mare
ameninţare.

8. UZBEKISTAN

- Vocaţiile de lider regional ale Uzbekistanului

- Creşterea demografică, declinul economic şi tulburările sociale
- Enclavizarea Uzbekistanului şi crearea unui mare Tadjikistan
- Politica internaţională: o pendulare între Moscova şi Washington
- Stabilitatea Uzbekistanului şi petrolul din Asia Centrală

Destrămarea Uniunii Sovietice a deschis perspectivele unei reaşezări a echilibrului

geostrategic în spaţiul central-asiatic. În acest context, încă de la dobândirea independenţei
în 1991, Uzbekistanul, cea mai populată ţară din zonă (26,4 mil. loc) şi care beneficiază de o
poziţie centrală între noile republici suverane din Asia Centrală, manifestă aspiraţii ferme de a
deveni un lider regional. Trei sunt pilonii de bază pe care se sprijină aceste aspiraţii.
În primul rând un puternic naţionalism, sprijinit pe antecedentele istorice. În pofida unei
construcţii politice artificiale, exprimată printr-o configuraţie sinuoasă a graniţelor (mai ales a
celor cu Tadjikistanul şi Kirghistanul) şi prin existenţa unor importante minorităţi
transfrontaliere, Uzbekistanul s-a dovedit a fi stabil în timp căpătând atributele unui stat
naţional.
În plus, puternica diasporă uzbekă s-a constituit într-un al doilea pilon coagulant al
naţiunii şi al naţionalismului uzbek. Pe de altă parte însă, aceste minorităţi, rezultate din
trasarea arbitrară a graniţelor de către regimul sovietic, au contribuit la degradarea relaţiilor
Uzbekistanului cu vecinii săi; aceştia sunt îngrijoraţi de naţionalismul cu vocaţie hegemonică
a uzbecilor. Din acest punct de vedere, prezenţa minorităţilor constituie un factor de
destabilizare a regiunii (Chauprade, Thual, 2003).
Cel de-al treilea pilon pe care se sprijină aspiraţiile Taşkentului de a dobândi o poziţie
dominantă în Asia Centrală, este cel demografic. Creşterea populaţiei constituie însă în
prezent una dintre principalele probleme ale ţării. Piaţa de muncă, sufocată de intervenţiile
autoritare ale statului nu poate oferi locurile de muncă aşteptate de tineri, tensiunile sociale
fiind în creştere atât în marile oraşe, cât şi în zona rurală, unde politica de monopol a statului
a falimentat multe familii de fermieri. Statul deţine pământul pe care îl atribuie fermierilor, cu
condiţia ca aceştia să producă o anumită cotă de grâu sau de bumbac, principalele culturi din
Uzbekistan. Modul de atribuire este însă total netransparent şi a adus mulţi ţărani în pragul
răscoalei.
Pe de altă parte, creşterea demografică rapidă raportată la resurse, face ca
Uzbekistanul să rămână în urma vecinilor săi în ceea ce priveşte dezvoltarea economică.
 Pe plan extern, după atentatele de la 11 septembrie 2001, Uzbekistanul, aliat
tradiţional al Moscovei, a fost rapid etichetat de către guvernul S.U.A ca luptător împotriva
terorismului. Guvernul laic, chiar dacă dur cu opoziţia, părea o piedică în calea regimurilor
islamice fundamentaliste, precum cel al talibanilor din ţara vecină, Afganistan. Astfel a ajuns
regimul lui Islam Karimov să găzduiască o bază militară americană, concomitent cu prezenţa
unor infrastructuri similare ruseşti.
În pofida atuurilor geopolitice, regimul lui Karimov devine din ce în ce mai instabil.
Tulburările din estul ţării, de la începutul lunii mai 2005, soldate cu peste 700 de morţi şi
numeroşi răniţi, ar putea fi doar începutul. Persecutarea consecventă a opoziţiei democrate,
dar şi a musulmanilor moderaţi, nu face decât să alimenteze cauza mişcărilor islamiste.
Situaţia este agravată de lipsa de transparenţă a regimului Karimov, care ţine departe presa
internaţională de oraşul Andizhan, unde s-au înregistrat manifestaţii împotriva autorităţilor.
Deşi situaţia pare să fi revenit sub control, este cert că clivajele pe scena politică, dar
şi în interiorul societăţii uzbece se adâncesc şi nu se ştie încă cu certitudine dacă este vorba
doar de un incident strict local sau situaţia ar putea evolua către un scenariu similar cu cel din
Cecenia, unde regimul marionetă susţinut de Moscova luptă la nesfârşit cu grupările islamiste
radicale, iar populaţia suferă atrocităţile ambelor părţi. Acest ultim scenariu trimite fiori reci la
Washington şi Moscova deopotrivă, fapt ce întăreşte, deocamdată, poziţia lui Karimov.
Pe plan regional, marea problemă geopolitică a Uzbekistanului o constituie dubla sa
enclavizare, fiind singura ţară din lume care trebuie să traverseze două ţări pentru a ajunge la
Oceanul Planetar. În acest sens, politica uzbekă se îndreaptă către sprijinirea creării unui
„mare Tadjikistan” prin preluarea unei părţi din nord-estul Afganistanului, permiţând astfel
Taşkentului să se dezenclavizeze către Pakistan şi Oceanul Indian.
Pe de altă parte, stabilitatea Uzbekistanului în context regional este esenţială pentru
exploatarea imenselor resurse de petrol şi gaze naturale din Kazahstan şi Turkmenistan 46.
Faţă de aceste bogăţii este tot mai interesată China, a cărei dezvoltare economică a făcut ca
cererea de petrol să crească în 2004 cu circa 16% faţă de anul precedent. Prin contrast,
S.U.A. vrea să canalizeze aceste fluxuri către Marea Neagră şi Mediterana, de unde
hidrocarburile din Asia Centrală ar putea ajunge mult mai repede pe piaţa europeană şi
americană. Interesele americanilor intră însă în conflict şi cu cele ale Rusiei, care vrea să
distribuie, contra unui comision important, hidrocarburile din Asia Centrală prin reţeaua
proprie de conducte.
Indiferent de planurile marilor puteri, stabilitatea Uzbekistanului este cheia viitoarei
dezvoltări a întregii regiuni. Această ţară împarte practic, Asia Centrală în două. Ocolirea sa
ar determina costuri greu de suportat pentru marile companii petroliere. În acest context, prin
înăbuşirea manifestaţiilor împotriva regimului său, preşedintele uzbek Islam Karimov se află
în faţa unei opţiuni geostrategice cu implicaţii pe termen lung: fie îndreaptă ţara către o
veritabilă reformă instituţională după principii democratice, determinând atragerea de capital
străin şi implicit dezvoltarea economică şi detensionarea clivajelor sociale, fie continuă
politica autoritară contribuind la acutizarea acestora.

***

Imensitatea şi eterogenitatea spaţiului islamic exclude, prin urmare, existenţa unui

singur stat pivotal, lucru ce are o contribuţie majoră la importantele conflicte interne şi externe

46
Numai în cazul Kazahstanului, rezervele de petrol sunt estimate la circa 10 miliarde barili, cantitate suficientă pentru a
asigura consumul întregii planete pentru 6 luni, iar rezervele Turkmenistanului ating 30 trilioane metri cubi de gaze şi 40
miliarde barili de petrol (Barariu, S, în Capital, 21 din 26 mai 2005).
ce caracterizează Islamul. Conştiinţa fără coeziune reprezintă o sursă de slăbiciune a
Islamului şi o sursă de ameninţare pentru alte civilizaţii (Huntington, 1998, pp. 261-263).
Arabia Saudită, a fost leagănul Islamului, limba sa este limba Islamului, are cele mai
mari rezerve de petrol din lume, iar guvernul său a modelat societatea după canoane islamice
stricte. A avut, mai ales în anii '70 şi '80 o puternică influenţă, sprijinind cauzele musulmanilor
pretutindeni în lume; însă are o populaţie relativ redusă, iar vulnerabilitatea economică o fac
dependentă de Occident în ceea ce priveşte securitatea sa.
Iranul are mărimea, poziţia centrală, populaţia, tradiţiile istorice şi resursele de petrol
ce ar putea să-i confere un caracter pivotal pentru întregul ansamblu musulman. Dar Iranul
este şiit, în vreme ce 90% dintre musulmani sunt sunniţi, iar relaţiile dintre persani şi arabi au
fost antagoniste de-a lungul istoriei.
La rândul său, Pakistanul are mărime, populaţie şi putere militară, însă este relativ
sărac şi suferă divizări etnice şi regionale interne, fiind puternic afectat de mişcări
centrifugale. În plus, are o problemă majoră de securitate faţă de India – Kashmirul.
Egiptul este ţara ce se doreşte lider al panarabismului, cu un important potenţial
demografic, cu o localizare geografică centrală, importantă din punct de vedere geostrategic
în Orientul Mijlociu. Cu toate acestea, este de asemenea o ţară săracă, dependentă din punct
de vedere economic de S.U.A.
Nu în ultimul rând, Turcia, are istoria, populaţia, un nivel de dezvoltare economic
superior multor alte ţări islamice, o coerenţă naţională, o tradiţie şi un potenţial militar ce ar
putea să-i confere un statut de stat pivotal al Islamului. La aceasta se adaugă conexiunile
istorice extinse cu musulmanii din Balcani, Orientul Mijlociu, Caucaz, Africa de Nord şi Asia
Centrală. Cu toate acestea, societatea sa laică, vocaţia europeană şi euro-atlantică o
îndepărtează considerabil de specificul socio-cultural al lumii islamice.
Indonezia, cea mai mare ţară musulmană ocupă o poziţie periferică, departe de
nucleul arab al spaţiului islamic; islamismul său reprezintă o varietate relaxată, cultura sa fiind
o combinaţie de elemente indigene, hinduse, chineze şi creştine...
Celelalte două ţări analizate – Algeria şi Uzbekistan – se situează cel mai departe de o
poziţie pivotală la nivelul spaţiului islamic: instabilitatea şi poziţia periferică în cazul primului şi
enclavizarea în cazul celui de-al doilea par să constituie principalele lor obstacole.
Capitolul IV – ISLAM VERSUS OCCIDENT – CONEXIUNI GEOPOLITICE ALE
REŢELELOR DE SISTEME

1. Instrumentalizarea politică a religiei islamice. Islamul politic

„Islamul politic s-a dezvoltat împreună cu dominaţia

Occidentului, devine violent odată cu acesta şi va slăbi atunci
când şi dominaţia acestuia va slăbi.”
(Tarik al-Bishri)

Religia devine element vital, transformându-se în ideologie a unei comunităţi, doar

atunci când este percepută ca fiind absolut indispensabilă perpetuării identităţii respectivei
comunităţi.
Instrumentalizarea politică a islamului se clădeşte pe exacerbarea rolului micului
Djihad. Cartea sfântă a islamului menţionează Djihadul ca fiind un război desfăşurat în
condiţiile unei situaţii limite, atunci când comunitatea credincioşilor este pusă în pericol de un
atac armat al păgânilor. În ochii fundamentaliştilor, această agresiune este dată de tendinţele
de globalizare a modelului cultural occidental.
Germenii acestei contradicţii s-au cristalizat încă din secolul al VIII-lea, când a apărut
secta Asasinilor, una din primele forme de terorism religios islamic. Cruciadele, campaniile
armate ale lui Napoleon Bonaparte şi, nu în ultimul rând, colonialismul au adâncit rând pe
rând această falie. Pătrunderea capitalului occidental în economie, a modernismului liberal în
cultură şi societate, adoptarea valorilor occidentale de către elitele politice conducătoare,
toate acestea au avut ca revers intensificarea mişcărilor islamice mistico-religioase teroriste.
După Nonka Bogomilova (1999), mecanismele instrumentalizării politice a religiei sunt
în primul rând legate de operarea unui reducţionism doctrinar asupra religiei. Mitologia de
grup elimină apelul universal al religiei, plasând-o pe orbita unui trecut eroic. Sacralizarea
trecutului dezvoltă strategii agresive de prezervare culturală şi politică, exacerbând ostilitatea
mediului politic. Şiismul duodeciman, din care îşi trage seva fundamentalismul islamic este un
exemplu concludent în acest sens. Inaugurată de Ali (văr şi ginere al Profetului), descendenţa
acestor imami virtuali, consideraţi ca fiind egali ai lui Mahomed s-a oprit în secolul al IX-lea
odată cu „ocultarea” celui de-al 12-lea titular, un copil (Thoraval, Ulubeyan, 2003, p. 11). De
atunci, şiiţii rămân în aşteptarea „imamului ascuns”, un fel de Mesia care va reveni să
reinstaureze dreptatea pe pământ, orice putere politică fiind considerată nelegitimă până în
acest moment. Această variantă cu conotaţie mesianică a şiismului devine religie de stat în
Iran încă din 1501, sub dinastia salavidă, fapt ce-i conferă o dimensiune „naţională”.
Ridicarea sa la rangul de politică de stat are loc prin revoluţia islamică din 1979, când
guvernul este încredinţat doar juriştilor dreptului religios, fiind un instrument în serviciul legii
lui Allah, şaria. La aceasta se adaugă intensa propagandă având în centrul atenţiei
martirismul, în pura tradiţie şiită, şi exaltarea justiţiei sociale, fapt ce-i va atrage sprijinul unor
medii de stânga.
Cel de-al doilea mecanism caracteristic instrumentalizării politice a religiei este
mutarea accentului de la valoarea morală şi spirituală pe care o are pentru individ, la funcţiile
simbolice pe care le deţine în cadrul societăţii. Astfel, revoluţia islamică iraniană depăşeşte
repede barierele religioase, liantul său constituindu-l ura colectivă faţă de modernismul
occidental, considerat responsabil pentru profundele inegalităţi sociale.
Pe această componentă socială se sprijină cel de-al treilea mecanism de „politizare” a
religiei, ce constă în mobilizarea sa activă, în transformarea doctrinei religioase dintr-una cu
caracter defensiv şi autopurificator, orientată spre Eu-l interior, într-o strategie agresivă cu
finalitate politică. În islamul tradiţional, răbdarea, nonrezistenţa, toleranţa, coexistenţa
paşnică, depăşirea spirituală a suferinţei constituie centrul de greutate. Interpretat de către o
mişcare fundamentalistă, islamul constituie suportul unei manifestări de tip activ a grupului,
iar revendicările teroriste au, de cele mai multe ori, un substrat politic.
Pe de altă parte, este evident faptul că rolul islamismului ca doctrină naţional-politică
diferă de la o ţară la alta, de la unul fundamental în Iran, Arabia Saudită sau Egipt, la unul
nesemnificativ în Turcia, de exemplu. Aceasta adânceşte şi mai mult clivajele la nivelul
spaţiului politic islamic, religia fiind deseori invocată de marile şi puternicele ţări islamice ca
justificare cultural-istorică pentru dominaţia lor asupra altor ţări islamice. La aceasta se
adaugă numeroasele curente şi forme istorice ale islamismului care sunt folosite ca
instrumente politice ale identificării unor comunităţi încărcate adeseori cu energii agresive:
satul împotriva oraşului; poporul împotriva elitelor economice şi politice din opoziţie; partidele
cu programe conservatoare împotriva celor modernizatoare etc.
După Sadowski (1995)47 pot fi distinse la nivelul întregului ansamblu politico-islamic,
patru categorii de state: tradiţionaliste, fundamentaliste, moderniste şi naţionaliste, mizele
endogene ale spaţiului politic islamic fiind date de clivajele şi alianţele ce se stabilesc la
nivelul acestora.
În această accepţiune, islamul tradiţional include Marocul, Omanul şi Siria, în vreme ce
promotorii islamului fundamentalist sunt Iranul şi Arabia Saudită: în primul caz un lider al
şiismului, cu populaţie persană, destul de ostilă arabilor, în al doilea, un lider al sunnismului şi
wahhabismului, cu populaţie arabă.
De cealaltă parte, pilon al modernismului islamic este considerată Libia, stat cu o
poziţie particulară la nivelul spaţiului arab şi islamic, atât prin poziţia sa economică, cât şi prin
excentricităţile liderului său politic, Muammar Kadhafi 48. Nu pot fi excluse din această
categorie nici micile emirate petrolifere ale Golfului (Emiratele Arabe Unite, Kuwait, Qatar şi
Bahrain). Restul spaţiului islamic este alcătuit din aşa-numitul „islam naţionalist”, profund
divizat politic şi etnic.
Astfel definite, principalele repere conceptuale ale islamului politic, vom încerca să
facem o scurtă incursiune istorică la nivelul acestuia, căutând să-i scoatem în evidenţă
originea şi conexiunile geopolitice endogene şi exogene. Din punctul nostru de vedere, la
baza acestuia ar putea sta trei categorii de factori:
- religioşi, ale căror rădăcini se regăsesc în divizările ideologice şi culturale ale islamului
embrionar;
- politici, determinaţi de particularităţile tempo-spaţiale ale reacţiilor autohtone la stimulii
veniţi din exterior odată cu penetrarea influenţei occidentale în spaţiul islamic;
- economici, ale căror rădăcini se află în profundele disparităţi economico-sociale ale
acestui imens spaţiu geografic, ce au atras sau nu capitalul occidental, cu implicaţii
asupra stimulării contactelor interculturale.
În opinia noastră, factorii culturali şi etnici se subordonează celor menţionaţi anterior,
deoarece nu reprezintă decât o interfaţă; o motivare a acţiunii politice şi mai puţin o sursă a
acesteia.
Dacă factorii religioşi au fost sintetizaţi în primul capitol al lucrării, ne vom referi în
continuare la cei politici şi economici.

47
Citat de Paul Dobrescu, 2004, cu modificări.
48
Provenind dintr-o familie de beduini, ce a petrecut mult timp la nord de Lacul Ciad, Kadhafi a preluat din reprezentările
geopolitice ale acestora, popor nomad, a cărei organizare spaţială era bazată pe proprietăţile familiare şi contestarea
frontierelor. El contestă cu obstinaţie mai ales frontiera dintre Libia şi Ciad, obiectul de litigiu constituindu-l faimoasa bandă
Aozou. Pe de altă parte, este adeptul unor proiecte de unificare fie cu Egiptul (1970), fie cu Tunisia (1972) (Lacoste, 1995).
2. Colonizările europene în spaţiul islamic şi implicaţiile geopolitice

După dubla presiune la care a fost supus continentul european de către expansiunea
musulmană din Evul Mediu (atât prin Peninsula Balcanică şi Ţările Române, cât şi prin Maroc
şi Peninsula Iberică), vectorii interacţiunii dintre creştinism şi islam s-au inversat la începutul
secolului al XIX-lea, înscriindu-se pe o nouă pantă conflictuală. Un fenomen nou, cel puţin
prin amploarea sa, apare atunci în Europa Occidentală: colonialismul, fenomenul ce va marca
ireversibil evoluţia lumii moderne şi contemporane. Expansiunea are loc, de această dată,
dinspre Europa creştină şi industrializată care, în căutarea de noi spaţii economice şi de
aprovizionare cu materii prime intră în contact brutal cu un Orient musulman letargic de
această dată, însă puternic ancorat în tradiţiile sale ancestrale.
Dacă în alte părţi ale Planetei, expansiunea colonială a avut un caracter paşnic,
penetrând sau dizolvând culturile autohtone mai puţin coezive, în spaţiul islamic, forţa celor
două civilizaţii ce au intrat în contact s-a concretizat la scară regională prin numeroase clivaje,
ce au impus soluţii de mediere acceptabile de ambele părţi.
Această vastă mişcare de expansiune a creştinismului catolic şi protestant în dauna
Orientului islamic a fost inaugurată de Napoleon Bonaparte care, intuind crizele ce aveau să
se prefigureze într-un Imperiu Otoman multietnic, avea să ocupe Egiptul încă din 1798. Pe de
altă parte, islamul turcofon din Caucaz, sudul Siberiei şi Turkestan este rând pe rând cucerit
şi integrat în Imperiul ţarist, refăcut ulterior sub flamura roşie, a sovietelor. De aici, va rezulta
un dublu set de particularităţi distinctive ale contactului dintre creştinism şi islam: pe de o
parte spaţiul islamic ce a evoluat sub influenţa conceptelor moderne de naţiune şi
suveranitate naţională la modă în Europa Occidentală a începutului de secol XIX şi exportate
în spaţiul islamic de influenţă franco-britanică prin intermediul elitelor locale („ulema” =
învăţaţi)49, iar pe de altă parte, spaţiul islamic ex-sovietic puternic ideologizat în cele aproape
şapte decenii de comunism, a cărei organizare spaţială, ce s-ar fi dorit decupată pe baza
argumentelor etnice, a fost creată pur arbitrar, fie prin reunirea în aceeaşi structură politico-
administrativă a două sau mai multe etnii distincte (Daghestan, Ceceno-Inguşetia, Kabardino-
Balkaria, Karaceaevo-Cerkesia) sau, dimpotrivă, separând acelaşi bloc etnic în două sau mai
multe unităţi politico-administrative (ex. Osetia de Nord, republică autonomă în Federaţia
Rusă şi Osetia de Sud, regiune autonomă în Georgia). În aceste configurări spaţiale îşi au
originea majoritatea tensiunilor şi conflictelor interetnice ce afectează în prezent spaţiul
islamic ex-sovietic (Cecenia, Abhazia, Daghestan, Osetia, Nagorno-Karabah, Tadjikistan etc).
De cealaltă parte, întâlnirea dintre modernitatea vest europeană şi Orientul musulman
a produs într-adevăr primele efecte importante în Egipt, sub impulsul lui Muhammad-Ali, ce a
condus ţara între 1805 şi 1848, încercând să o alinieze la standardele Europei. Egiptul oferea
atunci imaginea celui mai modern stat islamic, însă britanicii nu vor permite ca grefa
administrativă europeană să se traducă în emanciparea politică, oprind în scurt timp, în 1882,
veleităţile egiptene de independenţă şi oficializând protectoratul lor asupra întregii văi a Nilului
(1914). Însă triumful colonial britanic în spaţiul islamic avea să se producă în subcontinentul
indian prin destrămarea Imperiului Mogul (condus de o dinastie musulmană între 1526 şi
1857) şi proclamarea întregii Indii, alcătuită deopotrivă din musulmani şi hinduşi, colonie
britanică50. Colonizarea Indiei, făcută la început prin mijloace economice, urmate de cele
politice, a devenit un model pe care l-au folosit ulterior toate marile puteri coloniale europene
în Asia şi Africa, delimitându-şi sfere de influenţă în cele două continente.

49
De aici avea să-şi tragă numele mişcarea „ulemas”, fondată în Algeria în 1931.
50
Cu excepţia unor mici comptoare portugheze (Goa, Daman şi Din) şi franceze (Mahé, Pondichéry şi Kārikāl).
 La rândul său, Franţa a preluat controlul Magrebului (Algeria –1830; Tunisia -1881;
Maroc -1912), de unde îşi extinde dominaţia asupra unui imens teritoriu în partea vestică şi
centrală a continentului african (Africa Occidentală Franceză şi Africa Ecuatorială Franceză).
Frontiere altădată lipsite de importanţă, trasate în plin deşert, ce separau posesiuni ale
aceluiaşi domeniu colonial şi populaţii omogene etnic, devin brusc în 1960 51, frontiere statale.
Rutele tradiţionale de transhumanţă ale păstorilor nomazi de la limitele Saharei, sau cele ale
caravanelor de negustori arabi sunt astfel puternic afectate. În Maroc, interesele coloniale
franceze se izbesc de cele ale Spaniei, care ocupă Sahara Spaniolă şi regiunile Rif, Ifni,
Tangier, Ceuta, Meilla şi insulele Canare; iar în sud şi est sunt blocate de expansiunea
colonială britanică, care ocupă Nigeria, Coasta de Aur (Ghana), Sierra Leone, estuarul
fluviului Gambia, precum şi imensul spaţiu sudanez. Până la cel de-al doilea război mondial,
un alt concurent redutabil în colonizarea domeniului musulman nord-african a fost Italia, care
şi-a orientat interesele geostrategice pe doi vectori: Libia (1912-1943) şi Cornul Africii, unde a
ocupat Somalia italiană şi Eritreea.
Cealaltă extremitate a imensului spaţiu islamic a intrat, încă de la începutul secolului al
XVII-lea52 pe orbita colonială a Olandei, care transformă Indonezia în perla sa colonială. De
asemenea, imensul imperiu colonial britanic este amplu reprezentat şi în acest spaţiu,
limitând extensiunea colonială olandeză atât spre nord (Malaysia, Brunei), cât şi spre est
(Papua-Noua Guinee) şi sud (Australia).
Nu în ultimul rând, în Orientul Apropiat şi Mijlociu, colapsul Imperiului Otoman a creat
premisele pătrunderii capitalului britanic şi francez din ţările Levantului până în sudul
peninsulei Arabice. În acest context, Siria şi Libanul sunt plasate în 1920 de către Societatea
Naţiunilor sub mandat francez, iar Palestina, Transiordania şi Irakul sub mandat britanic.
Pe de altă parte, trupe anglo-egiptene ocupă în 1918 statul wahhabit al arabilor,
înscriindu-l pe orbită colonială britanică până în 1932 când are loc reconstituirea acestuia de
către Ibn Saud sub forma Arabiei Saudite. O nouă epocă a contactelor arabo-occidentale
avea să se deschidă însă după 1933 odată cu deschiderea concesiunilor petrolifere la Golful
Persic. Pe de altă parte, coastele estice şi sudice ale peninsulei Arabia, renumite pentru
pirateria maritimă, intră rând pe rând sub control britanic (Aden, 1839; Oman, 1891; Coasta
Piraţilor53 între 1820 şi 1892; Kuwaitul în 1899, etc.), astfel că în 1918, Marea Britanie
rămânea practic singura putere colonială din Orientul Mijlociu. Pe aceleaşi coordonate s-a
înscris şi Persia, care deşi a fost transformată în colonie a devenit un puternic aliat al Londrei,
care dorea astfel să-şi protejeze înfloritoarele companii petroliere de acolo.
În preajma primului război mondial, cea mai mare parte a lumii musulmane s-a găsit
astfel pe diferite trepte de angajare în contactul cu civilizaţia occidentală, care, împinsă de
rivalităţile determinate de dinamica proprie a colonialismului, s-a dedicat unei intense
supralicitări a cuceririlor vizând dominarea unui spaţiu cât mai vast, pentru a-şi însuşi
resursele ţărilor respective. Guvernele europene percepeau taxe din colonii, oferind în schimb
stabilitate politică şi un sistem judiciar puternic. Pe plan economico-social au contribuit decisiv
la dezvoltarea infrastructurii, îmbunătăţind transportul local prin construirea de străzi, şosele
şi căi ferate care ajutau economiile locale, permiţând o administrare eficientă, dezvoltau
reţeaua educativă şi sanitară prin construcţia de şcoli şi colegii şi prin atragerea organizaţiilor
de caritate care alimentau cu fonduri clinicile şi spitalele. Şi la fel cum musulmanii au impus
araba ca limbă oficială în teritoriile cucerite, tot astfel, fiecare putere europeană şi-a impus
propria limbă în teritoriile colonizate. Însă spre deosebire de predecesorii lor arabi care au

51
Anul accederii la independenţă a coloniilor franceze din Africa sahariană şi ecuatorială.
52
Crearea Companiei Olandeze a Indiilor Orientale -1602; întemeierea oraşului Batavia (Djakarta de azi) -1619.
53
Astăzi, Emiratele Arabe Unite.
acordat religiei un rol central în procesul colonizării, interesul de bază al europenilor era cel
economic. Fiind în majoritatea lor laici, aceştia nu numai că le-au permis autohtonilor să-şi
păstreze propria religie, dar nici măcar nu i-au stimulat să treacă la creştinism, cum s-a
întâmplat spre exemplu în America Latină. Scopul principal al fiecărei colonizări l-a constituit
profitul economic. Localnicii ajung astfel să fie angajaţi ai companiilor europene şi americane,
mulţi dezvoltându-şi afaceri proprii în lumea occidentală, fapt ce a contribuit la adâncirea
segregării sociale. Se pun astfel bazele unei elite occidentale în fiecare colonie, promotoare a
curentului modernismului liberal, trăind însă în afara vechilor tradiţii religioase şi culturale
islamice, pe care ajung să le trateze ca pe o reminiscenţă pitorească a trecutului (Van de
Weyer, 2001, p. 29).
În acest context, musulmanii tradiţionalişti au perceput colonialismul occidental ca pe o
dublă agresiune: atât pe plan economic, printr-o poziţie net inferioară a autohtonilor pe piaţa
muncii şi în ierarhia socială, cât şi pe plan cultural, văzând cum religia şi tradiţiile originare
pierd teren în faţa globalizării modelului cultural occidental. În acest context ia amploare
militantismul religios islamic, în multe cazuri amplificat odată cu independenţa fostelor colonii.
În Arabia ia naştere mişcarea wahhabită, bazată pe simplitate austeră şi rigoare religioasă, în
India şahul Wali Alah visa la gloria de altădată a Marelui Mogul, printr-o devoţiune sporită a
tuturor musulmanilor; în Egipt ia naştere mişcarea „Frăţia Musulmană” care s-a extins cu
repeziciune în tot Orientul Mijlociu; în Iran, Afganistan sau în teritoriile palestiniene se pun
bazele mişcărilor fundamentaliste panislamiste...
O altă deosebire majoră dintre cele două valuri de expansiune (islam → occident şi
occident → islam) o constituie formarea şi proliferarea minorităţilor etnice, fenomen specific
primului val (în Balcani, Dobrogea sau Andaluzia). Prin contrast, odată cu redobândirea
independenţei, comunităţile europene din spaţiul islamic s-au reîntors, în cea mai mare parte,
în ţările de origine.
Dacă minorităţile etnice ce au rezultat din primul val al ciocnirii dintre islam şi occident
constituie în prezent un model de convieţuire interetnică (cu excepţia celor din fostul spaţiu
iugoslav), nu acelaşi lucru se poate spune despre cele formate în urma migraţiilor
contemporane islam → occident, determinate, în principal de raţiuni economice (comunitatea
turcă din Germania, magrebienii din Franţa, pakistanezii din Marea Britanie etc.), care pe
fondul tensiunilor sociale favorizează recrudescenţa mişcărilor fundamentaliste.

3. Mizele geoeconomice ale pătrunderii capitalului occidental în spaţiul islamic

Fără îndoială, se poate afirma că una dintre componentele esenţiale ale civilizaţiei
occidentale este cea tehnologică, tehnologia avansată alături de principiile democratice şi
laice ce stau la baza organizării societăţii constituind principalele sale elemente unificatoare,
care au reuşit să-i depăşească puternica fragmentare etnică. Occidentul nu a „cucerit” islamul
şi lumea nici prin conflicte armate, nici prin superioritatea ideilor, a valorilor sau a religiei sale,
ci printr-o tehnologie superioară, capabilă să-i ridice decisiv nivelul calităţii vieţii. Islamul, o
civilizaţie clădită pe un fundament cultural şi religios, în care tradiţia şi respectul pentru
valorile ancestrale reprezintă pilonii de bază ai arhitecturii sociale, în care componenta
socială, cea culturală şi cea spirituală se împletesc într-un tot unitar, armonios şi indisolubil,
este pus în faţa tentaţiei de a se raporta tot mai mult la valorile civilizaţiei occidentale, care
are ca fundament raţiunile economice.
Spaţiul geoeconomic islamic este deschis din ce în ce mai mult capitalului european şi
american, iar efectele asupra dezvoltării economice şi asupra calităţii vieţii în ansamblu, nu
întârzie să se facă resimţite. Iar dacă clişeele culturale diametral opuse au pus serioase
piedici acestei apropieri, transformând adesea toleranţa în ură iar respectul în dispreţ,
resursele economice ale spaţiului islamic au determinat în final depăşirea acestor piedici.
Două sunt în opinia noastră principalele resurse ale acestui spaţiu ce au stat la baza
structurării sale geoeconomice şi geostrategice: una excedentară - petrolul, iar alta deficitară
– apa.

3.1. Resursele de petrol şi ambivalenţa acestora: atragerea capitalului occidental şi

segregarea economică a spaţiului islamic

Dintre toate materiile prime care au făcut de-a lungul timpurilor obiectul schimburilor
internaţionale, de departe petrolul are importanţa geopolitică şi geostrategică cea mai mare.
Această importanţă rezultă pe de o parte din caracteristicile fizico-chimice ale produsului
(valoare energetică foarte mare pe unitate de produs, care poate fi mărită şi mai mult prin
metode de rafinare, o stare lichidă, care în comparaţie cu combustibilii solizi facilitează mult
extracţia, transportul, stocarea şi consumul), iar pe de altă parte, din gradul mare de
concentrare spaţială a resurselor. Astfel, în prezent, mai mult de jumătate din rezervele
mondiale de petrol (56,4 % din total) sunt concentrate în Orientul Mijlociu şi mai ales în spaţiul
restrâns al Golfului Arabo-Persic şi în împrejurimile acestuia. În plus, randamentul foarte mare
al exploatărilor din această zonă, le fac cele mai profitabile.
Descoperirea imenselor rezerve de petrol din zona Golfului Persic au schimbat radical
geografia spaţiului economic islamic, prin atragerea capitalului american şi european. În acest
context, liderii islamici moderaţi au sesizat avantajele modelului economic şi cultural
occidental şi au favorizat pătrunderea societăţilor transnaţionale în spaţiul islamic, pe fondul
laicizării şi democratizării societăţii, calmării tendinţelor ultrareligioase şi a combaterii
manifestărilor teroriste. Efectele economice şi sociale ale acestei politici au fost evidente:
datorită petro-dolarilor, aceste state au renăscut practic din deşert: a fost rezolvată problema
apei prin construirea de uzine pentru desalinizarea apei marine şi sisteme pentru transportul
acesteia; au apărut oraşe noi moderne în plin deşert, venitul pe cap de locuitor şi standardul
de viaţă este de tip occidental. Paradoxuri altădată de neimaginat au devenit astăzi realitate:
Arabia Saudită a devenit exportator de cereale, având o suprafaţă irigată de peste 500 000
de hectare, însă intrarea în această ţară nu este permisă decât oamenilor de afaceri,
invitaţilor oficiali, pelerinilor la locurile sfinte sau celor care îşi vizitează rudele, nemusulmanii
având acces numai în oraşele Riyadh şi Jeddah (Matei, et al., 2003).

Tabelul 1 – Rezervele confirmate de petrol din spaţiul musulman

Domeniul geopolitic Ţara Rezerve
Mil. tone % din total mondial
Orientul Mijlociu Arabia Saudită 35 716 21,6
Emiratele Arabe Unite 13 342 8,1
Irak 15 348 9,3
Iran 12 237 7,4
Kuwait 13 165 8,0
Africa Algeria 1 255 0,8
Libia 4 025 2,4
Nigeria 3 274 2,0
Asia de Sud-Est Indonezia 682 0,4
TOTAL TOTAL 104 745 60,0
Sursa: Gamblin, A (2003) Economia lumii – 2004, Ed. Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, p. 308.
 Dacă spaţiul Golfului Persic reprezintă în universul islamic un model economic
monofuncţional deja confirmat, zona Mării Caspice, reprezintă viitorul, mizele geoeconomice
referindu-se deopotrivă la extracţia propriu-zisă, cât şi la transport şi prelucrare. Întreaga zonă
produce în prezent circa 70 milioane tone anual, însă, se estimează că numai zăcământul de
la Tenguiz din Kazahstan, descoperit în 2000, care va începe să producă în 2008 va fi mai
important decât zăcămintele de la Marea Nordului, Kazahstanul producând atunci circa 100
milioane tone pe an (Gamblin, 2003, p. 311). De cealaltă parte, se conturează tot mai
pregnant două variante de transport: una nordică, pe baza infrastructurii ruseşti şi o alta
sudică, dominată de capitalul american. Astfel, din martie 2001, un oleoduct ce trece prin
Rusia transportă ţiţeiul de la Tenguiz în portul Novorossiisk, la Marea Neagră. O altă
conductă transcaucaziană merge de la Baku la Supsa, în Georgia, tot la Marea Neagră. De
cealaltă parte, în septembrie 2002 a început construcţia unui oleoduct de la Baku la Ceyhan,
port turcesc la Marea Mediterană, noile state caucaziene fiind tot mai mult tentate să se
orienteze către Occident, de unde primesc serioase fluxuri de capital. O importantă sursă de
tensiune în zonă o constituie însă delimitarea platoului continental al Mării Caspice.
Produsul Naţional Brut şi cheltuielile publice în ţările islamice petroliere au înregistrat
un continuu ritm ascendent, garanţie a progresului economic şi social. O analiză a acestora în
intervalul 1998-2004 evidenţiază diferenţieri economico-sociale semnificative existente chiar
în cadrul statelor islamice care dispun de mari rezerve de petrol. Dacă în statele Golfului
valorile PNB-ului se situează constant între 8 000 şi 18 000 USD/loc., în Irak sau Azerbaïdjan
acestea coboară sub pragul de 500 USD/loc. În alte state aflate în curs de dezvoltare care se
confruntă cu dificultăţi economice pe fondul unor tensiuni conflictuale (Indonezia, Algeria sau
Iran), valorile PNB/loc se încadrează între 1 000-3 000 USD/loc., în vreme ce în Libia, acesta
este comparabil cu cel al statelor petroliere din Golful Persic (6600 USD/loc.) Concomitent,
consumul de energie electrică, un alt indicator de bază al bunăstării sociale, înregistrează
variaţii largi, între 350 USD/loc. în Indonezia şi 15 000 USD/loc. în Kuwait.
Aceasta confirmă faptul că nu rezervele de petrol sunt principala cauză a progresului
economico-social, ci politica economică faţă de aceste rezerve. Prin urmare, statele
menţionate anterior pot fi clasificate în mai multe categorii (Fig. 5, Anexa 4):
1. State a căror politică economică favorizează pătrunderea societăţilor transnaţionale, în
pofida existenţei, în majoritatea cazurilor, a unor regimuri politice autoritare: Arabia
Saudită (ENI – petrochimie, Toyota, McDonald's, sunt doar câteva exemple), Emiratele
Arabe Unite (ENI, ING, Shell, Toyota, McDonald's), Kuwait (Shell, ENI, Toyota,
McDonald's); Qatar (ENI, Shell, McDonald's); Bahrain (Toyota, McDonald's). La acestea
se adaugă Turcia (Coca-Cola, McDonald's, Shell, Toyota, ENI, Nokia, Lukoil) şi Malaysia
(Coca-Cola, McDonald's, Shell, Toyota, ENI, Nokia, ING)54. Acest fapt se reflectă evident
în progresul economic şi în nivelul ridicat al PNB/loc. şi al consumului de energie/locuitor.
2. State implicate în conflicte civile sau transfrontaliere, cea mai mare parte a acestora fiind,
cel puţin parţial, conflicte cu caracter religios cu implicaţia grupărilor teroriste islamice
fundamentaliste care se constituie în adevărate piedici pentru penetrarea companiilor
transnaţionale în aceste state (Algeria, Azerbaidjan, aşa cum reiese şi din anexa 5). În
plus, statele respective nu au o legislaţie bine pusă la punct în acest sens.
3. State cu puteri teocratice, ostile lumii occidentale, sau care sunt acuzate că sprijină
terorismul internaţional. Din această categorie fac parte Iranul şi Libia (analiza atentă a
eşantionului luat ca studiu de caz în anexa 5 este elocventă în acest sens). Factorii
restrictivi pentru pătrunderea companiilor transnaţionale pe pieţele acestor state sunt
generaţi de ambele părţi: pe de o parte de ţările gazdă, prin legislaţia ostilă globalizării

54
A fost analizat doar un eşantion alcătuit din 8 societăţi transnaţionale, conform anexei 5.
 economice, consecinţă a orientării politice şi religioase spre economia de tip autarhic şi
spre sprijinirea valorilor tradiţionale, iar pe de altă parte de marile puteri, ţări din care
provin STN-urile, prin embargourile comerciale aplicate acestor state;
4. State în plină dezvoltare, care aspiră la rolul de puteri regionale, dar cu o infrastructură
încă insuficient dezvoltată datorită unor condiţii topografice, naturale sau sociale
particulare. Reprezentativ pentru această categorie este cazul Indoneziei, caracterizată
printr-o mare fragmentare insulară şi un grad redus de accesibilitate (mai ales în
Sumatera), prin discrepanţe regionale profunde în dezvoltarea economico-socială, prin
densităţi mari de populaţie şi neuniform repartizate, printr-un trecut conflictual care şi-a
lăsat amprenta asupra dezvoltării actuale. Cu toate acestea, în Indonezia există o serie de
STN-uri: Shell, ING, Toyota, ENI, Nokia, care întăresc ideea că această ţară va înflori din
punct de vedere economic în următorii ani, fapt ce-i va permite consolidarea rolului de
lider regional.
Discrepanţele existente la nivelul ţărilor islamice ce dispun de rezerve de hidrocarburi
reprezintă doar o mică parte din cele ce separă imensul spaţiu al lumii islamice. La polul
opus, statele islamice subsahariene sau cele din stepele Asiei Centrale recent desprinse din
sfera de influenţă exclusivă a Rusiei, prezintă cu totul alte caracteristici economice.
Infrastructura slab dezvoltată a ţărilor sahariene, autarhia economică, gradul mare de
dependenţă a agriculturii faţă de hazardele naturale, instabilitatea politică, dar mai ales lipsa
unor resurse importante de materii prime le fac slab atractive pentru societăţile
transnaţionale.
Alte state islamice, ca Afganistan sau Somalia, sunt bântuite de foamete şi sărăcie, pe
fondul unor războaie civile nesfârşite, a luptelor permanente dintre clanurile tribale rivale şi a
infrastructurii deficitare, în multe cazuri chiar inexistentă, ce limitează chiar şi pătrunderea
ajutoarelor internaţionale la populaţia civilă. Acestea sunt terenurile ideale, propice pentru
dezvoltarea infrastructurilor teroriste. Dintre factorii ce favorizează localizarea nucleelor
teroriste în astfel de spaţii, se pot enumera:
Populaţie săracă şi cu un nivel educaţional redus, favorabilă recrutării, încă de la
vârste fragede, de către organizaţiile teroriste fundamentaliste;
Infrastructură deficitară, ceea ce determină un control slab al autorităţilor centrale
asupra teritoriului statului;
Existenţa unei puteri centrale de orientare fundamentalistă, ce sprijină moral şi logistic
reţelele teroriste (Iranul sub ayatollahul Khomeiyni, Afganistanul sub regimul taliban
sau Libia sub Geddafi);
Relief accidentat, favorabil dezvoltării infrastructurilor teroriste (Afganistan, Iran, nordul
Pakistanului etc);
Achiziţionarea de arme de către grupările teroriste pe baza banilor rezultaţi din
comerţul cu droguri (opium – Afganistan);
Recrudescenţa pirateriei maritime pe fondul criminalităţii organizate şi a luptelor dintre
clanurile tribale rivale (Somalia).
Acestea constituie spaţii total improprii localizării societăţilor transnaţionale, principalul
factor restrictiv constituindu-l, totuşi, instabilitatea politică. Acest fapt se reflectă în mod
evident la nivelul performanţelor economice scăzute şi a sărăciei endemice ce caracterizează
aceste ţări. În Somalia, Etiopia sau Eriteea PNB-ul se situează sub pragul de 200 USD/loc.,
iar în ţări ca Pakistan, Bangladesh, Afganistan, Mauritania, Sudan sau Yemen acesta se
situează între 200 şi 500 USD/loc. Concomitent, consumul de energie electrică se situează în
majoritatea acestor ţări sub 100 kwh/loc.
3.2. Apa şi mizele sale geopolitice şi geostrategice

„ În următoarele decenii, nevoile de apă vor fi în creştere în

special în ţările insuficient dezvoltate. Trebuie să se producă o
adevărată revoluţie la scară mondială ”
(Yves Lacoste)

Dacă importanţa resurselor de petrol pentru spaţiul islamic este de dată relativ recentă,
stând la baza configurării discrepanţelor economice ce îl caracterizează, apa reprezintă una
dintre sursele embrionare ale civilizaţiei islamice. Islamul este o civilizaţie a imenselor spaţii
aride, din Sahara şi Arabia până în India şi Asia Centrală, dar şi o civilizaţie a apei, apa fiind
sinonimă pentru cea mai mare parte a musulmanilor, cu însăşi viaţa.
În condiţiile unui deficit de ansamblu, manifestat cu precădere la nivelul spaţiului arab
din Africa de Nord şi Arabia, rivalitatea asupra resurselor de apă potabilă survine cu
precădere din repartiţia inegală a acestora şi din tendinţa statelor şi autorităţilor locale de a le
stoca pentru consumul intern sau de a le comercializa la preţuri cât mai avantajoase. Astfel
de rivalităţi, care se exprimă prin lucrări sau proiecte hidrotehnice există nu doar între state
ale căror teritorii sunt traversate sau mărginite de acelaşi fluviu, ci şi între regiuni sau oraşe
din cadrul aceluiaşi stat, interesate să valorifice resursele de apă din bazine hidrografice
aflate la relativă distanţă. Dezvoltarea tehnologică a atras multiplicarea posibilităţilor de
deturnare a resurselor de apă, mai ales din zonele transfrontaliere, în folosul unuia sau altuia
dintre statele limitrofe. Astfel, cea mai mare parte din debitul unui fluviu poate fi deturnată prin
canale de sute de kilometri lungime, sau poate fi reţinut un mare volum de apă în lacurile
câtorva baraje mari. De asemenea, rezervele de ape subterane din spaţiile transfrontaliere
pot fi pompate unidirecţional, doar în beneficiul acelor state care dispun de o tehnologie
avansată.
La acestea se adaugă sporul demografic ridicat ce caracterizează ansamblul lumii
islamice şi care impune o creştere considerabilă a necesităţilor de apă dulce, fapt ce
accentuează rivalităţile geopolitice. În cele mai multe cazuri însă, conflictele legate de
resursele de apă se grefează pe rivalităţi geopolitice de altă natură. Din acest punct de
vedere, conflictul arabo-israelian este cel mai reprezentativ. Problema apei se înscrie într-un
context mai larg, în care atât evreii cât şi palestinienii îşi dispută teritoriul istoric. În acest
spaţiu, singurele terenuri acvifere, cu salinitate mai redusă sunt cele din Masivul Golan, de
unde coboară mici cursuri de apă spre Lacul Tiberiada (-212 m, lac cu apă dulce). Aflat sub
controlul Israelului din 1967, acesta constituie punctul strategic major al întregii reţele de
aducţiune a apei, fiind necesare pompe puternice pentru a ridica apa până la nivelul câmpiei
litorale şi al podişurilor, unde locuieşte majoritatea populaţiei. Controlul israelian se exercită şi
asupra pânzelor freatice subterane, fiind interzisă săparea de puţuri sau efectuarea de foraje
fără autorizaţia sa.
Împărţirea resurselor de apă ale Eufratului, Nilului sau Indusului, reprezintă tot atâtea
surse de potenţiale conflicte. Turcia, prin structura sa morfohidrografică, reprezintă în
ansamblul regional, un adevărat castel de ape, de pe teritoriul său izvorând cele două mari
fluvii ale Orientului Mijlociu, care au stat la baza formării civilizaţiei mesopotamiene: Eufratul
(2 230 km) şi Tigrul (1 950 km), ambele având cursuri paralele şi vărsându-se în Golful Persic
printr-un estuar comun – Shatt al Arab. Construirea de către Turcia a unui întreg sistem de
baraje55 pe cursurile superioare ale acestora, în zona montană Taurus, a limitat considerabil
resursele de apă ale vecinilor săi din aval: Siria şi mai ales Irak. Prin aceste lucrări
hidrotehnice, Turcia poate stoca echivalentul debitului de peste un an întreg al celor două
55
20 până în anul 2010.
fluvii, fapt ce ar provoca o penurie de apă pentru o mare parte a populaţiei siriene şi pentru
majoritatea populaţiei din Irak. În plus, proiectul guvernului turc de a dezvolta, în interiorul
frontierelor proprii, mari suprafeţe irigate în câmpiile aluvionare din sudul munţilor Taurus ar
provoca reducerea definitivă a resurselor hidraulice necesare dezvoltării agricole şi urbane a
Siriei şi mai ales a Irakului (Lacoste, 2003, p. 89). La rândul lor, şi aceste două state
rivalizează direct în domeniul valorificării resurselor de apă, deoarece dezvoltarea irigaţiilor în
Siria în aval de marele baraj Tabka de pe Eufrat reduce proporţional ceea ce primeşte Irakul.
Situaţia este relativ similară şi în ceea ce priveşte utilizarea apelor Nilului. Inaugurarea
barajului de la Assuan (1970) a sporit capacităţile de stocare ale Egiptului de la 4 la 165
miliarde m3, fapt ce a permis acestei ţări să facă faţă creşterii demografice (populaţia
triplându-se practic în ultima jumătate de secol)56, populaţie concentrată aproape în întregime
în valea îngustă a Nilului. Cu toate acestea însă, resursele de apă ale Egiptului sunt strict
condiţionate de ceea ce se poate produce în amonte de barajul de la Assuan, în Sudan şi
chiar în Etiopia, de unde provin mare parte din apele Nilului. Este şi raţiunea pentru care
Egiptul revendică, în virtutea antecedentelor istorice, cea mai mare parte a văii Nilului.
Lansarea unor mari proiecte de irigaţii în Sudan şi Etiopia, valorificând apele Nilului Alb şi pe
cele ale Nilului Albastru, îngrijorează guvernul egiptean prin faptul că acestea ar reduce
proporţional apele care ajung la barajul de la Assuan.
În spaţiul Turkestanului ex-sovietic, folosirea neraţională a apelor celor două mari
artere hidrografice (Amu-Daria şi Sâr-Daria), proiect coordonat politic în vremea Uniunii
Sovietice, a avut drept consecinţă un adevărat dezastru ecologic: retragerea considerabilă a
suprafeţei lacului Aral, sursa de alimentaţie a celor două fluvii, concomitent cu sărăturarea şi
deşertificarea întregului spaţiu. În acest context, a fost inevitabil atât colapsul activităţilor
tradiţionale (piscicultura în lacul Aral), cât şi a celor legate de extinderea supradimensionată a
culturilor de bumbac, fără a se ţine seama de capacitatea de suport a ecosistemelor naturale.
A rezultat un mediu intens degradat şi un nivel ridicat al şomajului, fără posibilităţi rapide de
reinserţie profesională. Independenţa acestor state şi implicit sporirea importanţei graniţelor
din Asia Centrală ex-sovietică ridică noi probleme privind partajul resurselor de apă al celor
două fluvii, devenite acum transfrontaliere.
În fine, nu putem epuiza acest subiect fără a aminti că una dintre principalele
componente ale conflictului indo-pakistanez, pe lângă cea legată de Kashmir, este cea legată
de partajul resurselor de apă ale Indusului...
Dar nu numai problemele legate de împărţirea şi gestionarea resurselor de apă se pot
constitui în surse de tensiuni geopolitice, ci şi cele legate de preţul acestora. Situaţia Arabiei
Saudite, unde apa este facturată la consumator de 100 de ori mai ieftin decât la Paris
(ibidem, p. 46), demonstrează că în numeroase cazuri preţul de vânzare al apei nu este
numai în funcţie de preţul de cost (ce rezultă în principal din resurse), ci este în funcţie de
factori geopolitici mult mai complecşi în care resursele financiare datorate petrolului deţin rolul
cel mai important. Dar acestea sunt la rândul lor puternic influenţate şi de deschiderea pe
care guvernele islamice o au faţă de pătrunderea capitalului occidental...
Prin urmare, geopolitica apei într-un mediu arid cum este spaţiul islamic induce
dimensiunea cooperării: o cooperare atât la nivel regional între ţările ce utilizează aceleaşi
sisteme hidrografice cât şi la nivel internaţional, prin asistenţă acordată dezvoltării
infrastructurii tehnico-edilitare. În acest context, crearea unei pieţe regionale a apei în Orientul
Mijlociu ar putea atenua conflictele, contribuind la o repartiţie echitabilă a resurselor la nivelul
consumatorilor şi la o mai bună atragere a investiţiilor pentru dezvoltarea infrastructurii.

56
De la 20 milioane loc. în anii '60 ai secolului trecut, la peste 76 milioane în prezent.
3.3. Clivajele spaţiului economic islamic şi tensiunile induse de acestea

Prin urmare, două ar putea fi considerate postulatele esenţiale ce determină imensele

contraste ce caracterizează lumea islamică:
1. Petrolul atrage capital (în majoritatea cazurilor occidental) care rezolvă problema apei,
făcând chiar posibilă practicarea agriculturii în zone deşertice şi popularea acestora la
standarde de confort occidental;
2. Capitalul atrage inevitabil şi produsele culturii de consum occidentale, care intră în
contradicţie cu tradiţiile autohtone, foarte profund înrădăcinate, favorizând riposta sub forma
accentuării tendinţelor fundamentaliste.
Cele două tendinţe sunt legate indisolubil, prima determinând-o pe cea de a doua. Se
conturează, fapt pe deplin confirmat de realitate, două categorii de externalităţi: pe de o parte
regiunile bogate în petrol, unde se concentrează cele mai importante fluxuri de capital şi cel
mai mare venit mediu pe cap de locuitor, iar pe de altă parte, regiunile sărace, deşertice sau
muntoase, cu un grad de accesibilitate şi o economie autarhică, de subzistenţă, în care, pe
fondul unui control redus din partea statului se dezvoltă infrastructuri teroriste.
Putem identifica deci, o serie de factori ce stau la baza fracturilor economice ale
spaţiului islamic, element esenţial în dinamica sa geopolitică.
1. Înzestrarea cu resurse naturale. Până la descoperirea petrolului, lumea islamică era
considerată ca fiind slab înzestrată cu resurse, imensele deşerturi îngreunând considerabil
posibilităţile de locuire. Resursele de apă sunt cu mult sub media mondială, în unele state
acestea chiar tinzând către zero (Libia, Emiratele Arabe Unite etc.) (Bari, 2003, p. 471).
2. Rata ridicată a natalităţii în majoritatea statelor islamice care, pe fondul recesiunii
economice a condus la o creştere rapidă a numărului de şomeri. Asociată de multe ori şi cu
politici inflexibile în domeniul economic şi al relaţiilor de muncă, bazate pe modele de
dezvoltare depăşite (dezvoltarea supradimensionată a industriei grele şi extractive – Algeria,
Irak), sau cu o negare a libertăţilor economice, această creştere demografică ridică probleme
mari unor state islamice care nu au altă opţiune decât cea de „export” a forţei de muncă
(exemplu concludent, Pakistanul). Consecinţele se regăsesc la nivelul statelor de destinaţie
ale fluxurilor migratorii, în cele mai multe cazuri din lumea occidentală, printr-o slabă inserţie a
imigranţilor ceea ce determină tensiuni sociale, constituind o premisă favorabilă recrutării
acestora de către organizaţiile teroriste cu caracter fundamentalist.
3. Politica internă sau externă a statului, care determină în multe cazuri un grad mare de
insecuritate (individuală sau de grup), concretizată şi în acest caz prin fluxuri migratorii
(refugiaţi politici). Este cazul taberelor de refugiaţi palestinieni din Gaza şi Cisiordania, dar şi
a refugiaţilor afgani, ceceni şi tadjici sau a persecuţiilor pe care regimul lui Saddam Hussein
le-a comis în anii '80, în timpul războiului iraniano-irakian asupra comunităţilor de kurzi şi de
şiiţi; tensiunile interetnice din Sudan, Ruwanda; războiul armeano-azer etc.
4. Deşertificarea, care, pe fondul sărăciei endemice a populaţiei autohtone şi a lipsei
disponibilităţilor financiare de a interveni eficient, înregistrează o extindere necontenită mai
ales în sudul Saharei, cu efecte dezastruoase la nivelul comunităţilor locale (foamete, migraţii
etc). În multe cazuri, la extinderea deşertului contribuie şi suprapopularea ce determină erori
în gestiunea ecosistemelor naturale (practicarea monoculturilor, irigaţii necontrolate ce
determină sărăturarea terenurilor şi retragerea suprafeţelor acvifere – exemplu: Aral).
Toate acestea au repercusiuni negative în economia şi politica statelor islamice
generând puternice discrepanţe la nivelul indicatorilor economico-sociali ai acestora (Anexa
5). Acestea stau la baza migraţiei persoanelor (legală sau ilegală) din ţările cu astfel de
probleme, spre altele, considerate mai „atrăgătoare”. Inevitabil însă, fluxurile migratorii atrag
efecte negative, resimţite atât în plan politic cât şi economic şi social:
 - Efecte politice - ce constau în creşterea eterogenităţii etnice şi implicit, în accentuarea
forţelor centrifuge. În raport de acestea, guvernele centrale au acţionat prin politici de
omogenizare a valorilor etnice sau culturale (inclusiv lingvistice). Exemplul cel mai tipic este
în cazul spaţiului islamic ex-sovietic, dar tendinţe similare s-au înregistrat şi în Sudan,
Pakistan sau chiar Turcia (Kurdistan).
- Efecte economice – existenţa posibilităţilor de „export” a forţei de muncă naţională,
care are un dublu efect: atât pentru ţările receptoare de imigranţi care preferă această situaţie
pentru a menţine anumite sectoare economice, cât şi pentru ţările de origine, deoarece multe
dintre acestea, mai ales cele în curs de dezvoltare, folosesc repatrierile de venituri ale
imigranţilor ca valută în economia proprie (Iordania, Yemen, Liban tec). Ţările din Africa de
Nord şi Orientul Mijlociu sunt deja o sursă importantă de forţă de muncă migrantă, iar
tinereţea populaţiei acestora constituie garanţia perpetuării acestei situaţii (în Africa situaţia
este destul de spectaculoasă: aproape jumătate din populaţia continentului s-a născut după
anul 1980) (Kane, H., 1995, p.15757).
- Criminalitatea organizată. Traficul de persoane este apreciat ca o afacere pe plan
internaţional, alături de traficul de droguri, fluxurile de populaţie favorizând aceste fenomene.
O dezvoltare spectaculoasă au înregistrat-o grupurile criminale de la Est de fosta „Cortină de
Fier”, acestea axându-se în mod special pe comerţul ilegal cu arme, prostituţie, extorcare de
bani, furtul de maşini şi dezvoltarea pieţei negre a petrolului şi ţigărilor. O mare parte din
fondurile ce alimentează organizaţiile teroriste provin din astfel de activităţi.

4. Exacerbarea islamului politic. Terorismul islamic

Terorismul islamic a căpătat o foarte mare atenţie în urma atacurilor asupra S.U.A. din
11 septembrie 2001 şi a celor care le-au urmat, în special cele de la Madrid din 11 martie
2004 şi de la Londra din 7 iulie 2005. Deşi pe bună dreptate toată lumea condamnă
fenomenul terorist islamic, puţini îi înţeleg cauzele. Este terorismul o caracteristică a religiei
islamice? Evident că nu. Coranul, cartea sfântă a Islamului condamnă în mod clar terorismul,
spunând că dacă cineva omoară un om nevinovat este ca şi cum ar fi omorât întreaga
umanitate, iar cine salvează o viaţă e ca şi cum a salvat întreaga umanitate (Coran 5:32). Prin
urmare, terorismul islamic nu reprezintă decât o interpretare denaturată a micului Djihad, prin
acţiunile lor, teroriştii încălcând principiile de bază ale Islamului.
Cel mai adesea, asocierea dintre terorism şi islam derivă pe de o parte din spiritul
militant al islamului, orientat spre obţinerea puterii politice, iar pe de altă parte din puternica
sa rezistenţă la fluxurile globalizante induse de pătrunderea capitalului occidental în spaţiul
islamic. Însă deşi mulţi musulmani sunt anti-americani, doar o proporţie infimă dintre aceştia
susţin terorismul de tip Al-Qaeda. Cel mai adesea anti-americanismul arab, în special şi
musulman, în general, comportă două explicaţii: lunga istorie a intervenţiei americane în
politica şi economia lumii musulmane, ce a indus şi o intervenţie la nivel cultural, prin
promovarea „culturii de consum” specifică lumii occidentale, cât şi suportul tehnologic şi
militar oferit Israelului, principalul inamic al statelor arabe din regiune.
Iată de ce, pornind de la micul Djihad, pe care îl invocă ca legitimitate religioasă, Bin
Laden îşi motivează acţiunile teroriste având ca bază o strategie defensivă, de luptă pentru
păstrarea identităţii comunităţii musulmane împotriva agresiunilor externe, venite în special
dinspre S.U.A. şi Israel, văzut ca ocupant al pământurilor sfinte palestiniene. Astfel, într-o
casetă video din 30 octombrie 2004, acesta afirma că America susţine Israelul, menţionând

57
Kane, H. (1995), Părăsirea căminelor, în vol. „Probleme globale ale omenirii”, Starea Lumii – 1995, coord. Lester R.
Brown, Ed. Tehnică, Bucureşti, pp. 143-162.
atacul Israelului asupra Libanului din 1982 ca moment important în hotărârea sa de a ataca
S.U.A. Ocupaţia Palestinei de către Israel este un alt motiv des menţionat; America are trupe
în Arabia Saudită („ţara sfântă” pentru musulmani şi ţara de origine a lui Bin Laden) şi în
acelaşi timp susţine regimuri ale unor state care nu sprijină fundamentalismul islamic (Turcia,
Pakistan, Indonezia, Egipt, ţinte la rândul lor ale unor acţiuni teroriste).
În acest fel se explică cum principalele organizaţii teroriste, care promovează
fundamentalismul islamic şi-au găsit un teren fertil de apariţie şi dezvoltare în teritoriile
palestiniene: Hamas, Djihadul Islamic Palestinian, Fracţiunea „Abu Abbas”, Frontul Popular
de Eliberare a Palestinei, Organizaţia „Abu Nidal”, dar şi în sudul Libanului (Hezbollah,
Fracţiunea Armatei Revoluţionare Libaneze), Egipt (Djihadul Egiptean, Fraţii Musulmani etc.);
Siria şi Libia (Organizaţia Luptei Armate Arabe, Naţiunea Islamului) (Simileanu, 2003, pp.
118-142) (Fig. 6, Anexa 6).
Ridicarea fundamentalismului islamic la rangul de politică de stat a avut însă loc în
1979 când ayatollahul R. Khomeiny, opozant al politicii pro-occidentale a şahului Reza
Pahlavi, a devenit lider al revoluţiei islamice iraniene. În această calitate s-a făcut remarcat nu
numai prin lovitura de stat prin care a fost îndepărtat ultimul şah al Iranului, ci şi prin
instituirea unui regim care a introdus terorismul ca politică de stat, prima operaţiune majoră
fiind capturarea a 52 de membri ai corpului diplomatic american din Teheran (noiembrie
1979). „Răpitorii din Teheran”, cum au fost numiţi ulterior, au devenit arhetipul teroristului: un
grup de studenţi anonimi, islamişti fanatici, care l-au determinat pe preşedintele american
Jimmy Carter să piardă şansa de a mai fi reales la alegerile prezidenţiale din 1980 (Clipa
2000, I).
Exemplul iranian este cel mai radical, dar nu este singular. Dacă guvernele imediat
post-coloniale au fost în general pro-occidentale în ceea ce priveşte orientările lor politice şi
economice58, cu timpul însă, acestea au făcut loc unora care se identificau din ce în ce mai
puţin cu Occidentul, sau chiar net anti-occidentale, cum ar fi cele din Irak, Libia, R.P.D.
Yemen, Siria, Sudan sau Afganistan. La rândul lor, aliaţii tradiţionali ai S.U.A., precum Turcia,
Arabia Saudită, Pakistan sau Indonezia se confruntă cu puternice presiuni politice islamiste,
iar legăturile lor cu Occidentul sunt subiectul unor tensiuni din ce în ce mai mari. În aceste
condiţii, deşi islamismul politic a reuşit să acceadă la putere nu cu ajutorul armelor ci pe cale
parlamentară, cum a fost cazul Algeriei între 1990-1991 sau al Turciei în 1997 şi 2003, acesta
şi-a dat curând la iveală limitele toleranţei sale, fiind înlăturat (Neguţ, 2005, p. 153).
În pofida acestei recrudescenţe a islamului politic, la provocarea iniţiată de fluxurile
globalizante induse de cultura şi tehnologia occidentală, lumea nu a răspuns unitar,
antrenând o serie de clivaje de natură endogenă. Prima dintre aceste tendinţe se
caracterizează printr-un refuz total de a accepta valorile civilizaţiei occidentale, manifestat fie
în mod violent, prin terorism (cazul Al Qaeda, al fundamentalismului iranian, al talibanilor
afgani sau al grupărilor palestiniene care se opun procesului de pace), fie non-violent, prin
izolare, cum este cazul wahhabiţilor saudiţi. Majoritatea liderilor islamici laici şi moderaţi
doresc însă o reconciliere a valorilor islamice cu cele occidentale, cu modernitatea şi ştiinţa,
garanţie a progresului social şi economic. În fine, o a treia direcţie, adoptată îndeosebi de
guvernul turc, ca premisă a aderării la Uniunea Europeană se situează la polul opus,
promovând modernizarea prin occidentalizare şi excluzând factorul religios din viaţa politică.

58
Cu unele excepţii, cum ar fi Algeria sau Indonezia, unde independenţa s-a datorat unor revoluţii naţionale.
 Unitatea lumii musulmane în privinţa promovării terorismului islamic nu numai că este
departe de a se fi realizat, dar însuşi liderii terorişti par să conştientizeze din ce în ce mai mult
caracterul utopic al acesteia. Dovada: acţiunile teroriste sunt din ce în ce mai mult orientate
nu numai împotriva intereselor occidentale sau israeliene, ci şi împotriva unor musulmani
acuzaţi de colaboraţionism. Şi nu în ultimul rând, victimele colaterale ale acţiunilor teroriste
sunt din rândul populaţiei civile moderate, ceea ce face să se adâncească tot mai mult falia
dintre radicali şi moderaţi.
Privit la nivelul întregului spaţiu islamic, aproape 90%, din cei peste 1,5 miliarde de
musulmani, alcătuiesc ramura sunnită moderată, în viziunea cărora activităţile teroriste
întreprinse de câteva elemente fundamentaliste nu constituie un obiectiv. Pe de altă parte, o
analiză a evoluţiei istorice a islamului ca religie, pune în evidenţă un grad mai înalt de
ecumenism al acesteia faţă de creştinism şi iudaism, religii surori (Stoian, 2005, p. 136).
Pe de altă parte, extrapolate la nivel politic, deşi acţiunile teroriste au înregistrat unele
succese59 acestea sunt punctuale şi departe de a fi cele scontate de liderii terorişti. În plus,
desfiinţarea bipolarităţii scenei politice internaţionale, integrarea europeană, cea euro-
atlantică sau proliferarea organizaţiilor de cooperare regională (NAFTA, ASEAN, APEC etc.)
au dat o puternică lovitură proliferării terorismului internaţional prin crearea unui cadru
legislativ şi instituţional coerent de luptă împotriva acestuia.
Pe acest fond, terorismul islamic al mileniului III tinde să devină dintr-un fenomen cu
substrat politic şi religios, un fenomen care se hrăneşte tot mai mult din clivajele sociale şi
economice. Deşi profilul standard al terorismului islamic tinde să contrazică această
afirmaţie60, localizarea infrastructurilor teroriste, dar şi ajutoarele financiare date familiilor
teroriştilor sinucigaşi, o susţin pe deplin.
Dacă la nivel politic tot mai multe guverne, inclusiv ale unor mari ţări musulmane, cum
sunt Indonezia, Arabia Saudită, Pakistan sau Egipt au înţeles necesitatea luptei împotriva
terorismului, conştientizând că războiul împotriva terorismului este un război în apărarea
democraţiei şi odată cu aceasta, pentru progres economic şi social, localizarea nucleelor şi a
infrastructurilor teroriste tinde să ţină din ce în ce mai puţin seama de factorul politic, în
favoarea celui economic. Ţări subdezvoltate ca Somalia, Kenya sau Sudan, cu o populaţie
săracă şi o infrastructură slab dezvoltată sau regiuni montane cu un grad redus de
accesibilitate cum sunt cele de la graniţa afgano-pakistaneză constituie terenurile favorabile
amplasării infrastructurilor teroriste. Terorismul se rupe tot mai mult de componenta sa
politică şi religioasă devenind tot mai mult o coordonată a subdezvoltării. Dacă pe de o parte
subdezvoltarea atrage localizarea fenomenului terorist, pe de altă parte, tot ea îl eliberează
de forţa sa morală de convingere. Este astfel justificat imperativul dublării acţiunilor politice de
combatere a terorismului de cele orientate în planul dezvoltării economico-sociale.
Şi nu în ultimul rând, efemeritatea alianţelor geostrategice la nivelul actorilor implicaţi
în acţiunile teroriste pune sub semnul întrebării consecvenţa liniei ideologice promovate de
aceştia. Fundamentalismul tinde să destabilizeze chiar şi unele regimuri autocratice ale lumii
musulmane, cum este cazul Algeriei, Pakistanului sau al Arabiei Saudite. În acest context,
duşmanii duşmanilor tăi îţi devin repede prieteni şi fără a mai ţine seama de precepte morale,
culturale sau religioase, adepţii de ieri ai terorismului internaţional devin susţinători ai
războiului terorist. Evoluţia politică a crizei palestiniene poate constitui un exemplu elocvent în
acest sens.

59
Alegerile din Spania care, sub presiunea atentatelor de la Madrid din 11 martie 2004 au înregistrat succesul unui guvern
foarte favorabil retragerii prezenţei militare în Irak sau retragerea prezenţei filipineze din aceeaşi ţară în schimbul eliberării
unui ostatic etc.
60
Dar însăşi dezinformarea şi manipularea reprezintă două dintre componentele de bază pe care se sprijină terorismul
internaţional contemporan.
 Similar a avut loc şi un fenomen invers. Însuşi Osama bin Laden, în anii '80, pe când
activa ca mujahedin în războiul de guerillă împotriva regimului susţinut de sovietici în
Afganistan era un aliat al Occidentului, primind ajutor financiar şi logistic de la comandourile
engleze şi americane (van de Weyer, 2001, p. 101). Iar comandourile teroriste irakiene care
luptă în prezent împotriva prezenţei americane şi europene în această ţară folosesc adesea
armament de provenienţă americană furnizat tot în anii '80 pe când Irakul lui Saddam Hussein
era aliatul S.U.A. împotriva regimului fundamentalist de la Teheran.
Toate acestea slăbesc considerabil credibilitatea ideologică a terorismului
fundamentalist islamic, eliberându-l de dimensiunea etică şi religioasă.

CONCLUZII

Departe de a-şi fi propus o analiză exhaustivă a ISLAMULUI lucrarea de faţă a

încercat să realizeze, înainte de toate, o „radiografie” evolutivă a relaţiilor şi conexiunilor
geopolitice existente atât în interiorul sistemului (lumea islamică), cât şi extrasistem.
Imensitatea spaţiului islamic determină implicit şi o eterogenitate a potenţialului natural,
cultural şi social. Şiiţi sau sunniţi, tradiţionalişti sau modernişti, pacifişti sau revoluţionari, arabi
sau nu, blocul islamic alcătuieşte un conglomerat de o mare diversitate. Prin urmare,
tensiunile cu care se confruntă lumea islamică sunt generate de diverşi factori (religioşi,
politici, economici, culturali şi etnici), cu rădăcini puternice în trecut. Din punctul nostru de
vedere, trei dintre aceştia deţin un rol major, ceilalţi (culturali şi etnici) subordonându-se
acestora:
 religioşi, ale căror rădăcini se regăsesc în divizările ideologice şi culturale ale
islamului embrionar;
 politici, determinaţi de particularităţile tempo-spaţiale ale reacţiilor autohtone la stimulii
veniţi din exterior odată cu penetrarea culturii occidentale în spaţiul islamic;
 economici, ale căror rădăcini se află în profundele disparităţi economico-sociale ale
acestui imens spaţiu geografic, ce au atras sau nu capitalul occidental, cu implicaţii
asupra stimulării contactelor interculturale.
Aplicând teoria sistemelor la spaţiul islamic, pe care ne-am permis să-l asociem cu o
reţea de sisteme, situaţia geopolitică poate accepta mai multe nivele de analiză. Unul dintre
nivele ar fi cel surprins în această lucrare: cel al tensiunilor endogene şi exogene comportate
de reţea. Astfel au fost identificate trei categorii de tensiuni:
1. Tensiuni la nivelul sistemelor (nucleelor islamice):
a) intersisteme
 nucleul arab (Egipt) – nucleul din Africa subsahariană (Sudan): cauză
istorică (revendicări frontaliere) asociată cu cauză economică
(resursele de apă ale văii Nilului);
 nucleul arab (Libia) – nucleul din Africa subsahariană (Ciad): cauză
istorică (revendicări frontaliere – fâşia Aozou);
 nucleul arab (Irak) – nucleul iranian (Iran): cauză istorică (revendicări
frontaliere) cu substrat economic (resursele de petrol);
 nucleul iranian (Iran) – nucleul arab (Arabia Saudită): cauză religioasă
(orientări religioase diferite: şiiţi versus sunniţi) asociată cu cauză etnică
(persani versus arabi);
b) intrasisteme
 nucleul arab: Maroc – Algeria (cauză istorică: revendicări frontaliere);
 nucleul din Africa subsahariană: Niger, Ciad (cauză etnică:
eterogenitate);
  nucleul indonezian: Indonezia – Malayesia (cauză istorică: revendicări
teritoriale).
2. Tensiuni la nivelul subsistemelor (ţărilor islamice):
 Irak: cauză religioasă (orientări religioase diferite: şiiţi versus sunniţi);
 Algeria: cauză religioasă (recrudescenţa fundamentalismului islamic)
care a degenerat chiar în război civil între grupările islamiste şi forţele
guvernamentale;
 Turcia: cauză etnică (dorinţa de secesiune a kurzilor);
 Iran: cauză politico-religioasă (reformişti versus fundamentalişti);
 Uzbekistan: cauză economică care a generat tulburări sociale;
 Kirghistan: tensiuni etnice cu suport economic;
 Tadjikistan: cauză politică (forţe guvernamentale versus grupări
islamiste) asociată cu cauză etnică (lupte între diverse fracţiuni tribale).
3. Tensiuni reţea – exterior (reţea – reţea):
 tendinţele secesioniste ale unor republici islamice din Federaţia Rusă:
Cecenia, Osetia de Nord, Daghestan, Tatarstan;
 exportul de fundamentalism şi terorism al Iranului, completat de
programul său nuclear;
 regimul talibanilor din Afganistan şi sprijinul acordat de aceştia
terorismului internaţional;
 tensiunile dintre Pakistan şi India datorate revendicărilor teritoriale
pentru provincia Kashmir;
 tendinţele secesioniste ale provinciei Nagornâi-Karabah (război între
Armenia şi Azerbaidjan).
Această clasificare a fost posibilă datorită complexităţii problemelor cu care s-a
confruntat lumea islamică de-a lungul istoriei şi a multitudinii de factori care interacţionează în
geneza tensiunilor. În opinia noastră, aceste tensiuni nu vor degenera într-un adevărat „război
civilizaţional”, şi nici nu se va ajunge prea curând la celebra „ciocnire a civilizaţiilor” aşa după
cum afirma Samuel Huntington în lucrarea Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale.
Se afirmă adesea că marea diferenţă dintre creştinism şi islam este că în vreme ce
primul a reuşit să depăşească şocul concilierii cu modernitatea, islamul încă se află în faţa
acestei dileme. Însă, cu cât se va înţelege că modernitatea nu înseamnă asimilare culturală şi
spirituală, ci dimpotrivă, promovarea şi respectarea valorilor autohtone, fundamentele
ideologice ale terorismului islamic vor fi desuete, iar acest „fenomen global” ar putea fi
diminuat. Această „înţelegere” trebuie raportată la ambele reţele: atât la lumea islamică, cât şi
la cea occidentală. Prima trebuie să facă o distincţie clară între modernitate şi asimilare, iar
Occidentul să respecte religia şi drepturile musulmanilor. Oare valul de violenţe sociale ce a
afectat Franţa, cu extindere şi în alte ţări din Europa Occidentală la sfârşitul anului 2005 nu a
avut nici o legătură cu interzicerea purtării vălului islamic în şcoli ? Decizii de acest fel, grefate
pe clivajele economice şi sociale nu au drept consecinţă decât o segregare socială tot mai
profundă, premisă esenţială a alimentării intoleranţei interetnice şi a fundamentalismului
religios. Prin urmare, este necesar să se înţeleagă că limitele globalizării economice şi politice
sunt cele până la care aceasta nu induce efecte şi în plan cultural şi spiritual, antrenând
acţiuni de ripostă. Evident, aceste limite sunt extrem de labile şi permeabile, generând
numeroase stări de tensiune şi conflict.
Însă coexistenţa paşnică a elementelor modernităţii occidentale cu cele ale culturii
autohtone în multe ţări islamice (Turcia, Indonezia, Iordania, Tunisia sau emiratele de la
Golful Persic sunt elocvente în acest sens, ca şi în cazul majorităţii comunităţilor musulmane
din Europa occidentală şi S.U.A.) demonstrează fără echivoc compatibilitatea celor două lumi.
Liderii islamici moderaţi au sesizat avantajele modelului economic şi cultural occidental,
favorizând pătrunderea STN-urilor. Efectele economice şi sociale ale acestei politici au fost
evidente: datorită petro-dolarilor, aceste state au renăscut practic din deşert, a fost rezolvată
problema apei, au apărut oraşe noi, moderne, în plin deşert, venitul pe cap de locuitor şi
standardul de viaţă este de tip occidental. Paradoxuri altădată de neimaginat au devenit
astăzi realitate.
Tensiunile apar şi se dezvoltă pe un fundament economic, în cele mai multe cazuri
parazitând din punct de vedere ideologic religia. La baza fracturilor economice ale spaţiului
islamic stau o serie de factori:
înzestrarea cu resurse naturale;
rata ridicată a natalităţii în majoritatea statelor islamice;
politica internă sau externă a statelor;
deşertificarea.
Toate acestea au repercusiuni negative în economia şi politica statelor islamice
generând tensiuni interne, cu efecte vizibile.
În multe cazuri, islamismul este invocat de marile puteri islamice (Arabia Saudită, Iran,
Egipt, Indonezia) şi ca justificare cultural-istorică pentru dominaţia lor asupra altor ţări
musulmane. Un lucru este cert: rolul islamului ca doctrină naţional-politică diferă de la o ţară
la alta, de la unul fundamental în Iran, Arabia Saudită sau Egipt, la unul nesemnificativ în
Turcia, în acest fel adâncindu-se şi mai mult clivajele din spaţiul islamic. La aceasta se
adaugă numeroasele curente şi forme istorice ale islamului care sunt folosite ca instrumente
politice ale identificării unor comunităţi încărcate adeseori cu energii agresive: satul împotriva
oraşului; poporul împotriva elitelor economice şi politice din opoziţie; partidele cu programe
conservatoare împotriva celor modernizatoare.
Prin urmare, problemele interne ale lumii islamice survin pe fondul unei slabe
organizări a statului, concretizată prin instabilitatea politică, completată în cele mai multe
cazuri, cu aspecte religioase (fundamentalism), economice (autarhie), culturale (indigenizarea
elitelor).
BIBLIOGRAFIE

Abaza, Mona, Stauth, G. (1990), Occidental Reason, Orientalism, Islamic Fundamentalism: a Critique,
în vol. Globalization, knowledge and society, et. Matrin Albrow & Elizabeth King, Sage, London.
Abderahim, L. (2001), Géopolitique de l' islamisme, L' Harmattan, Paris.
Anghelescu, Nadia (1986), Limbaj şi cultură în civilizaţia arabă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
Anghelescu, Nadia (1993), Introducere în Islam, Ed. Enciclopedică, Bucureşti.
Antipa, M. (2004), Securitatea şi terorismul, Ed. Celsius, Bucureşti.
Arădăvoaice, Gh., Iliescu, D., Niţă, D. L. (1997), Terorism, antiterorism, contraterorism, Ed. Antet,
Bucureşti.
Arkoun, M. (1986), L’ Islam: morale et politique, UNESCO, Paris.
Arkoun, M. (1989), Ouvertures sur l’ Islam, Grancher, Paris.
Arkoun, M., Borrmans, M., Arosio, M. (1982), L’ Islam – religion et société, Cerf, Paris.
Arnaldez, R. (1983), Trois Messagers pour un seul Dieu, Albin Michel, Paris.
Arnaldez, R. (1983), Le Coran, guide de lecture, Desclée, Paris.
Aust, St., Cordt, S. (2002), 11 septembrie 2001 – Ziua în care lumea s-a cutremurat, Ed. Runa,
Bucureşti.
Bammate, N. (1957), La Croix et le Croissant, în „La Table Ronde”, Paris.
Barariu, S. (2005), Tulburările din Uzbekistan agită resursele Asiei Centrale, în „Capital”, 21, p. 15.
Barbulesco, L., Cardinal, Ph. (1986), L’ Islam en questions, Grasset, Paris.
Bari, I. (2003), Probleme globale contemporane, Ed. Economică, Bucureşti.
Barna, C. (2004), Terorismul şi religia islamică, în GeoPolitica, II, 9-10, Ed. Top Form, Bucureşti, pp.
121-130.
Bădescu, I. (2004), Tratat de geopolitică, I, Ed. Mica Valahie, Bucureşti.
Berman, P. (2003), Terror and Liberalism, W.W. Norton & Company, New York.
Bodunescu, I. (1978), Flagelul terorismului internaţional, Ed. Militară, Bucureşti.
Bodunescu, I. (1997), Terorismul – fenomen global, Ed. Odeon, Bucureşti.
Bogomilova, Nonka (1999), Instrumentalizarea etnică a religiei în sud-estul Europei, în Altera, 10,
Târgu Mureş.
Borrmans, M. (1981), Orientations pour un dialogue entre chrétiens et musulmans, Cerf, Paris.
Bouamrane, C., Gardet, L. (1984), Panorama de la pensée islamique, Sinbad, Paris.
Bousquet, G. H. (1949), Les grandes pratiques rituelles de l’ Islam, P.U.F., Paris.
Branca, P. (2005), L'islam et l'Occident: un choc de civilisation, în Bulletin européen, 56, 662-663,
Milano, pp. 1-4.
Braudel, F. (1994), Gramatica civilizaţiilor, I - II, Ed. Meridiane, Bucureşti.
Brzezinski, Z. (2000), Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice,
Univers Enciclopedic, Bucureşti.
Buchet, C. (1998), Religie şi putere în relaţiile internaţionale contemporane, Ed. Didactică şi
pedagogică R.A., Bucureşti.
Burckhardt, T. (1969), Introduction aux doctrines ésotériques de l’ Islam, Dervy, Paris.
Cahen, Claude (1970), L’ Islam – des origines au début de l’ empire ottoman, Bordas, Paris.
Cardini, F. (2002), Europa şi Islamul. Istoria unei neînţelegeri, Construcţia Europei, Ed. Polirom, Iaşi.
Caspar, R. (1990), Pour un regard chrétien sur l’ islam, Centurion, Paris.
Chalk, P. (2001), Intensificarea pirateriei maritime, în „Puteri şi influenţe”, Anuar de geopolitică şi
geostrategie, 2000-2001, Beaumarchais Center for International Reseach, Ed. Corint,
Geopolitică şi Geostrategie, 2, Bucureşti.
Charnay, J. P. (1978), Sociologie religieuse de l’ islam, Sinbad, Paris.
Chase, R., Hill, E., Kennedy, P. (1996), Pivotal States and US Strategy, în „Foreign Affairs”, 75, 1.
Chase, R., Hill, E., Kennedy, P. (1998), The Pivotal States: a New Framework for U.S. Policy in the
Developing World, WW Norton, New York.
Chauprade, A., Thual, F. (2003), Dicţionar de Geopolitică, Grupul editorial Corint, Geopolitică şi
Geostrategie, 9, Bucureşti.
Chevalier, J., Gheerbrant, A. (1994), Dicţionar de simboluri, I - III, Ed. Artemis, Bucureşti.
Claval, P. (2001), Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea,
Ed. Corint, Geopolitică şi Geostrategie, 1, Bucureşti.
Clot, A. (1989), Civilizaţia arabă în vremea celor 1001 de nopţi, Ed. Meridiane, Bucureşti.
Corbin, H. (2004), Istoria filozofiei islamice, Ed. Herald, Bucureşti.
Djait, H. (1964), L’ Europe et l’ Islam, Seuil, Paris.
Djait, H. (1989), La Grande Discorde. Religion et politique dans l’ Islam des origines, Gallimard, Paris.
Dobrescu, P. (2004), Geopolitica, Ed. Comunicarea, Bucureşti.
Dorronsoro, G. (2001), Strategia actorilor nestatali şi internaţionalizarea conflictelor, în „Puteri şi
influenţe”, Anuar de geopolitică şi geostrategie, 2000-2001, Beaumarchais Center for
International Reseach, Ed. Corint, Geopolitică şi Geostrategie, 2, Bucureşti.
Dufour, J. L. (2002), Crizele internaţionale. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Ed. Corint,
Geopolitică şi Geostrategie, 7, Bucureşti.
Eliade, M. (1988), Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Eliade, M., Culianu, P. (1996), Islamul, în Dicţionar al religiilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, pp. 163-180.
Fakhry, M. (2004), The Dialogue of Civilization and the Prospects for Peace – Islam and the West, în
GeoPolitica, II, 9-10, Ed. Top Form, Bucureşti, pp. 255-258.
Falcone, F. Sette, A. (2002), Osama bin Laden. Teroare în Occident, Ed. Allfa, Bucureşti.
Folea, T., Voican, Anca, Moraru, D. (2004), Bin Laden – inamicul numărul 1, în Clipa 2000, III.
Fourcher, M. (1993), Fragments d' Europe, Fayard, Paris.
Frăsineanu, Dr. (2005), Geopolitica, Ed. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti.
Frunză, S. (2003), Fundamentalismul religios şi noul conflict al ideologiilor, Limes, Cluj Napoca.
Gamblin, A. (2003), Economia lumii – 2004, Ed. Ştiinţelor sociale şi politice, Bucureşti.
Gardet, L. (1982), Ouvrir les frontières de l’ esprit, Cerf, Paris.
Ghiculescu, Maricica (2005), Ismailismul şi Asasinii, la originile terorismului, în Lumea, XIII, 4 (144), p.
34.
Gibb, H., Kramers, J. H. (edt) (1961), Shorter Encyclopedia of Islam, Leiden & London Brill –Luzac
Co.
Grisset, Pamala, Mahan, Sue (2003), Terrorism in Perspective, Sage publication.
Hodgson, M. (1974), The Venture of Islam: Conscience and History in a World Civilization, I – III,
Chicago.
Hunt, Cătălina (2004), Originile Islamului, în GeoPolitica, II, 9-10, Ed. Top Form, Bucureşti, pp. 47-56.
Huntington, S. (1998), Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet, Oradea.
Hussain, H. (2004-2005), Pakistan: Global Security's Pivotal State, în Washington Quaterly, 28,1,
Washington.
Ianoş, I. (2000), Sisteme teritoriale. O abordare geografică, Ed. Tehnică, Bucureşti.
Joiţa, M., Moraru, D. (2005), Hidra terorismului islamic, în Lumea Magazin, XIII, 1 (141), pp. 32-38.
Jura, C. (2004), Terorismul internaţional, Ed. All Beck, Bucureşti.
Lacoste, Y. (coord.) (1995), Dictionnaire de Géopolitique, Flammarion, Paris.
Lacoste, Y. (2003), Apa. Bătălia pentu viaţă, Mica Enciclopedie Larousse, Enciclopedia Rao,
Bucureşti.
Lammens, H. (2003), Islamul. Credinţe şi instituţii, Grupul editorial Corint, Bucureşti.
Lazăr, M. (2004), Aspecte ideologice şi geopolitice ale renaşterii islamice contemporane, în
GeoPolitica, II, 9-10, Ed. Top Form, Bucureşti, pp. 219-254.
Lazăr, M. (2005), „Dubla articulare”, ideologico-pragmatică, a geopoliticii Republicii Islamice Iran în
spaţiul arabo-musulman, în GeoPolitica, III, 12, Ed. Top Form, Bucureşti, pp. 185-224.
Karimlii, F. (2004), Hurufismul: o încercare de pătrundere a Renaşterii în Islam, în GeoPolitica, II, 9-
10, Ed. Top Form, Bucureşti, pp. 70-78
Kegley, Ch., Wittkopf, E. (1995), World Politics. Trend and Transformation, Ed. St. Martin Press, New
York
Kiljunen, K. (2001), Statele lumii şi drapelele naţionale, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti
Klare, M., (2005), Sfidarea nucleară. Urmează Iranul ?, în „Lumea”, XIII, 9 (149), pp. 22-26
Mari, J. P. (2005), Călătorie în inima Hamas, Nouvel Observateur şi Lumea Magazin, XIII, 5 (145),
pp.18-20.
Martin, K. (1994), Hizbullah: The Calculus of Djihad, în vol. „The Fundamentalism Project”, I,
„Fundamentalisms and State”, ed. Martin E. Marty, R. Scott Appleby, The University of
Chicago Press.
Massoulié, F. (2003), Conflictele din Orientul Mijlociu, Ed. Bic All, Bucureşti.
Matei, H., Neguţ, S., Nicolae, I., (2003), Enciclopedia statelor lumii, ed. a IX-a, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Măndiţă, Mădălina, Jianu, Gabriela (2005), Conflictul israeliano-palestinian şi noile sale provocări
geopolitice, în Geopolitica, IV, 1 (5), Centrul de Geopolitică şi Antropologie Vizuală,
Universitatea Bucureşti, pp. 103-108
McLean, L. (coord.), Oxford. Dicţionar de politică, Univers Enciclopedic, Bucureşti.
Mérad, A. (2003), Islamul contemporan, Ed. Corint, Microsinteze, 53, Bucureşti.
Molé, M. (1965), Les mystiques musulmans, P.U.F., Paris.
Molla, C. (1989), L’ Islam - c’ est quoi ? 150 questions et réponses, Labor et fides, Genève.
Nasr, S. H. (1971), Ideals and Realities of Islam, George Allen & Unwin, London.
Neguţ, S. (2005), Introducere în geopolitică, Ed. Meteor Press, Bucureşti.
Nezan, K. (2001), Candidatura turcă la Uniunea Europeană şi chestiunea kurdă, în „Puteri şi
influenţe”, Anuar de geopolitică şi geostrategie, 2000-2001, Beaumarchais Center for
International Reseach, Ed. Corint, Geopolitică şi Geostrategie, 2, Bucureşti.
Nicolaescu, Gh. (2004), Binomul Islamism – Fundamentalism în ecuaţia începutului de mileniu, în
GeoPolitica, II, 9-10, Ed. Top Form, Bucureşti, pp. 1-6.
Paul, V., Coşcodaru, I. (2003), Centrele de putere ale lumii, de la unipolaritate la multipolaritate, Ed.
Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti.
Păcurar, A. (2004), Schimbarea la faţă a Islamului, în GeoPolitica, II, 9-10, Ed. Top Form, Bucureşti,
pp. 99-100.
Popa, M., Matei, H. (1993), Mică enciclopedie de istorie universală. Statele lumii contemporane, Ed.
Iri, Bucureşti.
Prevelakis, G. (2001), Balcanii. Cultură şi geopolitică, Ed. Corint, Geopolitică şi Geostrategie, 3,
Bucureşti.
Puia, I. (1992), Palestina – istorie şi prezent, Bucureşti.
Ranstorp, Magnus (1996), Terrorism in the name of religion, Journal of International Affairs, 50,1, pp.
41-62
Rădoi, Mireille (2004), Islamul, drepturile politice şi libertatea, în GeoPolitica, II, 9-10, Ed. Top Form,
Bucureşti, pp. 57-60.
Rădulescu, M. (2005), Europa în mişcare, Ed. Tritonic, Bucureşti, cap. III: Studiu de caz: Turcia şi
Germania, pp. 89-120.
Rocher, L., Charqaoui, F. (1986), D’ une foi à l’ islam en Occident, Seuil, Paris.
Rodinson, Maxime (1980), La fascination de l’ Islam, Maspéro, Paris.
Ruthen, M. (2005), Islamul – Foarte scurtă introducere, Ed. All, Bucureşti.
Said, E. (1980), L’ Orientalisme. L’ Orient crée par l’ Occident, Seuil, Paris.
Săgeată, Marcela (2005), Dificultăţi de ordin cultural în cadrul negocierilor privind implantarea
companiilor transnaţionale în spaţiul islamic, în Jurnalul Economic, VIII, 15, Ed. ASE,
Bucureşti.
Săgeată, R. (2004), Islamul în drapelele naţionale, în GeoPolitica, II, 9-10, Ed. Top Form, pp. 163-174.
Săgeată, R. (2005), Ciscaucazia şi mizele echilibrului geostrategic din estul bazinului pontic, în
GeoPolitica, III, 14-15, Ed. Top Form, pp. 41-48.
Săgeată, R., Nedea, Marcela (2005), Riscul terorist mondial, în GeoPolitica, III, 12, Ed. Top Form,
Bucureşti, pp. 59-71.
Schach, J. (1983), Introduction au droit musulman, Maisonneuve et Larose, Paris.
Schacht, J., Bosworth, C.E. (edt) (1979), The Legacy of Islam, Oxford University Press, Oxford & New
York.
Servier, J. (1964), L' homme et l' invisible, Paris.
Simileanu, V. (2003), Asimetria fenomenului terorist, Ed. Top Form, Bucureşti.
Simileanu, V. (2004), Radiografia terorismului, Ed. Top Form, Bucureşti.
Simileanu, V. (2004), Incursiune în Islam, în GeoPolitica, II, 9-10, Ed. Top Form, Bucureşti, pp. 7-15.
Sourdel, D. (1979), L’ Islam médieval, P.U.F., Paris.
Sourdel, D., Sourdel-Thomine, Janine (1975), Civilizaţia islamului clasic, Ed. Meridiane, Bucureşti.
Stoian, Ana-Maria (2004), Terorismul şi Islamul – o analiză critică a unei false analogii, în GeoPolitica,
II, 9-10, Ed. Top Form, Bucureşti, pp. 131-136.
Thoraval, Y., Ulubeyan, G. (2003), Lumea musulmană. O religie, societăţi multiple, Mica enciclopedie
Larousse, Enciclopedia Rao, Bucureşti.
Tocqueville, Alexis de (2004), Războaiele cu arabii, Ed. Tritonic, Bucureşti.
Troncotă, T. (2004), Islamul ca mod de guvernare, în GeoPolitica, II, 9-10, Ed. Top Form, Bucureşti,
pp. 109-120.
Van de Weyer, R. (2001), Islamul şi occidentul. O nouă ordine politică şi religioasă după 11
septembrie, Ed. Allfa, Bucureşti.
Văduva, Gh. (2004), Geopolitica Islamului: o geopolitică fractală, în mozaic, în GeoPolitica, II, 9-10,
Ed. Top Form, Bucureşti, pp. 29-35.
Vergatti, R. Ş. (2004), Relaţia om-natură-divinitate în lumea islamică, în GeoPolitica, II, 9-10, Ed. Top
Form, Bucureşti, pp. 23-28.
Zainea, E. (2000), Globalizarea, şansă sau blestem ?, I, Condiţionările creşterii economice, Ed.
Valand Print, Bucureşti
Zainea, E. (2004), Elemente de tensiune şi conflict în spaţiul islamic, în GeoPolitica, II, 9-10, Ed. Top
Form, Bucureşti, pp. 259-288.
Zăpârtan, L. P. (2002), Relaţiile internaţionale, Ed. Studia, Cluj Napoca.
* * * (1954), The Encyclopedia of Islam, I – VI, ed. a 2-a, Leiden.
* * * (2001-2003), Clipa 2000, I-III, S.C. Lumea Magazin S.A.
* * * (2003), Căderea Bagdadului. Irak: Jurnal de război, Ed. Ziua, Bucureşti.
www.coca-cola.com
www.McDonald’s.com
www.shell.com
www.ing.com
www.toyota.com
www.eni.com
www.nokia.com
www.lukoil.com
www.nationmaster.com
Anexa 1 – Nucleele şi statele islamice

Statul Date generale Ponderea islamului

Anul Suprafaţa Populaţia Spor PNB/ Alfabeti Islamici Sunniţi Şiiţi
indepen (km2) (mil. loc.) natural loc. zare (%) (%) (%)
denţei (%o) (USD) (%)

Nucleul islamic arab

- State islamice (peste 80% populaţiei islamică)
Algeria 1962 2.381.741 30,8 14,3 1550 68,1 99,7 Maj.
Arabia Saudită 1932 2.248.000 22,7 31,5 6900 62,8 98 Maj.
Bahrain 1971 694,25 0,7 16,7 7640 85,2 81,8 20,5 61,3
E.A.U. 1971 83.600 3,1 14,3 17965 79,2 96 80 16
Egipt 1922 997.739 65,2 17,6 1380 51,4 90 Maj.
Iordania 1946 89.342 5,1 23,6 1630 88,8 96 36,5 59,5
Irak 1932 435.052 23,3 28,4 850 58 97 33 64
Kuwait 1961 17.818 2,3 19,5 20910 79,3 85 45 30
Libia 1951 1.757.000 5,7 24,2 6700 76,2 97 Maj.
Maroc 1957 458.730 29 18,3 1190 43,7 98,3 Maj.
Oman 1970 309.500 2,5 33,9 5950 80 87,7 Maj.
Qatar 1971 11.427 0,6 11,6 11600 79,4 82,7 Maj.
Siria 1941 185.180 16,7 25,4 970 74,4 90 74 16
Tunisia 1956 164.150 9,8 12,1 2090 74,4 98,9 Maj.
Yemen 1918,67 555.000 18,1 33,8 360 50,5 99 54 45
- State cu populaţie majoritar islamică (50-80% populaţie islamică)
Liban 1943 10.400 3,6 13,8 3700 86,4 55,3 21,3 34
- State cu minorităţi islamice importante (10-50% populaţie islamică)
Israel 1948 20.425 6,258 15,7 16310 96,7 15,1

Nucleul islamic din Africa subsahariană

- State islamice (peste 80% populaţie islamică)
Comore 1975 1.862 0,566 30,5 350 57 98 Maj.
Djibouti 1977 23.200 0,461 26,1 790 46,2 97,2 Maj.
Gambia 1965 10.689 1,411 29,1 330 38,6 95,4 Maj.
Guineea 1958 245.857 7,614 22,3 490 35,9 85 Maj.
Mali 1960 1.248.574 11,009 30,1 240 31 82 Maj.
Mauritania 1960 1.030.700 2,591 29,3 390 37,7 99,1 Maj.
Niger 1960 1.267.000 10,355 28 190 13,6 89 Maj.
Sahara Occ. t. dep. 252.120 0,240 * 320 * 100 Maj.
Somalia 1960 637.000 7,489 28,9 110 24 99 Maj.
- State cu populaţie majoritar islamică (50-80% populaţie islamică)
Burkina Fasso 1960 274.400 12,272 28,3 240 23,0 48,6 Maj.
Ciad 1960 1.284.000 8,707 33,1 210 48,1 53,9 Maj.
Nigeria 1960 923.768 126,636 25,8 260 64,1 50 Maj.
Sierra Leone 1961 71.740 5,427 25,9 130 * 60 Maj.
Sudan 1956 2.503.890 36,080 27,9 330 50,8 70 Maj.
- State cu minorităţi islamice importante (10-50% populaţie islamică)
Benin 1960 112.760 6,591 30,3 380 37 20,6 Maj.
Camerun 1960 475.422 15,803 24,7 600 63,7 21,2 Maj.
Centrafricană, R 1960 622.436 3,577 19,1 290 60 15,6 Maj.
Côte d' Ivoire 1960 322.463 16,393 24,2 670 40,1 38,7 Maj.
Eritrea 1993 121.144 4,298 30,4 200 20 44,7 Maj.
Etiopia 1896 1.133.882 65,892 27,5 100 35,5 32,9 Maj.
Ghana 1957 238.533 19,894 18,7 400 70,2 19,7 Maj.
Guineea Bissau 1973 36.125 1,316 24 160 54,9 39,9 Maj.
Liberia 1847 97.754 3,226 30,2 490 38,3 16 Maj.
Malawi 1964 118.484 10,491 15 180 58 20 Maj.
Mauritius 1968 2.040 1,195 9,7 3540 82,9 16 Maj.
Mozambic 1975 812.379 19,371 13 220 43,8 10,5 Maj.
Tanzania 1961 945.090 36,232 26,7 260 67,8 37 Maj.
Togo 1960 56.785 5,153 25,8 320 51,7 13 Maj.
Uganda 1962 241.038 23,986 29,5 320 65 16 Maj.
Nucleul islamic turcofon
- State islamice
Azerbaidjan 1991 86.600 8,105 7,5 460 97,3 93,4 23,4 70
 Kirghistan 1991 199.900 4,934 11,5 300 97 75 Maj.
Turcia - 779.452 66,229 12,4 2900 85 97,2 67 30
Turkmenistan 1991 488.100 5,462 19,6 670 97,7 87 Maj.
Uzbekistan 1991 447.400 25,155 18,1 720 99 76,2 Maj.
- State cu populaţie majoritar islamică
Albania 1912 28.703 3,091 13,5 930 91,8 38,8 Maj.
Bosnia&Herţeg. 1992 51.129 3,922 - 8,6 1210 * 43 Maj.
Kazahstan 1991 2.724.900 14,868 6,7 1250 99 47 Maj.
- State cu minorităţi islamice importante
Rusă, Fed. 1991 17075400 144,417 - 4,5 2250 98 10 Maj.

Nucleul islamic iranian

- State islamice (peste 80% populaţie islamică)
Afganistan 1919 652.225 26,813 23,8 930 31,5 98 89 9
Iran - 1.629.918 63,442 12,8 1810 73,4 95,6 5,5 90,1
Tadjikistan 1991 143.100 6,252 24,4 280 98,7 85 80 5

Nucleul islamic pakistanez

- State islamice (peste 80% populaţie islamică)
Bangladesh 1971 147.570 131,270 16,7 1370 38,1 85,8 Maj.
Maldive 1965 298 0,275 30 1200 93,2 90 Maj.
Pakistan 1947 796.095 144,617 26,8 470 42,7 96,1 79,1 17
- State cu minorităţi islamice importante
India 1947 3.166.414 1029,991 15,9 440 65,4 12 Maj.
Sri Lanka 1948 65.610 19,399 10,2 820 90,2 9 Maj.

Nucleul islamic indonezian

- State islamice (peste 80% populaţie islamică)
Indonezia 1945 1.922.570 212,195 13,6 600 83,8 87 Maj.
- State cu populaţie majoritar islamică
Brunei 1984 5.765 0,344 17,4 22278 89,1 64,4 Maj.
Malaysia 1957 329.845 22,602 18,9 3390 83,5 47,6 Maj.
- State cu minorităţi islamice importante (peste 10% din populaţia totală)
Singapore 1965 683 3,332 8,6 24150 93,5 14,9 Maj.
* Din populaţia totală.
** Din populaţia islamică. Restul până la 100% este alcătuit din alte secte islamice (wahhabiţi, ibadiţi etc).

Sursa: Matei, H., Neguţ, S., Nicolae, I. (2003), Enciclopedia statelor lumii, ed. a IX-a, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti
Anexa 2 – Islamul din spaţiul ex-sovietic

Unitatea Statutul Supr. Populaţia Structura Structura Domeniul

politico – (kmp) (loc) etnică confesională geopolitic
administrativă dominantă
ABHAZIA Republică autonomă 8 600 510 000 -georgieni -creştinism Transcaucazia
în Georgia -abhazi: 21% (ortodoxism)
(1930) -armeni, ruşi -islamism
ADÂGHEIA Republică autonomă 7 600 450 000 -ruşi: 68% idem Ciscaucazia
în Fed. Rusă (1991) -adâghei: 29%
ADJARIA Republică autonomă 2 900 400 000 - georgieni idem Transcaucazia
în Georgia (1921) musulmani
AZERBAÏDJAN Republică 86 600 8 105 000 -azeri: 90% -islamism: Transcaucazia
independentă -ruşi: 2,5% 93,4%
(1991) -avari, evrei, (şiiţi:70%,
ucraineni sunniţi:23,4%)
BAŞKIRSTAN Republică autonomă 143 500 4 000 000 -ruşi: 39,3% -creştinism Regiunea
în Fed. Rusă 1 500 000 -tătari: 28,4% (ortodoxism) Volga-Ural
(1919) başkiri -başkiri: 21,9% -islamism
CECENIA Republică autonomă -ceceni -islamism Ciscaucazia
în Fed. Rusă (1936) * * -ruşi -creştinism
independentă-1991 (ortodoxism)
CIUVAŞIA Republică autonomă 18 300 1,338 mil. -ciuvaşi:67,8% idem Regiunea
în Fed. Rusă (1925) -ruşi:26,7% Volga-Ural
DAGHESTAN Republică autonomă 50 300 1 804 000 -avari: 27,5% -islamism Ciscaucazia
în Fed. Rusă -darghini:16% (majoritar)
(1921) -lezghieni:11%
-ruşi:5,2%
-lachi:5%
-azeri:4,1%
-tabassarani:4%
-rutuli:0,8%
-aguli:0,8%
-tachuli:0,3%
IAKUŢIA Republică autonomă 3,1 mil. 1 100 000 -ruşi: 50,3% -creştinism Siberia
(SAKHA) în Fed. Rusă -Iakuţi:33,4% (ortodoxism)
(1922) -islamism
INGUŞETIA Republică autonomă 16 000 250 000 -ruşi idem Ciscaucazia
în Fed. Rusă (1936) -inguşi:12,9%
KABARDINO- Republică autonomă 12 500 415 000 -kabardini:48% idem Ciscaucazia
BALKARIA în Fed. Rusă -ruşi:31,9%
(1921) -balkari:9,4%
KARATCHAEV Republică autonomă 14 100 415 000 -karatchai:45% idem Ciscaucazia
CERKESIA în Fed. Rusă -cerkesi:25%
-ruşi:13%
KAZAHSTAN Republică 2,7 mil. 14,87 mil. -kazahi:53,4% -islamism: Turkestan
independentă -ruşi:30% 47% (sunniţi)
(1991) -ucraineni:3,7% -creştinism
KIRGHISTAN Republică 199 900 4,9 mil -kirghizi:64,9% -islamism: Turkestan
independentă -uzbeci:13,8% 75%(sunniţi):
(1991) -ruşi:12,5% -creştinism:
-hui, ucraineni 6,7%
MARI Republică autonomă 23 200 750 000 -ruşi:47,5% -ortodoxism Regiunea
în Fed. Rusă (1936) -mari:43,3% -islamism Volga-Ural
TATARSTAN Republică autonomă 68 000 3,64 mil. -ruşi -creştinism Regiunea
în Fed. Rusă (1920) -tătari:43,3% (ortodoxism) Volga-Ural
Independentă -1991 -islamism
TADJIKISTAN Republică 143 100 6,25 mil. -tadjici:64,9% -islamism: Turkestan
independentă -uzbeci:25,9% 85% (sunniţi:
(1991) -ruşi:3,5% 80%,şiiţi:5%)
TURKMENIS- Republică 488 100 5,46 mil. -turkmeni:77% -islamism: Turkestan
TAN independentă -uzbeci:9,2% 87% (sunniţi)
(1991) -ruşi:6,7% -creştinism:
-kazahi:2% 2,4%
MORDVINIA Republică autonomă 26 200 963 500 -ruşi:60,8% idem Regiunea
 în Fed. Rusă -mordvini:32,5% Volga-Ural
UDMURTIA Republică autonomă 42 000 1 606 000 -ruşi:58,9% idem Regiunea
în Fed. Rusă (1934) -udmurţi:30,9% Volga-Ural
UZBEKISTAN Republică 447 000 22,7 mil. -uzbeci:75,8% -islamism: Turkestan
independentă -ruşi:6% 76,2 (sunniţi)
(1991) -tadjici:4,8% -ortodoxism:
-kazahi:4% 9%

Sursa: Lacoste, Y. (coord. ) (1995), Dictionnaire de Géopolitique, Ed. Flammarion, Paris, cu completări.
Anexa 3 - Turcia şi Uniunea Europeană

Populaţia Speranţa la Evoluţie

STATUL Suprafaţa (mii loc.) viaţă Rata IDU ISSDU VNB/loc PIB/loc PPC/loc
(km2) 2002 2025 Femei Bărbaţi şomajului (mld. % (USD)
USD) (1990-
2002)
STATE MEMBRE
Austria 83860 8,1 8,4 81 75 6,9 0,929 0,924 23940 1,8 26730
Belgia 30521 10,3 10,8 82 75 10,8 0,937 0,931 13850 1,9 25520
Danemarca 43090 5,4 5,9 79 75 4,9 0,930 0,928 30600 2,0 29000
Finlanda 338150 5,2 5,3 81 74 9,1 0,930 0,928 23780 2,6 24430
Franţa 551500 59,5 64,2 82,8 75,6 9,3 0,925 0,923 22730 1,5 23990
Germania 356980 82,4 78,1 81 75 10,4 0,921 0,924 23560 1,2 25350
Grecia 131960 11,0 10,4 81 76 10,5 0,892 0,886 11430 2,0 17440
Irlanda 70283 3,8 4,5 79 74 5,8 0,930 0,923 22850 6,8 32410
Italia 301270 58,1 57,5 83 77 10,5 0,916 0,910 19390 1,4 24670
Luxemburg 2586 0,4 0,6 81 75 2,9 0,930 0,920 39840 4,2 53780
Olanda 40840 16,1 17,7 81 76 2,3 0,938 0,934 24330 2,3 27190
Portugalia 91980 10,4 9,7 80 73 4,1 0,896 0,892 10900 2,6 18150
Reg. Unit 244880 59,5 64,8 80 75 3,8 0,930 0,928 25120 2,5 24160
Spania 505900 41,3 44,3 83 76 11,4 0,918 0,912 14300 2,2 20150
Suedia 449964 8,9 9,5 82 77 4,0 0,941 0,940 25400 1,7 24180
UE – 15 3243764 380,4 391,7 81,12 75,25 7,1 0,924 0,920 22801,3 2,5 26476,7
Cehia 78860 10,3 10,3 78 72 8,5 0,861 0,857 5310 1,3 14720
Cipru 9520 0,9 * * * * * * * * *
Estonia 45100 1,4 1,2 76 65 12,6 0,833 0,831 3870 1,6 10170
Letonia 64600 2,3 2,2 76 65 7,8 0,811 0,810 3230 - 1,0 7730
Lituania 65200 3,5 3,5 78 68 12,6 0,824 0,823 3350 - 1,6 8470
Malta 316 0,35 * * * * * * * * *
Polonia 323250 38,6 38,6 78 70 17,8 0,841 0,839 4230 4,4 9450
Slovacia 49010 5,4 5,2 77 69 18,6 0,836 0,834 3760 1,9 11960
Slovenia 20254 2,0 2,0 79 72 7,4 0,881 0,879 9760 3,0 17130
Ungaria 93030 10,1 9,2 76 67 6,4 0,837 0,834 4830 2,1 12340
Extindere 749140 74,85 72,20 77,25 68,5 11,46 0,840 0,838 4792,5 1,46 11496
2004
UE – 25 3992904 455,25 463,9 79,18 71,87 9,28 0,882 0,879 13796,9 1,98 18986,35
STATE CANDIDATE
Bulgaria 110912 7,8 6,6 75 68 17,9 0,795 0,794 1650 - 0,6 6890
România 238390 22,4 20,6 74 67 10,0 0,773 0,771 1720 - 0,1 5830
Extindere 174651 30,2 27,2 74,5 67,5 13,95 0,784 0,782 1685 - 0,35 6360
2007
Turcia 774820 67,3 85,0 72 67 8,5 0,734 0,726 2530 1,7 5890

VNB/loc. = Venit naţional pe locuitor

IDU = Indicatorul de dezvoltare umană
ISSDU = Indicatorul specific pe sexe al dezvoltării umane
* = Lipsă date

Sursa: Gamblin, A. (coord.) (2003), Economia lumii – 2004, Ed. Ştiinţelor sociale şi politice, Bucureşti.
Anexa 4 – Societăţi transnaţionale în spaţiul islamic
SOCIET ĂŢI TRANS NAŢIONALE
STATUL Coca Cola McDonald's Shell ING Toyota ENI Nokia Lukoil
SUA SUA Germ. Olanda Japonia Italia Finlanda Rusia
Ind. Ind. Petrochi Finaciar- Construcţii Petrochi Telefonie Petrochi
alimentară alimentară mie Bancar de maşini mie mobilă mie
Afganistan
Albania
Algeria X X
Arabia Saudită X X X
Azerbaidjan X
Bahrain X X
Bangladesh X
Bosnia-Herteg.
Brunei X
Burkina Faso X
Ciad
Comore
Djibouti X X
Egipt X X X X X
E.A.U. X X X X X
Gambia X
Guineea
Indonezia X X X X X
Iordania X
Irak X
Iran X X
Kazahstan X X
Kirghistan
Kuwait X X X X
Liban X X
Libia X
Malaysia X X X X X X X
Maldive
Mali X
Maroc X X
Mauritania X X
Niger
Nigeria X X
Oman X X X X
Pakistan X X X X
Qatar X X X
Sierra Leone
Siria
Somalia X X
Sudan X
Tadjikistan
Tunisia X X X
Turcia X X X X X X X
Turkmenistan
Uzbekistan
Yemen
* lipsă date
Surse: www.coca-cola.com, www.McDonald's.com. www.shell.com. www.ing.com., www.toyota.com., www.eni.com. www.nokia.com.
www.lukoil.com., (ianuarie 2006).
Anexa 5 – Spaţiul islamic. Principalii indicatori economico-sociali

Venit pe Populaţie Rezerve Consum de Media de Cheltuieli Utilizatori de Speranţa

STATUL locuitor sub pragul de petrol energie pe şcolarizare pentru internet la de viaţă
($ / loc) sărăciei (mld. locuitor a adulţilor educaţie 1000 loc. (ani)
(2002) (% din total) barili) (kwh) (ani) (% din PIB)
Afganistan 10,02 53 0 17,1 1,7 1,8 0,03 46,97
Albania 575,36 25 185,5 1655,35 8 2,8 8,4 72,37
Algeria 976,36 23 13100 703,90 9 4,5 15,4 70,54
Arabia Saudită 3966,99 0 261700 4307,67 6 7,2 56,8 68,73
Azerbaidjan 343,15 49 589 2104,4 11 3 37,9 63,16
Bahrain 5556,81 0 125 8453,61 9 4,2 284,3 73,72
Bangladesh 41,03 45 28,45 98,74 5 1,3 1,7 61,33
Bosnia-Herteg. 816,7 25 0 1832,05 * * 22,57 72,29
Brunei 13159,3 0 1255 6235,88 12 * 94 74,3
Burkina Faso 51,53 45 0 19,24 10 2,4 3,55 44,46
Ciad 117,12 80 0 9,05 6 * 1,55 48,51
Comore 41,12 60 0 29,47 8 4,2 7,4 61,18
Djibouti 283,19 50 0 351,16 6 * 13,6 43,13
Egipt 198,95 16,7 3308 902,64 * 4,4 3,8 70,41
E.A.U. 9239,17 0 * * 7 1,7 * 74,75
Gambia 28,12 * 0 47,75 * 3,5 15,6 54,38
Guineea 40,48 40 0 77,78 6 * 4,23 49,54
Indonezia 215,44 27 7083 368,14 9 0,6 33,06 68,94
Iordania 604,69 30 445 1190,97 10 6,4 79,34 77,88
Irak 655,80 * 113800 1284,37 6 * 0,95 67,81
Iran 637,18 40 94390 1703,96 * 3,3 63,2 69,35
Kazahstan 570,92 19 2709 3184,51 11 * 16,46 63,48
Kirghistan 83,81 40 * 2032,65 10 * 29,54 63,66
Kuwait 15333,9 0 97680 12538,5 8 * 242,7 76,65
Liban 1279,4 28 0 1944,59 10 2,1 104,5 72,07
Libia 2344,78 * 29750 3255,29 9 5,7 27,74 76,07
Malaysia 1054,49 8 3729 2855,59 9 * 362,88 71,67
Maldive 641,64 * 0 311,65 7 * 42,9 63,3
Mali 66,93 64 0 39,124 9 2,1 2,19 45,43
Maroc 392,96 19 900 446,43 9 4,9 24,4 70,04
Mauritania 136,38 40 0 47,39 9 3,7 3,2 51,93
Niger 26,31 63 0 26,72 6 * 1,2 42,21
Nigeria 91,48 60 27000 113 6 0,5 5,8 51,01
Oman 3094,9 * 5703 2873,1 * 3,2 59,96 72,58
Pakistan 82,81 32 383,4 297,1 5 2,3 9,2
Qatar 11783,3 0 14510 9983,19 6 * 145,99 73,14
Sierra Leone 16,36 68 0 * * 0,9 * 42,84
Siria 356,66 20 * * * * * 69,39
Somalia * * 0 * 8 0,3 * 47,34
Sudan 76,07 40 0 * 8 1,4 * 57,73
Tadjikistan 43,44 60 0 * 9 2 * 64,37
Tunisia 674,84 7,6 0 * 11 6,6 74,4 *
Turcia 1127,32 20 * * 9 3,2 * 71,8
Turkmenistan 615,91 58 * * * * * 61,19
Uzbekistan 91,5 28 * 7,4 * * 64 *
Yemen 205,09 45,2 * * * * 60,97 *
* lipsă date
Surse: CIA World Factory, 2002. World Development Indicators, 2002, CD-ROM, Washington DC; CIA World Factbook, Dec. 2003, preluat
de pe www.nationmaster.com (ianuarie 2006).
Anexa 6 – Internaţionalizarea terorismului fundamentalist islamic

Data Acţiunea teroristă Organizaţia care a Consecinţe

revendicat-o
5 sep. 1972 Asasinarea a 12 atleţi israelieni cu prilejul Olimpiadei de la München Septembrie Negru 12 morţi
1972-1973 Asasinarea a trei conducători palestinieni în Franţa * 3 morţi
1975 Răpirea miniştrilor petrolului, Viena * -
dec. 1973 Masacru la Fiumicino (Italia) Septembrie Negru *
3 feb. 1976 Atac asupra unui autobuz de copii în Djibouti * 11 morţi
27 iun. 1976 Deturnarea unui avion Air France la Ennebe, Uganda Septembrie Negru 20 morţi,
100 răniţi
11 dec. 1976 Luarea de ostateci la reşedinţa diplomatului japonez, Lima, Peru * 18 morţi,
25 răniţi
23 mar. 1977 Deturnarea trenului 747, Bovensmile, Olanda * -
13 oct. 1977 Deturnarea avionului companiei Lufthansa, Mogadiscio, Somalia * 3 răniţi
1977-1978 Asasinarea a trei conducători palestinieni în Franţa Abu Nidal 3 morţi
(2 atentate)
1 aug. 1978 Atentat cu bombă, Bolognia, Italia * 76 morţi,
188 răniţi
30 apr. 1980 Atentat la Ambasada Iranului, Gate, Londra * 1 mort
18 iul. 1980 Atentat la Paris asupra lui Shapour Bahtiar, fost ministru al şahului iranian * -
3 oct. 1980 Atentat asupra unei sinagogi din Paris Abu Nidal 4 morţi
12 răniţi
4 sep. 1981 Asasinarea lui Louis Delamare, ambasadorul francez în Liban * 1 mort
3 apr. 1982 Asasinarea diplomatului israelian Barsimentov Fracţiunile armate 1 mort
republicane libaneze
9 aug. 1982 Atentat la Paris asupra restaurantului israelian Jo Goldenberg Abu Nidal 6 morţi
22 răniţi
18 apr. 1983 Atentat la ambasada S.U.A. de la Beirut * 16 morţi,
120 răniţi
23 oct. 1983 Atentate în Liban asupra cartierului general american şi francez * 299 morţi
1985 Răpiri de cetăţeni francezi în Liban * -
1985 Atac asupra unui autobuz cu militari americani * 12 răniţi
3 apr. 1985 Tiruri de rachete asupra ambasadei iordaniene de la Roma * *
16 sep. 1985 Atentat la Café de Paris din Roma Abu Nidal 40 răniţi
7 oct. 1985 Atentat asupra navei Achile Lauro Frontul de eliberare 1 mort
palestinian
27 dec. 1985 Atentate asupra sediilor El Al la Fiumicino şi la Viena * 19 morţi
19 sep. 1986 Atentat asupra unui avion al companieii franceze UTA * 171 morţi
16 apr. 1988 Este asasinat la Tunis, Abu Djihad, numărul doi al OEP OEP 1 mort
15 ian. 1991 Este asasinat Abu Ivad, conducător al OEP Abu Nidal 1 mort
29 dec. 1992 Explozia unei bombe la un hotel din Aden * 2 morţi
23 oct. 1993 Atentat la Mogadiscio (Somalia) * 18 morţi
26 nov. 1993 Atentat cu automobil capcană la WTC, New York Al Qaeda 6 morţi,
1042 răniţi
24 dec. 1994 Deturnarea cursei Air France, Alger * 25 răniţi
26 iun. 1995 Tentativă eşuată de asasinare a preşedintelui Hosni Mubarak, Addis Abeba * -
13 nov. 1995 Atentat cu automobil capcană la Riad * 7 morţi, 60
răniţi
18 mai 1996 Tentativă de asasinat asupra preşedintelui Turciei Suleyman DeMirel * -
25 iun. 1996 Automobil capcană la cartierul General al aviaţiei SUA, Khobar, Arabia * 19 morţi,
Saudită 300 răniţi
17 nov. 1997 Atentat cu bombă la Ambasada SUA de la Nairobi Al Qaeda 247 morţi,
4500 răniţi
Atentat cu bombă la Ambasada SUA de la dar es Salaam Al Qaeda 11 morţi,
100 răniţi
12 oct. 2000 Atac asupra navei USS Cole, în Golful Aden, Yemen Al Qaeda 17 morţi,
39 răniţi
11 sep. 2001 Atac cu avioane capcană asupra WTC New York Al Qaeda
Atac cu avion capcană asupra Pentagonului, Washington Al Qaeda
2002 Luare de ostateci la teatrul Dubrovska, Moscova Separatiştii ceceni 158 morţi
18 nov. 2002 Atentat la Kuta Beach (insula Bali, Indonezia) Al Qaeda 200 mor’i
3 sep. 2003 Luare de ostateci la o şcoală din Beslan (Osetia) Separatiştii ceceni 331 morţi
11 mar. 2004 Atac asupra unor trenuri din gara Atocha, Madrid Al Qaeda
7 iul. 2005 Atentate în reţeaua de transport a Londrei (metrou şi autobuz) Al Qaeda 54 morţi,
700 răniţi
23 iul. 2005 Atentat cu bombă în staţiunea turistică Sharm-el-Sheikh (Egipt) Al Qaeda 88 morţi
Surse: Massoulié, F. (2003), Conflictele din Orientul Mijlociu, Ed. All, Bucureşti, p. 98
Simileanu, V. (2003), Asimetria fenomenului terorist, GeoPolitica, Ed. Top Form, Bucureşti, pp. 164-165