ARHIVA

CEZARILOR
În această cărticică, sunt documente istorice vechi, din Arhivele Cezarilor.

În cartea aceasta vă vom prezenta câteva documente istorice care se referă la ultimele zile din viaţa lui ISUS
HRISTOS.
-------------------------------------------------------------------------------------

Iată ce conține această Cărticică :

A. Cuprinsul scrisorii trimisă de Publius Lentullus proconsul, funcționar roman în regiunea Tirului și a Sidonului,
Împăratului roman Tiberiu.

NOTA : Acest document s-a găsit în Anglia într-o bibliotecă particulară, cam pe la anul 1865. A fost apoi publicat într-un
cotidian englez, apoi într-o Revista bulgară, cu titlul “Nova Sfetilna izaraveslovie” prin anul 1885 și de aici în românește.
Originalul s-a depus la Biblioteca Națională, fiind apoi revendicat de Biserică.

B. Raportul lui Raportul lui Pilat către Împaratul Tiberiu.

C. Textul complet al Condamnării la Moarte a lui Isus.

NOTA : Aceasta sentință s-a gasit din întâmplare în anul 1509 după Hristos în orașul Ameula (Italia) într-o piatră
frumoasă ce se afla într-o ladă de fier în care era o altă lădița de marmură minunat păstrată. Aceasta osândă închisă aici
era în limba ebraică. Originalul s-a depus la Vatican. Pentru prima dată a fost publicată la Constantinopol în anul 1851,
apoi când era patriarch Eremia, acesta a publicat-o în cartea sa. Tradusă din limba greacă, după 27 de ani s-a publicat din
nou în limba bulgară în orașul Rusciuc în anul 1875 și apoi în românește.

D. Epistola Soției lui Pilat, Claudia Procula, adresată prietenei sale, Fulvia Romelia, despre ultimele evenimente din viața
lui Isus Hristos.

NOTA : Originalul acestei Scrisori se găsește în imensele biblioteci ale Vaticanului unde a fost copiată și trimisă
Episcopului Dionisie de Constantinopol pe la anul 1463 fiind apoi republicată în anul 1875.

-------------------------------------------------------------------------------------

Pe parcurs, o să mai găsiți și alte „NOTE”, care vă vor informa.

-------------------------------------------------------------------------------------

INTRODUCERE

În afară de descrierile din evangheliile şi epistolele apostolilor, care ne relatează aspecte din viaţa marelui nostru
Mântuitor ISUS HRISTOS, s-au descoperit şi în analele Istoriei antice unele documente foarte importante care arată cum
a fost privit ISUS HRISTOS de către stăpânitorii popoarelor din timpul Său.
Documentele pe care le publicăm în această cărticică luminează şi mai puternic ceea ce ne relatează Evangheliile
cu privire la viaţa şi condamnarea la moarte a lui ISUS HRISTOS, precum şi evenimentele din natură care au fost în
strânsă legătură cu moartea şi învierea Lui, evenimente pe care mulţi dintre pretinşii învăţaţi din zilele noastre le
tăgăduiesc.
Tot din aceste documente se poate vedea foarte clar că justiţia romană din vremea aceea avea multe lacune.
Interesele politice meschine au influenţat-o, împingând-o să condamne la moarte un OM nevinovat şi să elibereze pe unul
din cei mai ordinari criminali: pe Baraba.
Greşeala şi nedreptatea fatală săvârşită de judecătorii din timpul acela, care L-au condamnat pe HRISTOS la
moarte, constituie un serios avertisment pentru judecătorii din zilele noastre, care se pretind a fi urmaşii Celui osândit pe
nedrept, pentru a nu repeta aceeaşi nedreptate, dând o sentinţă nedreaptă împotriva celor care n-au altă vină decât
susţinerea principiilor pe care le-a poruncit HRISTOS.
Vina evreilor de atunci, stăpâniţi de-o ură fanatică împotriva lui Hristos, constituie, de asemenea, un avertisment
zguduitor pentru confesiunile religioase de astăzi, dar şi pentru toţi oamenii.
-------------------------------------------------------------------------------------

CE MĂRTURISEŞTE PĂGÂNUL LENTULUS

 DESPRE HRISTOS?

Iată cuprinsul scrisorii trimise de către Publius Lentulus, guvernatorul Iudeii, împăratului roman Tiberiu:

„Majestăţii voastre şi stimatului Senat al Romei,

din partea senatorului Lentulus, guvernatorul Iudeii, salutare!

Am aflat că doriţi să ştiţi ceea ce vă voi comunica prin această scrisoare.

Trăieşte aici un Om care Se bucură de o mare reputaţie, un Om virtuos care se numeşte ISUS HRISTOS.
Poporul spune că este un Profet al adevărului, iar ucenicii Lui susţin că ar fi chiar Fiul lui Dumnezeu,
adică Fiul Celui care a creat cerurile şi pământul şi tot ce a existat sau va exista vreodată.
Şi în adevăr, o, împărate, în fiecare zi se aude despre minunile săvârşite de acest ISUS HRISTOS. Prin
unul şi singurul Său Cuvânt, El dă sănătate bolnavilor şi viaţă morţilor.
E de statură mijlocie şi de o frumuseţe uimitoare. Privirea Lui este atât de măreaţă încât inspiră respect în
toţi cei ce Îl privesc şi care se văd siliţi să-L iubească şi să se teamă de El. Părul Lui are culoarea alunii coapte şi îi
cade până pe umeri; i se împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul nazaritenilor. Fruntea Lui este lată
şi exprimă inocenţă şi linişte.
Nici o pată sau zbârcitură nu se vede pe faţa Lui rumenă. Nasul şi gura Lui nu arată nici un defect care să
dea loc vreunei critici logice; iar barba Lui deasă este la fel ca părul, lungă şi este despărţită în două prin mijloc.
Privirea Lui este măreaţă şi senină şi are ochii strălucitori. Lumina pe care o radiază faţa Sa este ca lumina
soarelui, aşa că e imposibil ca cineva s-o privească prea mult. Această strălucire ciudată inspiră teamă. Când
povăţuieşte însă pe cineva o face plângând şi prin felul de a fi atrage respectul şi iubirea celor ce-L ascultă. Se
spune că n-ar fi râs niciodată, dar că ochii Lui sunt veşnic plini de lacrimi şi că iese foarte rar printre oameni.
Cât despre învăţătura Sa, atrage atenţia întregului Ierusalim. Cunoaşte perfect toate ştiinţele, fără să fi
studiat vreuna. Călătoreşte desculţ şi cu capul descoperit.
Se spune că până acum nu s-a mai văzut un asemenea om prin locurile acestea. Mulţi iudei spun că este
Dumnezeu, în timp ce alţii sunt împotriva Lui şi sunt de părere că este împotriva legilor majestăţii voastre. În ce
mă priveşte, eu sunt revoltat împotriva acestor iudei pizmaşi, deoarece Omul acesta nu a cauzat niciodată vreo
nemulţumire cuiva.
Dacă majestatea voastră doreşte să-L vadă, precum mi-aţi scris mai înainte, faceţi-mi cunoscut şi vi-L voi
trimite imediat, căci sunt gata să îndeplinesc cu smerenie şi supunere tot ceea ce-mi veţi porunci.”
Scrisă la Ierusalim, Crugal X, luna IX-a.
Al majestăţii voastre prea smerit şi supus servitor
Publius Lentulus, guvernatorul Iudeii.

***

NOTA EDITORULUI

Acest document s-a găsit cam prin anul 1865, într-o bibliotecă particulară din Anglia. A fost publicată în anul
1885 în revista bulgară „NOVA SVETLANA IZDROVERSLOVIE”.

Observaţii:
Scrisoarea de mai sus, în care este descris Domnul ISUS, coincide pe deplin cu ceea ce scrie Scriptura cu privire
la fizionomia Sa. S-ar părea că această descriere se contrazice cu descrierea din Isaia capitolul 53. Această profeţie a fost
făcută cu 700 de ani înainte de naşterea lui ISUS HRISTOS şi în ea se spune că „n-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca
să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă.” (Isaia 53.2).
Părerea mea este că Isaia se referă aici la faptul că Isus nu avea nici podoabe, nici glorie lumească. Totuşi, El a
fost o Fiinţă desăvârşită fizic, deşi după chip era asemenea nouă. El nu poseda strălucire pământească, dar slava lui
Dumnezeu se odihnea peste El.
Ioan Botezătorul L-a cunoscut după lumina Duhului Sfânt care se odihnea pe faţa Sa lipsită de orice pată sau
zbârcitură a păcatului. El a spus mulţimii adunate în jurul Său: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.”
(Ioan 1.29).
Despre faptul că El plângea adesea, ne spune şi Evanghelia. El a plâns pentru Ierusalim, pentru Lazăr când acesta
era mort şi în multe alte cazuri, dar nu scrie nicăieri că ar fi râs vreodată.
Despre învăţătura şi înţelepciunea Sa, Evanghelia spune că gloatele rămâneau uimite de cuvintele Sale. De
remarcat este însă faptul că Lentulus nu declară că Isus ar fi studiat în Egipt sau în India, deşi ocultiştii şi filozofii atei din
timpul nostru susţin că El ar fi studiat necromaţia şi fachirismul în aceste ţări.
Declaraţia romanului păgân răstoarnă deci aceste păreri neîntemeiate ale necredincioşilor din vremea noastră.
Evanghelia declară că mulţi se minunau de învăţătura lui Isus şi că motivele care i-au determinat să dea acea sentinţă
nedreaptă, sunt neîntemeiate.
Iată şi modul în care am ajuns în posesia acestui preţios document:
 Cititorii iubiţi vor simţi respect şi recunoştinţă faţă de un creştin cu numele V. D. Mahan care, descoperind acest
document, a luat aminte şi a ţinut seama de el, traducându-l din limba latină în limba engleză.
Acest bărbat a auzit vorbindu-se despre document mai întâi de la un student german care fiind la Roma pentru
studii geologice şi căutând curiozităţi în imensele biblioteci ale Vaticanului, a dat şi peste raportul lui Pilat către Cezarul
din Roma, dar la început nu l-a socotit chiar atât de important încât să-l copieze.
După câţiva ani, el i-a amintit însă lui V. D. Maham de acest document, iar acesta simţind o mare dorinţă de a
intra în posesia lui, i-a scris studentului german care între timp se întorsese ca profesor în Vestfalia, şi l-a rugat să
intervină prin relaţiile sale de la Vatican, ca să-i trimită o copie a acestui document preţios. Profesorul german a intervenit
prin preotul şef de sală al Vaticanului, care i-a promis şi i-a procurat apoi o traducere în limba engleză a acestui
document.

RAPORTUL LUI PILAT, GUVERNATORUL ROMAN AL IUDEII, CĂTRE CEZARUL TIBERIU

„Nobile suveran, salutare!

Cauzele care au provocat această tulburare din Ierusalim au fost în legătură cu moartea lui ISUS din Nazaret şi
evenimentele care au avut loc cu ocazia aceasta. Ele au avut un asemenea caracter încât mă văd silit să vi le raportez în
amănunţime, pentru că nu m-ar surprinde ca în scurgerea timpului cele întâmplate aici să schimbe cu totul soarta naţiunii
noastre, deoarece se pare că în zilele din urmă zeii au încetat să mai intervină ca să facă ispăşire.
În ce mă priveşte, sunt gata să spun: Blestemată să fie ziua în care l-am urmat pe Valerius Graţius la guvernarea
Iudeii!
La sosirea mea în oraş am luat în primire sala de judecată şi am poruncit să se facă un ospăţ mare la care l-am
invitat pe terarhul Galileii împreună cu arhiereii lui şi pe toate celelalte oficialităţi ale lor.
La ora anunţată nu s-a prezentat însă nici unul dintre invitaţii mei, ceea ce a constituit o insultă pentru onoarea
mea personală.
Câteva zile mai târziu am fost vizitat de un arhiereu care şi-a prezentat scuzele pentru că n-au putut răspunde
invitaţiei mele. Îmbrăcămintea şi purtarea lui erau nespus de viclene. Pretindea că religiunea lor le interzice, lui şi
supuşilor lui, să stea la aceeaşi masă cu romanii şi să închine libaţiuni în cinstea zeilor.
Am considerat că este bine să primesc scuzele lui, dar în acelaşi timp m-am convins că învinşii se declară pe faţă
duşmani ai cuceritorilor, şi mi s-a părut că dintre toate oraşele cucerite, Ierusalimul era cel mai greu de cârmuit. Poporul
din oraş era foarte agitat, iar eu nu dispuneam decât de un sutaş şi de o mână de soldaţi.
Am cerut întăriri de la guvernatorul Siriei, care m-a informat că nici el nu dispune de mulţi soldaţi şi că aceia pe
care-i are abia îi ajung să-şi apere teritoriul. Mă tem ca nu cumva datorită slabelor mijloace de apărare, nobilul nostru
guvern să fie răsturnat. Printre multele veşti tulburătoare care ne-au sosit, una m-a interesat în mod deosebit. Se
spune că în Galilea a apărut un tânăr care predică pe un ton blând şi nobil o altă Lege în Numele lui Dumnezeu, de
care spune că este trimis.
La început m-am temut că acest Bărbat este vreun agitator care încearcă să stârnească poporul împotriva
romanilor, dar nu după mult timp temerile mi-au fost spulberate. Aceasta s-a întâmplat atunci când ISUS din
NAZARET a vorbit mai mult ca un prieten al romanilor decât al evreilor.
Într-o zi, trecând prin locul numit Siloam, am văzut o adunare mare de popor, iar în mijlocul ei era un
tânăr care stătea rezemat de un copac şi predica mulţimii senin şi calm.
Mi s-a spus că acela era ISUS. Privindu-L, mi-am dat seama că era tocmai ceea ce mă aşteptam mai puţin
să văd, atât de mare era deosebirea dintre El şi cei ce-L ascultau.
Părul şi barba Sa aurie Îi dădeau o înfăţişare cerească. Părea a fi de vreo 30 de ani şi pot spune că n-am
văzut în viaţa mea o privire atât de caldă şi de senină, care era în totală opoziţie cu feţele întunecate şi cu bărbile
negre ale ascultătorilor Săi.
Nevrând să-L întrerup, mi-am continuat drumul, dar i-am făcut semn secretarului meu să se alăture
mulţimii şi să asculte ce vorbeşte. Numele secretarului meu este Manilius şi este strănepotul şefului de la spionaj şi
conspiraţie, care m-a ascuns în Eturia în timp ce-l aşteptam pe Catiline. Manilius este un băştinaş din Iudea, aşa că
cunoaşte foarte bine limba ebraică şi este un bărbat devotat şi vrednic de încredere.
La întoarcere, când am intrat în sala de judecată l-am găsit pe Manilius acolo. Imediat mi-a povestit ceea
ce a vorbit ISUS şi a adăugat:
„Niciodată nu am citit în cărţi, nici în lucrările filozofilor ceva ce s-ar putea asemăna cu predicile lui ISUS.
Unul dintre evreii potrivnici Lui, L-a întrebat dacă se cade să se dea tribut Cezarului, iar ISUS i-a răspuns simplu:
„Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” (Matei 22.21).
Văzând înţelepciunea Nazariteanului, I-am îngăduit libertatea de a vorbi în continuare deoarece era în
puterea mea să-L opresc sau să-L arestez şi să-L trimit la Ponţiu, dar aceasta ar fi fost împotriva dreptăţii şi a
legilor romane.”

RAPORTUL SECRETARULUI LUI PILAT

Pilat continuă:
 „Omul acesta nu era nici tendenţios şi nici răzvrătit, de aceea L-am ocrotit şi I-am asigurat protecţia mea,
poate necunoscută Lui. Astfel, El a avut libertatea să vorbească, să lucreze, să ţină adunări, să ţină predici în faţa
poporului şi să-Şi aleagă ucenicii fără să fie deranjat de vreun mandat din partea Pretoriului.
Dacă s-ar întâmpla însă, ferească-ne zeii, căci aceasta este doar o presupunere, dacă deci s-ar întâmpla vreodată
ca religia strămoşilor noştri să fie înlocuită cu religia lui Isus, lucrul acesta s-ar datora acestei nobile şi prea marii
indulgenţe pe care o are Roma!
Pe când eu, un nenorocit mizerabil, voi fi fost poate instrumentul pe care creştinii îl numesc „providenţă”, prin
care va veni peste noi această soartă şi destin. Dar libertatea nelimitată pe care i-am dat-o lui Isus i-a indignat foarte mult
pe evrei, însă nu pe cei săraci, ci pe cei bogaţi şi puternici.
În adevăr, Isus era foarte aspru cu bogaţii, ceea ce pentru mine a fost un motiv în plus să-i las libertatea de a
vorbi.
Fariseilor şi cărturarilor le spunea:
„Voi sunteţi nişte pui de năpârci şi vă asemănaţi cu mormintele văruite”. Alteori, indignat de îngâmfarea şi de
zgârcenia lor, spunea:
„Doi bănuţi ai unei văduve sărace, sunt mai preţioşi înaintea lui Dumnezeu decât darurile celor bogaţi.”
În fiecare zi se făceau plângeri la sala de judecată împotriva abuzurilor evreilor. Eram informat că acestui Om i se
pregăteşte o nenorocire, şi nu este pentru prima dată când Ierusalimul îi ucide cu pietre pe cei ce sunt numiţi „profeţi”. Mi
s-a mai spus că dacă le voi respinge plângerile se vor adresa Cezarului.
Atitudinea mea a fost aprobată de Senat şi mi s-au promis întăriri imediat ce se va termina războiul cu parţii,
deoarece cu puţinii soldaţi de care dispuneam nu puteam să înăbuş o eventuală revoltă.
Apoi m-am hotărât să iau o altă măsură care avea ca ţintă stăvilirea plângerilor ce se făceau zilnic
împotriva Nazariteanului: I-am scris o scrisoare şi L-am invitat la o discuţie în sala de judecată. El a răspuns
imediat invitaţiei mele şi a venit. După cum ştiţi, în venele mele curge sânge spaniol amestecat cu sângele de roman care
nu cunoaşte nici frica şi nici emoţiile.
Mă plimbam prin camera mea când mi s-a spus că a sosit Nazariteanul. În clipa când am dat cu ochii de El am
simţit că o mână de fier mi-a legat picioarele de pământ şi deodată am început să tremur ca un vinovat, deşi
Nazariteanului era calm şi liniştit. A venit până aproape de mine, apoi S-a oprit şi mi-a spus:
„Iată că am venit!”
Câteva clipe am rămas încremenit, privindu-L cu admiraţie, respect şi frică. Mi se părea a fi o Fiinţă
supranaturală, un Om necunoscut numeroşilor pictori care au dat forme şi chipuri la tot felul de zei şi eroi.
În cele din urmă I-am zis, dar mi-am dat seama că vocea mea era atât de slabă încât abia se auzea:
ISUSE din Nazaret, timp de trei ani Ţi-am dat o mare libertate de vorbire şi nu-mi pare rău, căci cuvintele
Tale sunt cuvintele unui om învăţat. Nu ştiu dacă l-ai citit pe Socrate sau pe Platon, dar un lucru este clar: în
predicile Tale este o simplitate majestoasă care se ridică cu mult deasupra acestor filozofi. Împăratul este informat
despre Tine (se face aluzie la scrisoarea lui Publius Lentulus), iar eu, umilul său reprezentant în această comunitate a
lui Israel, sunt foarte fericit pentru că Ţi-am îngăduit această libertate de care Te bucuri şi pe care o meriţi din
plin. Totuşi, nu pot ascunde faptul că predicile Tale au stârnit mari şi puternice duşmănii din partea evreilor. Ai
Tăi sunt, fără îndoială, atât de porniţi împotriva Ta din pricina libertăţii pe care Ţi-o dau şi mă acuză că sunt în
legătură directă cu Tine, cu scopul de a lua şi mica libertate pe care o mai au în faţa Romei.
Rugămintea, şi nu porunca mea, este ca pe viitor să fii mai atent şi să eviţi să jigneşti mândria duşmanilor
Tăi, ca să nu ridice poporul înpotriva Ta şi să mă silească astfel să folosesc justiţia împotriva Ta.”
Nazariteanul m-a privit şi a răspuns liniştit:
„Prinţ al pământului, cuvintele tale NU vin din adevărata înţelepciune. Dacă-i vei spune furtunii: „Stai în
mijlocul muntelui, căci altfel vei dezrădăcina copacii din vale!”, ea îţi va răspunde: „Eu trebuie să mă supun legilor
Creatorului!”, căci numai singur Creatorul ştie încotro merge furtuna.
Adevărat îţi spun ţie, că înainte ca să înflorească crinii Saronului, sângele Celui drept va fi vărsat!”
Auzind aceste cuvinte, I-am răspuns:

„Prin înţelepciunea Ta, tu eşti mai de preţ pentru mine decât toţi turbulenţii aceştia, decât toţi fariseii
aceştia îngâmfaţi care abuzează de libertatea dată de Roma. Ei complotează împotriva Cezarului şi ne ţin într-o tensiune
continuă, dar eu ştiu că lupul din pădure se îmbracă uneori în lână şi în piei de oi, dar nu-şi schimbă năravul. Eu Te voi
apăra în faţa lor, iar palatul meu de judecată îţi este deschis oricând pentru scăpare.”
Auzind cuvintele mele, El m-a privit cu un zâmbet dumnezeiesc şi mi-a răspuns:
„Când va veni ziua aceea, nu va fi loc de scăpare pentru Fiul omului nici chiar sub pământ. Locaşul Celui
drept este acolo”, a adăugat E arătând cu degetul spre cer. „Ceea ce este scris în cărţile profeţilor trebuie să se
împlinească.”
„Tânărule”, I-am răspuns eu, „Tu mă obligi să-mi schimb rugămintea în poruncă. Siguranţa provinciei care îmi
este încredinţată, îmi cere să fac aceasta. Trebuie să dai dovadă de mai multă moderaţie în predicile Tale. Nu-i vătăma pe
alţii! Aceasta este porunca mea! Fericirea să Te însoţească. Du-Te în pace!”
Isus mi-a răspuns:
„Prinţ al pământului, Eu n-am venit că să aduc în lume războiul, ci pacea, iubirea şi bunăvoinţa. Eu M-am
născut în aceeaşi zi în care Cezar a dat pace lumii romane. Prigonirea nu este în Mine, ci o aştept de la alţii şi o voi
primi cu supunere, plecându-Mă astfel în faţa voinţei Tatălui Meu, căci nu stă în puterea Ta să arestezi Victima de la
picioarele altarului ispăşirii!”
După ce a spus aceste cuvinte, ISUS a dispărut ca un nor luminos după perdelele pretoriului.
Duşmanii Săi s-au adresat în cele din urmă lui Irod, care în timpul acela domnea în Galilea. Dorinţa lor era să se
răzbune cu orice preţ pe tânărul nazaritean. Dacă Irod ar fi urmat propria sa pornire în această privinţă, ar fi ordonat
imediat condamnarea la moarte a lui ISUS, dar temându-se de reacţia Senatului, nu a luat nici o măsură împotriva Lui.
Totuşi, într-o zi a venit la mine, în Pretoriu, iar când s-a ridicat să plece, după câteva cuvinte neînsemnate m-a
întrebat ce părere am despre ISUS din Nazaret.
I-am răspuns că după părerea mea ISUS este un mare filozof. Apoi i-am spus că dacă unele naţiuni produc
adesea învăţături rele, învăţăturile lui Isus nu sunt nici rele, nici primejdioase, de aceea Roma este dispusă să-I
acorde toată libertatea de vorbire, pentru că a câştigat aceasta prin faptele Sale.
Irod a zâmbit ironic după care s-a îndepărtat salutându-mă cu un zâmbet prefăcut.
Se apropia marea sărbătoare a evreilor şi conducătorii religioşi plănuiau să se folosească de această ocazie ca să
ridice masele populare, care urmau să vină la Ierusalim la sărbătoarea Paştilor, ca să se răzbune pe Nazaritean.
Şi iată că a sosit şi ziua cu pricina. Oraşul era arhiplin, iar mulţimea agitată cerea moartea Nazariteanului.
Spionii mei mi-au raportat că arhiereii şi fariseii întrebuinţează tezaurul Templului ca să mituiască poporul.
Primejdia creştea cu fiecare oră. Curând mi s-a raportat că a fost insultat un sutaş roman, ceea ce m-a determinat să-i
scriu imediat legatului Siriei şi să-i cer o sută de soldaţi de infanterie şi tot atâţia de cavalerie, dar m-a refuzat. Atunci m-
am văzut rămas singur, având lângă mine doar o mie de soldaţi care erau de fapt nişte păzitori bătrâni, şi aceasta în
mijlocul unui oraş răsculat. Văzându-mă neputincios să înăbuş revolta, am fost nevoit să-i tolerez.
Curând răzvrătiţii au pus mâna pe ISUS şi deoarece ştiau că nu au motive să se teamă de pretorieni, au venit la
mine strigând din toate puterile: „Răstigneşte-L!”
Împotriva lui ISUS se ridicaseră trei partide: irodienii, saducheii şi fariseii. Saducheii se ridicaseră din două
motive:
1. – Îl urau pe ISUS din cauza învăţăturilor Sale, care erau împotriva crezurilor lor;
2. – doreau să scape de jugul roman.
Ei nu puteau să uite nicicum intrarea mea în „sfântul” lor oraş. Stegarii mei, care nu cunoşteau poziţia evreilor, au
intrat în oraş purtând chipul Cezarului, ceea ce în ochii lor a constituit o profanare.
O altă nemulţumire pe care o aveau în inimă s-a datorat propunerii mele de a întrebuinţa o parte din tezaurul
Templului pentru ridicarea de clădiri publice. Această propunere îi umpluse de amărăciune.
Fariseii erau pe faţă duşmanii lui ISUS şi nu le păsa prea mult nici de guvernul nostru. Ei au fost nevoiţi să
înghită timp de trei ani şi jumătate „pilulele” amare pe care li le servea Nazatiteanul în public. Oriunde se ducea
ISUS, ei erau prea slabi şi neputincioşi ca să facă ceva împotriva Lui, de aceea s-au bucurat foarte mult când li s-a dat
ocazia să se unească cu irodienii şi cu saducheii împotriva Lui.
Pe lângă cele trei partide, trebuia să fac faţă şi unei mulţimi furioase care era gata să se unească în orice clipă şi
să se revolte profitând de confuzia şi neînţelegerile create.
Aşa se face că ISUS a fost târât înaintea arhiereilor şi condamnat la moarte. Cu această ocazie Caiafa L-a trimis
la mine, ca un semn de recunoaştere a autorităţii noastre, rugându-mă să pronunţ eu sentinţa definitivă cu privire la El.
Eu am refuzat oferta lui spunând că deoarece ISUS este din Galilea, problema cade sub justiţia lui Irod şi L-am
trimis la el, dar acest viclean mi L-a trimis înapoi şi, sub pretextul respectului pe care mi-l poartă, mi-a încredinţat mie
soarta acestui Om.
Imediat după sosirea lui ISUS palatul meu a luat înfăţişarea unei cetăţi asediate, tulburările intensificându-se cu
fiecare clipă care trecea.
Ierusalimul era plin de mulţimea care se adunase din toate părţile. Se părea că toată Iudea venise aici.
Eu m-am căsătorit cu o tânără din Galia. Ea a avut câteva descoperiri cu privire la viitor, aşa că a venit la mine,
mi s-a aruncat la picioare şi m-a rugat plângând:
„Păzeşte-te să te atingi de OMUL acesta, căci este un Sfânt. Noaptea trecută L-am văzut în vis. El umbla
pe deasupra apelor, zbura pe aripile vântului, vorbea furtunii şi peştilor mării, şi toate îi erau supuse. Chiar şi râul
de pe muntele Hebron curgea plin de sânge, iar staulele Cezarului erau pline de murdăria Golgotei. Catapeteasma
Templului s-a rupt în două, iar soarele s-a întunecat ca şi cum s-ar fi îmbrăcat în doliu.
O, Pilat, te aşteaptă o mare nenorocire dacă nu vei asculta sfatul soţiei tale! Blestemele Senatului şi mânia cerului
te vor urma pretutindeni!”
Mulţimea pătrunsese în sala de judecată şi Nazariteanul a fost târât şi El acolo ca să fie judecat de mine.
Mi-am părăsit soţia şi am intrat în sala de judecată urmat de garda mea. Văzând mulţimea adunată, i-am întrebat
cu asprime ce vor!
„Moartea Nazariteanului!” au răspuns ei.
„Pentru care crimă?” am întrebat din nou.
„Pentru că L-a hulit pe Dumnezeu şi a profeţit dărâmarea Templului! El Se pretinde a fi Fiul lui Dumnezeu,
Mesia, Regele Iudeilor.”
„Justiţia romană nu pedepseşte pe cineva cu moartea pentru asemenea fapte”, am răspuns eu.
„Răstigneşte-L!” Răstigneşte-L!” au strigat însă ei cu furie. Strigătele lor furioase zguduiau palatul din temelie.
Am privit în jur. În mijlocul acelei zarve cumplite era un singur OM liniştit şi calm, iar acela era ISUS din Nazaret.
 După mai multe încercări de a-L scăpa de furia mulţimii, m-am gândit la ceva care credeam că Îi va salva viaţa.
Astfel, am poruncit să fie biciuit, apoi am cerut un lighean cu apă şi mi-am spălat mâinile în faţa mulţimii, arătându-mi în
felul acesta totala dezaprobare faţă de fapta lor.
Totul a fost zadarnic însă. Aceşti mizerabili nu puteau fi mulţumiţi decât cu viaţa Lui. În desele tulburări la care
am fost martor, am văzut furia poporului dezlănţuit, dar ceea ce-mi era dat să văd acum depăşea tot ce am văzut vreodată.
S-ar putea spune cu adevărat că toate spiritele rele din ţinutul Infernului s-au adunat la Ierusalim. Mi se părea că mulţimea
nu mai umblă pe jos, ci pluteşte urlând ca valurile unei mări înfuriate. Începând de la porţile Pretoriului şi până la muntele
Sionului, se putea vedea o mulţime neastâmpărată de oameni care strigau şi fluierau într-un fel cum nu mi-a mai fost dat
să văd sau să citesc în vreo Istorie a romanilor.
Ziua s-a întunecat ca în amurg, la fel cum s-a întâmplat la moartea lui Iulius Cezar cel Mare, care a avut loc tot pe
la mijlocul lui martie.
Eu, guvernatorul provinciei, stăteam rezemat de o coloană a palatului şi mă gândeam la aceşti demoni cruzi care
împingeau spre execuţie un Om nevinovat: pe tânărul Nazaritean.
Ierusalimul îşi scosese afară toţi locuitorii şi-i înşirase de-a lungul drumului care ducea la Gemonică (Golgota).
Un aer de tristeţe şi de durere acoperea feţele gărzilor mele, iar sutaşul încerca să facă puţină ordine pentru a arăta că nu
se teme.
După plecarea cortegiului am rămas singur şi cu inima zdrobită gândindu-mă că ceea ce se petrecuse în
momentele acelea stătuse mai mult în puterea zeilor decât în puterea oamenilor.
Deodată s-a auzit un strigăt puternic care venea de pe Golgota anunţând o agonie cumplită, pe care
urechea omenească n-o mai auzise niciodată.
Norii întunecaţi au coborât foarte jos acoperind Templul şi oraşul ca un văl. Semnele care s-au arătat, atât pe
pământ cât şi în cer, au fost atât de înfricoşătoare încât se spune că Dionisie Areopagul ar fi exclamat: „Ori Creatorul
naturii suferă, ori Universul se sfârşeşte!”
Către ceasul dintâi al nopţii, mi-am luat mantaua şi am pornit pe jos prin oraş, spre porţile Golgotei. Jertfa era
sacrificată iar mulţimea se întorcea în cetate, dar era tot agitată şi posomorâtă, cu feţele încruntate şi disperate. Mulţi erau
cuprinşi de frică şi de remuşcare pentru cele ce văzuseră. Am observat şi o trupă mică de soldaţi care se întorceau în oraş
cu capetele plecate, uimiţi de cele văzute, iar purtătorul steagului îl adunase în semn de întristare. L-am auzit pe unul
dintre sutaşi spunând cuvinte pe care nu le-am putut înţelege. Ici şi acolo vedeam bărbaţi şi femei care treceau grăbiţi pe
lângă mine, iar când îmi ridicam privirile spre muntele Calvarului rămâneam nemişcat, aşteptând parcă o minune a
naturii.
M-am întors la Pretoriu trist şi gândit. În timp ce urcam treptele, am văzut sângele care cursese din trupul
Nazariteanului…. După un timp a venit la mine un bătrân însoţit de un grup de femei care s-au oprit la poartă plângând.
Bătrânul a venit până lângă mine şi mi s-a aruncat la picioare plângând cu amar. Este foarte mişcător să vezi un bătrân
plângând, aşa că l-am întrebat cu blândeţe ce vrea. Mi-a răspuns:
„Eu sunt Iosif din Arimatea şi am venit să-ţi cer îngăduinţa de a-L îngropa pe ISUS din Nazaret.”
I-am răspuns: „Cerinţa ta se va împlini,” după care i-am poruncit lui Manilus să ia cu sine câţiva soldaţi şi să
supravegheze înmormântarea ca să nu fie împiedicaţi de cineva. Câteva zile mai târziu, mormântul Său a fost găsit gol, iar
ucenicii Lui au vestit în toată provincia că ISUS S-a sculat dintre cei morţi, după cum spusese înainte de moartea Sa.
Mie mi-a mai rămas datoria de a face cunoscută şi împăratului această întâmplare dezgustătoare. Chiar în noaptea
aceea, am început să fac raportul, iar către ziuă s-a auzit un zgomot de cavalerie: se intona aria Dianei.
Privind spre poarta Cezarului, am văzut apropiindu-se un grup de soldaţi şi am auzit sunetul trâmbiţelor care
intonau marşul Cezarului. Erau întăririle care mi se făgăduiseră şi care pentru a-şi grăbi sosirea călătoriseră toată noaptea.
Erau 2000 de soldaţi aleşi.
„A fost hotărât de soartă!” am strigat frecându-mi mâinile, „ca această mare nelegiuire să aibă loc. Acesta este
motivul pentru care soldaţii de care aveam nevoie pentru înăbuşirea revoltei, au sosit prea târziu.”
Soartă crudă, cum îţi baţi joc de bieţii muritori!
Era atât de adevărat ceea ce strigase Nazariteanul pe cruce: „S-a sfârşit!”
Rămân al majestăţii voastre supus.
Cu respect şi smerenie,
Guvernatorul Ponţiu PiLat
Ierusalim, 28 martie 4147 de la creaţiune.”

Acesta este deci cuprinsul raportului lui Pilat.

***
Din raportul lui Pilat către Cezarul Tiberiu, reiese că (Pilat) venise ca guvernator al Ierusalimului cu puţin timp
înainte ca ISUS să-Şi fi început lucrarea misionară şi că HRISTOS şi predicile Sale, au avut o mare influenţă asupra lui.
Faptul că Domnul ISUS l-a vizitat pe Pilat dovedeşte că El nu împărtăşea ideile fanatice ale iudeilor, de a nu intra
în casa unui păgân.
Vedem de asemenea, că Pilat şi celelalte autorităţi romane ştiau despre propovăduirea lui ISUS şi că n-au luat
nici o măsură pentru a-L opri până când a fost arestat de iudei, care l-au silit pe guvernator să-L condamne.
 Învinuirile iudeilor, că ISUS ar fi învăţat să nu se plătească tribut Cezarului, nu au fost crezute de Pilat. Totuşi,
faptul că el a cedat presiunii iudeilor şi L-a osândit pe ISUS la moarte deşi nu I s-a găsit nici o vină, dovedeşte încă o dată
cât de nestatornică şi de schimbătoare este justiţia omenească.
Raportul lui Pilat corespunde în totul cu celelalte rapoarte şi relatări din Scriptură care se referă la interogarea lui
ISUS, trimiterea Lui la Irod şi împăcarea acestuia din urmă cu Pilat. Un singur detaliu lipseşte din raportul lui Pilat către
Cezar, şi anume, textul sentinţei de condamnare la moarte a lui ISUS, pe care îl vom reda însă în paginile următoare.
Probabil că lipsa lui din raportul lui Pilat se datorează faptului că guvernatorul se temea ca nu cumva Tiberiu să-l
găsească nedrept în sentinţa dată. Acesta este probabil motivul pentru care Pilat a încercat să-l facă pe Tiberiu să înţeleagă
că n-a avut altă soluţie şi că el n-a făcut altceva decât să autentifice sentinţa dată deja de tribunalul iudeu.
Totuşi, Cezarul a putut deduce din raportul lui Pilat că procedura acestuia n-a fost dreaptă. Din cauza aceasta,
precum şi datorită plângerii adresate de soţia lui Pilat, lui Tiberiu, acesta a fost îndepărtat din funcţia de guvernator al
Iudeii şi internat, motiv pentru care s-a sinucis.
Asemenea lui Iuda, Pilat şi locuitorii Ierusalimului care au cerut uciderea lui ISUS, au fost pedepsiţi crunt de
mânia lui Dumnezeu. Irod despre care se vorbeşte aici este fiul lui Irod cel Mare, care a ordonat uciderea pruncilor din
Betleem imediat după naşterea lui ISUS. El era un bun prieten al fariseilor şi a adunat în jurul său o partidă mare,
cunoscută sub numele de „irodieni”. El este cel care a poruncit să fie tăiat capul lui Ioan Botezătorul şi a vrut să-l ucidă pe
Petru dar, după cum se ştie, a fost ajuns de mânia lui Dumnezeu. El a fost lovit de îngerul Domnului şi a murit mâncat de
viermi tocmai când voia să-şi extindă puterea regală şi asupra altor provincii. (Fapte 12.23).
Vedeţi că Dumnezeu nu i-a lăsat nepedepsiţi pe prigonitorii copiilor Săi?
El a spus: „Cine se atinge de voi, se atinge de lumina ochilor Mei.”

TEXTUL COMPLET AL CONDAMNĂRII LUI ISUS HRISTOS

Această sentinţă a fost găsită întâmplător în anul 1509 d. Hr. În oraşul Amcula din Italia, într-o lădiţă făcută din
marmură, care era pusă într-o altă lădiţă din fier.
Textul condamnării este scris în limba ebraică şi a fost publicat pentru prima dată la Constantinopol în anul 1851,
iar mai târziu a fost publicat de patriarhul Ieremia. În anul 1875 a fost adus în Bulgaria, unde a fost tradus în oraşul
Rasciuc, de unde a fost adus şi tradus la noi.

***

„În al 17-lea an al domniei lui Tiberiu Cezar, rege al romanilor, monarh neînvins; anul 101 de la olimpiadă; în a
cincea mie de ani de la creaţiune, iar după anii evreieşti în anul 4147 şi anul 93 de la întemeierea Romei. De la eliberarea
din robia Egiptului 580 de ani şi de la distrugerea ţării sfinte, anul 97. Pe timpul mai marilor guvernanţi romani: Lucius,
Sultanius, Marcellius şi a cârmuitorului Hillaretes Polister şi pe timpul conducătorului general peste Iudea, Comus Flavius
şi pe vremea guvernatorului Ierusalimului, puternicul şi înaltul prinţ Ponţiu Pilat şi pe vremea procurorului asupra Iudeii,
Irod Antipa şi pe vremea marilor preoţi Ana şi Caiafa, Aiasa şi Mail şi pe timpul mai marilor Templului, Robam şi
Amabelus; pe timpul mai marilor magistraţi ai oraşului Ierusalim, Simbinacoscio Pompiliu, Rafa şi a comandantului
oraşului Ioctenus:

„Eu, Ponţiu Pilat, procurorul Ierusalimului, în sala înalţilor prinţi, autentific şi condamn la pedeapsa cu
moartea pe cruce, pe numitul de către popor ISUS HRISTOS NAZARITEANUL, OM răzvrătit împotriva legilor
lui Moise şi potrivnic majestăţii sale Tiberiu Cezar, rege al romanilor.
Hotărăsc şi ordon moartea Lui prin răstignirea pe cruce, dimpreună cu alţii, după obiceiul celor
condamnaţi de mulţimea poporului, bogat sau sărac, pentru faptul că n-a încetat să facă răzvrătire şi pagube în
Iudea, şi pentru că Se face pe Sine Fiul lui Dumnezeu şi Rege al Ierusalimului; pentru că ameninţă cu distrugerea
Ierusalimului şi a sfântului Templu, şi pentru că a refuzat să plătească tribut Cezarului; pentru că a îndrăznit să
intre în Ierusalim ca un rege, fiind întâmpinat de popor cu osanale şi cu ramuri de finic.
Însărcinez pe primul meu sutaş, Cornulo Cornelius, să-L ţină legat în public în raionul Ierusalimului, să-L
bată cu nuiele după ce-L va îmbrăca cu o mantie purpurie şi Îl va încorona cu o coroană de spini pe care i-o va
pune pe cap. După aceea Îşi va purta singur crucea, pe umeri, spre a servi de pildă şi altora, precum şi pentru
tâlhari.
Pentru aceasta, ordon ca împreună cu El să se ia doi tâlhari (criminali) şi să fie scoşi prin poarta
„Iamborel”, numita acum „Andronimor”, spre a fi răstigniţi în public împreună cu ISUS HRISTOS, la locul
deosebit (pentru tâlhari), numit Calvar (locul sângelui).
Cei răstigniţi vor fi lăsaţi pe cruce şi după ce vor muri, pentru a fi sfidaţi de popor, iar pe partea de sus a
crucii lui ISUS se va scrie pe o placă, în trei limbi următoarea inscripţie:
Ebraică:
„IAHSUAH HANOZRIM VHEMELECH HJAHUDIN”
greacă:
 „IESOUS O NAZAREAS BASILEVS IUDEON”
latină:
„IESUS NAZAREUS REX IUDAEORUM”

Ordon ca nici unul din subalternii mei, după grad şi datorie, să nu pregete a-mi îndeplini cu grabă
porunca, şi să nu se opună osândei Aceluia care a renunţat de bunăvoie la credinţa cerească şi să se execute
întocmai după cum am hotărât eu, infailibilul, după orânduirea legilor împărăteşti ale romanilor.

Martorii acestei osânde sunt:

Din seminţia lui Israel: Ruan, Daniel, Rambinal, Ioachim, Banican, Iatovel şi Pericolan.
Din partea prinţilor romani ai ţării:Lucius, Sicelias şi Maximilius.
Dintre farisei: Barbos, Simion şi Baid.
Dintre înalţii judecători romani: Raban, Nandonis şi Bacaralos.
Dintre marii preoţi: Ruon, Iodus şi Sucasolis şi supraveghetorul pentru criminalii dintre iudei, Buton,

Ierusalim
La 23 martie 4147 de la creaţiune

***

Din relatarea Sfintelor Scripturi, vedem foarte clar că „Pilat a hotărât să li se împlinească cererea.” (Luca
23.24).
Din raportul lui Pilat şi apoi din sentinţa dată de el, se poate constata cruzimea şi nestatornicia lui făţarnică. El a
încercat să împace fărădelegea cu dreptatea şi minciuna cu adevărul. Probabil că gândul lui era să nu se pună rău nici cu
urmaşii lui HRISTOS şi nici cu soţia sa, care se vede că-L admira mult pe ISUS şi a cărei vis este o prezicere uluitoare, cu
adevărat profetică, despre ceea ce avea să li se întâmple celor care au luat parte la această crimă.
Relatarea biblică ne dă numai inscripţia şi interogatoriul luat de Ana şi Caiafa, de Irod şi apoi de Pilat în sala de
judecată. Prin raportul redat mai sus, se poate vedea că în realitate nu a avut loc nici un proces. Dacă Pilat a declarat că nu
L-a găsit vinovat, pe ce bază a ordonat ca ISUS să fie bătut? Care lege romană prevedea biciuirea unui nevinovat? Iar
dacă după ce a fost învinuit nici măcar o acuzaţie nu a putut fi dovedită ca adevărată, după cum a recunoscut însuşi Pilat
prin faptul că şi-a spălat mâinile, atunci pe care articol din legile romane s-a bazat ca să ordone ca un nevinovat să fie
batjocorit şi apoi răstignit?
Adevărul va triumfa însă întotdeauna chiar dacă la prima vedere s-ar părea că minciuna şi nedreptatea vor birui.
Cu toate acestea, triumful va fi al dreptăţii.
Din procesul în care a fost condamnat ISUS HRISTOS se pot învăţa foarte multe lucruri, deoarece în acest caz
judecătorii romani au comis cea mai mare nedreptate posibilă.
Aici pot vedea toţi judecătorii de astăzi un avertisment serios pentru a nu comite şi ei o asemenea nedreptate şi
pentru a nu căuta la faţa omului astfel ca întotdeauna să poată judeca potrivit dreptăţii divine.
Ar fi ceva normal şi absolut necesar ca judecătorii de astăzi să citească şi Sfânta Scriptură, adică Vechiul şi Noul
Testament.
Tribunalele pământeşti n-ar trebui să intervină în problemele pur religioase, nici să condamne pe cineva pentru că
crede altfel decât crede majoritatea, sau de felul cum crede religia oficială, şi aceasta pentru că Istoria dovedeşte că
religiile dominante nu au avut întotdeauna la bază adevărul curat, ci au rătăcit de la El.
Această orbire a iudeilor, care credeau că numai ei posedă Adevărul, i-a dus la cea mai cumplită crimă pentru că
au cerut condamnarea la moarte a lui ISUS HRISTOS, care era Dreptatea şi Adevărul. Această orbire le întunecă ochii
până în ziua de astăzi.
Acesta este un avertisment serios pentru toate popoarele, dar îndeosebi pentru capii religiilor şi pentru magistraţi.

***

Epistola soţiei lui Ponţiu Pilat, Klaudia Procula, adresată prieteni sale Fulvia Romelia, cu privire la ultimele
evenimente din viaţa lui ISUS HRISTOS

Originalul acestei scrisori se află în imensa Bibliotecă de Antichităţi din Italia, de unde a fost copiată şi trimisă
episcopului Dionisie din Constantinopol, în anul 1643, de unde a fost trimisă apoi în Bulgaria în anul 1875.

Iată cuprinsul ei:

Klaudia Procula, ţie, Fulvia Romelia,

Salutare!
 O, credincioasă prietenă, mă întrebi şi mă rogi să-ţi descriu evenimentele care s-au petrecut din ziua despărţirii
noastre.
Ştirile despre unele dintre ele au ajuns până la tine, iar taina în care sunt învăluite ţi-a adus nelinişte şi dorinţa de
a cunoaşte starea mea.
Dând atenţie delicatei tale dorinţe, mă voi strădui să-mi aduc minte de lanţul evenimentelor care s-au petrecut în
viaţa mea, iar dacă vei ajunge la concluzia că asemenea lucruri uluiesc mintea, gândeşte-te că puterile creatoare sunt
nepătrunse şi înconjurate de întuneric pentru priceperea noastră neputincioasă, limitată şi muritoare.
Pentru fiinţele muritoare este cu neputinţă să schimbe soarta vieţii lor!
Nu am să-ţi povestesc despre primele zile ale vieţii mele conjugale, care au zburat atât de repede, pline de pace şi
de bucurie sub paza şi grija celor iubiţi. Ştii că la împlinirea celei de-a 16-a primăveri a fecioriei mele, m-am unit prin
legătură conjugală cu romanul Ponţiu, nepotul unei familii, care ocupa pe vremea aceea un post de guvernator în Italia.
Imediat după ieşirea noastră din templu, a trebuit să-l urmez pe Ponţiu în provincia care-i fusese încredinţată. Am
plecat fără bucurie, dar plină de speranţă, urmându-mi soţul care, după vârsta pe care o avea, putea fi socotit tatăl meu. V-
am regretat mult pe toţi şi mai ales locuinţa liniştită a părinţilor mei şi fericitul cer al Harbonei, frumoasele monumente şi
gingaşele dumbrăvi ale ţării mele.
O, vă salut pe toate cu ochii plini de lacrimi!
Primii ani ai vieţii mele conjugale au trecut liniştiţi, iar cerul mi-a dăruit un fiu care mi-a fost mai drag decât
lumina zilei şi cu care am împărţit ceasurile mele de îndeletnicire, de bucurie şi de tristeţe.
Fiul meu avea cinci ani atunci când Ponţiu, după mila împăratului, a fost numit procuror peste Iudea. Atunci am
plecat împreună cu slujitorii noştri pe un drum foarte greu de descris. Cu timpul m-am îndrăgostit însă de această
provincie bogată şi fructiferă pe care soţul meu trebuia s-o cârmuiască în numele Romei, stăpâna popoarelor.
În Ierusalim am fost înconjuraţi de aplauze şi cinste, dar am trăit într-o totală singurătate şi izolaţi datorită
mândriei şi dispreţului cu care evreii îi înconjurau pe străini, mai bine zis „pe păgâni”, cum ne numeau. Ei susţineau că
prin prezenţa noastră le spurcăm pământul sfânt pe care Dumnezeul lor l-a făgăduit strămoşilor lor.
Eu mi-am petrecut timpul cu copilaşul meu, plimbându-mă prin pădurile liniştite în care mistreţul şi nutria
umblau în voie, unde palmierii cu fructele lor delicate, mai frumoase ca cele din Dolosa, se ridicau peste portocalii
sălbatici care înfloreau şi printre narvii fructiferi. Acolo, sub acea umbră răcoroasă, am cusut învelitori pentru altarele
zeilor şi citeam versurile Virginiei, care erau foarte plăcute auzului şi răcoritoare pentru inimă.
Soţul meu petrecea puţine clipe alături de mine şi era aproape tot timpul întunecat şi trist deoarece oricât de tare
era mâna lui, ea se dovedea slabă în a ţine în supunere acest popor care fusese tot timpul independent. Aceasta-i făcea să
fie răzvrătiţi şi pregătiţi în orice clipă pentru a se răscula, şi deşi erau despărţiţi în multe secte, se uneau ca unul în ura lor
turbată împotriva romanilor.
O singură familie din înalta societate a Ierusalimului ne arăta o prietenie relativă şi anume, familia căpitanului
Sinagogii. Am găsit o mare plăcere în a o vizita pe soţia lui, Salomia, un exemplu de bunătate şi blândeţe, care avea o
fiică de 12 ani.
Uneori, ele îmi vorbeau despre Dumnezeul lor sau îmi citeau pasaje din cărţile lor sfinte… Ce să-ţi spun Fulvia,
amintindu-mi cunoscutele cântări de laudă compuse de Solomon pentru Dumnezeul lui Israel? Acest singur Dumnezeu
veşnic şi nepătruns este considerat de ei ca fiind Atotputernicul şi Mântuitorul, Acela care uneşte în Sion bunătatea,
curăţia şi mărirea.
Îmi amintesc glasul dulce al Semidei, pe care o acompaniam adesea cu instrumentul meu atât de des folosit în
vremea aceea!
De multe ori mă aruncam în genunchi, chiar împotriva voinţei mele, rugându-L pe acel Dumnezeu pentru
smerirea şi liniştea inimii mele şi îi încredinţam soarta şi inima mea. Mă încredinţam mâinii Lui puternice, aşa cum se
încredinţează o roabă unui domnitor şi să vezi ce minune! Totdeauna mă ridicam mângâiată şi plină de pace.
Semida s-a îmbolnăvit iar într-o dimineaţă când m-am deşteptat, mi s-a spus că a murit în braţele mamei sale,
fără prea multă suferinţă.
Cuprinsă de întristare din pricina acestei veşti, mi-am luat copilaşul şi am alergat în grabă la ele ca s-o plâng
împreună cu plângătoarele şi cu mama ei, Salomia.
Ajungând acolo, servitorii mei au reuşit să-mi facă foarte greu loc prin mulţime, pentru că plângătoarele,
cântăreţele şi o mare mulţime de popor se adunaseră în jurul casei. Deodată am văzut că mulţimea se retrage făcând loc
unui grup de oameni care se îndrepta spre casă şi pe care mulţimea îi privea cu interes şi respect. În primul rând l-am
recunoscut pe tatăl Semidei, dar spre surprinderea mea nu era trist, cum mă aşteptam să-l văd, ci pe faţa lui se citea o
convingere şi o nădejde pe care n-o puteam înţelege. Alături de el mergeau încă trei bărbaţi îmbrăcaţi în haine
sărăcăcioase, care păreau a fi oameni simpli si neştiutori, dar în urma lor păşea un Tânăr deosebit.
Curioasă, mi-am ridicat privirile ca să-L văd mai bine, dar imediat a trebuit să privesc spre pământ, ca
dinaintea soarelui strălucitor. Mi se părea că fruntea Lui era luminată, iar în jurul capului se forma o strălucire
care semăna cu o coroană. Părul îi cădea pe umeri, după obiceiul locuitorilor din Nazaret.
Îmi este imposibil să-ţi explic ce am simţit când L-am văzut. A fost cea mai puternică emoţie pe care am
simţit-o vreodată, pentru că fiecare trăsătură a Lui descoperea o frumuseţe nepătrunsă, insuflând în acelaşi timp o
teamă tainică prin privirea pătrunzătoare a ochilor Săi care părea că ne preface în ţărână. I-am urmat imediat fără
să-mi dau seama.
 Uşa s-a deschis şi am putut s-o văd pe Semida care zăcea pe pat înconjurată de sfeşnice şi miresme. Era incă
frumoasă în acea linişte cerească, dar fruntea îi era palidă, ca culoarea crinilor îngrămădiţi la picioarele ei. Degetul morţii
lăsase urme în jurul ochilor ei şi peste buzele uscate. Salomia stătea lângă ea tăcută şi aproape lipsită de orice simţire. Mi
se părea că nici nu mă vede, iar tatăl Semidei s-a aruncat la picioarele acelui Necunoscut care S-a apropiat de patul
moartei şi după ce i-a arătat-o, i-a spus:
„Domnul meu, fiica mea este în mâinile morţii dar dacă voieşti, va învia.”
Când am auzit acele cuvinte, am început să tremur în timp ce simţeam că inima îmi încetează să mai bată.
Imediat Necunoscutul a prins mâinile Semidei, aţintindu-Şi puternica privire spre ea şi a spus: „Fetiţo, scoală-te!”
Semida s-a ridicat de pe patul ei ca şi cum ar fi fost ajutată de o mână nevăzută. Ochii i s-au deschis şi simţul fin
al vieţii a înflorit iarăşi pe buzele ei; a privit în jur, apoi şi-a întins mâinile şi a strigat: „Mamă!” La acest strigăt, Salomia
s-a trezit din starea în care se afla şi curând mama şi fiica erau una în braţele celeilalte tremurând. Dar Iair a îngenuncheat
în faţa Aceluia pe care-L numise „DOMN” şi sărutându-I ciucurii de la poalele veşmântului, L-a întrebat:
„Ce trebuie să fac pentru a avea viaţa veşnică?”
„Să-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe oameni”, a răspuns Străinul, după care S-a făcut nevăzut, ca o fantomă, în
umbra luminii. Eu m-am trezit stând în genunchi, fără să ştiu când şi cum ajunsesem aşa, iar după ce mi-am revenit ca şi
cum m-aş fi trezit dintr-un somn, am plecat acasă lăsând fericita familie în culmea bucuriei, o bucurie pe care nici un
condei n-o poate descrie.
În timp ce luam masa de seară, i-am povestit lui Ponţiu tot ce am auzit şi am văzut. El şi-a plecat privirea şi a
spus: „Tu L-ai văzut pe ISUS din Nazaret care este obiectul urii şi al dispreţului fariseilor şi al saducheilor, al
partidei lui Irod şi al leviţilor îngâmfaţi din Templu. Această ură creşte tot mai mult cu fiecare zi care trece şi
singurul lor gând este să-I ia viaţa. Dar cuvintele Nazariteanului sunt cuvintele unui înţelept, minunile Lui fiind
minunile adevăratului Dumnezeu.”
„Dar de ce Îl urăsc atât de mult?” am întrebat eu.
„Pentru că mustră obiceiurile şi făţărnicia lor. Eu personal L-am auzit o dată numindu-i: „Morminte văruite, pui
de năpârci! Voi puneţi fraţilor voştri sarcini grele pe umeri, pe care voi nici nu voiţi să le atingeţi cu degetul vostru cel
mic!
Voi plătiţi zeciuială din chimen, mărar, dar foarte puţin vă interesaţi de împlinirea Legii, de credinţă, dreptate şi
milă.”
Înţelesul acestor cuvinte este adânc şi adevărat. El i-a supărat pe aceşti îngâmfaţi şi mândri, motiv pentru care
atmosfera este foarte încărcată şi ameninţătoare pentru viaţa Lui.”
„Dar tu ai să-L aperi, nu-i aşa?” am strigat plină de indignare.
„Puterea mea este foarte mică în faţa acestui popor răzvrătit şi stricat. De altfel, aş suferi şi eu foarte mult
sufleteşte dacă ar trebui să vărs sângele acestui Înţelept.”
După ce a spus aceste cuvinte, Ponţiu s-a ridicat de la masă şi a plecat foarte îngândurat în altă cameră în timp ce
eu am fost cuprinsă de o durere de nedescris.
Se apropia sărbătoarea Paştilor. La această mare sărbătoare, care este foarte importantă pentru evrei, în Ierusalim
se înghesuie o mulţime de popor, care vine din toate părţile Iudeii pentru a aduce jertfele lor în Templu.
Joi, înainte de această sărbătoare, Ponţiu era trist şi mi-a spus că viitorul Nazariteanului este foarte îndoielnic.
Asupra capului Lui s-a făcut o conjuraţie şi s-ar putea ca încă din acea seară să fie prins şi predat în mâinile arhiereilor.
Auzind aceste cuvinte m-am cutremurat de groază şi l-am întrebat:
„Dar tu o să-L aperi, nu-i aşa?”
„Voi putea face aceasta, oare?” mi-a răspuns el.
Se părea că soarta despre care vorbea Ponţiu cu privire la cei neprihăniţi, urma să-L lovească şi pe ISUS. Da, El
urma să fie persecutat, dispreţuit şi predat spre a fi osândit la o moarte crudă.
Seara când m-am culcat, imediat ce mi-am pus capul pe pernă am simţit că nişte puteri tainice mi-au luat
gândirea în stăpânire. Astfel, L-am văzut pe Isus aşa cum mi-L descrisese Salomia pe Dumnezeul ei. Faţa Lui
strălucea ca soarele şi L-am văzut zburând deasupra aripilor heruvimilor şi oprindu-Se pe nori. Mi se părea că
este gata să judece prin puterea dreptei Sale popoarele adunate în faţa Sa. Apoi i-a despărţit pe cei drepţi de cei
nedrepţi. Cei dintâi au urcat spre El plini de mărirea tinereţii veşnice şi de slava dumnezeiască, iar cei din urmă au
fost aruncaţi în focul iadului, un foc pe lângă care Ereba şi Elegetova sunt o nimica. După aceea am văzut cum
Judecătorul divin, atrăgând atenţia mulţimii asupra rănilor de pe trupul Său, a strigat cu glas ca de tunet
puternic: „Daţi-Mi înapoi sângele pe care L-am vărsat pentru voi!”
Atunci acei nenorociţi rugau munţii şi peşterile pământului să-i acopere ca să-i ascundă de mânia
Judecătorului. Degeaba se crezuseră ei siguri de suferinţe şi liniştiţi, căci pieirea era în faţa lor!”
O, vai ce vis, sau mai bine zis, ce descoperire!
Îndată ce s-au ivit zorile şi au început să lumineze turnurile Templului, m-am sculat cu inima apăsată de groază
din pricina celor văzute în vis.
M-am aşezat în faţa geamului pentru a lua aer curat, dar mi se părea că în centrul oraşului se aude din ce în ce
mai tare o larmă puternică. Parcă erau ţipete şi blesteme înspăimântătoare. Am ascultat îngrozită şi am simţit cum fruntea
mi se acoperă de o sudoare rece. Nu după mult timp mi-am dat seama că zgomotul acela se apropie tot mai mult de
Palatul justiţiei.
 Foarte îngrijorată de cele ce vor urma, mi-am luat fiul în braţe, l-am învelit cu o învelitoare subţire şi am alergat
la soţul meu. Ajungând la uşa care ducea în sala de judecată şi auzind ţipetele furioase ale gloatei, n-am mai îndrăznit să
intru, ci am privit doar prin perdeaua de purpură.
Ce privelişte, Fulvia! Ponţiu stătea pe tronul său de fildeş în toată măreţia sa, în aparenţă fără teamă, dar
privindu-l mi-am dat seama că este foarte neliniştit.
În faţa lui, cu mâinile legate la spate, cu hainele rupte din cauza maltratărilor suferite, cu fruntea plină de
sânge, stătea ISUS din Nazaret, liniştit şi neclintit.
În trăsăturile feţei Sale nu se putea vedea nici o umbră de mândrie şi nici frică. Era liniştit ca un nevinovat
şi supus ca un miel, iar blândeţea Sa m-a umplut de groază deoarece în urechile mele răsunau încă cuvintele din
vis: „Daţi-Mi înapoi sângele pe care L-am vărsat pentru voi!”
În jurul Lui, stătea plină de furie mulţimea care Îl târâse la judecată. La această gloată se adăugau şi o mulţime de
soldaţi, servitori, leviţi şi farisei, care-L priveau plini de mânie. Aceştia din urmă, se puteau recunoaşte după tăbliţele din
pergament, însemnate cu diferite texte din Lege, pe care le aveau legate pe frunţile lor. Toate acele feţe fierbeau de mânie
şi erau pline de ură.
Mi se părea că pe faţa lor străluceau flăcările iadului şi că spiritele lui Nemera se amestecau cu gândurile lor,
astfel încât vocile lor se asemănau cu urletele fiarelor sălbatice.
În cele din urmă, la un semn al lui Ponţiu, s-a făcut linişte.
„Ce vreţi de la mine?” a întrebat el.
„Noi vrem moartea acestui OM numit ISUS din Nazaret”, a răspuns unul dintre preoţi în numele întregului
popor. „Irod Îl trimite la tine ca să-L condamni!”
„De ce Îl învinuiţi? În ce constă vina Lui?”
La auzul acestor întrebări, mulţimea a început să ţipe din nou:
„Acest om a prezis distrugerea Templului; Se pretinde Împăratul iudeilor, HRISTOSUL, Fiul lui Dumnezeu, şi i-
a insultat pe preoţii noştri care sunt seminţia lui Aaron!”
„Să fie răstignit!”
Acel strigăt îşi are şi acum ecoul în urechile mele, iar chipul nevinovat al Celui neprihănit stă mereu înaintea
ochilor mei.
Auzind acele cuvinte, Pilat s-a întors către ISUS şi i-a spus cu prefăcătorie:
„Aşadar eşti Împăratul iudeilor?”
„Tu zici aceasta!” i-a răspuns ISUS.
„Eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu?” dar ISUS nu i-a răspuns nici un cuvânt.
Curând strigătele poporului au devenit tot mai puternice, fiind asemenea urletului unui tigru flămând.
Ei strigau:
„Daţi-ni-L nouă ca să fie răstignit!” la care Ponţiu le-a făcut din nou semn să tacă, apoi a spus:
„Eu nu găsesc nici o vină în acest OM, de aceea am să-L eliberez.”
„Dă-ni-L nouă ca să moară pe cruce!” a strigat din nou mulţimea. Nu mai puteam suporta să ascult, de aceea am
chemat un rob şi l-am trimis la soţul meu ca să-l cheme căci doream să-i vorbesc.
Ponţiu a părăsit imediat sala de judecată şi a venit la mine. Văzându-l, m-am aruncat la picioarele lui şi i-am zis:
„Pentru tot ce ai mai drag şi mai scump, pentru copilul acesta care este cununa scumpă a unirii noastre, te rog nu
te face părtaş la vărsarea sângelui acestui Neprihănit care e asemenea Dumnezeului celui nemuritor. Ponţiu, L-am văzut
astă noapte într-un vis şi era înconjurat de mărire dumnezeiască. El judeca omenirea , care tremura în faţa Lui, şi printre
cei care au fost aruncaţi în focul ghenei am recunoscut mulţi dintre cei ce cer acum moartea Lui. Păzeşte-te să-ţi ridici
mâna puternică împotriva Lui! O, crede-mă că o singură picătură din sângele acestui Om va pecetlui osânda ta!”
„Tot ce se petrece mă înspăimântă şi pe mine”, a răspuns Ponţiu, dar ce pot face? Numărul soldaţilor este prea
mic ca să poată face faţă acestui popor care pare purtat de demoni. Nenorocirea este peste noi!”
„Da, nenorocirea este asupra noastră şi osândirea Lui înseamnă aşteptarea răzbunării dumnezeieşti şi nu a
îndurării Lui.”
„Linişteşte-te, Klavdia şi du-te cu copilul în grădină, căci ochii tăi nu sunt creaţi să privească această scenă
sângeroasă.”
După ce a spus aceste cuvinte, el a ieşit şi m-a lăsat singură. Imediat am fost cuprinsă de descurajare. ISUS era
încă ţinta tuturor batjocurilor şi maltratărilor mulţimii şi a soldaţilor brutali. Furia lor creştea tot mai mult din cauza
răbdării Lui nemărginite.
Ponţiu s-a întors îngrozit la tronul lui. Când l-a văzut, mulţimea a început să ţipe şi mai puternic:
„La moarte! La moarte!”
După o veche tradiţie, cu ocazia Paştilor, guvernatorul putea să elibereze pe unul din condamnaţii la moarte ca
semn al facerii de bine. În această faptă dumnezeiască, el se adresa întotdeauna poporului. Văzând în acest obicei un
mijloc de a-L elibera pe ISUS, Ponţiu s-a adresat poporului:
„Pe cine vreţi să eliberez, pe ISUS sau pe Baraba?”
„Eliberează-l pe Baraba!” a strigat mulţimea într-un glas.
Baraba era un criminal, un tâlhar cunoscut în toate împrejurimile, din cauza cruzimii de care dădea dovadă.
Atunci Ponţiu a întrebat din nou:
„Dar cu acest ISUS din Nazaret ce să fac?”
 „Să fie răstignit!” a strigat mulţimea. Să fie răstignit!”
Ponţiu şi-a plecat capul descurajat, în timp ce curajul şi furia gloatei era tot mai mare. Ponţiu vedea că-i este
ameninţată atât autoritatea personală cât mai ales autoritatea romană, la care ţinea atât de mult.
Dispunea de foarte puţini soldaţi, aşa că nu avea cum să se opună mulţimii.
Tulburarea creştea cu fiecare minut. Niciodată nu am văzut aşa ceva nici la circ, nici la luptele din Forum,
nicăieri.
Nicăieri nu era linişte, decât pe chipul lui ISUS.
Maltratările, batjocurile, dispreţul general sau moartea chinuitoare, nimic din toate acestea nu puteau
întuneca acea privire cerească plină de pace şi de iubire. Da, ochii Celui care dăduse viaţă fiicei lui Iair, priveau
plini de pace şi de iubire spre cei care continuau să-L batjocorească. Suferea, fără îndoială, dar o făcea cu bucurie
şi mi se părea că Duhul Său se ridica spre tronul Celui nevăzut, asemenea unei flăcări curate pentru aducere
aminte.
Sala de judecată era plină de popor care semăna cu un râu învolburat ale cărui ape se îngrămădeau începând de la
muntele Sion, pe care era construit Templul, până în faţa Pretoriului. Soţul meu, ameninţat şi presat de mulţime, a fost
silit să cedeze în cele din urmă.
O, fatal ceas al pierzării!
L-am văzut cum s-a ridicat. Pe faţa lui se citea groaza morţii. A cerut un lighean cu apă şi şi-a spălat mâinile în
chip simbolic, spunând: „Eu sunt nevinovat de sângele acestui Om drept.”
„Sângele Lui să cadă asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” a început să urle nefericitul şi nebunul popor
care se îngrămădea în jurul lui ISUS.
Curând călăii turbaţi L-au luat şi L-au dus. Am stat şi L-am petrecut cu privirea pe Cel ce era Jertfa care trebuia
junghiată.
Curând ochii mi s-au împăienjenit şi am simţit că mă părăsesc puterile. Am fost luată repede în braţe de
servitoarele mele şi dusă la o fereastră care dădea în curtea Tribunalului.
„Aici L-au bătut cu biciul pe Nazaritean”, mi-a şoptit una din roabele mele, „iar acolo L-au încoronat cu cununa
de spini”, a spus alta.
„Soldaţii L-au batjocorit şi L-au numit „Regele Iudeilor”, în timp ce-L loveau peste faţă, iar acum El Îşi dă
Duhul,” a spus a treia roabă.
Fiecare cuvânt spus de ele îmi străpungea inima ca un cuţit. Amănuntele despre această cumplită fărădelege
măreau şi mai mult suferinţa din inima mea. Simţeam cum durerea mea era tot mai mare în timp ce se succedau
evenimentele.
Nori mari, negri şi înfricoşători, de diferite forme, pluteau la o înălţime mică de pământ, iar ciocnirea dintre ei
provoca tunete puternice şi fulgere. Curând oraşul atât de tulburat până atunci, s-a liniştit ca şi cum ar fi stat pe gânduri.
Peste tot era o tăcere apăsătoare ca şi cum moartea şi-ar fi întins aripile negre peste tot. Am fost cuprinsă de o groază de
nedescris şi în timp ce priveam spre un punct fix, îmi strângeam fiul la piept în neştire. Parcă aşteptam ceva fără să ştiu ce
anume.
Pe la ceasul al nouălea din zi, întunericul s-a îngroşat şi a avut loc un puternic cutremur de pământ care a zguduit
totul. Se părea că a venit sfârşitul lumii şi că totul se va prăbuşi. În timp ce mă lăsam jos pentru că nu mai aveam nici o
putere, în camera mea a intrat o femeie care după naştere era evreică, şi cu faţa palidă din pricina disperării, mi-a spus: „A
venit ziua de apoi! Dumnezeu ne anunţă aceasta prin minuni. Catapeteasma care desparte sfânta de sfânta sfintelor s-a
despicat în două de sus până jos. O, vai, vai, pentru sfântul Locaş!
Multe morminte s-au deschis şi mulţi au văzut drepţii care zăcuseră în ele umblând prin Ierusalim: profeţi şi
preoţi, începând cu Zaharia, care a fost ucis în Templu şi până la Ieremia, care a prezis căderea Sionului. Morţii ne
prevestesc mânia lui Dumnezeu. Pedeapsa Celui Atotputernic se răspândeşte ca o flacără.”
Auzind aceste cuvinte mi se părea că-mi pierd cunoştinţa. M-am ridicat şi m-am târât până la scări, unde l-am
întâlnit pe sutaşul care luase parte la maltratarea lui ISUS. Era un viteaz oţelit în luptele cu germanicii şi cu alte popoare şi
pot spune că niciodată nu a bătut în pieptul cuiva o inimă atât de curajoasă ca a lui, dar de data aceasta era indispus şi
torturat de remuşcări. Am vrut să-l întreb mai amănunţit despre cele întâmplate, dar el a trecut repede pe lângă mine
repetând în neştire: „Cel pe care L-am omorât noi, a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu!”
Am intrat în sala de judecată, unde l-am găsit pe Ponţiu stând cu capul în mâini. Când am intrat, şi-a ridicat capul
şi privindu-mă, m-a întrebat disperat: „Oare de ce nu te-am ascultat, Klavdia? Inima mea întunecată nu va mai cunoaşte
liniştea. De ce nu L-am putut salva pe acest Înţelept cu preţul vieţii mele?”
Nu am mai avut curajul să-i răspund ceva, pentru că nu găseam nici un cuvânt ca să-l încurajez sau ca să-l smulg
din nefericirea care ştiam că ne va pecetlui unirea pentru vecie. Tăcerea noastră era întreruptă doar de tunetele care
răsunau şi ale căror ecouri se auzeau pe coridoarele palatului.
Fără a ţine seama de furtună, s-a prezentat un bătrân care a fost condus până la noi. El s-a aruncat la picioarele
soţului meu şi i-a spus plângând în hohote:
„Sunt Iosif din Arimatea şi am venit să vă rog să-mi permiteţi să iau trupul lui ISUS de pe cruce ca să-L
înmormântez în mormântul meu.”
„Du-te şi ia-L!” i-a răspuns Ponţiu fără să-şi ridice privirea din pământ. Bătrânul a ieşit iar eu am văzut că era
însoţit de un grup de femei îmbrăcate cu haine lungi. Îl aşteptaseră la poartă.
 Aşa s-a încheiat ziua aceea fatală. ISUS a fost înmormântat într-o peşteră care era săpată într-o stâncă, iar la uşa
ei s-au pus străjeri.
Dar, o, Fulvia!
A treia zi El a înviat împlinind prezicerile Sale şi a triumfat asupra morţii plin de strălucire şi de măreţie. Imediat
după învierea Sa, S-a arătat ucenicilor Săi, iar mai pe urmă unei mulţimi de popor. Ucenicii Lui au început să vestească
pretutindeni învierea Sa, pecetluindu-şi mărturia cu propriul sânge. Ei nu au cedat în faţa judecătorilor şi a demnitarilor,
ci şi-au menţinut cu tărie mărturia. El a dat o dovadă puternică a învierii Sale, pe care a încredinţat-o câtorva pescari din
Galilea.
Acum, această învăţătură se răspândeşte peste tot, aceşti neînvăţaţi devenind dintr-o dată oameni cu renume şi
ascultaţi cu plăcere de popor din pricina vorbirii lor dulci şi pline de putere. Noua credinţă creşte ca o sămânţă de muştar,
ca o rădăcină roditoare în faţa căreia urmau să se prăbuşească toate celelalte rădăcini, adică toate religiile false şi mărirea
romanilor.
Din ziua aceea soţului meu i-a mers tot mai rău. Fiind învinuit de Senat şi de Tiberiu şi stăpânit de o mare ură
împotriva iudeilor, a căror patimă şi dorinţă o împlinise, şi care mai apoi l-au învinuit pentru acea sentinţă, viaţa lui a
devenit un adevărat calvar, fiind chinuit de remuşcări şi de ură.
Salomia şi Semida mă priveau cu frică deoarece vedeau în mine pe soţia judecătorului, a celui care-L
condamnase la moarte pe Domnul lor, deoarece între timp deveniseră urmaşele Lui. Da, ele deveniseră urmaşele Celui
care-i dăduse mamei înapoi fiica moartă. Privindu-le, puteam să văd cum blândeţea şi bunătatea lor faţă de mine fusese
înlocuită de neîncredere şi de o teamă care le făcea să tremure când mă vedeau. Văzând aceasta am încetat să le mai caut.
În acest timp de singurătate m-am dedicat cercetării neîntrerupte a unor învăţături morale ale lui ISUS, care îmi
fuseseră date de Salomia şi pe care le-am păstrat.
O, scumpă prietenă! Cât de neînsemnată şi de deşartă este înţelepciunea mai marilor noştri în comparaţie cu
învăţătura pe care singurul Dumnezeu a dăruit-o pe pământ!
O, cât de adânci sunt aceste învăţături! Ce bunătate şi pace inspiră ele! Unica mea mângâiere consta în a le citi şi
reciti mereu.
După câteva luni Ponţiu a fost înlocuit din slujba lui, aşa că a trebuit să ne întoarcem în Europa, plângând din
oraş în oraş. El purta cu sine, prin toată împărăţia, greutatea umilinţei şi a remuşcării sale chinuitoare.
Eu l-am urmat, dar cum era viaţa mea alături de el? Prietenia vieţii noastre conjugale nu mai exista, deoarece el
vedea în mine martorul viu care-i amintea mereu crima comisă.
La rândul meu, eu vedeam în el chipul şi crucea plină de sânge a Celui pe care el, nefericitul şi nelegiuitul
judecător, Îl condamnase pe nedrept.
O, nu mai îndrăzneam nici să-mi ridic privirea ca să-l privesc atunci când îmi vorbea, căci întotdeauna mi se
părea că aud glasul care pronunţa sentinţa, iar amintirea acelei fapte îmi străpungea adânc inima.
Iar când, după terminarea mesei, îşi spăla mâinile, mi se părea că nu şi le înmoaie în apă ci în sângele cald al lui
Isus, ale cărui urme nu mai pot fi şterse.
Într-o vreme am vrut să-i vorbesc despre pocăinţă şi despre regretarea păcatului săvârşit, dar nu puteam să-i uit
nicicum privirea sălbatică şi cuvintele pline de furie şi nedreptate.
Nu după multă vreme copilul nostru a murit în braţele mele, dar nu l-am plâns. Fericitul! El a murit fericit,
scăpând astfel de povara uriaşă a numelui tatălui său.
Nefericirea ne-a urmărit pretutindeni, căci oriunde mergeam existau creştini. Chiar şi aici, în această ţară
sălbatică unde implorăm să fim primiţi, lângă valurile mării şi lângă aceste stânci ciudate, da, chiar şi aici pot auzi cu cât
dispreţ este pomenit numele soţului meu de cei ce vin să predice învăţăturile lui ISUS. Între explicaţiile lor de credinţă, ei
au scris şi: „El a fost răstignit din ordinul lui Ponţiu Pilat.”
Un blestem cumplit care va fi purtat peste toate veacurile.
Iartă-mă Fulvia! Dreptul Judecător să te ajute. Plânge-mă şi compătimeşte-mă!
Dumnezeu să-ţi dea toată fericirea pe care ne-o dorim una alteia!

Iartă-mă….

***

O lămurire la epistola de mai sus

După unele documente istorice, Ponţiu Pilat s-ar fi sinucis din cauză că a pierdut încrederea în mila iertătoare a
lui Dumnezeu, asemenea lui Iuda, în timp ce despre soţia sa se spune că ar fi murit creştină, suferind chiar pentru credinţa
ei în Hristos.
Grecii o enumeră printre sfinţi, amintirea ei fiind sărbătorită la 24 decembrie.

Iată ce scrie în Istoria lui Nikifor Kalist, volumul II, capitolul 10, cu privire la moartea lui Pilat:
 „Un înşelător a adunat o mare mulţime de oameni pe muntele Garizim, pentru a le arăta „vasele pe care le
ascunsese acolo chiar Moise.” Auzind de această adunare, Pilat s-a folosit de ocazie pentru a se răzbuna pe aceia pe care-i
ura cu toată fiinţa lui din cauza fărădelegii pe care o săvârşiseră. Astfel, i-a încercuit şi a dat ordin să fie ucişi toţi copiii,
iar mulţimea să fie împrăştiată cu lăncile, lovind pe oricine vor ajunge.
Samaritenii, concetăţeni ai celor ucişi, s-au plâns împotriva lui Pilat la guvernatorul Siriei, Vitelius, care era
fratele Cezarului.
Pilat a fost găsit vinovat de Vitelius şi i-a poruncit să plece la Roma spre a se înfăţişa înainte lui Tiberiu. Pilat
avea neplăceri şi din cauza plângerii făcute de Maria Magdalena, care-l acuza că fusese nedrept în sentinţa dată împotriva
lui ISUS.
Neputându-se justifica în faţa lui Tiberiu, în jurul anului 37 d. Hr. Pilat a fost internat în Galia. De acolo a mers la
Viena, unde s-a sinucis din cauza umilinţei şi a remuşcărilor.”
Scrisoarea soţiei lui Pilat aruncă o mare lumină asupra evenimentelor petrecute în legătură cu moartea şi învierea
Domnului nostru ISUS HRISTOS şi întăreşte şi mai mult credinţa în adevărul Scripturilor.
Cele relatate de soţia lui Pilat merită o atenţie mai mare, deoarece fiind soţia acestuia a fost într-o legătură intimă
cu Ponţiu, judecătorul principal al lui ISUS.
Scrisoarea ei face aluzie şi la sfinţii care au înviat la moartea Domnului pe cruce. Ea spune că erau „profeţi şi
preoţi.”
Aşadar, putem deduce cu precizie că cei 24 de bătrâni pe care i-a văzut Ioan în viziunea din Patmos, în
Apocalipsa 4.4 şi 5.8-9, sunt dintre cei înviaţi la moartea Domnului HRISTOS. (Noi ştim că 12 din cei 24 de bătrâni sunt
patriarhii Vechiului Testament, iar 12 sunt apostolii Domnului).
Visul soţiei lui Pilat corespunde întocmai cu viziunea lui Ioan din Apocalipsa 6.16-17”
„Şi ziceau munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi
de mânia Mielului;
căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?”