35.

Elementele topografice ale terenului – definiţii

36. Unităţi de măsură pentru: unghiuri, lungimi, arii

37. Curba clopot Gauss

Dacă asupra unei mărimi se vor face un număr mare de determinări, se vor calcula abaterile fiecărei determinări faţă de
media aritmetica şi se va întocmi un grafic pe care se vor raporta pe abscisă marimea erorilor şi pe ordonata frecvenţa
apariţiei unei valori a erorii, se va obţine un grafic al unei curbe, cunoscută sub numele de "curba clopot GAUSS',
reprezentând de fapt curba de distribuţie normală a erorilor întâmplătoare.

38. Erori sistematice şi întâmplătoare

1.4 Noţiuni de teoria erorilor de măsurare.

Având în vedere că orice măsurătoare, oricât de precis ar fi executată, este însoţită de mici diferenţe faţă de
valoarea reală a mărimii respective, vom defini erorile ca fiind micile diferenţe care apar la măsurarea repetată a unei
mărimi. Este de menţionat că valoarea reală a mărimii măsurate nu este niciodată cunoscută.
Clasificarea erorilor se poate face după:
1. mărimea lor:
• erori propriu-zise, care sunt acceptate în procesele de
măsurare;
• erori grosolane, numite şi greşeli, care nu se accepta în şirul de
măsurători, motiv pentru care, la prelucrare, sunt eliminate.
2. modul de propagare:
• sistematice, caracterizate prin aceea că sunt constante ca semn şi mărime. Acest tip de erori nu se pot elimina, dar
influenţa lor poate fi anulată prin calcul.
• întâmplătoare sau accidentale, apar aleator ca semn şi valoare, iar influenţa lor nu se cunoaste şi nu se poate
diminua.
3. valoarea de referinta:
• reale, care reprezintă diferenţele între diversele valori din şirul de determinări şi valoarea reală a mărimii măsurate.
Se poate lesne constata că deoarece valoarea reală a mărimii nu este cunoscută, nici erorile reale nu se pot
determina.
• erori aparente, care reprezintă diferenţa între fiecare valoare din şirul de măsurători şi valoarea cea mai probabilă,
definită ca media aritmetică a celor "n" determinări. În cazul unui număr de determinări făcute asupra aceleaşi
mărimi, de un singur operator, cu un singur instrument de măsură şi în condiţii meteo aproximativ identice, suma
erorilor aparente tinde la 0.

39. Marcarea punctelor topografice

40. Semnalizarea punctelor topografice

41. Măsurarea distanţelor - metode
Măsurarea directă a lungimilor.
Elementele liniare necesare determinării coordonatelor punctelor topografice, constând fie în distanţe înclinate
fie în distanţe orizontale, se pot determina fie prin măsurare directă cu ajutorul ruletelor, panglicilor sau a firelor de
invar (aliaj cu coeficient de dilatare termică foarte mică), fie indirect folosind procedee optice sau electronice.
Aparatura şi tehnică de măsurare care se adoptă ţin cont de precizia cerută la determinarea distanţei.

42. Reprezentarea reliefului prin curbe de nivel: forme tip de relief

43. Principiul nivelmentului geometric de mijloc – desen, explicaţii

44. Drumuire: definiţie, tipuri
45. Ridicarea planimetrică a detaliilor - metode
46. Ridicarea detaliilor altimetrice

47. Modalităţi de obţinere a curbelor de nivel pe un plan topografic

48. Principiile intersecţiilor înainte şi înapoi

49. Tipuri de instrumente folosite la măsurarea unghiurilor şi a diferenţelor de nivel
Metode de măsurare a unghiurilor.
Operaţiunile necesare măsurării unghiurilor constau din următoarea succesiune:
• verificarea şi eventual rectificarea teodolitului;
• aşezarea în staţie a teodolitului;
• vizarea punctului, făcută pentru determinări azimutale la baza semnalului, prin suprapunerea peste acesta sau
bisectare a firului reticular vertical, iar pentru determinarea unghiului zenital prin suprapunerea firului reticular
orizontal peste semnal, fie la înălţimea (I) a instrumentului, fie la înălţimea (S) a semnalului. Anterior însă este
necesară vizarea aproximativă cu ajutorul colimatorului, punerea la punct a imaginii firelor reticulare şi apoi a
imaginii obiectului vizat (semnal geodezic).
• efectuarea determinarilor propriuzise.

50. Redactarea unui plan topografic – etape

51. Reţeaua de triangulaţie topografică

52. Planul topografic, harta – definiţii

Hărţi şi planuri.
Planul topografic este o reprezentare convenţională, micşorată şi asemenea a unei porţiuni relativ restrînse a
terenului, care prin detaliile pe care le conţine, permite formarea unei imagini sugestive asupra planimetriei şi reliefului
terenului. La întocmirea lui nu se ţine seama de influenţa curburii Pămîntului.
Harta topografică, spre deosebire de plan, reprezintă o suprafaţă mai mare de teren, imaginea pe care o redă
este generalizată, adica nu conţine toate detaliile dintr-un plan, iar la întocmirea ei se ţine seama de curbura Pămîntului.
Pentru aceasta este necesar mai întâi să se creeze o reţea geografică de paralele şi meridiane în vederea reprezentării
suprafeţelor curbe de pe sferoid.

53. Topografie aplicată – trasări: unghiuri, distanţe, cote

Totalitatea noţiunilor abordate în primele capitole se concretizau în posibilitatea de a determina poziţia unor
detalii din teren într-un sistem de coordonate unitar şi omogen; cu alte cuvinte până acum nu am făcut altceva decât să
consemnăm o situaţie existentă în teren. Cum însă nimic nu este veşnic, în capitolul de faţă vom vedea cum se pot
transpune în realitate proiectele de investiţii ce urmăresc realizarea de noi construcţii, fie că este vorba de construcţii
civile, industriale, hidrotehnice sau de căi de comunicaţii. Cu studiul metodelor de transpunere în teren a proiectelor se
ocupă topografia inginerească sau topografia aplicată.

Trasarea pe teren a distanţelor.

Trasarea distanţelor pe teren se poate face, la fel ca şi măsurarea, direct sau indirect. Indiferent de procedeul ce
se va adopta, fie din coordonatele proiectate ale punctelor ce definesc distanţa, fie din proiect, se cunoaşte mărimea ce
urmează a fi trasată, totdeauna valoarea reprezentând distanţa orizontală. Aceasta înseamnă că dacă avem de trasat o
distanţă şi punctele ce o definesc se află la cote diferite, va fi necesar să trecem de la distanţa orizontală la lungimea
înclinată. Trasarea propriu-zisă se va compune, indiferent de metoda aleasă, din două etape: prima în care se trasează o
distanţă apropiată ca valoare cu cea proiectată şi a doua în care se trasează diferenţa până la valoarea proiectată.

Trasarea cotelor proiectate

Datele cunoscute în acest caz se referă la existenţa în teren a reperului de nivelment a cărui cotă este
cunoscută, HA, cota punctului ce urmează a fi trasat pe înălţime, HB, precum şi distanţa orizontală D, între reperul de
nivelment şi punctul ce se va trasa pe înălţime (acolo unde este cazul). Trasarea se poate face prin nivelment geometric,
de mijloc sau de capăt, nivelment trigonometric sau nivelment hidrostatic.