PROBLEMA FAMILIEI CREŞTINE AZI.

PASTORAŢIA COPIILOR, A TINERILOR ŞI A BĂTRÂNILOR

Noţiuni introductive

a) Familia creştină

Sfânta Scriptură mărturiseşte că Dumnezeu S-a revelat pe Sine lumii ca iubire şi în

această calitate i-a cerut şi-i cere omului să-I fie cât mai asemănător, adică să-şi arate şi el
iubirea, în primul rând faţă de cei mai apropiaţi, membrii familiei, şi după aceea faţă de toată
lumea. Instituind familia, Dumnezeu i-a oferit omului şansa de a deveni colaborator al Său în
lucrarea de permanentă creare a vieţii, asigurându-i astfel, în acelaşi timp, un mediu propice
proprie-i împliniri. Ca fiinţă socială, omul nu se poate împlini decât în societate, în familie
mai întâi, numită deseori "prima celulă a societăţii".
După morala creştină, familia este prima şi cea mai mică celulă a organismului social.
Originea ei stă în natura socială a omului şi în voinţa divină exprimată pozitiv la crearea
omului: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a
făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi
umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniri peste peştii mării, peste păsările cerului, peste
toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!" 1. Familia
se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura de bunăvoie şi pentru toată viaţa a unui
bărbat şi a unei femei.
Însuşirile fiinţiale ale căsătoriei sunt: unitatea, trăinicia, sfinţenia şi egalitatea dintre
soţi. Familia crestina este o comuniune fiintiala de persoane. Când zic fiinţială mă gândesc la
strânsa legătură a persoanelor din familie şi Sfânta Treime, la comuniunea dintre persoane,
bazată pe comuniunea prin har cu Sfânta Treime. Cu un asemenea fundament familia creştină
este durabilă, sănătoasă şi roditoare, având mădulare sănătoase "ca nişte tinere odrasle de
măslin", după cântarea de la cununie.
Scopul căsătoriei este: înmulţirea neamului omenesc, ajutorul reciproc, înfrânarea
trupească şi îndeosebi „stabilirea unei stări desăvârşite în dragostea dintre soţi, ca să se
împlinească reciproc, transmiţând unul altuia calităţile şi darurile care sunt proprii fiecăruia,
înnobilându-se reciproc şi formându-se reciproc şi lucrând laolaltă la îndeplinirea menirii
morale a fiecăruia”2. Scopul căsătoriei este îndeosebi ultimul, fiindcă sunt căsătorii şi fără
copii şi nu din vina soţilor şi fiindcă ajutorul reciproc poate fi dat şi fără legătura căsătoriei.
Învăţătura biblică despre instituirea şi rostul familiei, a fost dezvoltată, susinută şi
mărturisită şi de Sfânta Tradiţie. Aplicarea ei şi-a găsit expresie în slujba Tainei Cununiei, ale
cărei rugăciuni alcătuitoare se referă tocmai la aceste temeiuri biblice de instituire şi fiinţare
a familiei: „Că Tu din început ai zidit parte bărbătească şi femeiască şi de la Tine se însoţeşte
bărbatului femeie spre ajutor şi spre dăinuirea neamului omenesc.” 3; sau : „Dumnezeule...
Care din iubirea Ta de oameni ai prefăcut coasta strămoşului Adam în femeie şi i-ai
binecuvântat pe dânşii şi ai zis: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi! Şi
pe amândoi i-ai arătat un trup prin însoţire. Că pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe
mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup, şi pe care i-a unit Dumnezeu

1
Fac. 1, 27-28.
2
Hr. Andrutsos, Sistem de morală, trad. de Dr. I Lăncrăjan şi E. Moudopoulos, Sibiu , 1947, p. 300-323.
3
Citim în rugăciunea după punerea inelelor la logodnă, Molitfelnicul, E.I.M.B.O.R., Buc. 1998, p. 67.
1
omul să nu-i despartă.”4 În ruga întâi ce urmează după ectenia mare la slujba cununiei, se
afirmă că participarea lui Iisus la nunta din Cana Galileii a avut loc tocmai pentru a se arăta
că din voia lui Dumnezeu este însoţirea cea după Lege şi naşterea de prunci ea; 5 iar ruga
următoare, după ce prezintă pe Dumnezeu ca „Sfinţitorul nunţii celei tainice şi preacurate şi
Legiuitorul nunţii celei trupeşti...”, înşiruie toate temeiurile biblice vechi testamentare arătate
mai sus6 dând încredinţarea că nunta a fost dintru început legiuită de Creator şi practicată de
primii oameni locuitori ai paradisului.
Chiar şi scopurile căsătoriei apar formulate în rugile din slujba cununiei. De exemplu,
în prima rugăciune de după ectenia mare, cerem lui Dumnezeu pentru miri „dar de prunci”,
expresia primului scop, „dragostea unuia către altul, întru legătura păcii”, conţinutul celui de
al doilea scop şi în fine, „a se păzi viaţa lor fără bântuială” 7, formularea celui de al treilea
scop. Ecteniile se referă şi ele la aceste ţeluri ale căsătoriei. În ectenia mare la logodnă, de
pildă, cerem „ca să fie binecuvântaţi ei în deplină înţelegere şi în credinţă tare” şi „ca să li se
dăruiască lor nuntă cinstită şi viaţă neîntinată”8.
Sfinţii Părinţi, au dezvoltat pe larg problema, aducând importante amănunte. Între
alţii, Sfântul Ioan Gură de Aur i-a acordat o atenţie deosebită şi lucrări speciale luând-o în
consideraţie ori de câte ori a venit vorba de ea şi i-a ridicat prestigiul în ochii
contemporanilor săi. Aşadar, vom puncta opinia Sf. Ioan Gură de Aur asupra originii
căsătoriei, criteriile pe care el le recomandă a fi observate la întemeierea familiei, vederile
sale asupra indisolubilităţii căsătoriei, asupra principiilor de organizare a vieţii şi muncii dusă
în familie, asupra creşterii şi educaţiei copiilor în familie.

Concepţia Sf. Ioan Gură de Aur despre originea căsătoriei

În privinţa originii căsătoriei, Sf. Ioan are un punct de vedere propriu. El formulează
teza că Adam şi Eva au trăit la început feciorelnic în Rai. Petrecând viaţă îngerească şi
neîncercând focul poftei nestăpânite şi nici revolta pasiunilor, ei n-au avut nevoie de legături
trupeşti9: „Adam şi Eva trăiau în rai ca în cer şi se desfătau de prietenia lui Dumnezeu. Era
izgonită din sufletul lor dorinţa actului conjugal, zămislirea, durerile naşterii, naşterea de
copii, orice fel de stricăciune. Viaţa lor în rai, împodobită cu fecioria, era un curs de apă
limpede, izvorâtă dintr-un izvor curat.”10 Sprijinul femeii acordat bărbatului se manifesta în
ordinea morală. Căsătoria nu era strict necesară pentru înmulţirea neamului omenesc aşa cum
n-a fost în cazul aducerii la existenţă a lui Adam şi a Evei sau a îngerilor. „Spune-mi, te rog”,
zice Sf. Ioan Gură de Aur, „Adam a fost născut prin căsătorie? Eva a fost născută din durerile
de naştere ale altei femei?... milioane de milioane de îngeri slujesc lui Dumnezeu, mii de
arhangheli stau înaintea Lui; şi nici unul din ei nu există datorită căsătoriei, naşterilor,
durerilor naşterii şi zămislirii. Prin urmare Dumnezeu ar fi înmulţit cu atât mai mult pe
oameni fără să fi fost nevoie de căsătorie, aşa cum a făcut pe cei dintâi oameni, din care se
trag toţi oamenii”11. Abia după izgonirea lui Adam şi Eva din Rai „se institui căsătoria spre a
ne mulţumi cu o singură femeie” – spre a nu cădea în desfrânare - ; „Când au ajuns în robia
diavolului au fost dezbrăcaţi de această haină împărătească (fecioria), li s-a luat podoaba cea
cerească; avenit peste ei stricăciunea morţii, blestemul, durerea şi o viaţă grea şi chinuită.
Odată cu aceasta a apărut în viaţa omului şi căsătoria, acest veşmânt muritor... ai văzut de
4
Rugăciunea I după ectenia mare la Cununie, ibidem, p. 72-73.
5
Ibidem, p. 73.
6
Ibidem, p. 74.
7
Ibidem, p. 75.
8
Ibidem, p. 65.
9
Omilia XV 4 de la Facere, cap. II, Migne, P.G., vol. LIII, col. 123. Despre feciorie, 15, Migne, P.G., vol. XLVIII, col.
544.
10
Despre Feciorie, 14, ibidem, col. 543.
11
Ibidem, col. 544.
2
unde-şi are început căsătoria?... din pricina călcării poruncii, din pricina blestemului, din
pricina morţii. Unde este moarte, acolo e şi căsătorie; dacă nu există moarte, nu urmează nici
căsătorie”12.
În Legea Veche căsătoria a slujit celor două scopuri: potolirea concupiscenţei şi
înmulţirea neamului omenesc, dar sub imperiul Legii Noi, ea împlineşte mai ales primul
oficiu, deoarece al doilea scop a fost atins, pe de o parte că tot pământul este acum plin de
populaţie13 iar pe de alta pentru că dorinţa naturală a omului de a-şi perpetua dăinuirea,
satisfăcută până aici prin dobândirea de fii, este împlinită de aici înainte prin siguranţa
învierii14. De altfel, în gândirea Sf. Ioan, nu căsătoria în sine pricinuieşte naşterea de copii 15,
ci binecuvântarea primordială a lui Dumenzeu: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi
pământul”16. Sf. Ioan, în contactul mai strâns cu viaţa socială, în care l-a adus situaţia sa de
arhipăstor, i-a dat prilej să cunoască, să preţuiască şi să descrie rosturile înalte şi utilitatea
vieţii de familie, s-o apere împotriva detractorilorei şi să-i fixeze principii de urmat, pentru a
putea să-şi atingă nestingherită scopurile cu care a fost instituită.

Criteriile după care trebuie să se încheie o căsătorie

1. Timpul căsătoriei – Sf. Ioan recomandă să se căsătorească tinerii cât mai devreme pornind
de la observaţia dreaptă că la tineri pofta simţurilor este cu totul violentă şi greu de stăpânit.
Căsătoria este, deci, scut al castităţii, remediu salutar împotriva asalturilor trupului, care
expun la greşeli şi deci la pedeapsă 17. Astfel, viaţa le va fi ocrotită de Dumnezeu iar copiii
rezultaţi din căsătoria lor vor fi încărcaţi de binecuvântări divine.
2. Calităţile logodnicei – Sf. Ioan merge împotriva curentului puternic ce stăpânea pe vremea
lui şi care mai dăinuieşte şi până azi. a) Căsătoria tinerilor era un contract între două familii
egale ca avere, contract ce lua forma unui târg odios, ce ignora cu totul zestrea sufletească.
b) frumuseţea fizică nu este un criteriu just la alegerea logodnicei, aşa cum se considera şi pe
atunci. Mai întâi pentru că frumuseţea fizică nu este ceva care să se poată câştiga, nu depinde
de viitoarea soţie şi este nedrept să-i reproşăm că nu o are.
c) Sf. Ioan recomandă o alegere atentă şi riguroasă, în funcţie de convingerea că odată legat
prin căsătorie nu te mai poţi despărţi de soţie până la moarte şi că obiceiurile cuviincioase şi
calităţile alese ale soţiei îţi vor stimula ataşamentul faţă de ea 18, înlesnindu-te astfel să
împlineşti porunca impusă bărbatului de a-şi iubi femeia19.
d) Sf. Ioan se ocupă şi de „mijlocitorii” căsătoriilor. El nu are încredere în cei din afara
familiilor din care provin mirii, suspectându-i şi denunţându-i ca pe nişte interesaţi de vre-un
câştig ori avantaj. Ca factori competenţi, el rânduieşte pe părinţii tinerilor, cărora le
precizează răspunderea ce o au de a pregăti din vreme pe copiii lor. Un singur negociator şi
intermediar admite totuşi Sf. Ioan: pe cel asemenea bătrânului Eliazar, omul de casă al lui
Avraam, trimis de acesta în ţara îndepărtată să logodească soţie fiului său Isaac.
Superioritatea procedeului folosit de acesta, îl impune ca pe un exemplu fără egal. Astfel,
Eliazar, când a ajuns în Canaan, s-a rugat mai întâi la Dumnezeu pentru descoperirea celei
căutate şi nu s-a folosit de ajutorul oamenilor. Apoi, în casa lui Laban şi Betuel a prezentat
familia pe care-l trimisese, ca fiind renumită pentru binecuvântările revărsate asupra ei de
Dumnezeu, semnul celei mai înalte distincţii, evitând să vorbească şi despre bogăţiile,
12
Despre feciorie, 14, Migne, P.G., vol. XLVIII, col. 544.
13
Ibidem
14
Ibidem
15
Ibidem
16
Facerea 1, 28
17
Magistrand Pr. Marin Branişte, „Concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur despre familie”, în Studii Teologice, nr. 1-2,
1957, p. 130.
18
Idem , p. 133.
19
Efeseni 5, 25
3
puterea şi faima lui Avraam. Privitor la Rebeca, s-a dezinteresat complet de starea ei
materială, fiind preocupat, mai degrab de mişcările care aduceau la lumină trăsăturile ei
sufleteşti. Cercetarea sa a luat sfârşit atunci când Rebeca a manifestat ospitalitate şi
bunăcuviinţă, semne evidente ale virtuţii din care odrăslesc celelalte virtuţi, după Sf. Ioan. 20
3. Petrecerile de nuntă. a) Petreceri zgomotoase şi vinovate, alaiul la lumina torţelor şi
lămpilor; mulţimea curioşilor; oameni adormiţi de acest scandal şi atraşi de această nuntă;
glume nepermise şi urări neruşinate răspândite din gura mulţimii de gură cască; dansatoarele
şi slujnicele care serveau la mese cu farmecele lor nestăpânite, sucind mintea înfierbântată de
de aburii beţiei tinerilor invitaţi..., toate acestea deveneau prilej de legături fatale: „O femeie
pierdută fura inima logodnicului, distrugea iubirea încă plăpândă pentru soţia legitimă, prăda
cel mai valoros dintre bunuri, sfărâma lanţurile cele mai sfinte, arunca sămânţa desfrâului”. 21
b) Faţă de asemenea grave abateri, Sf. Ioan cere ca petrecerea de nuntă să fie la înălţimea
Tainei ce se săvârşeşte şi care reproduce unirea dintre Hristos şi Biserică; pentru că, aşa cum
Iisus a părăsit locul cel de-a dreapta Tatălui ca să vină pe pământ, tot aşa părăseşte fecioara
pe tatăl său, pentru a se uni cu logodnicul într-o legătură mai adâncă decât toate afecţiunile
cele mai adânci sădite în inimă22.
c) pe lânga faptul că sunt atât de păgubitoare sufleteşte, Sf. Ioan mai remarcă şi ruina
materială pe care o aduc cu ele necuviincioasele petreceri de nuntă.
d) Sf. Ioan vede o nuntă cuviincioasă ca alaiul de nuntă al Rebecăi: ea a venit la casa mirelui
său, Isaac, fără pompă şi fără instrumente muzicale. În loc de coroană, purta pe cap, mai
scânteietoare decât toate diademele regale, binecuvântările cereşti. În loc de veşminte aurite,
era îmbrăcată cu: modestia, pietatea, ospitalitatea şi celelalte virtuţi. Rebeca nu se purta pe
un car aurit, ci pe o cămilă 23. Cu toate acestea, nouă ne este îngăduită ţinuta de sărbătoare,
decentă. Ca invitaţi recomandă să fie chemaţi prietenii şi cunoscuţii, oamenii de bine pe care-
i cunoşti ca persoane onorabile. Dar mai înainte de oricine, să invităm pe Iisus, cum au făcut
mirii din Cana Galilei24

Aşadar, faptul că la începutul istoriei omenirii Dumnezeu a întemeiat familia 25 arată că

dreptul de existenţă al familiei, precum şi dreptul părinţilor asupra copiilor au origine divină.
Desigur, autoritatea publică este îndreptăţită să intervină în instituţia familiei, de pildă, când
aceasta a ajuns într-o stare precară şi nu se mai poate ajuta singură. Are acest drept fiindcă
familia este membră a societăţii. În ce priveşte dreptul părinţilor asupra copiilor, acesta, după
morala creştină, este un drept firesc şi copiii stau sub autoritatea părintească până la majorat.
Cât priveşte organizarea interioară a familiei, soţii stau în raport de egalitate, cu autoritate
comună faţă de copii.
După învăţăturile Bisericii, conducerea în familie revine bărbatului: „Femeile să se
supună bărbaţilor lor ca Domnului, Pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este
cap Bisericii, trupul Său, al cărui Mântuitor şi este.” 26 Dar femeia nu este sclava bărbatului,
ci tovarăşa lui, împărţind cu el autoritatea părintească. Sfânta Taină a cununiei, prin care se
întemeiază familia creştină, impune membrilor acesteia anumite datorii.

Familia în Noul Testament

20
Idem, pp. 134-135.
21
Ibidem 3, col. 213
22
Cum trebuie să fie soţia, 3, Migne, P.G., vol. LI, col. 230.
23
Cum trebuie să fie soţia, 9 idem .
24
Ioan 2, 1
25
Facerea 1, 28
26
Efeseni 5, 22-23
4
 În Sf. Scriptură nu găsim cuvântul familie, căci sfinţiţii autori ai ei foloseau metaforic
cuvântul „casă” în loc de „familie”. Însuşi Mântuitorul a întrebuinţat acest stil: „Astăzi s-a
făcut mântuire casei acesteia”27, zice El, vorbind despre familia lui Zaheu Vameşul, care l-a
primit în casa lui. Autorul Faptelor Apostolilor scrie: „Cucernic şi temător de Dumnezeu, cu
toată casa lui şi care făcea multe milostenii poporului şi se ruga lui Dumnezeu totdeauna.” 28;
sau: „Crispus, mai marele sinagogii, a crezut în Domnul împreună cu casa lui” 29. În felul
acesta, în Noul Testament cuvântul „casă” este întrebuinţat de 17 ori.
Toţi traducătorii Noului Testament au menţinut cuvântul „casă” şi chiar latinii, deşi
aveau cuvântul familie – familia – în limba lor, şi de la ei l-am moştenit şi noi. Dacă nu avem
„familie” în N.T., în schimb membrii familiei descendenţi şi ascendenţi, care au acelaşi
sânge, şi de obicei locuiesc sub acelaşi acoperământ: soţii, copiii, părinţii şi socrii 30; toţi
aceşti membri ai familiei sunt numiţi împreună de Mântuitorul: „Dezbinaţi vor fi: tatăl
împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei,
soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei.”31

Rolul moral şi social al familiei

Familia este prima societate naturală şi adevărată celulă socială. Mediul familial oferă
siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o
dezvoltare normală şi echilibrată. Familia are o însemnată funcţie educativă. Ea este prima
instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă.
Totodată, familia este şi un paznic ce veghează neîncetat şi un zăgaz puternic care ocroteşte
moralitatea părinţilor prin bucuriile curate şi senine, precum şi prin sentimentele de iubire şi
răspundere pe care le prilejuieşte. „Copiii sunt pentru părinţii lor imbold puternic spre muncă
şi economie, spre cât mai multe virtuţi, precum şi o puternică pavăză contra ispitelor din
afară. Prezenţa copiilor exercită o cenzură morală din cele mai eficiente asupra conduitei
părinţilor. Din dorinţa şi grija de a-i face cât mai buni şi mai fericiţi, părinţii îşi dau toată
silinţa să le ofere pilde personale cât mai bune şi să propăşească mereu în toate domeniile” 32
Familia este o şcoală a iubirii aproapelui, a cărei primă realizare este străduinţa de a
dori, voi şi înfăptui binele copiilor proprii, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Sau cine este
omul acela între voi care, de va cere fiul său pâine, oare el îi va da piatră?” 33. Cultivată în
familie, iubirea aproapelui se va putea mai uşor extinde şi în afara familiei. Dovadă pentru
aceasta avem în modurile de adresare obişnuite la poporul nostru ca „mamă”, „tată”,
„unchiule”, „mătuşă” care se fac şi faţă de cei străni de familie.

Prima sarcină a părinţilor în domeniul educaţiei copiilor lor este de a-i ajuta „să scape
de anarhia instinctelor oarbe şi a tendinţelor spontane ca să devină capabili de a se conduce
singuri”34.
A doua sarcină este de a-i ajuta să se smulgă, treptat, din tirania egoismului lor natural
şi să devină mai buni. Urmează apoi pregătirea copilului în vederea diferitelor obligaţii pe
care i le va impune complexitatea vieţii sociale.
Copilul trebuie să fie deprins să muncească, să rabde, să se uite pe sine şi să se
devoteze binelui. Nu trebuie lăsat pe seama instinctelor şi a poftelor sale anarhice, ci trebuie
condus, cu autoritate, până când devine în stare să posede o voinţă proprie şi adevărată. Un
27
Luca 19, 9
28
F.A. 10, 2
29
F.A. 18, 8
30
Matei8, 14; Marcu 1, 30; Luca 4, 38-39.
31
Luca 12, 53
32
Const. Pavel, „Familia Preotului”, în „Glasul Bisericii”, IX (1960), nr. 1-2, p. 81.
33
Matei 7, 9
34
Idem, p.82
5
copil este rezultatul colaborării părinţilor cu Dumnezeu. Prin urmare, ei trebuie să aibă grijă
de a le oferi cel mai mare dar şi anume o ereditate sănătoasă, unită cu o educaţie aleasă. Iar
aceste bunuri esenţiale nu le pot asigura pentru copiii lor decât părinţii virtuoşi.
Părinţii trebuie să colaboreze cu şcoala pentru pregătirea copiilor în vederea vieţii
profesionale. Vor face aceasta mai întâi ajutându-i să-şi aleagă o profesie cât mai
corespunzătoare cu vocaţia şi pregătirea lor, pe calea sugestiei şi a convingerii. Trebuie să
trezească şi să dezvolte în ei sentimentul răspunderii, să-i facă să înţeleagă în mod just rolul
social al profesiei, frumuseţea datoriei profesionale. Cu alte cuvinte, părinţii trebuie să
trezească şi să dezvolte în copii simţul social, care este identic cu cerinţele dreptăţii şi
dragostei creştine.
Alături de familie mai există şi alţi factori cu preocupări şi răspunderi în educaţia
copilului. În afară de familie, şcoala continuă pregătirea copilului pentru viaţă. Toţi aceşti
factori trebuie să conlucreze armonic.

Datoriile reciproce ale membrilor de familie

1. Datoriile dintre soţi.

O primă datorie a soţilor este să se iubească şi să se stimeze reciproc, datorie pe care

morala creştină o accentuează: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a
iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea... aşadar bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile
ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte. Căci nimeni vreodată nu
şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica, Pentru că
suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui. De aceea, va lăsa omul pe
tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta
mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică. Astfel şi voi, fiecare aşa să-şi iubească femeia
ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat.” 35;
„ Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre şi nu fiţi aspri cu ele.” 36; „Bărbatul să-i dea femeii
iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului.”37
Textul scripturistic de la Matei 19, 5 şi Efeseni 5, 31: „Vor fi amândoi un trup”,
trebuie interpretat moral şi nu literal, în sensul că bărbatul şi femeia împreună împart
bucuriile şi durerile, ca şi când ar fi o singură persoană. Sf. Ioan Gură de Aur exclamă:
„Dragostea este rădăcina, izvorul şi mama tuturor bunătăţilor”.38
O a doua datorie a soţilor este să păstreze unul faţă de altul credincioşia făgăduită în
faţa Sf. Altar.

2. Datoriile părinţilor faţă de copii.

a) Părinţii sunt datori să-şi iubească copiii. Sf. Scriptură îndeamnă mereu părinţii la
iubirea copiilor (Tit 2, 4). Iar fiindcă părinţii faţă de copiii lor apar în situaţia de conducători,
iubirea lor se manifestă în fapte de binefacere. Datoria iubirii părinţilor faţă de copii n-are
limită în timp.
b) Educaţia trupească şi sufletească. „Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi
mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios.” 39;

35
Efeseni 5, 25-33
36
Coloseni 3, 19
37
1 Cor. 7, 3
38
Sf. Ioan Gură de Aur, „Omilia a II a la Trădarea Lui Iuda.”
39
1 Tim. 5, 8
6
„Iată, a treia oară sunt gata să vin la voi şi nu vă voi fi povară, căci nu caut ale voastre, ci pe
voi. Pentru că nu copiii sunt datori să agonisească pentru părinţi, ci părinţii pentru copii.” 40
Părinţilor creştini le revine datoria de a educa copiii în învăţătura religios-morală a
Bisericii, aducându-i de timpuriu „întru învăţătura şi înţelepciunea Domnului” 41. Părinţii
creştini se vor ruga apoi necontenit lui Dumnezeu ca să binecuvânteze copiii, amintindu-şi de
cuvântul Mântuitorului: „Adevărat, adevărat zic vouă: Orice veţi cere de la Tatăl în numele
Meu El vă va da.”42

3. Datoriile copiilor faţă de părinţi.

Aceste datorii sunt rezumate în porunca Decalogului: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe

mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti mult..., iar a cinsti părinţii înseamnă:
a) A-i iubi, adică a le dori şi face tot binele cu putinţă.
b) A asculta de ei: „Copii, ascultaţi pe părinţii voştri în Domnul că aceasta este cu
dreptate.”43 Şi „Păzeşte, fiule, povaţa tatălui tău şi nu lepăda îndemnul maicii tale.” 44
c) A nu-i supăra cu ceva şi a se purta faţă de ei cu toată cuviinţa, vorbind despre ei
şi cu ei numai de bine: „Ochiul care îşi bate joc de părintele său şi nu ia în seamă ascultarea
(ce este dator) maicii sale, să-l scoată corbii care sălăşluiesc lingă un curs de apă, iar puii de
vultur să-l mănânce.”45
d) A-i ajuta la nevoie, mângâindu-i în necazuri şi înseninându-le seara vieţii lor:
„Frate, sprijineşte pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-l mâhni pe el în viaţa lui” 46. Însuşi
Mântuitorul, pe cruce fiind, a încredinţat pe preaiubita Lui Maică ucenicului Ioan, ca să aibă
grijă de ea „Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis
mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela
ucenicul a luat-o la sine.”47
e) A se ruga lui Dumnezeu pentru ajutorarea lor când sunt în viaţă, iar după
moarte, pentru odihna sufletului lor, împlinindu-le voinţa cea din urmă şi păstrându-le
amintire bună.
Fireşte şi fraţii întreolaltă trebuie să trăiască în cea mai curată iubire, stimându-se şi
ajutându-se reciproc. Aceeaşi legătură trebuie să fie şi cu rudele mai îndepărtate, prieteni etc.

Sfânta Taină a Cununiei şi naşterea de prunci – binecuvântarea lui Dumnezeu

Căsătoria şi familia sunt două instituţii umane, care au apărut încă de la începutul
vieţii primilor oameni şi au dăinuit de-a lungul istoriei neamului omenesc. Despre acestea am
scris mai înainte. Acum, dacă prima familie s-a întemeiat în Rai având ca preot şi martor pe
Dumnezeu Însuşi48, în cursul vremii şi după păcatul strămoşesc, acest aşezământ sfânt s-a
corupt în mii de chipuri. Poligamia şi repudierea soţiilor era practicată chiar la patriarhii
evrei. La păgâni exista poliandrie. La toţi, divorţul. Femeia era sclavă şi de vânzare; copilul
era tratat ca un lucru, care putea fi lăsat în viaţă, ucis sau părăsit.

40
2 Cor. 12, 14
41
Efeseni 6, 4
42
Ioan 16, 23
43
Efeseni 6, 1
44
Pilde 6, 20
45
Pilde 30, 17
46
Înţ. Lui Sirah, 3, 2
47
Ioan 19, 26-27
48
Facere 1, 28
7
 Mântuitorul restaurează caracterul religios al căsătoriei, conferindu-i caracterul de
Taină, aprobând cele cuprinse în textul din cartea Facerii şi adăugând: „ce a unit Dumnezeu,
omul să nu despartă”49 în afară de caz de adulter.
În căsătoria creştină, soţii, depăşind divizarea naturii umane în indivizi înstrăinaţi, îşi
adâncesc comuniunea în aşa fel încât transpun la nivelul uman modul de viaţă al Treimii mai
presus de fire. Este motivul pentru care Taina Cununiei debutează cu invocarea Sf. Treimi
(Binecuvântată este Împărăţia Tatălui...) şi se încheie cu binecuvântarea mirilor în numele
Sf. Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Treimea cea întru tot Sfântă, deofiinţă, şi începătoare
de viaţă să vă binecuvinteze, să vă dea viaţă îndelungată, naştere de prunci buni, spor în
viaţă şi credinţă, să vă umple de bunătăţile pământeşti şi să vă învrednicească de desfătarea
bunătăţilor făgăduite (este vorba, fireşte, de bunătăţile cereşti). De asemenea, înconjurarea
de trei ori a mesei de către miri, însoţiţi de naşi şi de preot, reprezintă centrarea relaţiei
conjugale în Treime; cercul descris de către miri, regăsit pe mâinile tuturor celor căsătoriţi,
semnifică prefecţiunea în sfinţenia iubirii, care poate fi cucerită numai prin raportarea
constantă, tot mai intensă, la Iubirea de sus, SfântaTreime (în lipsa tinderii constante spre
desăvârşirea nesfârşită a iubirii, după Modelul trinitar, şi într-o relaţie tot mai aprofundată cu
Sf. Treime, verigheta îşi pierde orice semnificaţie). Trebuie precizat însă în mod apăsat că nu
este vorba de o raportare exterioară, ci de o participare tot mai deplină a celor doi soţi la
viaţa Treimii, în Biserică, prin Hristos.50
Sf. Ap. Pavel numeşte căsătoria „taină mare”, Biserica Ortodoxă recunoaşte
dintotdeauna caracterul ei de Taină; astfel, Patriarhul Partenie I al C-polului, în scrisoarea pe
care o trimite Sinodului de la Iaşi din anul 1642, condamnă învăţătura calvinistă ca eretică şi
numără căsătoria ca Taina a şaptea. Teodor Balsamon, marele canonist al B.O., o numără de
asemenea printre Sf. Taine. Sinodul de la Constantinopol din 1638 anatemizează scrierile lui
Chiril Lucaris, în care Taina Căsătoriei fusese înlăturată din nr. Sf. Taine. Sinodul de la Iaşi
din 1642, Sinoadele de la Constantinopol din 1643 şi 1672 socotesc căsătoria ca Sfântă
Taină.51
Taina nunţii e definită astfel: „Taina în care un bărbat şi o femeie, învoindu-se în mod
liber să trăiască împreună toată viaţa, pentru a naşte şi creşte copii şi a se ajuta reciproc,
primesc, prin preot, harul care sfinţeşte legătura lor şi ajută la atingerea scopului ei” 52, care
constă în: a) ajutorarea reciprocă a soţilor pentru uşurarea vieţii; b) naşterea şi creşterea de
copii pentru înmulţirea neamului omenesc şi a credincioşilor Sfintei Biserici şi formarea lor,
precum şi c) înfrânarea patimilor, „ca pază împotriva desfrânărilor” 53. Prin căsătorie se
împiedică păcatul, evitându-se tentaţia, se disciplinează trupul, sfinţindu-se legătura
conjugală54. Căsătoria devine mijloc de sfinţire, căci femeia se mântuieşte prin naştere de
prunci, fără a înceta practicarea virtuţilor creştine55.
La origine, primele două scopuri erau singurele scopuri ale căsătoriei. După căderea în
păcat, căsătoriei i se mai adaugă şi un al treilea scop. 56 Mântuitorul restabileşte căsătoria în
starea ei originară, subliniind unitatea şi indisolubilitatea ei şi o înalţă la rangul de Taină,
dându-i harul dumnezeiesc, ca icoană a unirii dintre Hristos şi Biserică: „Supuneţi-vă unul
altuia, întru frica lui Hristos. Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, Pentru că

49
Matei 19, 6
50
Diacon Drd. Claudiu BĂZĂVAN, Familia – un demers recuperator, în Teologie şi Viaţă, nr. 1-6, 2005, p. 165
51
Prof. Constantin Pavel, „Probleme morale cu privire la căsătorie şi familie”, B.O.R., nr. 1-2, 1967, p. 129
52
„Teologia dogmatică şi simbolică”, manual pentru Institutele teologice, vol. II, în colaborare, Ed. Inst. Biblic, Buc.,
1958, p. 915.
53
1 Cor. 7, 2
54
1 Cor. 7, 5; Evrei 13, 4.
55
1 Tim. 2, 15
56
Ibidem, p. 129
8
bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui Mântuitor
şi este.”57

Provocări – maladii care pun în pericol familia creştină

Astăzi, din păcate, criza economică, morală şi socială îşi pune din plin amprenta
asupra familiei creştine, care într-un procent din ce în ce mai mare nu mai este ceea ce ar
trebui să fie. Mulţi factori ai societăţii moderne concură la deprecierea tot mai accentuată a
vieţii conjugale şi nu de puţine ori la ruperea căsătoriei, cu consecinţe dezastruoase pentru
copii. Mulţi sociologi susţin că la baza decăderii vieţii de familie ar sta criza economică,
evident cu pondere mai mare în ţările sărace, dar nici în cele bogate - ori foarte bogate -
situaţia nu-i mai bună. încât criza trebuie să aibă şi alte cauze. Unitatea de familie, atât de
preţuită de Biserică şi recomandată tuturor fiilor ei, este astăzi din ce în ce mai mult
ameninţată cu destrămarea, cu abandonarea copiilor, dacă nu chiar cu desfiinţarea, prin uniri
de-a dreptul împotriva firii, ce se vor a fi ocrotite de lege. În orice caz, atunci când starea
anormală îşi revendică dreptul la normal însemnează că lumea întreagă a intrat mai întâi într-
un colaps moral fără precedent în istorie. Este adevărat că sunt multe suferinţe în lume care
apar pe fondul crizelor economice; dar o mare parte din acestea îşi au cauza directă sau
indirectă în chiar dezbinările din familie. Trăind într-o societate eminamente de consum, se
depune adesea prea mult efort spre a apuca fiecare cât mai mult din ceea ce oferă civilizaţia
modernă, un loc prioritar ocupându-l goana exarcebată după plăceri cât mai diverse. Din ce
în ce mai des omul modern pierde sensul jertfei pentru viitor, pentru generaţia de mâine, în
pofida faptului că s-a vorbit şi se vorbeşte încă de "generatia de sacrificiu". Ideea inutilităţii
.jertfei pentru alţii, pentru generaţiile viitoare, duce inevitabil la diminuarea sau chiar la
anularea responsabilităţii faţă de altul, iar atunci preceptele creştine, profund impregnate de
învăţătura Sf. Evanghelii, se pare că sunt doar nişte piese de muzeu. Credinţa creştină este
adesea mărturisită triumfalist şi fără prea multă implicare în viata de zi cu zi. Se uită sau se
ignoră faptul că lui Dumnezeu nu-i sunt plăcute doar simplele declaraţii de dragoste. Înaintea
lui Dumnezeu primează faptele, iar preceptele morale şi învăţăturile de credinţă se impun a fi
cunoscute spre a fi împlinite. Astfel se poate cădea în osânda păcătosului care ştie poruncile
dar, pentru că nu le lucrează, acest lucru nu-i este de nici un folos; pe unul ca acesta îl
condamnă psalmistul zicându-i: „Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: "Pentru ce tu istoriseşti
dreptăţile Mele şi iei legământul Meu în gura ta? Tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele
Mele înapoia ta. De vedeai furul, alergai cu el şi cu cel desfrânat partea ta puneai. Gura ta a
înmulţit răutate şi limba ta a împletit vicleşug. Şezând împotriva fratelui tău cleveteai şi
împotriva fiului maicii tale ai pus sminteală.”58
Nu-i greu de observat că societatea modernă este profund marcată de o criză
caracterizată printr-un dezinteres cvasigeneral faţă de valorile morale autentic creştine şi care
se manifestă, printre altele, şi prin extinderea unor comportamente lipsite de consideraţie faţă
de familie.
Din perspectivă biblică, menirea femeii în cadrul căsătoriei, a familiei rânduite de
Dumnezeu spre ajutor reciproc şi împlinire a persoanei, a fost şi rămâne aceea de a deveni
mamă şi a avea copii. A naşte prunci era cea mai mare împlinire pentru femeie în perioada
biblică de pregătire a întrupării59, iar sterilitatea era considerată ca un blestem divin 60. Aşa se
explică de ce iubirea maternă a fost proverbială la poporul ales şi o icoană a iubirii divine
faţă de poporul ales61 şi implicit faţă de om. În Noul Legământ familia a fost înălţată la o
57
Efeseni 5, 21-23.
58
Psalmul 49, 17-21.
59
Facerea 24, 60; 30, 1.
60
Facerea 29, 31
61
Isaiia 49
9
nouă demnitate, nu numai datorită atitudinii Domnului faţă de indestructibilitatea acesteia
sau pentru că a participat la nunta din Cana Galileii 62, ci motivaţia esenţială este smerirea de
sine, căci Mântuitorul a acceptat să petreacă o parte însemnată a vieţii Sale pământeşti în
familie şi a intervenit adesea cu promptitudine ca să aline unele suferinţe umane cu
repercursiuni directe asupra familiei.63 De aceea, a neglija sau a fi indiferent faţă de unitatea
familiei, considerată ca cea dintâi şcoală în care se învaţă a trăi în comuniune şi iubire
jertfelnică, înseamnă de fapt a respinge esenţialul învăţăturii creştine solid fundamentată pe
Evanghelie ce îndeamnă la iubire faţă de toată lumea, iubire ce se impune a fi practicată în
primul rând faţă de membrii familiei.

Avortul

Biserica Ortodoxă a apărat dintotdeauna valorile incontestabile ale vieţii de familie,

îndemnând cuplurile creştine să conştientizeze faptul că prin naşterea de fii sunt chemate la
demnitatea de colaboratori ai lui Dumnezeu64. Acest punct de vedere îl împărtăşeşte şi
Biserica de Apus. Şi ea îi atenţionează pe fiii săi de marea datorie ce le revine în cadrul
căsătoriei, aceea de a transmite viaţa şi de a-şi educa propriile progenituri ca să devină cu
voia lor colaboratori la iubirea lui Dumnezeu Care, în calitate de Stăpân al vieţii, a
încredinţat oamenilor nobila misiune de a fi transmiţători ai vieţii 65. Din nefericire, pentru
ambele Biserici, fiii lor, declaraţi mai mult sau mai puţin credincioşi practicanţi, fac uneori
dovada pierderii conştiinţei păcatului în general, iar unele mişcări desprinse din sânul
Bisericii sau din afara ei au pretenţia de a obţine cu orice preţ în numele libertăţii şi
drepturilor omului, permisiunea de a suprima viaţa pruncilor nou-născuţi sau nenăscuţi încă.
Păcatul uciderii de prunci a devenit un fenomen aproape general, făcând în ultimii ani mai
multe victime decât ultimele trei mari războaie. Astfel, conform statisticilor întocmite de
Comisia Naţională şi Ministerul Sănătăţii, între anii 1990-1996 numărul pruncilor ucişi se
situează la ameţitoarea cifră de 6.457.30066. Desigur, cifrele sunt cu mult mai mari, dacă
luăm în considerare pruncuciderile nedeclarate. În orice caz, pe lângă aspectul moral, trebuie
avut în vedere gravul declin biologic al poporului nostru, cu serioase repercursiuni nu numai
sociale dar şi politice. Alt cuvânt ar fi avut România în Europa la o populaţie de 40 sau 50 de
milioane de locuitori pe care i-ar putea hrăni cu uşurinţă.
Un fapt mult mai grav din punct de vedere moral este accentuarea unei abrutizări
sufleteşti, încât omul devine insensibil faţă de sentimentul culpabilităţii. Se ştie că avortul s-a
practicat aproape dintotdeauna, prin diverse mijloace, chiar dacă la o scară mult mai redusă.
Prin avortarea unui copil, virtual, sunt ucişi toţi urmaşii celui nedorit până la sfârşitul
veacurilor, aşa cum bine a zis poetul G. Coşbuc: „N-ai ucis prin el un rege, ci ai ucis un şir
de regi”67. Un alt revers al acestui păcat greu este faptul că odată cu moartea copilului este
ucis moral şi sufletul mamei, de fapt al ambilor părinţi. Prin amploarea acestei fărădelegi
cumplite, diavolul poate fi nu numai mândru de succesul său fără precedent în
implementarea răului în lume, dar s-ar putea să fie chiar invidios pe omul care concurează cu
el în propagarea răutăţii.

62
Ioan 2
63
Luca 10, 38-42; Matei 15, 22-28; 8, 14-15.
64
1 Cor. 3, 9
65
Pr. Prof. Dr. Semen Petre, „Atitudinea Bisericii faţă de pruncucidere, divorţ, abandonul de copii, droguri şi
homosexualitate, justificată şi de Sfânta Scriptură”, Teologie şi Viaţă, nr. 7-12, 1999, Iaşi, p. 83.
66
Idem p. 83
67
Vezi „Regina Ostrogotă”
10
 Venirea unui copil pe lume este şi un fel de mesaj al iubirii lui Dumnezeu faţă de
părinţii acestuia, pe care vrea să-i ţină în pomenirea Sa, dar mai este şi o garanţie a revărsării
mai abundente a binecuvântării Lui asupra întregului pământ, căci în mod sigur nevinovăţia
pruncilor provoacă mila divină. Suprimarea vieţii acestora, ca unii care sunt lipsiţi de
apărare, poate fi privită ca o revoltă directă împotriva Dătătorului de viaţă şi un semn al
deprecierii moravurilor, aşa cum remarca Mitropolitul Meletios Kalamaras: „cea din urmă
dovadă că un popor a ajuns la cel din urmă semn al decăderii morale va fi perioada în care
avortul va fi ceva tolerat social şi obişnuit”68.
Biserica Ortodoxă nu poate avea o altă atitudine vis-á-vis de infanticid decât cea de
condamnare, întrucât nu poate încălca porunca divină care interzice categoric uciderea. La
Rusaliile lui 1991, Sf. Sinod Al B.O.R. făcea un călduros apel la conştiinţa credincioşilor
creştini şi a preoţilor, îndemnându-i atât pe unii cât şi pe ceilalţi să apere şi să promoveze
viaţa: „Profund îngrijoraţi de extinderea păcatului grav al avortului, adevărată crimă
împotriva vieţii şi a Duhului Sfânt – Dătătorul de Viaţă, adresăm o chemare sfântă părinţilor
şi îndeosebi mamelor ca să apere dreptul la viaţă al pruncilor care deşi nu au văzut lumina
zilei sunt, totuşi, chiar din momentul zămislirii, purtătorii chipului lui Dumnezeu”69
Într-o lume a minciunii în care nu există adevăr, într-o lume a urâţeniei în care nu mai
există frumuseţe, într-o lume a violenţei şi a urii în care nu mai există dragoste, într-o lume
lipsită de credinţă în care nu mai există nici un Dumnezeu, nu e de mirare că plânsul tinerilor
se aude pretutindeni, în orice cameră, pe orice stradă, în orice oraş. Iată motivul pentru care
în sufletul tinerilor se naşte răzvrătirea şi e cu adevărat îndreptăţită.
Această decădere a lumii noastre se datorează unei anumite filozofii – chiar o strategie
de luptă – care a biruit libertatea de gândire a omului încă de la începutul lumii: nihilismul
sau credinţa că „nu există adevăr”. Nihilismul este o maşinărie neînsufleţită şi nemiloasă care
aduce doar distrugere, părere de rău, durere şi moarte; îşi alege ca victime tinerii, fiindcă
inocenţa lor e uşor de atacat.
La început, când toate erau într-o desăvârşită armonie, omului i s-a dat înfricoşătorul
şi minunatul dar al liberei voinţe. Acest dar extraordinar al vieţii a fost însă pricină a morţii
sale. Cu acest dar al libertăţii de voinţă se deschideau două căi, două posibilităţi de alegere:
binele şi răul. Omul a ales răul; şi precum a fost de fulgerătoare căderea îngerilor din cer, la
fel a fost şi prăbuşirea întregii firi umane în abisul stricăciunii şi al morţii. Ne tragem din mii
de ani de suferinţă – foamete, sete, goliciune, întemniţare şi moarte. Cu fiecare pas pe calea
răului, omul şi-a distrus aproape cu totul puntea care îl lega de Creatorul său, iar în locul
Creatorului a ridicat pe tron mintea sa nedesăvârşită şi oribila lui maşinărie.
Cu această maşinărie, omenirea a alunecat într-un proces de involuţie. Maşinăria s-a
dovedit a fi disfuncţională şi acum, scăpând cu desăvârşire de sub control, masacrează
tineretul zilelor noastre. Din ghearele nihilismului nu a scăpat nici măcar un singur tânăr al
acestor vremuri apocaliptice.
Părăsind casa părintească la o vârstă fragedă, tinerii sunt atraşi în vâltoarea tenebrelor
din oraşe, unde singura normă e demenţa. Chiar dacă locuiesc într-un oraş mai mic, ei îşi
cultivă această viaţă obscură a tenebrelor în adâncul inimii lor, căutând în final gustul
cunoscutei răzvrătiri a demenţei.
După cum nihilismul este mama demenţei şi a nebuniei, tot aşa şi demenţa are trei
copii: sexul, drogurile şi violenţa. Acşti copii sunt la fel ca mama lor, adică sunt născuţi din
escapism70.
Escapadele şi plăcerea izvorâtă din sex, droguri şi violenţă par să atenueze mizeria
vieţii pe care o ducem în această lume muribundă. Astfel, aceşti trei copii ai demenţei au
68
Meletios Kalamaras, Mitropolit de Nicopole, „Avortul”, trad. de Garoafa Coman, Tesalonic, 1991, p. 22
69
Păziţi darul sfânt al vieţii – Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în „Vestitorul Ortodoxiei”, periodic al
Patriarhiei Române, anul III, nr. 37-38, 16-31 mai, 1991, p. 1.
70
Încercarea de a evada din cotidian prin distracţii, fantezii, în general prin fuga în atemporalitate.
11
ajuns să fie ridicaţi în slăvi şi încurajaţi chiar la niveluri metafizice. Însă, dacă ar fi fost
„metafizice”, nu s-ar sfârşi odată cu moartea noastră. Sexul, drogurile şi violenţa se sfârşesc
odată cu cel mort, dar cu toate acestea ele continuă să vieţuiască în cel mort sufleteşte.

Drogurile, tutunul şi alcoolul, emigraţia în căutarea unui loc de muncă

Într-o lume egoistă care propovăduieşte un materialism puritan şi conformist, tânăra

generaţie va merge oricât de departe spre a afla o alternativă. Un mijloc de evadare, altul
decât sexul, sunt drogurile. Cercetătorii estimează ca mai putin de 10% dintre consumatori
sunt marcati de tulburari de personalitate bine definite ce necesita tratament. Cei mai multi
dintre consumatorii tineri sunt sanatosi din punct de vedere al sanatatii psihice. Cele mai
multe studii sprijina convingerea dupa care consumatorii de drog tind sa manifeste o slaba
apreciere de sine.
Factorii spirituali corelati consumului de drog se pot sintetiza în pierderea controlului
asupra experientei si scaderea semnificatiei vietii. Aceasta poate conduce pe mai departe la
consum de drog ceea ce creaza evenimente necontrolabile si epuizante.
Una din explicatii ar fi ca unii tineri vulnerabili încep sa consume drog în momentul
în care aprecierea despre sine este oarecum scazuta. Acest fapt este evident fie înainte de
initierea în consum, fie curând dupa aceasta. Alte studii semnaleaza existenta unei relatii
pozitive între anumite caracteristici psihologice si comportamentele de consum si abuz de
droguri, de exemplu, cautarea de senzatii noi, un prag scazut în evitarea durerii - ranirii
(capacitate scazuta de evitare), incapacitatea de a controla emotiile, labilitate emotionala sau
agresivitate si ostilitate. Fara îndoiala, analizate împreuna, evidentele disponibile cu privire
la importanta acestor factori sunt înca contradictorii. Împotriva a ceea ce se credea initial, nu
s-au gasit asocieri pozitive între consumul de droguri si simptomatologia de anxietate,
depresie sau stima de sine scazuta, în timp ce alte studii au adus evidente asupra faptului ca
labilitatea emotionala pare a fi mai degraba o consecinta a abuzului de droguri decât o cauza.
O altă evadare din realitate care trece neobservată în această lume a plăcerilor este
alcoolul. În lumea contemporană de cultivare şi căutare continuă a plăcerii, alcoolul e
amorţire a maselor şi autodistrugere a celor lipsiţi de „noroc”. Alături de televiziune, alcoolul
este modul cel mai obişnuit de a evita problema adevărului. În fuga lui continuă de a evita
cercetarea propriei conştiinţe, omul va folosi orice mijloace de evadare, inclusiv consumul de
alcool. Golul său lăuntric e temporar umplut de euforia simţită în trup datorită alcoolului, şi
astfel el uită de acea pustiire lăuntrică pe care o poartă cu sine.
Băutura, ca evadare şi plăcere socială, e un „ideal” care a fost mult lăudat şi ridicat în
slăvi; e ceva la modă. Oamenii vorbesc despre berea, vinul sau lichiorul lor favorit ca despre
propria lor identitate. Un exemplu clasic este „prietenia” prezentată de reclamele publicitare
pentru băuturile alcoolice. Omul contemporan lipsit de rădăcini este prins cu uşurinţă în
ghearele acestora, şi sufletul său pustiit devine robul „spiritului vremurilor”, spirit care e
stăpânit de o lăcomie diavolească
Fiind o epidemie socială, alcoolul e distracţia favorită a omului pentru a evita cele mai
serioase probleme: Care e scopul vieţii? Ce e dincolo de moarte? Stăpânitoarea patimă a
lăcomiei a impus idealul roman, păgân, de împlinire a plăcerii în arena mass-media.
Fericitul Augustin scria în sec. al IV-lea: „Un singur ţel îi uneşte pe toţi oamenii:
fericirea efemeră pe pământ, şi tot ceea ce fac urmăreşte acest scop, chiar dacă în strădaniile
lor nenumărate şi felurite de a-l atinge se rostogolesc şi se prăbuşesc precum valurile mării”.
Deznodământul acestei epidemii este tragic. Alcoolismul este o fiară care înghite
bărbaţi, femei şi copii şi pare că un demon pune stăpânire pe sufletul omului spre a distruge
familii întregi. Cum un număr din ce în ce mai mare de copii are de suferit de pe urma
acestor teribile flageluri menţionate în cuprinsul acestei lucrări, s-a spus de către unii că nu
12
trebuie văzut în aceasta neapărat o pedeapsă divină. Se poate să aibă dreptate, dar dacă nu
este un blestem divin, nici binecuvântare nu poate fi.71
Ştiinţa medicală dovedeşte adevărul biblic că păcatele părinţilor lovesc crud
moştenitorii. Dintr-un tată beţiv se vor naşte copii cu o sănătate şubredă şi cu un psihic
adesea vrednic de a fi luat în grija unui psihiatru.
Slujitorul Bisericii nu poate decât să indemne pe cei sănătoşi la iubire faţă de toată
lumea şi cu atât mai mult faţă de cei în suferinţă, iar pentru a preveni boala el nu poate utiliza
decât mijloacele specifice misiunii lui, acelea de a-i preveni pe credincioşii sănătoşi de
riscurile la care îi expune săvârşirea păcatului, sfătuindu-i să se înfrâneze, pentru a nu
distruge trupul, arătându-le că plata păcatului este moartea 72 şi că boala este cauzată de lipsa
de înfrânare.
Emigraţia în căutarea unui loc de muncă

Fenomenul emigraţiei a existat din totdeauna, indiferent de timpul sau spaţiul de

existenţă al omului. Procesul migraţiei aduce pierderi de valori, uneori pierderea propriei
identităţi, dar în acelaşi timp aduce şi schimbări pozitive. Cu privire la migraţie putem vorbi
din perspectiva: a) Economică; b) Cultural educativă; c)Pastoral-misionară; d) Social-
filantropică, dar ne vom opri doar la:
a) Perspectiva economică. Diferenţa de salarii, şomajul, dorinţa de a avea o viaţă mai
bună, starea de sărăcie moştenită după o politică greşită a vechiului sistem, au făcut ca foarte
mulţi români să plece, căutând locuri de muncă în străinătate şi de cele mai multe ori această
plecare a fost benefică pentru familiile respective. Sate care înainte erau ameninţate cu
desfiinţarea au ajuns prin aceste plecări ale oamenilor nu doar să nu mai fie distruse, ci să
devină şi mai populate, prin construirea a zeci şi sute de case, cu banii câştigaţi în străinătate.
Fenomenul nu se constată doar la ţară, ci şi la oraş unde se poate confirma calitatea
apartamentelor sau a zonelor nou construite cu fonduri câştigate în străinătate. Tot aici
trebuie amintită achiziţionarea de alte bunuri materiale: maşini, haine, utilităţi casnice sau
gospodăreşti. Chiar la nivel oficial, din punct de vedere statistic s-au înregistrat unele
rezultate încurajatoare de către autorităţile române care au calculat anual ce sume au fost
investite în România prin salariile aduse de cei ce lucrează în alte ţări.
Probleme: a) de familie. În special după plecarea unui membru al familiei, au apărut
probleme de cuplu, care de multe ori au dus la divorţ sau la trăirea în concubinaj, precum şi
probleme de educaţie a copiilor care, rămânând în grija doar a unuia dintre părinţi sau a
bunicilor şi pe fondul unor facilităţi de ordin material (mai mulţi bani, mai multe cadouri), au
apărut probleme educaţionale însoţite de rezultate slabe la învăţătură sau abandon şcolar,
asocializare, intrarea în grupuri dubioase, delicvenţa juvenilă.
b) Ştirbirea demnităţii umane. De multe ori plecarea în străinătate a însemnat un
compromis. Nerecunoaşterea diplomelor din ţară a dus la acceptarea unor munci ce nu sunt
pe măsura pregătirii, iar la acest fapt a dus la autodesconsiderare sau o desconsiderare din
partea angajatorilor sau a comunităţii respective pe motiv că ocupă (pe bani puţini) locul de
muncă a localnicilor. Pe de altă parte şi comportamentul unor români în afară (furt,
cerşetorie, tâlhărie, prostituţie etc.) duc la etichetarea generală a românilor conform cu astfel
de comportamente.
c) Pierderea identităţii confesionale. Căsătoria cu persoane din alte ţări nu a însemnat
doar venirea acelor persoane la credinţa noastră ci şi invers, în special multe femei căsătorite
în Turcia acceptând din motive sociale sau materiale trecerea la islamism. În acelaşi timp,
lipsa vieţii spirituale (a Sf. Spovedanii, a Sf. Împărtăşanii, participarea la Sf. Liturghie şi la

71
Pr. Prof. Dr. Petre Semen, Atitudinea Bisericii faţă de pruncucidere, divorţ, abandonul de copii, droguri şi
homosexualitate- justificată de S.S. în Teologie şi Viaţă, nr. 7-12, 1999, p. 90.
72
Romani 1, 32
13
slujbe, rugăciunea, postul etc.) duc la o alienare spirituală şi la o pierdere de fapt a
echilibrului duhonicesc, într-un cuvânt şi secularizarea se face simţită din ce în ce mai mult.
Biserica Ortodoxă Română a început să-şi sporească şi să-şi diversifice activitatea
pastorală, abordând o arie din ce în ce mai vastă a lucrării de caritate ce cuprinde segmente
din ce în ce mai mari ale societăţii doritoare să o sprijine. Acest tip de activitate se impune a
fi continuată, amplificată şi, de ce nu, chiar mediatizată, nu în ideea de a trâmbiţa faptele
bune, ci pentru a determina implicarea unui număr cât mai mare de instituţii şi persoane în
sprijinirea celor în necazuri.
Problemele provocate de aceste mari blesteme abătute şi asupra societăţii româneşti
nu trebuie să lase pe nimeni indiferent. Nici puterea politică nu trebuie să stea deoparte ca să-
şi savureze în linişte succesele electorale sau să-şi irosească timpul în pregătirea celor
viitoare, ignorând distrugerea societăţii pe care este chemată s-o conducă. Ea singură dispune
de mijloacele cele mai adecvate pentru diminuarea acestor neajunsuri. Din perspectiva
biblică, atât conducătorilor spirituali ai lumii cât şi celor politici, în calitatea lor de
stăpânitori peste oameni, le revine o imensă responsabilitate în conducerea lumii. Ei trebuie
să realizeze că vor avea de dat seama înaintea lui Dumnezeu de felul cum au condus, mai
ales dacă din cauza nepăsării lor a sporit nelegiuirea şi imoralitatea în popor. Către ei îşi
îndreaptă avertismentele autorul cărţii Înţelepciunea lui Solomon când zice: „Băgaţi în
urechi, voi cei ce stăpâniţi peste mulţimi […]. Pricepeţi că stăpânirea vi s-a dat de la Domnul
şi puterea de la Cel Preaînalt, Care va cerceta faptele voastre […]. Groaznic şi fără veste El
va sta asupra voastră, căci pentru cei mari judecata va fi cumplită. Celor mici, Domnul le va
arăta iertare şi milă, însă cei puternici vor fi pedepsiţi cu străşnicie. Stăpânul tuturor nu Se va
ruşina de nici un obraz, nici nu Se va sfii de vreo mărire, căci şi pe cel mic şi pe cel mare El
i-a făcut. Însă cei puternici vor avea parte de o încercare mai grea.” (Înţelepciunea lui
Solomon 6, 2-8).73
Viaţa de parohie are un profund caracter comunitar şi are la bază responsabilitatea şi
coresponsabilitatea tuturor făpturilor umane. Sunt demne de amintit în acest sens cuvintele
marelui teolog Homiakov: „ ...când unul din noi cade, cade singur, dar de mântuit nu se
mântuieşte singur; cine va fi mântuit, va fi mântuit în Biserică, fiecare ca un mădular al ei, în
unire cu ceilalţi credincioşi. Dacă cineva iubeşte, el este în obştea iubirii. Dacă cineva crede,
se găseşte în obştea credinţei. Se roagă cineva? Este în obştea rugăciunii. Dacă te rogi, în tine
se roagă duhul dragostei. Dacă eşti un credincios al Bisericii, rugăciunea ta este trebuitoare
pentru toţi credincioşii ei. Dacă mâna ar spune că n-are nevoie de sângele care curge în
celelalte părţi ale corpului, pentru că ea are sângele care-i trebuieşte, pe care nu vrea să-l dea,
atunci mâna s-ar usca. Dacă renunţi la obşte, mori, nu mai eşti mădular al ei. Sângele
Bisericii este rugăciunea pentru ceilalţi, iar duhul acestei rugăciuni este lauda şi răsplata
Domnului”74
Din aceste cuvinte reiese responsabilitatea pe care o are fiecare făptură umană pentru
cealaltă. Îndeosebi preotul are o responsabilitate deosebită pentru viaţa comunităţii, deci a
parohiei şi pentru slujirea ei totodată, având în vedere faptul că preotul este subiectul uman
prin care Hristos ne împărtăşeşte ca persoană darurile Sale.

Preotul – omul cu două familii

Preotul ortodox, prin căsătorie, este apărat de căderea în păcat iar apoi familia oferă
posibilitatea unei înalte vieţi morale, pregătind buni creştini, copii cu frica lui Dumnezeu.
Activitatea misionară a preotului în parohie se reflectă adeseori prin familia sa. Părintele
Cleopa spunea că preotul predică în două feluri: cu cuvântul şi cu fapta. Dacă prin cuvânt
73
Ibidem, pp. 92
74
Î.P.S. Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, 1983, p. 100
14
preotul exprimă învăţătura creştină fundamentală, prin familia sa el dă un exemplu bun sau
rău.
Familia preotului este primul şi cel mai puternic mediu de aplicare a misiunii
preoţeşti. Soţia şi copiii preotului sunt primii enoriaşi şi se cuvine să fie cel mai bine pregătiţi
pentru mântuire. Preotul care n-a câştigat familia sa pentru Hristos nu va câştiga nici parohia.
Familia preotului este un model oferit parohiei şi credincioşilor atât ca atmosferă cât
şi sub raportul conducerii ei. Aşa ne învaţă Sf. Ap. Pavel când îi scrie lui Timotei, că preotul
trebuie să fie „bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa” 75.
Soţia preotului trebuie să fie credincioasă, demnă, înţeleaptă; va fi sprijin, va fi
îndemn şi mângâiere, va gândi şi va simţi ca preotul, va sluji sufleteşte cu el înaintea lui
Dumnezeu şi a oamenilor, va fi misionarul de nădejde al preotului.
Prin inteligenţă şi purtare frumoasă soţia preotului va putea să deştepte în sufletul
mamelor dragostea faţă de copii lor, renunţarea la avort şi creşterea acestor copii în frică de
Dumnezeu şi ruşine faţă de oameni.
Copiii preotului pot ajuta şi ei prin viaţa şi comportamentul lor la misiunea tatălui,
prin cuminţenie, fiind cuviincioşi cu oamenii, cercetând biserica şi deosebindu-se prin
purtarea lor frumoasă.
În ziua de azi, când se pune accent foarte mare pe latura socială şi filantropică a
Bisericii, nici un rol nu este mai important pentru soţia preotului decât să-şi închine viaţa,
alături de preot, ocrotirii copiilor abandonaţi, a orfanilor, văduvelor, a celor bătrâni şi
bolnavi. Nici o predică nu este mai puternică decât exemplul viu, nici o şcoală nu este mai
înaltă decât împlinirea învăţăturilor Mântuitorului Iisus Hristos, care a spus că „mai fericit
este a da decât a lua” şi „întrucât a-ţi făcut unora din aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi
făcut.”

Rolul familiei preotului în activitatea misionară a parohiei

a) cum poate sprijini familia preotului activitatea liturgică a parohiei:

- organizarea la nivelul fiecărei parohii a unui cor de copii, în fruntea căruia să fie
prezenţi copiii preotului:
- participarea afectivă a familiei preotului la slujbele religioase săvârşite în biserica
parohială şi în filiale;
- implicarea efectivă a familiei preotului la slujbele de sfinţire ale diferitelor obiective
de interes obştesc de pe teritoriul parohiei (şcoală, dispensar, case de copii etc.);
- participarea familiei preotului la slujbele oficiate în parohiile vecine, în special la
cele legate de hramul bisericii;
- pentru înfrumuseţarea cultului divin public, sunt necesare diferite veşminte şi obiecte
liturgice, care nu pot proveni decât prin cumpărare din fondurile proprii şi mai ales din
donaţii. Între donatorii de veşminte şi obiecte liturgice pe primul loc trebuie să fie familia
preotului;
- curăţenia lăcaşului de cult (interior şi exterior), exemplul fiind dat de membrii
familiei preotului, care este bine să impulsioneze membrii Consiliului parohial pentru
aceasta.

b) În ceea ce priveşte modul în care familia preotului poate contribui la îmbunătăţirea

activităţii pastorale în parohie, aceasta se poate face prin:
- implicarea familiei preotului în ajutarea bătrânilor, bolnavilor, văduvelor şi
persoanelor singure;

75
1 Tim. 3, 4
15
 - membrii familiei preotului să posede o înaltă ţinută duhovnicească pentru a ajuta la
rezolvarea diferitelor neînţelegeri şi împăcarea credincioşilor;
- familia preotului să manifeste dragoste şi înţelegere pentru toate categoriile de vârstă
din parohie;
- oferirea diferitelor materiale de colportaj gratuit persoanelor care nu au posibilităţi să
le procure cu bani şi în special copiilor;
- organizarea de excursii la mânăstiri (în special la cele din nordul Moldovei) şi
organizarea de întâlniri cu mari duhovnici fie la mânăstirile unde se află aceştia, fie la
biserică;
- organizarea de către familia preotului de întreceri şi jocuri sportive decente, serbări
câmpeneşti la care să participe un nr. Cât mai mare de credincioşi;
- organizarea de meditaţii religioase la care să participe în special tinerii;
- intensificarea vizitelor reciproce între familiile preoţilor şi consolidarea prieteniei
dintre acestea;
- la locul de muncă doamna preoteasă să fie un exemplu demn de urmat de colege, de
asemeni şi copiii preotului, la şcoală sau la locul de muncă, să fie exemple pentru ceilalţi
tineri.

c) În ceea ce priveşte modul în care familia preotului poate contribui la îmbunătăţirea

activităţii social-filantropice în parohie, amintim:
- organizarea de colecte pentru ajutarea persoanelor şi familiilor care au nevoie de
ajutor, în fruntea donatorilor trebuind să fie familia preotului;
- vizitarea de către preot şi familia lui a persoanelor singure, bătrâni, bolnavi, văduve,
copii orfani, cercetarea celor din azilele de bătrâni, spitale, cămine de copii etc.;
- întărirea solidarităţii între familiile din parohie în vederea într-ajutorării reciproce.

d) Din punct de vedere al modului în care familia preotului poate contribui la

îmbunătăţirea activităţii cultural misionare, aceasta se poate îmbunătăţi prin:
- ţinerea în ordine a bibliotecii parohiale şi distribuirea spre lectură credincioşilor a
tuturor cărţilor religioase din cele ale parohiei şi cele personale ale preotului;
- organizarea de către familia preotului de serbări şi spectacole în şcoală, cu diferite
ocazii (ziua şcolii, începerea anului şcolar, sărbătorile de iarnă etc.);
- organizarea de expoziţii cu desene ale copiilor pe teme religioase (la biserică, în casa
de prăznuire sau la şcoală);
- organizarea de concursuri pe teme religioase cu premii (cărţi, reviste, iconiţe,
cruciuliţe);
- înfiinţarea în şcoală de cercuri religioase coordonate de preot şi profesorii de religie;
- organizarea de concursuri de coruri de copii între parohiile vecine;
- antrenarea credincioşilor (în special a tinerilor şi copiilor) la manifestările culturale
din parohie – comemorarea diferitelor personalităţi ale vieţii sociale şi bisericeşti.

Pastoraţia candidaţilor la căsătorie

Preotul are în vedere pregătirea tinerilor pentru viaţa de familie:

- conversaţii particulare şi cu grupuri de candidaţi
- spovedania înainte de căsătorie
- întâlniri ale candidaţilor la căsătorie cu tineri care sunt deja căsătoriţi (cu
mijlocirea preotului, desigur)

16
 - prezentarea de modele de viaţă creştină – sfinţi căsătoriţi; preoţi căsătoriţi; mama
Fer. Augustin (Monica); mama Sf. Ioan Gură de Aur care au povăţuit pe fiii lor
- se alcătuieşte un program săptămânal pentru tineret unde se ascultă păsurile lor şi
se acordă ajutorul şi sfatul fiecăruia
- excursii şi pelerinaje la mânăstiri
- explicarea sensurilor duhovniceşti ale slujbei cununiei tinerilor candidaţi la
căsătorie.

Pastoraţia tinerilor căsătoriţi

Preotul trebuie să fie receptiv la problemele tinerilor şi la obstacolele ce se ivesc în

calea tinerilor căsătoriţi. Nici un amestec excesiv, dar nici o uitare, ci cu mult tact, respectând
libertăţile lor, trebuie ajutaţi pentru întrajutorarea şi creşterea afectivă şi duhovnicească în
cuplu.
- preotul va combate alcoolismul, vagabondajul, prieteniile dezordonate
- va organiza cateheze împreună cu părinţii iar altele fără părinţi şi pentru naşi
- preotul va încuraja familiile tinere prin întermedierea întâlnirilor cu alte familii
tinere, dar cu mai multă experienţă în căsnicie
- colaborarea cu alte instituţii care au ca scop întrajutorarea familiilor cu probleme
- literatură adecvată (pastorală, psihologică şi pedagogică privind familia)
- vizite la domiciliu
- pelerinaje

Pastoraţia copiilor şi tinerilor

Preotul va ţine cont, înainte de toate, cu privire la copii: de vârstă, aptitudini,

receptivitate la viaţa religioasă bisericească.
- preotul cunoaşte copiii şi tinerii din parohie pe fiecare după nume şi câteva date
personale
- pr. Va adapta limbajul pastoral ţinând cont de vârsta lor
- va implica alţi tineri în pastoraţia tinerilor, fiindcă se ştie că mai uşor se conving
tinerii între ei
- Biserica să fie prezentată în aşa fel încât tinerii şi copiii să se simtă ca într-o
familie
- Organizarea de excursii, pelerinaje, concursuri, cor etc.
- Cultivarea simţului de întrajutorare (susţinerea unui coleg bolnav, a unui copil cu
dizabilităţi)
- Preotul va analiza împreună cu tinerii factorii deturnanţi de la credinţă (alcool,
droguri, tutun, etc.) informându-i de pericolul lor
- Va implica şi părinţii dar şi cadrele didactice din parohie
- Preotul va aduce la cunoştinţa tinerilor problemele generatoare de conflicte (şomaj,
divorţ, violenţă)

Pastoraţia bătrânilor

Mai înainte de toate, preotul va ţine cont că timpul bătrâneţii trebuie folosit ca o
pregătire intensivă pentru sfârşitul creştinesc, dar în acelaşi timp bătrânii nu trebuie să sufere
de singurătate, ci să fie vizitaţi, antrenaţi în activitatea bisericească, în întrajutorarea altor
bătrâni.

17
 Preotul va ajuta să depăşească sentimentul inutilităţii şi abandonului, cercetându-i pe
bătrăni cu un sfat, acordându-le un mic ajutor. Aceştia trebuie să vadă că li se oferă atenţie.
- vizite pastorale la spital ori domiciliul lor
- la slujbe vor fi menţionaţi bătrânii bolnavi
- se va avea în vedere trimiterea de felicitări, flori de ziua lor

Modul în care un popor se poartă cu bătrânii şi copiii arată gradul de civilizaţie iar în
parohie se arată gradul de credinţă. De asemenea, preotul va colabora cu doctorul, primarul,
profesorul şi cu alte instituţii din comunitate, care pot oferi un ajutor tuturor categoriilor de
mai sus.
Bătrânii exemplari în înţelepciune, bunătate ş.a., pot ajuta la sporirea vieţii
duhovniceşti în parohie.

CONCLUZIE

Funcţia familiei, de cultivare a valorilor spirituale, morale şi religioase creştine se

desfăşoară normal în familiile constituite pe baze solide, pe încredere şi respect reciproc şi pe
frica de Dumnezeu. Cea mai bună educaţie o reprezintă o viaţă fericită şi plină de armonie în
familie, după cum ne arată Sfântul Ioan Gură de Aur: „Atunci când veniţi acasă să găsiţi nu
numai hrană materială, ci şi pe cea spirituală... şi astfel, casa voastră să devină o biserică”.

Bibliografie

A. Scrieri biblice

18
 1. Biblia sau Sf. Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Teoctist,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, 1416 p.

B. Lucrări
1. Î.P.S. Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea
ortodoxă, Sibiu, 1983;
2. Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Edit. Episcopiei Aradului, 1995;
3. Hr. Andrutsos, Sistem de morală, trad. de Dr. I Lăncrăjan şi E. Moudopoulos,
Sibiu , 1947
4. Teologia dogmatică şi simbolică”, manual pentru Institutele teologice, vol. II, în
colaborare, Ed. Inst. Biblic, Buc., 1958
5. Meletios Kalamaras, Mitropolit de Nicopole, „Avortul”, trad. de Garoafa Coman,
Tesalonic, 1991
6. Î.P.S. Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea
ortodoxă, Sibiu, 1983

C. Articole şi studii
Pr. Prof. Dr. Petre Semen, Atitudinea Bisericii faţă de pruncucidere, divorţ,
abandonul de copii, droguri şi homosexualitate- justificată de S.S. în Teologie şi Viaţă,
nr. 7-12, 1999.
Magistrand Pr. Marin Branişte, „Concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur despre
familie”, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1957
Const. Pavel, „Familia Preotului”, în „Glasul Bisericii”, IX (1960), nr. 1-2
Diacon Drd. Claudiu BĂZĂVAN, Familia – un demers recuperator, în Teologie şi
Viaţă, nr. 1-6, 2005
Prof. Constantin Pavel, „Probleme morale cu privire la căsătorie şi familie”, B.O.R.,
nr. 1-2, 1967
Păziţi darul sfânt al vieţii – Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în
„Vestitorul Ortodoxiei”, periodic al Patriarhiei Române, anul III, nr. 37-38, 16-31 mai, 1991

D. Cărţi de cult
1. Molitfelnicul, E.I.M.B.O.R., Buc. 1998

E. Scrieri Patristice
Omilia XV 4 de la Facere, cap. II, Migne, P.G., vol. LIII, col. 123.
Despre feciorie, 15, Migne, P.G., vol. XLVIII, col. 544.
Cum trebuie să fie soţia, 3, Migne, P.G., vol. LI, col. 230.
Cum trebuie să fie soţia, 9 idem .
Sf. Ioan Gură de Aur, „Omilia a II a la Trădarea Lui Iuda.”

19