Sunteți pe pagina 1din 94

JUDECĂTORII LUI ISRAEL

Prefaţă

Perioada în care poporul Israel, aşezat în Canaan, a fost condus de judecători, acoperă aproximativ
trei sute de ani de istorie biblică, de la cucerirea ţării sub conducerea lui Iosua, până la instaurarea monarhiei,
odată cu încoronarea lui Saul, sub coordonarea lui Samuel.
„În vremea aceea, nu era împărat în Israel. Fiecare făcea ce-i plăcea” (Judecătorii 17:6) şi cum
omul este înclinat în permanenţă spre rău, generaţii la rând, „copiii lui Israel au făcut ce nu plăcea
Domnului, au uitat pe Domnul şi au slujit Baalilor şi idolilor” (Judecătorii 3:7). Privind evenimentele în
succesiunea lor, în tot acest interval de timp, de la sfîrşitul mileniului II î.e.n. se observă ciclicitatea: păcat –
opresiune – pocăinţă - izbăvire şi odihnă. Oamenii de care s-a folosit Dumnezeu în acea vreme, pentru a
restabili religia teocratică şi a câştiga independenţa de sub diferite asupriri canaanite au fost judecătorii
(Judecătorii 2:16).
Acest studiu descrie personalitatea şi lucrarea fiecăruia dintre aceşti izbăvitori ai lui Israel, de la
Otniel – primul judecător, la Samuel – ultimul judecător. Fiecăruia dintre conducătorii pe care cartea biblică
Judecătorii, îi prezintă mai pe larg, i-am atribuit un nume, în funcţie de specificul vieţii lor: Otniel –
biruitorul canaaniţilor şi canaanitelor; Ehud – curaj şi vitejie; Debora – vremea femeilor puternice;
Ghedeon – viteazul dintr-o familie slabă; Abimelec – un rău îngăduit de Dumnezeu; Iefta - omul
controverselor; Samson – omul tare între bărbaţi şi slab între femei, Eli – omul care a tolerat răul în
familie; Samuel - o viaţă dăruită Domnului. Caracterul fiecăruia şi realizările ca judecător sau izbăvitor
sunt prezentate de cartea sfântă împreună cu slăbiciunile şi eşecurile, pentru ca din toate să învăţăm să facem
binele şi să evităm răul. Studierea vieţii publice şi particulare a acestor bărbaţi şi femei din istoria antică a
poporului ales poate contribui la formarea noastră ca oameni ai lui Dumnezeu. În istoria judecătorilor se vede
slăbiciunea umană în faţa ispitelor şi modalităţile de protejare a celui ce vrea să rămână credincios
adevăratului Dumnezeu, efectul unui mediu corupt şi nevoia separării de oamenii care nu practică o
închinare corectă, dar şi atitudinea divină care niciodată nu este indiferentă faţă de cel ce păcătuieşte.
Înţeleptul învăţă din reuşitele şi înfrângerile altora, iată de ce, studiul perioadei Judecătoriilor, care
surprinde evidenţe spirituale şi fizice obiective, specifice scrierilor sfinte, ale conducătorilor evrei, dar şi ale
naţiunii ca popor chemat să trăiască potrivit legământului sfânt încheiat de Dumnezeu cu ei cu ocazia
eliberării din Egipt şi a alegerii lor ca popor misionar, pentru o lume pierdută în bezna păcatului, face parte
din pedagogia mântuirii. Din aceste lecţii învăţăm că, de fiecare dată când evreii se îndepărtau de acest ideal,
pierdeau binecuvântările divine şi în repetate rânduri gustau din paharul de blestem al păcatului, cu vremuri
de foamete, asuprire şi moarte. Numai credincioşia divină s-a dovedit de fiecare dată purtătoarea steagului de
eliberare naţională, dar niciodată fără aprinderea flăcării adevărului Legii lui Dumnezeu şi a sfinţeniei Sale,
care ardea funiile fărădelegilor idolatre şi-i elibera, pentru ca în pace să să se bucure de promisiunile divine,
păstrate celor ce-L iubesc şi-I sluijesc cu toată inima.
Perioada Judecătorilor

INTRODUCERE
1. După moartea lui Moise şi Iosua, (fiecare din ei având un rol unic) naţiunea israelită, organizată în sistem
teocratic, cu centrul la Cortul Întâlnirii şi bazată pe Lege şi slujbele preoţilor şi leviţilor, a cunoscut o
perioadă cu decăderi repetate, de la preotul Fineas (Judecătorii 20:26-28) la preotul Eli (1 Samuel 4:12-18).
2. În această perioadă, Dumnezeu a intervenit în poporul Său prin judecătorii (izbăvitori), care restaurau
viaţa spirituală şi recâştigau independenţa ţării (Judecătorii 2:6-10; Fapte 13:19-20).

I. NECESITATEA JUDECĂTORILOR
A. Situaţia evreilor în Canaan
1. Fiecare seminţie a primit o moştenire presărată cu cetăţi canaanite – pe care trebuia să le cucerească (Iosua
17:12-18; Judecătorii 1:1-20; 3:1-3; Proverbele 27:10).
2. Prin necredinţă şi pasivitate, evreii au realizat doar parţial planul cuceririi (Judecătorii 1:22-36; Iosua
18:3).
B. Efectele convieţuirii evreilor cu canaaniţii
1. Au încheiat tratate de colaborare sau vasalitate (Judecătorii 2:1-4; 1:28).
2. Au împrumutat sistemul idolatriei canaanite – o deviere de la scopul divin – fapt ce a fost corectat de
Dumnezeu prin asuprire şi izbăvire, în urma unor reforme spirituale (Judecătorii 2:10-19; 1 Samuel 7:1-6;
14:6; 2 Samuel 11:25).

II. PREZENTAREA JUDECĂTORILOR


A. Judecători credincioşi lui Dumnezeu şi principiilor Sale sfinte: Otniel, Debora, Samuel
B. Judecători izbăvitori, cu probleme spirituale: Ghedeon, Iefta, Ibţan, Samson, Eli, Ioel, Abia
C. Judecători despre care nu se dau detalii de spiritualitate: Ehud, Şamgar, Tola, Iair, Elon, Abdon

ÎNCHEIERE
1. Dumnezeu nu Şi-a abandonat niciodată poporul, dar atitudinea Lui faţă de Israel era dictată de starea lui
spirituală (Judecătorii 2:14-15; 6:8-14).
2. Dumnezeu S-a folosit de aceşti judecătorii – izbăvitori în măsura ascultării şi credinţei lor, parţiale sau
totale (Judecătorii 4:6-9; 1 Samuel 2:30; Matei 14:31).
INTRODUCERE

Privind la universul creat, oare în ce se vede mai bine şi mai profund slava şi providenţa lui
Dumnezeu? Privind spre cer, se observă arta divină în creaţie (Psalmul 19). Uitându-ne spre pământ şi spre
toate lucrurile de sub soare, constatăm aceeaşi măreţie; căci Dumnezeu nu a făcut doar cerurile, ci şi
pământul, marea şi tot ce locuieşte în ele. Chiar dacă unora le place mai mult una sau alta, toate cele create
sunt frumoase. La fel, privind în istoria biblică, poate în funcţie de vârstă sau pasiune, unora le place partea
de început a Scripturilor, alţii sunt mai atraşi de psalmi, când vreau să caute Faţa Domnului şi să se
smerească înaintea Lui. Pentru cei care au venit de curând la Domnul îi sfătuim în mod special să citească în
Evanghelii, dar toată Scriptura este de folos (2 Timotei 3:16-17). În această idee, doresc ca Domnul să
deschidă tuturor inima spre studiul Judecătorii lui Israel. Prima lecţie este introductivă şi descrie în
ansamblu această perioadă, iar lecţiile următoare prezintă individual sau grupat Judecătorii
prezentaţi în Biblie, pentru a înţelege felul în care s-au comportat oamenii atunci, felul în care a lucrat
Dumnezeu în vremea aceea şi de fiecare dată aplicaţia, ca să vedem ce putem învăţa noi de la ei şi cu ce
scop a fost scrisă această parte din Scriptură.
Să ne reamintim că poporul evreu, născut din sămânţa lui Avraam, dar extins prin nepotul lui, Iacov -
Israel, de unde îşi poartă şi numele, a fost dus în Egipt şi eliberat prin Moise, cel care le-a fost primul
conducător. Moise este unic în toată istoria evreilor. El a fost eliberatorul şi prin el a fost dată Legea.
Iosua, urmaşul lui, a avut slujba să conducă din punct de vedere militar poporul Israel, să învingă
domnitorii canaaniţi şi să împartă ţara. Aceste două slujbe nu puteau fi preluate mai departe, căci nu
mai era nevoie de ele.
După Iosua, poporul a rămas organizat în jurul Cortului Întâlnirii, în sistemul religios
teocratic, cu Legea, marele preot şi sistemul levitic. De la preotul Fineas, nepotul lui Aaron, fiul lui
Eleazar şi până la levitul Samuel a fost perioada judecătorilor. Despre Fineas scrie în Judecătorii 20:26-
28, că era conducătorul naţiunii, dar având în prim-plan o funcţie religioasă, pentru a păstra o relaţie directă a
poporului cu Dumnezeu, cu care încheiase legământ: „Toţi copiii lui Israel şi tot poporul s-au suit şi au venit
la Betel; au plâns şi au rămas acolo înaintea Domnului, au postit în ziua aceea până seara şi au adus arderi
de tot şi jertfe de mulţumire înaintea Domnului. Şi copiii lui Israel au întrebat pe Domnul – acolo se găsea
atunci chivotul legământului lui Dumnezeu şi Fineas, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron, stătea pe vremea aceea
înaintea lui Dumnezeu, – şi au zis: «Să mai pornesc la luptă împotriva fiilor fratelui meu Beniamin, sau să
mă las?» Domnul a răspuns: «Suiţi-vă, căci mâine îi voi da în mâinile voastre». ” În generaţile următoare
Dumnezeu a intervenit în poporul Său prin Judecătorii – izbăvitori. Ultimul judecător a fost levitul Samuel;
după el a urmat perioada regatului, a împăraţilor.
Prin aceşti judecători, Dumnezeu a restaurat în prim-plan viaţa spirituală şi a adus independenţa ţării.
La începutul şederii lor în ţara promisă, israeliţii au fost credincioşi Domnului, dar, după aceea, lucrurile s-au
schimbat. „Poporul a slujit Domnului în tot timpul vieţii lui Iosua şi în tot timpul vieţii bătrânilor care au
trăit după Iosua şi care văzuseră toate lucrurile mari, pe care le făcuse Domnul pentru Israel...Tot neamul
acela de oameni a fost adăugat la părinţii lui şi s-a ridicat după el un alt neam de oameni, care nu cunoştea
pe Domnul, nici ce făcuse El pentru Israel.” (Judecătorii 2:7-10). Generaţie după generaţie au cunoscut stări
negative, dar Dumnezeu i-a cercetat cu dreptate şi îndurare şi vom vedea felul în care îi readucea cu faţa spre
Sine şi în legământ, pentru a-i păstra ca popor al Său.

I. NECESITATEA JUDECĂTORILOR

A. Situaţia evreilor în Canaan

Chiar din primele capitole din cartea Judecătorii, sesizăm că între situaţia evreilor după aşezarea în
Canaan şi situaţia noastră după întoarcerea la Domnul există o asemănare. Fiecare seminţie şi-a primit o
moştenire şi au fost repartizaţi în funcţie de numărul lor; seminţiile care erau mai numeroase au
primit un teritoriu mai întins, celelalte mai restrâns. Terenul a fost împărţit şi în funcţie de fertilitatea
lui. Cei care au avut un teren mai arid au primit o parte mai mare pentru că era mai puţin productiv.
Dar problema grea era faptul că în aceste teritorii mai existau încă cetăţi stăpânite de canaaniţi. De
exemplu, o seminţie a primit zona judeţului Arad, dar cetatea Lipova şi cetatea Şiria, pe care le ştim noi ca
fortăreţe din istorie, să fie încă stăpânite de vechii locuitori, inamicii lor. Aceste vecinătăţi, pe care ei nu le
controlau, se constituiau în zone permanente de conflict sau de influenţă. Imaginaţi-vă un târg, o piaţă, unde
să-şi vândă marfa şi unii şi alţii. Obiceiurile, practicile şi în special religiile lor difereau, iar evreii aveau
poruncă de la Dumnezeu să extermine pe toţi canaaniţii, care fuseseră destinaţi nimicirii datorită răutăţii lor
maxime şi irecuperabile. Dumnezeu, potrivit principiilor Sale, trestia frântă nu o rupe şi mucul ce mai
fumegă nu-l stinge, dar când cineva ajunge într-o stare de degradare totală, El recurge la nimicirea totală,
ceea ce se va întâmpla şi la sfârşitul istoriei omenirii. Aşa a procedat Dumnezeu şi cu îngerii, care s-au
asociat în mod irecuperabil cu Diavolul, pentru ca răul să nu se extindă şi să năvălească şi peste cei puţini
rămaşi buni.
Să luăm un exemplu. După ce s-a repartizat un teritoriu fiilor lui Iosif, s-au întâmplat următoarele:
„Fiii lui Manase n-au putut să izgonească pe locuitorii din aceste cetăţi şi canaaniţii au izbutit astfel să
rămână în ţara aceasta. Când copiii lui Israel au fost destui de tari, au supus pe canaaniţi la un bir, dar nu
i-au izgonit. Fiii lui Iosif au vorbit lui Iosua şi i-au zis: «Pentru ce ne-ai dat de moştenire numai un sorţ şi
numai o parte, când noi suntem un popor mare la număr şi Domnul ne-a binecuvântat până acum?» Iosua
le-a zis: «Dacă sunteţi un popor mare la număr, suiţi-vă în pădure şi tăiaţi-o, ca să vă faceţi loc în ţara
fereziţilor şi a refaimiţilor, fiindcă muntele lui Efraim este prea strâmt pentru voi». Fiii lui Iosif au zis:
«Muntele nu ne va ajunge şi toţi canaaniţii care locuiesc în vale, cei ce sunt la Bet-Şean şi în satele lui, şi cei
ce sunt în valea lui Izreel au care de fier». Iosua a zis casei lui Iosif, lui Efraim şi lui Manase: «Voi sunteţi
un popor mare la număr şi puterea voastră este mare, nu veţi avea un singur sorţ. Ci veţi avea muntele, căci
veţi tăia pădurea şi ieşirile ei vor fi ale voastre şi veţi izgoni pe canaaniţi, cu toate carele lor de fier şi cu
toată tăria lor».” (Iosua 17: 12-18)
La fel, şi noi suntem înfiaţi şi acceptaţi în poporul lui Dumnezeu, dar în jurul nostru, se află încă
mulţi canaaniţi, adică forţe ale răului care trebuie anihilate, pentru că lupta noastră nu se dă împotriva
oamenilor, ci numai împotriva forţelor întunericului. Fiecare dintre noi are luptele lui şi vrea să aibă izbândă,
să fie biruitor, dar de foarte multe ori ne luptăm până la un punct critic şi apoi abandonăm lupta. Avem
biruinţă asupra unor stări rele, dar altele rămân ca teritorii necucerite, care ne fac să avem şi zile în care
plătim tribut firii pământeşti, sau cel puţin să nu aducem rod pentru Domnul. Riscul nu este doar să se
trăiască în coexistenţa binelui şi răului, pentru că cei răi întotdeauna influenţează din ce în ce mai mult pe cei
buni, sau stările rele le afectează pe cele bune şi există tot timpul o graniţă care se modifică prin pierderea
sau recucerirea unor „teritorii”. Omul este tot timpul într-un proces de sfinţire, sau de coborâre spre păcat.
Răul lăsat în viaţa unui om ajunge să-l corupă şi să-l stăpânească tot mai tare, până când îl posedă, iar binele,
la rândul lui, îşi cere dreptul de a anula răul, de a-l îndepărta şi de a se trăi fără păcat.
Să urmărim istoricul evenimentelor de la începutul perioadei judecătorilor: ,,După moartea lui
Iosua, copiii lui Israel au întrebat pe Domnul şi au zis: «Cine dintre noi să se suie întâi împotriva
canaaniţilor, ca să pornească lupta cu ei?» Domnul a răspuns: «Iuda să se suie; iată că am dat ţara în
mâinile lui». Şi Iuda a zis fratelui său Simeon: «Suie-te împreună cu mine în ţara care mi-a căzut la sorţ şi
să luptăm împotriva canaaniţilor; şi voi merge şi eu cu tine în ţara care ţi-a căzut la sorţ». Şi Simeon s-a dus
cu el.” (Judecătorii 1:1-3) Cred că Domnul a vorbit ca Iuda să se suie întâi, pentru că în acest trib era cel mai
bătrân şi mai viteaz evreu, Caleb, asociatul lui Iosua. Dacă el n-ar fi dat tonul, cine să-l fi dat? Ştiţi că în
mare parte, poporul era format din tineri, pentru că bătrânii muriseră. Interesant de observat, că tribul lui
Iuda a cerut ajutorul tribului lui Simeon şi nu al altuia, pentru că Simeon a primit moştenirea în mijlocul
seminţiei lui Iuda, deci erau vecini. Ar fi fost mult mai greu să ceară ajutor lui Aşer sau lui Zabulon, care
erau mai la nord. Întotdeauna a fost valabil proverbul: „...mai bine un vecin aproape decât un frate departe”
(Proverbele 27:10). De aici se înţelege foarte uşor, că în luptele ce le avem fiecare, trebuie să cerem ajutorul
celui de lângă noi şi să ne ajutăm reciproc. Chiar dacă tribul lui Iuda era cel mai numeros iar cel al lui
Simeon cel mai mic, excepţie făcând leviţii, rezultă că în orice condiţii ajutorarea în poporul Domnului este
binevenită. Numai aşa putem să ajungem la o viaţă paşnică şi liniştită, cu evlavie şi cu cinste.
Să observăm lupta acestor două seminţii: „Iuda s-a suit şi Domnul a dat pe canaaniţi şi pe fereziţi
în mâinile lor; au ucis zece mii de oameni la Bezec. Au găsit pe Adoni-Bezec la Bezec; au pornit lupta
împotriva lui şi au bătut pe canaaniţi şi fereziţi… Fiii lui Iuda au pornit lupta împotriva Ierusalimului şi l-au
luat; l-au trecut prin ascuţişul săbiei şi au dat foc cetăţii. Fiii lui Iuda s-au pogorât apoi, ca să bată pe
canaaniţi, care locuiau muntele, ţinutul de miazăzi şi câmpia. Iuda a pornit lupta împotriva canaaniţilor
care locuiau la Hebron, numit mai înainte Chiriat-Arba; şi a bătut pe Şesai, pe Ahiman şi Talmai. De acolo
a pornit împotriva locuitorilor Debirului: Debirul se numea mai înainte Chiriat-Sefer. Caleb a zis: «Voi da
pe fiică-mea Acsa de nevastă cui va bate Chiriat-Seferul şi-l va lua» Otniel, fiul lui Chenaz, fratele cel mai
mic al lui Caleb, a pus mâna pe cetate; şi Caleb i-a dat de nevastă pe fiică-sa Acsa . ”(Judecătorii 1:4-13)
Dar nu toate seminţiile au procedat la fel, unii n-au ţinut cont de sfatul lui Dumnezeu şi nu s-au luptat
până la victoria finală: ,,Casa lui Iosif s-a suit şi ea împotriva Betelului şi Domnul a fost cu ei. Cei din casa
lui Iosif au iscodit Betelul, care mai înainte se chema Luz. Străjerii au văzut pe un om ieşind din cetate şi i-
au zis: «Arată-ne pe unde putem intra în cetate şi vom avea milă de tine». El le-a arătat pe unde ar putea să
intre în cetate. Şi au trecut cetatea prin ascuţişul săbiei; dar pe omul acela l-au lăsat să plece cu toată
familia lui.” (Judecătorii 1:22-25); „Manase n-a izgonit nici el pe locuitorii din Bet-Şean şi din satele
dimprejurul lui, din Taanac şi satele lui, din Dor şi satele dimprejurul lui, din Iibleam şi satele dimprejurul
lui, din Meghido şi satele dimprejurul lui; aşa încât canaaniţii au izbutit să rămână în ţara aceasta. Când
Israel a fost destul de tare, au supus pe canaaniţi la un bir, dar nu i-a izgonit. Efraim n-a izgonit pe
canaaniţii care locuiau la Ghezer şi canaaniţii au locuit în mijlocul lui Efraim la Ghezer.” (Judecătorii 1:27-
29) Aşa au procedat şi seminţiile lui Zabulon, Aşer şi Neftali şi astfel amoriţii băştinaşi au izbutit să rămână
în câteva localităţi. Aici a fost abaterea lor de la planul lui Dumnezeu, iar efectele negative nu au întârziat să
apară.
Evreii au acţionat aşa din necredinţă, având atitudinea aceea veche care s-a manifestat cu ocazia
iscodirii ţării, când su zis: „Nu putem să-i cucerim pe canaaniţi, căci sunt prea tari pentru noi”. Altă cauză a
fost pasivitatea. Amintiţi-vă că şi pe vremea când s-a împărţit ţara, au stat în tabără până când Iosua le-a zis
la un moment dat: „…Până când veţi lenevi să mergeţi să luaţi în stăpânire ţara pe care v-a dat-o
Domnul?...” (Iosua 18:3). Au fost leneşi şi doar să împartă administrativ ţara cucerită. Adesea se observă şi
în viaţa noastră o lipsă de credinţă pentru luptă, care duce la o stare de pasivitate vinovată. Firea noastră
oboseşte, căci pentru ea este mai plăcut să mănânci şi să bei, nu să posteşti şi să te rogi. Sunt şi azi situaţii în
jurul nostru, poate în viaţa noastră, în casele noastre, sau în biserică, unde domnesc încă spiritele din lumea
aceasta. Vom fi nepăsători sau vom lupta pentru a elibera întreg teritoriul poporului lui Dumnezeu?

B. Efectele convieţuirii evreilor cu canaaniţii

Tot ce nu au cucerit evreii din prima generaţie a Canaanului, a rămas să fie cucerit de
generaţiile viitoare. „Iată neamurile pe care le-a lăsat Domnul ca să încerce pe Israel prin ele, pe toţi cei ce
nu cunoscuseră toate războaiele Canaanului. El voia numai ca vârstele de oameni ale copiilor lui Israel să
cunoască şi să înveţe războiul şi anume cei ce nu-l cunoscuseră mai înainte. Neamurile acestea erau cei
cinci domnitori ai filistenilor, toţi canaaniţii, sidoniţii şi heviţii care locuiau în muntele Liban, de la
muntele Baal-Hermon până la intrarea Hamatului.” (Judecătorii 3:1-3) Iată ce zisese Dumnezeu părinţilor
lor, despre atitudinea „cooperantă” a evreilor cu acele popoare: „Îngerul Domnului S-a suit din Ghilgal
la Bochim şi a zis: «Eu v-am scos din Egipt şi v-am adus în ţara pe care am jurat părinţilor voştri că v-o voi
da. Am zis: «Niciodată nu voi rupe legământul Meu cu voi; şi voi să nu încheiaţi legământ cu locuitorii din
ţara aceasta, ci să le surpaţi altarele». Dar voi n-aţi ascultat de glasul Meu. Pentru ce aţi făcut lucrul
acesta? Am zis atunci: «Nu-i voi izgoni dinaintea voastră; ci vă vor sta în coaste şi dumnezeii lor vă vor fi o
cursă». După ce a spus îngerul Domnului aceste vorbe tuturor copiilor lui Israel, poporul a ridicat glasul şi
a plâns.” (Judecătorii 2:1-4) După părerea unora, Îngerul Domnului este o prezenţă a divinităţii, nu doar a
unui înger obişnuit. Deci, Dumnezeu Însuşi S-a dus să le spună evreilor cât este de întristat că s-au
compromis şi trăiesc împreună cu canaaniţii într-un mod idolatru şi păcătos.
Vom vedea că există similitudini pe timpul diferiţilor judecători; aceleaşi lupte le-au avut şi unii şi
alţii. Scopul lui Dumnezeu cu Israelul a fost întârziat şi cu unii din ei, planul Lui a fost ratat. Dacă nu-L
ascultăm pe Dumnezeu şi nu ne luptăm la parametrii la care El ne cere, dacă umblăm cu jumătăţi de măsură,
ne înşelăm singuri. Evreii au ajuns în Canaan şi vom vedea cu ocazia studierii pe rând a Judecătoriilor, că în
ţara în care Dumnezeu le promisese că va curge lapte şi miere, au avut odihnă şi cerul i-a binecuvântat, iar
pământul şi-a dat roadele, dar au fost şi situaţii când nu au avut nici binecuvântare şi nici pace. Dacă nu vom
ţine cont de aceste reguli sfinte, vom ajunge şi noi sau vom auzi pe alţii spunând ca şi Ghedeon: „Noi suntem
poporul lui Dumnezeu, dar făgăduinţele care sunt scrise în Biblie nu se împlinesc. Unde este Dumnezeul
nostru şi de ce nu ne vine în ajutor?” Dumnezeu le-a răspuns: „Eu v-am spus să fiţi sfinţi, să vă luptaţi şi vă
voi da biruinţă”. Iuda s-a luptat întâi şi Domnul a fost cu el, dar Domnul nu a luptat fără ei. Dumnezeu
putea în mod simplu să-i nimicească pe canaaniţi prin plăgi sau catastrofe naturale, cum lovisese pe
egipteni, dar nici atunci eliberarea nu a venit fără coparticiparea evreilor. În noaptea eliberării fieare
casă a avut de îndeplinit ritualul Paştelui şi cine voia să fie liber a trebuit să pornească la drum. La fel
şi astăzi, Dumnezeu, deşi poate să nimicească toată puterea vrăjmaşului, nu o face fără participarea şi
lupta noastră. Dumnezeu ne ajută şi, dacă luptăm, vom fi biruitori.
Ce s-a întâmplat când evreii au locuit împreună cu canaaniţii? Au împrumutat sistemul idolatru
canaanit, stare ce a fost corectată de Dumnezeu prin asuprire şi izbăvire, aţa cum reiese din citatul
următor: ,,Tot neamul acela de oameni a fost adăugat la părinţii lui şi s-a ridicat după el un alt neam de
oameni, care nu cunoştea pe Domnul, nici ce făcuse El pentru Israel. Copiii lui Israel au făcut atunci ce
nu plăcea Domnului, şi au slujit Baalilor. Au părăsit pe Domnul, Dumnezeul părinţilor lor, care-i scosese
din ţara Egiptului şi au mers după alţi dumnezei, dintre dumnezeii popoarelor care-i înconjurau; s-au
închinat înaintea lor şi au mâniat pe Domnul. Au părăsit pe Domnul, şi au slujit lui Baal şi Astarteelor.
Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Israel. El i-a dat în mâinile unor prădători care i-au prădat, i-a
vândut în mâinile vrăjmaşilor lor de jur împrejur şi nu s-au mai putut împotrivi vrăjmaşilor lor. Oriunde
mergeau, mâna Domnului era împotriva lor ca să le facă rău, cum spusese Domnul şi cum le jurase
Domnul. Au ajuns astfel într-o mare strâmtorare. Domnul a ridicat Judecătorii, ca să-i izbăvească din
mâna celor ce-i prădau. Dar ei n-au ascultat nici de judecătorii lor, căci au curvit cu alţi dumnezei şi s-au
închinat înaintea lor. În curând s-au abătut de la calea pe care o urmaseră părinţii lor şi n-au ascultat de
poruncile Domnului, ca şi ei. Când le ridica Domnul Judecătorii, Domnul era cu judecătorul, şi-i izbăvea
din mâna vrăjmaşilor lor în tot timpul vieţii judecătorului, căci Domnului I se făcea milă de suspinele
scoase de ei împotriva celor ce-i apăsau şi-i chinuiau. Dar, după moartea judecătorului, se stricau din
nou, mai mult decât părinţii lor, ducându-se după alţi dumnezei, ca să le slujească şi să se închine
înaintea lor şi stăruiau în această purtare şi împietrire.” (Judecătorii 2:10-19)
Dumnezeu era pentru evrei, simbolic vorbind, soţul lor. Prin profetul Ezechiel, El i-a asemănat pe
evrei cu o fată pe care a găsit-o în pustie. Nimeni nu se ocupase de ea la naştere, dar El a spălat-o, a
îmbrăcat-o cu haine de valoare şi a făcut-o regină. A dus-o pe teritoriul Său, dăruindu-i cea mai frumoasă ţară
pe care a căutat-o pentru ea. Dar a apărut vinovăţia imoralităţii – păcatul cel grav al evreilor - idolatria.
Dumnezeu zicea: „M-ai părăsit pe Mine ca bărbat al tău şi te-ai dăruit la o mulţime de ibovnici”, enumerând
popoarele din jur şi stilul lor idolatru. Imaginaţi-vă cum stătea Dumnezeu singur la Cort, locul prezenţei Sale,
ca un bărbat care a oferit tot ce şi-ar putea imagina nevasta lui şi ea să-l părăsească, să iasă din casă şi să se
dăruiască cu tot ce are altor bărbaţi, trăind în imoralitate. Dumnezeu a tot aşteptat, dar de la o vreme a
început să-i taie din drepturi, să o lase pe seama lor, să-i încuie uşa şi să-i zică: „Dacă vrei să te duci cu ei, te
dau pe mâna lor! Dar popoarele acelea ai căror idoli le-au împrumutat evreii, n-au avut milă de ei, ca
egiptenii. Totuşi, Dumnezeu era dispus să le deschidă din nou uşa şi să-i primească înapoi, atunci când îşi
recunoşteau vinovăţia şi se îndepărtau de păcat.
Oare nu se repetă şi azi aceeaşi stare? Nu ştiu cât de actual socotiţi studiul acesta, dar în
vremea noastră, cred că ar fi nevoie de judecători, adică de oameni care să se ridice şi să cheme
membrii adunîrilor creştine la o rededicare, pentru a-i conştientiza cui slujesc. Întotdeauna Dumnezeu a
avut oameni credincioşi şi dintre ei a ridicat izbăvitori şi a înflorit din nou lucrarea sfântă şi starea naţiunii.
Pentru a înţelege nevoia aceasta, ne oprim la Samuel, cel din urmă judecător. ,,Locuitorii din Chiriat-Iearim
au venit şi au suit chivotul Domnului; l-au dus în casa lui Abinadab, pe deal şi au sfinţit pe fiul său Eleazar
ca să păzească chivotul Domnului. Trecuse destulă vreme din ziua când fusese pus chivotul în Chiriat-
Iearim. Trecuseră douăzeci de ani. Atunci toată casa lui Israel a plâns după Domnul. Samuel a zis întregii
case a lui Israel: «Dacă din toată inima voastră vă întoarceţi la Domnul, scoateţi din mijlocul vostru
dumnezeii străini şi Astarteele, îndreptaţi-vă inima spre Domnul şi slujiţi-I numai Lui; şi El vă va izbăvi din
mâna filistenilor». Şi copiii lui Israel au scos din mijlocul lor Baalii şi Astarteele şi au slujit numai
Domnului. Samuel a zis: «Strângeţi pe tot Israelul la Miţpa şi eu mă voi ruga Domnului pentru voi». Şi s-au
strâns la Miţpa. Au scos apă şi au vărsat-o înaintea Domnului şi au postit în ziua aceea, zicând: «Am
păcătuit împotriva Domnului!» Samuel judeca pe copiii lui Israel la Miţpa.” (1 Samuel 7:1-6) Deci, o
adevărată reformă nu presupunea doar o adunare care să recunoască în mod verbal că Dumnezeu are dreptate
şi că oamenii ar trebui să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, ci presupune ca fiecare să distrugă
întreg sistemul idolatru din casa lui. Când evreii se alipeau din nou de Domnul, se smereau, îşi mărturiseau
păcatele şi acceptau să fie judecaţi. După aceea se ridicau la luptă şi Dumnezeu le dădea izbăvire. Aşadar,
sunt două elemente cheie: întâi renunţarea la idolatrie prin mărturisirea şi îndepărtarea păcatului şi
apoi lupta pentru eliberarea fizică. Dacă prima parte se rezolvă, lupta devine uşoară. În toată istoria
biblică, după ce oamenii s-au pocăit, n-au mai pierdut vreun război. În războiul poporului lui Dumnezeu, nu-i
aşa cum a spus David către Ioab, după ce păcătuise: „Sabia doboară când pe unul, când pe altul” (2 Samuel
11:25), ci cum a spus Ionatan cu credinţă: „Nimic nu împiedecă pe Domnul să dea izbăvire printr-un mic
număr ca şi printr-un mare număr” (1 Samuel 14:6). Dacă nu suntem biruitori de multe ori, este pentru că nu
renunţăm la păcat, ne plac stările vinovate şi lucrurile lumeşti. În astfel de condiţii, degeaba am vrea să fim
biruitori, căci nu se poate. Amintiţi-vă de Ghedeon, căruia Dumnezeu i-a dat izbândă împotriva madianiţilor,
prin cei trei sute împotriva a sute de mii, dar mai întâi a trebuit distrus altarul lui Baal şi tăiat parul închinat
Astarteei.

II. PREZENTAREA JUDECĂTORILOR

A. Judecători credincioşi lui Dumnezeu şi principiilor Sale sfinte


Din această categorie de Judecătorii, despre care se scrie numai de bine, primul este Otniel, ginerele
lui Caleb (Judecătorii 3). Prin el, ţara a avut odihnă patruzeci de ani. El a fost un tânăr care nu s-a asociat cu
canaaniţii, ca mulţi evrei din generaţia lui şi Dumnezeu l-a folosit, deşi a fost cel mai mic copil din familia
lui.
În Judecătorii 4, este prezentată Debora, singura femeie judecător. Nu ştim în ce condiţii a ajuns în
această slujbă, dar a fost o femeie credincioasă, care era şi profetesă. Femei deosebite prin care Dumnezeu să
facă o lucrare publică au fost mai puţine, dar întodeauna au existat femei evlavioase de mare valoare. Cunosc
o soră în vârstă, care a fost o promotoare puternică a principiilor sfinte şi s-a luptat toată viaţa pentru o
învăţătură curată. Ea este dăruită şi acum diferitelor activităţi cu surorile, dar are unele implicaţii şi în
consilierea unor familii cu probleme. Rezultatele muncii ei se văd, iar răsplătirile o aşteaptă.
Samuel a fost un alt judecător credincios Domnului – un om care de mic a fost dăruit Domnului şi
care a fost credincios până la sfârşitul vieţii şi slujirii lui. Chiar şi după ce s-a „pensionat” a rămas un luptător
în rugăciune pentru poporul lui Dumnezeu.
Poţi să fii ca unul din aceşti trei: Otniel, Debora, sau Samuel? Aceşti judecători credincioşi sunt
dovezi clare că Dumnezeu poate să ridice tineri şi să-i folosească toată viaţa şi poate să se folosească şi de
femei, chiar într-o vreme în care credincioşii se amestecă cu lumea. Vă rog să observaţi că niciun popor n-a
fost convertit la iudaism, dar Israelul a împrumutat idolii celorlalte popoare. Evreii nu au putut să-şi impună
religia lor şi altor popoare, dar ei au împrumutat-o pe a altora. La fel, ar fi bine dacă în relaţiile noastre cu
ceilalţi din lume, i-am evangheliza şi i-am convinge să treacă ei în „legea” noastră, dar amestecându-ne, de
regulă, le împrumutăm noi pe ale lor şi ajungem la un sincretism păcătos şi apoi la o idolatrie totală.

B. Judecători izbăvitori, dar cu probleme spirituale

Istoria biblică şi realitatea de astăzi ne dovedesc că Dumnezeu s-a folosit pentru o vreme de unii care
n-au rămas credincioşi până la sfârşit, sau n-au fost dăruiţi Domnului în totalitate şi au ştirbit slava lui
Dumnezeu prin lucrarea lor, care n-a fost întreagă, dar nici răsplătirea lor de asemenea nu va fi întreagă. În
această situaţie, dintre Judecătorii, se află Ghedeon, un om viteaz, dar care la bătrâneţe a făcut un efod la
Ofra care a ajuns o pricină de păcătuire pentru popor. De asemenea, Ghedeon a născut un fiu cu o ţiitoare, pe
Abimelec, care a omorât pe toţi fiii tatălui lui, în afară de Iotam, care a scăpat fugind şi apoi a distrus alte
părţi din ţară. Altul, Iefta, un om care de tânăr a fost excentric, provenind dintr-un mediu afectat de păcat, era
fiul unei curve. Samson face parte din aceeaşi categorie, fiind un om care datorită greşelilor lui, nu a putut fi
folosit de Dumnezeu la nivelul chemării lui. Tot aici îl putem încadra şi pe Eli, care toată viaţa a slujit
Domnului, dar prin atitudinea de toleranţă faţă de lăcomia şi imoralitatea copiilor săi, n-a avut nicio realizare
notabilă şi a sfârşit în blestem pentru casa lui. Aici din nou trebuie să ne punem întrebarea dacă nu suntem ca
unul dintre aceştia. Nu-i de dorit să fim oameni cu inima împărţită şi Dumnezeu să Se folosească, fără mare
bucurie de noi. Cartea Judecătorii menţionează pe scurt şi alţi judecători izbăvitori, care şi ei s-au abătut de la
Legea lui Dumnezeu: Ibţan, prin căsătoria copiilor lui cu cei de afară (Judecătorii 12) şi fiii lui Samuel: Ioel,
Abia, care erau lacomi şi nedrepţi (1 Samuel 8).
Ştiu cazul unui om care avea prorocii adevărate şi clare şi prin el s-au făcut şi vindecări. La o
rugăciune, a fost descoperit printr-un alt proroc, că diavolul vrea să-l lege cu un lanţ, din prinsoarea căruia nu
va mai scăpa. El deja devenise uşuratic şi a obiectat spunând: „Poate-i dă un capăt la nevastă-mea, care nu
prea vrea să mă mai lase să mă duc în lucrare”. Nu au trecut decât câţiva ani şi a divorţat de soţia lui cu care
avea mai mulţi copii şi s-a recăsătorit cu „sora” cu care umbla în misiune. El fusese un exponent de frunte al
lucrării din biserică, dar a fost abandonat de Dumnezeu, deşi el pretinde şi astăzi că este lucrător (În perioada
dintre prezentarea studiului în adunare şi scrierea cărţii, el a decedat în mari suferinţe şi fără nădejde). Nu a
vrut Dumnezeu să lucreze cu el până la capăt? Desigur că da. Dar el nu a fost demn de chemarea sfântă. Se
poate întâmpla aceasta la tineri, la bătrâni şi la femei, adică la oricine care nu veghează.

C. Judecători despre care nu ni se dau detalii de spiritualitate

Aici îi putem încadra pe Ehud, Şamgar, Tola, Iair, Elon, Abdon. Despre unii din ei avem câteva
detalii referitoare la izbânzile lor, iar despre alţii câteva informaţii despre familiile lor, sau cel puţin despre
anii de slujire în Israel (Judecătorii 3; 10; 12).

ÎNCHEIERE

Să rămânem cu două concluzii călăuzitoare, ce vor fi reluate în studiul care va urma. Prima:
Dumnezeu nu Şi-a abandonat niciodată poporul ales, oricât de rău s-a stricat. Diavolul a încercat
mereu să afecteze Israelul şi uneori l-a corupt cu conducere cu tot, dar Dumnezeu tot Şi-a păstrat o
rămăşiţă şi nu Şi-a abandonat lucrarea. Şi-a modificat planul pentru acea generaţie, dar El are un
plan veşnic ce va fi realizat cu siguranţă. Istoria a cunoscut perioade în care unii conducători ai Bisericii
creştine, ca şi ai Israelului au fost dintre cei mai păcătoşi oameni, totuşi a rămas valabil angajamentul
Domnului Isus Hristos care a zis: „Voi zidi Biserica şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui” (Matei
16:18). A doua: Atitudinea lui Dumnezeu faţă de popor se schimbă în funcţie de starea spirituală a
fiecărui om. Dumnezeu va mântui Biserica, dar mântuirea fiecăruia se va decide individual. Mântuirea
noastră se va decide în vremea noastră. Dumnezeu are mântuiţi din toate neamurile, din orice generaţie, deci
şi din generaţia noastră, dar El nu ne va mântui la grămadă. Ce zice Dumnezeu despre mine şi respectiv
despre tine, aceasta să ne intereseze.
Ca referinţă pentru o perioadă în care ne plângem ce greu trăim, să ne amintim de frământarea lui
Ghedeon, care a zis: ,,... «Rogu-te, domnul meu, dacă Domnul este cu noi, pentru ce ni s-au întâmplat toate
aceste lucruri? Şi unde sunt toate minunile acelea pe care ni le istorisesc părinţii noştri când spun: «Nu ne-a
scos oare Domnul din Egipt?» Acum Domnul ne părăseşte şi ne dă în mâinile lui Madian!» Domnul S-a
uitat la el şi a zis: «Du-te cu puterea aceasta pe care o ai şi izbăveşte pe Israel din mâna lui Madian; oare
nu te trimit Eu?».” (Judecătorii 6:13-14) Cât despre ceilalţi evrei contemporani şi atitudinea lor citim:
„Domnul a trimis copiilor lui Israel un proroc. El le-a zis: Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: «Eu
v-am scos din Egipt, Eu v-am scos din casa robiei. V-am scăpat din mâna egiptenilor şi din mâna tuturor
celor ce vă apăsau; i-am izgonit dinaintea voastră şi v-am dat vouă ţara lor. V-am spus: «Eu sunt Domnul,
Dumnezeul vostru; să nu vă temeţi de dumnezeii amoriţilor, în a căror ţară locuiţi. Dar voi n-aţi ascultat
glasul Meu».” (Judecătorii 6:8-10) Trebuie să înţelegem că Dumnezeu restrânge puterea diavolului şi nu mai
poate să ne stăpânească, dar încă nu-i legat; sunt lupte pe care trebuie să le dăm noi şi de acestea nu ne
scuteşte Dumnezeu. Ele, în general, sunt de natură spirituală, căci canaaniţii i-au înşelat pe evrei prin
idolatrie. Satana este cel care înşeală întreaga lume, el ne ispiteşte cu idolatria lumii acesteia, pe care, dacă o
acceptăm, devenim robii lui şi apoi ne stăpâneşte cu asprime.
În vremea aceea, Dumnezeu s-a folosit de aceşti judecători izbăvitori, în măsura ascultării lor
de El şi poruncile Lui. Dumnezeu ar vrea să-I aparţinem în întregime şi El se va folosi de un lucrător numai
dacă stă la dispoziţia Lui, altfel poate să-l pedepsească şi în final să-l lepede. Să fim atenţi, căci nimeni nu ar
vrea un sfârşit ca al lui Samson şi un viitor ca al casei lui Ghedeon sau a lui Eli, deşi pentru o vreme
Dumnezeu i-a folosit.
Tot în ce priveşte slujirea parţială, să ştiţi că Dumnezeu vrea să-i folosească pe mulţi, dar nu
poate, pentru că nu au curajul credinţei. Iată un caz din Judecătorii 4:6-9 - „Ea (Debora) a trimis să
cheme pe Barac, fiul lui Abinoam, din Chedeş-Neftali şi i-a zis: «Iată porunca pe care a dat-o Domnul,
Dumnezeul lui Israel: «Du-te, îndreaptă-te spre muntele Taborului şi ia cu tine zece mii de oameni din copiii
lui Neftali şi din copiii lui Zabulon; voi trage spre tine, la pârâul Chison, pe Sisera, căpetenia oştirii lui
Iabin, împreună cu carele şi oştirile lui şi-l voi da în mâinile tale». Barac i-a zis: «Dacă vii tu cu mine, mă
voi duce; dar dacă nu vii cu mine, nu mă voi duce». Ea a răspuns: «Voi merge cu tine; dar nu vei avea slavă
în calea pe care mergi, căci Domnul va da pe Sisera în mâinile unei femei». Şi Debora s-a sculat şi s-a dus
cu Barac la Chedeş.” Ceva asemănător îmi relata un lucrător, cum Dumnezeu l-a cercetat în faţa unui bolnav
şi i-a venit un îndemn puternic să pronunţe un cuvânt de vindecare, dar s-a îndoit, ca Petru, căruia Domnul i-
a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14:31).
Dumnezeu vrea să ridice oameni plini de putere, de care să se poată folosi, dar păcatul le reduce din
capacitate. Aceasta reiese şi din mustrarea Domnului pentru casa lui Eli: „De aceea, iată ce zice Domnul,
Dumnezeul lui Israel: «Spusesem că şi casa ta şi casa tatălui tău au să umble totdeauna înaintea Mea». Şi
acum, zice Domnul, departe de Mine lucrul acesta! Căci voi cinsti pe cine Mă cinsteşte, dar cei ce Mă
dispreţuiesc, vor fi dispreţuiţi” (2 Samuel 2:30).
Încheiem această parte introductivă în nădejdea că Dumnezeu ne va cerceta pe toţi. Aşteptăm ca în
lecţiile viitoare să vedem ce lucruri ni se potrivesc şi ce ar trebui să facem cel mai bine, pentru ca să fim cu
adevărat un popor aşa cum ne vrea Domnul. Slăvit să fie în veci! Amin!
Otniel – biruitorul canaaniţilor şi canaanitelor

INTRODUCERE
1. Otniel, primul judecător, a fost fiul lui Chenaz, soţul Acsei, fiica lui Caleb (Judecătorii 1:13).
2. El s-a ridicat la înălţimea chemării divine, fiind un demn urmaş a lui Iosua şi Caleb (Judecătorii 3:9-11).

I. OTNIEL – BIRUITORUL CANAANIŢILOR


A. Cucerirea Chiriat-Seferului (Debirului)
1. Otniel a luptat alături de cei din Iuda împotriva altor cetăţi, apoi a condus lupta împotriva Debirului, pe
care l-a cucerit (Judecătorii 1:8-13; Iosua 14:11).
2. Fiecare victorie aduce un loc de moştenire, făgăduit şi dorit (Judecătorii 1:13-20; Proverbele 21:25-26).
B. Războiul cu Cuşan-Rişeataim
1. Cuşan-Rişeataim îi „cumpărase” pe evrei de la Domnul (Judecătorii 3:7-8; Deuteronom 32:28-31).
2. Otniel i-a răscumpărat – cu ajutorul Domnului prin judecată şi luptă (Judecătorii 3:9-10; 1 Samuel 7:3-6;
Luca 10:19).

II. OTNIEL – BIRUITORUL CANAANITELOR


A. Otniel între evrei şi evreice în Canaan
1. Otniel a întregit moştenirea familiei, rămânând în neamul lui. El s-a luptat cu toată puterea pentru Iuda –
căci voia o soţie din aceeaşi seminţie (Judecătorii 1:13-14; Numeri 36:1-12).
2. El a obţinut tot ce-i trebuia – atât din Canaan, cât şi de la evrei (Judecătorii 1:14-15; Proverbele 19:14).
B. Otniel – un judecător curat
1. O mare parte din părinţi şi copiii ce urmau să devină părinţi au fost neascultători de părinţi, adică de
legământul încheiat de Domnul cu părinţii lor şi s-au încuscrit cu canaaniţii (Judecătorii 3:4-6; Amos 2:6-7).
2. Otniel a fost un tânăr incoruptibil în faţa „frumosului feminin şi idolatru” (Judecătorii 3:6-7; 1 Împăraţi
11:1-8). Legătura căsătoriei „obligă” pe bărbaţi să accepte religiei soţiei! (Solomon, Ahab, Ioram…).

ÎNCHEIERE
1. Otniel a fost un războinic al generaţiei lui; Duhul lui Dumnezeu este şi un duh al războiului sfânt
(Judecătorii 3:9-10; Psalmul 45:3-7; 2 Timotei 1:6-7).
2. Otniel a fost un om al păcii în generaţia lui; Duhul lui Dumnezeu este şi un duh al păcii (Judecătorii 3:11;
2 Împăraţi 9:17-19, 22, 31-33).
INTRODUCERE

În această lecţie vom studia despre Otniel, primul judecător pe care l-am numit biruitorul
canaaniţilor şi biruitorul canaanitelor. Să încercăm să aplicăm cele studiate, iar cele care nu sunt aplicabile
pentru noi, să le putem înţelege ca să avem o judecată corectă a evenimentelor, ca să nu greşim în vorbirea şi
în atitudinea ce le avem la adresa unor oameni sau fapte.
Să facem cunoştinţă aşadar cu Otniel, „fiul lui Chenaz, fratele cel mai mic al lui Caleb” (Judecătorii
1:13). El a devenit soţul Acsei şi primul judecător în Israel. Otniel s-a ridicat la înălţimea chemării divine
şi după Iosua şi Caleb, a fost conducătorul naţiunii israelite. Cred că l-a cunoscut în parte pe Iosua, dar l-
a cunoscut mai bine pe Caleb, socrul lui, predecesorii conducători ai lui Israel. În Judecătorii 3, sunt
prezentate modul în care a ajuns judecător în Israel şi starea spirituală dinaintea şi de după vremea slujirii
sale ca izbăvitor şi judecător în Israel.

I. OTNIEL – BIRUITORUL CANAANIŢILOR

A. Cucerirea Chiriat-Seferului (Debirului)

Din Judecătorii, capitolul 1, rezultă că Otniel a luptat alături de cei din Iuda despre care ştim că a
fost primul trib, care după moartea lui Iosua a continuat războiul în Canaan, pentru nimicirea ultimelor
rămăşiţe de fortăreţe canaanite. „Fiii lui Iuda au pornit lupta împotriva Ierusalimului şi l-au luat; l-au trecut
prin ascuţişul săbiei şi au dat foc cetăţii. Fiii lui Iuda s-au pogorât apoi, ca să bată pe canaaniţi, care
locuiau muntele, ţinutul de miazăzi şi câmpia. Iuda a pornit împotriva canaaniţilor care locuiau la Hebron,
numit mai înainte Chiriat-Arba; şi a bătut pe Şeşai, pe Ahiman şi Talmai. De acolo a pornit împotriva
locuitorilor Debirului: Debirul se numea mai înainte Chiriat-Sefer. Caleb a zis: «Voi da pe fiică-mea Acsa
de nevastă cui va bate Chiriat-Seferul şi-l va lua».” (Judecătorii 1:8:12) În acest război s-a evidenţiat Otniel.
Nimeni nu va putea decât printr-o excepţie, să fie direct un luptător fruntaş, dacă mai întâi nu este un
luptător în echipă şi sub comanda altuia. Oamenii care se evidenţiază ca şi conducători pe care
Dumnezeu îi cheamă la o slujbă specială, sunt oamenii care se luptă în mijlocul comunităţii. Ei vor
ajunge mai târziu, dacă va fi cazul, să conducă acel grup, acea comunitate în lupta sau în lucrarea
Domnului. Acesta a fost „spiritul lui Caleb” gata să lupte în masa de oameni cât şi în fruntea lor.
Adevăraţii luptători sunt aceia care pot să lupte indiferent de poziţia din organigrama luptei. Iată ce a
zis Caleb, la bătrâneţe: „Şi astăzi, sunt tot atât de tare ca în ziua când m-a trimis Moise; am tot atâta putere
cât aveam atunci, fie pentru luptă, fie pentru ca să merg în fruntea voastră” (Iosua 14:11). Acestea sunt cele
două valenţe: fie pentru luptă - subordonare, fie pentru ca să meargă în fruntea poporului - conducere.
După ce Caleb şi-a lansat oferta, „Otniel, fiul lui Chenaz, fratele cel mai mic al lui Caleb, a pus
mâna pe cetate; şi Caleb i-a dat de nevastă pe fiică-sa Acsa” (Judecătorii 1:13). Desigur că a avut soldaţi cu
care a luptat, dar el a condus acea bătălie. Fiecare victorie aduce un loc de moştenire care a fost făgăduit, sau
dorit, dar nu poate fi obţinut decât prin luptă. Noi, credincioşii, avem diferite făgăduinţe din partea
Domnului. Tinerilor, Dumnezeu le făgăduieşte o casă, o binecuvântare spirituală sau pământească. Alţii
poate nu au neapărat o făgăduinţă imediată, de care se leagă, dar toţi aşteaptă ceva; toţi au cel puţin o dorinţă,
înaintea lui Dumnezeu, însă împlinirea lor nu poate fi obţinută decât prin luptă. Leneşul nu va avea nimic,
deşi el pofteşte multe (Proverbele 21:25-26). Degeaba ne dorim şi aşteptăm, dacă nu ne şi luptăm. Nu ştiu cât
de mare a fost riscul acelei bătălii, nu ştiu cât a durat lupta, dar ştim toţi că Otniel a fost biruitor. În Evrei 10
este scris că avem nevoie de răbdare, până vom primi cele făgăduite. Deci trebuie să luptăm. Doamne ajută-
ne!
Toate lucrurile de care avem nevoie se câştigă prin muncă, stăruinţă, luptă în rugăciune, activitate
fizică, spirituală, sau intelectuală. Prin luptă, Otniel a obţinut o nevastă bună şi terenuri cu izvoare.

B. Războiul cu Cuşan–Rişeataim

Iată contextul vremii: „Copiii lui Israel au făcut ce nu plăcea Domnului, au uitat pe Domnul şi au
slujit Baalilor şi idolilor. Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Israel şi i-a vândut în mâinile lui Cuşan-
Rişeataim, împăratul Mesopotamiei. Şi copiii lui Israel au fost supuşi opt ani lui Cuşan-Rişeataim.”
(Judecătorii 3:7-8) Important de reţinut: „Domnul i-a vândut”, deci Cuşan-Rişeataim îi „cumpărase” de la
Domnul, pentru că cei credincioşi, dacă nu slujesc Domnului, sunt lăsaţi în stări neplăcute şi nedorite
(suferinţe, sărăcie, necaz) şi degeaba se plâng, căci robia le este pedeapsa. Ei au fost avertizaţi prin cântarea
profetică a lui Moise că în caz de neascultare vor fi vânduţi: ,,Ei sunt un neam care şi-a pierdut bunul simţ şi
nu-i pricepere în ei. Dacă ar fi fost înţelepţi, ar înţelege, şi s-ar gândi la ce li se va întâmpla. Cum ar urmări
unul singur o mie din ei, şi cum ar pune doi pe fugă zece mii, dacă nu i-ar fi vândut Stânca, dacă nu i-ar fi
vândut Domnul? Căci stânca lor nu este ca Stânca noastră, vrăjmaşii noştri înşişi sunt Judecătorii în
această privinţă.” (Deuteronom 32:28-31) Dumnezeu îi judeca prin cei care îi stăpâneau. Trebuie să
recunoaştem o realitate nedorită, că sunt credincioşi, ajunşi în stări rele şi grele, cu acceptul lui Dumnezeu,
datorită diferitelor stări de neveghere sau neascultare. În mod repetat Dumnezeu i-a abandonat pe evrei cu
nădejdea şi posibilitatea răscumpărării lor, dar numai dacă urmau să se pocăiască. Dumnezeu, în îndurarea
Lui, a folosit pe Otniel pentru a-i răscumpăra. Mulţi din conducătorii războaielor din Vechiul Testament care
au câştigat independenţa, sunt simboluri ale răscumpărării prin Domnul Hristos.
Să urmărim evenimentele, într-o primă etapă a răscumpărării: ,,Copiii lui Israel au strigat
către Domnul…” (Judecătorii 3:9). Cei în cauză, robiţi în necazuri, trebuie să ceară ajutor de la Dumnezeu.
Dar de regulă, ei nu se mai pot elibera singuri, sunt prea slabi. Ca răspuns al rugăciunii lor, în a doua
etapă: „…Domnul le-a ridicat un izbăvitor, care i-a izbăvit: pe Otniel, fiul lui Chenaz, fratele cel mai mic al
lui Caleb” (Judecătorii 3:9b). El a fost nu doar un războinic, ci şi judecător, pentru că doar prin război, fără
judecată nu putea să-i elibereze. Ei trebuiau mai întâi judecaţi pentru a-şi vedea vinovăţia şi apoi
conduşi în luptă pentru a deveni liberi. Când un om, o familie, sau mai multe, sunt ajunse sub stări de
vinovăţie, de pedeapsă, de necaz, nu este suficient şi nu este indicat doar să ne rugăm şi să postim pentru ei,
ca Domnul să-i scape şi să aducă izbăvirea. În acest caz este nevoie să se facă şi o judecată, să se stabilească
dacă nu cumva sunt vinovăţii imputabile, sau stări care trebuie mărturisite, atitudini în care este nevoie să se
producă schimbare, pentru că altfel, chiar dacă sunt fapte de vitejie în război sau am posti multe zile, totul
este degeaba. Problema are două operaţii şi ambele trebuie rezolvate. Pentru dovedirea acestui adevăr
complex, să urmărim etapele eliberării şi din cazul prezentat în 1 Samuel 7:3-5 - ,,Samuel a zis întregii case
a lui Israel: «Dacă din toată inima voastră vă întoarceţi la Domnul, scoateţi din mijlocul vostru dumnezeii
străini şi Astarteele, îndreptaţi-vă inima spre Domnul şi slujiţi-I numai Lui; şi El vă va izbăvi din mâna
filistenilor. Şi copiii lui Israel au scos din mijlocul lor Baalii şi Astarteele şi au slujit numai Domnului.
Samuel a zis: «Strângeţi pe tot Israelul la Miţpa şi eu mă voi ruga Domnului pentru voi». Şi s-au strâns la
Miţpa. Au scos apă şi au vărsat-o înaintea Domnului şi au postit în ziua aceea, zicând: «Am păcătuit
împotriva Domnului!» Samuel judeca pe copiii lui Israel la Miţpa.” Dumnezeu să ne dea lumină, ca în
asemenea stări să putem face o judecată dreaptă şi apoi un război în Numele Domnului, pe care să-l câştigăm
spre slava Lui şi libertatea noastră!
Citind în continuare, din Judecătorii 3:10 vedem cum s-a realizat eliberarea. „Duhul Domnului a fost
peste el. El a ajuns judecător în Israel şi a pornit la război. Domnul a dat în mâinile lui pe Cuşan-Rişeataim,
împăratul Mesopotamiei şi mâna lui a fost puternică împotriva lui Cuşan-Rişeataim.” Când intervine
Duhul lui Dumnezeu şi harul Său, orice lucrare izbuteşte, orice forţă demonică poate fi îndepărtată şi
orice vinovăţie sau pedeapsă este anulată. Evreii au ajuns să se elibereze şi chiar să-i stăpânească pe
canaaniţi. Aceasta este regula şi în Noul Testament. Domnul a zis ucenicilor: „Iată că v-am dat putere
...peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma” (Luca 10:19). De aceea este nevoie de
pocăinţă şi luptă, pentru ca spiritele să fie controlate, în sensul să nu ne poată face nimic, căci nu-i voia
Domnului să rămână credincioşii în robie. Excepţie fac cei ce sunt robi pe termen, când Dumnezeu a spus:
şaptezeci de ani, trei ani, şapte ani, dar apoi Dumnezeu vrea să ridice izbăvitori, prin oameni care au
iniţiativă. Într-o familie poate să fie un bărbat, un tânăr, sau chiar o femeie ca Debora, care se ridică şi îi
provoacă pe ceilalţi la pocăinţă şi apoi îi organizează la post şi rugăciune. Se poate apela şi la ajutorul fraţilor
din jur şi apoi se produce eliberarea.

II. OTNIEL – BIRUITORUL CANAANITELOR

A. Otniel între evrei şi evreice în Canaan

Otniel a întregit moştenirea familiei sale, rămânând în neam, când alţi evrei s-au încuscrit cu
canaaniţii. „Otniel, fiul lui Chenaz, fratele cel mai mic al lui Caleb, a pus mâna pe cetate; şi Caleb i-a dat
de nevastă pe fiică-sa Acsa. Când a intrat ea la Otniel, l-a îndemnat să ceară un ogor de la tatăl ei. Ea s-a
coborât de pe măgar şi Caleb i-a zis: «Ce vrei?».” (Judecătorii 1:13-14) Observaţi că el a luptat să obţină
întâi de la canaaniţi dreptul lui şi apoi din familie, obţinând tot ce-i trebuia, prin faptul că a avut o soţie din
neamul lui. Legea prevedea pentru evrei o îndatorire maritală cu accente economice, datând de la un caz din
vremea lui Moise: „Căpeteniile familiei lui Galaad, fiul lui Machir, fiul lui Manase, dintre familiile fiilor lui
Iosif, s-au apropiat şi au vorbit înaintea lui Moise şi înaintea mai marilor peste casele părinteşti ale copiilor
lui Israel. Ei au zis: «Domnule, ţie ţi-a poruncit Domnul să dai copiilor lui Israel ţara ca moştenire prin
sorţi. Tu domnule, ai primit de asemenea porunca de la Domnul, ca moştenirea fratelui nostru Ţelofhad, s-o
dai fetelor lui. Dar dacă ele se mărită după unul din fiii altei seminţii a copiilor lui Israel, moştenirea lor va
fi ştearsă din moştenirea părinţilor noştri şi adăugată la a seminţiei din care vor face parte; şi astfel
moştenirea care ne-a căzut nouă la sorţi se va micşora. Şi când va veni anul de veselie pentru copiii lui
Israel, moştenirea lor va rămâne adăugată la a seminţiei din care vor face parte şi va fi ştearsă astfel din
moştenirea seminţiei părinţilor noştri». Moise a poruncit copiilor lui Israel din partea Domnului şi a zis:
«Seminţia fiilor lui Iosif are dreptate. Iată ce porunceşte Domnul cu privire la fetele lui Ţelofhad: să se
mărite după cine vor vrea, numai să se mărite într-o familie din seminţia părinţilor lor. Nici o moştenire a
copiilor lui Israel să nu treacă de la o seminţie la alta, ci fiecare din copiii lui Israel să se ţină lipit de
moştenirea seminţiei părinţilor lui. Şi orice fată care are o moştenire în seminţiile copiilor lui Israel, să se
mărite după cineva dintr-o familie din seminţia tatălui ei, pentru ca fiecare din copiii lui Israel să-şi aibă
moştenirea părinţilor săi. Nici o moştenire să nu treacă de la o seminţie la alta, ci seminţiile copiilor lui
Israel să se ţină fiecare de moştenirea sa». Fetele lui Ţelofhad au făcut întocmai după porunca pe care o
dăduse lui Moise Domnul. Mahla, Tirţa, Hogla, Milca şi Noa, fetele lui Ţelofhad, s-au măritat după fiii
unchilor lor; s-au măritat în familiile fiilor lui Manase, fiul lui Iosif, moştenirea lor a rămas în seminţia
familiei tatălui lor.” (Numeri 36:1-12)
Vreau să înţelegem de aici că fiecare tânăr şi apoi fiecare om, bărbat sau femeie devenit familist
trebuie să lupte de la tinereţe şi până la bătrâneţe pentru a face bine familiei lui. Otniel a fost omul care a
luptat pentru casa lui, primind şi pregătind o cetate înconjurată cu ziduri, unde să-şi aibă locuinţa. Putea să
zică, din frică şi pasivitate: „Mă mulţumesc cu ceea ce am!”, dar el a luptat cu credinţă. Este o diferenţă
totală între a te mulţumi cu ce ai şi a nu râvni cu pizmă la ce au alţii. Dumnezeu le-a spus evreilor să nu le
pese de propăşirea altor popoare şi să muncească ei sub binecuvântarea şi ocrotirea Lui. Astăzi trăim în
libertate şi fiecare poate munci pentru casa lui. Poţi să rămâi toată viaţa într-o condiţie de nevoi materiale,
dacă eşti un om leneş şi să spui: „Atât am moştenit de la părinţi”. Dar să dăm copiilor noştri numai cât a
rămas de la părinţi? Ei vor putea spune: „De la părinţi nu am moştenit nimic, tot ce ne-a rămas este de la
bunici”. Unii dintre noi am pornit „de la lingură şi furculiţă”, dar am muncit şi Dumnezeu ne-a binecuvântat.
Aceasta în plan fizic, dar la fel se poate întâmpla şi în plan spiritual. Otniel s-a căsătorit şi a fost mulţumit cu
ceea ce avea, dar a mai dorit şi a obţinut şi alte valori.
Să „ascultăm” o discuţie interesantă din familia lui Otniel: „Când a intrat ea la Otniel, l-a îndemnat
să ceară un ogor de la tatăl ei. Ea s-a pogorât de pe măgar; şi Caleb i-a zis: «Ce vrei?»”. Acsa i-a propus
soţului ce să ceară de la părinţi şi, în finalul versetului, apare ea cu o cerere. ,, Ea i-a răspuns: «Dă-mi un
dar, căci mi-ai dat un pământ secetos; dă-mi şi izvoare de apă». Şi Caleb i-a dat Izvoarele de sus şi
Izvoarele de jos.” (Judecătorii 1:15) Din cele scrise se poate înţelege că mai întăi Caleb i-a dat un ogor lui
Otniel, apoi Acsei Izvoarele, sau că ei au convenit că este mai bine ca fiica să meargă la tatăl ei cu această
cerere. În ambele variante, înţelegerea dintre ei a fost un câştig. Nu ştim exact ce l-a motivat pe Caleb să-i
dea fiicei lui, ce-i cerea, dar copiii ascultărori de părinţi vor fi binecuvântaţi.
Otniel a luptat să obţină cele necesare pentru casa lui, dar nu s-a limitat la „Izvoarele de sus şi
Izvoarele de jos” şi o cetate cu ziduri, ci a continuat să se lupte pentru naţiunea sa. Lupta pentru
eliberarea evreilor şi activitatea lui ca judecător arată o viaţă activă, cu rezultate pe măsură. Exemplul
său poate fi urmat de cei ce urmăresc binele familiei şi al neamului lor. O biruinţă a Domnului, mi-a fost
relatată în una din bisericile române din Europa, în care erau mai multe familii de credincioşi în situaţii
critice. Pentru că nu aveau nici drepturi, nici posibilităţi materiale, au fost ispitiţi să evite procreerea, dar
când au fost cercetaţi de Domnul, înţelegând că e drept să dea viaţă copiilor, ca familii tinere, s-au rugat şi în
scurt timp s-a dat o lege care i-a favorizat în mod special pe români. Ei au văzut mâna lui Dumnezeu, care
poartă de grijă celor credincioşi şi binecuvântează familiile care se luptă şi pentru binele altora. Nu este voia
Domnului să trăim în opresiune spirituală şi stres, care să ne frământe încât să fim robi ai oamenilor.
Dumnezeu vrea să-Şi ajute poporul. Binecuvântat să fie El pentru dreapta Sa biruitore ce o întinde peste noi!

B. Otniel – un judecător curat

Pe vremea lui Otniel, o mare parte dintre părinţi şi din copiii care urmau să devină părinţi au
fost neascultători de părinţi, adică de legământul încheiat de Domnul cu părinţii lor şi s-au încuscrit cu
canaaniţii. „Neamurile acestea au slujit ca să pună pe Israel la încercare, pentru ca Domnul să vadă dacă
vor asculta de poruncile pe care le dăduse părinţilor lor prin Moise. Şi copiii lui Israel au locuit în mijlocul
canaaniţilor, hetiţilor, amoriţilor, fereziţilor şi iebusiţilor; au luat de neveste pe fetele lor şi au dat de neveste
fiilor lor pe fetele lor şi au slujit dumnezeilor lor.” (Judecătorii 3:4-6) Locuind împreună, se întâlneau pe
stradă, făceau tranzacţii comerciale, deci era tentantă ispita de a se căsători între ei. Poate unii evrei, privind
la casele băştinaşilor ziceau: „Pentru ce să mă mai bat cu canaaniţii ca Otniel, riscându-mi viaţa şi dacă nici
părinţii mei nu pot să-mi dea ogoare şi izvoare, mai bine mă căsătoresc cu o canaanită şi-mi dă socrul-meu
casă şi avere”. Păcatul are uneori argumente şi ne înfăşoară aşa de lesne (Evrei 12:1). Acesta a fost testul
pentru neamul acela, dar atât părinţii cât şi copiii, s-au făcut vinovaţi deopotrivă de aceste încuscriri. Cea
mai gravă formă de vinovăţie, este atunci când şi bătrânii şi tinerii devin apostaziaţi şi stricăciunea
cuprinde tot poporul, fapt repetat mai târziu, când o dublă stare de curvie fizică şi spirituală, o
corupţie totală se instaurase în Israel: „Aşa vorbeşte Domnul: «Pentru trei nelegiuiri ale lui Israel, ba
pentru patru, nu-Mi schimb hotărârea, pentru că au vândut pe cel neprihănit pe bani şi pe sărac pe o
pereche de încălţăminte. Ei doresc să vadă ţărâna pământului pe capul celor sărmani şi calcă în picioare
dreptul celor nenorociţi. Fiul şi tatăl se duc la aceeaşi fată, ca să pângărească Numele Meu cel sfânt. ”
(Amos 2:6-7)
Întrucât toţi erau vinovaţi, cine putea să-i judece? Doar unul care a ascultat de părinţi, care s-a
căsătorit „legal” – Otniel. El era în drept să judece, pentru că a avut autoritate spirituală, nelăsându-
se influenţat de ceilalţi. El a fost un judecător incoruptibil în faţa aşa-zisului „sex frumos”, a
provocării feminine, a canaanitelor. La capitolul „femei” şi în idolatrie, frumosul duce în eroare. Nu că
evreicele nu ar fi fost frumoase, dar păcatul apare mai atrăgător. Legătura căsătoriei obligă la acceptarea
religiei mai slabe. În familie, când un credincios s-a căsătorit cu un partener lumesc, pentru a-şi duce viaţa
împreună, cine va trebui să cedeze şi să accepte un compromis? Un bărbat îmi zicea: „Ce să fac? Într-o zi,
soţia mi-a spus că nu se mai poartă cu capul acoperit, pentru că toate colegele ei îi fac observaţii. M-am
împotrivit, dar de la o vreme, ea s-a impus. În altă zi mi-a spus că ceilalţi copii de la grădiniţă râd de ai
noştri, pentru că ei nu văd filme şi după o vreme de insistenţă, le-a cumpărat televizor”. Ispitele cele mai
grele şi toleranţa, au efectul cel mai puternic pe fond de iubire.
Otniel a avut Duhul lui Dumnezeu peste el şi a fost biruitor, câştigând pe Acsa ca soţie, ceea ce
l-a ajutat toată viaţa. A putut să fie un judecător ce a avut biruinţă până la sfârşit, pentru că nu avea
de soţie o filisteancă precum Samson, nici o moabită ca Solomon. ,,Împăratul Solomon a iubit multe
femei străine, afară de fata lui Faraon; moabite, amonite, edomite, sidoniene, hetite, care făceau parte din
neamurile despre care Domnul zisese copiilor lui Israel: «Să nu intraţi la ele şi nici ele să nu intre la voi,
căci v-ar întoarce negreşit inimile înspre dumnezeii lor». De aceste neamuri s-a alipit Solomon, târât de
iubire.” (1 Împăraţi 11:1-2) Vă rog să sesizaţi că n-a fost doar un interes militar, politic, ci Solomon le-a
iubit; iar iubirea este deasupra legilor. Cine plăteşte tribut iubirii le face pe toate, fie bine fie rău. „Când
Solomon a îmbătrânit, nevestele i-au aplecat inima spre alţi dumnezei.” (1 Împăraţi 11:4) Deci a rezistat ani
de zile şi nu cred că i-a fost uşor să reziste. Dar cu vremea, Solomon „ s-a dus după Astarteea”, adică a
acceptat şi „a făcut ce este rău înaintea Domnului”, zidind temple şi înălţimi, unde se aducea tămâie şi jertfe
idolilor canaaniţi.
Aşa s-a întâmplat şi în vremea lui Iosafat, când Ioram, fiul evlaviosului împărat n-a rezistat, după ce
s-a căsătorit cu fata lui Ahab şi a Izabelei. De ne-ar auzi toţi tinerii, dacă vor să fie moştenitori, atunci să
stăpânească prin puterea lui Dumnezeu, fără un compromis cu vreo „canaanită”. Să ne audă şi toate fetele şi
să nu se lase cumpărate sub nici o formă, de vreun canaanit. Pentru toţi tinerii credincioşi există o fată
pregătită de Dumnezeu, dar să se lupte pentru ea. Pentru toate fetele este loc în casa unui bărbat credincios,
dar trebuie să aştepte, să ceară, să se roage şi să slujească. Pentru toţi există şi casă şi masă şi slujbă, dar să
fie vrednici de ele.
Otniel a biruit canaaniţii, cu un fel de arme, dar nu a fost biruit nici de canaanite, care luptau cu altfel
de arme. Din păcate sunt bărbaţi tari şi viteji, cu putere spirituală, predicatori, sau oameni ai postului şi ai
rugăciunii, ai slujbelor pline de putere, dar slabi la capitolul „femei”. În Proverbele 31, o mamă îşi sfătuia
fiul să nu se lase furat de dezmierdările femeilor. Femeia îşi are locul ei prin creaţie, dar diavolul va încerca
şi va scoate pe piaţă Dalilă după Dalilă, să-i înduplece pe bărbaţi şi să-i scoată din planul lui Dumnezeu,
lăsându-i fără putere.

ÎNCHEIERE

Otniel a fost un războinic al generaţiei lui, căci Duhul lui Dumnezeu este şi un duh al
războiului. În Psalmul 45:3-6, este o profeţie despre Domnul Isus: ,,Războinic viteaz, încinge-ţi sabia,
podoaba şi slava, da, slava ta! Fii biruitor, suie-te în carul tău de luptă, apără adevărul, blândeţea şi
neprihănirea şi dreapta ta să strălucească prin isprăvi minunate! Săgeţile tale sunt ascuţite: sub tine vor
cădea popoare şi săgeţile tale vor străpunge inima vrăjmaşilor împăratului. Scaunul Tău de domnie,
Dumnezeule, este veşnic; toiagul de domnie al împărăţiei Tale este un toiag de dreptate. ” Dumnezeu să facă
din toţi bărbaţii, adevăraţi războinici! Duhul lui Dumnezeu să-i întărească să se lupte şi să nu spună fără
vlagă: „Asta-i situaţia, nu se mai poate face nimic la noi în familie sau în biserică”. Ba da, se poate. Dacă tu
rămâi curat, Dumnezeu te poate ridica să fii un biruitor. Este nevoie să fim învredniciţi şi împuterniciţi de
Dumnezeu, căci El nu ne-a dat un duh de frică, ci unul de putere şi de chibzuinţă (2 Timotei 1:7).
Otniel a fost un om al păcii în generaţia lui, căci Duhul lui Dumnezeu este şi un duh al păcii.
În Judecătorii 3:11, este o ultimă menţiune despre Otniel. „Ţara a avut odihnă patruzeci de ani. Şi Otniel,
fiul lui Chenaz, a murit”. Nu ştiu cât a durat războiul, dar patruzeci de ani au avut odihnă după aceea. Aşa
ceva vrea să facă Dumnezeu şi în casele noastre! El vrea să ne vadă bucurându-ne de soţie, de soţ şi de copii,
de tot ce avem în mod legitim; în primul rând pe plan spiritual, să fim biruitori, iar în plan pământesc, El vrea
să ne dea binecuvântare. Când apar perii albi, este bine să oferim urmaşilor o stabilitate spirituală, să nu
lăsăm în urmă lupte, sau pagube. Nu scrie nimic despre urmaşii lui Otniel, dar cred că puteau să fie
mulţumiţi de tatăl lor, sau de bunicul lor, Caleb, care le-au lăsat o moştenire în Canaan. Dorim să poată
spună copiii şi despre noi: „Tata şi mama au muncit cu mâinile lor, au făcut economii şi ne-au dăruit ce
s-a putut mai bun. Şi mai mult, să spună: „Părinţii noştri s-au luptat să avem o casă cu un climat în
care să ne putem dezvolta spiritual. Fie casele noastre un loc al păcii, ocrotit de Dumnezeu de forţele
străine, iar noi şi copiii noştri să putem trăi sub binecuvântarea Lui! Aceasta e voia Domnului. Amin.
Ehud şi alţii – curaj şi vitejie

INTRODUCERE
1. Pentru că slujba de judecător nu se moştenea oficial, situaţiile prin care judecătorii au ajuns în funcţie au
fost foarte diferite (cererea poporului, mesaje ale îngerilor, autoproclamări... ).
2. Ehud, Şamgar, Tola, Iair s-au evidenţiat prin curaj şi vitejii personale.

I. VREMEA LUI EHUD


A. Prezentare istorică
1. Abaterea spirituală a israeliţilor s-a soldat cu 18 ani de vasalitate faţă de Moab (Judecătorii 3:12-14; 2
Petru 2:19).
2. Cu ocazia trimiterii unui dar, Ehud a folosit diplomaţia, curajul şi vitejia, ucigând pe Eglon, împăratul
Moabului, apoi a mobilizat evreii, provocând înfrângerea moabiţilor rămaşi fără conducător (Judecătorii
3:15-29).
3. A urmat o perioadă de pace şi prosperitate timp de 80 de ani (Judecătorii 3:30).
B. Fond spiritual
1. Poporul Israel apela la Dumnezeu cu toată inima doar în situaţii critice – El, în îndurarea Sa, îi izbăvea,
dacă abandonau idolatria şi răutatea lor (Judecătorii 3:15; Psalmul 78:32-38; 107:6, 13, 19, 28).
2. Ehud a acţionat prin puterea lui Dumnezeu (avea un cuvânt din partea Lui – plin de putere!) ca David
altădată (Judecătorii 3:20, 27-28; 1 Samuel 17:37, 45-49; 2 Samuel 23:8-12).

II. ALŢI IZBĂVITORI CURAJOŞI ŞI VITEJI


A. Prezentare istorică
1. Şamgar – precursor al lui Samson (Judecătorii 3:31).
2. Tola s-a sculat şi el pentru o izbăvire (Judecătorii 10:1-2).
3. Iair – un galadit ce s-a luptat pentru casa şi neamul lui (Judecătorii 10:3-5).
B. Principii
1. Liderii trebuie să fie ei înşişi un exemplu (în toate, în special în război) pentru a motiva şi mobiliza masele
de oameni (Judecătorii 3:31; Tit 2:6-8).
2. Curajul şi tăria trebuiau folosite toată viaţa de judecători – pentru fermitate şi dreptate în faţa răului, altfel
rămâneau fără cuvânt şi fără putere (Judecătorii 10:3; Exodul 2:11-15; 2 Samuel 3:6-11).

ÎNCHEIERE
1. Curajul e stimulat de Duhul lui Dumnezeu, iar victoria este dovada prezenţei Lui (2 Cronici 25:8).
2. Fiecare luptător va primi răsplata după lupta sa, dar un conducător trebuie să conducă la biruinţă tot
poporul (Evrei 11:32-40; 2 Timotei 4:7-8, 17).
INTRODUCERE

Vom continua să privim în cartea Judecătorii, la Ehud, Tola, Şamgar, Iair, Judecătorii care s-au
evidenţiat prin curaj şi vitejie. Privind în ansamblu perioada judecătorilor, observăm că unii au ajuns în
această slujbă, prin cererea şi rugăciunea poporului către Dumnezeu, care le-a scos un izbăvitor. Alţii au avut
mesaje din partea îngerilor, iar unul dintre ei s-a autoproclamat lider. Cei prezentaţi în această lecţie, s-au
evidenţiat prin curajul personal şi faptele lor de vitejie. Prin toţi aceştia, Dumnezeu a izbăvit naţiunea
israelită.
Acest mod de acţiune este o necesitate în vremuri de înfrângeri şi apatie, pentru a fi un exemplu
practic pentru poporul care s-a resemnat şi nu are credinţă în puterea eliberării. Dacă nu există o iniţiativă
concretă, toate planurile rămân o utopie, dar un viteaz, prin puterea Domnului, poate realiza ceea ce pare
imposibil. Astfel, studiul asupra acestor Judecătorii trebuie să reînvie speranţa victoriei şi să se constituie
într-o chemare la luptă pe frontul spiritual al confruntărilor din lumea nevăzută.

I. VREMEA LUI EHUD

A. Prezentare istorică

În Judecătorii 3:12-14 este scris că, după cei patruzeci de ani de odihnă, după moartea lui Otniel,
primul judecător, ,,Copiii lui Israel au făcut iarăşi ce nu plăcea Domnului; şi Domnul a întărit pe Eglon,
împăratul Moabului, împotriva lui Israel, pentru că făcuseră ce nu plăcea Domnului. Eglon a strâns la el pe
fiii lui Amon şi pe amaleciţi şi a pornit. A bătut pe Israel, şi a luat cetatea finicilor. Şi copiii lui Israel au fost
supuşi optsprezece ani lui Eglon, împăratul Moabului.” Iată cum abaterea lor spirituală s-a soldat cu o
vasalitate de durată lungă. Unii copii s-au născut în robie, au ajuns maturi şi familiile lor erau tot în robie.
Astăzi întâlnim mai puţin astfel de stări, din punct de vedere fizic sau politic, dar se poate întâmpla
ca unii oameni să trăiască zeci de ani în robia păcatului. Domnul Isus le spunea evreilor că ei erau în primul
rând robi ai păcatului, nu ai romanilor, căci orice om este rob patimilor de care nu se poate elibera (2 Petru
2:19). Este o vasalitate în faţa unor spirite care controlează acele domenii şi oamenii nu pot să iasă din
dependenţa acelor stări. În momente de sinceritate, ei recunosc faptul că n-au biruinţă şi plătesc tribut
periodic. Unii n-au biruinţă pe când se apropie Cina Domnului, alţii săptămânal sau chiar zi de zi, se văd sub
robia diferitelor forme de opresiune, de subjugare demonică a păcatului. Aceasta nu este voia Domnului, El
poate să aducă izbăvirea.
Iată cum s-au derulat evenimentele eliberării în cazul de atunci al evreilor. Cu ocazia trimiterii
unui dar, Ehud a folosit mai întâi diplomaţia, apoi a ucis fără frică, pe Eglon, împăratul Moabului, după care
a mobilizat evreii, provocând înfrângerea moabiţilor rămaşi fără conducător. A procedat după o regulă spusă
de Domnul Isus: „Mai întâi legi pe cel tare din casă, apoi învingi”. ,,Copiii lui Israel au strigat către
Domnul şi Domnul le-a ridicat un izbăvitor, pe Ehud, fiul lui Ghera, beniamitul, care nu se slujea de mâna
dreaptă. Copiii lui Israel au trimis prin el un dar lui Eglon, împăratul Moabului. Ehud şi-a făcut o sabie cu
două tăişuri, lungă de un cot şi a încins-o pe sub haine, în partea dreaptă. A dat darul lui Eglon, împăratul
Moabului: Eglon era un om foarte gras. Când a isprăvit de dat darul, a dat drumul oamenilor care-l
aduseseră. El însuşi s-a întors de la pietrăriile de lângă Ghilgal şi a zis: «Împărate, am să-ţi spun ceva în
taină». Împăratul a zis: «Tăcere!» Şi toţi cei ce erau lângă el au ieşit afară. Ehud a început vorba cu el pe
când stătea singur în odaia lui de vară şi a zis: «Am un cuvânt din partea lui Dumnezeu pentru tine». Eglon
s-a sculat de pe scaun. Atunci Ehud a întins mâna stângă, a scos sabia din partea dreaptă şi i-a împlântat-o
în pântece. Chiar şi mânerul a intrat după fier şi grăsimea s-a strâns în jurul fierului, căci n-a putut scoate
sabia din pântece, ci a lăsat-o în trup aşa cum o înfipsese. Ehud a ieşit prin tindă, a închis uşile de la odaia
de sus după el şi a tras zăvorul. După ce a ieşit el, au venit slujitorii împăratului şi s-au uitat; şi iată că uşile
odăii de sus erau închise cu zăvorul. Ei au zis: «Fără îndoială, îşi acoperă picioarele în odaia de vară». Au
aşteptat multă vreme şi fiindcă el nu deschidea uşile odăii de sus, au luat cheia şi au descuiat; şi iată că
stăpânul lor era mort, întins pe pământ. Până să se dumirească ei, Ehud a luat-o la fugă, a trecut de
pietrării şi a scăpat în Seira. Cum a ajuns, a sunat din trâmbiţă în muntele lui Efraim. Copiii lui Israel s-au
coborât cu el din munte şi el s-a pus în fruntea lor. El le-a zis: «Veniţi după mine, căci Domnul a dat în
mâinile voastre pe vrăjmaşii voştri moabiţi». Ei s-au coborât după el, au pus stăpânire pe vadurile
Iordanului, în faţa Moabului şi n-au lăsat pe nimeni să treacă. Au ucis atunci aproape zece mii de oameni
din Moab, toţi voinici şi viteji şi n-a scăpat unul. În ziua aceea Moabul a fost smerit sub mâna lui Israel. Şi
ţara a avut odihnă optzeci de ani.” (Judecătorii 3:15-30) Iată că victoria a fost posibilă şi rezultatele ei au
creat condiţii de pace pentru următoarea generaţie.
Nimeni să nu se împace cu ideea că dacă este rău şi greu, aşa trebuie să rămână, atât pentru el cât şi
pentru urmaşii lor. Biruinţe ca a lui Ehud sunt multe. Adesea auzim câte o mărturisire în care unii declară
biruinţa în faţa poporului, sau în particular, iar alţii de bucurie îşi scriu mărturiile, arătând felul cum
Dumnezeu i-a izbăvit pe ei şi familiile lor.
Să acţionăm cu înţelepciune ca şi Ehud, pentru că duhurile se manifestă mai întâi la nivelul minţii şi
apoi ne controlează viaţa, de aceea trebuie învinse începând de la „cap”. Anumite gânduri pot fi combătute
de alte gânduri, când diavolul vine şi te presează în minte să accepţi stări păcătoase la nivelul gândirii, apoi la
nivelul vorbirii şi al faptelor. Nu trebuie cedat, dar pentru a fi înfrântă puterea aceea, ai nevoie de cineva mai
tare, mai înţelept. Un exemplu de biruinţă la nivelul minţii a fost atunci când am venit la pocăinţă, şi s-a
schimbat gândirea apoi viaţa noastră. Mai întâi poate am ascultat o predică, sau am citit în Biblie, apoi treptat
ne-am convins şi în mintea noastră adevărurile sfinte au început să triumfe, iar vechile gânduri n-au mai avut
control. La fel este în toate lucrurile, căci Domnul Isus a promis ucenicilor putere care să înfrângă toată forţa
vrăjmaşului. Este nevoie să ne facem un plan de eliberare şi să nu aşteptăm ca minunea să se producă fără să
acţionăm. Ehud a făcut un plan şi, cu hotărâre, l-a pus în aplicare. În vremea noastră, oamenii apelează la
psihologi şi de la simple sfaturi până la hipnoze, sunt sfătuiţi cu tact cum să gândească şi să aplice diferite
metode de control la nivelul gândirii şi al faptelor. Dacă oamenii care au la îndemână numai psihicul şi cu
intervenţii de ordin uman au uneori succes, cu cât mai mult putem avea noi victorie, pentru că avem la
îndemână puterea lui Dumnezeu şi călăuzirea Duhului Sfânt. Aşadar, la nivelul minţii se câştigă sau se
pierde războiul; celelalte aspecte sunt doar rezultatele acestui centru de comandă. După ce Ehud a
obţinut victoria, ţara a avut odihnă optzeci de ani. Optzeci de ani este o viaţă de om, ceea ce poate
însemna să fii biruitor până la sfârşitul vieţii şi să fii liniştit o viaţă întreagă.

B. Fondul spiritual

,,Copiii lui Israel au strigat către Domnul şi Domnul le-a ridicat un izbăvitor, pe Ehud, fiul lui
Ghera, beniamitul, ...” (Judecătorii 3:15) Poporul lui Israel a apelat din nou la Dumnezeu şi El S-a îndurat de
ei. Oare de ce nu slujim lui Dumnezeu cu toată inima înainte de a ajunge în situaţii critice, să nu stăm
ani sau zeci de ani în stări grele şi apoi să căutăm rezolvarea corectă a problemei? La fel procedează
unii în domeniul sănătăţii. Când ajunge cuţitul la os, omul îşi face analize şi urmează intervenţii chirurgicale,
medicamente, tratamente în staţiuni balneo-climaterice, dar până atunci se neglijează sau se tratează cu câte o
tabletă anestezică. În plan spiritual, nu-i deloc recomandată pasivitatea şi abia în ultima instanţă să apelăm la
Domnul şi la ajutorul frăţietăţii. E nevoie să ne mărturisim, cerând ca şi alţii să se roage pentru noi, apoi să
luăm hotărâri serioase de pocăinţă. Un frate lucrător a fost folosit de Dumnezeu la realizarea unei minuni de
eliberare într-o familie, când un copil a intrat sub o stăpânire demonică, ceea ce a adus durere şi necaz în
casă. El a fost chemat de părinţii care s-au mărturisit, după care fratele le-a zis: „Eu nu accept să mă rog
pentru voi, decât dacă vă hotărâţi să vă pocăiţi cu adevărat, pentru că altfel nu va fi biruinţă. Şi le-a spus
concret, ce trebuie să lepede din viaţa lor şi să dea afară din casa lor. Aceasta presupunea schimbări radicale,
pe care nu le-au acceptat, dar fiind în joc singurul lor copil, au acceptat şi Dumnezeu S-a îndurat de ei şi i-a
izbăvit.
Dumnezeu Se îndură şi este binevoitor, îndurător, fapt observat în diferite situaţii în care
oamenii păcătuiau şi apoi strigau: „Doamne, scapă-ne!”. El se îndura de ei, dar unii nu rămâneau
statornici, după cum este scris: ,,Cu toate acestea, ei n-au încetat să păcătuiască şi n-au crezut în minunile
Lui. De aceea, El le-a curmat zilele ca o suflare, le-a curmat anii printr-un sfârşit năprasnic. Când îi lovea
de moarte, ei Îl căutau, se întorceau şi se îndreptau spre Dumnezeu; îşi aduceau aminte că Dumnezeu este
stânca lor şi că Dumnezeul Atotputernic este Izbăvitorul lor. Dar Îl înşelau cu gura, şi-L minţeau cu limba.
Inima nu le era tare faţă de El şi nu erau credincioşi legământului Său. Totuşi, în îndurarea Lui, El iartă
nelegiuirea şi nu nimiceşte; Îşi opreşte de multe ori mânia şi nu dă drumul întregii Lui urgii.” (Psalmul
78:32-38) Iată ce bun este Domnul, care se îndură ca un tată de copiii Lui. O pocăinţă determinată de
necazuri este prezentată şi în Psalmul 107:13 - ,,Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul şi El i-a
izbăvit din necazurile lor.” Am văzut situaţii în unele familii, care nu postiseră de ani de zile, dar când aveau
unnecaz, posteau în forma cea mai strictă.
Să continuăm să observăm acţiunile luptătorului evreu. ,,Ehud a început vorba cu el pe când
stătea singur în odaia lui de vară şi a zis: «Am un cuvânt din partea lui Dumnezeu pentru tine». Eglon s-a
sculat de pe scaun.” (Judecătorii 3:20) Ehud a acţionat din partea lui Dumnezeu, cu mult curaj şi se
evidenţiază prin credinţa lui. Când ai un cuvânt din partea lui Dumnezeu, de ce nu te ţii de acel cuvânt, de ce
nu acţionezi în virtutea lui, de ce nu te încrezi în el şi îl pui la îndoială? Având un cuvânt din partea lui
Dumnezeu, trebuie să fii hotărât. Cuvântul venit de la Domnul este ca un decret de lege, pe care te poţi bizui.
Cum spunea un frate, care se ruga cu mâna pe un verset şi întreaba: „Doamne, e drept ce ai zis? Atunci te
rog, ascultă-mă!” Dumnezeu să ne dea puterea să ne ţinem de Cuvântul Lui şi să avem curaj ca Ehud, care a
fost în stare să-l lovească pe împărat în casa lui.
Aceeaşi putere divină ce dă curaj şi aduce victorie o întâlnim la tânărul David. Oştirea lui Israel
stătea, în frunte cu Saul, şi asculta pe Goliat cum răcnea şi o îngrozea în fiecare dimineaţă şi în fiecare
seară. ,,David a zis lui Saul: «Domnul, care m-a izbăvit din gheara leului şi din laba ursului, mă va izbăvi şi
din mâna acestui filistean». Şi Saul a zis lui David: «Du-te, şi Domnul să fie cu tine!»” (1 Samuel 17:37)
Ajuns în faţa uriaşului care-i vorbea batjocoritor, „David a zis filisteanului: «Tu vii împotriva mea cu sabie,
cu suliţă şi cu pavăză, iar eu vin împotriva ta în Numele Domnului oştirilor, în Numele Dumnezeului oştirii
lui Israel, pe care ai ocărât-o. Astăzi Domnul te va da în mâinile mele, te voi doborî, şi-ţi voi tăia capul;
astăzi voi da stârvurile taberei filistenilor păsărilor cerului şi fiarelor pământului. Şi tot pământul va şti că
Israel are un Dumnezeu.” (1 Samuel 17:45-46) Exemplele pline de curaj ne ajută ca în condiţii de pocăinţă
să fim plini de putere. Uneori ni se spune: „Îndrăzneşte în Numele Domnului!”, dar cel lipsit de curaj
răspunde: „Nu se poate, e imposibil”. Dar biruinţa vine de la Dumnezeu pentru toţi ai Lui. Ia sabia în mână
ca Ehud, David şi mulţi alţi viteji. În 2 Samuel 23 este o listă întreagă de biruitori plini de curaj. ,,Iată
numele vitejilor care erau în slujba lui David. Ioşeb-Basşebet, tahchemonitul, unul din fruntaşii căpeteniilor.
El şi-a învârtit suliţa peste opt sute de oameni, pe care i-a omorât dintr-o dată. După el, Eleazar, fiul lui
Dodo, fiul lui Ahohi. El era unul din cei trei războinici care au ţinut piept împreună cu David împotriva
filistenilor strânşi pentru luptă, când bărbaţii lui Israel se dădeau înapoi pe înălţimi. El s-a sculat şi a lovit
pe filisteni până ce i-a obosit mâna şi a rămas lipită de sabie. Domnul a dat o mare izbăvire în ziua aceea.
Poporul s-a întors după Eleazar, numai ca să ia prada”. Mărturiile din Evrei 11, de asemenea ne motivează
să ne încolonăm şi noi, în rândurile biruitorilor. Doamne, dă curaj poporului tău să se ridice la luptă în faţa
puterii vrăjmaşe! Şi în Biserica Primară s-a evidenţiat îndrăzneala ucenicilor, ceea ce-i făcea pe anchetatorii
care-i ameninţau să se mire.

II. ALŢI IZBĂVITORI CURAJOŞI ŞI VITEJI

A. Prezentare istorică

În Judecătorii 3:31 avem prezentat un judecător, despre care avem o singură menţiune. ,,După el
(Ehud), a urmat Şamgar, fiul lui Anat. El a ucis şase sute de oameni dintre filisteni cu un otig de plug. Şi el
a fost un izbăvitor al lui Israel”. El a fost un precursor al lui Samson, care a lovit pe filisteni cu ce a apucat în
mână. Luaţi un Cuvânt din Scriptură, un cuvânt profetic, o experienţă a cuiva, un gând de nădejde şi loviţi în
puterea vrăjmaşului. Ridicaţi-vă ca nişte viteji care se pocăiesc cu adevărat şi nu mai staţi sub stări vinovate,
sub dominaţia canaanită a lucrurilor lumeşti şi a duhurilor care ne înconjoară şi ne stăpânesc. Dumnezeu vrea
să fim victorioşi. El mântuieşte şi eliberează. Domnul Isus a spus în sinagoga din Nazaret că a venit vremea
să dea drumul celor apăsaţi şi să vestească robilor de război slobozenia, dar cei ce n-au înţeles au rămas mai
departe în lanţuri şi robie.
În Judecătorii 10:1 aflăm despre Tola, un alt judecător: ,,După Abimelec, s-a sculat Tola, fiul lui
Pua, fiul lui Dodo, bărbat din Isahar, ca să izbăvească pe Israel; el locuia la Şamir, în muntele lui Efraim.
Tola a fost judecător în Israel douăzeci şi trei de ani, apoi a murit şi a fost îngropat la Şamir ”. Am reţinut
expresia: ,,S-a sculat ca să izbăvească pe Israel”. Adică trebuie să fie un moment în care te hotărăşti şi zici:
„Nu mai stau aşa”, „De astăzi lucrurile trebuie să se schimbe”. E nevoie de o hotărâre ca cea a fiului risipitor.
El fusese bogat în moştenirea tatălui său, dar, datorită alegerii sale greşite şi a vieţii de păcat, după ce o
dusese bine, ajunsese rob şi într-o zi şi-a zis în sine: „De ce să stau aşa până mor?” Am întâlnit oameni care
au zis: „Am vrut să mă mărturisesc, am vrut să mă las de unele păcate, dar parcă n-am avut putere şi am
abandonat”. Ascultă-mă, trebuie să te scoli şi apoi să te rogi, cum scrie în psalmi: „Doamne, scoală-Te ca să
nimiceşti pe vrăjmaşii Tăi”. Dar oare se scoală Dumnezeu, câtă vreme noi dormim? Nu se poate ca
Dumnezeu să ne izbăvească în timp ce noi să stăm în păcate şi suntem inactivi. Noi trebuie să ne ridicăm, să
întindem o mână în sus şi Dumnezeu în bunătatea Lui să-Şi întindă şi El mâna asupra celor ce ne asupresc şi
să rostească eliberarea pentru tot poporul Său. Nimeni să nu stea rob, când poate fi eliberat.
„După el (Tola) s-a sculat Iair galaaditul care a fost judecător în Israel douăzeci şi doi de ani. El
avea treizeci de fii, care călăreau pe mânzi de măgari şi stăpâneau treizeci de cetăţi numite şi azi cetăţile lui
Iair şi aşezate în ţara Galadului.” (Judecătorii 10:3-4) Iair a avut mulţi copii şi a vrut să lupte pentru ei şi
neamul lui, din partea de răsărit a Iordanului, ca să aibă un loc de odihnă. Luptaţi-vă pentru neam şi copii şi
vă veţi bucura cu toţii!

B. Principii

Orice lider trebuie să fie el însuşi un exemplu. Nu se poate face o lucrare, fără ca cineva să dea
comanda. Este nevoie întotdeauna să meargă cineva în faţă, să-i motiveze şi să-i mobilizeze şi pe ceilalţi. Şi
dacă e vorba de o cântare, trebuie cineva să dea tonul, iar la rugăciune să ia iniţiativa unui îndemn. Acest
principiu i-a evidenţiat pe izbăvitorii lui Israel.
Totuşi, nu-i mare minune să ai curaj la un moment dat şi să faci o ispravă deosebită, dacă nu
rămâi acelaşi, ca Dumnezeu să te poată folosi toată viaţa. Ce folos să iei premiul întâi într-un an şi
după aceea să rămâi repetent? Se întâmplă uneori şi printre slujitorii ordinaţi din biserici, că sunt activi
până sunt instalaţi în slujbă şi câţiva ani după aceea, apoi devin pasivi şi lucrarea lor stagnează. De aceea,
Biblia spune: „Cine cârmuieşte, să cârmuiască cu râvnă”. La fel se poate întâmpla şi cu tinerii, care apoi
devin familişti. Încep cu misiune, zile de post, orar de rugăciune şi după aceea, încet, încet, pierd din tărie şi
fermitate şi ajung în mediocritate.
Pe lângă dorinţă şi curaj, trebuie pregătire, altfel nu se pot face acte de vitejie. Vă dau ca
exemplu pe Moise. El credea că Dumnezeu prin el, îi scoate pe evrei din robie. A avut un act de vitejie, dar la
al doilea caz, pe când să facă un arbitraj între doi evrei, a văzut că cineva e pe urmele lui şi a fugit (Exodul
2:11-15). Atunci când te duci în faţă şi eşti cu sabia în mână, trebuie să ai suportul dumnezeiesc şi să fii într-o
strânsă legătură cu El. După ce Moise a fost fortificat de Dumnezeu, când a revenit, a rămas până la sfârşit în
putere fizică şi spirituală.
O altă stare de slăbiciune s-a manifestat la Iş-Boşet, fiul lui Saul. El a fost proclamat de Abner ca
împărat, dar când a apărut o problemă, s-a temut încât n-a mai scos o vorbă. ,,În timpul războiului dintre
casa lui Saul şi casa lui David, Abner a ţinut cu tărie la casa lui Saul. Dar Saul avusese o ţiitoare, numită
Riţpa, fata lui Aiia. Şi Iş-Boşet a zis lui Abner: «Pentru ce ai intrat la ţiitoarea tatălui meu?» Abner s-a
mâniat foarte rău de cuvintele lui Iş-Boşet şi a răspuns: «Oare cap de câine sunt eu şi ţin cu Iuda? Eu dau
astăzi dovadă de bunăvoinţă faţă de casa tatălui tău Saul, faţă de fraţii şi prietenii lui, nu te-am dat în
mâinile lui David şi astăzi îmi bagi vină pentru un păcat făcut cu femeia aceasta? Dumnezeu să pedepsească
cu toată asprimea pe Abner, dacă nu voi face cum a jurat Domnul lui David, când i-a spus că împărăţia va fi
luată de la casa lui Saul, şi că scaunul de domnie al lui David va fi ridicat peste Israel şi peste Iuda, de la
Dan până la Beer-Şeba». Iş-Boşet n-a îndrăznit să mai răspundă o vorbă lui Abner, pentru că se temea de
el.” (2 Samuel 3:6-11) A avut îndrăzneală să spună vinovăţia comandantului armatei, dar pentru că nu avea
sprijinul lui Dumnezeu, a cedat după aceea pe frontul adevărului, fără să opună rezistenţă.
La fel a fost cu cele zece iscoade pline de frică, atunci când s-au întors la tabăra de la Cades-
Barneea, după zilele petrecute în ţara Canaanului. Doar doi au rămas cu curaj până la sfârşit. Doamne, lasă
peste noi un duh ca peste Caleb! Aceştia sunt adevăraţii oameni ai curajului, care au o inimă curată şi
fermitate de a rămâne pe front, pe baricade. Mai sunt momente de slăbiciune care vin ca peste profetul Ilie
când a fost ameninţat de Izabela şi a fugit. Au fost şi sunt şi astăzi vremuri de prigoană în unele ţări şi cei
cărora le este frică nu se mai duc acolo, nici sponsorizaţi. Alţii, în schimb au curaj şi putere. Când Dumnezeu
a ridicat un izbăvitor, nu l-a ridicat doar pentru un singur război, ci pentru toată viaţa.

ÎNCHEIERE

Curajul este dat de prezenţa Duhului în fiecare om, altfel carnea este neputincioasă. Noi putem
juca teatru, făcând pe uriaşii şi pe vitejii, fiindcă în faţa duhurilor numai Duhul dă putere, altfel suntem
doborâţi. De ce în faţa lui Dumnezeu duhurile cad în leşin? Pentru că sunt mai slabe. Altfel, credeţi că s-ar da
diavolul bătut? El se retrage numai când este mai slab şi nu are ce face.
Iată un caz semnificativ: În pregătirea unui război, Amaţia, împăratul lui Iuda şi-a numărat soldaţii şi
a constatat că are 300.000 de oameni aleşi, dar s-a temut să se ducă la luptă numai cu aceştia şi a mai angajat
100.000 de mii de mercenari din regatul lui Israel. Dar când era gata să înceapă bătălia, ,, Un om al lui
Dumnezeu a venit la el şi a zis: «Împărate, să nu meargă cu tine oastea lui Israel, căci Domnul nu este cu
Israel, nu este cu toţi aceşti fii ai lui Efraim. Dacă mergi cu ei, chiar dacă ai face la luptă fapte de vitejie, să
ştii că Dumnezeu te va face să cazi înaintea vrăjmaşului. Căci Dumnezeu are putere să te ajute şi să te facă
să cazi».” (2 Cronici 25:7-8) Ciudat! Chiar dacă ar fi avut putere mai mare sau metode strategice mai bine
gândite, ar fi pierdut. Deci, chiar dacă angajăm într-o lucrare mai mulţi lucrători, dacă unii sunt lepădaţi de
Dumnezeu, degeaba ne încurajăm noi unii pe alţii, căci n-avem nicio izbândă. Dacă nu suntem pocăiţi, putem
să strigăm să se cutremure pământul, ca atunci când Hofni şi Fineas au venit cu chivotul pe frontul de luptă.
Acesta-i foc de paie, dar fără un gram de dinamită. Numai Duhul lui Dumnezeu ne poate da curaj şi ne poate
umple de putere. Altfel suntem slabi. Dar cât Duh poate fi în noi? Cât loc am făcut pentru El, dând afară
celelalte lucruri. Dacă suntem fireşti, cu pasiuni şi gânduri omeneşti, Duhul se retrage. Dumnezeu nu are
preferinţe, El are doar principii sfinte. În om, Duhul lui Dumnezeu dă valoarea şi puterea; în rest, suntem
nişte bieţi muritori, peste care atunci când suflă un vânt, se scutură ca floarea ierbii.
Despre oamenii curajului şi a ivitejiei, pentru întărirea noastră este scris: „Prin credinţă au cucerit
ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au
scăpat de ascuţişul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe.
Femeile şi-au primit înapoi pe morţii lor înviaţi; unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să
primească izbăvirea care li se dădea şi au fost chinuiţi. Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi
închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu fierăstrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit
îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, ei, de care lumea nu era vrednică,
au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului. Toţi aceştia, măcar că au
fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit; pentru că Dumnezeu avea în vedere
ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi.” (Evrei 11:33-40) Toate făgăduinţele
sunt pentru cei ce vor birui în luptă. Au fost grele luptele evreilor, dar nici ale noastre nu sunt uşoare. Vom
putea să spunem în final că ne-am luptat şi am fost biruitori? Avem o dublă motivaţie să ne luptăm pentru
odihnă şi pentru cunună. Unii sunt chemaţi să se lupte pe linia întâi, iar alţii sunt chemaţi să se roage pentru
ei. Iosua era pe front şi Moise stătea cu mâinile ridicate. Cum le lăsa în jos, poporul slăbea în faţa inamicului.
Drept aplicaţie, fixaţi-vă un domeniu în care Domnul v-a cercetat să vă dea biruinţă, rugându-vă, sfinţindu-
vă şi cerând putere de la Duhul Sfânt, iar în urmă să ne bucurăm cu toţii de odihnă. Doamne, ajută-ne! Amin.
Debora – vremea femeilor puternice

INTRODUCERE
1. Vremea când femeile au luptat în faţa bărbaţilor, pentru că ei au trecut în spatele lor (Judecătorii 4:9).
2. Vremea când femeile şi bărbaţii au luptat pentru poporul lui Dumnezeu (Judecătorii 5:1-2, 12).

I. RĂZBOIUL (Judecătorii 4)
A. Debora – prorociţă şi judecătoare
1. Debora a fost o trâmbiţă sfântă pentru un popor ce era chemat să împlinească Legea şi planul lui
Dumnezeu (Judecătorii 4:4-7; Ieremia 25:1-16).
2. Debora a fost o sabie a dreptăţii şi a eliberării (Judecătorii 4:5; Ezechiel 22:1-12 – prorocul poate judeca
mai uşor (mai bine) când beneficiază de informaţii „suplimentare” – Fapte 5:1-11).
B. Evreii – de la robie la eliberare
1. Războiul provocat printr-o femeie şi în prezenţa ei în armata lui Barac (Judecătorii 4:8-16).
2. Uciderea umilitoare a conducătorului armatei canaanite – realizată printr-o femeie; Dumnezeu a întărit
întâi mâna unei femei, apoi a celorlalţi bărbaţi (Judecătorii 4:17-24, 2 Împăraţi 2:10).

II. CÂNTAREA (Judecătorii 5)


A. Locul şi rolul Deborei
1. Dumnezeu lucrează prin cei ce stau în intimitate cu El (Judecătorii 5:2-12; Luca 19:40; 2 Timotei 2:15-
26). Printr-o viaţă sfântă, nu idolatră, se va vedea biruinţa Domnului şi a poporului Său (Judecătorii 5:9-11).
2. Debora a fost folosită de Dumnezeu atât pentru trezirea spirituală cât şi pentru descoperirea planului de
biruinţă (Judecătorii 5:12-13; Luca 2:37-38 – o femeie în locul altora de la Templu).
B. Stări spirituale în Israel
1. Slăbiciunea israeliţilor consta în lipsa lor de pasiune şi de fraternitate (Judecătorii 5:12-18).
2. În războaiele popoarelor, sunt implicati şi îngerii aleşi – dar ei acţionează numai în condiţia colaborării
oamenilor cu Dumnezeu (Judecătorii 5:20-21, 31; 2 Împăraţi 6:17; 19:35).

ÎNCHEIERE
1. Dumnezeu dă izbânzi sau desfăşoară diferite lucrări şi prin femei, dar cele credincioase vor provoca
întotdeauna bărbaţii să-şi facă lucrarea (Judecătorii 4:6-9).
2. Care a fost atitudinea, sau provocarea celorlalte femei din vremea Deborei? Oricum, numai cele ca Debora
şi Iael au putut vorbi şi cânta despre victorie (Judecătorii 5:28-31).
INTRODUCERE

În ,,vremea femeilor puternice”, bărbaţii au trecut în spatele femeilor din frică şi pasivitate, nu
ele au trecut în faţa lor. În urma refuzului lui Barac de-a se duce la război, „Ea (Debora) a răspuns: «Voi
merge cu tine; dar nu vei avea slavă în calea pe care mergi, căci Dom.nul va da pe Sisera în mâinile unei
femei». Şi Debora s-a sculat şi s-a dus cu Barac la Chedeş” (Judecătorii 4:9)
Totuşi putem spune că a fost vremea când femeile şi bărbaţii, dar nu toţi, au luptat pentru
poporul lui Dumnezeu. Debora nu a cântat singură, ci cu Barac, fiul lui Abinoam. ,,Nişte căpetenii s-au
pus în fruntea poporului în Israel şi poporul s-a arătat gata de luptă: Binecuvântaţi pe Domnul! ”
(Judecătorii 5:2) În cântarea lor, îşi amintesc de geneza mişcării: ,,Trezeşte-te, trezeşte-te, Debora! Trezeşte-
te, trezeşte-te şi zi o cântare! Scoală-te, Barac şi adu-ţi robii de război, fiul lui Abinoam!” (v. 12). Este
important ca femeile să se lase sub mâna lui Dumnezeu şi sub puterea Duhului Său, pentru ca să poată fi
folosite în lucrarea sfântă, iar bărbaţii, să se trezească din stări de lâncezeală şi să fie gata să lupte pe
baricade în Numele Domnului. Să fim treji, să fim fii ai zilei, atât bărbaţii, cât şi femeile.

I. RĂZBOIUL

A. Debora – prorociţă şi judecătoare

Debora a fost o trâmbiţă a lui Dumnezeu pentru un popor care era chemat să împlinească o
Lege sfântă şi un plan divin. Dumnezeu a fost nevoit aproape generaţie după generaţie să strige prin
profeţii Săi, să întoarcă poporul cu inima spre sfinţenie şi să-l facă să privească înainte, să nu uite
scopul lui Dumnezeu pentru el. În Judecătorii 4:4-7, este prezentată locaţia şi funcţia de judecător a
Deborei, asociată cu chemarea de izbăvitor al lui Israel. Ea avea autoritate şi judecăţile ei erau recunoscute
de către popor: „Pe vremea aceea judecător în Israel era Debora, prorociţa, nevasta lui Lapidot. Ea şedea
sub finicul Deborei, între Rama şi Betel, în muntele lui Efraim şi copiii lui Israel se suiau la ea ca să fie
judecaţi. Ea a trimis să cheme pe Barac, fiul lui Abinoam, din Chedeş-Neftali şi i-a zis: «Iată porunca pe
care a dat-o Domnul, Dumnezeul lui Israel»: «Du-te, îndreaptă-te spre muntele Taborului şi ia cu tine zece
mii de oameni din copiii lui Neftali şi din copiii lui Zabulon; voi trage spre tine, la pârâul Chison, pe Sisera,
căpetenia oştirii lui Iabin, împreună cu carele şi oştile lui şi-l voi da în mâinile tale».” Mai întâi i-a judecat
conform legii lui Dumnezeu, apoi i-a provocat la luptă. Pentru a vedea rolul de trezire al profeţilor, citez şi
Ieremia 25:1-6: ,,Cuvântul, care a fost spus lui Ieremia despre tot poporul lui Iuda, în al patrulea an al lui
Ioiachim, fiul lui Iosia, împăratul lui Iuda – acesta era cel dintâi an al lui Nebucadneţar, împăratul
Babilonului – cuvânt, pe care l-a rostit Ieremia înaintea întregului popor al lui Iuda şi înaintea tuturor
locuitorilor Ierusalimului, zicând: «De la al treisprezecelea an al lui Iosia, fiul lui Amon, împăratul lui Iuda,
sunt douăzeci şi trei de ani de când mi-a vorbit Cuvântul Domnului; v-am vorbit, v-am vorbit de dimineaţă şi
n-aţi ascultat. Domnul v-a trimis pe toţi slujitorii Săi proorocii, i-a trimis dis de dimineaţă şi n-aţi ascultat,
n-aţi plecat urechea să ascultaţi. Ei au zis: «Întoarceţi-vă fiecare de la calea voastră cea rea şi de la
răutatea faptelor voastre şi veţi rămâne în ţara pe care v-am dat-o vouă şi părinţilor voştri, din veşnicie în
veşnicie; nu vă duceţi după alţi dumnezei, ca să le slujiţi şi să vă închinaţi înaintea lor, nu Mă mâniaţi prin
lucrarea mâinilor voastre şi nu vă voi face nici un rău!»” După ce poporul evreu se smerea în faţa lui
Dumnezeu, observăm că prin profeţi, poporul era învăţat ce atitudine să ia faţă de celelalte popoare. Aici au
trebuit să se supună şi să plătească un bir lui Nebucadneţar, ca o formă de pedeapsă. În cazul din Judecătorii
au fost provocaţi să se ridice la război împotriva canaaniţilor şi să fie eliberaţi. Dumnezeu, de fiecare dată
rânduieşte oameni de iniţiativă, dar nu întotdeauna poporul este gata să asculte mesajul venit de la Domnul.
În situaţia Deborei, Barac a ascultat, dar aşa cum vom vedea, nu a avut capacitatea, curajul şi dăruirea să
preia comanda armatei şi să se ducă la război. De aceea Dumnezeu a trebuit să folosească o femeie, ba chiar
două, pentru a da o biruinţă deplină.
Debora a fost şi o sabie a dreptăţii şi apoi a eliberării. Să ştiţi că prorocia a ajutat-o în a judeca
drept. Ea ca proroc a avut unele descoperiri din partea lui Dumnezeu şi având informaţii suplimentare, a
putut judeca mult mai bine. De regulă, la judecată oamenii mint şi încearcă să prezinte lucrurile într-o altă
faţă decât cea reală, dar capacitatea profetică descoperă adevărata faţă a lucrurilor. Pentru a judeca vinovăţia
unui om, trebuie ca mai întâi să-ţi fie descoperită, aşa cum este scris şi în Ezechiel 22:1-3: „ Cuvântul
Domnului mi-a vorbit astfel: «Şi tu, fiul omului, vrei să judeci? Vrei să judeci cetatea setoasă de sânge?
Pune-i înainte toate urâciunile ei! Spune: «Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: «Cetate, care verşi sânge în
mijlocul tău, ca să-ţi vină ziua şi care-ţi faci idoli ca să te spurci!” Astfel, acestui profet, pe lângă lucrurile
care le cunoştea în mod obişnuit din spusele oamenilor şi din ceea ce vedea el, Dumnezeu i-a făcut parte de
vedenii, ducându-l prin Duhul la Ierusalim şi văzând starea păcătoasă în care era poporul. Prin cunoaşterea
supranaturală, putea să judece într-un mod mult mai competent. În adunarea din Ierusalim, Anania şi Safira,
prin descoperirea dată de Duhul lui Petru, au fost demascaţi şi s-a putut judeca drept, chiar dacă în acel caz
sentinţa a fost capitală. În judecăţile ce se fac, în special cei care au competenţa de judecată, să ceară lumină
de la Dumnezeu, ca prin diverse forme de informare de la El, să fie ajutaţi şi să poată judeca drept.

B. Evreii de la robie la eliberare

Fără Debora şi o altă femeie, nici nu s-ar fi declanşat războiul şi nici nu s-ar fi câştigat.
Conducătorul armatei, „Barac, i-a zis: „…«Dacă vii tu cu mine, mă voi duce; dar dacă nu vii cu mine,
nu mă voi duce». Ea a răspuns: «Voi merge cu tine; dar nu vei avea slavă în calea pe care mergi, căci
Domnul va da pe Sisera în mâinile unei femei». Şi Debora s-a sculat şi s-a dus cu Barac la Chedeş”
(Judecătorii 4:8-9). Acum mă adresez bărbaţilor, potrivit cu chemarea ce o aveţi de la Dumnezeu; nu este
greşit să cereţi ajutorul soţiilor sau a surorilor din adunare. Este indicat în situaţii de excepţie, dacă bărbaţii
nu au curajul suficient, să fie ajutaţi de surori, chiar peste limita competenţelor obişnuite. Dacă bărbaţii nu
vor să meargă în faţă, Dumnezeu poate ridica femei şi va veni slava peste ele, căci El este drept în răsplătire.
„Barac a chemat pe Zabulon şi Neftali la Chedeş, zece mii de oameni mergeau în urma lui şi Debora a
plecat cu el.” (Judecătorii 4:10)
Să privim continuarea războiului: „Heber, chenitul, se despărţise de cheniţi, fiii lui Hobab, socrul
lui Moise şi îşi întinsese cortul până la stejarul Ţaanaim, lîngă Chedeş. Au dat de ştire lui Sisera, că Barac
fiul lui Abinoam, s-a îndreptat spre muntele Taborului. Şi, de la Haroşet-Goim, Sisera şi-a strâns spre pârâul
Chisonului toate carele: nouă sute de care de fier, şi tot poporul care era cu el. Atunci Debora a zis lui
Barac: «Scoală-te, căci iată ziua când dă Domnul pe Sisera în mâinile tale. Într-adevăr, Domnul merge
înaintea ta». Şi Barac s-a repezit de pe muntele Taborului, cu zece mii de oameni după el. Domnul a pus pe
fugă dinaintea lui Barac, prin ascuţişul săbiei, pe Sisera, toate carele lui şi toată tabăra. Sisera s-a dat jos
din carul lui, şi a fugit pe jos. Barac a urmărit carele şi oştirea până la Haroşet-Goim; şi toată oştirea lui
Sisera a căzut sub ascuţişul săbiei, fără să fi rămas un singur om.” (Judecătorii 4:11-16)
Barac a fost învăţat şi provocat de Debora să meargă la război, dar nu ştia ce tactică să aplice, când
să atace, însă prorociţa fiind lângă el, i-a dezvăluit tot planul. Gândiţi-vă că a fost un timp de deplasare până
s-au mişcat fronturile. În ce a constat ajutorul Deborei? În cuvintele pe care le-a rostit în momente cheie.
Surorilor, fiţi gata să rostiţi un cuvânt de încurajare la vreme potrivită, pentru bărbaţii voştri, sub călăuzirea
lui Dumnezeu. Uneori, bărbaţii sunt ca un motor care are nevoie de un condensator de pornire, impuls ce
poate veni prin femei cu iniţiativă. La fel, între mai mulţi bărbaţi este necesar ca unul să dea impulsul unei
lucrări.
Vă rog să observaţi şi vitejia unei alte femei, la care s-a referit mesajul profetic al Deborei,
când Domnul a spus că va da slava acestei lupte unei femei: ,,Sisera (comandantul oştirii duşmane) a
fugit pe jos în cortul Iaelei, nevasta lui Heber chenitul; căci între Iabin, împăratul Haţorului şi casa lui
Heber, chenitul, era pace.” (Judecătorii 4:17) În momentul profeţiei, Dumnezeu, care cunoaşte toate
lucrurile, S-a uitat peste toată ţara şi a văzut pe femeia aceasta care era capabilă, să-i dovedească lui Barac că
virtutea şi curajul se pot găsi şi la o altă femeie, nu doar la una care era judecătoare în ţară şi care era
obişnuită să comande peste toată naţiunea, ci şi la o femeie simplă de la ţară. Orice femeie, întărită de Duhul
lui Dumnezeu, poate să facă lucrări de excepţie. În mod sigur, Iael a fost întărită de Duhul lui Dumnezeu prin
credinţă, primind un curaj special, când a ieşit în faţa generalului Sisera. O femeie în mod obişnuit, când e
vorba de război se ascunde, nu mai poate vorbi, dar soţia lui Heber a fost stăpână pe sine. „ Iael a ieşit
înaintea lui Sisera şi i-a zis: «Intră, domnul meu, intră la mine şi nu te teme». El a intrat la ea în cort şi ea l-
a ascuns sub o învelitoare. El i-a mai zis: «Dă-mi, te rog, puţină apă să beau, căci mi-e sete». Ea a deschis
burduful cu lapte, i-a dat să bea, şi l-a acoperit. El i-a mai zis: «Stai la uşa cortului şi dacă vine cineva şi te
întreabă: «Este cineva aici?» să răspunzi: «Nu». Iael, nevasta lui Heber, a luat un ţăruş de al cortului, a pus
mâna pe ciocan, s-a apropiat încet de el şi i-a bătut ţăruşul în tâmplă, aşa că a răspuns până în pământ. El
adormise adânc şi era rupt de oboseală; şi a murit. Pe când Barac urmărea pe Sisera, Iael i-a ieşit înainte şi
i-a zis: «Vino, şi-ţi voi arăta pe omul pe care-l cauţi». El a intrat la ea,şi iată că Sisera stătea întins, mort, cu
ţăruşul bătut în tâmplă.” (Judecătorii 4:18-22) Vedeţi ce curaj a avut această femeie şi cum a acţionat
conform mesajului profetic? Acum, vă rog să vă gândiţi că era normal ca Barac să-şi amintească de prorocie,
văzând cum Dumnezeu a dat pe Sisera în mâinile unei femei. Ştiţi cât îi mai trebuia să-l dea în mâinile lui?
Numai puţin, dacă nu s-ar fi grăbit Iael cu lovitura ţăruşului, dacă-l mai lăsa să doarmă. Poate a fost o
chestiune de câteva minute, dar Barac nu a acţionat prin credinţă la timp. Ştiţi ce a spus Ilie lui Elisei: „ Dar
dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa ţi se va întâmpla; dacă nu, nu ţi se va întâmpla aşa” (2
Împăraţi 2:10). Uneori pierdem multe lucruri prin necredinţă, când unele dintre ele s-ar putea realiza uşor. Să
ne rugăm ca Dumnezeu să ridice femei şi bărbaţi puternici şi plini de curaj, asemeni lui Avraam şi Sarei, care
amândoi sunt amintiţi în acelaşi capitol al credinţei şi al biruinţei.

II. CÂNTAREA

A. Locul şi rolul Deborei

Debora a fost folosită de Duhul lui Dumnezeu pentru că a avut o viaţă sfântă şi ferită de
idolatrie. Doar prin sfinţi poate Dumnezeu să dea biruinţa în poporul Său. Ea spunea, în cântarea
ei: ,,Nişte căpetenii s-au pus în fruntea poporului în Israel şi poporul s-a arătat gata de luptă: Binecuvântaţi
pe Domnul! Ascultaţi, împăraţi! Luaţi aminte, domnitori! Voi cânta, da, voi cânta Domnului, voi cânta din
alăută Domnului, Dumnezeului lui Israel. Doamne, când ai ieşit din Seir, când ai plecat din câmpiile
Edomului, pământul s-a cutremurat, cerurile au picurat, şi norii au turnat ape cu găleata. Munţii s-au
clătinat înaintea Domnului, Sinaiul acela s-a clătinat înaintea Domnului, Dumnezeului lui Israel.”
(Judecătorii 5:2-5) Versurile erau o reamintire a originii poporului Israel ca naţiune liberă. Şi pentru noi, cel
mai puternic bastion al puterii lui Dumnezeu rămâne mântuirea realizată prin Fiul lui Dumnezeu. Cântarea ei
parcurge istoria până la vremea lor. ,,Pe vremea lui Şamgar, fiul lui Anat, pe vremea Iaelei, drumurile erau
părăsite, şi călătorii apucau pe căi strâmbe. Căpeteniile erau fără putere în Israel, fără putere, până când
m-am sculat eu, Debora, până când m-am ridicat eu, ca o mamă în Israel. El îşi alesese noi dumnezei:
atunci războiul era la porţi; dar nu vedeai nici scut, nici suliţă la patruzeci de mii în Israel. Inima mea se
îndreaptă spre căpeteniile lui Israel, spre aceia din popor care s-au arătat gata să lupte. Binecuvântaţi pe
Domnul! Voi, care călăriţi pe măgăriţe albe, voi, care şedeţi pe covoare şi voi, care umblaţi pe drum,
cântaţi! Arcaşii, din mijlocul adăpătoarelor, să laude cu glasul lor binefacerile Domnului, binefacerile
cârmuirii Sale în Israel. Atunci poporul Domnului s-a coborât la porţi: «Trezeşte-te, trezeşte-te, Debora!
Trezeşte-te, trezeşte-te şi zi o cântare! Scoală-te, Barac, şi adu-ţi robii de război, fiul lui Abinoam! ”
(Judecătorii 5:6-12) Iată de ce am dat lecţiei titlul: „Vremea femeilor puternice”. Atunci a fost o vreme
când căpeteniile (bărbaţii) n-aveau putere. În asemenea condiţii, decât un comitet de bărbaţi care lasă păcatul
să intre în popor şi nu se implică nici în lucrări materiale, mai bine o femeie, care ştie ce trebuie să facă să
dea sfaturi şi să-i provoace pe bărbaţi să intre în acţiune. Debora a fost ridicată de Dumnezeu, care atunci s-a
folosit de două femei, iar alteori de copii, sau chiar de lucrurile materiale, după cum a spus Domnul Isus:
„Dacă vor tăcea, ei, pietrele vor striga” (Luca 19:40).
De ce erau căpeteniile fără putere? Fiindcă erau idolatri şi imorali, fapte asociate în religiile
canaanite. De unde putere fără Dumnezeu? Cel neprihănit este plin de putere, dar păcătoşii sunt fără vlagă
spirituală. Amintindu-ne de cântarea Deborei, mă întreb, de ce suntem atât de apatici încât nu mai putem
uneori nici să cântăm cu toată inima? Am pierdut şi vigoarea de a lăuda pe Dumnezeu. Măcar la atât, cred că
nu-i greşit, să se ridice o soră şi să îndemne bărbaţii să-şi deschidă gura. Să mobilizeze bărbaţii care sunt prea
ocupaţi cu lucrurile materiale și în timpul liber pasionați de plăcerile lumii. Observaţi cum Debora vedea
mâna lui Dumnezeu în viaţa ei şi în generaţia lor, căci doar El poate să binecuvânteze. Ea a putut să cânte
despre minunile din trecut. Nu sunt acestea tot atâtea motive şi la noi? Să deschidem ochii şi să vedem
minunea mântuirii, ca să cântăm în permanenţă despre harul Domnului, binecuvântările din viaţa noastră,
paza Lui de zi cu zi și biruinţele asupra ispitelor. Vegherea şi mulţumirea ne ţin într-o stare spirituală bună.
Dacă va fi nevoie ca Domnul să facă o lucrare, îi va alege pe unii din aceşti slujitori permanenţi, care
trăiesc şi văd mâna Domnului zi de zi. Acelaşi adevăr este afirmat în scrierile apostolice: „ Caută să te
înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care
împarte drept Cuvântul adevărului. Fereşte-te de vorbăriile goale şi lumeşti, căci cei ce le ţin, vor înainta tot
mai mult în necinstirea lui Dumnezeu...Totuşi, temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea
aceasta: «Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui»; şi: «Oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze
de fărădelege!»” (2 Timotei 2:15-19) Degeaba ar fi rostit Debora Numele Domnului, dacă nu s-ar fi depărtat
de fărădelege, n-ar fi ieşit nimic din cuvintele ei profetice. Este nevoie de femei puternice, dar mai întâi este
nevoie de femei sfinte, acestea vor fi puternice. Aceste principii sunt general valabile, pentru bărbaţi şi femei.
Să citim mai departe cele scrise de apostolul Pavel: „Într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint,
ci şi de lemn şi de pământ. Unele sunt pentru o întrebuinţare de cinste, iar altele pentru o întrebuinţare de
ocară. Deci, dacă cineva se curăţeşte de acestea, va fi un vas de cinste sfinţit, folositor stăpânului său,
destoinic pentru orice lucrare bună. Fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea,
pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată. Fereşte-te de întrebările nebune şi
nefolositoare, căci ştii că dau naştere la certuri. Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu
toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în
nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului, şi, venindu-şi în fire, să se
desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia.” (2 Timotei 2:20-26) De astfel de
oameni are nevoie Dumnezeu. Debora a fost folosită de Dumnezeu atât pentru trezirea spirituală, care
se poate defini prin a-L vedea pe Dumnezeu la locul Lui, cât şi pentru a motiva oamenii să vadă planul
Lui pentru vremea aceea.
Să luăm şi exemplul Anei, femeia care slujea în permanenţă la Templul din Ierusalim. ,,Rămasă
văduvă, şi fiind în vârstă de optzeci şi patru de ani, Ana nu se depărta de Templu şi zi şi noapte slujea lui
Dumnezeu cu post şi cu rugăciuni. A venit şi ea în acelaşi ceas şi a început să laude pe Dumnezeu şi să
vorbească despre Isus tuturor celor ce aşteptau mântuirea Ierusalimului.” (Luca 2:37-38) Ana slujea cu
pasiune și sacrificii. Dar n-ar fi fost, în primul rând, datoria preoţilor care stăteau pe scaunul lui Moise să fie
cei mai dedicaţi slujirii sfinte? Ba da, căci ei beneficiau de statutul de onoare și coordonare a lucrării, dar nu
aveau în ei Duhul lui Dumnezeu care să-i pună în acțiune. S-ar putea ca într-o biserică, liderii să fie fără
putere şi nimeni să nu mai aibă curajul să deschidă front împotriva păcatului şi totuşi, în acea biserică să fie o
femeie evlavioasă care să se lupte pentru cauza sfântă. Există adunări în care conducătorii nu sunt preocupaţi
de evanghelizare, fiind lipsiţi de spirit de misiune, dar să se găsească o femeie care să vorbească vecinilor și
colegilor despre mântuire. Când femeile sunt sub puterea lui Dumnezeu, ele nu sunt în faţă bărbaţilor, ci sunt
în faţă, fiindcă bărbaţii au rămas în spate, ca nişte laşi, iar Dumnezeu se foloseşte de ele pentru a-Şi duce
lucrarea mai departe. Femeile aducătoare de veşti bune sunt o mare oştire. E plină istoria de femei care nu au
cedat, ci au rămas să cânte pentru slava Domnului, să se roage, iar dacă este nevoie, să vestească pe Domnul
şi să vorbească despre El. Dumnezeu să binecuvânteze toate femeile cu evlavie şi curaj!

B. Stări spirituale în Israel


,,Atunci o rămăşiţă din popor a biruit pe cei puternici, Domnul mi-a dat biruinţa asupra celor
viteji.” (Judecătorii 5:13) Chiar dacă toate femeile şi toţi bărbaţii s-ar fi luptat, numai Domnul putea să dea
biruinţă, însă era nevoie de cineva care să trezească poporul la viaţă sfântă. Realităţile israelite de atunci,
sunt şi astăzi realităţi evidente, deşi nedorite. Slăbiciunea lor consta în lipsa de pasiune pentru planurile lui
Dumnezeu şi de fraternitate. Numai unii aveau dorinţa să lupte alături de fraţii lor. „Din Efraim au venit
locuitorii lui Amalec. După tine a mers Beniamin în oştirea ta. Din Machir au venit căpeteniile şi din
Zabulon cârmuitorii. Mai marii lui Isahar au fost cu Debora, şi Isahar a venit după Barac, a fost trimis pe
urma lui în vale. La pâraiele lui Ruben, au fost mari hotărâri!” (Judecătorii 5:14-15) Unii au luat o
hotărâre sfântă şi s-au înrolat, sub provocarea unei femei, Debora, dar sub conducerea unui bărbat,
Barac. Alţii n-au reacţionat pozitiv, nici atunci când a fost cea mai mare nevoie, pe ei nu i-a trezit nici
prorocia Deborei, nici trâmbiţa lui Barac. Sunt oameni care nu sunt provocaţi nici de bărbaţi nici de
femei, pe care nici Dumnezeu nu-i poate mişca din loc.
Iată-i prezentaţi aici, în timp ce li se impută această stare: ,,Pentru ce ai rămas în mijlocul staulelor,
să asculţi behăitul turmelor? La pâraiele lui Ruben mari au fost sfaturile! Galaadul de dincolo de Iordan nu
şi-a părăsit locuinţa. Pentru ce a stat Dan pe corăbii? Aşer a stat pe malul mării şi s-a odihnit în limanurile
lui. Zabulon este un popor care a înfruntat moartea şi Neftali la fel, pe înălţimile din câmpie.” (Judecătorii
5:16-18) Unii îşi motivează lipsa de acţiune pe fondul preocupărilor materiale, exact cum scrie în pilda celor
poftiţi la cină, din Luca 14. Unul a cumpărat cinci perechi de boi, altul un ogor, fiecare îşi motiva absenţa. O
altă categorie nu vine, nu pentru că are activități comerciale de rezolvat, ci pentru că vrea să-şi folosească
timpul liber în plăceri. N-au timp de slujbe şi evanghelizare, ci pentru a merge la distracţii. Cele două
motive care fac absenteismul masiv în rândul credincioşilor sunt: materialismul şi hedonismul;
preocupările materiale excesive şi plăcerile.
Nu degeaba le este făgăduită cununa vieţii celor ce au biruit ispita, căci lupta spirituală, specifică
vremii noastre este soră geamănă cu lupta de pe fronturile descrise aici. În vremea noastră avem o generaţie
asemănătoare celei în discuţie, care nu este cuprinsă de pasiunea de luptă, decât într-o proporţie foarte
redusă. Sunt şi oameni care se luptă, căci Dumnezeu nu a rămas niciodată fără luptători, dar sunt puţini. La
masa de credincioşi ce o avem în ţară şi pe glob, s-ar putea face multe lucruri frumoase. Jonh Wesley spunea:
„Daţi-mi o sută de oameni care-L iubesc pe Dumnezeu şi lucrarea Sa fără rezerve şi întorc Anglia cu faţa
spre Dumnezeu!” Este nevoie de oameni care ştiu ce vor şi care Îl provoacă pe Dumnezeu să unească cerul
cu pământul, să aducă Împărăţia Lui în viețile oamenilor. Dumnezeu are nevoie de credincioşi ascultători şi
împlinitori. Un soldat în armată, nu trebuie să se scoale dimineaţă, să-şi încarce arma şi să tragă în toate
părţile, dar nici să tot ceară permisii. Trebuie doar să se scoale la vreme, să-și ia armamentul din dotare şi să
aşteapte ordinele comandantului. La fel, Dumnezeu decide cum să te lupţi, ce să faci, dar fii gata!
Este foarte important şi ar trebui să ne stimuleze faptul că Dumnezeu, pe lângă oameni, are îngeri.
Hai să urmărim şi vom vedea că în războaiele popoarelor sunt implicate şi spiritele rele, dar şi îngerii rămași
fideli lui Dumnezeu. Ei acţionează la dispoziţia Domnului şi în colaborare cu cei credincioşi. „ Împăraţii au
venit, s-au luptat; atunci au luptat împăraţii Canaanului, la Tanaac, la apele Meghido; n-au luat nici o
pradă, nici argint. Din ceruri se luptau, de pe cărările lor stelele se luptau împotriva lui Sisera. Pârâul
Chison i-a luat, pârâul din vremurile străvechi, pârâul Chison! Suflete, calcă-n picioare pe viteji! Atunci
copitele cailor au răsunat, de goană, de goana năbădăioasă a războinicilor lor. Blestemaţi pe Meroza, a zis
Îngerul Domnului, Blestemaţi, blestemaţi pe locuitorii lui, căci n-au venit în ajutorul Domnului, în ajutorul
Domnului, printre oamenii viteji.” (Judecătorii 5:19-23) Nu zodia le-a fost favorabilă canaaniților, după cum
nici în zilele noastre nu s-a întâmplat cum au afirmat unii dintre cei mai mari prezicători ai Indiei, conform
căreia americanul John Kerry va câştiga alegerile. Ei au fost profeţi falşi, căci nu astrele prin poziţii
speculate, favorabile sau nefavorabile, dau izbândă. Sorții războiului sunt deciși de Dumnezeu prin
puterea s-a cerească, în care îngerii joacă rolul decisiv. Împăraţii pământului, de-a lungul secolelor, au
apelat frecvent la astrologi, dar pe credincioşi îi ajută Dumnezeu, El nu trebuie să schimbe stelele, să facă
ferestre în cer, doar Îşi întinde mâna şi le dă ajutor. El porunceşte şi prin acţiuni specifice, îngerii intervin.
Rezultatul intervenţiei divine, apare în versetul 31: „Aşa să piară toţi vrăjmaşii Tăi, Doamne! Dar cei ce-L
iubesc sunt ca soarele, când se arată în puterea lui. Ţara a avut odihnă patruzeci de ani.”
Pentru a vedea mai clar aportul îngerilor, să ne deplasăm pe urmele sirienilor, la Dotan. Ei au
înconjurat pe Elisei, în dorinţa de a-l prinde, pentru că era considerat spionul Israelului. „ Slujitorul omului
lui Dumnezeu s-a sculat dis de dimineaţă şi a ieşit. Şi iată că o oaste înconjura cetatea, cu cai şi cară. Şi
slujitorul a zis omului lui Dumnezeu: «Ah! domnul meu, cum vom face?» El a răspuns: «Nu te teme, căci
mai mulţi sunt cei cu noi decât cei cu ei». Elisei s-a rugat, şi a zis: «Doamne, deschide-i ochii să vadă». Şi
Domnul a deschis ochii slujitorului, care a văzut muntele plin de cai şi de cară de foc împrejurul lui Elisei.”
(2 Împăraţi 6:15-17) O oaste înconjura cetatea cu cai şi care, exact ca şi în războiul nostru. Vedeţi de ce
uneori Dumnezeu le spune la ai Lui: „Nu-i, problemă dacă rămâneţi mai puţini, căci completez Eu numărul
cu efective de îngeri şi tot ai noştri sunt mai mulţi”. Dumnezeu din vânturi îşi face soli şi din flăcări slujitori.
Reţineţi, Elisei nu s-a rugat să vină, cum a zis Domnul că Tatăl poate trimite imediat legiuni de îngeri. Se
pare că Dumnezeu îi deplasase la vreme. A cerut numai ca Domnul să-i facă vizibili ochilor slujitorului său.
Ce credeţi, mai fac îngerii şi acum serviciu pentru noi? Dacă da, atunci să ne încredem în Domnul. Să ne mai
amintim de o altă bătălie ce nu dădea poporului lui Dumnezeu nici o șansă, când un înger a omorât în tabăra
asiriană o sută optzeci şi cinci de mii de oameni (2 Împăraţi 19:35). Ce ajutor binecuvântat ne-a pus
Dumnezeu la îndemână!

ÎNCHEIERE
Dumnezeu poate da izbândă, poate realiza lucrările Lui şi prin femei, dar cele credincioase vor
provoca întotdeauna bărbaţii să fie activi în lucrarea sfântă. Debora nu s-a luptat ea, ci a provocat pe
Barac să pornească la război. Aceasta este slujba unei femei, să-şi poată ajuta bărbatul, să-l motiveze, să-l
propulseze să-şi facă lucrarea de cap al familiei sau de lider în poporul Domnului. Să-i spună: „Dumnezeu
te-a chemat să fii cel care conduci rugăciunea în familie, cel care duci familia la biserică, cel care organizezi
zilele de post şi rugăciune, cel care te implici să predici, să participi la misiune”. Sau credeţi că veţi avea
biruinţă, femeilor, dacă veți acționa fără bărbații voștri, așa cum vă poate influența mișcarea feministă? Chiar
dacă bărbatul e mai slab, iar femeia mai puternică, numai amândoi fac o echipă bună. Aşa rezultă și din
Judecătorii 4:6-8 - „Ea (Debora) a trimis să cheme pe Barac, fiul lui Abinoam, din Chedeş-Neftali şi i-a zis:
«Iată porunca pe care a dat-o Domnul, Dumnezeul lui Israel: «Du-te, îndreaptă-te spre muntele Taborului şi
ia cu tine zece mii de oameni din copiii lui Neftali şi din copiii lui Zabulon; voi trage spre tine, la pârâul
Chison, pe Sisera, căpetenia oştirii lui Iabin, împreună cu carele şi oştile lui, şi-l voi da în mâinile tale».
Barac i-a zis: «Dacă vii tu cu mine, mă voi duce; dar dacă nu vii cu mine, nu mă voi duce».” Așadar,
lucrarea femeilor este mai puțin vizibilă, dar dacă noi bărbații nu ne facem lucrarea, trebuie să iasă ele în faţă
pentru ca lucrarea Domnului să nu rămână nefăcută.
Oare care a fost atitudinea şi provocarea celorlalte femei din vremea Deborei şi a Iaelei? Cum
se comportau celelalte femei? Nu ştiu, pentru că nu avem detalii, dar dacă altele nu şi-au motivat şi
susţinut bărbaţii, au putut să cânte cum a cântat Debora? Au putut altele, ca Iael, să iasă în faţă şi să
spună: „Intră domnul meu în cortul nostru să vezi o izbândă?” O femeie care acţionează bine în cortul ei
va putea în urmă să arate ce a realizat Dumnezeu prin ea. Faptele ei o vor lăuda la porţile cetăţii (Proverbele
31). Nu fiţi femeia care îşi trage bărbatul înapoi sau înspre lume și în loc să-l sprijinească în misiunea sfântă
să-l „silească” s-o ducă la plajă. Şi uite aşa, de voie de nevoie, îl trage în jos, în loc să-l ajute să urce pe
culmile victoriilor spirituale.
Iată cum gândeau femeile din tabăra canaanită: „Pe fereastră, prin zăbrele, se uită mama lui Sisera
şi strigă: «Pentru ce zăboveşte carul lui să vină? Pentru ce vin carele lui aşa de încet?» Cele mai înţelepte
dintre femeile ei îi răspund şi ea îşi răspunde singură: «Negreşit, au găsit prada! Şi-o împart: O fată, două
fete de fiecare om; pradă de haine vopsite pentru Sisera; pradă de haine vopsite cusute la gherghef, două
haine vopsite şi cusute la gherghef, de pus pe grumazul biruitorului!»” (Judecătorii 5:28-30) Cred că mama
aceea era mândră de copilul ei, ajuns general. Multe femei aşteaptă să aibă bărbaţii oameni deosebiţi, de
cinste. Dar ce faci pentru bărbatul tău să devină virtuos? Doar strigi şi-l aştepţi acasă cu fereastra deschisă şi
când a murit deschizi geamul, te fardezi mai departe şi crezi că îl păcăleşti pe altul, ca Izabela? Canaaniţii au
tot aşteptat, atunci nu erau telefoane, a venit vestea numai în ziua următoare şi atunci de durere poate unele
au născut prematur ca şi mama lui I-Cabod. Şi nu s-a mai împlinit dorinţa lor. Dorinţele femeii se ţin de
bărbat. Faceţi în aşa fel încât să se împlinească, că dacă nu, veţi aştepta în dorinţe şi veţi sfârşi în neîmpliniri.
Fiţi femei puternice, dar aceasta înseamnă să vă provocaţi bărbaţii după voia lui Dumnezeu, să
se scrie despre voi şi despre ei în istoria sfântă şi apoi să urmeze ani de pace. Nu ştiu ce vârstă aveau
Debora şi Iael, dar dacă au avut copii mici, copiii lor au trăit în pace, pentru că au avut câte o mamă vitează,
au avut câte un tată, care cu contribuţia binecuvântată a femeilor lor, s-au luptat. În schimb, celelalte au trăit
în văduvie. Nu s-a mai întors Sisera acasă şi au sfârşit în lipsă. Femei ca cele din familia sunt pretenţioase,
gingaşe, aşteaptă, dar nu oferă, se luptă, dar nu pentru ce trebuie. Dumnezeu să ridice în toate bisericile femei
puternice şi bărbaţi şi mai puternici. Toţi, sub comanda unui Dumnezeu atotputernic şi sprijiniţi de îngeri
care sunt puternici. Şi astfel să dea Dumnezeu pace peste generaţiile care vin şi să ne putem creşte copiii sub
binecuvântarea Lui. A lui să fie slava în veci! Amin.
Ghedeon – viteazul dintr-o familie slabă

INTRODUCERE
1. Ghedeon – cel mai mic fiu din cea mai săracă familie din Manase – o familie cu trecut şi viitor idolatru
(Judecătorii 6:15, 25; 8:27).
2. Ghedeon – a fost viteaz prin puterea lui Dumnezeu (Judecătorii 6:12).

I. DE LA ROBIE LA BIRUINŢĂ
A. Robia madianită
1. Şapte ani de teroare şi sărăcie – „toamne de foamete după veri de belşug” (Judecătorii 6:1-6).
2. Robia era urmarea acceptării religiei canaanite (Judecătorii 6:7-10).
B. Biruinţa asupra madianiţilor
1. Începutul luptei – noaptea luminilor şi a învălmăşelii (Judecătorii 7:16-22).
2. Continuarea luptei – zilele victoriei – la cei trei sute s-au adăugat mii de evrei (Judecătorii 7:23-25; 8:10-
12).

II. GHEDEON ŞI ENIGMELE SALE


A. Domeniul spiritual
1. Întrebările frământătoare ale lui Ghedeon şi răspunsul provocator al lui Dumnezeu – nevoia reformei în
familie (Judecătorii 6:13, 25-26).
2. Nevoia de încredinţare – baza puterii de credinţă – cele două semne şi visul din noaptea războiului
(Judecătorii 6:36-40; 7:9-15).
3. Ghedeon a distrus în forţă o formă de religie idolatră, dar a instalat, indicat, o altă formă în familia sa
(Judecătorii 6:25-26; 8:24-27; Deuteronom 4:15).
B. Domeniul familial și militar
1. A trebuit să se ascundă de madianiţi, dar şi de oamenii din cetatea sa, Ofra (Judecătorii 6:11, 25-30).
2. A trebuit să mobilizeze, să desconcentreze şi iar să provoace naţiunea la luptă – un plan de război condus
de sabia Domnului, apoi de cea a lui Ghedeon (Judecătorii 7:1-8, 24-25; 8:1-21).
3. Victoria eliberatoare a fost uşor de obţinut, dar mai greu de înţeles (Judecătorii 6:14).

ÎNCHEIERE
1. Prin Ghedeon, Dumnezeu a adus în Israel spiritualitate, libertate şi pace (Judecătorii 8:22-23, 28-35).
2. Greşelile lui au afectat însă negativ generaţia următoare (Judecătorii 8:27, 31).
INTRODUCERE

În lecţia a cincea, ne vom opri la Judecătorii capitolele 6, 7, 8 și îl studiem pe Ghedeon, pe care l-am
numit: ,,Viteazul dintr-o familie slabă”. În dialogul său cu îngerul, el a recunoscut originea sa modestă:
„Ghedeon I-a zis: «Rogu-te, domnul meu, cu ce să izbăvesc pe Israel? Iată că familia mea este cea mai
săracă din Manase şi eu sunt cel mai mic din casa tatălui meu»”. Însă aceasta nu l-a descalificat înaintea lui
Dumnezeu, pentru că fiecare seminţie a lui Israel era egală, cu excepţia lui Levi, care avea o poziţie specială.
Faptul că era cel mai mic, îl dezavantaja în raport cu statutul de favoare nativă al celui întâi născut, dar
pentru alt motiv l-am numit pe Ghedeon „viteazul dintr-o familie slabă”. Era viteaz, așa cum l-a numit
îngerul Domnului și cum s-a văzut în bătălie, dar familia lui a fost o familie slabă din punct de vedere
spiritual. „În aceeaşi noapte, Domnul a zis lui Ghedeon: «Ia viţelul tatălui tău şi un alt taur de şapte ani.
Dărâmă altarul lui Baal, care este al tatălui tău, şi taie parul închinat Astarteei, care este deasupra. ”
(Judecătorii 6:25) Ghedeon a trăit într-o casă cu obiecte şi practici idolatre. Din nefericire, mai târziu, în
generaţia copiilor lui, ceea ce au avut bunicii s-a regăsit la ei şi nu fără contribuţia lui Ghedeon, pentru că el a
făcut din verigile ismailiţilor un obiect idolatru. „Ghedeon a făcut din ele un efod şi l-a pus în cetatea lui, la
Ofra, unde a ajuns o pricină de curvie pentru tot Israelul; şi a fost o cursă pentru Ghedeon şi pentru casa
lui.” (Judecătorii 8:27) Totuşi, el a fost un viteaz prin puterea lui Dumnezeu. Aşa este scris în Judecătorii
6:12, 14 - „Domnul este cu tine, viteazule!...«Du-te cu puterea aceasta pe care o ai şi izbăveşte pe Israel din
mâna lui Madian; oare nu te trimit Eu?»” În această ipostază ciudată, să urmărim mai întâi evoluţia
israeliţilor sub conducerea lui Ghedeon de la robie la biruinţă şi apoi să observăm mai îndeaproape pe
Ghedeon şi enigmele sale.

I. DE LA ROBIE LA BIRUINŢĂ

A. Robia madianită

În Judecătorii 6:1-2 este scris despre situaţia evreilor din vremea lui. „Copiii lui Israel au făcut ce
nu plăcea Domnului; şi Domnul i-a dat în mâinile lui Madian, timp de şapte ani. Mâna lui Madian a fost
puternică împotriva lui Israel. Ca să scape de Madian, copiii lui Israel fugeau în văgăunile munţilor, în
peşteri şi pe stânci întărite.” Evreii se refugiau în disperare când erau atacaţi de stăpânii lor. Iată cum se
derulau evenimentele: „După ce semăna Israel, Madian se suia cu Amalec şi fiii răsăritului şi porneau
împotriva lui. Tăbărau în faţa lui, nimiceau roadele ţării până spre Gaza şi nu lăsau în Israel nici merinde,
nici oi, nici boi, nici măgari. Căci se suiau împreună cu turmele şi corturile lor, soseau ca o mulţime de
lăcuste, erau fără număr, ei şi cămilele lor şi veneau în ţară ca s-o pustiască. Israel a ajuns foarte nenorocit
din pricina lui Madian şi copiii lui Israel au strigat către Domnul.” (Judecătorii 6:3-6) O vreme de teroare
şi sărăcie. După veri de belşug, urmau toamne de foamete, căci deşi aveau recolte, erau deposedaţi de
ele în mod crunt. Nu doar că erau supuşi la un bir, dar era distrus tot ce se găsea în țară şi evreii fugeau în
asemenea situaţii să-şi scape viaţa, iar când se întorceau la casele lor, nu mai găseau decât cenuşă, totul era
distrus. Desigur erau şi oameni lipsă din familie, într-o distrugere sistematică de şapte ani.
Dacă n-am şti cauzele, dacă n-am cunoaştem adevărul, n-am avea un răspuns corect la întrebarea: De
ce Dumnezeu a îngăduit aşa ceva? Ca urmare a strigătelor lor către Domnul, din pricina asupririi lui Madian,
evreii au primit un răspuns explicativ de la Dumnezeu. „Când copiii lui Israel au strigat către Domnul din
pricina lui Madian, Domnul a trimis copiilor lui Israel un proroc. El le-a zis: «Aşa vorbeşte Domnul,
Dumnezeul lui Israel: «Eu v-am scos din Egipt, Eu v-am scos din casa robiei, v-am scăpat din mâna
egiptenilor şi din mâna tuturor celor ce va apăsau, i-am izgonit dinaintea voastră şi v-am dat vouă ţara lor.
V-am zis: «Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru; să nu vă temeţi de dumnezeii amoriţilor, în a căror ţară
locuiţi. Dar voi n-aţi ascultat glasul Meu.»” (Judecătorii 6:7-10) Evreii stăpâneau Canaanul, dar Domnul li l-
a dat cu condiţia ascultării. Când aceasta nu a mai fost îndeplinită, binecuvântarea oferită s-a suspendat.
Acest principiu s-a observat de-a lungul istoriei evreilor, căci Dumnezeu Se explică pe Sine şi atitudinile Lui
de bine sau rău. „Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, Eu v-am dat ţara lor vouă, dar dacă nu mai sunt
Dumnezeul vostru, canaaniţii şi-au luat ţara înapoi”. Tragedia lor nu era dată numai de pierderea Canaanului,
ci şi de pierderea lui Dumnezeu, adică pierderea statutului şi a identităţii lor spirituale. Ei nu mai erau cine ar
fi putut să fie. Dumnezeu nu mai discuta cu ei în condiţiile anterioare, de aceea strigă Dumnezeu prin
profetul Isaia: „Ia aminte popor al Sodomei şi ascultaţi voi locuitori ai Gomorei”. Dumnezeu Se raporta la un
moment dat la Israel ca şi la celelalte popoare.
La fel stau lucrurile și în cazul nostru, care avem harul de a fi încorporaţi în poporul lui
Dumnezeu, de a fi incluşi în făgăduinţele divine. Toate harurile sfinte au valabilitate numai câtă vreme
ascultăm de Dumnezeu. Dacă nu rămânem cu El, toată lauda noastră despre favoarea ce o avem este
doar pentru urechile noastre şi a celor ce ne mai cred ceea ce nu suntem. Să nu fim ca evreii, pe care
Dumnezeu îi avertiza prin profetul Ieremia, să nu se laude cu Templul Domnului, după ce El hotărâse
să plece din locuința Lui. Deci, întrebarea de fond rămâne nu ce popor suntem noi, pentru că omul nu-şi
poate schimba originea lui, ci dacă mai suntem sau nu în grația divină. Dacă ne îndepărtăm de Domnul, am
pierdut totul. De aceea este indicat ca fiecare, în plan individual, apoi familial și la nivel de adunare să ne
verificăm dacă Domnul este Dumnezeul nostru, iar dacă este vreun păcat la mijloc, să Îl rugăm să Se îndure
şi să ne ajute să refacem relaţia noastră cu El. Refacerea relaţiei cu Dumnezeu era nevoia Israelului. După
aceea, biruinţa era o problemă simplă pentru Dumnezeu şi chiar pentru ei. Dumnezeu ne făgăduieşte
mântuirea cu toate aspectele ei, aferente vieţii acesteia şi în mod special a celei viitoare, dar purtarea Lui de
grijă, împlinirea nevoilor noastre, are o condiție obligatorie din partea noastră: căutarea Împărăţiei Cerurilor
și a neprihănirii Lui. Când nu ne mai încadrăm în cerinţele divine, se anulează angajamentul lui Dumnezeu
faţă de noi.

B. Biruinţa asupra madianiţilor

Lupta împotriva madianiţilor s-a derulat în două etape. Prima, începutul luptei din noaptea
luminilor şi a învălmăşelii, unde Ghedeon a acționat potrivit ciudatei îndrumări divine. „A împărţit în
trei cete pe cei trei sute de oameni şi le-a dat tuturor trâmbiţe şi ulcioare goale, cu nişte făclii în ulcioare. El
le-a zis: «Să vă uitaţi la mine şi să faceţi ca mine. Cum voi ajunge în tabără, să faceţi ce voi face eu; şi când
voi suna din trâmbiţă eu şi toţi cei ce vor fi cu mine, să sunaţi şi voi din trâmbiţă de jur împrejurul taberei şi
să ziceţi: «Sabia Domnului şi a lui Ghedeon!»” (Judecătorii 7:16-18) Relaţia lor cu Dumnezeu era refăcută.
Sabia lui Ghedeon era pe aceeaşi „mână” cu sabia Domnului pentru că Ghedeon îşi restabilise relaţia cu El,
prin anularea idolatriei din casa lui, prin rugăciunile pe care le făcuse, iar încredinţările pe care le primise
dovedeau aceasta. A urmat lupta: „Ghedeon şi cei o sută de oameni care erau cu el au ajuns la capătul
taberei la începutul străjii de la mijlocul nopţii, îndată după ce puseseră pe păzitori. Au sunat din trâmbiţă
şi au spart ulcioarele pe care le aveau în mână. Cele trei cete au sunat din trâmbiţă şi au spart ulcioarele;
au apucat făcliile cu mâna stângă şi trâmbiţele cu mâna dreaptă ca să sune şi au strigat: «Sabia Domnului
şi a lui Ghedeon!» Au rămas fiecare la locul lui în jurul taberei şi toată tabăra a început să alerge, să ţipe şi
să fugă. Cei trei sute de oameni au sunat iarăşi din trâmbiţă; şi în toată tabăra, Domnul i-a făcut să întoarcă
sabia unii împotriva altora. Tabăra a fugit până la Bet-Şita spre Ţerera, până la hotarul de la Abel-Mehola
lângă Tabat.” (Judecătorii 7:19-22) Iată ce procedeu interesant, gândit de Dumnezeu: sub impactul spontan
al vederii făcliillor şi la auzirea strigătelor, amplificate de sunetul trâmbiţelor, Dumnezeu a întunecat mintea
celor din tabăra madianită, care au început să se omoare şi să fugă. Iată ce uşor a fost și iată de ce Dumnezeu
a zis să rămână doar trei sute. Imaginaţi-vă că ar fi fost mai greu să înconjoare tabăra cu cei treizeci şi două
de mii pe care i-a avut iniţial. Poate nu erau suficient de disciplinaţi.
A doua etapă a fost lupta propriu-zisă la care sau adăugat alte zeci de mii de evrei. „Bărbaţii lui
Israel s-au strâns, cei din Neftali, din Aşer şi din tot Manase şi au urmărit pe Madian. Ghedeon a trimis soli
în tot muntele lui Efraim, ca să spună: «Coborâţi-vă înaintea lui Madian şi tăiaţi-le trecerea apelor până la
Bet-Bara şi Iordan». Toţi bărbaţii lui Efraim s-au strâns şi au pus stăpânire pe trecerea apelor până la Bet-
Bara şi Iordan. Au pus mâna pe două căpetenii ale lui Madian: Oreb şi Zeeb; au ucis pe Oreb la stânca lui
Oreb şi au ucis pe Zeeb la teascul lui Zeeb. Au urmărit pe Madian şi au adus capetele lui Oreb şi Zeeb la
Ghedeon de cealaltă parte a Iordanului.” (Judecătorii 7:23-25) În Judecătorii 8 aflăm de alt front, a două
corpuri de armată: „Zebah şi Ţalmuna erau la Carcor împreună cu oştirea lor de aproape cincisprezece mii
de oameni; toţi cei ce mai rămăseseră din toată oştirea fiilor răsăritului: o sută douăzeci de mii de oameni
care scoteau sabia, fuseseră ucişi. Ghedeon s-a suit pe drumul celor ce locuiesc în corturi, la răsărit de
Nobah şi de Iogbeha şi a bătut oştirea care se credea la adăpost. Zebah şi Ţalmuna au luat fuga; Ghedeon i-
a urmărit, a prins pe cei doi împăraţi ai Madianului: Zebah şi Ţalmuna şi a pus pe fugă toată oştirea.”
(Judecătorii 8:10-12) A fost o învălmăşeală mare, în care o mulțime de oameni a murit. Iată de ce în faza a
doua a fost nevoie de mii de evrei, care împreună au câştigat bătălia prin care Dumnezeu a dispus pierderea
madianiţilor, drept pedeapsă pentru anii în care i-au prădat pe evrei. Acolo a îngăduit Dumnezeu să le rămână
trupurile, să cadă pradă păsărilor cerului.
În luptele spirituale Dumnezeu angajează uneori numai un grup restrâns de oameni, pe care
să-i folosească în anumite lucrări speciale. Alteori are nevoie de mulți credincioşi pentru ca fiecare să-
şi ducă aportul la biruinţa în Numele Domnului. După cum şi Domnul Isus într-o primă fază a avut nevoie
doar de doisprezece ucenici, dintre care trei pentru momente speciale, apoi de alţi şaptezeci şi în urmă
ucenicii s-au înmulţit. Sunt lucrări în care trebuie implicată toată adunarea, să se roage și să vină în ajutor
celor obosiţi din slujbă. Dacă ar fi rămas totul pe cei trei sute, ar fi fost prea greu şi imposibil de realizat
eliberarea. De aceea, în orice categorie vă aflaţi, dacă sunteţi printre cei selectaţi după diferite criterii, printre
cei care sunt puşi în slujbă, fie că sunteţi răspândiţi pe la corturile dumneavoastră cum erau evreii, când se dă
apelul şi unii şi alţii să fie gata să lupte şi Domnul să dea biruinţă. Privind lucrarea în ansamblul ei, este
nevoie de aportul tuturor şi cu cât sunt mai mulţi şi ascultă toţi, cu atât este mai bine. Să luăm o comparaţie:
un cor are solişti la unele piese, dar este nevoie şi de masa celor patru voci şi astfel lucrarea îi cuprinde pe
toți.

II. GHEDEON ŞI ENIGMELE SALE

A. Domeniul spiritual

După ce ne-am reamintit ce s-a întâmplat atunci, să privim mai atent şi să observăm lucrurile mai în
profunzime. Când a fost chemat de înger, Ghedeon a avut nişte întrebări frământătoare. Generalizând,
putem afirma că oamenii care n-au întrebări, care nu se frământă de ceea ce se întâmplă, pe care nu-i
doare şi nu-i interesează nimic, vor fi oameni care nu vor avea nici răspunsuri şi care nici nu vor
realiza ceva important în viață și în lucrarea Domnului. Ei sunt indiferenţi și nu pot fi mobilizați. În
schimb, oamenii care se consumă, care gândesc, se pot aştepta ca Dumnezeu să le dea răspunsuri şi să-i
folosească. Observaţi că Ghedeon nu a fost omul pasiv, el nu a lăsat lucrurile în voia soartei. Când îngerul
Domnului a venit la el, el ascundea grâul în teasc de cotropitori. Măcar în condiţiile acelea s-a gândit ce ar
putea să facă. Aplicativ, putem socoti că nu e corect să ne plângem acum că „e gata”, cum zicea cineva: „Nu
se mai poate face nimic, s-a dus trenul reformei”. Ba da, se mai poate! Măcar pentru tine, tot trebuie să te
lupţi şi dacă Dumnezeu vede că te lupţi după rânduieli, s-ar putea să te folosească să te lupţi şi pentru alţii.
Ascultând întrebarea lui Ghedeon adresată îngerului, ne putem da seama că el nu a fost uşuratic sau
superficial. „Ghedeon I-a zis: «Rogu-te, domnul meu, dacă Domnul este cu noi, pentru ce ni s-au întâmplat
toate aceste lucruri? Şi unde sunt toate minunile acelea pe care ni le istorisesc părinţii noştri când spun:
«Nu ne-a scos oare Domnul din Egipt?» Acum Domnul ne părăseşte şi ne dă în mâinile lui Madian!”
(Judecătorii 6:13) Era logic să întrebe Ghedeon, când prăpădul era mai mare, gândindu-se la vremuri de
glorie. Aici este paradoxul, să afirmi că eşti cu Dumnezeu, dar El să nu mai fie pentru tine ceea ce este El în
realitate. Și în vremea noastră, astfel de întrebări sau afirmaţii, sunt tot mai des auzite. „În vremea părinţilor
noştri au fost lucrări deosebite, oamenii se pocăiau, au fost treziri spirituale, dar acum?”
Domnul i-a dat lui Ghedeon un răspuns provocator, în rest referinţele scriitorului conţin instrucţiuni
pentru luptă: „În aceeaşi noapte, Domnul a zis lui Ghedeon: «Ia viţelul tatălui tău şi un alt taur de şapte ani.
Dărâmă altarul lui Baal, care este al tatălui tău şi taie parul închinat Astarteei, care este deasupra. Să
zideşti apoi şi să întocmeşti, pe vârful acestei stânci un altar Domnului, Dumnezeului tău. Să iei taurul al
doilea şi să aduci o ardere de tot, cu lemnul din stâlpul idolului pe care-l vei tăia. »” (Judecătorii 6:25-26)
Aici era tot secretul. Părinţii vorbeau bine de un Dumnezeu care i-a scos din Egipt, dar care lipsea din viaţa
lor.
Singura condiţie, valabilă oricând, ca Dumnezeu să ne dea biruință, este să trăim o viaţă
particulară şi familială cu El. După aceea, toate se vor pune la punct. Să nu începem doar prin a cere
lui Dumnezeu să facă minuni pentru noi, fără o reformă în viaţa noastră. Să restabilim rugăciunea de
dimineaţă, altarele de peste zi, gândirea călăuzită de Duhul Domnului prin studierea Bibliei și
meditațiile sfinte și abia în urmă vom vedea progrese reale. Să dăm la o parte lucrurile care s-au suprapus
şi care încurcă relaţia noastră cu Domnul. Nevoia de reformă este şi în familie, pentru că este foarte greu să
faci o reformă în plan individual dacă nu se face reforma în toată casa. Te poţi retrage în cămăruţa ta, pentru
rugăciune, dar dacă în cealaltă cameră merge televizorul, este foarte greu să te rogi, când şi tu erai obişnuit să
vizionezi diferite programe. Când discuţiile nu sunt principiale în casă și sunt vorbe murdare, strigăte,
ameninţări, defăimări, clevetiri, este imposibil să stai cu urechile înfundate. Cum să meditezi în tăcere în
timp ce în jurul tău sunt discuţii la care până ieri erai participant activ? Când se schimbă mediul spiritual de
acasă, viaţa sfântă prinde rădăcini din nou, cum afirmau profeţii, că Israel va da rădăcini pe dedesubt şi
lăstari, căci cel care se încrede în Domnul este ca un pom sădit lângă un izvor de apă. Să lăsăm acest râu să
curgă prin casa noastră și să ne apropiem din nou la Dumnezeu.
Ca o aplicaţie concretă, fiecare să-şi revizuiască încă o dată spiritualitatea din viaţa personală şi din
familie. S-ar putea ca la unii să fie discuţii care nu-şi merită locul, emisiuni TV sau alte surse de ştiri, ziare,
cărţi, muzică profană, căci toate astea ocupă timpul părtăşiilor sfinte. Alţii s-ar putea să fie orientaţi spre o
muncă excesivă, care este tot o închinare la idoli și să nu aibă timp de activităţi sfinte. Trebuie să observăm
ce lucruri ne ocupă timpul și nu ne putem ruga la vreme potrivită. Ce activităţi ne inundă, încât nu ne putem
face timp de citire şi meditaţie sfântă? Să stabilim un orar concret pentru rugăciune înaintea Domnului, să ne
facem timp pentru a citi în mod sistematic Scriptura și pentru a cânta şi veţi vedea că dintr-o dată totul se
schimbă în bine. Dumnezeu să ajute la realizarea acestei reforme oriunde este nevoie!
După ce a luat act de decizia divină, prin care era mandatat să fie eliberatorul, Ghedeon a
trecut la aplicarea ei, chiar dacă a mai fost nevoie de o încredinţare, adică de o bază a puterii în
credinţă. Iată cum Ghedeon a recurs la metode de încredinţare. „Ghedeon a zis lui Dumnezeu: «Dacă
vrei să izbăveşti pe Israel prin mâna mea, cum ai spus, iată, voi pune un val de lână în arie; dacă numai
lâna va fi acoperită de rouă şi tot pământul va rămânea uscat, voi cunoaşte că vei izbăvi pe Israel prin mâna
mea cum ai spus». Şi aşa s-a întâmplat. În ziua următoare el s-a sculat dis de dimineaţă, a stors lâna şi a
scos roua din ea, care a dat un pahar plin cu apă. Ghedeon a zis lui Dumnezeu: «Să nu te aprinzi de mânie
împotriva mea şi nu voi mai vorbi decât de data aceasta. Aş vrea numai să mai fac o încercare cu lâna:
numai lâna să rămână uscată şi tot pământul să se acopere cu rouă». Şi Dumnezeu a făcut aşa în noaptea
aceea. Numai lâna a rămas uscată şi tot pământul s-a acoperit cu rouă.” (Judecătorii 6:36-40)
Îl putem pune pe Dumnezeu la încercare, când avem o neclaritate într-o anumită problemă, așa cum
li s-a propus evreilor care nu mai dădeau zeciuiala leviților (Maleahi 3:8:11). Probabil că aveau motivele lor
de refuz sau indiferență: nevoi familiale sau nemulțumiri pentru cei ce slujeau la Templu, dar ar fi avut
ocazia să probeze atitudinea lor. De exemplu, prin renunțarea la o anumită activitate sau restrângerea ei,
pentru a folosi timpul mai mult în lucrarea Domnului. Să ne rugăm cu exactitate, dar în sinceritate, pentru ca
apoi, atunci când El ne încredințează și prin semnele care adeveresc implicarea și acordul Lui, să intrăm cu
toată inima în derularea unor lucrări spirituale sau materiale. Să ne amintim și de Domnul Isus, care a
încredințat pe ucenici atunci când i-a chemat să-L urmeze. Odată i-a lăsat pe unii dintre ei o noapte să nu
prindă peşte, apoi le-a poruncit ca la cuvântul Lui să arunce mrejele. În urmă, le-a zis: vă voi face pescari de
oameni. Toţi avem nevoie de unele semne edificatoare ca de un suport de pe care să ne lansăm în lucrare.
Ultimul semn i-a fost oferit lui Ghedeon în noaptea luptei. ,,Domnul a zis lui Ghedeon în timpul
nopţii: «Scoală-te şi coboară-te în tabără, căci am dat-o în mâinile tale. Dacă ţi-e frică să te cobori,
coboară-te cu Pura, slujitorul tău. Să asculţi ce vor zice şi după aceea ţi se vor întări mâinile: coboară-te
dar în tabără». El s-a coborât cu Pura, slujitorul lui, până la întâia strajă a taberei. ” (Judecătorii 7:9-11)
Iată ce vis şi cum Dumnezeu poate da lumină și celor de afară să-l interpreteze: „ Ghedeon a sosit; şi iată că
un om istorisea tovarăşului său un vis. El zicea: «Am visat un vis: şi se făcea că o turtă de orz se rostogolea
în tabăra lui Madian; a venit de s-a lovit până în cort şi cortul a căzut; l-a răsturnat cu susul în jos şi cortul
a fost dărâmat». Tovarăşul lui a răspuns şi a zis: «Aceasta nu este altceva decât sabia lui Ghedeon, fiul lui
Ioas, bărbatul lui Israel; Dumnezeu a dat în mâinile lui pe Madian şi toată tabăra». Când a auzit Ghedeon
istorisirea visului şi tâlcuirea lui, s-a aruncat cu faţa la pământ, s-a întors în tabăra lui Israel şi a zis:
«Sculaţi-vă, căci Domnul a dat în mâinile voastre tabăra lui Madian.»” (Judecătorii 7:13-15) Nu putea
Dumnezeu să-i dea victoria şi fără visul acesta? Sigur că putea, dar a fost nevoie de vis să-l încredinţeze, să
mărească puterea de credinţă a lui Ghedeon. Dumnezeu poate să facă la nevoie asemenea lucrări şi pentru
noi. El vrea să ne vină în ajutor. Pe de o parte, avem dreptul să-L punem pe Domnul la încercare sub
diferite forme, pentru a fi încredințați pe deplin, dar cu mare atenţie să nu-L ispitim şi pe de altă
parte, Dumnezeu ne vine în întâmpinare când vede slăbiciunea noastră, că atâta ne este puterea şi face
pentru noi diverse lucrări pentru ca să ne întărească în vederea efectuării unor lucrări speciale.
Ghedeon, după momentul acela, a avut puterea să se pună în faţa lor şi Domnul a dat o victorie
deplină. Slăvit să fie El!
Eu cunosc un proroc ce a vut o descoperire pentru un lucrător, chemat de Dumnezeu la anumite
lucrări speciale, dar el se vedea slab, să se poată realiza astfel de lucrări prin el. În vedenie a fost arătat ca un
vas cu lichid, dar la un nivel scăzut, ceea ce omul resimțea şi se gândea: dacă ar fi vasul plin ar putea să facă
Dumnezeu lucrările acestea prin mine. Şi Dumnezeu i-a spus: îţi voi da câteva dovezi și te voi încredinţa.
Când Dumnezeu îi dădea câte o încredinţare şi avea un suport, dintr-odată, lichidul din vas urca până sus.
Astfel, Dumnezeu îl împuternicea pentru acea lucrare. După ce se derula lucrarea, lichidul iar scădea, căci
puterea divină îi era dată doar pentru o anumită lucrare. Când Dumnezeu lasă o putere specială peste noi,
puterea aceea nu este la îndemâna nostră tot timpul. Nici peste Samson nu a fost tot timpul puterea Duhului
prin care devenea peste măsură de puternic. Era interesant în vedenia amintită că după efectuarea fiecărei
lucrări, când scădea lichidul acela din vas, nu mai scădea până la nivelul iniţial, ci cu câte o gradație mai sus.
Cu fiecare încredinţare și lucrare, acel om al lui Dumnezeu devenea mai stabil în lucrarea încredințată.
Urmărind evoluția stărilor spirituale în viața lui Ghedeon, vreau să observăm că, deşi el a
distrus o formă de religie idolatră în forţă, a instalat şi a tolerat o altă formă în familia sa. Nu ştiu ce a
fost în inima lui, probabil o stare de slăbiciune, căci nu pare aici o influenţă din partea oamenilor sau poate o
influenţă din partea mediului de atunci? Dar iată cum s-a întâmplat. „Ghedeon le-a zis: «Am să vă fac o
rugăminte: daţi-mi fiecare verigile de nas pe care le-aţi luat ca pradă». Vrăjmaşii aveau verigi de aur, căci
erau ismaeliţi. Ei au zis: «Ţi le vom da cu plăcere». Şi au întins o manta, pe care a aruncat fiecare verigile
pe care le prădase. Greutatea verigilor de aur pe care le-a cerut Ghedeon, a fost de o mie şapte sute de sicli
de aur, afară de lunişoare, de cerceii de aur şi hainele de purpură pe care le purtau împăraţii Madianului, şi
afară de lănţişoarele de la gâtul cămilelor lor. Ghedeon a făcut din ele un efod şi l-a pus în cetatea lui, la
Ofra, unde a ajuns o pricină de curvie pentru tot Israelul şi a fost o cursă pentru Ghedeon şi pentru casa
lui.” (Judecătorii 8:24-27)
În ce fel a ajuns acest obiect o pricină de imoralitate spirituală? De regulă, oamenii se raportau la un
obiect de referință spirituală ca la o prezenţă sau o putere divină, cum se întâmplă în vremea nostră cu
moaşte, cruci, amulete sau cu alte obiecte despre care se crede că sunt dătătoare de putere şi reprezentative
pentru divinitate, ceea ce este în totală incompatibilitate cu scopul lui Dumnezeu, cu esenţa Sa şi cu lucrările
Sale. Amintiţi-vă că oamenii au început să se închine şi la şarpele de aramă ridicat de Moise în pustie.
Oamenii care nu practică o închinare corectă ajung în timp să se închine la orice, sub o formă sau alta. Există
în om tentaţia idolatriei, ispita de a vedea la ceea ce se închină, atitudine pe care Dumnezeu a condamnat-o
întotdeauna (Deuteronom 4:15).
Am audiat un studiu cu tema poruncii a doua. Şi după ce predicatorul a prezentat foarte frumos toate
textele biblice de bază ce interzic folosirea imaginilor vizuale în închinare, s-a abătut de la adevăr şi rând pe
rând, a prezentat ca nevinovate obiectele cultice, de la cruci la imagini de oameni și alte reprezentări
religioase ce pot fi cumpărate de turiștii ce vizitează mănăstiri și biserici, dacă nu reprezintă direct o
posibilitate de închinare. Daţi-mi voie să vă spun că Ghedeon n-a făcut efodul ca evreii să se închine la el.
Nici într-un caz, numai că a ajuns o pricină de curvie, căci porunca a doua zice: să nu-ţi faci niciun chip, căci
cu vremea vei ajunge să te închini înaintea lui. Aceasta n-a mai spus-o vestitul predicator, ceea ce m-a
întristat. Într-o primă etapă, asemenea obiecte nu se fac cu scopul închinării, dar în mod inevitabil, cu
vremea, se ajunge la închinare. De aceea Dumnezeu i-a imputat această faptă lui Ghedeon.

B. Domeniul familial și militar

A fost o vreme când Ghedeon a fost nevoit să se ascundă nu numai de madianiţi, ci şi de oamenii din
cetatea sa, de evrei. În Judecătorii 6:11, citim că el ascundea grâu de Madian, duşmanul evreilor, ceea ce era
ceva normal. Dar apoi scrie: „Ghedeon a luat zece oameni dintre slujitorii lui şi a făcut ce spusese Domnul,
dar fiindcă se temea de casa tatălui său şi de oamenii din cetate, a făcut lucrul acesta noaptea, nu ziua.
Când s-au sculat oamenii din cetate dis de dimineaţă, iată că altarul lui Baal era dărâmat, parul închinat
idolului deasupra lui era tăiat; şi al doilea taur era adus ca ardere de tot pe altarul care fusese zidit. Ei şi-
au zis unul altuia: «Cine a făcut lucrul acesta?» Şi au întrebat şi au făcut cercetări. Li s-a spus: «Ghedeon,
fiul lui Ioas, a făcut lucrul acesta». Atunci oamenii din cetate au zis lui Ioas: «Scoate pe fiul tău, ca să
moară, căci a dărâmat altarul lui Baal şi a tăiat parul sfânt care era deasupra lui.» ” (Judecătorii 6:27-30)
Era temerea lui întemeiată? Da. Aceasta s-a dovedit dimineaţa. Iată o chestiune peste care nu trebuie trecut
cu uşurinţă. Când vrei să faci o reformă, vei avea probleme cu cei din casa ta, din biserica şi comunitatea
locală. Poporul superstiţios pune pe seama divinităţii multe practici şi obiecte și vor crede că ai atentat la
lucrurile sfinte. Era sfânt parul Astarteei? Nici vorbă. De aici deducem că oamenii din cetate credeau că
lucrurile la care ei se închină sunt sacre. Astăzi, dacă s-ar apuca cineva să dărâme nişte crucifixuri sau
împodobiri de la sărbătorile de iarnă sau alte obiecte cultice, va avea de întâmpinat rezistenţă, nu doar din
partea acelora care îşi pierd câştigul, cum a fost cazul argintarului Dimitrie, ci va avea probleme cu mulţimea
enoriaşilor ignoranţi. Aceasta este „sfânta naivitate” cum a definit-o un credincios din evul mediu, când o
biată femeie a pus paie la picioarele unui martir ce ardea pe rug. Mântuitorul a spus că unii vor crede că
prigonind fac o slujbă înaintea lui Dumnezeu. De aceea trebuie să-i compătimim pe oameni şi să ne rugăm
pentru ei ca Dumnezeu să le lumineze mintea. Dumnezeu alesese pe Ghedeon ca să-i izbăvească şi ei voiau
să-l omoare că le-a dărâmat „lucrurile sfinte”, când el de fapt voia să introducă sfinţenia. Există o vinovată
neînţelegere, care poate crea mari probleme, pe seama lucrurilor declarate sfinte, care sunt în realitate lucruri
vinovate.
În asemenea situaţii, trebuie să acţionăm în forţă, dar şi cu înţelepciune. Gândiţi-vă dacă Ghedeon ar
fi încercat să-i lămurească pe ai lui, dezbăteau subiectul până veneau madianiţii peste ei şi iar trebuiau să
fugă şi să reia discuțiile după aceea. Din fericire, tatăl lui Ghedeon, Ioas, a luat apărarea copilului lui. „ Ioas a
răspuns tuturor celor ce s-au înfăţişat înaintea lui: «Oare datoria voastră este să apăraţi pe Baal? Voi
trebuie să-i veniţi în ajutor? Oricine va lua apărarea lui Baal, să moară până dimineaţă. Dacă Baal este un
Dumnezeu, să-şi apere el pricina, fiindcă i-au dărâmat altarul.»” (Judecătorii 6:31) Aici vreau să împletim
ideea aceasta cu cea anterioară, referitoare la încredinţare. Ghedeon era încredinţat că ceea ce făcea era
porunca Domnului, dar ceilalţi evrei, oare au cerut un semn, sau se așteptau să se apere Baal? Uneori se
poate face foarte simplu proba unei lucrări dacă este bună sau nu. Mergeam cu cineva cu maşina, i s-a făcut
rău de maşină şi i-am spus: „Dacă vrei să-ţi treacă răul, uită-te numai în faţă și nu în lateral.” Persoana aceea
s-a îndoit de cele spuse și am insistat: „Fă probă, că nu-i greu!”. Şi după ce a încercat, nu i-a mai fost rău. În
urmă a mulțumit cu bucurie.
Sunt doctrine şi practici care unora li se par că sunt lucruri sfinte, dar sunt numai nişte
obiceiuri sau păreri de ale lor şi socotesc că alţii sunt greşiți, când ei de fapt nu sunt în adevăr. Soluţia:
certifică o lucrare cu ajutorul luminii Domnului, încredințează-te de adevăr. Eu mă gândesc că dintre
oamenii din jurul familiei lui Ioas, unii au fost recuperabili şi după ce s-au convins de adevăr, s-au dus la
Ghedeon să-și ceară iertare pentru gândul lor de răzbunare. Dar poate că au fost alții care au ținut cu
încăpăţânare la religia lor şi i-au socotit în continuare pe Baal şi Astarteea ca binefăcătorii lor.
O altă problemă care poate să apară în asemenea situaţii, evidentă la Ghedeon, este selectarea
slujitorilor. El a mobilizat mai întâi treizeci și două de mii de oameni, dar sub porunca divină au fost două
selecţii; mai întâi au plecat fricoșii și au mai rămas decât zece mii, apoi a trimis la casele lor, prin proba de la
apă, alte mii şi nu au rămas decât trei sute. Nu ştiu ce au discutat cei trimişi acasă. Poate cei fricoşi s-au dus
bucuroși, dar foarte posibil ca unii din cei îndepărtați prin proba a doua să se fi supărat. Ulterior Ghedeon a
trimis soli să-i roage să vină să se lupte (Judecătorii 7:27), ceea ce putea fi la fel de deranjant, dar totul s-a
regizat după hotărârea lui Dumnezeu și în felul acesta victoria a fost asigurată.
În capitolul 8, apare din nou problema organizării unei lucrări, în care Ghedeon a fost socotit vinovat
de bărbații unuia dintre triburile lui Israel, de felul în care a organizat acțiunile în războiul cu madianiții:
„Bărbaţii lui Efraim au zis lui Ghedeon: «Ce înseamnă felul acesta de purtare faţă de noi? Pentru ce nu ne-
ai chemat, când ai plecat să te lupţi împotriva lui Madian?» Şi au avut o mare ceartă cu el. Ghedeon le-a
răspuns: «Ce-am făcut eu pe lângă voi? Oare nu face mai mult culesul ciorchinelor rămase în via lui Efraim
decât culesul întregii vii a lui Abiezer?» În mâinile voastre a dat Dumnezeu pe căpeteniile lui Madian: Oreb,
şi Zeeb. Ce-am putut face eu deci pe lângă voi?» După ce le-a vorbit astfel, li s-a potolit mânia.”
(Judecătorii 8:1-3) În general, oamenii se supără uşor, pe motive reale sau imaginare, când egoismul uman
este deranjat, spunând: „Pe mine nu m-a chemat, s-a dus numai cu altul, acum are nevoie de mine”. În
această situație, Ghedeon a recurs la metoda împăcării prin compensare. El le-a explicat de ce a procedat așa
și le-a arătat apoi folosul intervenției lor numai în faza a doua a conflictului militar. Să luăm modelul lui,
pentru a potoli pe cei ce ce simt nefolosiți la fel de vizibil ca alții, sau nu sunt prezenţi la o lucrare de la
început, făcându-i să înțeleagă că va rămâne o altă lucrare pentru ei, căci orice lucrare la care ne-a chemat
Dumnezeu este importantă.
Tratarea diferențiată a ucenicilor, în unele segmente ale lucrării apare și la Domnul Isus Știți că El
lua uneori numai pe trei dintre ei pentru a-L însoți în anumite activități speciale. Oare n-au fost momente
când ceilalţi au zis:„Dar numai tot pe ei îi ia? De ce nu ne ia şi pe noi, noi nu puteam fi prezenţi la învierea
fiicei lui Iair, numai Petru, Iacov şi Ioan?” Asemenea probleme apar uneori între tineri, când sunt mai mulţi
într-un grup și nu pot să meargă toți în misiune de fiecare dată? Este indicat să înțelegem toți că trebuie să
lucrăm după nevoie: „E nevoie de mine, vin, nu este nevoie acum, sunt pregătit pentru altă dată. Cred că
Dumnezeu face asemenea selecții și cu îngerii pe care îi trimite în diferite misiuni. Atunci când slujim după
nevoie nu vor mai fi probleme. Cine ar fi câștigat dacă izbucnea un război civil întret între Manase şi
Efraim? Voia Domnului a fost să câştige bătălia împotriva lui Madian şi aceasta s-a realizat, nu să se certe ei
asupra modalităților de acțiune de pe frontul de eliberare. Slavă Domnului pentru victoria obținută și pacea
instalată între triburile evreilor. Domnul să ne dea izbândă să înţelegem care sunt metodele şi stările de
acţiune înţeleaptă în poporul Lui, în așa fel încât să nu aibă diavolul nici un câștig de la noi.

ÎNCHEIERE

Prin Ghedeon Dumnezeu a adus în Israel izbândă, dar a adus şi spiritualitate, libertate şi pace.
Acestea toate au venit împreună, chemate ca la apel. Toate acestea au devenit realitate pentru că Ghedeon și
ai lui au înțeles principiile divine, așa cum sunt exprimate și în Psalmul 85:5-7: „ În veci Te vei mânia pe
noi? În veci îţi vei lungi mânia? Nu ne vei înviora iarăşi, pentru ca să se bucure poporul Tău în Tine? Arată-
ne, Doamne, bunătatea Ta şi dă-ne mântuirea Ta!” Şi când Dumnezeu vine cu harul observaţi cum toate
sosesc una după alta. ,,Eu voi asculta ce zice Dumnezeu, Domnul: căci El vorbeşte de pace poporului Său şi
iubiţilor Lui, numai ei să nu cadă iarăşi în nebunie. Da, mântuirea Lui este aproape de cei ce se tem de El,
pentru ca în ţara noastră să locuiască slava. Bunătatea şi credincioşia se întâlnesc, dreptatea şi pacea se
sărută. Credincioşia răsare din pământ şi dreptatea priveşte de la înălţimea cerurilor. Domnul ne va da şi
fericirea, şi pământul nostru îşi va da roadele. Dreptatea va merge şi înaintea Lui, şi-L va şi urma, călcând
pe urmele paşilor Lui!” (Psalmul 85:8-13). Dumnezeu poate să ne umple de aceste haruri spirituale, dar să
facem ceea ce ni se cere.
Din Judecătorii 8:22-23, aflăm că evreii au realizat în final marea biruință ce le-a fost dată de
Domnul prin Ghedeon: „Bărbaţii lui Israel au zis lui Ghedeon: «Domneşte peste noi, tu şi fiul tău, şi fiul
fiului tău, căci ne-ai izbăvit din mâna lui Madian». Ghedeon le-a zis: «Eu nu voi domni peste voi, ci Domnul
va domni peste voi.»” Când Domnul domneşte, ai de toate, când nu-L ai, nu ai nimic: „Madianul a fost
smerit înaintea copiilor lui Israel şi n-a mai ridicat capul. Şi ţara a avut odihnă patruzeci de ani, în timpul
vieţii lui Ghedeon.” (Judecătorii 8:28) Durerea a fost dată şi de faptul că în final evreii „n-au ţinut la casa lui
Ierubaal, a lui Ghedeon, după tot binele pe care-l făcuse el lui Israel.” (Judecătorii 8:35) Dumnezeu a făcut
bine lui Israel, dar în tot acest bine s-a folosit de Ghedeon, a cărui vitejie a stat în puterea divină. Totul face
Dumnezeu, în viaţa de familie, în biserică, în societate, dar El are nevoie de noi şi doreşte să ne folosească în
lucrarea Sa.
Trebuie să fim drepți în prezentarea lucrurilor și să nu încheiem fără să observăm greşelile lui
Ghedeon, care au afectat negativ generaţia următoare. Aceasta să fie ca un semnal de alarmă pentru toţi. În
generaţia noastră trebuie să ne luptăm, dar să nu facem greşeli care ne vor afecta urmaşii. Efodul de la Ofra a
fost o cursă pentru Ghedeon şi toată casa lui, dar aceasta nu a fost singura lui greşeală (Judecătorii 8:27).
„Ghedeon a avut şaptezeci de fii ieşiţi din el, căci a avut mai multe neveste. Ţiitoarea lui care era la Sihem,
i-a născut de asemenea un fiu, căruia i-au pus numele Abimelec.” (Judecătorii 8:31) Cu atâtea neveste de ce
a mai avut o ţiitoare?. Şi copilul acesta rău a omorât pe şaizeci şi opt din copiii lui, scăpând numai unul. De
unde s-a tras această nenorocire? De la o slăbiciune a lui Ghedeon. Greşelile l-au costat și astfel acest astru
și-a pierdut lumina, odată cu apusul vieții lui. De la Ghedeon învățăm să ne luptăm sub steagul oastei
sfinte, dar să fim atenţi la legile divine, așa încât Domnul să poată binecuvânta părinți și copii
deopotrivă. Amin.
Abimelec – un om rău îngăduit de Dumnezeu

INTRODUCERE
1. Abimelec – simbolul demonic al răului – un fiu ce distruge realizările bune ale tatălui său şi nimiceşte pe
toţi fraţii săi (Judecătorii 9:5; 2 Cronici 21:4; 22:10).
2. Sfârşitul lui a fost pe măsură, dar în trei ani a zguduit istoria Israelului (Judecătorii 9:57-58).

I. RIDICAREA LUI ABIMELEC


A. Viclenia lui Abimelec
1. Obţinerea încrederii / suportului familiei mamei sale – slăbiciunea pentru cei din familie (Judecătorii 9:1-
2; Deuteronom 13:6-11).
2. „Cucerirea”, aservirea locuitorilor Sihemului – slăbiciunea poporului la slogane populiste (Judecătorii 9:2-
4).
B. Politica militară a lui Abimelec
1. Uciderea nemiloasă a fraţilor săi – cruzimea fără margini a celor ce se află sub influenţa Satanei
(Judecătorii 9:5).
2. Întronarea lui Abimelec – oamenii răi sunt foarte dornici să cârmuiască (Judecătorii 9:6).

II. CĂDEREA LUI ABIMELEC


A. Cauzele căderii
1. Prevestirea pildei lui Iotam (poporul îşi merită conducătorul, cei buni nu se asociază cu cei răi, binele se
uită repede, dar şi răul va fi răsplătit cu rău; cum ai făcut aşa ţi se va face (Judecătorii 9:7-21).
2. Conflictul între Abimelec şi locuitorii Sihemului a fost hotărât de Dumnezeu – căci prieteniile vinovate
sunt scurte şi nu sfârşesc bine (Judecătorii 9:22-24).
B. Căderea şi pedeapsa
1. Pedepsirea locuitorilor Sihemului – Dumnezeu, la fel de uşor – poate pedepsi şi un om şi un popor
(Judecătorii 9:25-49).
2. Pedepsirea lui Abimelec – blestemul întemeiat ajunge pe om (Judecătorii 9:50-55; Exodul 34:7; Obadia
1:9-16; Deuteronom 30:15-20).

ÎNCHEIERE
1. Oamenii răi au o vreme de libertate urmată de o vreme de pedeapsă (Daniel 7:11-12; Ieremia 25:15-29; 1
Împăraţi 21:21-26).
2. În general, răul este izvorât din rău – Abimelec s-a născut dintr-o relaţie extraconjugală, iar păcatul s-a
săvârşit la Sihem (Judecătorii 8:31; Genesa 16:2-6).
INTRODUCERE

Continuăm să învăţăm din Scripturi privind atât la cele bune cât şi la cele rele, atât la cei buni cât şi
la cei răi. În această lecţie vom avea un om şi o situaţie din cea dea doua categorie: Abimelec, un om rău,
îngăduit de Dumnezeu. Istoria lui de la ridicare la cădere şi apoi la moartea lui o avem în cartea Judecătorii
capitolul 9. Cazul lui nu este izolat, dar poate fi luat ca un simbol al răului: un fiu care distruge tot ce au
realizat părinţii şi ucide tot ceea ce este bun în generaţia lui, căci şi-a omorât toţi fraţii, cu excepţia unuia care
a fugit. Iată ce este scris în Judecătorii 9:5 - „A venit în casa tatălui său la Ofra şi a ucis pe fraţii săi, fiii lui
Ierubaal, şaptezeci de oameni, pe aceeaşi piatră. N-a scăpat decât Iotam, cel mai tânăr fiu al lui Ierubaal,
căci se ascunsese.” Gândiţi-vă cât rău, ce cruzime, să-ţi ucizi rudeniile apropiate.
O situaţie asemănătoare este menționată în 2 Cronici 21:4, un alt om rău, fiu al unui tată foarte bun,
Ioram, fiul lui Iosafat: „Când a luat Ioram în stăpânire împărăţia tatălui său şi când s-a întărit, a omorât cu
sabia pe toţi fraţii săi şi pe vreo câţiva din capii lui Israel.” Şi în cazul acestui om, ca şi în cazul lui
Abimelec, aşa cum vom vedea, Dumnezeu nu a stat nepăsător. Dar pentru trei ani, prin Abimelec şi pentru
opt ani, prin Ioram, istoria poporului lui Dumnezeu a fost zguduită de aceşti oameni răi. Totuşi, fiecare
început vinovat a avut şi un sfârşit pe măsură, căci Dumnezeu are rânduite vremurile pentru judecată. „Astfel
a făcut Dumnezeu să cadă asupra lui Abimelec răul pe care-l făcuse tatălui său, ucigând pe cei şaptezeci de
fraţi ai lui; şi Dumnezeu a făcut să cadă asupra capului oamenilor din Sihem tot răul pe care-l făcuseră.
Astfel s-a împlinit faţă de ei blestemul lui Iotam, fiul lui Ierubaal.” (Judecătorii 9:57-58)

I. RIDICAREA LUI ABIMELEC

Cum se poate ca într-un popor al lui Dumnezeu să se ridice un om satanic, un om rău? De ce


îngăduie Dumnezeu ca astfel de lucruri rele să se repete? Din istoria acestui lider vom înțelege câteva
principii ale permisivității divine și vom putea suporta mai bine fenomenele care aparent ies din limitele
normalului.

A. Viclenia lui Abimelec

Viclenia este o armă secretă a diavolului cu care îi ajută pe cei răi să izbutească. Abimelec a
obţinut mai întâi încrederea celor apropiaţi, a avut suportul familiei mamei sale, pentru că există o
slăbiciune generală pentru cei din familie. „Abimelec, fiul lui Ierubaal s-a dus la Sihem la fraţii mamei lui
şi iată cum le-a vorbit atât lor, cât şi la toată familia casei tatălui mamei sale... aduceţi-vă aminte că eu Sunt
os din oasele voastre şi carne din carnea voastră.” (Judecătorii 9:1-2) Răul a pornit de la faptul că mama,
având un singur băiat, a ţinut prea mult la el și unchii lui l-au protejat și l-au privit bine chiar dacă era rău.
Tot neamul său a căzut în aceeaşi ispită şi l-au răsfăţat, astfel i-au dat libertate să acţioneze cum doreşte şi, în
timp, a ajuns să comită fapte foarte vinovate.
În cartea Deuteronom, evreii aveau o învăţătură clară despre cum ar fi trebuit să procedeze
dacă în neam sau în casă, se ridica un om rău. „Dacă fratele tău, fiul mamei tale sau fiul tău, sau fiica ta,
sau nevasta care se odihneşte la sânul tău, sau prietenul tău pe care-l iubeşti ca pe tine însuţi, te aţâţă în
taină, zicând: «Haidem, şi să slujim altor dumnezei!» dumnezei pe care nici tu, nici părinţii tăi nu i-aţi
cunoscut, dintre dumnezeii popoarelor care vă înconjoară, lângă tine sau departe de tine, de la o margine a
pământului până la cealaltă, să nu te învoieşti şi să nu-l asculţi, să n-arunci spre el o privire de milă, să nu-l
cruţi şi să nu-l ascunzi. Ci să-l omori; întâi mâna ta să se ridice asupra lui ca să-l omoare şi apoi mâna
întregului popor; să-l ucizi cu pietre şi să moară, pentru că a căutat să te abată de la Domnul, Dumnezeul
tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să se facă aşa, pentru ca tot Israelul să audă şi să se
teamă, şi să nu se mai săvârşească o faptă aşa de nelegiuită în mijlocul tău” (Deuteronom 13:6-11). Dar
pentru că nu s-a respectat această măsură, ce prevedea ca răul să fie încriminat şi distrus la nivel de
familie, a ajuns să se extindă şi toată ţara a fost afectată.
După ce a luat „comanda” în familie, Abimelec a cucerit şi şi-a aservit locuitorii Sihemului, pentru
că el era din Sihem şi, în general, oamenii au slăbiciune și pentru cei din zona lor. El a zis: „Spuneţi, vă rog,
în auzul tuturor locuitorilor din Sihem: «Este mai bine pentru voi ca şaptezeci de oameni, toţi fii ai lui
Ierubaal, să stăpânească peste voi, sau un singur om să stăpânească peste voi?» Şi aduceţi-vă aminte că eu
sunt os din oasele voastre şi carne din carnea voastră». Fraţii mamei lui au spus toate cuvintele acestea
pentru el în auzul tuturor locuitorilor din Sihem şi inima lor s-a plecat spre Abimelec; căci îşi ziceau: «El
este frate cu noi». I-au dat şaptezeci de sicli de argint, pe care i-au ridicat din casa lui Baal-Berit. Abimelec
a cumpărat cu ei pe nişte oameni fără căpătâi şi neastâmpăraţi, care au mers după el.” (Judecătorii 9:2-4)
Tot aici vedem şi slăbiciunea poporului la slogane populiste, când sunt înşelaţi prin dezinformare și
promisiuni. Aşa a câştigat şi Absalom mai târziu conducerea Israelului. Patru ani de zile a tot atras oamenii
cu viclenie şi minciuni. Şi, cu vremea, oamenii l-au crezut, admițând că nu şi-au dat seama de la început şi
nu cunoşteau că cei cu care s-a asociat Abimelec sunt oameni de nimic. Aşadar, prin viclenia lui, Abimelec a
cucerit familia şi apoi tot oraşul, înconjurându-se cu oameni ca el. Aşa lucrează Satan, când vine să
cucerească: îşi ia în slujbă oameni răi, ca să fie sigur de izbândă.

B. Politica militară a lui Abimelec

„Toţi locuitorii din Sihem şi toată casa lui Milo s-au strâns laolaltă, şi au venit de au făcut împărat
pe Abimelec, lângă stejarul sădit în Sihem.” (Judecătorii 9:6) Ei au acceptat ca împărat un criminal feroce.
Gândiţi-vă la toată mulțimea care s-a adunat să-l facă împărat, ce inimă aveau şi ei? Iată cum un om a ajuns
împărat, că nu-i putem zice judecător, nici eliberator, că n-a eliberat nici un teritoriu, n-a adus o perioadă de
pace. A fost doar un rău îngăduit de Dumnezeu.
Observând maniera în care Abimelec s-a instalat la conducerea națiunii, să privim aplicativ, la ceea
ce ni s-ar putea întâmpla şi nouă (lăsând la o parte aspectele politice în plan naţional sau regional) în plan
spiritual, în biserică. Să ştiţi că oamenii răi sunt foarte dornici să cârmuiască. Satana însuşi este afectat într-o
măsură foarte mare de mândrie, de dorinţa de a domina. Să nu uitaţi că pe viitor, conform profeţiei biblice, el
vrea să controleze totul în plan local, regional, naţional şi mondial, folosindu-se de oameni care să dorească
chiar să ucidă pe cei din familie. Nu este istoria plină de aşa ceva? N-au biserica catolică, cât şi cea
protestantă, la activul lor crime? N-au fost oameni arşi pe rug şi torturaţi sub diferite forme? Mulți oameni au
fost ucişi de fraţii lor care au ajuns în conducere sub influența răului.

II. CĂDEREA LUI ABIMELEC

A. Cauzele căderii

Să urmărim pilda profetică a lui Iotam şi vom sesiza câteva principii. „Iotam a aflat despre lucrul
acesta. S-a dus şi s-a aşezat pe vârful muntelui Garizim şi iată ce le-a strigat el cu glas tare: «Ascultaţi-mă,
locuitorii Sihemului şi Dumnezeu să vă asculte! Copacii au plecat să ungă un împărat şi să-l pună în fruntea
lor. Ei au zis măslinului: «Împărăţeşte peste noi!» Dar măslinul le-a răspuns: «Să-mi părăsesc eu
untdelemnul meu, care îmi aduce laude din partea lui Dumnezeu şi a oamenilor, ca să mă duc să domnesc
peste copaci?» Şi copacii au zis smochinului: «Vino tu de împărăţeşte peste noi!» Dar smochinul le-a
răspuns: «Să-mi părăsesc eu dulceaţa mea şi rodul meu cel minunat, ca să mă duc să domnesc peste
copaci?» Şi copacii au zis viţei: «Vino tu şi domneşte peste noi». Dar viţa le-a răspuns: «Să-mi părăsesc eu
vinul, care înveseleşte pe Dumnezeu şi pe oameni, ca să mă duc să domnesc peste copaci?» Atunci toţi
copacii au zis spinului: «Vino tu şi împărăţeşte peste noi». Şi spinul a răspuns copacilor: «Dacă în adevăr
vreţi să mă ungeţi ca împărat al vostru, veniţi şi adăpostiţi-vă sub umbra mea; altfel, să iasă un foc din spin
şi să mistuie cedrii Libanului». Acum, oare cu adevărat şi cu toată curăţia aţi lucrat voi, făcând împărat pe
Abimelec? Aţi arătat voi bunăvoinţă faţă de Ierubaal şi de casa lui? V-aţi purtat voi oare cu el potrivit cu
slujba pe care v-a făcut-o? Căci tatăl meu s-a luptat pentru voi; şi-a pus viaţa în primejdie, şi v-a izbăvit din
mâna lui Madian; şi voi v-aţi ridicat împotriva casei tatălui meu, i-aţi ucis fiii, şaptezeci de oameni, pe
aceeaşi piatră şi aţi făcut împărat peste locuitorii din Sihem pe Abimelec, fiul roabei lui, pentru că este
fratele vostru. Dacă în adevăr şi cu toată curăţia v-aţi purtat voi astăzi faţă de Ierubaal şi casa lui, bine!
Abimelec să fie bucuria voastră, şi voi să fiţi bucuria lui! Dacă nu, să iasă un foc din Abimelec şi să mistuie
pe locuitorii din Sihem şi casa lui Milo, şi un foc să iasă din locuitorii Sihemului şi din casa lui Milo şi să
mistuie pe Abimelec!» Iotam s-a dat în lături, şi a luat-o la fugă, s-a dus la Beer unde a locuit departe de
fratele său Abimelec.” (Judecătorii 9:7-21) Muntele Garizim a fost muntele de unde a fost citită
binecuvântarea, dar de data aceasta a fost rostit un blestem.
Eu nu ştiu dacă în perioada aceea poporul a vrut să pună pe un altul ca judecător, dacă a avut
Abimelec un contracandidat la conducerea Israelului. Dar trebuie să înţelegem că poporul îşi merită
conducătorul, căci după ce Abimelec a ucis pe fraţii lui, l-au pus împărat. Mulți au fost în asentimentul unui
criminal. Evreii de atunci, simbolizați prin copaci, nu erau demni de un măslin. Astfel de evoluții au loc și în
adunări, nu numai în societate, căci principiul este general valabil. Un om credincios niciodată nu se va
complace şi nu va accepta să conducă sau să păstorească nişte oameni care nu vor să fie credincioși
adevărului și sfințeniei, doar de dragul de a stăpâni peste ei. Oamenii lui Dumnezeu nu au dorinţă de
stăpânire, ci de slujire, de aceea nici nu se împacă cu ideea de a domni, de a fi în fruntea oamenilor doar
pentru a-i conduce. Dar încotro? Mulţi oameni ar vrea să fie conduşi de un om de valoare, de care să fie
mândri, care să-i ajute, dar ei nu să nu se schimbe. Dar cine acceptă aceasta? Doar unul ca ei, cu aceeaşi
natură sălbatică, o poate face. Abimelec era spinul, cedrii Libanului erau cei mai puternici din ţară şi copacii
simbolizau poporul evreu, care l-a acceptat ca împărat peste el. S-au asociat toți pentru că aparţineau pădurii
şi nicidecum grădinii. Se sălbăticiseră și au ajuns nerecunoscători, dar aceasta se plătește. Abimelec şi-a
început cariera în timp ce blestemul plana peste el şi peste toți cei ce s-au asociat cu el, aceeaşi aşteptare
vinovată îi amenința. Toți oamenii care fac răul vor avea parte de o judecată, dar ea îşi are vremea ei.
Să privim acum la conflictul care a apărut între aceşti oameni răi pentru că întotdeauna
prieteniile vinovate sunt scurte şi nu sfârşesc bine. Este ştiut că şi păcătoşi se iubesc unii pe alţii şi se
ajută, dar sfârşitul lor nu va fi în pace şi-n iubire, căci ei n-au nici pace, nici dragoste adevărată. Sfârşitul lor
va fi prin dezbinare și necaz. „Abimelec stăpânise trei ani peste Israel.” (Judecătorii 9:22) Au fost alţi ani
când evreii au fost sub dominaţia unor popoare canaanite, dar acum se asupreau ei unii pe alţii, era un rău de
factură internă. Adesea oamenii ajung sub dominaţia unor duhuri și a unor stări de păcate prin asocierea la
rău. Au fost trei ani îngăduiţi de Dumnezeu, o plagă, ca şi altădată trei ani de foamete. „Atunci Dumnezeu a
trimis un duh rău între Abimelec şi locuitorii Sihemului şi locuitorii Sihemului au fost necredincioşi lui
Abimelec.” (Judecătorii 9:23) Dumnezeu n-a îngăduit duhul rău de ură între ei decât după aceea perioadă.
Sunt situaţii de păcat și pedeapsă pe care Dumnezeu le controlează cu autoritatea Sa şi pe care cei ce nu le
doresc și nu le acceptă nu le pot anula, grăbi sau întârzia, căci toate au o vreme prestabilită.
Să înţeleagă cei care se unesc cu alții într-o lucrare (spirituală, familială, economică, politică...) fără
un gând curat și cu o atitudine vinovată. Dumnezeu îi poate lăsa o vreme. Dar după aceea se vor dezbina, vor
fi îngăduite duhuri peste ei, ca în vremea acea. „pentru ca şi cruzimea săvârşită cu cei şaptezeci de fii ai lui
Ierubaal să-şi ia pedeapsa şi sângele lor să cadă asupra fratelui lor Abimelec, care-i ucisese, şi asupra
locuitorilor Sihemului, care-l ajutaseră să ucidă pe fraţii săi.” (Judecătorii 9:24) Aşa după cum spunea
Solomon, există o vreme când se aruncă pietrele, dar și o alta, când trebuie strânse.

B. Căderea şi pedeapsa

,,Locuitorii Sihemului au pus la pândă împotriva lui, pe vârfurile munţilor nişte oameni, care jefuiau
pe toţi cei ce treceau pe lângă ei, pe drum. Şi lucrul acesta a fost adus la cunoştinţa lui Abimelec. ”
(Judecătorii 9:25) Deja o ceată de partizani a început să distrugă, să jefuiască. Abimelec a aflat şi iată în mod
concret cum s-a derulat o acţiune de conflict: „Gaal, fiul lui Ebed, a venit cu fraţii săi şi au trecut la Sihem.
Locuitorii Sihemului au avut încredere în el! Au ieşit la câmp, le-au cules viile, le-au călcat strugurii şi au
început să se veselească, au intrat în casa dumnezeului lor, au mâncat şi au băut şi au blestemat pe
Abimelec. Şi Gaal, fiul lui Ebed, zicea: «Cine este Abimelec şi cine este Sihem, ca să slujim lui Abimelec?
Nu este el fiul lui Ierubaal şi nu este Zebul, îngrijitorul lui? Slujiţi bărbaţilor lui Hamor, tatăl lui Sihem; de
ce să slujim lui Abimelec? Oh! dacă aş fi eu stăpânul acestui popor, aş răsturna pe Abimelec». Şi despre
Abimelec zicea: «Strânge-ţi oştirea şi ieşi!» Zebul, cârmuitorul cetăţii, a auzit ce zicea Gaal, fiul lui Ebed şi
s-a aprins de mânie. A trimis pe ascuns nişte soli la Abimelec, ca să-i spună: «Iată, Gaal, fiul lui Ebed şi
fraţii lui, au venit la Sihem şi au răsculat cetatea împotriva ta. Acum, pleacă noaptea, tu şi poporul care este
cu tine şi stai la pândă în câmp. Dimineaţa, la răsăritul soarelui, să te arunci cu năvală asupra cetăţii. Şi
când Gaal şi poporul care este cu el vor ieşi împotriva ta, să-i faci ce-ţi vor îngădui puterile. Abimelec şi tot
poporul care era cu el au plecat noaptea şi s-au pus la pândă lângă Sihem, împărţiţi în patru cete. Gaal, fiul
lui Ebed, a ieşit şi a stat la intrarea porţii cetăţii. Abimelec şi tot poporul care era cu el s-au sculat atunci de
la pândă. Gaal a zărit poporul şi a zis lui Zebul: «Iată un popor care se coboară din vârful munţilor». Zebul
i-a răspuns: «Este umbra munţilor pe care-i iei drept oameni». Gaal, luând iarăşi cuvântul, a zis: «Este
chiar un popor care se coboară de pe înălţimile ţării şi o ceată vine pe drumul Stejarului Ghicitorilor».
Zebul i-a răspuns: «Unde îţi este acum gura, cu care ziceai: «Cine este Abimelec, ca să-i slujim? Nu este
oare acesta poporul pe care-l dispreţuiai tu? Mergi acum, şi luptă-te cu el!» Gaal a înaintat în fruntea
locuitorilor Sihemului şi s-a luptat cu Abimelec. Urmărit de Abimelec, a luat-o la fugă dinaintea lui şi mulţi
oameni au căzut morţi până la intrarea porţii. Abimelec s-a oprit la Aruma. Şi Zebul a izgonit pe Gaal şi pe
fraţii lui, care n-au putut să rămână la Sihem. A doua zi, poporul a ieşit la câmp. Abimelec, căruia i s-a dat
de ştire şi-a luat ceata, a împărţit-o în trei părţi şi s-a pus la pândă în câmp. Văzând că poporul ieşea din
cetate, s-a sculat împotriva lor şi i-a bătut. Abimelec şi cetele care erau cu el au pornit înainte şi s-au aşezat
la intrarea porţii cetăţii: două din aceste cete s-au aruncat asupra tuturor celor ce erau în câmp şi i-au
bătut. Abimelec a bătut cetatea toată ziua; a luat-o şi a ucis poporul care se afla în ea. Apoi a dărâmat
cetatea până în temelie şi a presărat sare peste ea. La auzul acestui lucru, toţi locuitorii turnului Sihemului
s-au dus în cetăţuia casei dumnezeului Berit.” (Judecătorii 9:26-46)
Iată cum toate faptele au şi un revers. Locuitorii din Sihem l-au proclamat pe Abimelec împărat, iar
acum el le-a distrus cetatea. Banii cu care a început Abimelec acţiunea au fost din casa lui Baal-Berit, iar
acum oamenii se adunaseră în acelaşi turn pentru a-şi plăti creditele cu dobânzi cu tot. „ S-a dat de ştire lui
Abimelec că toţi locuitorii turnului Sihemului s-au strâns acolo. Atunci Abimelec s-a suit pe muntele
Ţalmon, el şi tot poporul care era cu el. A luat o secure în mână, a tăiat o ramură de copac, a luat-o şi a
pus-o pe umăr. Apoi a zis poporului care era cu el: «Aţi văzut ce am făcut? Grăbiţi-vă şi faceţi şi voi ca
mine». Şi au tăiat fiecare câte o ramură şi au mers după Abimelec; au aşezat ramurile lângă cetăţuie şi i-au
dat foc ei şi celor ce se aflau în ea. Aşa au pierit toţi oamenii din turnul Sihemului, în număr de aproape o
mie, bărbaţi şi femei.” (Judecătorii 9:47-49)
Dar în răutatea lui, Abimelec nu s-a oprit la atât, pentru că trebuia și el să-și găsească sfârșitul într-un
mod corespunzător vieții lui: ,,Abimelec a pornit împotriva Tebeţului. A împresurat Tebeţul şi l-a luat. În
mijlocul cetăţii era un turn tare, unde au fugit toţi locuitorii cetăţii, bărbaţi şi femei; au încuiat uşile după ei
şi s-au suit pe acoperişul turnului. Abimelec a ajuns până la turn, l-a bătut şi s-a apropiat de uşa turnului ca
să-i pună foc. Atunci o femeie a aruncat o piatră de râşniţă pe capul lui Abimelec şi i-a sfărâmat ţeasta
capului. Îndată, el a chemat pe tânărul care-i purta armele, şi i-a zis: «Scoate-ţi sabia, şi omoară-mă, ca să
nu se zică de mine: «L-a omorât o femeie». Tânărul l-a străpuns cu sabia şi a murit. Când au văzut bărbaţii
lui Israel că Abimelec a murit, au plecat fiecare acasă.” (Judecătorii 9:50-55) Așa au fost pedepsiţi locuitorii
din Sihem împreună cu alesul lor, pe care l-au ajutat la uciderea fraților săi. De aici înţelegem că răul făcut
se pedepseşte şi blestemul întemeiat îl ajunge pe om, căci Dumnezeu poate pedepsi un popor, o familie
sau un om la fel de ușor. Toţi cei vinovaţi îşi vor lua osânda, fiecare va fi obligat la plata păcatului lui.
Dumnezeu îngăduie răul o vreme, dar vine apoi o altă vreme când îl pedepseşte, căci El a zis lui Moise că
„nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat şi pedepseşte fărădelegea...” (Exodul 34:7).
Acelaşi principiu l-a aplicat Dumnezeu şi în cazul edomiţilor, pentru răutatea lor faţă de evreii loviţi
şi ei de soarta păcatului: „Vitejii tăi, Temane, se vor înspăimânta, pentru ca toţi cei din muntele lui Esau, să
piară în măcel. Din pricina silniciei făcute împotriva fratelui tău Iacov, vei fi acoperit de ruşine şi vei fi
nimicit cu desăvârşire pentru totdeauna. Căci în ziua când stăteai în faţa lui, în ziua când străinii îi luau
averea, când străinii intrau pe porţile lui şi aruncau sorţul asupra Ierusalimului şi tu erai atunci ca unul din
ei!” (Obadia 1:9-11) Nu uitaţi că Israel cu Edom au fost fraţi şi că aceste ispite pot veni între rudenii şi
prieteni. Un om firesc care se lasă aprins de răutate, de pizmă, poate să nutrească cele mai vinovate
sentimente faţă de fratele său, de la ură până la ucidere, de la vorbe rele până la cruzime. Nu trebuie să
conduci tu acţiunea rea, pentru a te face vinovat, trebuie doar să fii de acord şi să contribui cu vorbe rele.
Pentru aceste atitudini vinovate ale edomiţilor, acuzarea divină începe o serie de expresii ce încep cu
cuvintele: „nu trebuia”. Abimelec n-ar fi trebuit să facă aşa, Sihem şi cei din Milo n-ar fi trebuit să facă aşa,
edomiții de asemenea. „Nu trebuia să te uiţi mulţumit la ziua fratelui tău, în ziua nenorocirii lui, nu trebuia
să te bucuri de copiii lui Iuda în ziua pieirii lor şi nu trebuia să vorbeşti cu semeţie în ziua strâmtorării! Nici
nu trebuia să intri pe porţile poporului Meu în ziua nenorocirii lui, nici nu trebuia să te bucuri de
nenorocirea lui în ziua prăpădului lui şi nu trebuia să pui mâna pe bogăţiile lui în ziua prăpădului lui! Nu
trebuia să stai la răspântii, ca să nimiceşti pe fugarii lui şi nici nu trebuia să dai în mâna vrăjmaşului pe cei
ce scăpaseră din el în ziua necazului! Căci ziua Domnului este aproape pentru toate neamurile. Cum ai
făcut, aşa ţi se va face; faptele tale se vor întoarce asupra capului tău. Căci, după cum aţi băut paharul
mâniei, voi cei de pe muntele Meu sfânt, tot aşa, toate neamurile îl vor bea necurmat; vor bea, vor sorbi din
el şi vor fi ca şi când n-ar fi niciodată.” (Obadia 1:12-16) Iată că şi doar o stare de mulţumire vinovată, a-ţi
părea bine de nenorocirea ce i s-a întâmplat cuiva, este pedepsită de Dumnezeu, căci și de un duşman dacă i
se întâmplă ceva rău, trebuie să te doară și să nu te bucuri. Dragostea nu se bucură de nelegiuire, nu se
bucură de rău.
Ce înseamnă într-un asemenea context „ziua Domnului”? Ziua când Dumnezeu intervine ca să
împartă dreptatea. Uneori ne mirăm cât îi îngăduie Dumnezeu pe oamenii răi. Cât a durat răutatea lui
Abimelec și a celor din Sihem până ce au fost pedepsiți? Trei ani. Gândiţi-vă că nu au fost toţi bătrâni, ar fi
putut să mai trăiască mulţi ani, dar sentinţa pentru ei suna astfel, în trei ani veţi pieri toţi. Dumnezeu are
îndelungă răbdare, dar e doar îndelungă, nu-i veşnică. Într-o zi Dumnezeu Îşi va spune cuvântul, dar până
atunci El îi aşteaptă pe oamenii răi ca să se pocăiască. Dar cine nu se pocăieşte ca ninivenii, va suporta
pedeapsa din partea lui Dumnezeu, în ziua judecăţii divine. Fraţii lui Iosif, fiul lui Iacov l-au urât, l-au
pizmuit, l-au vândut, iar unii ar fi vrut să-l ucidă, dar a venit vremea când li s-a răsplătit fapta vinovată, că
fratele lor le-a adus mâncare şi ei i-au făcut rău. La vremea judecăii divine au fost pedepsiţi prin foamete şi
„trimişi” la Iosif să-şi ceară iertare. Cu vremea, s-au întâlnit cu faptele lor, dar, pentru că s-au smerit, au fost
iertaţi.
ÎNCHEIERE

În viață este bine să știm că răul are o vreme de libertate în care Dumnezeu lasă pe oameni să
facă ce vor și să nu punem întrebări nebune, de genul: „Dacă Dumnezeu a ştiut că diavolul păcătuieşte
de ce l-a creat? Faptul că Dumnezeu după ce un om începe să facă răul, încă îi permite să-și facă de
cap, e o dovadă că El ştia asata mai dinainte, dar l-a îngăduit. Dumnezeu oferă o libertate limitată
oamenilor şi demonilor şi, în asociere, cei răi comit multe păcate. Biblia ne ajută să înțelegem de ce i-a
suportat Dumnezeu pe hitlerişti, pe comunişti şi pe alţi oameni răi. Este o îngăduință divină, așa cum este
scris în Daniel 7:11-12: „Eu mă uitam mereu, din pricina cuvintelor pline de trufie, pe care le rostea cornul
acela: m-am uitat până când fiara a fost ucisă, şi trupul ei a fost nimicit şi aruncat în foc, ca să fie ars. Şi
celelalte fiare au fost dezbrăcate de puterea lor, dar li s-a îngăduit o lungire a vieţii până la o vreme şi un
ceas anumit.” Fiara care va veni este una dintre cele mai grozave stări îngăduite de Dumnezeu.
Putem să înţelegem acest principiu şi din Ieremia 25:15-26, unde este descrisă ordinea și vremea de
judecată a multor popoare antice: „Căci aşa mi-a vorbit Domnul, Dumnezeul lui Israel: «Ia din mâna Mea
acest potir plin cu vinul mâniei Mele şi dă-l să-l bea toate neamurile la care te voi trimite. Vor bea şi se vor
ameţi şi vor fi ca nişte nebuni, la vederea săbiei pe care o voi trimite în mijlocul lor. Eu am luat potirul din
mâna Domnului şi l-am dat să-l bea toate neamurile la care mă trimitea Domnul: Ierusalimului şi cetăţilor
lui Iuda, împăraţilor şi căpeteniilor sale, ca să le prefacă în dărâmături, într-un pustiu, să-i facă de
batjocură şi de blestem, cum se vede lucrul acesta astăzi; lui faraon, împăratul Egiptului, slujitorilor lui,
căpeteniilor lui şi tot poporului lui; la toată Arabia, tuturor împăraţilor ţării, tuturor împăraţilor, ţării
filistenilor, Ascalonului, Gazei, Ecronului şi celor ce au mai rămas din Aşdod; Edomului, Moabului, şi
copiilor lui Amon; tuturor împăraţilor Tirului, tuturor împăraţilor Sidonului şi împăraţilor ostroavelor care
sunt dincolo de mare; Dedanului, Temei, Buzului, şi tuturor celor ce îşi rad colţurile bărbii, tuturor
împăraţilor Arabiei, şi tuturor împăraţilor arabilor care locuiesc în pustie; tuturor împăraţilor Zimrei,
tuturor împăraţilor Elamului şi tuturor împăraţilor Mediei, tuturor împăraţilor de la miază-noapte, de
aproape sau de departe, şi unora şi altora, şi tuturor împărăţiilor lumii care sunt pe faţa pământului. Iar
împăratul Şeşacului va bea după ei.”
Oamenii răi sunt îngăduiţi de Dumnezeu ca într-o beție, așa este nebunia păcatului, de aceea au putut
evreii să-l pună împărat pe Abimelec. Le-a fost orbită mintea. De aceea să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne
dă lumină. Dar nu avem lumină decât dacă suntem măslin, smochin sau viţă de vie. Spinul domneşte numai
peste copacii lipsiți de lumină și pregătiți pentru foc. Peste cei răi de regulă, domneşte unul şi mai rău, dar
vine momentul judecăţii, când…„«Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: «Beţi, îmbătaţi-vă,
şi vărsaţi şi cădeţi fără să vă mai ridicaţi, la vederea săbiei pe care o voi trimite în mijlocul vostru! «Şi dacă
nu vor vrea să ia din mâna ta potirul ca să bea, spune-le: «Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Beţi! »” (Ieremia
25:27-28) Cine a băut din vinul răutăţii trebuie să bea şi din vinul judecăţii. Şi Apocalipsa ne spune că
Babilonul religios avea un potir din care băuse şi oamenii erau ameţiţi. De aceea, să nu vă miraţi când vedeţi
că oamenii se asociază la rău pentru că sunt întunecaţi la minte. Dar vine vremea când li se va pune în mână
un alt pahar, vinul mâniei divine. Şi după cum în nebunie au acţionat cei din Sihem şi l-au pus pe Abimelec
împărat, tot în nebunie au acţionat şi după aceea, intrând în conflict şi nu s-au lăsat până nu s-au nimicit unii
pe alţii.
O imagine asemănătoare avem în cazul lui Ahab şi a Izabelei; te miri cât i-a îngăduit Dumnezeu. Au
persecutat pe toţi credincioşii, au omorât pe proroci cu sabia, dar a venit și vremea când prin profetul Ilie s-a
dat o sentinţă pentru ei şi urmaşii lor, executată prin Iehu și armata evreilor.
De unde provine răul consumat prin Abimelec? Care este izvorul și sămânţa răului? Abimelec
s-a născut dintr-o relaţie extraconjugală, iar păcatul s-a consumat la Sihem. „Ţiitoarea lui (Ghedeon),
care era la Sihem, i-a născut de asemenea un fiu, căruia i-au pus numele Abimelec.” (Judecătorii 8:31) Răul
se naşte din rău şi se dezvoltă rapid, iar când ajunge la culme, distruge. De aceea zice Scriptura:
„Feriţi-vă de orice vi se pare rău”. Nu lăsaţi vreun lăstar de amărăciune, daţi la o parte păcatul, pentru că
un rău mic naşte un rău mare, cum spune proverbul: „Tigrii mici se fac mari şi tigrii mari ucid oameni”. Dacă
lui Ghedeon i-ar fi spus cineva ce va ieşi din relaţia lui cu acea ţiitoare din Sihem, cred că ar fi fugit de acolo.
De bună seamă, şi în vremea aceea au fost oameni credincioşi în Israel, mai tineri sau mai bătrâni,
oricum încă trăiau oameni din vremea lui Ghedeon. Gândiţi-vă la Iotam, care a trăit în exil în acei trei ani și
alţii ca el. Câtă durere, cât plâns, cât necaz. Probabil au fost asupriţi şi de alţii din jur, căci aici avem descrisă
doar o parte a ţării. Cât rău s-a cauzat în univers de la căderea diavolului. Noi nu ştim ce s-a întâmplat înainte
de cele descrise în cartea Geneza, de câtă vreme Dumnezeu şi cu Fiul Său domnesc în veşnicie, cum au fost
creaţi îngerii și cât timp a fost pace şi linişte în cer. Dar într-o zi a izbucnit un conflict, diavolul a provocat
căderea îngerilor. Noi ştim doar de istoria umană, cum zice poetul: „De atunci sunt şase mii de ani / Şi an de
an ca doi titani / Pe cele două emisfere se luptă bezna cu lumina”. Abimelec este un exemplu de referință
pentru universul întreg. Dumnezeu îngăduie răul izvorât dintr-un punct şi suportat cu greutate ani şi milenii,
dar răul acesta se termină cu o judecată pe măsură. Singura bucurie este că în final, Dumnezeu va readuce
iarăşi pacea, prosperitatea şi binecuvântarea. Cu siguranţă că măslinul, smochinul şi viţa de vie nu vor fi arse.
Acestea rămân în afara pădurii şi Îl vor înveseli pe Dumnezeu şi pe oameni; vor primi laude din partea lui
Dumnezeu şi a oamenilor.
De aceea, în asemenea stări şi vremuri, nu intraţi în pădure. Rămâneţi măslin, smochin sau viţă de
vie şi Dumnezeu să vă umple de roadă. Căci noi avem o altă natură, alt caracter. Să nu acceptăm nici o formă
de asociere cu răul, pentru ca nu cumva în ziua mâniei să ne aștepte pedeapsa. Peste noi să nu vină blestemul,
ci binecuvântarea lui Dumnezeu, căci binele este binecuvântat, dar răul aduce blestemul (Deuteronom 30:15-
20).
Iefta – omul şi vremea controverselor

INTRODUCERE
1. Iefta – un judecător ciudat, încadrat în istorie între alţi Judecătorii mai puţini cunoscuţi (Judecătorii 10:1;
12:15).
2. Israelul încercase iarăşi răbdarea divină printr-o nouă înşelăciune idolatră – adoptând o multitudine de
forme religioase ale popoarelor din jur – ceea ce solicita un nou judecător (Judecătorii 10:15).

I. CUM A AJUNS IEFTA JUDECĂTOR?


A. Evoluţia naţiunii israelite în vremuri de libertate
1. Părăsirea Domnului (renunţarea la principiile sfinte şi la slujirea de la Cortul Întâlnirii din Silo) şi
îmbrăţişarea altor practici religioase păcătoase (Judecătorii 10:6; Proverbele 30:9).
2. Abandonarea lor de către Dumnezeu, robia celor de la răsărit şi iminenta robie pentru cei de la apusul
Iordanului (Judecătorii 10:7-9).
B. Evoluţia evreilor în vremuri de strâmtorare
1. Apelul la Dumnezeu, care S-a justificat şi le-a reproşat atitudinea idolatră (Judecătorii 10:10-14; Psalmul
103:13-14 ).
2. Revenirea practică la trăirea sfântă prin renunţarea la idolatrie (Judecătorii 10:15-16).
3. Ridicarea, apariţia unui lider (Judecătorii 10:17-18; 11:6-11).

II. EVENIMENTE DIN VIAŢA LUI IEFTA


A. În familie
1. Descendenţa imorală i-a umbrit vitejia şi l-a făcut fugar (Judecătorii 11:1-3a).
2. Stilul impulsiv şi vitejia sa, l-au evidenţiat ca lider, iar la nevoie a fost rechemat de neamul său
(Judecătorii 11:3b-11).
3. Juruinţa lui pripită i-a cauzat pierderea singurului copil (Judecătorii 11:30-31, 34-40; Eclesiastul 5:2-6).
B. În activitatea de judecător
1. Războiul diplomatic (rece) – de apărare – cu fiii lui Amon (Judecătorii 11:12-28).
2. Războiul şi biruinţa împotriva amoniţilor (Judecătorii 11:29, 32-33).
3. Războiul civil şi masacrarea efraimiţilor (Judecătorii 12:1-7 Coloseni 3:8-9 Iacov 3:13-14, 16).

ÎNCHEIERE
1. Iefta – un om controversat dar folosit de Dumnezeu într-o vreme critică, datorită faptului că s-a pus sub
autoritatea şi ajutorul lui Dumnezeu (Judecătorii 11:29).
2. Dumnezeu are regulile Lui, după ele te acceptă sau te respinge
INTRODUCERE

Privind la Iefta, am numit lecția aceasta ,,Omul şi vremea controverselor”. El a fost judecător după şi
înainte de nişte judecători mai puțin cunoscuţi. În cartea Judecătorii 10:1 este scris despre Tola şi Iair dându-
se doar date statistice generale, fără alte amănunte. După Iefta au urmat judecătorii: Ibţan, Elon şi Abdon.
Însă despre Iefta avem detalii în capitolele 10, 11 şi chiar 12, asupra cărora ne vom opri. În vremea aceea,
Israel iarăşi încercase răbdarea divină printr-o nouă idolatrie, una dintre multele forme religioase din jur şi
aceasta solicita un nou conducător, un judecător. „Copiii lui Israel au zis Domnului: «Am păcătuit, fă-ne ce-
Ţi va plăcea. Numai izbăveşte-ne astăzi!»” (Judecătorii 10:15)
Iefta nu s-a născut în condiţii normale. Nici el nu a fost un om obișnuit, din punct de vedere biblic, în
sensul regulilor sfinte. În criză, evreii au cerut lui Dumneze un om care să-i scape și Iefta a fost acel om.
Vreau să reţinem ideea aceasta de la început, pentru că ne vom întâlni cu ea pe măsură ce vom analiza
diferite aspecte ciudate din viața lui. El a fost o izbăvire de moment, o şansă potrivită cu situaţia lor.

I. CUM A AJUNS IEFTA JUDECĂTOR?

Să studiem cum s-au comportat evreii în libertate şi care a fost atitidinea lor în strâmtorare și
vom vedea că oamenii în libertate au anumite înclinaţii şi slăbiciuni păcătoase, iar în strâmtorare
gândesc altfel, fiind determinați de suferință să se întoarcă spre Dumnezeu.

A. Evoluţia naţiunii israelite în vremuri de libertate

În Judecătorii 10:6 este scris: „Copiii lui Israel au făcut iarăşi ce nu plăcea Domnului; au slujit
Baalilor şi Astarteelor, dumnezeilor Siriei, dumnezeilor Sidonului, dumnezeilor Moabului, dumnezeilor fiilor
lui Amon, şi dumnezeilor filistenilor şi au părăsit pe Domnul şi nu I-au mai slujit.” Evreii au fost atrași spre
idolatrie, fie de canaaniţii rămași printre ei, fie de popoare vecine şi au abandonat slujirea sacră. În libertate,
de regulă, oamenii părăsesc pe Dumnezeu, dovadă situaţia Occidentului, Europei şi Americii, ţări care sunt
cu o populaţie de peste 90% creştină. Unul dintre politicienii Statelor Unite afirma: „Ce atâta, cu Dumnezeu
sau fără Dumnezeu, este tot una”, iar un om de rând, care o ducea bine a spus: „La ce-mi trebuie mie
Dumnezeu, am ce-mi trebuie, sunt sănătos, ce să fac cu El?” De aceea se ruga înţeleptul în Proverbele 30:9:
„Ca nu cumva, în belşug, să mă lepăd de Tine, şi să zic: „Cine este Domnul?”…”. Aceasta-i slăbiciunea
umană. Dacă oamenii au tot ce le trebuie, nu sunt interesaţi de Dumnezeu. Când au tot ce vor la discreţie, nu
se îndeletnicesc cu rugăciunea şi cu alte activități sfinte.
Problema se complică prin faptul că atunci când omul părăseşte pe Domnul, va sluji altor
dumnezei, adică va avea alte înclinaţii, alte pasiuni spirituale. Omul nu poate trăi fără Dumnezeu, fără
să aibă o înclinaţie religioasă. De aceea, evreii au adoptat alte slujiri idolatre, numai că Dumnezeu, în
mod special în relaţia Sa cu Israelul, nu i-a lăsat de capul lor decât o vreme, pentru că avea un plan cu
ei. Atunci când oamenii îl părăseau, Dumnezeu îşi restrângea binecuvântarea și ocrotirea Lui, ca să
simtă lipsa ajutorului Său. „Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Israel şi i-a vândut în mâinile
filistenilor şi în mâinile fiilor lui Amon. Ei au apăsat şi au asuprit pe copiii lui Israel în vremea aceea
optsprezece ani şi anume: pe toţi copiii lui Israel care erau de cealaltă parte a Iordanului în ţara amoriţilor
în Galaad. Fiii lui Amon au trecut Iordanul ca să se bată şi împotriva lui Iuda, împotriva lui Beniamin şi
împotriva casei lui Efraim. Şi Israel era într-o mare strâmtorare.” (Judecătorii 10:7-9) Deşi o parte dintre ei
erau deja robi, nu s-au trezit. Abia când era să ajungă toţi robi, au recunoscut că sunt vinovaţi. Când s-au
văzut evreii în această strâmtorare totală, au apelat la Dumnezeu. Stările acestea le putem observa uşor în
familie. Dacă-i lăsăm pe copii de capul lor, fac de toate, dar dacă încercăm să luăm măsuri şi să le
restrângem libertatea, atunci îşi pun semne de întrebare; dar cu măsuri uşoare nu se trezesc, până nu li se iau
drepturile.
Din istorie înţelegem că Dumnezeu oferă vremuri de libertate pentru că le dorim şi în primul rând, El
nu vrea ca toată viaţa să o ducem în necazuri şi chin. Dumnezeu vrea să avem ani de belşug, de
binecuvântare, să ne bucurăm de ceea ce ne-a dat, dar se observă şi din realitatea noastră românească de după
revoluţie, că oamenii în libertate, în prosperitate, se îndepărtează de Dumnezeu. O răresc cu biserica, o
slăbesc cu rugăciunile şi încet, încet, alte pasiuni spirituale le iau locul. Fiindcă Dumnezeu nu vrea să ne
părăsească şi nu vrea să ne pierdem, ne trimite fel şi fel de forme de constrângere, de pedepse, ca să ne
trezim.

B. Evoluţia evreilor în vremuri de strâmtorare

„Copiii lui Israel au strigat către Domnul şi au zis: „Am păcătuit împotriva Ta, căci am părăsit pe
Dumnezeul nostru şi am slujit baalilor.” (Judecătorii 10:10) Aceasta este atitudinea generală şi particulară a
fiecărui individ. Să ne amintim și de fiul risipitor. Când a avut avere, a dus o viaţă destrăbălată, dar când a
ajuns în strâmtorare şi nu a mai avut ce să mănânce, nu a mai avut niciun prieten, s-a gândit că are tată. Şi-a
venit în fire şi a decis să se întoarcă acasă la el. Aici, o naţiune întreagă a trebuit să se smerească. Putem să
observăm din răspunsul dat de Dumnezeu, că El aştepta să-i vadă pe evrei cum se întorc de la apostazie și
idolatrie și imediat le-a răspuns: „Domnul a zis copiilor lui Israel: „Nu v-am izbăvit Eu de egipteni, de
amoriţi, de fiii lui Amon şi de filisteni? Şi când v-au apăsat sidoniţii, Amalec şi Maon şi aţi strigat către
Mine, nu v-am izbăvit Eu din mâinile lor? Dar voi M-aţi părăsit şi aţi slujit altor dumnezei. De aceea nu vă
voi mai izbăvi. Duceţi-vă şi chemaţi pe dumnezeii pe care i-aţi ales; ei să vă izbăvească în vremea
strâmtorării voastre!” (Judecătorii 10:11-14) Ce răspuns dureros! Să ştiţi că Dumnezeu are o limită a răbdării
şi la un moment dat leapădă fără părere de rău.
Observăm însă în Scriptură că atunci când oamenii se smeresc pe deplin, Dumnezeu este bun
şi se lasă înduplecat. Dumnezeu se îndură de oameni ca un tată de copiii lui, căci ştie ce slăbiciuni are ființa
creată din pământ (Psalmul 103:13-14). Când au ajuns în criză, „copiii lui Israel au zis Domnului: „Am
păcătuit, fă-ne ce-Ţi va plăcea. Numai izbăveşte-ne astăzi!” (Judecătorii 10:15) Cu alte cuvinte, să nu avem
pretenţii să ne ierte fără pedeapsă, dar măcar să nu ne abandoneze. După această cerere specială, au revenit la
slujirea sfântă şi au renunţat la idolatrie. „Şi au scos dumnezeii străini din mijlocul lor şi au slujit Domnului.
El S-a îndurat de suferinţele lui Israel. Fiii lui Amon s-au strâns şi au tăbărât în Galaad şi copiii lui Israel s-
au strâns şi au tăbărât la Miţpa” (Judecătorii 10:16-17) Vă rog să vă imaginaţi ce era atunci în Israel şi ce a
fost altădată în Ninive, când împăratul a emis un decret de pocăință generală și au început să se roage cu toții
implorând îndurarea divină. Imaginaţi-vă că dacă era un loc unde se vindea băutură şi diferite locuri de
distracţie; toate îşi schimbaseră obiectul de activitate. Evreii care se întâlneau unii cu alţii îşi ziceau: „Am
scos toţi idolii afară, haideţi să ne rugăm și să postim, cerând mila Dumnezeului nostru!” O adevărată
reformă, printr-o pocăinţă curată ne lipsește. Deși se predică pentru pocăinţă, când trebuie să aplice aceste
adevăruri, oamenii nu sunt deschiși pentru o reformă serioasă. La rugăciunea de încheiere a unei slujbe, un
frate mai bătrân se ruga cu lacrimi şi zicea: „Doamne, adu vremea să mergem acasă şi să punem în practică
ce-am învăţat astăzi”.
Evreii au luat această hotărâre la limita răbdării, în necaz, în durere. Vreţi să ne lase Dumnezeu până
în această ultimă fază şi atunci să ne pocăim? Sau luăm hotărâri de pocăinţă cât este încă libertate, când
Dumnezeu recurge doar la măsuri mai uşoare de constrângere. Trebuie să ajungem la înțelegerea și
împlinirea acestui verset: „Au scos dumnezeii străini din mijlocul lor şi au slujit Domnului.” Idolii nu le
permiteau să slujească Domnului. Vorbind în mod practic, ei ar fi trebuit să meargă la Ierusalim de trei ori pe
an, să mulţumească Domnului, să-şi ducă zeciuielile, să se bucure și să-și împartă darurile cu leviţii, cu
orfanii și străinii, într-un mediu sfânt, dar ei nu mai simţeau nevoia pentru astfel de lucrări sfinte, căci aveau
serbările și întâlnirile lor păcătoase.
Acum trebuia ca, dintr-odată, să schimbe locurile de adunare. După cum scrie în Psalmul 1,
păcătoşii nu pot ţinea capul sus în adunarea celor neprihăniţi, ei se simt bine în părtăşia glumelor
batjocoritoare. Când ne întoarcem spre Dumnezeu, locul discuţiilor, de la politică până la sărăcie şi invers,
este luat de discuţii sfinte şi de rugăciune. Când ne-am schimbat comportamentul înseamnă că ne-am
întors la Dumnezeu şi Îi slujim. Accentul cade pe a sluji Domnului. Aceasta dovedeşte cu adevărat
iubirea şi ataşamentul nostru faţă de El.
Îmi amintesc de un mesaj din partea Domnului în care se cerea să oferim Domnului în fiecare zi o
oră de rugăciune. Hai să fim sinceri! Este mult o oră din 24 de ore? Dacă adunăm alte lucruri, care nu sunt
obligatorii și necesare gospodăriei, sau aferente serviciului şi problemelor de familie, s-ar putea să fie mai
mult de o oră: 10 minute cu citirea unui ziar, 15 minute de discuţii inutile la telefon, 10 minute ascultând
ştiri, 20 de minute de discuții în stradă sau la o cafea etc. Dacă ne vom verifica orarul vom vedea de fapt cui
slujim. Dacă slujirea noastră înaintea Domnului este înlocuită cu altceva, este cazul să ne întoarcem la El cu
smerenie. Doamne, ajută-ne să ne revenim până nu vin necazuri mari! Este ceva obișnuit ca în situaţii de
necaz: un accident, o boală, o vreme de sărăcie și cei nepocăiţi din familie să postească şi să se roage.
Oamenii, la necaz ştiu regula, apelează la Dumnezeu să-i scape, dar regula sfântă nu-i leac de necaz, ci un
mod de viaţă. Dacă slujim Domnului numai la necaz, suntem ca nişte oameni care vor să știe de soţiile doar
atunci când au nevoie de serviciile lor, în rest să fie liberi şi independenţi. Noi trebuie să fim legaţi de
Domnul chiar mai mult decât suntem legaţi de partenerul din familie. La fel copiii, când vor mâncare sau se
accidentează, imediat vin în casă de la joacă, dar dacă nu au nevoi, rămân mai mult pe afară sau, mai nou, la
computer. Acestea toate atestă slăbiciuni și copilării, de care Domnul vrea să ne vindece.
Să observăm că pe lângă această stare generală de pocăinţă, mai era nevoie de un conducător:
„Poporul şi căpeteniile Galaadului şi-au zis unul altuia: „Cine este omul care va începe lupta împotriva
fiilor lui Amon? El va fi căpetenia tuturor locuitorilor Galaadului.” (Judecătorii 10:18) Era o vreme de
apostazie și greu era de găsit un sfânt viteaz, așa se face că Iefta a ajuns să fie liderul lor. „ Ei au zis lui Iefta:
«Vino de fii căpetenia noastră şi să batem pe fiii lui Amon». Iefta a răspuns bătrânilor Galaadului: «Nu m-
aţi urât voi şi nu m-aţi izgonit voi din casa tatălui meu? Pentru ce veniţi la mine acum când sunteţi în
strâmtorare?» Bătrânii Galaadului au zis lui Iefta: «Ne întoarcem la tine acum, ca să mergi cu noi, să baţi
pe fiii lui Amon şi să fii căpetenia noastră, căpetenia tuturor locuitorilor Galaadului». Iefta a răspuns
bătrânilor Galaadului: «Dacă mă aduceţi înapoi ca să bat pe fiii lui Amon şi dacă Domnul îi va da înaintea
mea, voi fi eu oare căpetenia voastră?» Bătrânii Galaadului au zis lui Iefta: «Domnul să ne audă şi să
judece, dacă nu vom face ce spui.»” (Judecătorii 11:6-10) Acum toţi erau cu Domnul în gură, căci aveau
nevoie ca El să ridice un om prin care să-i scape şi cel găsit la îndemână a fost Iefta.

II. EVENIMENTE DIN VIAŢA LUI IEFTA

A. În familie

Privind în Biblie, observăm originea sa familială a fost imorală. „Iefta, galaaditul, era un om viteaz.
El era fiul unei curve. Galaad născuse pe Iefta. Nevasta lui Galaad i-a născut fii, care, făcându-se mari, au
izgonit pe Iefta şi i-au zis: «Tu nu vei avea moştenire în casa tatălui nostru, căci eşti fiul unei alte femei». Şi
Iefta a fugit de la fraţii lui şi a locuit în ţara Tob. Nişte oameni fără căpătâi s-au strâns la Iefta şi făceau
plimbări cu el.” (Judecătorii 11:1-3) Iefta avea capacităţi fizice, poate şi intelectuale, era abil, dar originea lui
i-a umbrit vitejia. Când întâlnim un om dintr-o familie destrămată sau născut din flori, parcă dintr-odată nu-l
privim la fel ca pe altul. Să nu uităm însă, că Dumnezeu nu leapădă pe nimeni din cauza originii sale, de care
nu este răspunzător. În orice neam și orice familie poate fi un om pe care Dumnezeu îl poate folosi în
lucrările Sale.
Stilul impulsiv şi vitejia lui Iefta l-au evidenţiat. Îl ştiau toţi că este un om cu capacităţi deosebite.
Nişte oameni fără căpătâi, care nu lucrau, nu aveau o locaţie fixă, s-au strâns la Iefta şi făceau plimbări cu el.
În altă traducere scrie că „prădau”, adică atacau locuitorii din jur, poate pe canaaniţi. Făceau şi un lucru bun
prin aceasta, căci canaaniţii trebuiau nimiciţi datorită imoralității lor accentuate, dar ei nu o făceau ca să
asculte de Domnul. Pentru ei era o plăcere sau poate o necesitate de dobândire a traiului familiilor lor. Iefta
era ca un om plecat din ţară care se unise cu alţi tineri și comiteau diverse ilegalități.
„După câtva timp, fiii lui Amon au pornit cu război împotriva lui Israel. Şi pe când fiii lui Amon
făceau război cu Israel, bătrânii Galaadului s-au dus să caute pe Iefta din ţara Tob. Şi Iefta a pornit cu
bătrânii Galaadului... Poporul l-a pus în fruntea lui, şi l-a aşezat căpetenie şi Iefta a spus din nou înaintea
Domnului, la Miţpa, toate cuvintele pe care le rostise.” (Judecătorii 11:4-11) Peste un popor credincios nu-i
corect să fie căpetenie un om care a făcut de toate şi acum, mare minune, Domnul îl cheamă să fie predicator
şi proroc. Pentru astfel de lucrări, Domnul a crescut unul în mijlocul lor, credincios ca şi ei, unul care a fost
prezent în toate necazurile, care a participat la toate adunările. Dar când avem o masă de oameni care au fost
păcătoși notorii, tot dintre ei trebuie să pună Dumnezeu pe unul, nu o să coboare un înger din cer. Domnul
va alege pe unul dintre ei, care vrea să se pocăiască din toată inima şi să-i conducă și pe ceilalți la adevăr.
Astfel, citeam că la o evanghelizare a lui John Wesley s-au adunat minerii cu un şef de bandă, care zicea: „Îl
lovim pe predicatorul aceasta ca altădată să nu mai vină la noi”. Dar în timp ce asculta predica, Domnul i-a
cercetat inima şi când nerăbdător unul a zis: „John, dă comanda!”, a primit un răspuns surprinzător: „Să nu
mişte unul, toţi stăm aici şi ne pocăim!”. În asemenea situaţii, Dumnezeu foloseşte câte un Iefta, dar nu uitaţi,
el este potrivit numai pentru a conduce oameni ca el.
Cunosc în ţară un om care în tinereţe a fost sportiv şi la propriu şi la figurat. Domnul l-a cercetat şi i-
a spus că este ultima dată când îi vorbește. Iniţial nu a crezut şi a zis: „Cum să mor, am sănătate, am grijă de
mine, o să fiu atent în circulaţie”. Dar într-o noapte i-a murit un prieten stând în pat, după ce seara fuseseră
împreună la unul din localurile păcătoase, pe care le avea. Atunci i-a fost frică de Dumnezeu și a hotărât să se
pocăiască, dar nu i-a fost uşor, căci un om care a fost prins de multe vicii, are un drum lung până se
eliberează de toate obiceiurile rele. Nu e numai cum întorci o pagină, trebuie să răsfoieşti un dosar întreg şi
să completezi pagină cu pagină. Îl apreciez pe acel frate pentru că a zis: „Eu pot să predic, îmi place să
cercetez Cuvântul Domnului, dar eu nu sunt demn să fiu conducătorul fraţilor care au rămas în biserică şi s-
au rugat pentru mine în timp ce eu umblam prin lume.
Privind în viaţa de familie a lui Iefta, el a rămas cu slăbiciunea impulsivităţii, căci n-avea maturitate
spirituală. „Iefta a făcut o juruinţă Domnului şi a zis: «Dacă vei da în mâinile mele pe fiii lui Amon, oricine
va ieşi pe porţile casei mele înaintea mea, la întoarcerea mea fericită de la fiii lui Amon, va fi închinat
Domnului şi-l voi aduce ca ardere de tot.»” (Judecătorii 11:30-31) Observăm de aici ce gândire avea, numai
că juruinţa aceasta pripită l-a costat. „Iefta s-a întors acasă la Miţpa. Şi iată că fiica sa i-a ieşit înainte cu
timpane şi jocuri. Ea era singurul lui copil; n-avea fii şi nici altă fată. Cum a văzut-o, el şi-a rupt hainele şi
a zis: «Ah! fata mea! adânc mă loveşti şi mă tulburi! Am făcut o juruinţă Domnului şi n-o pot întoarce.»”
(Judecătorii 11:34-35) Iată că odată Iefta ce s-a dedicat Domnului pentru a-I sluji, alături de cei din Israel
care au înțeles nevoia de pocăință, respecta cerințele unui jurământ, chiar în paguba lui. Observaţi ce
categorică a fost hotărârea lui? În pocăinţa lui totală, chiar radicală, pentru că nu avea o bază spirituală, a luat
hotărâri pripite. Un om în râvna lui, poate zice uşor: „Dacă mai păcătuiesc, ţin 40 de zile post”, dar poate el
nu a ţinut nici 7 zile să vadă cum este.
Iată şi atitudinea, la fel de categorică, a fiicei lui Iefta: „Ea i-a zis: «Tată, ai făcut o juruinţă
Domnului, fă-mi potrivit cu ceea ce ţi-a ieşit din gură, acum când Domnul te-a răzbunat pe vrăjmaşii tăi, pe
fiii lui Amon». Şi ea a zis tatălui său: «Atât îngăduie-mi: lasă-mă slobodă două luni, ca să mă duc să mă
pogor în munţi şi să-mi plâng fecioria cu tovarăşele mele». El a răspuns: «Du-te!» Şi a lăsat-o slobodă două
luni. Ea s-a dus cu tovarăşele ei şi şi-a plâns fecioria pe munţi. După cele două luni, s-a întors la tatăl ei şi
el a împlinit cu ea juruinţa pe care o făcuse. Ea nu cunoscuse împreunarea cu bărbat. De atunci s-a făcut în
Israel obiceiul că, în toţi anii, fetele lui Israel se duc să prăznuiască pe fiica lui Iefta, galaaditul, patru zile
pe an.” (Judecătorii 11:36-40) Aici se naşte întrebarea dacă a jertfit-o sau închinarea era un nazireat
permanent. Dacă privim contextul atitudinii lor radicale, putem înțelege jalea lui Iefta prin sacrificiul fiicei
lui. Oricum, juruința lui a fost necugetată și neindicată și gestul lui rămâne controversat, așa cum i-a fost
viața.
În privința juruinţelor, vreau să mai adaug un sfat biblic, ca nu cumva în momente de criză să facem
greşeli de nerecuperat. „Dacă ai făcut o juruinţă lui Dumnezeu, nu zăbovi s-o împlineşti, căci Lui nu-I plac
cei fără minte; de aceea împlineşte juruinţa, pe care ai făcut-o. Mai bine să nu faci nici o juruinţă, decât să
faci o juruinţă şi să n-o împlineşti.” (Eclesiastul 5:4-5) Să privim cu greutate toate vorbele ce le spunem, că
Dumnezeu ne taxează pentru toate lucrurile. „Nu lăsa gura să te bage în păcat şi nu zice înaintea trimisului
lui Dumnezeu: «M-am pripit». Pentru ce să Se mânie Dumnezeu din pricina cuvintelor tale şi să nimicească
lucrarea mâinilor tale?” (Eclesiastul 5:6) Un cuvânt dat trebuie respectat pentru totdeauna. Iosua şi
căpeteniile evreilor au făgăduit gabaoniţilor că nu-i omoară. După ani de zile, Saul a vrut să-i omoare şi
Dumnezeu, drept pedeapsă, a trimis foamete în ţară. Să ştiţi că unele pedepse vor veni peste noi pentru că nu
ne respectăm cuvântul dat, cuvânt pe care puteam să nu-l spunem. Iefta a avut o singură fiică şi şi-a muşcat
buzele pentru că a rostit aceea juruinţă.

B. În activitatea de judecător

Să mai învăţăm din viaţa lui Iefta, privind la discuţiile ce le-a avut cu fiii lui Amon, în războiul
diplomatic şi apoi în războiul fizic. „Iefta a trimis soli împăratului fiilor lui Amon, ca să-i spună: «Ce ai cu
mine de vii împotriva mea să faci război împotriva ţării mele?»” (Judecătorii 11:12) Trebuie să apreciem că
nu a pornit la război dintr-odată. Vedeţi şi astăzi cât de mult se negociază ori de câte ori apare un conflict
între state sau între alte entităţi şi grupări de oameni, să se rezolve totul pe cale diplomatică, prin înţelegere.
Scriptura spune să nu fim niciodată grabnici la mânie. Multe lucruri pot fi rezolvate prin discuţii, dând
explicaţii. Iefta le-a explicat amoniţilor: „Noi suntem aici de trei sute de ani, aceasta a fost ţara noastră pe
care ne-a dat-o Dumnezeu, noi n-am luat teritorii din ţara voastră. Când a venit din Egipt, Israelul a trecut
doar cu piciorul prin țara voastră, după ce ne-am cerut permisiunea pentru aceasta”. Dar zicea el în
continuare, potrivit Judecătorii 11:23-24: „Şi acum, când Domnul, Dumnezeul lui Israel, a izgonit pe amoriţi
dinaintea poporului Său Israel, tu să le stăpâneşti ţara? Oare ce-ţi dă în stăpânire dumnezeul tău Chemoş,
nu vei stăpâni? Şi tot ce ne-a dat în stăpânire Domnul, Dumnezeul nostru, înaintea noastră, noi să nu
stăpânim!” Iefta a zis în final: „Eu nu te-am supărat deloc şi rău te-ai purtat cu mine, făcându-mi război.
Domnul să judece lucrul acesta. El să fie astăzi judecător între fiii lui Israel şi fiii lui Amon. Împăratul fiilor
lui Amon n-a ascultat cuvintele pe care a trimis Iefta să i le spună.” (Judecătorii 11:27) Uneori, chiar în
biserică, se poate ajunge la conflicte. De exemplu, să fie două tabere; una să vrea o cale mai îngustă şi alta,
sub influenţa unor oameni lumeşti, să vrea o cale mai lată. Nu este îndicat ca într-un asemenea conflict să se
recurgă la un conflict deschis și nici la o separare grăbită. Dar este o legitimă apărare să aduci argumente în
favoarea crezului pe care îl susții. De ce să renunţăm la principii sfinte în favoarea unor principii vinovate?
Pentru că amoniții nu au acceptat realitatea repartiției divine asupra teritoriului lor și a evreilor s-a
declanșat războiul: „Duhul Domnului a venit peste Iefta. Iefta a străbătut Galaadul şi Manase; a trecut la
Miţpe în Galaad; şi din Miţpe din Galaad, a pornit împotriva fiilor lui Amon.” (Judecătorii 11:29) Aici a fost
momentul de culme a carierei militare şi de judecător a lui Iefta. Dumnezeu S-a folosit de el el și oamenii din
armata lui pentru că evreii s-au smerit înaintea Domnului. A fost nevoie de el pentru că a fost gata să se
sacrifice pentru poporul Domnului. Iată rezultatele războiului: „Le-a pricinuit o foarte mare înfrângere, de la
Aroer până spre Minit, loc care cuprindea douăzeci de cetăţi şi până la Abel-Cheramim. Şi fiii lui Amon au
fost smeriţi înaintea copiilor lui Israel. Iefta s-a întors acasă la Miţpa…” (Judecătorii 11:33-34) A fost o
mare biruinţă. De aceea, să nu vă miraţi dacă într-un necaz, în boală sau alte stări de criză, vedeți o rezolvare
favorabilă a problemei lor, căci dacă oamenii se smeresc, Domnul îi ascultă și le vine în ajutor. Domnul nu
ascultă pe păcătoşii care rămân sub păcat, dar dacă cineva se pocăieşte, Se îndură de el. Dar un om care a
fost lumesc înainte și s-a pocăit la necaz, iar acum e gata să se jertfească pentru Domnul, dacă nu este atent la
provocările celui rău, la ispită poate foarte uşor să cadă iar în păcat.
Vom vedea din Judecătorii 12 că evreii, în frunte cu Iefta, erau foarte slabi spiritual, așa încât spiritul
lor războinic s-a manifestat și împotriva fraților lor, care și ei, la rândul lor erau la fel de coruptibili la ispită:
„Bărbaţii lui Efraim s-au strâns, au pornit spre miază noapte şi au zis lui Iefta: „Pentru ce te-ai dus să baţi
pe fiii lui Amon, fără să ne fi chemat şi pe noi să mergem cu tine? Vrem să-ţi dăm foc casei şi să te ardem
împreună cu ea. Iefta le-a răspuns: «Eu şi poporul meu am avut mari certuri cu fiii lui Amon; şi când v-am
chemat, nu m-aţi scăpat din mâinile lor. Văzând că nu-mi vii în ajutor, mi-am pus viaţa în joc, şi am pornit
împotriva fiilor lui Amon. Domnul i-a dat în mâinile mele. Pentru ce vă suiţi dar azi împotriva mea ca să-mi
faceţi război?»” (Judecătorii 12:1-3) Vă amintiţi că fiii lui Efraim au mai avut o ceartă de genul acesta cu
Ghedeon, care s-a smerit şi i-a câștigat la pace cu înţelepciune, dar Iefta a procedat exact cum ar face un
pocăit slab, care ar răspunde cu indignare: „Da, aşa-mi spui? Tu vorbeşti? Am terminat cu tine!”. Şi, dintr-
odată, a fost scandalul pe rol. Ce trist, că atunci când Domnul i-a izbăvit de stăpânirea celor din jur, a început
războiul între ei. „Iefta a strâns pe toţi bărbaţii Galaadului şi a început lupta cu Efraim. Bărbaţii Galaadului
au bătut pe Efraim, pentru că efraimiţii ziceau: «Sunteţi nişte fugari ai lui Efraim! Galaadul este în mijlocul
lui Efraim, în mijlocul lui Manase!» Galaadiţii au pus mâna pe vadurile Iordanului dinspre Efraim. Şi când
unul din fugarii lui Efraim, zicea: «Lasă-mă să trec!» bărbaţii Galaadului îl întrebau: «Eşti efraimit?» Dacă
răspundea: «Nu», atunci îi ziceau: «Ei bine, zi Şibolet». Şi el zicea: «Sibolet», căci nu putea să-l spună bine.
Atunci bărbaţii Galaadului îl apucau, şi-l înjunghiau lângă vadurile Iordanului. Astfel au pierit în vremea
aceea patruzeci şi două de mii de bărbaţi din Efraim.” (Judecătorii 12:4-6) Așa se vede slăbiciunea unei
pocăinţe copilărești. Ce pagubă! Pentru ce? De la nişte vorbe, s-au omorât cu o altă vorbă. Iată cum ne putem
pocăi de idoli, de lucruri mari şi nu ne pocăim de vorbe rele, de lucruri mici. Este exact ce scrie în Coloseni
3:5-6 - „De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea, şi
lăcomia, care este o închinare la idoli. Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii
neascultării. Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de
vorbele ruşinoase, care v-ar putea ieşi din gură. Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul
cel vechi, cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul
Celui ce l-a făcut.” (Coloseni 3:8-9)
Doamne, ajută-ne să ne întoarcem cu toată inima spre Tine, ca atât cei care conduc, cât şi tot poporul
să trăiască în sfinţenie şi armonie. Când slujim Domnului cu adevărat, atunci este frumos în biserică și bine
în familie. După ce ne rugăm şi cântăm împreună, să rămână numai pace şi bucurie. Dar dacă dăm naştere la
vorbe nepotrivite și nechibzuite, chiar după ce ne-am pocăit de stările rele, iar se nasc vrăjmăşii şi de la
certuri de cuvinte se ajunge iar la conflicte majore. „Cine dintre voi este înţelept şi priceput? Să-şi arate,
prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blândeţea înţelepciunii! Dar dacă aveţi în inima voastră pizmă
amară şi un duh de ceartă, să nu vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului. Căci acolo unde este
pizmă şi duh de ceartă, este tulburare şi tot felul de fapte rele.” (Iacov 3:13-14, 16) Gândiţi-vă câte văduve
au rămas atunci în popor. De ce? De la o ceartă a unor oameni lipsiți de roada Duhului lui Dumnezeu.

ÎNCHEIERE

În concluzie, Iefta, acest om controversat, a fost folosit de Dumnezeu într-o vreme critică
pentru că s-a pus sub autoritatea lui Dumnezeu. A avut un moment de lepădare de sine. „Duhul
Domnului a venit peste Iefta…” (Judecătorii 11:29). Când? Când omul se goleşte de sine, când renunţă la
stările rele, când este gata să lase pe Dumnezeu să-i controleze viaţa. Dumnezeu să-i ajute şi pe cei care au
umblat fără căpătâi, să vină Duhul Domnului peste ei şi să fie de ajutor pentru alţii ca ei. Ştiţi care sunt
oamenii cei mai buni să se ocupe de copiii străzii? Unul care a fost şi el copilul străzii. Cine să se ocupe de
cei drogaţi? Unul care a fost şi el drogat, dar Domnul l-a eliberat. Iefta a fost bun să se ocupe de evreii care
aveau înainte aceeaşi stare ca şi el.
Dar în toate acestea trebuie să înţelegem că Dumnezeu are regulile Lui după care ne acceptă sau ne
leapădă, ne pedepseşte sau ne izbăveşte. Dumnezeu îi primeşte pe toţi, dar nu-i uşor să te pocăieşti, nici să te
menţii. Dumnezeu ne ajută, dar numai dacă acceptăm să-I slujim din toată inima şi dacă vom rămâne în
veghere.
Doamne, ajută-ne să creștem spre desăvârșire, ca nu cumva să apară lupte sau alte stări păcătoase
care să-şi pună din nou amprenta peste noi. Dacă ne-am întors la Dumnezeu, să o rupem total cu trecutul şi
să-I slujim cu dragă inimă, căci El poate să aducă peste noi vremuri de libertate și de bunăstare, pentru a fi
vrednici să moștenim Canaanul făgăduit. A Domnului să fie slava în veci! Amin.
Samson – omul tare între bărbaţi şi slab între femei

INTRODUCERE
1. Samson a fost omul pregătit de Dumnezeu şi de părinţi pentru eliberarea Israelului de sub filisteni
(Judecătorii 13:3-5, 13-16, 23-25).
2. Samson a fost omul tare prin forţa fizică, dar slab prin rezistenţa la ispita feminină (Judecătorii 16:14-17).

I. ISPRĂVILE LUI SAMSON (de unul singur)


A. În timpul vieţii (perioada părului lung - Judecătorii 16:17)
1. Uciderea unui leu şi schingiuirea a sute de vulpi (Judecătorii 14:5-6; 15:4-5; 2 Samuel 23:20).
2. Omorârea a zeci şi sute de filisteni (Judecătorii 14:19; 15:8-19).
3. Demonstraţii de forţă în faţa filistenilor (Judecătorii 16:3-14).
B. În timpul detenţiei (la moarte)
1. Prima încercare nereuşită (Judecătorii 16:20-21; Romani 11:29).
2. Ultima încercare reuşită (Judecătorii 16:26-30).

II. GREŞELILE LUI SAMSON


A. În căsătorie
1. Nu a încheiat căsătoria pe principii biblice, ci cu alte scopuri (Judecătorii 14:1-4, 7; 15:1-2; Isaia 1:10-15).
2. A organizat un ospăţ în compania filistenilor, pe parcursul căruia s-a evidenţiat slăbiciunea lui Samson
(Judecătorii 14:14-20).
3. Viaţa lui s-a desfăşurat între prima şi ultima petrecere. De două ori a coborât casa tatălui său în Filistia, cu
el şi după trupul lui cel tare, învins de cel slab - femeia (Judecătorii 14:5, 10; 16:23-25, 31).
B. În viaţa adulteră
1. Incidentul imoral din Gaza (Judecătorii 16:1-3)=.
2. Dalila – femeia iubită, din valea Sorec – procesul aflării / divulgării secretului puterii (Judecătorii 16:4, 6-
14) sub provocarea domnitorilor (Judecătorii 14:15; 18:5).

ÎNCHEIERE
1. Samson are o imagine pozitivă a vieţii şi a activităţii lui – vitejiile (Judecătorii 15:18-20).
2. Samson are însă şi o imagine negativă – înduplecarea prin iubire (Judecătorii 16:4, 16; Deuteronom 7:3-4;
Proverbele 7:24-27; 1 Împăraţi 11:1-4).
INTRODUCERE

Privind la naşterea lui Samson, se înţelege foarte clar, că el a fost pregătit de Dumnezeu şi de
părinţi pentru eliberarea Israelului de sub filisteni. Înainte de naşterea lui, Domnul a vorbit familiei
lui de două ori: „Îngerul Domnului S-a arătat femeii şi i-a zis: «Iată că tu eşti stearpă şi n-ai copii; dar vei
rămâne însărcinată şi vei naşte un fiu. Acum ia bine seama, să nu bei nici vin, nici băutură tare şi să nu
mănânci nimic necurat. Căci vei rămâne însărcinată şi vei naşte un fiu. Briciul nu va trece peste capul lui,
pentru că acest copil va fi închinat lui Dumnezeu din pântecele mamei lui şi el va începe să izbăvească pe
Israel din mâna filistenilor.»” (Judecătorii 13:3-5) Aceasta a fost făgăduinţa în primul enunţ şi reluată la a
doua arătare. „Îngerul Domnului a răspuns lui Manoah: «Femeia să se ferească de tot ce i-am spus. Să nu
guste nici un rod din viţă, să nu bea nici vin, nici băutură tare şi să nu mănânce nimic necurat; să păzească
tot ce i-am poruncit». Manoah a zis Îngerului Domnului: «Îngăduie-mi să Te opresc şi să-Ţi pregătesc un
ied». Îngerul Domnului a răspuns lui Manoah: «Chiar dacă M-ai opri, n-aş mânca din bucatele tale; dar
dacă vrei să aduci o ardere de tot, s-o aduci Domnului». Manoah nu ştia că este Îngerul Domnului. ”
(Judecătorii 13:13-16)
Din aceste mesaje cereşti, ne putem da seama ce loc important a ocupat Samson în planul lui
Dumnezeu. Pentru el a fost delegat Îngerul Domnului, care a revenit şi a menţionat anumite condiţii
spirituale şi alimentare pentru mama lui. Iar din cererea lui Manoah de a aduce o jertfă Domnului înţeleg
dorinţa lui pentru îndeplinirea acestui plan dumnezeiesc, deşi imaginea supranaturală l-a înfricoşat pe el mai
mult decât pe soţia lui: „Nevastă-sa i-a răspuns: «Dacă ar fi vrut Domnul să ne omoare, n-ar fi primit din
mâinile noastre arderea de tot şi darul de mâncare, nu ne-ar fi arătat toate acestea şi nu ne-ar fi făcut să
auzim acum asemenea lucruri». Femeia a născut un fiu şi i-a pus numele Samson. Copilul a crescut şi
Domnul l-a binecuvântat. Şi Duhul Domnului a început să-l mişte la Mahane-Dan, între Ţorea şi Eştaol. ”
(Judecătorii 13:23-25) Iată că Dumnezeu, cel care veghează pentru îndeplinirea planurilor, a lucrărilor sale, a
trecut la realizarea lor imediat ce copilul s-a născut. Domnul l-a binecuvântat potrivit cu promisiunea şi
planul Său. Posibil să fi avut o dezvoltare fizică deosebită şi o sănătate perfectă, dar ceea ce l-a făcut
deosebit, a fost Duhul Domnului.
Samson a început să fie special încă din copilărie: „Duhul Domnului a început să-l mişte”. În viaţa
lui se vedea cercetarea Duhului lui Dumnezeu, prezenţa sfântă şi puterea divină. Amintiţi-vă de prorocul Ilie,
pe care Duhul Domnului îl ducea dintr-un loc în altul sau de teleportarea evanghelistului Filip. Există diferite
manifestări ale puterii lui Dumnezeu, în funcţie de scopurile Sale.
Tânărul Samson a fost foarte tare prin forţa fizică, dar foarte slab la ispita feminină. Această
dublă evidenţă reiese foarte clar din episodul tragic prezentat în Judecătorii 16:14-17 - „Şi ea (Dalila)
le-a pironit cu un cui de lemn în pământ. Apoi i-a zis: «Filistenii sunt asupra ta, Samson!» Şi el s-a trezit
din somn şi a smuls cuiul de lemn din pământ cu urzeală cu tot. Ea i-a zis: «Cum poţi spune: «Te
iubesc!» când inima ta nu este cu mine? Iată că de trei ori ţi-ai bătut joc de mine şi nu mi-ai spus de
unde-ţi vine puterea ta cea mare». Fiindcă ea îl necăjea şi-l chinuia în fiecare zi cu stăruinţele ei, sufletul
i s-a umplut de o nelinişte de moarte. Şi-a deschis toată inima faţă de ea şi i-a zis: «Briciul n-a trecut
peste capul meu, pentru că sunt închinat Domnului din pântecele maicii mele. Dacă aş fi ras, puterea m-
ar părăsi, aş slăbi şi aş fi ca orice alt om»”. Temerea lui s-a adeverit, de aceea vom urmări pe parcursul
celor scrise de la capitolul 14 la 16, cum s-a întâmplat şi care au fost cauzele pentru care Samson, omul cu o
chemare specială, a ajuns o victimă, pentru a putea extrage învăţăturile necesare slujirii noastre.
Mai întâi, vom observa isprăvile lui Samson şi apoi vom analiza greşelile lui Samson. Uneori ne
izbesc isprăvile şi faptele de vitejie, realizările, ce se desfăşoară în viaţa unor oameni, în paralel, sau pe
fondul unor greşeli, al căror efect nu va rămâne în timp neobservat şi care duc în final la faliment.

I. ISPRĂVILE LUI SAMSON

Se observă că manifestările puterii lui Samson au fost de unul singur. El a fost omul foarte puternic,
dar solitar.

A. În timpul vieţii (perioada părului lung)

Să urmărim mai întâi uciderea unui leu: „Samson s-a coborât împreună cu tatăl său şi cu mama sa
la Timna. Când au ajuns la viile din Timna, iată că i-a ieşit înainte un leu tânăr mugind. Duhul Domnului a
venit peste Samson şi, fără să aibă ceva în mână, Samson a sfâşiat pe leu cum se sfâşie un ied. N-a spus
tatălui său şi mamei sale ce făcuse.” (Judecătorii 14:5-6) Leii tineri sunt foarte periculoşi datorită vigorii lor,
totuşi, Samson l-a răpus. Este clar că a fost prezentă puterea divină pe moment în viaţa lui şi el a uzat de ea,
omorând leul.
Dacă ar fi să analizăm faptul în sine, nu ştim exact de ce i-a ieşit acel leu în cale. Privind la alte
situaţii din Scriptură, leii sau alte animale sălbatice aveau fiecare o adresă precisă, căci nici chiar animalele
nu umblă de capul lor, ci execută nişte ordine. Este posibil ca pentru Samson să fi fost o oprire, un obstacol
ca pentru Balaam, dar peste care a trecut. Această opinie rămâne ca o variantă posibilă asupra căreia nu
insist.
În continuare, să vedem o altă ispravă în lumea animală: schingiuirea a sute de vulpi. „Samson a
plecat. A prins trei sute de vulpi şi a luat nişte făclii: apoi a legat vulpile coadă de coadă şi a pus câte o
făclie între cele două cozi, la mijloc. A aprins făcliile, a dat drumul vulpilor în grânele filistenilor şi a aprins
astfel atât stogurile de snopi, cât şi grâul care era în picioare, ba încă şi grădinile de măslini.” (Judecătorii
15:4-5) Acest incendiu a cauzat moartea animalelor şi a distrus o parte din agricultura filistenilor. Numai o
putere supranaturală l-a capacitat să poată face aşa ceva. Noi, ca oameni obişnuiţi, uneori ne trudim din greu
şi cu un animal domestic să îl prindem şi să îl înjugăm, iar el a reuşit să prindă trei sute de vulpi vii şi încă să
le aşeze pe toate ca într-o armată specială. Putem să ne gândim şi aici, aşa cum spuneam despre leu, că
animalele pot fi controlate şi ele execută ordinele puterii divine. Aşa s-a întâmplat şi în cazul lui Daniel, când
Dumnezeu a trimis un înger care n-a lăsat felinele din groapă să-l atace. Dumnezeu stăpâneşte lumea fizică şi
lumea spirituală. În acest control divin este interesant felul în care controlează animalele. El cârmuieşte şi o
invazie de lăcuste şi evenimentele din natură, urmărind chiar şi plantele în dezvoltarea lor. Dar nu-i de mirare
când Dumnezeu realizează ceva neobişnuit, căci tot El a pus în mod permanent înţelepciune în toate. De
exemplu, albinele sunt vitale pentru întreţinerea vieţii pe pământ, iar inteligenţa lor este uimitoare. Privind la
toate lucrurile de sub soare în desfăşurarea lor, înţelegem că nu „este ceva prea greu pentru Domnul” .
Dumnezeul nostru este atotputernic. Slăvit să fie în veci!
Să privim acum la o altă ispravă, pe care Samson a făcut-o în a şaptea zi a ospăţului său. „Duhul
Domnului a venit peste el şi s-a coborât la Ascalon. Acolo a ucis treizeci de oameni, le-a luat hainele şi a dat
hainele de schimb celor ce dezlegaseră ghicitoarea. Era aprins de mânie şi s-a suit la casa tatălui său. ”
(Judecătorii 14:19) Probabil că atunci când venea Duhul Domnului peste el, cu acea forţă supranaturală, era
pornit ca într-o mânie care îi supradoza capacităţile. Fenomenul de sporire a puterii fizice a unui om, evident
nu la capacitatea supranaturală la care a fost folosit Samson, se observă când un om este cuprins de o
tensiune specială, degajând o forţă mai mare decât în condiţii obişnuite. În acest caz, nu ştim cum i-a omorât
pe filisteni, dar din Judecătorii 15:8, atunci când s-a răzbunat pe ei pentru soţia lui şi casa ei, aflăm că: „ I-a
bătut aspru, pe spate şi pe pântece; apoi s-a coborât şi a locuit în crăpătura stâncii Etam.” De bună seamă i-
a bătut rău de tot. După acest eveniment, filistenii au venit în Israel şi profitând de faptul că evreii erau
supuşii lor, le-au cerut să-l predea pe Samson. Bărbaţii lui Iuda, din frică sau din obligaţie de vasalitate, i-au
zis lui Samson: „…«Nu ştii că filistenii stăpânesc peste noi? Ce ne-ai făcut deci?»…Ei i-au zis: «Noi ne-am
pogorât să te legăm, ca să te dăm în mâinile filistenilor». Samson le-a zis: «Juraţi-mi că nu mă veţi omorî».
Ei au răspuns: «Nu; vrem numai să te legăm şi să te dăm în mâinile lor, dar nu te vom omorî». Şi l-au legat
cu două funii noi şi l-au scos din stâncă. Când a ajuns la Lehi, filistenii au început să strige de bucurie
înaintea lui. Atunci Duhul Domnului a venit peste el. Funiile pe care le avea la braţe s-au făcut ca nişte fire
de in ars în foc şi legăturile i-au căzut de pe mâini. El a găsit o falcă de măgar neuscată încă, a întins mâna
şi a luat-o şi a ucis cu ea o mie de oameni. Şi Samson a zis: «Cu o falcă de măgar, o grămadă, două
grămezi; Cu o falcă de măgar, am ucis o mie de oameni». După ce a isprăvit de vorbit, a aruncat falca din
mână. Şi locul acela s-a numit Ramat-Lehi (Aruncarea fălcii). Fiindu-i foarte sete, a strigat către Domnul şi
a zis: «Tu ai îngăduit prin mâna robului Tău, această mare izbăvire şi acum să mor de sete, şi să cad în
mâinile celor netăiaţi împrejur?» Dumnezeu a despicat crăpătura stâncii din Lehi şi a ieşit apă din ea.
Samson a băut, duhul i s-a întremat şi s-a înviorat. De aceea s-a numit izvorul acela En-Hacore (Izvorul
celui ce strigă); el este şi astăzi la Lehi.” (Judecătorii 15:11-19) Observaţi că el nu tot timpul dispunea de
acea forţă uriaşă, ci doar când venea Duhul lui Dumnezeu peste el.
Putem să amintim aici imaginea contrastantă a demonizatului din Gadara (Marcu 5), căci şi puterea
diavolului este mare. Îl legau cu obezi şi cu cătuşe şi le rupea pe toate, neputând fi ţinut nici de forţa
cumulată a mai multor bărbaţi. Trebuie însă ştiut că doar puterea divină este atotputernică, în contextul
observaţiilor privitoare la superoritatea lumii spirituale asupra celei fizice. Îngerii au scos pe ucenici şi pe
Petru din închisoare, nu au avut nevoie de chei pentru a descuia şi deschide uşile.
Samson a făcut şi alte demonstraţii de forţă, în faţa filistenilor, care s-au soldat cu pagube şi
pierderi de vieţi omeneşti. Când s-a dus la Gaza, „Samson a rămas culcat până la miezul nopţii. Pe la
miezul nopţii, s-a sculat, şi a apucat porţile cetăţii cu amândoi stâlpii, le-a scos împreună cu zăvorul, le-a
pus pe umeri şi le-a dus pe vârful muntelui din faţa Hebronului.” (Judecătorii 16:3) Apoi a urmat acele
demonstraţii repetate în compania Dalilei, când a fost legat cu şapte funii noi, apoi cu funii care nu au
fost întrebuinţate niciodată, iar după aceea a fost legat cu părul în urzeala ţesăturii. Trei demonstraţii
de forţă reuşite, deşi trăia în curvie. Un fenomen greu de explicat, dar posibil, căci numai la a patra
demonstraţie, Duhul Domnului l-a părăsit.
Cu enumerarea isprăvilor lui nu vreau să înţelegem greşit aceste fapte de vitejie. Să nu înţeleagă
cumva greşit tinerii care au putere fizică şi să zică: „Dacă mi-ar da Dumnezeu o aşa putere, m-aş duce la
evanghelizare în zonele unde oamenii sunt răzvrătiţi şi oricine mi-ar sta în cale l-aş doborî la pământ.”
Atunci erau alte vremuri şi puterea fizică, unită cu puterea săbiei sau a altor arme, constituia o necesitate.
Începând cu perioada venirii Domnului şi a noii trimiteri, nu mai vorbim despre aşa ceva. Folosim aceste
evenimente doar pentru comparaţii, pentru a studia istoria care ne slujeşte drept pildă. Acum este nevoie de
oameni care au puteri supranaturale în faţa cărora duhurile ies afară. Toţi însă trebuie să fim veghetori, căci
evenimentele se repetă. Istoria penticostală din România, de aproape o sută de ani, dovedeşte că au fost
oameni la al căror cuvânt, prin puterea Duhului lui Dumnezeu care era peste ei, au fost scoşi demoni, dar, din
nefericire, unii n-au rămas credincioşi şi, asemeni lui Samson, au pierdut puterea şi unii au murit fără
Dumnezeu. Orice putere sau orice daruri s-ar manifesta prin noi, trebuie să fim foarte atenţi, conştienţi
că ele îşi au locul lor în planul divin, căci mari sunt lucrările Domnului şi cercetate de cei ce le iubesc,
dar să nu uităm că greşelile şi păcatele ne urmăresc şi putem să cădem.

B. În timpul detenţiei

În Judecătorii 16:20-21 este o primă încercare nereuşită de activare a forţei eroului


nostru. ,,Atunci ea (Dalila) a zis: «Filistenii sunt asupra ta, Samson!» Şi el s-a trezit din somn şi a zis: «Voi
face ca şi mai înainte, şi mă voi scutura». Nu ştia că Domnul Se depărtase de el. Filistenii l-au apucat şi i-
au scos ochii, l-au coborât la Gaza şi l-au legat cu nişte lanţuri de aramă. El învârtea la râşniţă în temniţă.”
De data aceasta cu puterea lui fizică obişnuită. Iată că minunile nu s-au repetat la nesfârşit şi isprăvile au avut
un capăt. Dumnezeu are îndelungă răbdare şi nu-I pare rău de darurile date şi de chemarea făcută (Romani
11:29), dar El nu este un slujitor al păcatului. Cine nu respectă regulile sfinte şi lucrează cu fărădelege,
într-o zi va constata că va rămâne fără puterea lui Dumnezeu.
După pedeapsa şi pocăinţa lui din temniţă, a fost însă şi o ultimă încercare reuşită. Doar atât, o
ultimă manifestare a puterii înainte de moarte. „…Samson a zis tânărului care-l ţinea de mână: «Lasă-
mă, ca să mă pot atinge de stâlpii pe care se reazemă casa şi să mă reazem de ei». Casa era plină de bărbaţi
şi de femei, toţi domnitorii filistenilor erau acolo şi pe acoperiş erau aproape trei mii de inşi, bărbaţi şi
femei, care priveau la Samson, cum juca. Atunci Samson a strigat către Domnul şi a zis: «Doamne,
Dumnezeule! Adu-Ţi aminte de mine, Te rog, Dumnezeule, dă-mi putere numai de data aceasta şi cu o
singură lovitură să-mi răzbun pe filisteni pentru cei doi ochi ai mei!» Şi Samson a îmbrăţişat amândoi
stâlpii de la mijloc pe care se sprijinea casa şi s-a rezemat de ei; unul era la dreapta lui şi altul la stânga.
Samson a zis: «Să mor împreună cu filistenii!» S-a plecat cu toată puterea şi casa a căzut peste domnitori şi
peste tot poporul care era acolo. Cei pe care i-a prăpădit la moartea lui au fost mai mulţi decât cei pe care-i
omorâse în timpul vieţii.” (Judecătorii 16:26-30)
Cu puterea pe care i-a dat-o Dumnezeu, Samson a omorât atunci trei mii, iar mai înainte, încă
o mie şi câteva sute de duşmani, deci nu a omorât aşa de mulţi în raport cu Ghedeon, David sau alţii,
care împreună cu credincioşii din Israel, au omorât mult mai mulţi duşmani şi au făcut isprăvi mult
mai mari. Să învăţăm de aici că omul care lucrează de unul singur şi nu ţine cont de regulile sfinte ale
Domnului, va avea isprăvile lui, dar fără un succes total, deşi el poate fi dotat cu puteri deosebite.
Dumnezeu vrea să folosească pe mai mulţi şi toată viaţa, nu doar pe unul şi nu doar o vreme.

II. GREŞELILE LUI SAMSON

A. În căsătorie

În special pentru cei implicaţi puternic în lucrarea Domnului, este important să nu facă greşeli
la căsătorie.
,,Samson s-a coborât la Timna şi a văzut acolo o femeie din fetele filistenilor. Când s-a suit înapoi, a
spus lucrul acesta tatălui său şi mamei sale, şi a zis: «Am văzut la Timna o femeie din fetele filistenilor;
luaţi-mi-o acum de nevastă». Tatăl său şi mama sa i-au zis: «Nu este nici o femeie între fetele fraţilor tăi şi
în tot poporul nostru de te duci să-ţi iei nevastă de la filisteni, care sunt netăiaţi împrejur?» Şi Samson a zis
tatălui său: «Ia-mi-o, căci îmi place». Tatăl său şi mama sa nu ştiau că lucrul acesta venea de la Domnul:
căci Samson căuta un prilej de ceartă din partea Filistenilor. În vremea aceea, filistenii stăpâneau peste
Israel.” (Judecătorii 14:1-4) Greşeala lui a constat în faptul că a încheiat o căsătorie fără respectarea
condiţiilor biblice. Dumnezeu spusese clar ca niciun evreu să nu se căsătorească în afara celor douăsprezece
seminţii ale lui Israel. Învăţătura apostolică, ce este valabilă pentru noi, este la fel de clară şi cere ca fiecare
să se căsătorească cu cine vrea, dar numai în Domnul. Când se trece peste bariera aceasta, se invocă motive.
Cred că primul motiv este cel enunţat de Samson, chiar dacă el avea şi un altul: „Ia-mi-o, căci îmi place”
(vers. 3). El ,,S-a pogorât şi a vorbit cu femeia aceea şi ea i-a plăcut.” (vers. 7) Dacă ar fi fost motivat doar
să o ia, să intre în dispută cu filistenii, putea lua pe oricare, dar a luat pe una care-i plăcea. El nu era
determinat în proporţie de 100% să intre în dispută cu filistenii. Aşa rezultă din multele aventuri ale vieţii lui
cu femeile. Nu cred că puterea fizică a avut de-a face cu a stimula apetitul lui sexual, căci mama lui a trăit o
viaţă de abstinenţă pe perioada sarcinii. La fel este şi în vremea noastră, când asistăm la o revoluţie sexuală
cu provocări multiple şi o pasiune excesivă pentru plăcerea fizică. Tinerii care nu sunt suficient de
fundamentaţi în adevărurile Bibliei şi dornici să respecte cuvântul sfânt, iau „o fată care le place” şi
trec uşor peste faptul că ea nu-i credincioasă. Când se discută fără conţinut sacru, în final se ajunge la
căsătorii mixte şi urmările sunt tragice.
Să vedem acum partea cealaltă a scopului său. „După câtva timp, pe vremea seceratului grâului,
Samson s-a dus să-şi vadă nevasta şi i-a dus un ied. El a zis: «Vreau să intru la nevastă-mea în odaia ei».
Dar tatăl nevestei nu i-a îngăduit să intre. «Am crezut că o urăşti», a zis el «şi am dat-o tovarăşului tău. Nu
este soră-sa cea tânără mai frumoasă ca ea? Ia-o dar în locul ei.»” (Judecătorii 15:1-2) Iată dar, că nu doar
dorinţa de a avea o femeie l-a animat pe Samson, căci putea să o ia pe sora ei, ci el căuta şi un prilej de
conflict cu filistenii.
Cel mai greu de înţeles este versetul care zice că „lucrul acesta venea de la Domnul”. Nu cred că
vine de la Domnul ceva care este împotriva Cuvântului Lui, pentru că El nu duce pe nimeni în ispită. Ce a
urmat de aici pentru Samson? Căderea. Se poate ca lucrul acesta să fi venit de la Domnul într-o variantă ca a
lui Balaam, datorită înclinaţiei lui spre femei. În asemenea situaţii se încearcă asocierea unui scop bun cu un
lucru rău care place. Aceasta nu este indicat. Este păcat să creadă cineva că poate face o afacere ilegală sau
trafic de droguri, în lăcomia lui de bani şi cu o parte din ei să ajute la o lucrare sfântă. Dumnezeu nu acceptă
sărbătorile unite cu păcatul (Isaia 1:10-15). În cazul lui Balaam, Dumnezeu i-a spus să nu se ducă, dar dacă
omul doreşte altfel, altceva, Dumnezeu îi dă libertate de acţiune. De exemplu, Domnul nu te opreşte să iei o
anumită fată, chiar dacă este necredincioasă. Dacă eşti atras de anumite aspecte lumeşti; bogăţie, frumuseţe,
Dumnezeu te lasă şi s-ar putea chiar să ai un cuvânt din partea Lui de încuviinţare a dorinţei tale, dar asta
este spre nenorocirea ta, mai degrabă sau mai târziu. Pe de altă parte, putem spune că venea de la Domnul
cearta cu filistenii, dar nu sub forma aceasta. În studiile trecute am prezentat cum uneori de la un incident,
evreii s-au răsculat împotriva canaaniţilor.
Observăm de la nunta lui Samson, cum s-a manifestat slăbiciunea lui în felul în care a
organizat ospăţul în compania filistenilor: „Tatăl lui Samson s-a coborât la femeia aceea. Şi acolo
Samson a făcut un ospăţ, căci aşa făceau tinerii. Cum l-au văzut, au poftit treizeci de tovarăşi, care au stat
împreună cu el. Samson le-a zis: «Am să vă spun o ghicitoare. Dacă mi-o veţi ghici în cele şapte zile ale
ospăţului şi dacă o veţi dezlega, vă voi da treizeci de cămăşi şi treizeci de haine de schimb. Dar dacă n-o
veţi ghici, să-mi daţi voi treizeci de cămăşi şi treizeci de haine de schimb». Ei i-au zis: «Spune-ne
ghicitoarea ta s-o auzim». Şi el le-a zis: «Din cel ce mănâncă a ieşit ce se mănâncă, Şi din cel tare a ieşit
dulceaţă». Trei zile, n-au putut dezlega ghicitoarea. În ziua a şaptea, au zis nevestei lui Samson: «Înduplecă
pe bărbatul tău să ne dezlege ghicitoarea; altfel, te vom arde, pe tine şi casa tatălui tău. Ne-aţi adunat aici
ca să ne jefuiţi, nu-i aşa?» Nevasta lui Samson plângea lângă el şi zicea: «Tu n-ai decât ură pentru mine, şi
nu mă iubeşti; ai spus o ghicitoare copiilor poporului meu, şi nu mi-ai dezlegat-o!» Şi el i-a răspuns: «N-am
dezlegat-o nici tatălui meu, nici mamei mele: să ţi-o dezleg ţie?»” (Judecătorii 14:10-16) Iată că faţă de
părinţi a putut să ţină un secret când a adus miere, dar nu le-a spus de unde este; dar faţă de nevastă nu a mai
rezistat, deşi a fost foarte categoric în prima precizare. Dar ispita e mare şi diavolul nu se dă bătut, ca în
cazul Evei, care a răspuns foarte bine la prima lui întrebare: „Dumnezeu a poruncit să nu mâncăm, ci nici să
nu ne atingem de pomul acesta” însă ispititorul a insistat. La fel s-a întâmplat cu soţia lui Samson, care a
plâns lângă el tot timpul celor şapte zile cât a ţinut ospăţul şi în ziua a şaptea el a cedat, căci „îl necăjea”.
Aici a fost vulnerabilitatea lui Samson. Şi aici se găseşte slăbiciunea oricărui bărbat care nu respectă
cuvântul Scripturilor şi ia o femeie necredincioasă sau o femeie firească, care este tot o necredincioasă, deşi
este membra unei biserici. Cine se încurcă în felul acesta va ajunge să constate că „orice cap tare, are şi un
loc moale”. Deşi bărbaţii sunt vase tari, iar femeia este un vas mai slab, sub presiunea ispitei, ei devin uşor
de manipulat. O femeie cicălitoare şi cu scopuri mârşave se pricepe să necăjească toată ziua, să
tocească, să tracaseze, să terorizeze şi să recurgă la multe alte metode, iar de la o vreme bărbatul
cedează. De aceea Biblia interzice ca cei credincioşi să se înjuge la jug cu cine nu-i potrivit, căci într-o
zi, carul se va împotmoli. O fi bărbatul tare, dar nu atât încât să ducă singur o povară cu cineva care
trage înspre rău carul lucrării lui Dumnezeu. Cu aceasta nu spun că dacă cineva are un soţ sau o soţie
necredincioasă nu-şi poate mântui sufletul, dar afirm că nu poate să facă o lucrare bună pentru
Domnul. El va putea să stea credincios la locul lui, să-şi vadă de sufletul lui, dar nu să facă isprăvi sfinte.
Vă rog, luaţi aminte, şi când vreţi să obţineţi ceva din partea soţiei sau a soţului nu folosiţi acest
sistem păgân, demonic. Biblia ne spune să stăruim, dar în lucruri bune. Să nu zici, nu mă las de bărbatul meu
până nu-mi face asta şi cealaltă şi stau de capul lui până obţin ce vreau. Acestea sunt exploatări ale omului şi
sunt mai grave ca sclavia din orice perioadă a istoriei. Te exploatează sentimental la tine acasă şi ajungi
tributar în mod total. Cronicarul notează că nevasta lui Samson a fost dată unuia din tovarăşii lui, cu care el
era prieten (Judecătorii 14:20). Prietenul filistean i-a luat nevasta, căci te poţi aştepta la orice de la oamenii
din lume. De aceea nu-i indicat să ne încurcăm nici cu filisteni, nici cu filistence. Biblia spune celor tineri să
fugă de poftele tinereţii şi să trăiască în compania celor sfinţi (2 Timotei 2:22), dar sfatul acesta este
binevenit şi celor bătrâni în domeniile critice ale vieţii lor.
Casa tatălui lui Samson s-a coborât de două ori din Israel în ţara filistenilor. Mai întâi la nuntă
şi a doua oară la înmormântare: „Samson s-a pogorât împreună cu tatăl său şi cu mama sa la Timna…”
(Judecătorii 14:5); „Fraţii lui şi toată casa tatălui său s-au coborât şi l-au luat. Când s-au suit înapoi, l-au
îngropat între Ţorea şi Eştaol, în mormântul tatălui său Manoah. El fusese judecător în Israel douăzeci de
ani.” (Judecătorii 16:31) Când se căsătoreşte cineva greşit, familia lui suferă foarte mult. Am văzut în
lucrarea de pastoraţie, că atunci când tinerii se căsătoresc cu necredincioşi, părinţii se opun la început, ca şi
părinţii lui Samson. Dar în unele situaţii, tânărul îi târăşte pe părinţi şi îi coboară la propriu şi la figurat, cum
a făcut şi Samson şi îi pune pe părinţi în postura neplăcută şi nedorită să le facă nunta în lume. Tot neplăcut
este să îngropi pe unul căzut de la credinţă, când familia apelează la biserică pentru acest serviciu, căci
trebuie să ne îngropăm şi gunoaiele care ţin de gospodărirea noastră. Cu ce durere s-au coborât fraţii lui
Samson după el, pentru ai recupera trupul mort. Iată ce probleme a făcut familiei de la început până la sfârşit.
Toate au pornit de la căsătoriile care nu au fost o binecuvântare şi nici o mare realizare dorită de el. Câteva
mii de duşmani ucişi, dar ce a fost aceasta la puterea lui? Şi totuşi a fost judecător 20 de ani. Atâta doar? Da,
el nu a mai ajuns bătrân, căci viaţa i s-a stins pe pământ străin.

B. În viaţa adulteră

Un alt incident imoral s-a petrecut în Gaza. „Samson a plecat la Gaza; acolo a văzut o curvă şi a
intrat la ea. S-a spus oamenilor din Gaza: «Samson a venit aici». Şi l-au înconjurat şi au pândit toată
noaptea la poarta cetăţii. Au stat liniştiţi toată noaptea şi au zis: «Când se va lumina de ziuă, îl vom
omorî.»” (Judecătorii 16:1-2) După acest incident din viaţa lui Samson a apărut altul, cu Dalila, „ o femeie în
valea Sorec” (Judecătorii 16:4). Iată cum a căzut pas cu pas. Recent am analizat cu nişte fraţi din ţară nişte
căderi pe linie de curvie, cu scopul înţelegerii acestui fenomen. Printre cazurile în discuţie a fost şi a unui
proroc bun, dar care nu a vegheat şi, cu vremea, mai spre bătrâneţe, mergea la o curvă bătrână. Vă daţi seama
unde ajunge omul care se apropie de păcat, nerespectând principiile sfinte care te păstrează în siguranţă? Eu
cred că în asemenea stări sunt duhuri de curvie, nu iubire naturală, normală. Aceste duhuri de curvie lucrează
cu o iubire senzuală (eros), de o intensitate ieşită din comun. Cei vizaţi sunt apucaţi de un apetit anormal şi
au parte de nişte provocări puternice. Aşa s-a întâmplat cu Amnon, fiul lui David, care simţea o iubire
puternică faţă pe Tamar, încât a căzut bolnav la pat, dar când Tamar i-a zis să se căsătorească, nu a vrut, iar
după comiterea păcatului, a alungat-o. Este aceasta iubire? Îl iubeau femeile acelea pe Samson? Nu. Era o
chestiune de pofte şi interese pentru amândoi. El încerca să-şi împlinească poftele lui nesăbuite şi să vâneze
filisteni, iar ele aveau interesele fizice.
Cum s-a derulat procesul aflării secretului puterii lui Samson? „Domnitorii filistenilor s-au suit
la ea (Dalila) şi i-au zis: «Înduplecă-l şi află de unde-i vine puterea lui cea mare şi cum am putea să-l
biruim, ca să-l legăm şi să-l slăbim, şi-ţi vom da fiecare câte o mie o sută de sicli de argint.»” (Judecătorii
16:5) Dumnezeu face sfaturi cu cei din cer, dar la fel face şi diavolul în lumea întunericului, cu căpeteniile
lui, despre cum să doboare câte un credincios. Aşa s-au sfătuit aici domnitorii filistenilor. Ce să facem ca să
câştigăm bătălia contra lui Samson? Aşa a început căderea finală. Ce credeţi, în seara aceea bănuia Samson
unde va fi dimineaţa? Nu cred. Bine ar fi fost de se scula la miezul nopţii să mai ia o dată porţile în spate şi
să se ducă afară din cetate. Dar degeaba, el a căzut în cursă. Ispita l-a tras mereu dintr-o etapă în alta, pas cu
pas a slăbit şi în urmă a căzut răpus.
„Dalila a zis lui Samson: «Spune-mi, te rog, de unde-ţi vine puterea ta cea mare şi cu ce ar trebui să
fii legat ca să fii biruit.»” (Judecătorii 16:6) Samson i-a spus povestea cu funiile, care era veche şi el ştia că
aceasta nu este o problemă pentru el. Cu funiile îl legaseră şi evreii şi el s-a eliberat imediat sub privirile
filistenilor. La început a rămas pe poziţie, dar procesul ispitirii a continuat: „Dalila a zis lui Samson: «Vezi,
ţi-ai bătut joc de mine, mi-ai spus minciuni. Acum, te rog, arată-mi cu ce trebuie să fii legat.»” (Judecătorii
16:10) El a prezentat o altă metodă, cu funii noi, care sunt mai puternice. El glumea cu viaţa lui. De ce risca?
Aşa este omul, slab în discuţie. La început îşi propune să nu scoată o vorbă despre un anume subiect, dar
după câteva vorbe, se scapă şi face câteva referiri vagi, dar dacă celălalt e mai inteligent înţelege despre ce e
vorba şi continuă să abordeze mai în detalii subiectul.
În faza următoare „Dalila a zis lui Samson: «Până acuma ţi-ai bătut joc de mine şi mi-ai spus
minciuni. Spune-mi cu ce trebuie să fii legat». El i-a zis: «N-ai decât să împleteşti cele şapte şuviţe de păr
din capul meu în urzeala ţesăturii.»” (Judecătorii 16:13) Până în acel moment nu a vorbit despre părul lui cu
nimeni, căci era secretul vieţii lui. Deja se apropiase prea mult! În versetul 15 începe bătălia finală, când a
căzut ultima redută. „Ea i-a zis: «Cum poţi spune: «Te iubesc!» când inima ta nu este cu mine? Iată că de
trei ori ţi-ai bătut joc de mine şi nu mi-ai spus de unde-ţi vine puterea ta cea mare.»” Gândiţi-vă că pe lângă
aceste discuţii erau relaţii sexuale dintre ei, care sunt pârghii puternice într-o asemenea situaţie. „Fiindcă ea
îl necăjea şi-l chinuia în fiecare zi cu stăruinţele ei, sufletul i s-a umplut de o nelinişte de moarte. Şi-a
deschis toată inima faţă de ea şi i-a zis: «Briciul n-a trecut peste capul meu, pentru că sunt închinat
Domnului din pântecele maicii mele. Dacă aş fi ras, puterea m-ar părăsi, aş slăbi şi aş fi ca orice alt om.»”
(Judecătorii 16:16-17) El a încercat să reziste, să se dăruiască doar cu trupul, cu cuvintele, dar până la urmă
s-a ajuns la inimă, unde sunt izvoarele vieţii. Şi imediat Dalila l-a adormit. A luat banii şi l-a vândut, căci
„Domnul se depărtase de el”, în urma comiterii repetate a unor păcate.
ÎNCHEIERE

Samson are o imagine pozitivă a vieţii şi a activităţii lui. De la el sunt unele lucruri bune de
luat, căci Dumnezeu a vrut să facă o lucrare specială prin el, de aceea l-a înzestrat cu puterea Lui. Din
rugăciunile lui (Judecătorii 15:18; 16:28) şidin minunile ce s-au efectuat prin el, reiese foarte clar că el Îl
cunoştea pe Domnul. Asemenea experienţe nu pot să izvorască decât dintr-o relaţie reală cu Dumnezeu, care
a despicat pentru el stânca, atunci când a însetat. Mă gândesc la mulţi tineri şi lucrători care au avut
experienţe cu Dumnezeu, care i-a ascultat când s-au rugat în momente-limită. La fel, au fost fete şi femei
credincioase, care au avut şi ele experienţele lor şi Dumnezeu le-a dat izbăvire în momente grele. Dar câţi
dintre ei au rămas în adevăr şi neprihănire toată viaţa? Ferice de cei ce-şi păstrează chemarea şi alegerea!
Samson are însă şi o imagine negativă a vieţii şi a activităţii lui, prin încercarea de-a izbuti în
lucrarea Domnului după metode proprii şi pofte mult prea permisive. Nu a rezistat nici un evreu care
a făcut aşa şi nu va rezista nici un creştin care va comite asemenea greşeli. Dumnezeu a spus foarte clar
despre relaţiile de căsătorie ale celor din poporul Lui cu alte popoare păgâne: „ Să nu te încuscreşti cu
popoarele acestea, să nu măriţi pe fetele tale după fiii lor şi să nu iei pe fetele lor de neveste pentru fiii tăi;
căci ar abate de la Mine pe fiii tăi şi ar sluji astfel altor dumnezei; Domnul S-ar aprinde de mânie împotriva
voastră şi te-ar nimici îndată.” (Deuteronom 7:3-4)
Samson a iubit-o pe Dalila, dar Dalila nu l-a iubit pe Samson. Iată cum un om cu o chemare
deosebită a căzut pradă în mâinile unei femei. Dumnezeu să păzească toţi tinerii şi toţi bărbaţii de asemenea
femei! Şi exemplul acestor femei filistence să nu se potrivească nici pe departe credincioaselor noastre.
Dimpotrivă, dacă e vorba de femeile din adunările noastre, ne gândim la Debora sau la Iael. Femei ca ele
întâlniţi în Casa Domnului şi în poporul Domnului. Ele sunt o binecuvîntare, nu o nenorocire pentru sfinţi.
Aceeaşi greşeală a făcut-o şi Solomon mai târziu. „Împăratul Solomon a iubit multe femei străine,
afară de fata lui faraon; moabite, amonite, edomite, sidoniene, hetite, care făceau parte din neamurile
despre care Domnul zisese copiilor lui Israel: «Să nu intraţi la ele şi nici ele să nu intre la voi, căci v-ar
întoarce negreşit inimile înspre dumnezeii lor». De aceste neamuri s-a alipit Solomon, târât de iubire. A avut
de neveste şapte sute de crăiese împărăţeşti şi trei sute de ţiitoare; şi nevestele i-au abătut inima. Când a
îmbătrânit Solomon, nevestele i-au plecat inima spre alţi dumnezei; şi inima nu i-a fost în totul a Domnului,
Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui său David.” (1 Împăraţi 11:1-4) Din nefericire, unii nu s-au
învăţat minte nici până în ziua de azi şi comit greşeala aceasta fatală, măcar că Solomon, păţitul, le-a scris să
se păzească de acestă cursă: „Şi acum, fiilor, ascultaţi-mă şi luaţi aminte la cuvintele gurii mele. Să nu ţi se
abată inima spre calea unei asemenea femei, nu te rătăci pe cărările ei. Căci ea a făcut să cadă multe jertfe
şi mulţi sunt cei pe care i-a ucis ea. Casa ei este drumul spre locuinţa morţilor, drumul care coboară spre
locaşurile morţii.” (Proverbele 7:24-27) Istoria este plină de astfel de episoade cu bărbaţi răpuşi de
femei. Cine glumeşte cu păcatele trupului, prin priviri, zâmbete, vorbe sau atingeri ajunge în final la
stări vinovate, care nu iartă pe nimeni. Aţi înţeles?
Eli – omul care a tolerat răul

INTRODUCERE
1. Eli a fost Mare Preot şi Judecător pentru 40 de ani (1 Samuel 4:18b).
2. Eli a devenit simbolul părinţilor şi al slujitorilor toleranţi în familie şi lucrare (1 Samuel 3:13-14).

I. VIAŢA ŞI ATITUDINEA LUI ELI


A. În raport cu fiii lui
1. Deşi despre el nu sunt evidenţe negative, fiii lui erau imorali şi lacomi, plini de pofte şi fără nicio frică de
Domnul (1 Samuel 2:12-17, 22, 29).
2. El i-a sesizat şi mustrat, dar nu i-a oprit (când a putut), nici nu i-a denunţat (când nu-i mai putea opri); a
acceptat pasiv ca ei să păcătuiască împotriva Domnului şi să fie o pricină de păcătuire pentru popor (1
Samuel 2:23-25; 3:13-18).
B. În raport cu poporul
1. Era nedespărţit de scaunul lui de la Templul Domnului (1 Samuel 1:9) şi poartă (1 Samuel 4:13).
2. Era adesea insensibil spiritual, dar avea un limbaj religios (1 Samuel 1:14, 17; 2:20).
3. Totuşi pentru Samuel a fost un educator spiritual (1 Samuel 3:1-9, 16-17).

II. ATITUDINEA FAŢĂ DE DUMNEZEU / ATITUDINEA DIVINĂ FAŢĂ DE ELI ŞI CASA


LUI
A. Mesaje divine
1. Printr-un om al lui Dumnezeu, i s-a vestit pedeapsa prin stingerea neamului şi a binecuvântării (1 Samuel
3:27-36; Proverbele 19:1; Matei 7:23).
2. Prin Samuel: reînnoirea şi definitivarea pedepsei (1 Samuel 3:11-14).
B. Împlinirea pedepsei pentru casa lui Eli
1. Războiul cu filistenii – imprudenţa şi ilegalitatea deplasării chivotului (1 Samuel 4:1-11).
2. Necazul de acasă, după ştirea venită de pe front – Eli nu a murit până nu a văzut împlinirea pedepsei (1
Samuel 4:12-22).
3. Pedeapsa extinsă până la a patra generaţie (1 Samuel 22:16-20; 1 Împăraţi 2:26-27).

ÎNCHEIERE
1. La nivel de familie, atât cei ce fac răul cât şi cei ce-l tolerează (părinţi, soţi) – sunt vinovaţi şi „ vor muri
într-o zi” (1 Samuel 2:34; 4:11, 18, 20).
2. Cine dă chivotul pe mâna celor răi, moare fără el, când nici moartea nici naşterea nu mai au slavă (1
Samuel 4:13, 18, 22; Romani 14:12; Evrei 13:17). Chivotul sfânt aparţine oamenilor care slujesc cu
credincioşie! (1 Samuel 3:35).

INTRODUCERE

Eli, preotul din Casa Domnului de la Silo, a tolerat multă vreme răul – lăcomia şi imoralitatea
fiilor lui care erau preoţi. „…El fusese judecător în Israel patruzeci de ani.” (1 Samuel 4:18) În anii
aceştia, el a devenit un simbol al părinţilor şi al slujitorilor care sunt toleranţi în familie şi în lucrare,
fapt pentru care Domnul a pronunţat o sentinţă irevocabilă: „I-am spus că vreau să pedepsesc casa lui
pentru totdeauna, din pricina fărădelegii de care are cunoştinţă, şi prin care fiii lui s-au făcut vrednici de
lepădat, fără ca el să-i fi oprit. De aceea jur casei lui Eli că niciodată fărădelegea casei lui Eli nu va fi
ispăşită, nici prin jertfe, nici prin daruri de mâncare.” (1 Samuel 3:13-14)
Vom privi mai întâi la viaţa şi atitudinea lui Eli faţă de fiii lui şi faţă de alţii, iar apoi la atitudinea lui
faţă de Dumnezeu şi atitudinea lui Dumnezeu faţă de el. Pentru că aceasta este ordinea pentru care el a fost
mustrat, prin felul în care i-a tolerat pe cei de aproape, neţinând cont de relaţia lui cu Domnul, de poziţia sa
de judecător şi de mare preot, fiind într-o dublă ipostază de reprezentant al lui Dumnezeu în poporul sfânt.

I. VIAŢA ŞI ATITUDINEA LUI Eli

A. În raport cu fiii lui

Privind la Eli personal, nu se evidenţiază nimic negativ, dar observându-i pe fii lui, constatăm, aşa ca
oricare om din Israel ce venea la Silo, că erau plini de pofte şi fără nici o frică de Domnul pe care Îl
reprezentau, stare de care Eli nu se făcea în mod direct vinovat, dar era culpabil prin ceea ce se întâmpla la
Casa Domnului, în slujba pe care o conducea. „Fiii lui Eli erau nişte oameni răi. Nu cunoşteau pe Domnul.
Şi iată care era felul de purtare al acestor preoţi faţă de popor. Când aducea cineva o jertfă, venea sluga
preotului în clipa când se fierbea carnea. Ţinând în mână o furculiţă cu trei coarne, o vâra în cazan, în
căldare, în tigaie sau în oală, şi tot ce apuca cu furculiţa, lua preotul pentru el. Aşa făceau ei tuturor acelora
din Israel care veneau la Silo. Chiar înainte de a arde grăsimea, venea sluga preotului şi zicea celui ce
aducea jertfa: «Dă pentru preot carnea de fript, el nu va lua de la tine carne fiartă, ci vrea carne crudă». Şi
dacă omul zicea: «După ce se va arde grăsimea, vei lua ce-ţi va plăcea», sluga răspundea: «Nu! dă-mi
acum, căci altfel iau cu sila». Tinerii aceştia se făceau vinovaţi înaintea Domnului de un foarte mare păcat,
pentru că nesocoteau darurile Domnului.” (1 Samuel 2:12-17) Fiii lui Eli nu aveau o cunoaştere reală a lui
YHWH, să înţeleagă cine este Domnul, să-şi dea seama ce este plăcut înaintea Lui. În prelucrarea ritualică a
animalelor sacrificate, unele părţi erau oferite lui Dumnezeu şi altele se puteau consuma de familiile
preoţilor, în funcţie de natura jertfei. Dar, pe lângă faptul că nu respectau cerinţele slujbei lor, în versetul 22
este scris că se făceau vinovaţi şi de alte păcate grave „Eli era foarte bătrân şi a aflat cum se purtau fiii lui
cu tot Israelul; a aflat şi că se culcau cu femeile care slujeau afară la uşa cortului întâlnirii.”
În urma acestor stări de păcate, a fost trimis un profet cu un cuvânt din partea Domnului, prin
care i-au fost adresate câteva întrebări lui Eli şi casei lui preoţeşti, întrebări rămase fără răspuns, dar
acuzatoare: „Pentru ce călcaţi voi în picioare jertfele Mele şi darurile Mele, care am poruncit să se facă
în locaşul Meu? Şi cum se face că tu cinsteşti pe fiii tăi mai mult decât pe Mine, ca să vă îngrăşaţi din
cele dintâi roade luate din toate darurile poporului Meu Israel?” (1 Samuel 2:29)
Aşadar Eli, în calitatea sa de judecător, asista pasiv la vinovăţii grave. Prin ceea ce făceau fiii lui,
întinau toată slujba şi toată naţiunea, pentru că Templul Domnului era singurul loc unde poporul putea să
aibă întâlnire cu Dumnezeu. Totodată, fiindcă trăiau în imoralitate, făceau să fie înjosită slujba sfântă şi
dispreţuită Legea lui Dumnezeu, într-un mod foarte grav. Eli, fiind sesizat, a mustrat pe fiii lui pentru faptele
vinovate pe care le făceau, pentru că tot poporul vorbea despre aceste stări strigătoare la cer. „ El le-a zis:
«Pentru ce faceţi astfel de lucruri? Căci aflu de la tot poporul despre faptele voastre rele. Nu, copii, ce aud
spunându-se despre voi, nu este bine; voi faceţi pe poporul Domnului să păcătuiască. Dacă un om
păcătuieşte împotriva altui om, îl va judeca Dumnezeu; dar dacă păcătuieşte împotriva Domnului, cine se va
ruga pentru el?» Totuşi, ei n-au ascultat de glasul tatălui lor, căci Domnul voia să-i omoare. ” (1 Samuel
2:23-25) Biblia remarcă faptul că nu i-a oprit când a putut şi nici nu i-a denunţat, adică nu a luat o
atitudine publică faţă de ei. Nu a încercat nici să ceară ajutorul poporului în stoparea acestor
nelegiuiri, când a îmbătrânit şi nu-i mai putea opri. El a acceptat pasiv ca sub ochii lui şi înaintea
întregului popor, să se păcătuiască împotriva Domnului. Preoţii, care trebuiau să fie un model şi glasul
lui Dumnezeu între oameni, au fost o pricină de păcătuire pentru tot poporul. În loc să se folosească
Dumnezeu de ei, se folosea Satan. În loc să fie nişte mijlocitori între popor şi Dumnezeu şi între
Dumnezeu şi popor, ei mai degrabă erau o piedică între aceste două părţi care trebuiau reconciliate
prin slujba de la Cortul Domnului. Aceşti preoţi erau mult prea vinovaţi în faza aceasta, de aceea nici n-au
mai putut să se întoarcă din căile lor rele. Dumnezeu a socotit o vinovăţie toleranţa lui Eli când a zis lui
Samuel: „I-am spus că vreau să pedepsesc casa lui pentru totdeauna, din pricina fărădelegii de care are
cunoştinţă şi prin care fiii lui s-au făcut vrednici de lepădat, fără ca el să-i fi oprit.” (1 Samuel 3:13) Dacă
Dumnezeu i-a imputat bătrânului judecător faptul că nu i-a oprit, înseamnă ar fi putut să o facă. De aceea,
Dumnezeu a jurat că este irevocabilă sentinţa împotriva casei lui. Tânărul profet Samuel s-a temut să
transmită mesajul. „Şi Eli a zis: «Care este cuvântul pe care ţi l-a vorbit Domnul? Nu-mi ascunde nimic.
Dumnezeu să Se poarte cu tine cu toată asprimea, dacă-mi ascunzi ceva din tot ce ţi-a spus!» Samuel i-a
istorisit tot, fără să-i ascundă nimic. Şi Eli a zis: «Domnul este acesta, să facă ce va crede!» ” (1 Samuel
3:17-18) Ce înţeles are răspunsul lui Eli? Probabil că el nu mai putea face nimic în vremea aceea sau
considera că Dumnezeu este stăpân şi în final El decide ce trebuie făcut.

B. Eli în raport cu poporul

Observăm că cel puţin la bătrâneţe Eli era nedezlipit de unul din scaunele de la Cortul
Domnului sau de la poarta cetăţii, scaune care aveau de-a face cu cele două slujiri ale sale, de preot şi
de judecător: „… Preotul Eli şedea pe un scaun, lângă unul din uşorii Templului Domnului.” (1 Samuel
1:9); „…Eli aştepta stând pe un scaun lângă drum…La intrarea lui în cetate…” (1 Samuel 4:13) Aceasta i-a
fost slujba primită de la Dumnezeu, căci atunci ea se moştenea din tată în fiu. În postura aceasta, tot
Israelul, fie sub incidenţa jertfelor, fie a problemelor de judecată, avea obligaţia să treacă pe la el.
Să-l observăm pe Eli stând mai întâi pe scaunul de la Templu. Stând acolo a sesizat-o pe Ana cum se
ruga şi la un moment dat i-a zis: ,,…Până când vei fi beată? Du-te de te trezeşte.” (1 Samuel 1:14) De aici se
poate înţelege superficialitate sau insensibilitate spirituală în slujbă. Pentru că femeia i-a răspuns: „…«Nu,
domnul meu, eu sunt o femeie care suferă în inima ei şi n-am băut nici vin, nici băutură ameţitoare, ci îmi
vărsam sufletul înaintea Domnului. Să nu iei pe roaba ta drept o femeie stricată, căci numai prea multa mea
durere şi supărare m-a făcut să vorbesc până acum.»” (1 Samuel 1:15-16) Gestul lui poate fi interpretat
într-un comportament omenesc, natural. O greşeală ca aceea poate fi făcută de oricine nu este atent. „Eli a
luat din nou cuvântul şi a zis: «Du-te în pace, şi Dumnezeul lui Israel să asculte rugăciunea pe care I-ai
făcut-o!»” (vers.17) Iată aşadar un limbaj foarte evlavios şi de altfel, cred că aceste cuvinte erau uzuale
pentru el, deoarece aceasta îi era slujba. Cu ocazia închinării lui Samuel, de către părinţii lui, „Eli a
binecuvântat pe Elcana şi pe nevastă-sa şi a zis: «Să dea Domnul să ai copii din femeia aceasta, care să
înlocuiască pe acela pe care l-a împrumutat ea Domnului!»…” (1 Samuel 2:20).
De asemenea, îl putem observa pe Eli şi „citi” din relaţia lui cu Samuel. „Tânărul Samuel slujea
Domnului înaintea lui Eli…Eli începea să aibă ochii tulburi şi nu mai putea să vadă. El stătea culcat la
locul lui.” (1 Samuel 3:1-2) Într-o noapte, Dumnezeu a chemat pe Samuel, care „…a alergat la Eli şi a zis:
«Iată-mă, căci m-ai chemat». Eli a răspuns. «Nu te-am chemat; întoarce-te şi te culcă»…” (vers.5). Când
chemarea s-a repetat pentru a treia oară „… Eli a înţeles că Domnul chemă pe copil…” (1 Samuel 3:8). Eli
avea totuşi o percepere a lucrurilor sfinte, pentru că era de o viaţă la Cortul Domnului. Fiind copil de preot,
crescuse în anturajul lucrurilor sfinte. Atunci „…a zis lui Samuel: «Du-te de te culcă; şi dacă vei mai fi
chemat, să spui: «Vorbeşte, Doamne, căci robul Tău ascultă»” (1 Samuel 3:9). Am putea spune că l-a iniţiat
pe Samuel în tainele sfinte
Totodată, Eli a fost interesat de cuvântul care venea din partea Domnului şi când a venit un om al lui
Dumnezeu, prezentat în capitolul 2, el nu respins mesajul adus. L-am putea cataloga în ultimă instanţă pe
Eli şi ca un om pasiv – fenomen întâlnit uneori printre bătrânii rămaşi „neputincioşi”. Când poporul l-
a sesizat referitor la păcatele copiilor lui, n-a fost deloc autoritar. El dădea dreptate şi prorocilor şi
poporului, dar în fond nu acţiona potrivit cu gravitatea problemei. Eli a cerut lui Samuel să nu-i ascundă
nimic din cuvintele descoperite: „…«Dumnezeu să Se poarte cu tine cu toată asprimea, dacă-mi ascunzi
ceva din tot ce ţi-a spus!»” (1 Samuel 3:17). El ştia că Dumnezeu se poate purta cu asprime, dar tot pasiv a
rămas „…Şi Eli a zis: «Domnul este acesta, să facă ce va crede!»” (vers.18)
Gândiţi-vă ce era în mintea lui Eli? Este adevărat că oamenii sunt diferiţi şi pasivitatea nu este
singurul mod de-a greşi, pentru că şi în extrema cealaltă se pot face greşeli mari. Oamenii revoluţionari, din
oficiu sau permanent împotrivitori, sunt tendenţioşi şi severi şi adesea, prin atitudinea lor, nu-l reprezintă
corect pe Dumnezeu, care se mânie împotriva păcatului, dar are îndelungă răbdare. Dumnezeu ia atitudine
faţă de rău, dar îngăduie timp omului să se pocăiască. Cei care se regăsesc în postura lui Eli să fie foarte
atenţi. El a fost un „om bun”, am putea spune, aşa cum îşi imaginează copiii un profesor „bun” la şcoală,
care îi acceptă dacă vor să plece de la ore, sau să dea test, doar când vor ei. Sau asemeni unui diriginte care
nu scade nota la purtare niciodată, limitându-se la simple mustrări la ora de dirigenţie. La fel, în familie,
copiii care fac prostii, vor spune despre un tată care nu-i pedepseşte niciodată, că este bun. Şi în biserică, unii
şi-ar dori asemenea slujitori, dirijori, conducători, învăţători sau orice altceva ar fi ei, dar fără autoritate,
sfinţenia se pierde.

II. ATITUDINEA LUI FAŢĂ DE DUMNEZEU / ATITUDINEA DIVINĂ FAŢĂ DE EL

A. Mesaje divine

Să privim acum la felul în care vedea Dumnezeu lucrurile din vremea aceea, pentru a înţelege
modul în care este scrisă Biblia şi, în paralel, la felul în care scriem şi vorbim noi unii despre alţii. Cum
a apreciat Dumnezeu judecătorii, împăraţii sau Domnul pe ucenicii Lui? El evidenţiază binele, dar
notează şi răul. În schimb oamenii, în relaţiile dintre ei, mai cu seamă în societatea post modernă în
care, într-un mod forţat, toţi trebuie să zâmbească, să-i încurajeze pe ceilalţi, să-i tolereze, să le ofere
libertate, să nu-i frustreze, să nu le ia din demnitate, nu mai contenesc în a se lăuda reciproc, viii şi
morţii. Astfel vor fi diferenţe categorice, între ceea ce se scrie în cărţile care se vor deschide la judecată
şi aprecierile pe care le facem noi în dreptul unora sau altora. Am sesizat că atunci când moare câte un
slujitor, se spun numai lucruri bune despre el. La fel, când este avansat un slujitor într-o lucrare, totul
este la superlativ. Biblia are o interpretare mult mai realistă a lucrurilor şi a oamenilor. De aceea este
important să ştim cum ne vede Dumnezeu.
Să observăm mesajul divin, trimis lui Eli, un mesaj demn de luat în considerare şi de meditat asupra
lui, pentru cei care sunt profeţi şi pentru cei care trebuie să facă o caracterizare asupra unui om, să discute cu
diferiţi oameni din subordinea lor, sau cu alţii cu care sunt în relaţii de lucrare. Vom vedea cum Dumnezeu a
condamnat direct, egoismul, lăcomia şi dispreţul faţă de lucrarea sfântă, fapte care au fost pedepsite prin
stingerea întregului neam şi suspendarea binecuvântării. Să citim cu toată atenţia mesajul acesta: „ Un om al
lui Dumnezeu a venit la Eli, şi i-a zis: «Aşa vorbeşte Domnul: «Nu M-am descoperit Eu casei tatălui tău,
când erau în Egipt, în casa lui Faraon? Eu l-am ales dintre toate seminţiile lui Israel ca să fie în slujba Mea,
în preoţie, ca să se suie la altarul Meu, să ardă tămâia şi să poarte efodul înaintea Mea; şi am dat casei
tatălui tău toate jertfele mistuite de foc şi aduse de copiii lui Israel. Pentru ce călcaţi voi în picioare jertfele
Mele şi darurile Mele, care am poruncit să se facă în locaşul Meu? Şi cum se face că tu cinsteşti pe fiii tăi
mai mult decât pe Mine, ca să vă îngrăşaţi din cele dintâi roade luate din toate darurile poporului Meu
Israel?»” (1 Samuel 2:27-29) Se poate întâmpla una ca aceasta şi în vremea noastră? Da, dacă folosim în
lucrarea din adunare, oameni care se fac vinovaţi de stări de păcate, să-i acceptăm să facă slujbă înaintea
Domnului, într-un mod vinovat, pe motiv de relaţii de rudenie sau pentru că sunt specialişti într-un anumit
domeniu, în muzică, de exemplu. Eu îmi amintesc că în adunarea noastră a venit un grup de tineri de la altă
adunare. Am discutat cu cine-i cunoştea şi mi-am dat seama că nu sunt pentru slujbă, pentru că cel puţin o
parte din ei nu erau născuţi din nou şi felul în care erau îmbrăcaţi, nu-i califica pentru a sluji în ziua aceea.
Dar în timp se conduceam slujba de la amvon, mi-a venit un bilet în care scria: „Frate Iosif, pune la slujbă
tinerii care ne vizitează, căci altfel te trage Domnul la răspundere”. Nu am zis nimic şi am lăsat să se
consume slujba, dar la următoarea întâlnire în Casa Domnului am spus: „Fraţilor, cineva din sală m-a sesizat,
cu privire la refuzul de a pune la slujbă grupul de tineri ce ne-a vizitat şi prin felul în care a formulat
solicitarea mi-a întărit convingerea de a nu-i folosi la cântare, de teamă că voi fi tras de Domnul la
răspundere. Dacă nu m-ar judeca Domnul pentru ceea ce se întâmplă în Casa Lui, ca om, poate i-aş fi pus.
De ce să nu plece de la mine dându-mi mâna şi mulţumindu-mi frumos pentru colaborare?” Amintiţi-vă de
cele şapte biserici din Apocalipsa, cărora Dumnezeu le-a adresat mesaje foarte directe. I-a lăudat pentru ceea
ce au făcut bine, dar i-a şi condamnat pentru păcatele sau toleranţa lor. Să învăţăm aşadar să nu jucăm
teatru cu Dumnezeu şi cu oamenii, căci actul următor nu iartă, nici pe cei din adunare, nici pe cei din
familia noastră. Fiecare să se gândească cu toată seriozitatea la felul în care trăieşte şi slujeşte înaintea
Domnului.
Bine ar fi ca fiecare să-şi recunoască starea şi să nu fie nevoie ca alţii să-l mustre sau să-l oprească
din slujire. Am apreciat zilele trecute pe un copil din adunare, căruia i-am zis: „Tu cânţi frumos, dar de un
timp de ce nu mai cânţi?” El mi-a răspuns cu toată seriozitatea: „Frate, nu sunt într-o stare spirituală bună”.
Nu ar trebui să vină bilete la amvon, cu cerinţe de slujire, iar noi care avem cunoştinţă de anumite păcate ale
acelor persoane pe care nu le putem folosi, fără să ne facem vinovaţi înaintea Domnului. Poate unii o fac din
slavă deşartă, iar alţii din alte interese: cântăreţii pentru a-şi vinde înregistrările, tinerii pentru a se căsători
etc. Să ştie toţi că lucrarea este a lui Dumnezeu şi într-o zi, El va spune unora: „ Depărtaţi-vă de la Mine voi
toţi care lucraţi fărădelege” (Matei 7:23).
Să urmărim mesajul mai departe. „De aceea, iată ce zice Domnul Dumnezeul lui Israel: «Spusesem
că şi casa ta şi casa tatălui tău au să umble totdeauna înaintea Mea. Şi acum, zice Domnul, departe de Mine
lucrul acesta! Căci voi cinsti pe cine Mă cinsteşte, dar cei ce Mă dispreţuiesc, vor fi dispreţuiţi. ” (1 Samuel
2:30) Dumnezeu cinsteşte dacă e vorba de slujbă pe un sfânt, dar are un total dispreţ pentru un ipocrit şi
rugăciunea unui om rău este o scârbă înaintea Lui. „Mai mult preţuieşte săracul, care umblă în neprihănirea
lui, decât un bogat cu buze stricate şi nebun.” (Proverbele 19:1) Dar unde preţuieşte săracul, mai mult, între
oameni? Nu, ci înaintea lui Dumnezeu, căci între oameni preţuieşte mai mult bogatul. Mesajul divin a
continuat: „Iată că vine vremea când voi tăia braţul tău şi braţul casei tatălui tău, aşa încât nu va mai fi nici
un bătrân în casa ta. Vei vedea un potrivnic al tău în locaşul Meu, în timp ce Israel va fi copleşit de bunătăţi
de Domnul şi nu va mai fi niciodată niciun bătrân în casa ta. Voi lăsa să rămână la altarul Meu numai unul
dintr-ai tăi, ca să ţi se topească ochii de durere şi să ţi se întristeze sufletul, dar toţi ceilalţi din casa ta vor
muri în floarea vârstei. Şi iată semnul celor ce se vor întâmpla celor doi fii ai tăi Hofni şi Fineas: amândoi
vor muri într-o zi. Eu Îmi voi pune un preot credincios, care va lucra după inima Mea şi după sufletul Meu;
îi voi zidi o casă stătătoare şi va umbla totdeauna înaintea Unsului Meu. Şi oricine va mai rămâne din casa
ta va veni să se arunce cu faţa la pământ înaintea lui, pentru un ban de argint şi pentru o bucată de pâine, şi
va zice: «Pune-mă, te rog, în una din slujbele preoţiei, ca să am o bucată de pâine să mănânc.»” (1 Samuel
2:31-36) Drept pedeapsă, Dumnezeu i-a dispreţuit, lepădându-le întreg neamul.
Se pare că Eli nu a luat nicio atitudine după acest mesaj şi în capitolul 3, probabil după câţiva ani,
este reluat mesajul. „Atunci Domnul a zis lui Samuel: «Iată că voi face în Israel un lucru care va asurzi
urechile oricui îl va auzi. În ziua aceea voi împlini asupra lui Eli tot ce am rostit împotriva casei lui; voi
începe şi voi isprăvi.»” (1 Samuel 3:11-12) Câtă răbdare a avut Dumnezeu! În final însă totul a fost atât de
dureros, când lui Eli i s-au topit ochii de durere.

B. Împlinirea pedepsei pentru casa lui Eli

În 1 Samuel 4, sunt descrise loviturile Domnului prevestite prin trimişii Săi: „Filistenii s-au aşezat
în linie de bătaie împotriva lui Israel şi lupta a început. Israelul a fost bătut de filisteni, care au omorât pe
câmpul de bătaie aproape patru mii de oameni.” (1 Samuel 4:2) Atunci le-a venit o idee la fel de vinovată ca
viaţa lor: „Poporul s-a întors în tabără şi bătrânii lui Israel au zis: «Pentru ce ne-a lăsat Domnul să fim
bătuţi astăzi de filisteni? Haidem să luăm de la Silo chivotul legământului Domnului ca să vină în mijlocul
nostru şi să ne izbăvească din mâna vrăjmaşilor noştri». Poporul a trimis la Silo, de unde au adus chivotul
legământului Domnului oştirilor, care şade între heruvimi. Cei doi fii ai lui Eli, Hofni şi Fineas, erau acolo,
împreună cu chivotul legământului lui Dumnezeu.” (1 Samuel 4:3-4) Aici apare un paradox care s-a dovedit
doar de senzaţie. „Când a intrat chivotul legământului Domnului în tabără, tot Israelul a scos strigăte de
bucurie, de s-a cutremurat pământul. Răsunetul acestor strigăte a fost auzit de filisteni şi au zis: «Ce
înseamnă strigătele acestea care răsună în tabăra evreilor?» Şi au auzit că sosise chivotul Domnului în
tabără.” (1 Samuel 4:5-6)
Iată că se poate întâmpla ca într-o adunare cu astfel de oameni răi şi imorali să se producă senzaţii de
aparentă prezenţă divină, poporul să strige de bucurie, să fie o euforie şi când colo toate să nu fie decât nişte
baloane de săpun fără esenţă. În condiţia aceasta a început bătălia şi iată rezultatul: „Chivotul lui Dumnezeu
a fost luat şi cei doi fii ai lui Eli, Hofni şi Fineas, au murit” (1 Samuel 4:11). Au vrut să forţeze mâna lui
Dumnezeu, dar venise vremea pedepsei. Când vine mânia lui Dumnezeu, pentru cei ce au ignorat vemea
pocăinţei, nu mai există nici o şansă de clemenţă sau iertare. Pentru casa lui Eli, necazul şi ocara de pe front
s-au mutat şi acasă. După ştirea venită de pe front, Eli a murit. Dar nu a murit până nu a văzut împlinirea
pedepsei. „Un om din Beniamin a alergat din tabăra de bătaie şi a venit la Silo în aceeaşi zi cu hainele
sfâşiate şi cu capul acoperit cu ţărână. Când a ajuns, Eli aştepta stând pe un scaun lângă drum, căci inima
îi era neliniştită pentru chivotul lui Dumnezeu. La intrarea lui în cetate omul acesta a dat de veste şi toată
cetatea a strigat. Eli, auzind aceste strigăte, a zis: «Ce înseamnă zarva aceasta?» Şi îndată omul a venit şi a
adus lui Eli vestea aceasta. Şi Eli era în vârstă de nouăzeci şi opt de ani, avea ochii întunecaţi şi nu mai
putea să vadă. Omul a zis lui Eli: «Vin de pe câmpul de bătaie şi din câmpul de bătaie am fugit astăzi». Eli a
zis: «Ce s-a întâmplat, fiule?» Cel ce aducea vestea aceasta, ca răspuns, a zis: «Israel a fugit dinaintea
filistenilor şi poporul a suferit o mare înfrângere; şi chiar cei doi fii ai tăi, Hofni şi Fineas, au murit şi
chivotul Domnului a fost luat». Abia a pomenit de chivotul lui Dumnezeu şi Eli a căzut de pe scaun pe spate,
lângă poartă; şi-a rupt ceafa şi a murit, căci era om bătrân şi greu. El fusese judecător în Israel patruzeci
de ani.” (1 Samuel 4:12-18)
Sub tensiunea durerii şi a necazului, „Noru-sa, nevasta lui Fineas, era însărcinată şi sta să nască.
Când a auzit vestea despre luarea chivotului lui Dumnezeu, despre moartea socrului ei şi despre moartea
bărbatului ei, s-a încovoiat şi a născut, căci au apucat-o durerile naşterii. Când trăgea să moară, femeile
care erau lângă ea i-au zis: «Nu te teme, căci ai născut un fiu!» Dar ea n-a răspuns şi n-a luat seama la ce i
se spunea. A pus copilului numele I-Cabod! (Nu mai e slavă), zicând: «S-a dus slava din Israel!» Spunea
lucrul acesta din pricina luării chivotului lui Dumnezeu, şi din pricina socrului şi bărbatului ei. Ea a zis: «S-
a dus slava din Israel, căci chivotul lui Dumnezeu este luat.»” (1 Samuel 4:19-22) Iată ce final dureros după
o viaţă de slujire.
Astăzi trăim o vreme de toleranţă generală. În ţara noastră şi să nu mai vorbesc de ce se întâmplă în
afară, sub emblema Bisericii lui Dumnezeu, este atâta stricăciune încât nu ştiu când a mai fost aşa ceva.
Astăzi lideri ai unor organizaţii creştine şi ai unor biserici tolerează stări grave, uitând că Biserica este a
Dumnezeu şi lucrarea Lui este sfântă. Aş vrea să fie ca un semnal de alarmă pentru noi care auzim şi pentru
alţii care vor mai auzi acest mesaj. Să ne verificăm atitudinea înaintea lui Dumnezeu.
Vreau să vedem că pedeapsa s-a extins peste trei generaţii, până ce Dumnezeu a împlinit întreg
Cuvântul Lui. În 1 Samuel 22, citim: „Împăratul (Saul) a zis: «Trebuie să mori Ahimelec, tu şi toată casa
tatălui tău» (vers.16). „Atunci împăratul a zis lui Doeg: «Întoarce-te, şi loveşte pe preoţi». Şi Doeg,
edomitul, s-a întors şi a lovit pe preoţi; a omorât în ziua aceea optzeci şi cinci de oameni, care purtau efodul
de in” (vers.18). „Un fiu al lui Ahimelec, fiul lui Ahitub, a scăpat. Numele lui era Abiatar. A fugit la David”
(vers.20). Şi ultima împlinire apare în generaţia a patra, pe vremea lui Solomon, cel care a scăpat atunci, nu a
sfârşit-o nici el bine. „Împăratul a zis apoi preotului Abiatar: «Du-te la Anatot, la moşiile tale, căci eşti
vrednic de moarte; dar nu te voi omorî azi, pentru că ai purtat chivotul Domnului Dumnezeu înaintea tatălui
meu David, şi pentru că ai luat parte la toate suferinţele tatălui meu». Astfel Solomon a scos pe Abiatar din
slujba de preot al Domnului, ca să împlinească cuvântul rostit de Domnul, asupra casei lui Eli în Silo. ” (1
Împăraţi 2:26-27)

ÎNCHEIERE

Atenţie! De la nivel de organizaţie până la cel de familie, cei ce fac răul şi cei ce-l tolerează, toţi
„vor muri într-o zi” (1 Samuel 2:34). În ziua când Dumnezeu a luat măsuri, a murit şi bătrânul Eli şi cel de
vârstă medie şi copilul s-a născut fără bătrâni, căci Dumnezeu spusese că nu va mai lăsa nici un bătrân în
casa aceea vinovată. Cei ce au aceeaşi vinovăţie vor muri împreună. Sunt la fel de vinovaţi şi cei care
tolerează ca şi cei care fac răul. Şi cel care este vinovat în mod direct şi cel care în mod indirect acceptă pe
cel vinovat.
Să ştie toţi, că cine dă pe mâna celor răi chivotul Domnului, moare fără el, în ziua în care nici
moartea nici naşterea nu mai au slavă, în ziua în care copiii se nasc fără bucurie şi bătrânii mor fără
împlinire. Grea zi! Ce înseamnă aceasta? Că şi viaţa urmaşilor este sub pedeapsa şi destinul celor ce au
murit sub pedeapsă. Femeia aceea a rostit un mare adevăr şi a zis: I-Cabod (nu mai este slavă). Să ne păstrăm
curaţi şi să ne rugăm: „Doamne, nu ne părăsi, căci în Casa Domnului, singura valoare este prezenţa şi slava
lui Dumnezeu. Când ea nu mai este, nu mai avem nici pace, nici bucurie.
Dragii mei, dacă Dumnezeu a găsit cu cale să ne pună într-o slujbă, într-o poziţie de responsabilitate,
ca tată, ca mamă sau lider spiritual într-o biserică, peste mai mulţi sau peste mai puţini, după cum au fost
împărţiţi şi talanţii din pildă, suntem responsabili de cei peste care ne-a pus Dumnezeu. După cum cei care
şi-au îngropat talanţii au fost socotiţi vinovaţi, tot aşa şi noi, răspundem nu doar de ceea ce facem în propria
noastră viaţă, ci şi de ceea ce facem în raport cu ceilalţi, ca unii care avem să dăm socoteală de noi şi de ai
noştri (Romani 14:12; Evrei 13:17).
Doamne ajută-ne pe toţi să slujim cu inimă curată, pentru ca în ziua când ne vom întâlni cu
Tine să ne cinsteşti! În „ziua aceea”, ne dorim ca Dumnezeu să ne primească cu onoare şi să ne spună: „Vino
slugă bună şi credincioasă!”. Aceasta a înţeles Eli, dar prea târziu. Dumnezeu nu-Şi abandonează slujba şi i-
a spus lui Eli: „Eu îmi voi pune un preot credincios, care va lucra după inma Mea... „ (1 Samuel 3:35). Casa
lui Eli şi-a ratat şansa, noi încă o avem, să învăţăm din această experienţă negativă şi să slujim Domnului cu
credincioşie. Amin!
Samuel – o viaţă pentru Domnul

INTRODUCERE
1. Samuel – un levit dintre fiii lui Core, judecător şi profet (1 Samuel 1:1; 25:1; 1 Cronici 6:22-28).
2. Samuel a fost un om al lui Dumnezeu cu o naştere şi o slujbă specială la sfârşitul perioadei Judecătoriilor
şi începutul statului monarhic. Totodată el a deschis seria prorocilor şi a educaţiei profetice (1 Samuel 10:5;
19:20, 24).

I. SAMUEL – JUDECĂTOR (în raport cu Dumnezeu şi între oameni – 1 Samuel 12:3-7)


A. Perioada premergătoare
1. Naşterea – un copil cerut şi oferit Domnului (1 Samuel 1:11, 20, 26-28).
2. Copilăria de la Templul Domnului (1 Samuel 2:11, 18-19, 26).
3. Chemarea în slujba profetică - judecătorul profet ca Debora (1 Samuel 3:1-10, 19-21).
B. Perioada de slujbă
1. Nevoia de izbăvire de sub robia filisteană asociată cu renunţarea la idolatrie au propulsat pe Samuel la
conducerea naţiunii, realizând izbăvirea (1 Samuel 4:1; 7:2-14).
2. O viaţă de judecător cu „tribunale” în teritoriu, caracterizată de dreptate, ceea ce fiii lui n-au putut realiza
(1 Samuel 7:6, 15-17; 8:1-3; 12:2-5; Mica 6:8).

II. SAMUEL – LA HOTARUL DINTRE PERIOADE


A. Slujba profetică şi levitică
1. Descoperirile lui (menţionate în Biblie) privesc slujitorii în alegere şi activitate – de la Eli la David (1
Samuel 9:6-9, 15-17; 10:1-8; 15:10-13, 22-23; Amos 3:7).
2. Samuel şi jertfele asociate cu rugăciunea (1 Samuel 7:5-9; 9:13-15; 15:11; 8:6; 12:23-25; Luca 11:24-26;
Daniel 10:13; Iacov 5:16).
B. Fondarea monarhiei (1 Samuel 8:4-11, 21-22)
1. Samuel şi Saul primul împărat – bucurie puţină, durere multă: instalare prin sorţ şi stabilizare la Miţpa şi
Ghilgal (1 Samuel 10:17-25; 11:14-15), urmate de avertizări şi întreruperea legăturilor cu el (1 Samuel
13:11-14; 15:1, 10-35).
2. Samuel şi David împăratul după inima Domnului: ungere, rugăciune, părtăşie (1 Samuel 16:1-13; 19:18).

ÎNCHEIERE
1. Samuel – un om chemat în lucrare de Dumnezeu, de care s-a putut folosi pentru că a fost dedicat,
ascultător, drept şi curat la suflet (Psalmul 99:6-7).
2. Samuel – un om care a înţeles şi a învăţat şi pe alţii regula divină a binecuvântării sau blestemului (1
Samuel 12:13-15, 21-23).
INTRODUCERE

Prin harul Domnului, am ajuns la a zecea şi ultima lecţie din ciclul Judecătorii lui Israel. Îl vom
observa în Scripturi pe cel din urmă judecător, Samuel, un levit dintre fiii lui Core, care a fost în acelaşi timp
şi profet (1 Samuel 1:1; 1 Cronici 6). L-am numit pe Samuel „cel din urmă judecător” pentru că, deşi doi
dintre fiii săi au fost pentru un timp Judecătorii regionali, el a fost ultimul judecător naţional şi prin el,
Dumnezeu i-a uns pe primii doi împăraţi ai lui Israel. Cu el s-a sfârşit perioada judecătorilor în Israel şi a
început vremea statului monarhic. Samuel a deschis seria prorocilor şi se crede pe baza unor argumente
biblice, că pe el l-a folosit Dumnezeu să formeze şcolile profetice care au păstrat flacăra adevărului nestinsă,
în special în regatul de nord, căzut în apostazie. În 1 Samuel 10:5 se vorbeşte despre o adunare a profeţilor, a
fiilor prorocilor, de care se aminteşte şi în alte cărţi istorice ale Bibliei: „După aceea, vei ajunge la Ghibea
Elohim, unde se află garnizoana filistenilor. Când vei intra în cetate, vei întâlni o ceată de prooroci
coborându-se de pe înălţimea pentru jertfă, cu lăute, timpane, fluiere şi cobze înainte şi proorocind.” Iar în 1
Samuel 19:20 îl întâlnim pe Samuel la sfârşitul vieţii, sale retras din funcţia de judecător executiv, în postura
de lider pe viaţă al profeţilor, de mentor spiritual. „Saul a trimis nişte oameni să ia pe David. Ei au văzut o
adunare de proroci care proroceau, cu Samuel în frunte. Duhul lui Dumnezeu a venit peste trimişii lui Saul
şi au început şi ei să prorocească.” Deci în acele adunări, profeţia era un fenomen general. Este o chestiune
interesantă cum se putea obţine darul de profet la o şcoală. Să nu credem că era ceva artificial, personal eu
cred că ei se adunau pentru a se dedica lui Dumnezeu şi în funcţia de chemarea fiecăruia, El ridica profeţi
speciali pentru diferite lucrări sau folosea pe oameni doar într-un moment al plinătăţi Duhului, cu ocazia unei
slujbe spontane pentru a transmite un mesaj.

I. SAMUEL – JUDECĂTOR

Pentru că Samuel a fost şi profet, (ca şi Debora), a avut avantaje, dar şi îndatorirea de a arbitra nu
doar între oameni, ci şi între Dumnezeu şi oameni. Iată ce a mărturisit el şi poporul a confirmat, despre
comportamentul lui în judecăţile rostite: „Iată-mă! Mărturisiţi împotriva mea în faţa Domnului şi în faţa
unsului Lui: Cui i-am luat boul, sau cui i-am luat măgarul? Pe cine am apăsat şi pe cine am năpăstuit? De
la cine am luat mită ca să închid ochii asupra lui? Mărturisiţi şi vă voi da înapoi.” (1 Samuel 12:3) Iar în
versetele 6-7 este scris: „Atunci Samuel a zis poporului: «Domnul a pus pe Moise şi pe Aaron şi a scos pe
părinţii voştri din Egipt. Acum, înfăţişaţi-vă, ca să vă judec înaintea Domnului pentru toate binefacerile pe
care vi le-a făcut Domnul, vouă şi părinţilor voştri.” Iată aşadar că slujba sa îi conferea dreptul de a analiza
întreg poporul sau numai anumiţi oameni în faţa lui Dumnezeu.

A. Perioada premergătoare

Samuel a fost pregătit pentru slujba de judecător înainte de recunoaşterea lui oficială. Această etapă a
vieţii lui este un exemplu foarte bun pentru copii şi pentru tineri. Pentru început să ascultăm câteva cuvinte
din rugăciunea Anei, mama lui: „Ea a făcut o juruinţă şi a zis: «Doamne, Dumnezeul oştirilor! Dacă vei
binevoi să cauţi spre întristarea roabei Tale, dacă-Ţi vei aduce aminte de mine şi nu vei uita pe roaba Ta, şi
dacă vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi închina Domnului pentru toate zilele vieţii lui şi
brici nu va trece peste capul lui.»” (1 Samuel 1:11) După ce rugăciunea i-a fost ascultată, ea a rămas
statornică în făgăduinţa ei şi l-a adus pe Samuel la Cortul Domnului. „Ana a zis (lui Eli): «Domnul meu,
iartă-mă! Cât este de adevărat că sufletul tău trăieşte, domnul meu, atât este de adevărat că eu sunt femeia
aceea care stăteam aici lângă tine şi mă rugam Domnului. Pentru copilul acesta mă rugam, şi Domnul a
ascultat rugăciunea pe care I-o făceam. De aceea vreau să-l dau Domnului: toată viaţa lui să fie dat
Domnului». Şi s-au închinat acolo înaintea Domnului.” (1 Samuel 1:26-28) Rugăciunea Anei cu privire la
un copil s-a împlinit pe deplin, spre deosebire de Samson, care ar fi trebuit să rămână închinat
Domnului de la naştere până la moarte, dar nu a rămas credincios. În schimb Samuel a rămas
statornic şi dorinţa Anei de a avea Dumnezeu un om sfânt în lucrare s-a realizat.
Copilăria lui Samuel, o avem prezentată în 1 Samuel 2:11 - „Elcana s-a dus acasă, la Rama şi
copilul a rămas în slujba Domnului, înaintea preotului Eli.” Posibil în jurul vârstei de aproximativ trei ani,
copilul să fi rămas la Cortul Domnului. Iar în versetele 18-19 este scris: „Samuel făcea slujba înaintea
Domnului şi copilul acesta era îmbrăcat cu un efod de in. Mamă-sa îi făcea pe fiecare an o mantie mică şi i-
o aducea când se suia cu bărbatul ei ca să aducă jertfa din fiecare an.” Acolo Samuel desfăşura activităţi pe
măsura vârstei şi a puterii fizice şi era îmbrăcat potrivit slujbei sale levitice.
Din chemările repetate din noaptea primei profeţii, rezultă foarte clar că Samuel a fost un copil
ascultător, aşa cum şi numele i-a fost legat de ascultare. Gândindu-ne la Samuel, ne imaginăm un copilaş de
3-4 ani, care nu ştie să citească, dar este suficient de înălţător să-l vezi că ţine o carte de cântări în mânuţe,
chiar dacă o ţine invers, sau la unul mai micuţ ce poate nu ştie să se roage, pentru că nu poate vorbi, dar a
învăţat poziţia pentru închinare şi ştie să împreuneze evlavios mâinile. Mai târziu, aşteptăm o dezvoltare a
tuturor acestor practici sfinte. Mare bucurie pentru părinţi, pentru Dumnezeu şi pentru toată naţiunea, să
crească astfel de copii. Dar nu toţi înregistrează o astfel de evoluţie. Alţii sunt foarte schimbători, dar
Dumnezeu are har numai pentru cei care sunt credincioşi, pe ei îi primeşte în slujbă, fie un copil, bărbat sau o
femeie. Dacă Dumnezeu vrea să reprimească pe cineva după ce s-a îndepărtat sau după ce a avut o vreme de
pasivitate, aceasta are loc doar prin pocăinţă, după măsura harului Său.
Să urmărim aspectele stării spirituale ale lui Samuel în momentul chemării sale profetice: „ Tânărul
Samuel slujea Domnului înaintea lui Eli. Cuvântul Domnului era rar în vremea aceea şi vedeniile nu erau
dese… Samuel era culcat în Templul Domnului, unde era chivotul lui Dumnezeu. Atunci Domnul a chemat
pe Samuel. El a răspuns «Iată-mă!»... «Iată-mă, căci m-ai chemat». Eli a răspuns: «Nu te-am chemat, fiule,
întoarce-te şi te culcă»...«Iată-mă căci m-ai chemat!»” (1 Samuel 3:1-8) Caracterul smerit şi responsabil
al acestui copil dovedeşte că Dumnezeu pe drept l-a considerat matur pentru a intra în slujba
profetică. Să ştie toţi copiii şi tinerii şi chiar cei în vârstă, că Dumnezeu apreciază o asemenea atitudine
de ascultare. Ascultarea este jugul Domnului Hristos pe care El l-a purtat cu pasiune, căci şi-a făcut un
scop din aceasta. Un scop prezentat cu anticipaţie în Psalmul 40 şi dovedit ca împlinit în Filipeni 2 şi Evrei
10: „Vin să fac voia Ta Dumnezeule”, adică îmi propun să Te ascult. Desigur că şi Samuel a avut copilăriile
lui. Să nu credeţi că el nu a avut niciodată pasiunea să se joace sau că nu a avut ispite, dar a rezistat şi a ieşit
biruitor când a fost copil şi apoi ca om mare. Domnul să ne ajute şi nouă să fim ascultători şi să ieşim
biruitori!

B. Perioada de slujbă

„Chemarea lui Samuel a ajuns la cunoştinţa întregului Israel.” (1 Samuel 4:1) Toţi deveneau din ce
în ce mai conştienţi de chemarea acestui tânăr. „Trecuse destulă vreme din ziua când fusese pus chivotul în
Chiriat-Iearim. Trecuseră douăzeci de ani. Atunci toată casa lui Israel a plâns după Domnul.” (1 Samuel
7:2). Samuel avea acum peste treizeci de ani. Era deja bărbat. În toată perioada aceasta, Dumnezeu S-a
folosit de el pentru că Domnul nu încetase să se arate (1 Samuel 3:21), dar el a rămas doar să profeţească şi
să îndrepte poporul pe drumul cel bun.
În vremea aceea, evreii erau oprimaţi de filisteni. Acelaşi ciclu repetat şi bine ştiut de noi din studiile
perioadei judecătorilor, când ajungeau în robie şi apoi strigau către Domnul să le ridice un izbăvitor. Acum
Samuel a fost chemat să-i conducă, să se realizeze prin el izbăvirea naţiunii. Deşi el nu s-a implicat direct pe
front, a avut rolul de eliberator, care de fapt preceda războiul fizic, prin eliminarea idolatriei. Samuel avea un
concept teologic foarte clar, conform Legii lui Dumnezeu. Posibil ca până atunci, ei să mai fi avut dorinţă să
se întoarcă la Domnul, dar nu erau hotărâţi, însă acum nevoia îi împingea spre El. „Samuel a zis întregii case
a lui Israel: «Dacă din toată inima voastră vă întoarceţi la Domnul, scoateţi din mijlocul vostru dumnezeii
străini şi Astarteele, îndreptaţi-vă inima spre Domnul şi slujiţi-I numai Lui; şi El vă va izbăvi din mâna
filistenilor.»” (1 Samuel 7:3) Regula era clară şi aparent simplă, dar nu era uşor să scoată toată idolatria afară
din ţară.
Ca să înţelegem mai clar, să luăm ca exemplu sărbătorile de iarnă. Gândiţi-vă ce înseamnă să
îndepărtezi în aceste zile toată încărcătura cultural-religioasă existentă într-o ţară. Pieţele, magazinele, casele
şi chiar locaşurile de închinare sunt pline de imagini şi obiecte cu Moş Crăciun şi tot ce ţine de modalităţile
de a face bani, pentru că în fond cineva are un câştig din acestă rătăcire. Noi ştim că în vremea lui Samuel nu
erau străzile pline de pancarte şi magazinele încărcate cu fel şi fel de articole ca acum, dar casele erau
înţesate cu idoli şi oamenii erau îndoctrinaţi în practicile imorale canaanite. Nu este o lucrare uşoară să
elimini idolatria unei naţiuni, ca în vremea reformei lui Iosia, unde sunt descrise prin enumerare
multitudinea de obiecte şi practici vinovate, dar şi necesitatea condamnării celor ce promovau în prim
plan aceste urâciuni, ce deveniseră plăceri păcătoase. Nu era doar ca şi cum ai rupe o pagină dintr-o
carte, sau să aplici o altă poză peste alta veche, ci o reformă ce implica o pocăinţă totală. „Şi copiii lui
Israel au scos din mijlocul lor Baalii şi Astarteele şi au slujit numai Domnului. Samuel a zis: «Strângeţi pe
tot Israelul la Miţpa, şi eu mă voi ruga Domnului pentru voi». Şi s-au strâns la Miţpa. Au scos apa şi au
vărsat-o înaintea Domnului şi au postit în ziua aceea, zicând: «Am păcătuit împotriva Domnului!» Samuel
judeca pe copiii lui Israel la Miţpa.” (1 Samuel 7:4-6) Probabil mai erau şi anumite neînţelegeri între ei.
Când ne pocăim şi scoatem idolatria dintre noi, trebuie să nu mai păstrăm resentimente şi stări de conflict, ci
să ne reglăm relaţiile cu Domnul şi aproapele nostru.
În timpul reformei lor, „Filistenii au aflat că fiii lui Israel se adunaseră la Miţpa şi domnitorii
filistenilor s-au suit împotriva lui Israel. La vestea aceasta copiii lui Israel s-au temut de filisteni şi au zis lui
Samuel: «Nu înceta să strigi pentru noi către Domnul, Dumnezeul nostru, ca să ne scape din mâna
filistenilor». Samuel a luat un miel sugar şi l-a adus întreg ca ardere de tot Domnului. A strigat către
Domnul pentru Israel şi Domnul l-a ascultat. Pe când aducea Samuel arderea de tot, filistenii s-au apropiat
ca să bată pe Israel. Domnul a tunat în ziua aceea cu mare vuiet împotriva filistenilor şi i-a pus pe fugă. Au
fost bătuţi dinaintea lui Israel.»” (1 Samuel 7:7-10) În acest timp, evreii nu s-au dotat cu nimic în plus din
punct de vedere militar, dar pocăinţa le-a adus victoria. Doamne, adu şi în viaţa noastră pocăinţă, pentru
ca apoi să avem biruinţă în atâtea probleme în care ne zbatem fără ieşire, să putem spune ca evreii:
„Până aici Domnul ne-a ajutat!” (1 Samuel 7:12). Iată rezultatul câştigării războiului: „Cetăţile pe care le
luaseră filistenii de la Israel, s-au întors la Israel, de la Ecron până la Gat, cu ţinutul lor; Israel le-a smuls
din mâna filistenilor. Şi a fost pace între Israel şi amoriţi.” (1 Samuel 7:14) Când avem biruinţe în Numele
Domnului, putem să recâştigăm teritorii, oameni, familii, căci este mare nevoie şi azi de aceste biruinţe.
Cineva îmi relata despre o situaţie dintr-o localitate, unde, cu câţiva ani în urmă, oamenii s-au pocăit şi
biserica a crescut. A urmat o perioadă de regres spiritual şi unele familii s-au dus în lume, iar acum, în ultimii
ani nu s-a mai pocăit nimeni. Cam aşa ceva se întâmpla în poporul Israel când pierdeau teritorii din ţară, iar
de cucerit din cetăţile rămase sub stăpânirea cananiţilor nu cucereau niciuna. Dar când se întorceau la
Domnul, mai întîi recâştigau ce-au avut. Aceasta este ordinea recuperării: întâi oile pierdute ale casei lui
Israel şi apoi Domnul poate să mai aducă şi alte oi în staulul Împărăţiei Sale.
În slujba de judecător, Samuel a avut tribunale teritoriale, unde dreptatea, o virtute foarte
importantă înaintea lui Dumnezeu, a fost pe deplin respectată prin slujba lui. „Samuel a fost judecător
în Israel în tot timpul vieţii lui. El se ducea în fiecare an de făcea înconjurul Betelului, Ghilgalului şi Miţpei
şi judeca pe Israel în toate locurile acestea. Apoi se întorcea la Rama, unde era casa lui şi acolo judeca pe
Israel. Şi a zidit acolo un altar Domnului.” (1 Samuel 7:15-17) Să punem în evidenţă dreptatea lui cu
nerealizarea dreptăţii de către fiii lui. „Când a îmbătrânit Samuel, a pus pe fiii săi Judecătorii peste Israel.
Fiul său întâi născut se numea Ioel şi al doilea Abia; ei erau Judecătorii la Beer-Şeba. Fiii lui Samuel n-au
călcat pe urmele lui, ci se dădeau la lăcomie, luau mită şi călcau dreptatea.” (1 Samuel 8:1-3) Este foarte
plăcut înaintea Domnului să faci dreptate (Mica 6:8); mult mai plăcut decât jertfele. Dreptatea este pusă
alături de ascultare şi întrece orice alte sacrificii. Dreptatea este dovada spiritului lui Dumnezeu, care nu
poate să treacă pe cel vinovat drept nevinovat şi drept nevinovat pe cel vinovat. Fiecare este catalogat de
Dumnezeu pentru păcatul său sau evidenţiat pentru neprihănirea sa.

II. SAMUEL – LA HOTARUL DINTRE PERIOADE

Nu-i greu de remarcat că şi generaţia noastră e prinsă la hotarul dintre perioade. Am prins o vreme
sub regimul comunist, cu anumite aspecte în lucrare, în viaţa cotidiană, în cea de familie, în educaţie şi dintr-
o dată ne-am trezit, chiar dacă nu în mod deplin, într-o Europă aşa-zis democratică, cu alte norme şi alte
realităţi. Trebuie evidenţiat că Samuel, atât în vechea conjunctură a judecătorilor, cât şi în cea nouă, a
împăraţilor, a rămas acelaşi, credincios până la moarte.

A. Slujba profetică – levitică

Dumnezeu l-a aşezat pe Samuel într-o slujbă de care tot poporul a beneficiat. El a fost trimisul
Domnului pentru poporul Lui. Profeţiile sale menţionate în Biblie privesc în mod special pe slujitori şi
conducerea lucrării. Lucrul acesta este uşor de evidenţiat în perioada judecătorilor şi a împăraţilor. Hotărârile
şi direcţia se dau de sus şi, dacă se comandă bine, există şanse mari să se execute bine.
Să luăm câteva situaţii care descriu slujba profetică a lui Samuel în raport cu Saul: 1 Samuel
9:15-17 - „Dar, cu o zi mai înainte de venirea lui Saul, Domnul înştiinţase pe Samuel şi-i zisese: «Mâine, la
ceasul acesta, îţi voi trimite un om din ţara lui Beniamin şi să-l ungi drept căpetenie a poporului Meu Israel.
El va scăpa poporul Meu din mâna filistenilor, căci am căutat cu îndurare spre poporul Meu, pentru că
strigătul lui a ajuns până la Mine». Când a zărit Samuel pe Saul, Domnul i-a zis: «Iată omul, despre care ţi-
am vorbit; el va domni peste poporul Meu.»” Să reţinem că atât cu privire la Saul, cât şi în cazul pedepsei
pentru casa lui Eli, Samuel a fost înştiinţat din timp. Să-L rugăm pe Dumnezeu şi chiar să insistăm înaintea
Lui ca şi în vremea noastră să ridice oameni la care să le vorbească despre planul lucrărilor Sale, atât la nivel
de biserică, cât şi la nivel mai înalt, după cum sunt organizate bisericile în vremea noastră, sau chiar cu
privire la toată naţiunea. Dacă, având acordul poporului, vor fi puşi în slujbă oameni care nu sunt
chemaţi de Dumnezeu, nu vor fi sprijiniţi de El. Sau dacă cineva este pus în slujbă, dar nu rămâne
credincios Domnului, cum a fost cazul lui Saul, Dumnezeu îl va lepăda. Referitor la Saul, Samuel a fost
înştiinţat atât în momentul chemării, cât şi al lepădării: „Samuel a luat sticluţa cu untdelemn, şi a turnat-
o pe capul lui Saul. Apoi l-a sărutat şi a zis: «Nu te-a uns Domnul ca să fii căpetenia moştenirii Lui?” (1
Samuel 10:1). Ba da, se putea răspunde fără echivoc, dar n-a rămas multă vreme credincios acestei lucrări şi
„Samuel a zis lui Saul: «Ai lucrat ca un nebun şi n-ai păzit porunca pe care ţi-o dăduse Domnul, Dumnezeul
tău. Domnul ar fi întărit pe vecie domnia ta peste Israel; dar acum, domnia ta nu va dăinui. Domnul Şi-a
ales un om după inima Lui şi Domnul l-a rânduit să fie căpetenia poporului Său, pentru că n-ai păzit ce-ţi
poruncise Domnul.»” (1 Samuel 13:13) Să ştiţi că nimeni nu-i chemat la o slujbă fără condiţii. Mai târziu, în
capitolul 15, din nou Dumnezeu îl înştiinţează la timp pe robul Său proroc, despre Saul. „Domnul a vorbit
lui Samuel şi i-a zis: «Îmi pare rău că am pus pe Saul împărat, căci se abate de la Mine şi nu păzeşte
cuvintele Mele». Samuel s-a mâhnit şi toată noaptea a strigat către Domnul. S-a sculat dis de dimineaţă, ca
să se ducă înaintea lui Saul. Şi au venit şi i-au spus: «Saul s-a dus la Carmel, şi iată că şi-a înălţat un semn
de biruinţă, apoi s-a întors, şi, trecând mai departe, s-a coborât la Ghilgal». Samuel s-a dus la Saul şi Saul
i-a zis: «Fii binecuvântat de Domnul! Am păzit cuvântul Domnului.»” (1 Samuel 15:10-13) Tot atunci,
„Samuel a zis: «Îi plac Domnului mai mult arderile de tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului?
Ascultarea face mai mult decât jertfele şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor.
Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât
închinarea la idoli şi terafimii. Fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, te leapădă şi El ca împărat.» ” (1
Samuel 15:22-23) Stând aproape de Domnul toată viaţa, Samuel a avut călăuzire şi a afirmat în cuvinte şi
fapte valoarea rămânerii în voia lui Dumnezeu.
Să evidenţiem şi rugăciunea în lucrarea lui Samuel, metoda de neînlocuit, prin care omul poate
să rămână aproape de Domnul. „Samuel a zis: «Strângeţi pe tot Israelul la Miţpa, şi eu mă voi ruga
Domnului pentru voi.»” (1 Samuel 7:5) Eliminarea idolilor a trebuit însoţită de rugăciune, în vederea
asigurării biruinţei în rugăciune. Învăţătura sfântă, nu-i suficientă fără rugăciune. Nici postul nu ajută fără
rugăciune. În rugăciune, păstrăm legătura cu Dumnezeu, căruia îi spunem dorinţele şi nevoile noastre, iar El
ne transmite înştiinţări cu privire la evenimentele din lumea spirituală şi fizică pentru a putea face faţă tuturor
problemelor vieţii. De exemplu, recent am fost înştiinţaţi printr-un proroc din adunare despre un plan al
diavolului şi ni se cerea să stăruim în rugăciune înaintea Domnului referitor la o anumită lucrare. Noi ştim că
forţele întunericului sunt pe teren, dar uneori îşi cheamă alte întărituri (Luca 11:24-26), iar noi trebuie să
opunem rezistenţa necesară pentru a fi biruitori. În 1 Samuel 9:13, avem o altă referinţă despre viaţa de
rugăciune a lui Samuel: „Când veţi intra în cetate, îl veţi găsi înainte ca să se suie la locul înalt să mănânce;
căci poporul nu mănâncă până nu vine el, fiindcă el trebuie să binecuvânteze jertfa; după aceea mănâncă şi
cei poftiţi. Suiţi-vă dar, căci acum îl veţi găsi.” Era omul cunoscut de tot poporul ca om al rugăciunii, al
părtăşiilor de la altar. Acum nu mai participăm la mese asociate cu aduceri de jertfe, dar la servirea mesei şi
la orice altă activitate, trebuie să chemăm numele Domnului, în viaţa şi familia noastră sau în adunările
frăţeşti. Despre sosirea lui Saul, Domnul îl înştiinţase cu o zi mai înainte, ceea ce se poate înţelege că şi în
ziua anterioară se rugase lui Dumnezeu (1 Samuel 9:15). Dacă în acea zi el nu ar fi fost pe fază, ar fi ratat
lucrarea lui Dumnezeu, dar cred că avea ca şi Daniel, un program de rugăciune foarte bine stabilit şi uneori
foarte lung. În 1 Samuel 15:11 este scris că s-a rugat toată noaptea. Astfel de rugăciuni lungi devin profunde
şi Dumnezeu ne poate comunica adevăruri importante. În cazul noii orientări a poporului, spre monarhie, din
nou, „... Samuel s-a rugat Domnului” (1 Samuel 8:6).
La bătrâneţe a rămas la fel de consacrat rugăciunii şi a zis: „Departe iarăşi de mine să
păcătuiesc împotriva Domnului, încetând să mă rog pentru voi! Vă voi învăţa calea cea bună şi cea
dreaptă. Temeţi-vă numai de Domnul şi slujiţi-I cu credincioşie din toată inima voastră, căci vedeţi ce putere
desfăşoară El printre voi. Dar dacă veţi face răul, veţi pieri voi şi împăratul vostru.» ” (1 Samuel 12:23-25)
El socotea că este păcat să nu te rogi sau, cu alte cuvinte, dacă nu te rogi, faci păcate, sau fac cei pentru care
nu te rogi. Bătrâneţea trebuie să fie o vreme în care cei ce au trecut prin viaţă, susţin cu rugăciune pe cei ce
întâmpină diferite probleme, pentru a trece cu bine prin ele (1 Timotei 5:5). Cred că nu ne dăm seama în mod
suficient ce valoare ar avea orele noastre tainice în cămăruţă, în rugăciune, ce forţă, ce dinamitare spirituală
exercită acest timp de rugăciune. Numai rugăciunea l-a ţinut pe Samuel prin toate acele vremuri
schimbătoare, numai rugăciunea l-a ţinut în dreptate. Rugăciunea lui ţinea pe picioare, ca a lui Moise
altădată, o armată întreagă, un popor întreg. Un om care se roagă este o putere „…Mare putere are
rugăciunea fierbinte a celui neprihănit” (Iacov 5:16).

B. Fondarea monarhiei

La bătrâneţea lui, Samuel, a fost pus într-o conjunctură inedită: „Toţi bătrânii lui Israel s-au strâns şi
au venit la Samuel la Rama. Ei au zis: «Iată că tu eşti bătrân şi copiii tăi nu calcă pe urmele tale; acum
pune un împărat peste noi să ne judece, cum au toate neamurile.»” (1 Samuel 8:4-5) Samuel a ţinut cont de
ce a zis poporul, dar nu poporul i-a determinat decizia. Decizia a venit de la Domnul. El s-a rugat şi a luat
decizia în conformitate cu sfatul Domnului. „Samuel a spus toate cuvintele Domnului poporului care-i cerea
un împărat. El a zis: «Iată care va fi dreptul împăratului care va domni peste voi. El va lua pe fiii voştri, îi
va pune la carele sale şi între călăreţii lui, ca să alerge înaintea carului lui…” (1 Samuel 8:10-11) Şi mai
departe a citat toate din cartea Deuteronom 17 cu privire la legea pentru împărat.
Domnul i-a spus despre felul cum a călăuzit lucrurile pământeşti ca să-l aducă pe Saul la el ca să fie
uns ca împărat. Şi mai târziu, când nici Saul n-a corespuns, Samuel a rămas la îndemâna Domnului, care l-a
trimis în casa lui Isai ca să ungă pe David ca împărat. „Domnul a zis lui Samuel: «Când vei înceta să plângi
pe Saul, pentru că l-am lepădat, ca să nu mai domnească peste Israel? Umple-ţi cornul cu untdelemn şi du-
te; te voi trimite la Isai Betleemitul, căci pe unul din fiii lui Mi l-am ales ca împărat.»” (1 Samuel 16:1)
Credeţi că pe fiii lui nu i-a plâns? S-a rugat el şi pentru ei şi mai târziu în cronicile sfinte îi întâlnim cel puţin
pe unii din ei în slujbe levitice importante (1 Cronici 6; 25). Fiii lui nu pot fi asemănaţi cu fiii lui Eli, drept
dovadă viitorul celor două famili.
Vreau să observăm aici că Samuel a fost şi el om ca noi. Orice slujbă ar avea cineva are şi el
partea lui umană. Îi pot veni gânduri de ale oamenilor, ca lui Petru, care a identificat corect sub inspiraţie
divină pe Hristosul şi imediat după aceea, în gândurile lui s-a strecurat o eroare referitoare la ce urma să se
întâmple Domnului (Matei 16). Când s-a prezentat în casa lui Isai şi au început să apară fiii: „Când au intrat
ei, Samuel, văzând pe Eliab şi-a zis: «Negreşit, unsul Domnului este aici înaintea Lui.»” (1 Samuel 16:6 )
Vedeţi, noi putem greşi, doar Dumnezeu nu greşeşte. Noi suntem oameni şi uneori apreciem că un om este
bun şi apt sau nu pentru lucrare. Aici este rolul dreptăţii şi călăuzirii divine: „ Şi Domnul a zis lui Samuel:
«Nu te uita la înfăţişarea şi înălţimea staturii lui, căci l-am lepădat. Domnul nu se uită la ce se uită omul;
omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă.»” (1 Samuel 16:7) În succesiune de vârstă
au fost lepădaţi toţi fiii lui Isai, până când a venit David, care a fost uns. „ Samuel a luat cornul cu untdelemn
şi l-a uns în mijlocul fraţilor lui. Duhul Domnului a venit peste David, începând din ziua aceea şi în cele
următoare. Samuel s-a sculat şi s-a dus la Rama.” (1 Samuel 16:13) În mod sigur, Samuel a dormit liniştit
după aceea, pentru că a rămas sub călăuzirea divină, deşi a fost omul în vremea căruia s-au înregistrat atâtea
schimbări. S-a pierdut preoţia lui Eli, copiii lui n-au putut să-i urmeze în slujbă, apoi au apărut primii doi
împăraţi. În generaţia următoare, în vremea lui Saul, unii l-au susţinut pe Saul alţii pe David. Mai târziu, deşi
Ioab a ţinut cu tărie toată viaţa lui la casa lui David, spre bătrâneţe s-a pierdut şi în loc să vadă că Solomon
trebuia să urmeze la tron, s-a asociat cu Adonia şi a murit într-un mod ruşinos, pentru că nu a avut o
călăuzire, nu a avut lumină de la început până la sfârşit.
Dar în vremea noastră, când lucrurile sunt într-o continuă schimbare, cum va fi starea poporului lui
Dumnezeu peste 20 de ani? În această succesiune de evenimente, vom putea să rămânem cu coloană
vertebrală şi sub călăuzirea Domnului? Vom putea să rămânem cu o judecată clară, precum Samuel? Se
schimbă vremuri, situaţii, dar Dumnezeu Îşi continuă lucrarea şi ea trebuie descifrată. Cum a putut să rămână
Samuel credincios toată viaţa, în pofida acestor evoluţii? Eu cred că viaţa de rugăciune a lui Samuel a fost
punctul de stabilitate care l-a marcat toată viaţa din copilărie până la bătrâneţe, adică legătura lui cu Domnul.
La fel se poate observa şi în viaţa altor oameni. De exemplu, Moise, care împreună cu Samuel, sunt doi titani
ai mijlocirii, apoi Daniel, Pavel şi alţii.
Dacă am studiat schimbările ce s-au înregistrat în vremea lui Samuel, vreau să ne gândim şi la viaţa
noastră, pentru că uneori este marcată de insuccese. Noi am vrea ca toată viaţa să fim biruitori, sănătoşi şi
toţi copiii noştri să fie realizaţi, iar biserica să aibă numai fraţi credincioşi şi Dumnezeu să ridice dintre ei
lucrători, dar într-o viaţă lungă apar multe probleme. Dacă fiecare am privi în urmă, am vedea poate că unii
din înaintaşi nu au fost credincioşi şi s-au lăsat de pocăinţă. Într-o generaţie de oameni sunt bucurii, dar şi
multe necazuri. Samuel a avut durerile lui de mic. Să nu credeţi că era indiferent să vadă ce se făcea la
Templu în timpul lui Eli. Cum a început să crească şi-a dat seama de pervertirea ce era acolo. Apoi încă
douăzeci de ani, floarea tinereţii lui, a văzut poporul Domnului pe alte căi. În mod sigur a fost un om care a
plâns mult pentru alţii, cum a plâns şi pentru Saul. Trebuie să acceptăm vremurile aşa cum sunt, dar să ţinem
legătura cu Domnul, pentru a putea fi folosiţi în condiţiile date. Nu doar Samuel a suferit, ci chiar Dumnezeu
a spus că îi părea rău pentru Saul. Şi noi trăim aceste realităţi, dar să ne luptăm pentru cauza sfântă, să
contribuim la vindecarea stărilor în poporul lui Dumnezeu. Doar în Împărăţia lui Dumnezeu vor fi doar
bucurii şi împliniri. Până atunci trăim în condiţii de incertitudine, de împliniri împletite cu dureri şi
nerealizări, dar nu putem să ne disociem total de alţii, căci slujba o facem în colectivităţi, măcar că mântuirea
este individuală. Samuel va primi o bună răsplată pentru tot ce a făcut, căci celor ce muncesc în condiţii mai
grele, li se dă un spor la salariu şi pensie. Toate astea vor fi evidenţiate şi vom fi răsplătiţi pentru tot ce am
făcut. Pentru tot ce n-a fost împlinit Samuel prin Saul, a fost înviorat, chiar şi pe pământ, prin credinciosul
David (1 Samuel 19:18).

ÎNCHEIERE

Samuel a fost un om chemat de Dumnezeu în slujbă. Domnul s-a putut folosi de el ca profet şi
judecător pentru că a fost ascultător, dedicat şi s-a păstrat curat toată viaţa. Iată de ce este trecut alături de cei
mai mari oameni ai lui Dumnezeu. „Moise şi Aaron, dintre preoţii Lui şi Samuel, dintre cei ce chemau
Numele Lui, au chemat pe Domnul şi El i-a ascultat.” (Psalmul 99:6)
Samuel a fost omul care i-a învăţat pe toţi regula divină a binecuvântării şi blestemului, aşa
cum a fost enunţată şi prin Moise (Deuteronom 30:15-20). Iată acest principiu care transcende toată istoria
universului. „Dacă vă veţi teme de Domnul, dacă-I veţi sluji, dacă veţi asculta de glasul Lui şi dacă nu vă
veţi împotrivi cuvântului Domnului, vă veţi alipi de Domnul, Dumnezeul vostru, atât voi cât şi împăratul
care domneşte peste voi. Dar dacă nu veţi asculta de glasul Domnului şi vă veţi împotrivi cuvântului
Domnului, mâna Domnului va fi împotriva voastră, cum a fost împotriva părinţilor voştri.” (1 Samuel
12:14-15) Samuel avea exemple diverse din experienţa lui de o viaţă. În copilărie a văzut evoluţia casei lui
Eli şi hotărârea divină care s-a împlinit asupra lor. La maturitate, a văzut credincioşia Domnului faţă de cauza
Israelului, în condiţii de abandonare a idolatriei şi slujire sfântă. La bătrăneţe, a avut alte experienţe cu Saul,
de la alegere la lepădare şi a văzut şi felul în care Dumnezeu Îşi continua lucrarea prin alegerea lui David.
Foarte posibil că ultimii ani din viaţa lui, să fi fost dedicaţi rugăciunii pentru noul conducător, care a trecut în
acei ani printr-o vreme grea, în timpul cât a fost urmărit de Saul.
Dumnezeu să ridice oameni ca Samuel, prin care lucrarea Lui să propăşească şi prin care să vedem
continuarea lucrărilor sfinte din generaţie în generaţie, în pofida lucrărilor păcatului, care cuprinde pe cei
care nu slujesc Domnului potrivit Legii Sale sfinte. În urma vieţii şi lucrării sale, se poate cânta cu încredere
cântarea profetică a mamei lui, cântare ce a deschis seria multor alte cântări, în vremea ce a urmat după
perioada judecătorilor – psalmii celui pe care Domnul l-a ales să-i urmeze lui Samuel - regele David. Slăvit
să fie numele Domnului! Amin.