Curs Rom-Engleza, Nov. 2005 ISTORIA LIT ROMANE VECHI, MODERN

INTRODUCERE

Cuprins
I. Cultura medievală în Ţările Române__________________________7
Literatura română medievală___________________________________11
Identitatea lingvistică şi conceptuală a termenului român__________________11
Trăsăturile literaturii române medievale_________________________________14
Caracterul unitar al literaturii române___________________________________15
Forme de manifestare__________________________________________15
Literatura elitelor şi folclorul literar______________________________16
Influenţe străine______________________________________________20
Bibliografie__________________________________________________23
Rezumat_____________________________________________________24
Texte de studiat_______________________________________________25
Întrebări_____________________________________________________25
Anexa_______________________________________________________25
1. Scrisoarea lui Ştefan cel Mare către principii creştini (fragmente)__________25
2. O istorie a lui Mihai Viteazul de el însuşi______________________________26
3. Hungaria de Nicolaus Olahus_______________________________________27
4. Anecdotele despre Vlad Ţepeş______________________________________27
Test de evaluare 1_____________________________________________28
II. Literatura religioasă medievală în limba română_______________29
Circulaţia cărţii religioase medievale_____________________________35
Hagiografiile_________________________________________________38
Retorica religioasă. Cazanii, didahii şi predici______________________44
Varlaam__________________________________________________________47
Antim Ivireanu____________________________________________________49
Lirica religioasă_______________________________________________52
Dosoftei__________________________________________________________54
Bibliografie__________________________________________________57
Rezumat_____________________________________________________57
Texte de studiat_______________________________________________58
Întrebări_____________________________________________________58
Anexa_______________________________________________________58
Test de evaluare 2_____________________________________________62
III. Istoriografia românească_________________________________63
Istoriografia moldovenească____________________________________63
Grigore Ureche (1590-1647)_________________________________________66
Miron Costin (1633-1691)___________________________________________74
Ion Neculce (1672-1745)____________________________________________84
2. Istoriografia Ţării Româneşti_________________________________95
Letopiseţul Cantacuzinesc___________________________________________99
3
INTRODUCERE

Bibliografie_________________________________________________102
Rezumat____________________________________________________103
Texte de studiat______________________________________________105
Întrebări____________________________________________________105
Test de evaluare 3 a___________________________________________106
Test de evaluare 3 b___________________________________________106
IV. Dimitrie Cantemir______________________________________108
Divanul_________________________________________________________113
Istoria ieroglifică__________________________________________________115
Descrierea Moldovei_______________________________________________124
Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor____________________________127
Scurtă povestire__________________________________________________129
Schema manuscriselor şi a ediţiilor___________________________________131
Bibliografie_________________________________________________132
Rezumat____________________________________________________132
Texte de studiat______________________________________________134
Întrebări____________________________________________________134
Anexa______________________________________________________134
Test de evaluare 4____________________________________________135
V. Începuturile poeziei româneşti_____________________________137
Miron Costin________________________________________________138
Ioan Budai Deleanu___________________________________________141
Ţiganiada_______________________________________________________143
Bibliografie_________________________________________________148
Rezumat____________________________________________________149
Texte de studiat______________________________________________149
Întrebări____________________________________________________149
Anexa______________________________________________________149
Test de evaluare 5____________________________________________151
VI. Romantismul românesc__________________________________153
Imaginea morală a Provinciilor Române_________________________153
Secolul al XIX-lea, al romantismului şi al naţionalităţilor___________158
Etapele romantismului românesc_______________________________165
Iniţiativele culturale ale romantismului paşoptist__________________167
Învăţământul_____________________________________________________168
Publicistica______________________________________________________170
Tipografiile______________________________________________________173
Societăţile culturale_______________________________________________174
Concluzii___________________________________________________176
4
INTRODUCERE

Bibliografie_________________________________________________177
Rezumat____________________________________________________177
Texte de studiat______________________________________________178
Întrebări____________________________________________________178
Test de evaluare 6____________________________________________179
VII. Iniţiatorii modernităţii literare româneşti___________________180
G. Asachi___________________________________________________180
A. Instituţionalizarea culturii________________________________________185
B. Contribuţia la inaugurarea modernizării literare_______________________187
Concluzii________________________________________________________194
Ion Eliade Rădulescu_________________________________________195
A. Instituţionalizarea culturii________________________________________200
B. Contribuţia la inaugurarea modernizării literare_______________________202
Inovaţiile prozei__________________________________________________213
Concluzii________________________________________________________216
Bibliografie_________________________________________________217
Rezumat____________________________________________________217
Texte de studiat______________________________________________218
Întrebări____________________________________________________218
Test de evaluare 7____________________________________________218
VIII. Operele romanticilor paşoptişti: Nicolae Bălcescu şi Dimitrie
Bolintineanu_____________________________________________220
Nicolae Bălcescu_____________________________________________220
Literatură şi istorie în opera lui N. Bălcescu____________________________226
Românii supt Mihai Voievod Viteazul_________________________________230
Românii supt Mihai Voievod Viteazul: epopee sau roman cavaleresc?________232
Rolul individualităţii providenţiale în istoria românilor____________________242
Istoriografia romantică şi geografia___________________________________248
Descrierea Ardealului în Românii supt Mihai Voievod Viteazul_____________248
Concluzii________________________________________________________252
Dimitrie Bolintineanu_________________________________________253
Poetul__________________________________________________________262
Prozatorul_______________________________________________________280
Concluzii________________________________________________________292
Bibliografie_________________________________________________294
Texte de studiat______________________________________________295
Întrebări____________________________________________________295
Test de evaluare 8____________________________________________295
IX. Opera lui Vasile Alecsandri, sinteză a romantismului paşoptist__297
Iubire şi moarte romantică__________________________________________298
Secretele succesului literar__________________________________________301
Etapele creaţiei___________________________________________________303
Dramaturgie comică şi popular-istorică________________________________306
5
INTRODUCERE

Dramaturgia vârstei mature_________________________________________309
Opera poetică romantică şi parnasiană_________________________________310
Opera în proză____________________________________________________316
Concluzii________________________________________________________324
Bibliografie_________________________________________________325
Texte de studiat______________________________________________325
Întrebări____________________________________________________325
Test de evaluare 9____________________________________________326
X. Societăţile literare după 1860. Juminea, ASTRA, Ateneu_______327
Societăţile literare şi ştiinţifice. Publicistica_______________________329
Bibliografie_________________________________________________331
Întrebări____________________________________________________331
Test de evaluare 10___________________________________________332
XI. Titu Maiorescu, filozof al culturii, critic şi istoric literar,
memorialist______________________________________________333
Opera critică şi de istorie literară_______________________________336
Opera memorialistică______________________________________________337
Bibliografie_________________________________________________340
Texte de studiat______________________________________________341
Întrebări____________________________________________________341
Test de evaluare 11___________________________________________341
XII. Începuturile romanului românesc modern__________________342
Particularităţi_______________________________________________344
Nicolae Filimon______________________________________________348
Ciocoii vechi şi noi, sau ce se naşte din pisică şoareci mănâncă_____________349
Texte de studiat______________________________________________354
Întrebări____________________________________________________354
XIII. Bibliografie finală____________________________________355
Texte literare________________________________________________355
Texte critice_________________________________________________356
XIV. Răspunsuri la testele 1-11______________________________358
6
I. Cultura medievală în Ţările Române
Literatura cuprinde scrierile exprimând complexe

intelectuale şi emotive, având ca scop sau ca
rezultat sentimentul artistic (G. Călinescu)
Literatura, ca artă a cuvântului, a fost considerată de-a lungul
vremii un tezaur de înţelepciune care ilustrează eforturile omului de
conciliere a aspiraţiilor spirituale cu nevoile trupului şi de adaptare în
natură şi societate. Alături de celelalte forme artistice ale spiritului, ea
mărturiseşte superioritatea şi unicitatea omului între fiinţele universului.
Creată cu scopul de a delecta şi de a instrui totodată, literatura este
inclusă atât între formele universale de expresie a frumosului, cât şi între
disciplinele umaniste ale educaţiei, oferind numeroase informaţii şi
cunoştinţe despre om şi lumea sa. Ea a devenit, în epoca modernă, o
mărturie a identităţii spirituale a unei naţiuni, „memoria ei vie, cu
menirea de a-i construi şi păstra identitatea şi unitatea” 1.
Opera literară este rezultatul relaţiilor dintre realitatea nemijlocită
şi ficţiunea artistică, ilustrate de un scriitor cu ajutorul unui ansamblu de
obiecte lingvistice. Ca inspiraţie divină sau ca joc al imaginaţiei, ea
reflectă experienţa de suflet şi de inteligenţă a unui creator şi, prin acesta,
experienţa umanităţii dintr-un anumit timp şi loc.
Istoria literaturii, ca ştiinţă a evoluţiei fenomenului literar, şi-a
însuşit şi adaptat metode şi instrumente de cercetare specifice
disciplinelor umaniste, între care lectura comparativă a textului,
evaluarea şi integrarea lui în patrimoniul artistic naţional şi universal.
Obiectul său de studiu îl reprezintă valorile literare, în accepţiunea de
variante ale unui arhetip adaptat la o anumită spiritualitate, delimitată
istoriceşte şi circumscrisă unui spaţiu geografic. Ea are obligaţia să
1
Alexander Solzhenitsyn, Nobel prize lecture, 1970, trad. Lord N. Bethel, Stenvalley
Press, 1982, p. 238.
INTRODUCERE

recunoască gradul de originalitate ale unei opere, să-i studieze
variabilitatea internă, să-i descopere contribuţia la evoluţia unei serii, să-i
marcheze continuitatea ori diferenţele în raport cu vechile forme artistice.
De asemenea, ea propune ordinea valorilor pe care le integrează într-un
sistem de serii narative sau lirice şi înregistrează diversele modele de
organizare a discursului literar. „Seria evoluţiilor se stabileşte prin
raportare la un sistem de valori sau norme, dar aceste valori însele se
desprind numai din contemplarea procesului evolutiv. Există aici, trebuie
să recunoaştem, un cerc vicios: procesul istoric trebuie să fie judecat
după anumite valori, dar scara valorilor ea însăşi este luată de la istorie”1.
Istoricitatea, ca principiu normativ, urmăreşte dezvoltarea în timp a
formelor artei cuvântului. Într-o asemenea accepţiune, genurile literare
reprezintă un element de continuitate, iar curentele şi autorii de opere
literare, elemente de discontinuitate.
A redacta istoria unei literaturi înseamnă a scrie despre a scrie
într-un anumit spaţiu geografic şi de-a lungul unei anumite perioade de
timp, cu ambiţia nobilă de a crea o epopee a formelor literare. Autorul
unei astfel de lucrări îşi focalizează interesul asupra momentului
elaborării unui text şi al publicării lui în diverse ediţii (princeps, integrală
şi critică), al surselor interne şi externe de inspiraţie, al apartenenţei la
genuri, specii, curente literare, al contribuţiei la ilustrarea unui etnotip,
arhetip, al unei anumite mentalităţi.
Istoria literaturii colaborează cu celelalte discipline universitare
desprinse din trunchiul său: critica, stilistica, istoria limbii ş.a. Spre
deosebire de istoria propriu-zisă, ce presupune cercetarea trecutului
pentru o mai bună înţelegere a prezentului, istoria literaturii se ocupă de
creaţii definite estetic şi autonome în raport cu axa timpului. Chiar şi
adepţii autonomiei estetice a literaturii, recunosc faptul că „oricât de
1
R. Wellek şi A. Warrren, Teoria literaturii, Editura pentru literatură universală,
Bucureşti, 1967, p. 339-340.
8
INTRODUCERE

spontane ar fi actele de creaţie literară, ele profită de experienţele
trecutului şi se produc mai bine în mediul tradiţional”1.
Istoricul literar operează cu două sisteme de ierarhizări valorice:
în diacronie cu arhetipuri iar în sincronie cu etnotipuri (variabile
delimitate istoric şi geografic). Dependenţa şi interdependenţa formelor
artistice ale cuvântului creează continuum-ul intern al literaturii
naţionale. G. Călinescu era convins că istoria literaturii este o„ştiinţă
inefabilă şi sinteză epică”, iar „istoria şi critica literară sunt două
momente din acelaşi proces. Nu poţi fi critic fără perspectivă istorică, nu
poţi face istorie literară fără criterii estetice, deci fără a fi critic”.
Ca disciplină de studiu universitar, Istoria literaturii a apărut în
România la începutul secolului al XX-lea, după înfiinţarea primelor
catedre de specialitate la Bucureşti2 şi la Iaşi3. După câteva crestomaţii
inaugurate în anul 1858 de Timotei Cipariu, la Blaj, şi după prelegerile
lui V. A. Urechia din anii 1860-1864, meritul de a fi publicat prima
sinteză de Istoria limbii şi literaturii române4 i-a revenit lui Aron
Densuşianu. Autorul primei sinteze de istorie literară medievală este
Nicolae Iorga,5 iar Sextil Puşcariu inaugurează primul ciclu de cursuri
populare pe teme de istorie literară.
Efortul de recuperare şi de analiză a corpusului de texte literare
din cele mai vechi timpuri, pus în operă încă din epoca regulamentară, a
fost accelerat de paşoptişti, pentru ca începând cu a doua jumătate a
secolului al XIX-lea această misiune să revină Academiei Române,
comisiilor şi instituţiilor ei specializate. Dacă în perioada interbelică a
secolului al XX-lea, istoricii literari au identificat operele şi autorii
aparţinând tuturor Ţărilor Române începând cu secolele al XII-lea şi al
1
G. Călinescu, op.cit., p. 4.
2
Ion Bianu, cercetător la Academia Română a fost numit profesor titular la
Universitatea Bucureşti.
3
G. Ibrăileanu, critic literar şi redactor şef la „Viaţa românească”, autor al tezei de
doctorat Opera domnului Vlahuţă, a ocupat primul post de conferenţiar însărcinat cu
predarea Literaturii române la Universitatea din Iaşi.
4
Aron Densuşianu, Istoria limbii şi literaturii române, Iaşi, 1885, reeditată în 1894.
5
N. Iorga, Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688 şi Istoria literaturii
româneşti, 3 volume.
9
INTRODUCERE

XIII-lea, au validat folclorul literar, circulaţia cărţilor religioase şi a celor
populare pe teritoriul românesc, în epoca postbelică ei au recunoscut
existenţa culturii preistorice din Dacia, de dinaintea colonizării romane 1.
Tot acum s-a intensificat efortul de recuperare şi publicare a dovezilor
scrise ale culturii noastre din timpurile străvechi, medievală şi modernă.
Înfiinţarea a numeroase centre de cercetare umanistă în toate regiunile
istorice a permis editarea ori reeditarea a numeroase lucrări, comunicarea
cu instituţiile similare din ţările lagărului sovietic şi luminarea, cu
prioritate, a aspectelor culturii scrise medievale, de expresie slavonă. În
aceeaşi perioadă, Biserica Ortodoxă a adunat informaţii scrise referitoare
la epocile precreştină, ale creştinismul timpuriu şi bizantin, a identificat
focarele româneşti din Peninsula Balcanică şi a reevaluat raporturile sale
cu centrele ortodoxiei răsăritene din Constantinopole, Muntele Athos,
Kiev şi Moscova. În prezent, dispunem de un inventar divers şi bogat de
instrumente de cercetare, precum: istorii literare, ediţii integrale şi critice,
crestomaţii, bibliografii de specialitate şi dicţionare de autori, de opere,
de motive, de teme ori de personaje literare, reviste, emisiuni de radio şi
de televiziune de profil.
1
Între istoricii secolului al XX-lea care au susţinut teza privind superioritatea culturii
dacice în preistoria europeană s-a aflat şi Vasile Pârvan. El a fost şi partizanul ipotezei
privind creştinarea populaţiei nord dunărene începând cu secolul al II-lea după H.
10
Literatura română medievală
Ortodoxia şi slavismul nostru au format, într-o

vreme în care credinţa religioasă era o puternică
realitate sufletească, cimentul care a ţinut strâns
legate sufleteşte ramurile neamului răzleţite şi
încăpute sub stăpâniri străine diferite. (N. Cartojan)
Identitatea lingvistică şi conceptuală a termenului român
Cea mai veche atestare în epoca medievală a numelui populaţiei
româneşti de la sud de Dunăre este din anul 976: în Cronica lui Skylitzes
este utilizat termenul grecesc vlahi. Istoriografii bizantini aveau
conştiinţa apartenenţei acestei populaţii latinofone la familia popoarelor
romanice acreditându-i continuitatea şi unitatea pe cele două maluri ale
Dunării. Numele etnic de vlah împrumutat din bulgară şi atribuit
latinofonilor oculta esenţa romană a populaţiei numeroase aflate în
interiorul Imperiului Bizantin cât şi în afara acestuia, în teritoriile de la
nordul Dunării, unde s-au constituit începând cu secolele X-XI primele
formaţiuni statale româneşti. Vlah şi Valah au desemnat, mai întâi la
germani şi mai apoi la bulgari, pe latinofonii din Imperiul Roman,
diferenţiindu-i de greci.
Abia în secolul al XIX-lea grecii recunosc şi folosesc termenul de
român pentru populaţia din ţările de la nordul Dunării şi păstrează pe cel
de vlah pentru aromânii aflaţi în Tesalia, cu dorinţa expresă de a le
demonstra diferenţele de etnie. Toate celelalte state balcanice profită de
şiretenia grecilor pentru a schimba identitatea comunităţilor româneşti
aflate în propriile teritorii: bulgarii îi considerau pe vlahi nişte păstori,
sârbii atribuiau acestui cuvânt semnificaţii socio-profesionale distincte.
Dacă prejudecăţile bizantine au deformat imaginea românilor, mania
arhaicizării a încifrat-o şi a transformat-o într-o enigmă pentru profani.
Românii au fost cunoscuţi mai ales sub etnonime preluate de la greci şi
bizantini: daci, geţi, misieni. Istoricii care consemnau cucerirea capitales
bizantine îi numeau pe românii din Valahia geţi sau daci, pe cei din
LITERATURA ROMÂNĂ. EPOCA VECHE

Moldova daci, pe cei din Transilvania daci din Peonodacia (denumire
pentru Dacia aservită de peoni1).
Opiniile istoriografiei bizantine despre daci, români şi aromâni
sunt ostile, considerându-i neloiali şi inculţi. Vlahul era calificat drept
vicios, beţiv, hoţ, criminal şi rebel, sustrăgându-se de la taxele datorate
fiscului imperial. Din secolul al XIV-lea, când voievozii români devin
apărători ai ortodoxiei şi ai Muntelui Athos, imaginea vlahilor se
înnobilează şi este asociată cu cea a voievodului smerit şi credincios,
protector al bisericii, gazdă a refugiaţilor din mănăstirile greceşti (spre
exemplu Neagoe Basarab şi soţia sa)2.
Istoria limbii române consideră că prima atestare a etnonimului
român se află în Palia de la Orăştie, 1582, când se face distincţia între
etnonimul român şi semnificaţia socială a cuvântului rumân (rob, iobag).
Etnonimul de român îşi consacră valabilitatea din momentul utilizării lui
de către cercurile catolice transilvane adepte ale Reformei, el desemnând
şi pe latinofonii din provinciile extracarpatice. În Transilvania se
redactează prima culegere de cântece bisericeşti în alfabet latin şi în
versiune românească (1570), iar prima Cazanie tipărită de Coresi
urmează modelul unei versiuni calvine.
G. Călinescu, filozof al culturii, istoric literar şi estetician,
ajungea la concluzia că suntem „geţi şi că am primit ca succesiune
spiritul roman. Specificul naţional este un dat congenital” 3 şi numai
factorul etnic conferă originalitate unei culturi. În opinia sa românii sunt
discreţi, fiind înzestraţi cu o sociabilitate proverbială. Teama de oraş i-a
făcut să conserve sacralitatea satului. Ei manifestă spirit critic, sunt
constructivi şi stăruitori. Împrumută de la alţii ceea ce le este util.
Recesiunea spre arhaic a românilor (exemplificată strălucit de operele lui
Eminescu, Hogaş, Sadoveanu) este o trăsătură a popoarelor vechi, tipul
ţărănesc prezent în literatura noastră fiind un indiciu al tinereţii fondul
1
Peon este numele arhaic al ungurilor.
2
Nicolae Şerban Tanaşoca, L’Image byzantine des Roumains, Revue Sud est
europeenne, XXXIV, 3-4, p. 255-263, Bucarest, 1996.
3
G. Călinescu, op. cit, Specificul naţional, p. 973-976.
12

nostru străvechi, daco-get, care ne face să avem afinităţi cu grupurile
meridionale, neotracice sau insulare, şi cu populaţiile Occidentului
extrem, irlandezii şi finlandezii, spre exemplu. Românii comunică
sapienţal cu lumea înconjurătoare, auzul lor reţinând mai degrabă vorbele
cu tâlc, memorabile, în timp ce sufletul lejer, îi face să uite cu uşurinţă
evenimentele cele mai cumplite. Lipsa de memorie a faptelor este
înlocuită cu memoria vorbelor, de aici poate şi aplecarea spre
discursivitate şi expunere excesivă.
Într-o clasificare personală şi căutat metaforică, G. Călinescu
distingea următoarele ipostaze ale românului creator: „românii de centru”
asemenea unor Eminescu, Maiorescu, Creangă, Sadoveanu, „românii
meridionali” precum Alecsandri şi Odobescu, „balcanicii” (traci)
exemplificaţi de Caragiale, „românii de la Dunăre” oglindiţi de
Bolintineanu şi Macedonski. „Nodul vital al spiritualităţii româneşti” l-ar
reprezenta Ion Creangă. „Ţăranul de la Dunăre”1 este idilic, epicurean,
graţios asemenea operei Elenei Văcărescu. Pentru sociologul Mircea
Vulcănescu2 „neamul este o realitate care stă la încheietura metafizicii cu
istoria, o unitate de soartă, de destin în timp, unitate pentru care pământ,
sânge, trecut, lege, limbă, datini, obicei, cuget, credinţă sunt peceţi,
semne de recunoaştere”. El se regăseşte în unitatea de teritoriu, de limbă,
de port, de obiceiuri care îngăduie locuitorilor să se înţeleagă şi să
trăiască laolaltă. Există în sufletul acestui neam o „ispită a Romei”, una a
„fondului nelatin”, una „greco-bizantină”, două ispite slave: una „slavo-
balcanică” şi o alta a „Rusiei lui Dostoievski”. O ispită „polono-ungară”,
de trufie, există mai ales în Ardeal. „Ispita Romei” a legitimat pe
cronicari, unirea religioasă pe şcoala latinistă, şirul de canonici de la Blaj.
„Ispita greco-bizantină” întâmpină pe bucureştean de cum iese la
Mogoşoaia. Ispita „slavo-bizantină” ne-a dat mănăstirile. „Ispita fondului
1
Le paysan du Danube, numit ca atare de La Fontaine, inspirat la rândul său din operele
Antichităţii latine.
2
Mircea Vulcănescu, Omul românesc, în volumul Dimensiunea românească a fiinţei,
Editura Fundaţiei culturale române, Bucureşti, 1991. „Ispitele” sale sunt metafore
pentru conceptul de confluenţă.
13

trac” a născut teoriile culturale ale autohtoniştilor Nae Ionescu, Lucian
Blaga, Vasile Pârvan. A fi român înseamnă a fi într-un anumit fel,
românitatea fiind inalterabilă în firea ei. Naţionalitatea este imuabilă, este
o calitate ireductibilă, spirituală. S-a observat că românii au fost mai
omogeni prin categoriile de viaţă constitutive, economice şi culturale
decât prin cele regulative, juridice şi politice. Românul are sentimentul că
ia atitudine în veşnicie şi integrarea omului în nefiinţă nu o dă fapta
eficientă, ci purtarea simbolică sau ritualică1. Firea îi face pe români să
admire şi să critice pe alţii, conservând o opinie foarte bună despre ei
înşişi. Printre străini, românul se acomodează, caută să uimească prin
sclipire, nu se ţine de cuvânt, lăsându-le acestora o impresie
deconcertantă, de secătură seducătoare.
Trăsăturile literaturii române medievale
Literatura română în epoca veche este rezultatul activităţii
creatoare a elitelor religioase, militare şi politice. Textele scrise, de care
dispunem în prezent, datează de la începutul secolului al XVI-lea.
Fenomen unitar şi de evidentă continuitate, literatura naţională s-a
manifestat în forme particulare specifice Evului Mediu european, ca spre
exemplu: aloglosia ce a permis comunicarea religioasă şi politică a
elitelor autohtone în extrateritorialitate, dualitatea (religios/ laic, cult/
popular, scris/ oral) ce exprima starea de fapt a conştiinţelor din această
perioadă, când averea şi numele de familie asigurau accesul la cultura
scrisă de provenienţă religioasă şi continuitatea în toate provinciile
locuite de români.
Caracterul unitar al literaturii române
În toate provinciile istorice de la nordul Dunării s-a manifestat
acelaşi proces de formare a limbii şi a literaturii române, cu menţiunea că
fiecare dintre ele, în diferite perioade istorice, au reprezentat pentru
1
Alte opinii despre români şi firea lor pot fi găsite în: Lucian Blaga, Trilogia culturii;
Al Dima, Fenomenul românesc; C. Rădulescu Motru, Sufletul neamului nostru; C.
Buricescu, Sufletul românesc; D. Drăghicescu, Din psihologia sufletului românesc; C.
Noica, Pagini despre sufletul românesc; E. Cioran, Singurătate şi destin, H.R.
Patapievici, Alina Mungiu Pippidi, în rev. Dilema, 2-8 februarie 1996; Dan C.
Mihăilescu, Omul la români, în Curentul, 21 oct. 1998; Mihaela Cojocaru, Mesagerii
sufletului românesc, în rev. Provocări, nr. 1, 2, Ploieşti, 2000.
14

surorile lor centre de iradiere culturală. Transilvania şi Dobrogea au fost
primele porţi prin care latinitatea precreştină şi creştină s-a infiltrat în
teritoriile dacice. Mai apoi Muntenia şi Basarabia, ale căror legături cu
lumea medio-bulgară, sârbă şi ucraineană au fost mai strânse, au
reprezentat punţile prin care bizantinismul şi cultura sud-slavă ori slav-
răsăriteană au pătruns în inima Transilvaniei şi în Nordul Moldovei. În
sfârşit, Moldova lui Ştefan cel Mare a realizat prima sinteză culturală
renascentistă, reflectată ulterior, în forme locale, şi în celelalte Ţări
Româneşti.
Forme de manifestare
Conform uzanţei vremii, limba de cult şi din cancelaria
domnească era diferită de cea a oamenilor simpli, fără ştiinţă de carte.
Limbile oficiale, adoptate în diverse perioade, corespundeau vasalităţii
politice a Ţărilor Române şi nevoii lor de comunicare în
extrateritorialitate. Elita religioasă şi politică, poliglotă şi savantă,
impresiona solii principilor occidentali ori misionarii catolici prin
conversaţia elegantă în latină, slavonă, greacă, polonă, italiană,
neogreacă, rusă. Elitismul lingvistic al conducătorilor religioşi şi politico-
militari a făcut ca primele scrieri de pe teritoriul românesc să fie
redactate în alte limbi. Cele mai cunoscute exemple sunt: Pripealele lui
Filotei (medio-bulgară), Hungaria şi poeziile lui Nicolaus Olahus
(latină), Imnul lui Petru Cercel (italiană). De asemenea, mulţi dintre
cărturarii Evului Mediu târziu au creat unele dintre operele lor în alte
limbi, din dorinţa de a populariza istoria autohtonă, de a corecta teoriile
eronate sau rău intenţionate privind etnogeneza şi continuitatea românilor
pe meleagurile străvechi. Printre cele mai cunoscute exemple se numără:
scrierile lui Udrişte Năsturel (slavonă), Miron Costin (polonă), Dimitrie
Cantemir şi Spătarul Nicolae Milescu (greacă, latină, rusă, turcă). Din
secolul al XVI-lea, limba română era oficial introdusă în cancelariile
domneşti,1 accelerându-se ritmul şi diversificându-se conţinutul scrierilor
în limba maternă.
1
În 1574, de către Petru Şchiopul în Moldova şi în 1593, de către Mihai Viteazul în
Ţara Românească.
15

Limba română literară se regăseşte mai întâi în textele religioase,
iar consolidarea ei în aspectele munteneşti începe prin activitatea celui
dintâi tipograf născut între români, Coresi: „Graiul coagulat al limbii
literare române este acela muntenesc. Munteanul central şi subcarpatic nu
are accent, şi dacă în mahalalele Bucureştiului şi în satele împrejmuitoare
se vorbeşte o varietate destul de trivială, munteanul cult ajunge cu
uşurinţă la un limbaj canonic, protocolar. Muntenia este totalitară şi
asimilistă”1.
Literatura elitelor şi folclorul literar

Folclorul nostru literar este o mărturie a sensibilităţii artistice a
rapsodului autohton, anonim, care şi-a alinat suferinţele şi şi-a exprimat
bucuriile în forme artistice, unice. Conform miturilor Greciei antice, din
meleagurile tracice ar fi răsărit Orfeu, şi tot de aici ar fi venit mama lui
Alexandru cel Mare, personalităţi care mărturisesc despre aptitudinile
intelectuale şi sufleteşti ale vechilor locuitori aşezaţi aici.
Dualitatea literatura elitelor-folclorul literar este ilustrată de
circulaţia în simultaneitate a textelor Scripturii, a celor de inspiraţie
religioasă şi a celor de cult. Primele noastre scrieri literare se aflau sub
cupola Bisericii, singura instituţie ce la jumătatea Evului Mediu dispunea
de instrumentele materiale şi de motivaţia spirituală pentru a crea operă
scrisă. De altfel, în întreaga Europă, catolică şi ortodoxă, clerul înalt este
cel care, prin elitele sale creatoare, a conştientizat necesitatea textului
scris, mai întâi după modelul Scripturii, ulterior şi după cel al Antichităţii
greco-latine. Într-o perioadă a istoriei Europei Răsăritene când ecclezia şi
credinţainspirau operele tuturor cărturarilor, şi în Ţările Române primele
preocupări de literatură scrisă au aparţinut Bisericii şi au constat în
traduceri şi adaptări ale cărţilor sfinte, în prelucrări ale celor de cult şi în
traduceri ale cărţilor populare.
În afara acestora, în Ţările Române au circulat, s-au tradus şi
creat texte pentru mireni.
Texte nereligioase, cu valoare documentar-literară:

 Memorii şi corespondenţa diplomatică adresate de voievozi unor
personalităţi europene, precum: „Scrisoarea lui Ştefan cel Mare după
1
G. Călinescu, ed. cit., p. 10.
16

bătălia de la Podul Înalt”, „Memoriile în italiană ale lui Mihai
Viteazul”.
 Scrisori cu caracter privat, testamente, pisanii, spre exemplu:
„Scrisoarea lui Neacşu”, „Suplica egumenului Moldoviţei”,
„Testamentul lui Negre”, „Scrisoarea lui Cocrişel” etc.
 Cronologiile de domnii. În timpul domniei lui Ştefan cel Mare acest
gen se dezvoltă. El ilustrează aspecte de viaţă medievală. Cronicile
lui Mihai Viteazul datorate, în mare măsură, unor străini, prieteni
admiratori ori duşmani împătimiţi, consacră istoriografia română ca
gen artistic şi o sincronizează cu cea occidentală.
 O situaţie aparte o reprezintă anecdotele despre Vlad Ţepeş.
Elaborate pe teritoriul transilvănean, la sugestia negustorilor saşi, ele
au o valoare strict literară, înscriindu-se în direcţia macabră a
fantasticului de inspiraţie baroc-occidentală.
Scrisoarea lui Ştefan cel Mare către principii creştini

Conştient că apăra creştinătatea de o cumplită invazie şi ferm
încredinţat că aparţine unui popor desemnat a împlini misiunea de străjer
la poarta creştinătăţii, vocea lui Ştefan străbate, prin intermediul acestui
memoriu, negura veacurilor până la noi. Este semnificativă utilizarea
termenului de Romania, cu sensul de teritoriu al vechiului Imperiu
Roman de Răsărit a cărui unitate era de natură spirituală, creştină.
Cronica domniei lui Ştefan cel Mare, redactată la curtea acestuia, sub
stricta supraveghere a voievodului, a circulat în traduceri germane şi
slavone. Se cunosc azi cinci variante, fără a fi fost depistat originalul. Ea
a fost inclusă de Grigore Ureche în Letopiseţul său.
O istorie a lui Mihai Viteazul de el însuşi

Mihai Viteazul a fost una dintre cele mai mediatizate personalităţi
ale istoriei noastre medievale. Boierii Buzeşti, la solicitarea cărora s-a
scris prima cronică în limba română, l-au susţinut în toate întreprinderile
politice. Istoria a păstrat numeroase informaţii scrise despre domnia lui,
redactate de prieteni, admiratori şi de duşmani: relatările lui Walters
Balthasar, cronica lui Stavrinos, memoriile generalului Basta consemnate
de secretarul său, Cyrus Spontini.
17

Memoriile lui Mihai Viteazul însuşi, redactate în latină şi italiană,
trimise pentru a oferi informaţii cu privire la acţiunile sale, s-au păstrat în
diverse arhive occidentale. Fragmentul citat în anexă1 aparţine
domnitorului şi a fost scris în italiană, în primăvara anului 1601.
Traducerea în română relevă trăsăturile principale de caracter ale
voievodului: credinţa, hotărârea, spiritul de jertfă, onestitatea. Din
rândurile memoriului trimis ducelui de Toscana răzbate conştiinţa sinceră
că aparţine unui loc şi unui popor ignorat de restul lumii, ale cărui virtuţi
nu sunt mai prejos de ale celorlalte popoare ale Europei.
Hungaria de Nicolaus Olahus

În Transilvania istoriografia urmează modelele Renaşterii
europene: cărturarii prelaţi transmit colegilor din universităţile italiene
sau din Europa centrală informaţii despre Orientul continentului. În
marile cetăţi transilvane, pe lângă catedralele construite de catolici şi
reformaţi funcţionau tipografii şi şcoli, încă din secolul al XVI-lea.
Braşovul, spre exemplu, a fost un centru tipografic important unde s-a
stabilit şi şi-a desfăşurat activitatea unul dintre corifeii Reformei, Jan
Honterus.2 În completarea cosmografiilor occidentale, umaniştii ardeleni,
precum Giorgio Reychersdorff şi Nicolaus Olahus au redactat cronici ale
Ungariei, în care au inserat şi date despre români şi ţările lor.
Nicolaus Olahus (1493-1568) descrie în lucrarea din 1536,
cunoscută sub numele abreviat de Hungaria, provinciile vechii Dacii, pe
parcursul a şase capitole: de la cel de-al XII-lea până la cel de-al XVII-
lea. Transilvania este prezentată ca un ţinut bogat în resurse, un Eldorado
al Europei orientale, cu o organizare administrativă care instaurase
armonia şi pacea între numeroasele populaţii conlocuitoare3.
1
Apud Literatura română veche, 1402-1647, volumul II, ediţie îngrijită de G. Mihăilă şi
Dan Zamfirescu, Editura tineretului, Bucureşti, 1969, p. 40-55. Am împrumutat de la
autorii acestei antologii şi titlul atribuit memoriului lui Mihai Viteazul către Marele
duce de Toscana Ferdinando de Medici, 16 februarie 1601.
2
Jan Honterus, 1498-1549, umanist sas din Transilvania. Adept al luteranismului, a
reformat biserica săsească din Braşov, 1542, a înfiinţat o tipografie şi un gimnaziu pe
baze umaniste. Lucrarea sa Rudimenta cosmografiae, 1530, a fost răspândită ca manual
de geografie şi de astronomie în Germania şi sud-estul Europei.
3
În Transilvania secolului al XVI-lea a circulat şi un jurnal versificat al lui Cristofor
Columb, datat din august 1492, redactat de medieşanul Christian Schesaus (1535-1585),
autorul epopeii Ruinele Panoniei. Apud Vlaicu Bârna, Un manuscris săsesc cu jurnalul
lui Columb, în versuri, în rev. Literatorul, numerele 38-39, p. 11.
18

Anecdotele despre Vlad Ţepeş
Epoca lui Vlad Ţepeş s-a remarcat prin violenţele excesive ale
unor personalităţi politice şi religioase, ca spre exemplu: Ludovic al XI-
lea, supranumit Regele Păianjen (1423-1483), Sigismund Malatesta
(1417-1468), Ludovic Sforza Maurul (1452-1508), Papa Alexandru VI
Borgia (1431-1503), Cesare Borgia (1476-1507). Colportorii legendelor
horror despre Vlad Ţepeş au fost cărturarii saşi din Transilvania,
nemulţumiţi de ordinea fiscală şi comercială a voievodului muntean, care
le prejudicia interesele. Scrieri comandate în scopul de a compromite pe
voievodul incoruptibil, anecdotele au fost preluate ulterior de copiştii ruşi
care le-au propagat în lumea slavă. Legendele despre voievodul român
erau ţesute pe canavaua unor întâmplări aparţinând istoriei familiei
Drăculeşti, aflată de mai multe generaţii în competiţie cu Dăneştii, pentru
ocuparea tronului Ţării Româneşti. Legăturile strânse ale lui Vlad Ţepeş
cu Ştefan Bathory s-au asociat cu tradiţia sângeroasă a acestei familii,
transferată de memoria colectivă în sarcina domnitorului român 1. Unul
dintre cele mai întunecate episoade din istoria acestei familii s-a petrecut
în timpul Elisabetei Bathory (1560/1614), personaj sinistru, care a
comandat moartea a sute de copile, pentru a se îmbăia în sângele
acestora, convinsă că îşi asigură astfel tinereţea.
În fragmentul citat în anexă, naraţiunea are loc şi timp real şi
prezintă evenimentele militare din anul 1456, petrecute în Transilvania şi
Ţara Românească. În opinia autorilor acestor istorii fanteziste, actele
sângeroase ale lui Vlad s-ar fi datorat trecerii sale la creştinism
(ortodoxism). Urcarea lui pe tronul Munteniei este de tradiţie livresc-
shakespeariană. Un şir lung de crime precedase ascensiunea la tron a
domnitorului: tatăl îi fusese omorât din ordinul guvernatorului
Transilvaniei, iar Vlad ucisese la rândul său pe fostul domn Vladislav.
Într-un asemenea decor înnegurat, gesturile lui ar fi fost consecinţele
magiei negre, căreia îi era aservit. Mii de oameni de diferite vârste,
religii, condiţii materiale şi sociale ar fi fost victimele domnului Ţării
Româneşti. Decorul macabru al domniei lui Vlad este saturat de pedepse
1
Al. Piru, Istoria literaturii române, I, Perioada veche, ediţia a treia revăzută, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, capitolul Legendele germano-ruse despre
Vlad Ţepeş, p. 24-25.
19

diavoleşti: arderea, jupuirea, îngroparea de vii a oamenilor, fierberea în
cazane, ascuţirea trupurilor pe toacă ş. a. Mânat de forţe demonice, Vlad
Ţepeş şi-ar fi transformat ţara într-un tărâm al întunericului, al fumului şi
al focului satanic.
Vasile Pârvan corecta, peste veacuri, nedreapta imagine literară
atribuită domnitorului român, motivându-i pedepsele şi denunţând
neadevărurile transmise posterităţii de către autorii acestor anecdote.
„Găsind ţara înăuntru în cea mai deplină anarhie: boierii formând
nenumărate partide şi persecutându-se între dânşii, hoţii prădând pe toate
drumurile, ţăranii sărăciţi de atâtea năvăliri străine, pretutindeni
vagabonzi şi cerşetori iar faţă de unguri şi de turci cea mai mare înjosire
din partea acestora, cea mai neruşinată exploatare şi prădare a ţării, Vlad
recurse la mijlocul disperat al cruzimii până la sălbăticie spre a orândui
iar în chip normal viaţa internă a Principatului. Execuţii nenumărate, cea
mai mare parte prin tragerea în ţeapă, de unde şi porecla lui de Ţepeş,
readuse ordinea în ţară şi expediţii prădalnice peste Dunăre şi în Ardeal
băgară spaima în asupritorii de mai înainte”1.
Influenţe străine
Influenţa bizantină2, manifestată prin filieră slavă, a condus la
scrierea de cronografe, letopiseţe (înşiruiri de date ale domnitorilor),
cronici scurte. Istoriografia română cuprinde toate speciile bizantine
tradiţionale: notiţe istorice lapidare, cronici de mari dimensiuni, unele cu
titlu de istorii3, cronografe, biografii.
Influenţa slavonă. Slavona, ca limbă de cult religios, îşi continuă
existenţa până în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, deşi ea fusese
înlocuită oficial cu limba română în anul 1680, în Moldova, şi în 1699, în
Muntenia. Introducerea limbii române în biserică se datorează mai multor
cauze, printre care: ideile Reformei şi ale Contrareformei cunoscute şi
adoptate de intelectualitatea autohtonă din Transilvania, competiţia dintre
1
Apud Mihai Ungheanu, Răstălmăcirea lui Ţepeş, Dracula un roman politic?, Editura
Globus, Bucureşti, 1992, p. 112.
2
Autori bizantini de cronici: Ioannis Malalas, C. Manasses, Ioannis Zonaras, Michael
Glycas. Autori bizantini de istorii: Prokopius, Theophylakt Simokattes, Michael Psellos,
Attaleiates, Ana Comnea, Ioannes Kinnamos, Niketas Choniates, Georgios Pachymeres,
Nikeforos Gregoras, Ioannes Kantacuzenos, Georgios, Dukas M., Kritoboulos,
Laonokos Chalkokondyles.
3
Istoria Ţării Rumâneşti de Stolnicul Constantin Cantacuzino.
20

Biserica Grecească, moderată şi doritoare a realiza unirea cu Roma, cu
cea sârbă ori rusă, partizane ale izolării de restul lumii creştine.
Primele creaţii literare atestate în Ţările Române sunt în limba
slavonă şi au fost redactate după apariţia statelor feudale în secolul al
XIV-lea. Ele au devenit o practică voievodală în timpul domniei lui
Ştefan cel Mare (1457-1504). Învăţăturile lui Neagoe Basarab
inaugurează seria scrierilor sapienţiale, urmate de Divanul lui Dimitrie
Cantemir, predosloviile cronicarilor, antologiile de pilde filozofice,
învăţături morale şi hristoitii1. Din cărţi de luminare teologică, ele au
devenit după modelul Umanismului şi al Reformei occidental-europene,
cărţi de comportament princiar, oglinzi morale ale domnitorului.
Sapienţialul cult românesc, religios şi de curte, a fost concurat în Evul
Mediu de cel al cărţilor populare (Fiziologul, Floarea darurilor).
Istoriografia românească a debutat cu scurte însemnări istorice,
dezvoltate ulterior în istorii locale ample şi cronografe universale. În
afara cronicilor lui Ştefan cel Mare sau ale celor despre domnia lui Mihai
Viteazul, scrise sub supravegherea directă a domnitorilor, numeroşi
cărturari-prelaţi, cu o înţelegere strict religioasă asupra lumii şi vieţii,
fără experienţă politică, militară şi diplomatică, au redactat istorii ale
Ţărilor Române la comanda unor voievozi ori a unor înalţi dregători. De
exemplu, Macarie, egumen la mănăstirea Neamţ şi episcop de Roman, a
relatat domnia lui Petru Rareş, Eftimie, egumen la mănăstirea Căpriana, a
fost cronicarul lui Alexandru Lăpuşneanu, iar Azarie al lui Petru
Şchiopul. Adesea, ei se limitau la copierea unor pasaje din istoriografia
bizantină, intervenind rareori cu vreo observaţie personală. Iată una
dintre notaţiile originale aparţinând călugărului Macarie: „Cele de până
aici au fost povestite cu meşteşug şi bine alcătuite de scriitorii dinaintea
noastră, care ni le-au lăsat cu multă cinste nouă, copiilor lor, spre scumpă
moştenire; iar cine anume s-a trudit cu ele ne este cu totul necunoscut, se
vede însă iubitori de Dumnezeu. Să ne străduim dar şi noi cât ne stă în
putere, întrucât ne-am apucat de aceasta, şi să ducem firul povestirii până
la domnia din vremile noastre, nu fălindu-ne cu înflorituri ritoriceşti, ci
împlinind porunca domnească, adică a slăvitului şi pentru duşmani
înfricoşatului Petru, feciorul lui Ştefan-Vodă cel Viteaz, şi a marelui său
1
Hristoitia este echivalentul grecesc pentru fr. livre de sagesse şi pentru rom. carte de
înţelepciune.
21

logofăt Kir Teodor. Căci au poruncit nemerniciei mele, celui mai de pre
urmă dintre ieromonahi, smeritul Macarie, a nu lăsa faptele întâmplate în
vremurile şi domniile trecute ... să rămână învăluite în mormântul uitării
ci să le trec în letopiseţ”1.
Istoriografia în limba română

Rivalitatea între cultura neogreacă, revigorată în secolul al XVII-
lea, şi slavonismul, conservat în tiparele scrisului ortodox răsăritean, a
permis spiritului autohton să se manifeste cu mai multă libertate.
Cronicile noastre, deşi au ca model literar istoriile bizantine, folosesc
termenul letopiseţ, ca urmare a filierei slavone prin care au pătruns şi au
circulat la noi acest gen de scrieri.
Prima cronică originală scrisă în Ţara Românească a aparţinut
fraţilor Buzeşti şi a fost redactată în timpul domniei lui Mihai Viteazul,
1593-1601. Textul s-a păstrat printr-o compilaţie inclusă în Letopiseţul
Cantacuzinesc. În Muntenia, autorii de cronici istorisesc de obicei drama
unor familii învrăjbite, ca spre exemplu: Cronicile Brâncoveneşti,
Cronica Bălenilor, Letopiseţul Cantacuzinesc. După model bizantin sunt
şi Cronograful lui Mihail Moxa (călugăr la mănăstirea Bistriţa din
Oltenia) şi Cronica paralelă a lui Axinte Uricariul2.
În secolul al XVII-lea, istoriografia în limba română din Moldova
se dezvoltă graţie contribuţiei celor trei cronicari: Grigore Ureche, Miron
Costin, Ion Neculce. Simpatizanţi ai puterilor militare şi culturale
răsăritene, polone sau ruseşti, cronicarii moldoveni de după G. Ureche au
ajuns să înfiereze pe grecii perfizi, stabiliţi în ţările lor, şi mai puţin pe
asupritorii turci, duşmanii lor direcţi.
Istoriografia medievală românească a adoptat aşadar modelul
bizantin începând cu secolul al XII-lea, atunci când acesta nu mai era
activ, în forme mediate de filiera slavonă. Letopiseţele şi cronicile ajung
să fie scrise în română abia în secolul al XVII-lea. Victoria limbii române
în scrierile religioase şi literare a grăbit adeziunea cărturarilor noştri la
valorile occidental-europene.
1
Literatura română veche, 1402-1647, volumul I, ediţie îngrijită de G. Mihăilă şi Dan
Zamfirescu, Editura tineretului, Bucureşti, 1969, p. 172.
2
Axinte Uricariul, Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi a Moldovei, ediţie critică ţi
studiu introductiv de G. Ştrempel, Editura Minerva, Bucureşti 1993.
22

Bibliografie
Texte literare
1. Crestomaţie de literatură română veche, volumul I, cuvânt înainte de Zoe
Dumitrescu Buşulenga, coordonatori I.C. Chiţimia şi Stela Toma, Editura
Dacia, Cluj Napoca, 1984.
2. Literatura Română Veche, volumele I-II, 1402-1647, ediţie îngrijită de G.
Mihăilă şi Dan Zamfirescu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969.
3. Axinte Uricariul, Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi a Moldovei, ediţie
critică ţi studiu introductiv de G. Ştrempel, Editura Minerva, Bucureşti 1993.
Istorii literare
4. N. Cartojan, Istoria Literaturii Române Vechi, postfaţa şi bibliografii de Dan
Simonescu, prefaţă de Dan Zamfirescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p.3-
151.
5. G. Călinescu, Istoria Literaturii Române de la origini până în present, ediţia a
doua revăzută şi adăugită, ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Editura Minerva,
Bucureşti, 1992.
6. Nicolae Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor,
ediţia a doua, Vălenii de Munte, 1929.
7. G. Ivaşcu, Istoria literaturii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.
8. D. H. Mazilu, Recitind Literatura Română Veche, volumele I-II, Editura
Universităţii Bucureşti, 1994-1998; vol. I, p. 5-21; vol. II, p. 228-298.
9. Al. Piru, Istoria literaturii române, I, Perioada veche, ediţia a treia revăzută,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970.
10. Dan Simonescu, Gheorghe Buluţă, Scurtă istorie a cărţii româneşti, Editura
Demiurg, 1994.
11. XXX, Istoria literaturii române, volumul I, ediţia a II-a, revăzută, Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970.
Alte studii
12. Radu Florescu, Search of Dracula, New York, 1972, tradusă în 1973 în
franceză şi în 1992 în română sub titlul În căutarea lui Dracula, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti.
13. H. I. Marrou, Saint Augustin et la fin de la culture antique, Paris, 1936.
14. M. Păcurariu, Sfinţi daco-romani şi români, Iaşi, 1994.
15. Tudor Teutoi, Préliminaires à l’étude de la tradition byzantine chez les
chroniqueurs du Moyen Age Roumain, rev Etudes sud-est éuropeennes,
XXXIV, 3-4, p. 229-238, Bucarest, 1996.
16. Radu Ştefan Vergatti, Vlad Ţepeş-Dracula, Viaţa şi faptele domnului român şi
ecoul lor în timp, Biblioteca Pentru Toţi, Editura Minerva, Bucureşti, 1996;
17. Nestor Vornicescu, Primele scrieri patristice în literatura română. Sec IV-XVI,
Craiova, 1992.
18. J. Zeiller, Les origines chrétiennes dans les Provinces Danubiennes de
l’Empire Romain, Paris, 1918.
19. Nelu Zugravu, Locuri sfinte şi de pelerinaj la Dunărea mijlocie şi inferioară în
secolele IV-VII, Europa XXI, volumul VII-VIII, 1998-1999, p. 15-27.
Rezumat
INTRODUCERE
Istoria literaturii este o disciplină umanistă ce are ca
obiect de studiu opera literară, înţeleasă ca rezultat al
relaţiilor dintre realitatea nemijlocită şi ficţiunea artistică,
reprezentate printr-un ansamblu de obiecte lingvistice.
23

Istoria literaturii române, ca disciplină universitară, a
apărut la începutul secolului al XX-lea, în Iaşi, Bucureşti şi
Cluj, generalizându-se după 1950 în toate centrele
universitare unde fiinţează secţii de Litere. Originile
literaturii române au suscitat şi suscită controverse,
deoarece arhetipul autohton a cunoscut de-a lungul celor
peste 2000 de ani de atestare a prezenţei locuitorilor în
ţinuturile Danubiano-Carpato-Pontice diverse denumiri:
sciţi, daci, vlahi, români. Primele documente de limbă
românească se regăsesc în spaţiul literaturii religioase,
elita cărturărească aparţinând într-o majoritate
copleşitoare Bisericii Ortodoxe. Abia în secolul al XVI-lea
autorii de texte româneşti nu mai aparţin în exclusivitate
spaţiului religios, unii dintre aceştia dăruindu-se misiunii
scrisului din pasiune şi dragoste de carte.
LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ

Stadiile culturii autohtone în epoca veche coincid cu
procesul creştinării populaţiei, locuitoare în vetrele Daciei
dinaintea şi după cucerirea romană. Influenţa latină s-a
manifestat în secolele I-IV, şi ea a facilitat ulterior
comunicarea cu Imperiul Bizantin. Influenţa slavonă a fost
decisivă în perioada instituţionalizării Bisericii, prima
uniune a românilor realizându-se sub cupola
ortodoxismului. Prezenţa la conducerea Ţărilor Române a
unor voievozi aflaţi în raporturi de rudenie cu familiile
dinastice din Bulgaria, Macedonia, Serbia a determinat
intensificarea comunicării cu ortodoxia de tradiţie isihastă,
practicată în mănăstirile de pe Muntele Athos. Influenţa
grecească, imanentă în epocile anterioare, devine
dominantă în secolele al XVI-lea – al XVIII-lea, când turcii
acordă o serie de privilegii grecilor şi le permit să domine
din punct de vedere cultural celelalte naţiuni din Peninsula
Balcanică. Influenţele manifestate în limba literară
religioasă în diverse perioade nu au împiedicat procesul
de unificare a literaturii române. Erudiţia marilor noştri
creatori medievali, care au redactat texte în limbi de
circulaţie europană, au iilustrat un etnotip autohton. Ei
contracarau astfel, în lucrările lor, tezele greşite ori rău
intenţionate ale unor autori străini cu privire la
etnogeneza şi continuitatea românilor în aceleaşi spaţii
geografice.
Textele literare din această perioadă pot fi clasificate
astfel:
 după limba de redactare: texte în limbi oficiale şi de
cult (latină, greacă, slavonă) şi texte în limba română,
24

 după mijloacele de editare: manuscrise (realizate de
călugări, maeştri în artele miniaturii şi caligrafiei) şi
tipărite,
 după conţinut: religioase (traduceri ale Scripturii, cărţi
de cult, apocrife, hagiografii etc.), istorice, cărţi
populare (sapienţiale, romane etc.), disertaţii etice,
poezii ocazionale şi de inspiraţie filozofico-istorică,
 după influenţele literare: bizantine, slavone, româneşti.
Texte de studiat
1. Anecdotele despre Vlad Ţepeş.
2. Scrisoarea lui Ştefan cel Mare către principii creştini.
3. Hungaria de Nicolaus Olahus.
4. O istorie a lui Mihai Viteazul de el însuşi.
Întrebări
1. Formulaţi un eseu de două pagini în care să
prezentaţi ipoteze istorice şi filologice privind
etnotipul autohton.
2. Argumentaţi interferenţele literaturii române scrise
medievale cu latina, slavona şi greaca.
3. Precizaţi valoarea documentară şi de imagine a
anecdotelor despre Vlad Ţepeş.
4. Cum se prezenta Ştefan cel Mare străinătăţii?
5. Prezentaţi într-un eseu de o pagină imaginea
Ardealului ilustrată de Nicolaus Olahus în Hungaria.
6. Comentaţi scrisoarea lui Mihai Viteazul adresată
principilor creştinătăţii.
Anexa
1. Scrisoarea lui Ştefan cel Mare către principii creştini
(fragmente)
Către coroana ungurească şi către toate ţările în
care va ajunge această scrisoare, sănătate!
Noi, Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al
Ţării Moldovei, ne închinăm cu prietenie vouă tuturor
cărora le scriem şi vă dorim tot binele şi vă spunem
domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor a
fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii
creştinătăţi, şi în fiece zi se gândeşte cum ar putea să
supună şi să nimicească toată creştinătatea. De aceea
facem cunoscut domniilor voastre că, în zilele Bobotezei
care a trecut, mai sus numitul turc a trimis în ţara noastră
şi împotriva noastră o mare oştire, în număr de 120000 de
25

oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman Paşa
beglerbegul; împreună cu acesta se aflau toţi curtenii sus-
numitului turc şi toate popoarele din Romania şi domnul
Ţării Munteneşti, cu toată puterea lui şi Assan Beg şi Ali
beg şi Schender Beg şi Grana Beg, şi Oşu Beg….Aceştia
mai sus numiţi erau căpitanii cei mari, cu oştile lor.
Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână şi cu
ajutorul Domnului Dumnezeului nostru atotputernic am
mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am
călcat în picioare şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul săbiei
noastre; pentru care lucru lăudat să fie Domnul
Dumnezeul nostru. Auzind despre aceasta, păgânul
împărat al turcilor şi-a pus în gând să-şi răzbune şi să
vină, în luna mai, cu capul său şi cu toată puterea sa
împotriva noastră şi să supună ţara noastră, care e poarta
creştinătăţii şi pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar
dacă această poartă care e ţara noastră va fi pierdută
atunci toată creştinătatea va fi în primejdie…Iar noi, din
partea noastră făgăduim pe credinţa noastră creştinească
şi cu jurământul domniei noastre că vom sta în picioare şi
ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească,
noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi
pe uscat, după ce de data aceasta cu ajutorul lui
Dumnezeu celui atotputernic noi i-am tăiat mâna cea
dreaptă. Deci fiţi gata fără întârziere.
Dată în Suceava, în ziua de sfântul Pavel, anul Domnului
1475.
Ştefan Voievod, domnul Ţării Moldovei 1.
2. O istorie a lui Mihai Viteazul de el însuşi

(fragmente)
Preavestite şi preacinstite Doamne şi Stăpân al meu
binevoitor.
Având eu dorinţa fierbinte să aduc la cunoştinţa
voastră într-un fel oarecare muncile şi ostenelile îndurate
de mine cât am fost în Ţara Românească şi aiurea, fiind
1
Ştefan cel Mare a trimis o scrisoare către principii creştini, în 25 ianuarie 1475,
păstrată în copii italieneşti şi germane. Fragmentul citat este reprodus din Literatura
Română Veche, 1402-1647, volumul I, ed. cit., p. 46-49.
26

îndemnat de o râvnă lăuntrică să fac fapte care să se
înalţe întru lauda lui Dumnezeu, în slujba creştinătăţii, iar
la urmă să pună cu cinste un capăt ostenelelor mele şi să
ne aducă un nume veşnic după moarte; deci, încrezându-
mă în binevoitoarea milă a voastră, mi s-a părut că nu vă
va fi cu greutate plăcerea şi prilejul de-a le vedea pe
toate, care sunt acestea: În vremea când Împăratul
turcilor m-a milostivit cu Ţara Românească o dată cu toate
poruncile ce se obişnuiesc a se da, şi împreună cu toate
libertăţile acelei ţări, la bunul meu plac şi judecată,
trebuind să-i dau Împăratului turcilor haraciul obişnuit în
fiecare an; după ce am primit îngăduinţa de la el să plec şi
să mă duc în Ţara Românească, atunci sultanul trimise cu
mine pe un emir de-al lor, căruia i s-ar putea zice vlădică,
care era socotit de ei om sfânt,…să vină să mă
întovărăşească până în Ţara Românească mulţi spahii şi
ieniceri şi alţi turci foarte însemnaţi. Cu aceştia sosii în
Ţara Românească şi luai domnia. Ci băgând eu de seamă
că poartă gând rău spre paguba şi nimicirea creştinilor,
mă gândii atunci să rup cu orice preţ învoiala şi să mă
alătur la creştinătate în pofida lor. Pentru asta mă rugai la
bunul Dumnezeu să-mi dea o bună inspiraţie, ceea ce se
şi întâmplă…Acum oricine va putea cunoaşte câtă pagubă
am făcut duşmanului şi câtă slujbă creştinătăţii,
înfrângând atâta ţară, începând de la hotarele Ardealului
până unde se varsă Dunărea în Marea cea Mare,
ostenindu-mă zi şi noapte fără să fi avut pace sau odihnă,
nici în vreme de vară, nici de iarnă, necruţând nici
cheltuială, nici altele, nici primejdie de orice fel…Acum, în
mod limpede, oricine poate vedea câtă muncă şi
osteneală am îndurat şapte ani de-a rândul şi câtă slujbă
am făcut creştinătăţii, căci am dobândit de la turci 100 de
tunuri, şi că până la urmă din cele trei ţări, adică din Ţara
Românească, Ardeal şi Moldova, am scos şi am făcut gata
de slujba Măriei Sale Împăratului 200 de mii de oameni de
luptă, pedeştri sau călări, cu care eram totdeauna gata să
slujesc Măriei Sale. Iar acum am ajuns la acest capăt,
pierzând toate lucrurile pe care le câştigasem din
27

tinereţea mea până la bătrâneţe, şi ţări, şi bogăţii şi soţie
şi copii; şi dacă aş fi pierdut tot din pricina vrăjmaşilor,
sau dacă mi-ar fi fost luate de vrăjmaş, nu m-ar durea
atâta, cât mă doare, fiindcă au fost făptuite de aceia de la
care nădăjduiam şi aşteptam ajutor şi razim; Dumnezeu le
vede. În vremea aceasta se poate vedea că n-am cruţat
nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici însăşi viaţa
mea, ci am purtat războiul aşa de multă vreme singur, cu
sabia în mână, fără să am nici fortăreţe, nici castele, nici
oraşe, nici cel puţin o casă de piatră unde să mă pot
retrage, ci abia una singură pentru locuinţă. Şi fiind din
ţări aşa de îndepărtate şi necunoscute, nu am pregetat să
mă alătur cu puterile mele şi cu cheltuieli uriaşe la
creştinătate, nefiind cunoscut de nimeni, şi nici nu le-am
făcut silit de cineva, ci ca să am şi eu un loc şi un nume în
creştinătate am părăsit toate celelalte prietenii ce le
aveam1.
3. Hungaria de Nicolaus Olahus

(fragmente)
Capitolul XIV despre Transilvania2
Transilvania e încinsă peste tot de munţi înalţi, mai
ales din acea lature unde se desparte de munteni: printr-o
singură parte, care se află spre nord şi spre moldoveni are
acces mai uşor…Neamul acest de oameni robuşti,
războinici, înarmaţi, sunt înzestraţi cu cai buni, zdraveni.
Întreaga regiune e alcătuită alternativ din şesuri şi păduri
întretăiată de ape cotite şi bifurcate…plină de pământ
roditor. Bogată în vin, precum şi în aur, argint, fier şi alte
metale şi în plus plină de sare; cât se poate de
îmbelşugată în boi, fiare, urşi şi peşti, aşa că nu poţi
învinui firea că n-ar fi îngrămădit în acest ţinut toate
bunătăţile traiului...
4. Anecdotele despre Vlad Ţepeş

(fragmente)
1
Memoriul lui Mihai Viteazul trimis ducelui de Toscana, Ferdinando de Medici,
redactat în italiană, februarie, 1601. Apud Literatura Română Veche, 1402-1647, vol. II,
ed. cit., p. 40-56.
2
Ibidem, p. 250-272.
28

După naşterea domnului nostru Cristos, anul 1456,
Dracula vodă a făcut multe lucruri groaznice şi
înfiorătoare, după cum scrie mai jos:
Mai întâi guvernatorul Transilvaniei a pus să fie
omorât Dracula cel bătrân. Iar Dracula fiul împreună cu
fraţii săi şi-au lăsat credinţa lor, au trecut la creştinism şi
au jurat să apere credinţa creştină. Acest Dracula-Vodă
(cel mai mare dintre fraţi) a fost înscăunat în acelaşi an ca
domn în Valahia. Întâi a dat ordin să fie omorât Vladislav-
Vodă care fusese aici domn. Scurt după aceasta a pus să
fie arşi în Ţara Bârsei, în satul cu nume Becheni, împreună
cu mulţi bărbaţi şi femei, tinerii şi bătrânii. Pe unii i-a dus
acasă în Valahia legaţi cu lanţuri de fier şi aici i-a tras în
ţeapă. Item pe toţi băieţii din ţara sa pentru a iscodi i-a
încuiat într-o cameră şi i-a ars, au fost vreo 400. Item a
făcut pace însă a tras în ţeapă o mulţime de negustori şi
cărăuşi din Ţara Bârsei. A nimicit un neam întreg, i-a tras
în ţeapă de la cel mai mic până la cel mai mare, tineri şi
bătrâni. Pe mulţi ţărani i-a îngropat goi până la brâu, pe
unii i-a fript şi jupuit. Item s-au trimis emisari din regatul
Ungariei de la saşi şi din Ardeal, în număr de 60, în
Valahia; pe aceştia Dracula i-a făcut să aştepte cinci
săptămâni, a ordonat să li se trimeată multe ţepe la han,
aşa că erau foarte îngrijoraţi. Asta a făcut-o fiindcă se
temea de trădare. A trecut în Ţara Bârsei, a împrăştiat
grâul şi a ars toate grânarele. A făcut prizonieri şi i-a dus
afară din Braşov; acolo Dracula a incendiat capela Sf.
Iacob şi a ars suburbia1.
Test de evaluare 1
1.Prezentaţi într-un eseu de o pagină imaginea Ardealului

ilustrată de Nicolaus Olahus în Hungaria. Precizaţi:
4  epoca în care a fost redactată lucrarea,
puncte  estetica literară căreia i se subordonează,
 detaliile geografice care compun tabloul,
 aspectul subiectiv al descrierii..
2 2.Enumeraţi patru tipuri de texte medievale, mirene:

puncte .....................................................................................................
.....................................................................................................
1
Apud Al. Piru, Dracula şi legendele cu vampiri, în Literatorul, nr. 43/1992, p. 5-6.
29

3. Ordonaţi cronologic principalele influenţe ce s-au manifestat
în scrisul românesc medieval: bizantinism, iluminism,
1 punct umanism, baroc. Numiţi câte un autor reprezentativ pentru
fiecare curent.
1 punct 4. Când şi unde s-au formulat etnonimele vlah⁄ valah şi român:

 Istoriografia bizantină
 Palia de la Orăştie
 Istoriografia maghiară
 Documentele de la Muntele Athos
1 punct 5.Trăsăturile literaturii române medievale sunt:

 Unitate
 Continuitate
1 punct  Stabilitate
din  Aloglosie
oficiu  Dualitate
Total
10
puncte
II. Literatura religioasă medievală în limba română

Nu se va reuşi să se facă Europa numai cu abilitatea juridică
şi economică. E imposibil de pus în fapte potenţialităţile de
la Masstricht fără un suflu şi o spiritualitate. Dacă în
următorii 10 ani nu vom reuşi să dăm un suflet, o
spiritualitate, un sens Europei, vom pierde partida (J.Delors)
Ioan Paul al II-lea îndemna pe creştinii celui de-al treilea mileniu

în Ecclesia în Europa să-şi regăsească originile: „Regăseşte-te pe tine
însuţi! Fii tu însuţi! Redescoperă originile tale!”. Chemarea aceasta are
un sens aparte deoarece Europa a reuşit să creeze şi să dezvolte de mai
bine de trei milenii valori ce s-au răspândit în întrega lume, reflectate în
civilizaţiile antice: greco-romaniă, iudaică şi creştină. Europa însemna
pentru Paul Valéry o sumă de semnificaţii ilustrate succesiv de cele trei
capitale: Atena, Roma şi Ierusalimul. Pentru poetul existenţialist francez
Atena a descoperit individul, Roma a creat cetăţeanul iar Ierusalimul a
30

revelat persoana, luminând împreună profilul raţional, social şi moral al
omului. Cum au beneficiat românii de aceste valori europene? Mai întâi
ei au avut şansa ca dacii (populaţia străveche de la nordul Dunării) să fie
civilizaţi, este drept cu forţa, de romanii lui Traian. Începând cu secolul
al IV-lea s-au creştinat datorită vecinătăţii cu Imperiul Roman de Răsărit
şi mai apoi cu Bizanţul. Ei şi-au instituţionalizat Biserica medievală
inaugurând şi consolidând ortodoxia în haine lingvistice slavoneşti. Acest
traseu civilizator, specific sud-estului european, a condus la afirmarea
unor paradoxuri culturale.
1. Un popor latinofon creştin a perseverat într-o cultură scrisă
medievală slavonă mai bine de şase-şapte secole şi a redescoperit
Occidentul emancipat şi iluminist datorită religiei unite, din Transilvania
secolului al XVIII-lea.
2. În ciuda slavonismului (adesea radical isihast) afirmat în
Biserica Ţărilor Române extracarpatice, traducerea integrală a Bibliei în
română s-a realizat în anul 1688 după versiunea grecească.
Literatura cultă scrisă din Ţările Române, aflată sub cupola
spirituală a Bisericii creştine, a traversat trei vârste până la înfăţişarea
românească: latină, slavonă şi neogreacă. Literatura creştină latină
aparţine secolelor IV-IX, cea slavonă în diversele ei redacţii (medio-
bulgară, sârbească, ucraineană ori rusă, secolele X-XV) coincide cu
existenţa Ţaratului româno-bulgar al Asăneştilor şi cu efortul de
instituţionalizare al Bisericii Ortodoxe după schisma din anul 1054,
pentru ca vârsta neogreacă să ilustreze isihasmul atonit şi ecumenismul 1
Patriarhiei Ortodoxe din Constantinopole, după cucerirea Bizanţului de
către Poarta Otomană, în anul 1453.
Urmele culturii religioase în limba latină la nordul Dunării sunt
oferite doar de arheologie. După secolul al XII-lea eforturile eforturilor
elitei eccleziatice pentru traducerea şi înţelegerea Bibliei sunt numeroase.
Mai bine de şase secole, Biserica Ortodoxă de rit slavon a oferit
1
Ecumenic este un termen grecesc oikumene ce semnifică lumea locuită, lumea asumată
de civilizaţii
31

credincioşilor ei texte în versuri ori în proză constând în versiuni ale
Psalmilor, Faptele Apostolilor, cazanii, jitii, liturghiere, sinaxare. Gavriil
Uric şi Neagoe Basarab sunt autori români ale căror opere în slavonă au
circulat în spaţiul ortodoxiei balcanice şi răsăritene.
Biserica Română a copiat şi rescris Sfânta Scriptură, cu cele două
părţi, Vechiul şi Noul Testament, până în anul 1688, când se tipăreşte
Biblia de la Bucureşti sub domnia lui Şerban Cantacuzino.
Biblia a fost considerată încă din primele secole după Hristos un
model sacru de comunicare creştină. Sumă a unei întregi biblioteci
redactată în timpuri diferite, în culturi diferite, de autori diferiţi, Ea laudă
Cuvântul ce zideşte, reflectând cu deosebire spiritualitatea antică iudaică
şi elenă. Ca parte a literaturii ori ca literatură propriu-zisă, Cartea Cărţilor
transferă autorilor săi calitatea de mesageri ai voinţei divine, impunându-
se în cultura europeană de la începutul Evului Mediu drept singurul
canon al tuturor scrierilor: istorice, sapienţiale, apologetice. Cu o estetică
proprie datorată figurilor artistice (precum analogia, paralelismul, sintaxa
ş.a.) şi cu un stil ce transmite o doctrină şi o imagine istorică şi divină,
Cartea Sfântă a impus un canon1 oficial căruia, cu timpul, i s-a opus unul
critic şi un altul privat. Biblia a influenţat dezvoltarea literaturii
creştinătăţii nu doar ca sursă de inspiraţie, ci şi ca teorie a textului literar,
ea contribuind la evoluţia conceptelor de autor, spirit critic şi canon2.
Cărţile biblice, scrise sub inspiraţie divină, au ca autor ultim pe
Dumnezeu, autorul uman plasându-se mereu sub protecţia tradiţiei, ce îl
apără de posibilele judecăţi defavorabile. Ideea de autor începe să se
deosebească de cea de simplu scrib abia la jumătatea Evului Mediu. Până
atunci scriitorul avea statutul social de copist, de secretar al vreunui nobil
1
Canonul însemna iniţial lege, normă, reglementare. Sub influenţa Scripturii el a ajuns
să desemneze o listă de cărţi, un catalog cuprinzând piesele cele mai reprezentative
pentru o perioadă istorică, pentru un curent literar, o tradiţie, o şcoală. Cu timpul
canonul a devenit un instrument al puterii, ceea ce a condus la existenţa paralelă a unui
canon oficial şi a unuia critic. În lumea occidentală, unde s-a trecut la un proces de
privatizare a credinţei, iar apocrifele şi textele deuterocanonice sunt preferate
Scripturii, se observă chiar instituirea unui canon privat.
2
Constantin Jinga, Biblia şi sacrul în literatură.
32

ori de traducător. Autorul, mesager al lui Dumnezeu, înzestrat cu
creativitate şi atotştiinţă, se află în căutarea Cuvântului ce exprimă
Adevărul, misiunea lui fiind, în accepţiune semiotică, de a produce reţele
de semnificaţii indiferente la identitatea lui1.
Prezenţa Imperiului Otoman începând cu secolul al XV-lea în
spaţiul european ortodox, a împiedicat răspândirea Renaşterii şi a ideilor
Reformei, mişcări culturale ce au stimulat dezvoltarea culturii
nereligioase la popoarelor occidentale. În sud-estul continentului
popoarele creştine, obligate să reziste în faţa expansiunii islamice, au
conservat armonia dintre Biserică şi autoritatea politică şi au întărit
prezenţa Scripturii în ceremonialul religios (cel ce mediază lectura
Bibliei şi o interpretează prin Liturghie). Răsăritul Europei a menţinut,
mai multă vreme decât Occidentul credinţa că Biblia poate fi înţeleasă
numai în mediul tradiţional, singurul capabil a-i descifra mesajul într-o
dispoziţie sufletească adecvată.
După căderea Constantinopolului, Biserica Ortodoxă a devenit o
arcă salvatoare a credinţei creştine, un adevărat liman duhovnicesc, o
adevărată lume a Textului şi Cuvântului sacru. De aceea, spre deosebire
de culturile occidentale, unde traducerea Scripturii în limbile naţionale s-
a înfăptuit până în secolul al XV-lea2, în spaţiul românesc Cartea Sfântă
şi-a conservat izolarea, exprimându-se în slavonă. Finalizarea tipăririi
versiunii româneşti integrale a Bibliei în anul 1688 a permis ca în
veacurile următoare scrierea şi citirea în limba maternă să nu se mai facă
doar pe baza cărţilor populare (Alexandria, Esopia, Fizilogul ş.a) ori a
1
Un exemplu al acestui transfer de paternitate a textului sacru îl reprezintă cea mai
citită şi îndrăgită carte a Vechiului Testament, Cântarea Cântărilor. Povestea de dragoste
dintre Solomon (970-931 î.H.), fiul lui David, şi Sulamita, a ajuns să semnifice pentru
unii exegeţi unirea lui Iahve cu poporul lui Izrael, sau iubirea lui Hristos faţă de
Biserică. Considerată poezie pastorală, dialog al zeului Soarelui cu Luna, epitalam, imn
de adorare înălţat lui Dumnezeu, Cântarea Cântărilor este cea mai desăvârşită poezie
despre iubirea omenească. În literatura noastră ea a lăsat urme în cronicile
medievale, la romanticii secolului al XIX-lea şi la tradiţionaliştii ortodoxişti ai
veacului XX.
2
Versiunile cunoscute ale Bibliei sunt, în ordine cronologică: iudaică -sec.XIII î.H.,
grecească -sec.III î.H., latină -sec IV d. H., gotică -sec. V, anglo-saxonă -sec. VII,
slavonă -sec. IX-X, franceză şi spaniolă -sec. X, germană, polonă, italiană, maghiară -
începând cu secolul al XV-lea.
33

celor de cult (Vieţile Sfinţilor, Sinaxare. Minee. Ceaslov etc), ci şi pe baza
textelor biblice.
Limba cărţilor religioase de la nordul Dunării a străbătut până la
imaginea ei românească trei întâlniri catalitice1: latina în momentul
creştinării daco-romanilor (secolele II-VII)2, slavona (corespunzător
momentului instituţionalizării bisericii din secolele X-XI), greaca veche
şi neogreaca (în etapa consolidării credinţei, secolele XII-XVI). Până în
secolul al XVII-lea, veacul de aur al culturii religoase româneşti, fondul
lexical a primit succesiv elemente latine, slavone, greceşti şi neogreceşti.
Stratul latin. În secolele II-VII se răspândeşte în regiunile vechii
Dacii o cultură, cu elemente specifice Peninsulei Balcanice, urmare a
influenţei Imperiului Roman şi a celui de Răsărit, astfel încât românii „s-
au format în acelaşi timp ca popor romanic şi ca popor creştin” 3. Printre
argumentele creştinării daco-romanilor se numără: stratul latin al
limbajului religios4 (70 de inscripţii creştine în Scythia Minor), vestigiile
religioase în Dobrogea, Oltenia şi Banat (28 de bazilici cu relicvele unor
martiri locali), canonizarea a 23 de personalităţi bisericeşti, autori
străromâni5 de renume peninsular, printre care: Nicetas (Nichita) de
Remesiana (cca 340 - după 414), Ioannes Cassianus (cca 360-430 sau
435), Dionysius Exiguus (cca. 470 până la 540-545) ş.a. Acestui moment
de cultură autohtonă îi dedică Vintilă Horia romanul său, Dumnezeu s-a
născut în exil, laureat al premiului Goncourt în anul 1960. În literatura
1
Împrumutăm de la Lucian Blaga conceptele referitoare la matricea stilistică
românească.
2
După Vasile Pârvan ar fi vorba de secolele II-IV.
3
Alexe Procopovici, Introducere în studiul literaturii vechi, Cernăuţi, 1922, p. 41-42.
4
Limba română a păstrat până azi din latină termeni fundamentali, unii împrumutaţi de
latină din greacă, precum: biserică, blestem, boteza, creştin, drac, înger, Paşti, preot.
Basilica, avea iniţial sensul de loc de judecată: după ce Constantin cel Mare le cedează
creştinilor aceste spaţii pentru oficierea cultului a căpătat sensul cunoscut şi astăzi, de
casă a lui Dumnezeu. Drac cu sensul de şarpe fabulos, simbol al zeului Asclepios, s-a
răspândit la daco-romani cu sensul de animal, geniu al răului, similar cu diabolus,
destrămătorul, conservat şi în Apus. Un alt exemplu în favoarea unei asemenea ipoteze
este termenul paganus care, abandonând sensul iniţial de ţăran, sătean, înseamnă
necreştin.
5
Între figurile culturii creştine a daco-romanilor istoriile Bisericii creştine şi Patericele
au în vedere episcopii tomitani (Teotim, sec. IV-V, evocat de fericitul Ieronim, episcopul
Ioan, sec V, Teotim al II-lea ş.a, martirii de la Niculiţel.
34

europeană recentă Numele trandafirului de Umberto Eco şi Secretul lui
da Vinci de Dan Brown s-au bucurat de succes, ele inspirându-se din
problematica creştinismului timpuriu:.
Stratul slavon. Al doilea fond lexical al limbii române religioase
este adunat de la slavii sud-dunăreni, creştinaţi în secolul al IX-lea
(bulgarii au trecut la creştinism în 864, iar sârbo-croaţii în 879). La sud
de Dunăre a înflorit, la sfârşitul epocii bizantine, o cultură medio-bulgară
şi mai apoi sârbească atrăgătoare pentru conducătorii formaţiunilor
feudale din regiunile de la nord de Dunăre. Limba slavonă a fost
introdusă în secolele IX-X în cancelariile formaţiunilor statale de pe
teritoriul Ţărilor Române şi în Biserică 1, datorită dependenţei politice
faţă de statele de la sud de Dunăre, afinităţii conducătorilor politici şi
religioşi cu dinastiile din Macedonia, Bulgaria şi Serbia şi necesităţii de a
contracara ambiţiile dominatoare ale Ungariei catolice. Căderea
popoarelor sud-slave sub dominaţia Imperiului Otoman şi cucerirea
capitalei Bizanţului în anul 1453 au întărit influenţa elementelor de cult
slavon în Ţările Române, lor revenindu-le misiunea de a conserva
credinţa creştină în faţa invaziei islamice. Până în secolul al XIV-lea
limba română receptase toate elementele lexicale religioase slave,
manifestarea lor activă prelungindu-se şi după secolul al XVII-lea.
Momentul instituţionalizării Bisericii Române inspiră pe Mihail
Sadoveanu în romanul Creanga de aur, imaginând un personaj misterios,
un mag în accepţiune autohtonă, Kesarion Breb, implicat în intrigile
pentru putere ale Imperiului Bizantin. În Fraţii Jderi, o adevărată Iliadă
românească în opinia lui Tudor Vianu, domnia lui Ştefan cel Mare este
evocată şi din perspectiva acţiunii de păstorire sufletească a Moldovei de
către clerul înalt, solidar cu proiectele politico-militare ale voievodului.
Stratul grec. Al treilea strat este alcătuit din terminologia
bizantină propriu-zisă. Dobrogea, unul dintre primele centre de iradiere a
1
Prioritatea slavilor, începând cu prima jumătate a secolului al X-lea în organizarea
bisericii este evidenţiată de împrumutul de termeni cu privire la ierarhiile duhovniceşti
şi la instituţiile specifice: apostol, mitropolit, călugăr, liturghie, mănăstire, idol, iad, rai,
popă, sfânt (apud DEX).
35

creştinismului în Europa centrală şi răsăriteană, a făcut parte din Imperiul
Bizantin încă din anii 971-1185, iar apariţia unei episcopii ortodoxe în
nordul Dunării, la începutul secolului al XIII-lea intensifică această
influenţă. Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea1 până în secolul al
XIX-lea2 au existat legături de supunere a domnitorilor români faţă de
Muntele Athos, cel mai important centru religios al lumii ortodoxe
medievale. Episcopia Moldovei ce fusese dependentă de Patriarhia din
Halici, se subordonează din anul 1401, Patriarhiei din Constantinopole,
ortodocşii din toate provinciile româneşti ajungând astfel să se unească
sub o singură biserică.
Influenţa greacă, manifestată în viaţa religioasă şi politică a
Ţărilor Române, se datorează Patriarhiei Ortodoxe din Constantinopole
ce a dominat Peninsula Balcanică, cu acordul tacit al autorităţilor
otomane, incapabile să controleze din punctul de vedere religios
populaţiile din sudul şi sud-estul Europei. Poarta Otomană a încercat să
opună influenţelor ortodoxe ale noilor centre apărute în Răsăritul Europei
(cu deosebire Kievul şi Moscova), pe cel străvechi, tradiţional, din
Constantinopole. Intensitatea influenţei greceşti din secolul al XVII-lea a
diminuat pe cea slavonă3, astfel încât versiunea românească integrală a
Scripturii4 din anul 1688 a fost realizată după varianta grecească (şi
neogrecească). Isihasmul atonit şi personiltăţile atonite au fost
imortalizate în diverse opere literare româneşti, începând cu legendara
figură a lui Daniil Sihastru până la Paisie Velicikovschi, egumenul
mănăstirilor Dragomirna, Secu şi Neamţ, resuscitat în romanul Biserica
Albă de Ion Druţă.
1
În 1359 se înfiinţează Mitropolia Ungrovlahiei, subordonată Patriarhiei din
Constantinopole.
2
În anul 1864 Al. I. Cuza legifera secularizarea averilor mănăstireşti şi autonomia
Bisericii Ortodoxe Române atât faţă de stat cât şi faţă de alte centre ecumenice.
3
Elenismele care aparţin acestei etape, conform DEX, sunt: anatema, cimitir, candelă, ,
sihastru ş.a.
4
Biblia de la Bucureşti (1688) este rezultatul unei îndelungate activităţi a învăţaţilor
Bisericii Române Ortodoxe, începând cu secolele XIII-XIV. La definitivarea acestui
prime versiuni integrale au contribuit personalităţile secolului al XVII-lea: Dosoftei,
Nicolae Milescu, Radu Greceanu, Constantin Cantacuzino Stolnicul etc.
36

Circulaţia cărţii religioase medievale
Cartea românească religioasă a cunoscut o largă răspândire mai
întâi în manuscris iar din secolul al XVI-lea sub formă tipărită.
Manuscrisele s-au realizat în locaşurile de cult religios, devenite
centre de pregătire a caligrafilor şi miniaturiştilor, a scriitorilor de text
bisericesc, a maeştrilor în broderia religioasă şi legătoria de carte.
Mănăstirile din provinciile româneşti au constituit până în secolul al
XVII-lea singurele noastre Academii teologice. La mănăstirea Bistriţa
din Moldova, Gavril Uric a redactat cel mai vechi Evangheliar slavon-
grec în anul 1429 şi tot aici s-a păstrat cel mai vechi pomelnic cunoscut
până azi, incluzând şi date privind istoria medievală a Moldovei
(Pomelnicul mănăstirii Bistriţa). După anul 1453, mulţi maeştri caligrafi
din Peninsula Balcanică au migrat în Ţările Române, biblioteci
impresionante adunându-se acum în mănăstirile Neamţ şi Putna din
Moldova, Tismana, Govora, Dealul, Bistriţa, Snagov, Cozia din
Muntenia, Scheii Braşovului, Oradea, Alba Iulia din Transilvania.
Tiparul, ca descoperire tehnologică, a revoluţionat gândirea şi cultura
umanităţii. Biserica Ortodoxă a beneficiat de această inovaţie,
determinând consolidarea tiparului în alfabet chirilic în spaţiul balcanic
negrecesc. În 1487, se tipăreau primele cărţi în alfabet chirilic, în
slavonă, la Cracovia şi Veneţia1, pentru ca în anul 1508 să se tipărească
prima carte slavonă la Târgovişte. Centrele tipografice specializate în
chirilică au fiinţat la Lwow, Praga, Belgrad, Moscova, Ostrog. Folosirea
timpurie a tiparului în teritoriile româneşti a cunoscut trei etape distincte:
precoresiană, coresiană şi postcoresiană.
 Activitatea precoresiană (1508-1557) a avut ca centre tipografice
Târgovişte (Mănăstirea Dealu) şi Sibiul. În 1508 la Târgovişte,
Radu cel Mare şi patriarhul Nifon cer ieromonahului Macarie,
care învăţase meşteşugul tiparului la Veneţia în atelierul lui
1
Supranumită patria tiparului, Veneţia găzduia la sfârşitul secolului al XV-lea între 50-
250 tipografii.
37

Andreea Torezzani1, să realizeze un Liturghier slavon. La sfârşitul
volumului Macarie nota: „S-a început această carte, numită
Liturghier, după porunca domnitorului Io Radul Voievod, să-i fie
de veşnică pomenire, şi s-au sfârşit această carte, din porunca
întru Hristos D-zeu binecredinciosul şi de D-zeu păzitul şi
prealuminatul Io Mihnea, marele Voievod a toată Ţara
Românească şi a părţilor de la Dunăre, fiul marelui Io Voievod
Vlad, în anul întâi al domniei sale, ostenindu-se şi smeritul monah
şi preot Macarie. În anul 7016, crugul soarelui 16, luna lui
noiembrie, 10 zile”. Acelaşi Macarie a tipărit un Octoih (1510) şi
un Evangheliar (1512). Între anii 1535-1545 se reînfiinţa o nouă
şcoală de tipografie, tot la Târgovişte, unde Moisi şi Dimitrie
Liubavici realizau în slavonă un Molitvenic (1545), un
Tetraevangheliar (1546), un Apostol (1547) şi un Minei. La Sibiu,
Filip Moldoveanul a tipărit între anii 1521-1554 cărţi în slavonă şi
română: Catehismul românesc, 1544, Tetraevangheliarul slavo-
român, 1551-1553 etc
 Activitatea lui Coresi s-a desfăşurat la Braşov beneficiind de
sprijinul cărturarilor de la şcoala românească din Schei. În cei
aproximativ douăzeci de ani de activitate tipografică, Coresi
împreună cu ucenicii lui au publicat peste 40 de titluri. Originar
din Târgovişte, Coresi a fost ucenic al lui Oprea logofătul (el
însuşi ucenic al lui Dimitrie Liubavici, ctitor al cărţii româneşti
tipărite), şi a publicat în slavonă un Triod Penticostar în anul
1558. S-a mutat la Braşov (1556-1583), unde a publicat mai
multe cărţi în română şi slavonă. După Catehismul, tipărit la
şcoala din Scheii Braşovului în anul 1559, el a dat la lumină în
limba română cărţi sfinte şi de cult, între care: Psaltirea,
Liturghierul, Apostolul şi Cazania în două ediţii. Cărţile lui au
circulat în toate spaţiile locuite de români, contribuind la
1
Dan Simonescu, Gheorghe Buluţă, Scurtă istorie a cărţii româneşti, Editura Demiurg,
1994, p.17.
38

unificarea limbii literare pe baza graiului din nordul Munteniei 1.
Într-una din tipăriturile sale el adresează o adevărată proclamaţie 2:
„den mila lu’ Dumnezeu, eu, diaconul Coresi, deac-am văzut că
mai toate limbile au cuvântul lu’ Dumnezeu în limba lor, numai
noi rumânii n-avem […], dac-am văzut jelanie a mulţi preuţi de
Tâlcul evangheliilor, cum să poată şi ei propovedui şi a spune
oamenilor învăţătura după cetitul evangheliilor aşa am aflat
aceaste tâlcure ale evangheliilor pre duminici prespre an scoasă
den scriptura prorocilor şi apostolilor şi celor sfinţi părinţi”3.
 Activitatea tipografică postcoresiană. Ucenicii lui Coresi au
continuat meşteşugul tipăririi de carte românească în alte centre
tipografice: Orăştie4, Bucureşti5, Bistriţa (Oltenia), Câmpulung,
Govora, Mănăstirea Dealu, Iaşi, Snagov.
În afara Scripturii, românii au beneficiat şi de alte scrieri de inspiraţie
religioasă şi de cult, şi anume: hagiografiile, predicile şi versurile psaltice
Hagiografiile
Cărturarii ortodocşi români au realizat traduceri şi scrieri
originale, continuând seria vieţilor de sfinţi din literatura creştină, fie în
forme dezvoltate după modelul unor vita sanctorum, fie în formele
abreviate, însoţite de învăţături şi slujbe religioase, cunoscute sub
denumirea de sinaxare (în slavonă proloage) şi minee. Circulaţia
hagiografiilor în slavonă, bulgară, sârbă, rusească, ucraineană ori
neogrecească a stimulat interesul autorilor autohtoni atât pentru
traducerea şi localizarea unora dintre vieţile sfinţilor apropiaţi românilor
1
Ibidem, p. 17-25.
2
G. Ivaşcu, Istoria literaturii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.103.
3
Crestomaţie de literatură română veche, volumul I, cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu
Buşulenga, coordonatori I.C. Chiţimia şi Stela Toma, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1984,
p. 102.
4
Palia a fost tipărită de Şerban, fiul lui Coresi în 1582. În acestă carte este întrebuinţată
pentru prima dată forma român în locul celei de rumân
5
Laurenţie, unul dintre ucenicii lui Coresi tipăreşte la mănăstirea Colentina (azi
Plumbuita) un Tetraevangheliar, 1582
39

cât şi pentru elaborarea de texte închinate unor slujitori locali ai
ortodoxiei, sanctificaţi de Biserica noastră.
Hagiografia din Ţările Române îşi are originea în cea bizantină 1.
În literatura creştină, Eusebiu de Cesarea (260-340) a descris avântul
mistic al martirilor care, până în jurul anului 313, au plătit cu sânge
statornicia în credinţa lor. Dintre cei 23 de martiri ce şi-au găsit sfârşitul
pe teritoriul românesc, cei mai cunoscuţi în spaţiul larg al ortodoxiei
sunt: Ioan cel Nou, Nichita Romanul şi Sava Gotul. Majoritatea
hagiografiilor bizantine au fost plăsmuite în secolul al VI-lea, perioadă în
care cultul sfinţilor luase un avânt deosebit iar localităţile unde se păstrau
moaştele lor deveniseră centre de pelerinaj pentru întreaga creştinătate.
Ele împletesc diverse povestiri ale contemporanilor sfântului respectiv,
prelucrate de imaginaţia autorilor anonimi, astfel încât personalitatea lui
pierde trăsăturile distinctive, cadrul geografic şi timpul istoric în care au
trăit devin generale, fantezia colectivă atribuindu-le puteri oraculare şi
vindecări miraculoase. Pentru hagiograf, sfântul martir sau ascet este
campionul lui Dumnezeu pe pământ, menit să ducă lupta împotriva
păgânismului şi împotriva ispitelor acestei lumi trecătoare2. În opinia lui
Nicolae Cartojan cele mai frumoase legende hagiografice s-au adăpat din
izvorul poveştilor populare.
Modelul literar al hagiografei instituit în secolul al X-lea de
Simion Magistrul (zis şi Metafrastul) constă într-o înşiruire standard de
secvenţe reale şi miraculoase. Sfântul, de obicei de viţă nobilă şi lipsit de
griji materiale, alege din fragedă vârstă să se dedice credinţei creştine. El
îşi părăseşte familia şi baştina, se retrage într-un loc pustiu, eliberându-se
de grijile materiale ale vieţii şi aspirând la comunicarea, prin rugăciune,
cu Dumnezeu. El înfăptuieşte miracole încă din timpul vieţii, vindecând
1
N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, volumul I, Epoca influenţei
sud-slave, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974, cap. Legende hagiografice,
p. 175
2
N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, volumul I, Epoca influenţei
sud-slave, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974, cap. Legende hagiografice,
p. 175-183
40

bolnavii fără scăpare ori prevestind catastrofe. La mulţi ani de la
petrecerea lui din viaţă, moaştele îi sunt descoperite, din întâmplare.
Parfumul şi lumina, degajate de rămăşiţele pământeşti, îndreptăţesc pe
credincioşi să i se închine şi să îi solicite ajutorul. Moaştele sfinţite devin
sursă de vindecări miraculoase şi de izbăviri colective, iar mănăstirile ce
le adăpostesc sunt consacrate ca locuri pentru pelerinaje anuale.
Din secolul al XV-lea, între vieţile sfinţilor autohtoni sau ale căror
moaşte fuseseră aduse în Ţările Române (Grigorie Decapolitul, Ioan cel
Nou1, Filofteia, Parascheva, Dimitrie Basarabov ş.a.), un loc aparte îl are
Nicodim2, canonizat ulterior ca sfânt, unul dintre primii organizatori ai
vieţii monahale. Viaţa sa a devenit pilduitoare pentru ortodoxismul
ascetic, isihast, din secolele XV-XVIII. O altă personalitate a Bisericii
Ortodoxe este Nifon, cărturar şi patriarh al Constantinopolului, devenit în
timpul domniei lui Radu cel Mare mitropolit al Ţării Româneşti. Unul
dintre discipolii săi a fost domnitorul Neagoe Basarab, care i-a adus
moaştele în Ţara Românească, la mănăstirea Dealu, şi a inclus în
Învăţăturile sale Viaţa patriarhului Nifon, elaborată la cererea sa de
Gavril Protul.
Vieţile sfinţilor străbat în literatura religioasă românească un
drum lung de la traducerea unor versiuni străine3, aparţinând ortodoxiei
balcanice şi răsăritene, până la acela de scriere originală despre prezenţa
miraculoasă a unui creştin în istoria locală (precum sfântul Procopie ce îl
ajută pe Ştefan cel Mare în războaie, apărându-l şi făcându-l nevăzut în
faţa duşmanilor, miracol consemat în Letopiseţul lui Grigore Ureche).
1
Grigore Ţamblac a elaborat o hagiografie despre Patimile sfântului şi slăvitului
mucenic Ioan cel Nou. De curând, Dan Horia Mazilu a propus o nouă identitate
autorului versiunii slavone a vieţii acestui sfânt, în persoana monahului Grigore de la
Neamţ, al cărui interes pentru acest gen de scrieri s-a concretizat şi în întocmirea unei
versiuni a vieţii Sfintei Filotheea
2
Nicodim a fost un prelat cărturar, colaborator apropiat al lui Mircea cel Bătrân,
reorganizatorul mănăstirii de la Tismana, aflată sub influenţa eparhiei din Ohrid.
3
Între autorii de vieţi de sfinţi amintim pe: Grigore Palamas, unul dintre întemeietorii
isihasmului (autorul compunerii despre Petru Athonitul), patriahul Philotei (autor al
vieţilor sfinţilor Sava cel Tânăr, Gherman de la Athos, Grigore Palamas), Eftimie,
patriahul Târnovei, cel mai important autor bulgar de scrieri hagiografice (a compus
Viaţa Sfintei Filotheea, Viaţa Sfintei Parascheva) etc
41

Exemple de hagiografii ale unor sfinţi ce ocrotesc regiuni româneşti
Sfânta Filotheea, ale cărei moaşte s-au plimbat mai întâi la
Târnovo şi Vidin în Bulgaria, după care au ajuns la Curtea de Argeş
beneficiază pe teritoriul bulgar de două versiuni ale vieţii, una redactată
de patriahul Eftimie din Târnovo (Viaţa şi traiul preacuviasei maicii
noastre Filotheea) şi a doua de mitropolitul Ioasaf al Vidinului. După ce
moaştele sfintei ajung la Curtea de Argeş în jurul anului 1404, scriitorii
autohtoni, între care şi moldoveanul Gavril Uric reiau, localizează şi
adaptează textele bulgare, recompunând viaţa sfintei care patronează
Muntenia, din jurul anului 1401. În secolul al XVIII-lea versiunea
românească a hagiografiei este tradusă în greceşte de Neofit Cretanul.
Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava a inspirat, se pare, în anul
1439 pe Grigore de la Neamţ1, Mucenicia sfântului şi slăvitului mucenc
Ioan cel Nou, care a fost chinuit la Cetatea Albă. Scrisă de Grigore
monah şi prezbiter în marea biserică a Moldovlahiei, prima scriere
originală în slavonă redactată pe teritoriul românesc. Introducerea îl
prezintă pe erou drept un negustor bogat din Trebizonda, înzestrat cu
virtuţi creştine, care ajunge în Cetatea Albă cu o corabie. Aici, el este
pârât conducătorului tătar al portului nistrean de căpitanul vasului,
invidios pe virtuţile lui. Ioan este judecat, condamnat la bătăie şi atârnat
de coada unui cal, gonit prin oraş. Deasupra trupului neînsufleţit al
tânărului Ioan se înalţă un stâlp de lumină, iar în preajma mormântului au
loc miracole. Scrierea se încheie cu ceremonia aducerii moaştelor
Sfântului Ioan la Suceava de către domnitorul Ioan Alexandru şi
arhiepiscopul Iosif, şi proclamarea lui drept păzitorul Moldovei de Nord.
Sfânta Parascheva, devenită din anul 1641, patroana spirituală a
Iaşilor şi a Moldovei de centru are o istorie ce-i evocă peripeţiile şi
minunile. S-a năcut în satul Epivat din Tracia răsăriteană, lângă
Constantinopole, pe la începutul secolului al XI-lea, într-o familie de
1
Apud, Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română vche, Partea a II-a, Genurile
literare, Editura Universităţii din Bucureşti, 1998, p.188-199.
42

credincioşi şi de neam bun. Fratele mai mare, Eftimie a ales de tânăr
monahismul, urcând treptele înalte ale eccleziei locale. La 15 ani,
Parascheva se dedică şi ea monahismului, retrăgându-se la mănăstirea
Ieraclia Pontului. Ea efectuează un pelerinaj la Ierusalim şi intră într-o
mănăstire de pustnice de pe valea Iordanului. Ea revine la vârsta de 25 de
ani în satul natal şi îşi găseşte sfârşitul doi ani mai târziu, în anul 1050,
fiind înmormântată pe malul mării. Peste vreme, la mormântul tinerei
muceniţe se petrec minuni ce determină pe preotul din sat să îi depună
moaştele în biserică. În anul 1223, ţarul româno-bulgar Ioan Asan al II-
lea strămută moaştele la Târnovo (capitala ţaratului) în catedrala cu
hramul Adormirea Maicii Domnului şi hotărăşte ca praznic data de 14
octombrie. Din secolul al XIV-lea cultul Maicii Parascheva trece şi la
nordul Dunării, în 1393 moaştele ei fiind dăruite lui Mircea cel Bătrân.
Acesta le oferă, trei ani mai târziu, cneaghinei Anghelina a Serbiei care le
depune la Catedrala mitropolitană din Belgrad. În anul 1521, după
cucerirea Serbiei de către turci, moaştele ajung în palatul sultanului din
Constantinopole. Ele rămân în Catedrala Patriarhală, după ce sunt
răscumpărate cu 12000 de ducaţi de aur. În anul 1641, după ce plătise
datoriile Patriarhiei greceşti către Poarta Otomană, Vasile Lupu,
domnitorul Moldovei, primeşte în schimb moaştele Sfintei Parascheva.
La 13 iunie ele ajung la Iaşi şi sunt depuse la mănăstireaa Trei Ierarhi. În
anul 1688, 26 decembrie, moaştele scapă miraculos dintr-un incendu ce
cuprinde mănăstirea şi sunt transferate la catredala mitropolitană, înălţată
între timp. Virtuţile sfintei sunt feciorie, milostenie şi rugăciune, ea fiind
hărăzită cu darurile neputrezirii, al vindecării de boli, al izbăvirii de boli
şi primejdii. Bolnavii, ţăranii, călugării şi studenţi îi adresează cu
deosebire rugăciunile lor.
Cea mai importantă colecţie de hagiografii în limba română
aparţine mitropolitului Dosoftei, care le traduce şi adaptează în patru
tomuri sub titlul Viaţa şi petrecerea svinţilor, tipărindu-le la Iaşi, între
anii 1682-1686. Radu Greceanu reia această misiune, tipărind la Buzău în
43

anul 1698 Vieţile şi Istoriile tuturor sfinţilor. Episcopul de Râmnic,
Damaschin include aceste texte în Antologhioanele publicate între anii
1737-1766. Vieţile sunt retipărite în anii 1755, la Iaşi, şi în 1838, la Blaj.
Ierodiaconul Ştefan de la mănăstirea Neamţ, discipol al lui Paisie
Velicikovschi, publică între anii 1807-1815 o colecţie de vieţi de sfinţi
graţie sprijinului mitropolitului Moldovei, Veniamin Costache. Textele
Antologhioanelor şi Mineelor revizuite de episcopul Iosif al Argeşului au
fost tipărite la mănăstirea Neamţ de arhimandritul Neonil în anul 1846. În
prezent, ultima colecţie completă de vieţi de sfinţi a fost îngrijită de
Nestor Vornicescu.
Sinaxarele (proloage în slavonă) sunt vieţi de sfinţi în forme
abreviate şi însoţite de învăţături, alăturându-li-se din secolul al XVII-lea
mineele, cărţi de cult religios ce cuprind în afara vieţilor de sfinţi şi
învăţăturile principale, precum şi slujbele religioase ce le sunt destinate.
În afara de hagiografii (jitii), sinaxare, proloage şi minee, o altă
lucrare religioasă inspirată din viaţa sfinţilor este patericul, unde se
prezintă pe scurt viaţa şi învăţăturile marilor Părinţi duhovniceşti, din
primele secole până astăzi. Cel mai vechi pateric în lumea creştină este
cel egiptean, scris în secolele IV-V. După acest model toate ţările, pe
măsură ce s-au creştinat şi şi-au organizat monahismul local, au
consemnat nevoinţele monahilor lor şi şi-au scris patericul autohton.
Patericele ortodoxiei greceşti, latineşti ori slavone au fost traduse în
Ţările Române în secolele XVII-XVIII. Un pateric al cuvioşilor
moldoveni a fost redactat de Mitropolitul Varlaam. El s-a pierdut,
anumite extrase fiind incluse în traducerea Patericului egiptean, partea a
doua, tipărit la Bucureşti în anul 1828 de mitropolitul Grigorie Dascălul.
În 1888 s-a tipărit un pateric românesc având ca sursă un manuscris al lui
Veniamin Costache. Ultimul Pateric românesc1 a fost realizat de
arhimandritul Ioanichie Bălan şi a fost tipărit în anul 1980, în 6000 de
1
Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, ce cuprinde viaţa şi cuvintele unor
sfinţi şi cuvioşi părinţi ce s-au nevoit în mănăstirile româneşti (sec. III-XX), tipărit cu
binecuvântarea preasfinţitului Eftimie, episcopul Romanului, ediţia IV, Editura
Episcopiei Romanului, 2001
44

exemplare. De atunci, el a fost reeditat de trei ori în peste 23 000 de
exemplare, fiind tradus în greceşte, italiană, franceză şi engleză. Acest
dicţionar enumeră peste 360 de vieţi şi învăţături de sfinţi, a căror
activitate misionară s-a desfăşurat în primul mileniu cu deosebire pe
malurile mării şi ale Dunării sau pe văile râurilor din Muntenia şi
Moldova. În al doilea mileniu, cei aproximativ 150 de sfinţi români
aparţin, cu deosebire, comunităţilor monahale din centrele cărturăreşti ale
ortodoxiei române, din secolele XIV-XVIII. În secolul al XIX-lea
Biserica Ortodoxă Română a recunoscut viaţa a încă 55 de sfinţi, pentru
ca în secolul al XX-lea numărul acestora să ajungă la 124. Patericul
românesc enumeră şi mitropoliţii ale căror merite principale au fost nu
numai cărturăreşti, remarcându-se ca organizatori şi ctitori de viaţă
monahală: Varlaam, Dosoftei, Antim, Atanasie Crimca, Paisie
Velicikovschi, Andrei Şaguna etc.
Vieţile sfinţilor, sinaxarele (proloagele), mineele şi patericele
ilustrează trăsăturile literaturii cultice româneşti, din punctele de vedere
al conţinutului (exemplaritatea morală) şi al expresiei lingvistice
(accesibilitatea informaţiei, claritatea şi oralitatea formulărilor, stereotipia
imaginilor stilistice). Credinţa în prezenţa divinităţii printre oameni şi în
miracolele rezultate din credinţă, se regăsesc şi în operele unor mari
creatori precum Ion Creangă, Mihail Sadoveanu ori Ion Druţă.
Retorica religioasă. Cazanii, didahii şi predici

Oratoria a numit, iniţial, darul vorbirii, uşurinţa în exprimare a
unei persoane, pentru a desemna ulterior arta de a emoţiona şi de a
convinge prin intermediul cuvântului. În tratatele clasice de retorică sunt
enumerate cinci etape ale compunerii şi rostirii unui discurs: inventio,
dispositio, elocutio, memoria şi actio. Între toate acestea, elocuţio a
reţinut cel mai mult atenţia scriitorilor, care s-au străduit să o
desăvârşească. Cu timpul, retorica a eşuat într-un manierism, denunţat şi
45

izgonit la sfârşitul secolului al XIX-lea din arta modernă1 şi rezistând
până în zilele noastre în limbajul politic al democraţiilor parlamentare.
Oratoria laică şi religioasă s-a confundat uneori cu literatura sapienţială 2,
datorită formelor şi structurilor artistice comune. După retorica
Antichităţii,3 creştinătatea a impus atenţiei scrierile părinţilor Bisericii4,
urmate de cele ale scolasticii5. Umaniştii Renaşterii Occidentale6 şi
iniţiatorii Reformei7 au completat seria scrierilor omiletice.
Învăţătura celor 12 Apostoli sau Didahia este cea mai veche
scriere post-biblică, reprezentând un manual de instruire religioasă pentru
cei ce primeau botezul. A fost elaborată în cea de-a doua jumătate a
secolului I d. H şi descoperită abia în secolul al XIX-lea, când a intrat în
circuitul cărţilor de cult al Bisericii creştine. Ea este alcătuită din 16
capitole, ce cuprind: 1. (capitolele I-VI) o privire asupra moralei creştine
din perspectiva celor două căi cunoscute, a vieţii şi a morţii; 2. (capitolele
VII-X) instrucţiuni despre botez, post, rugăciune, euharistie, mărturisire;
3. (capitolele XI-XV) despre misionarism, cultul duminical, ierarhia
bisericească; 4. (capitolul XIV) escatologie, sfârşitul lumii. Didahia a
inspirat Constituţiile (Aşezămintele apostolice) şi Canoanele apostolice,
ce constau în instrucţiuni religioase şi morale, hotărâri privind disciplina,
ierarhia şi cultul în Biserică.
Drumul de la această scriere fundamentală a creştinătăţii la
cazaniile, predicile şi didahiile elaborate şi răspândite în Biserică este
lung. Clericii redactau discursurile post-liturghice etalându-şi erudiţia şi
făcând risipă de ornamente artistice după modelul bizantin-răsăritean,
sperând să amintească auditoriului lor adevărul valorilor şi obligativitatea
respectării normelor creştine.
1
Verlaine îndemna la eliminarea elocinţei din textul poetic: Prends l’éloquence et tords
lui son cou...
2
Adriana Mitu, Din vechile cărţi de înţelepciune la români. Cugetările lui Oxenstiern.
Secolul XVIII-lea, Editura Athos, Bucureşti, 1996.
3
Epicur (342-271), Epictet (50-135), Cicero (106-43), Seneca (4-65), Plutarh (46-127).
4
Origene (185-254), Ioan Gură de Aur (344-407), Boetius (478-525).
5
Spre exemplu: Pierre Abélard, Toma D’Aquino, Nicolaus Cusanus.
6
Pico de la Mirandola, Baltasar Castiglione, Machiavelli.
7
Erasmus din Rotterdam şi, mai târziu, Montaigne.
46

Înalţii prelaţi români au fost atraşi de omiletică. Primii teologi
străromâni, au rămas în istoria creştinismului prin lucrări de
hermeneutică apostolică (Cassian, Dionisie etc). Istoria literară îl
desemnează, de obicei, pe Grigore Ţamblac1 drept primul autor de
predici în Evul Mediu românesc, datorită faptului că a adaptat, în
slavonă, 23 cuvântări bisericeşti.
La începuturile creştinismului european, oratoria a fost un mijloc
de convertire religioasă, apostolii lui Iisus fiind învestiţi cu misiunea de a
face cunoscut Cuvântul sfânt. Românii reţin memoria Sfântului Andrei,
propovăduitor al noii credinţe în ţinuturile geto-dace, la nord de Dunăre
şi pe malurile Pontului Euxin, în secolul I d. H.. Cu timpul, Biserica a
creat o serie de cărţi de cult, menite a explica învăţăturile Scripturii.
Ceremonialul liturgic a fost completat cu discursuri lămuritoare, adaptate
la problemele morale, particulare, ale unei colectivităţii. Dacă Liturghia
este cea mai înaltă rugăciune de laudă adusă lui Dumnezeu de către
oameni, oferindu-le putere harică şi mântuire, Cazaniile sunt cărţi pentru
uzul preoţilor care rostesc predici în finalul ceremonialului religios. În
Ţările Române, cazaniile au urmat de regulă modele ortodoxe, în
variantele slavone, ruse, ucrainene şi neogreceşti. Ele au fost redactate în
limba maternă pentru a fi înţelese de enoriaşii autohtoni, începând cu
secolul al XVI-lea. Întocmite de înalţii prelaţi, ele cuprind uneori şi
pagini originale, ce reflectă cultura autorilor şi le definesc moral
auditoriul. Discursul religios dezvăluie raporturile dintre Biserică şi
înalta boierime, dintre Domn şi curtea lui, sancţionând adesea abaterile
de comportament ale celor învestiţi cu răspunderi în conducerea ţării şi a
neamului, reamintindu-le că au de împlinit o misiune divină.
În istoria Bisericii Ortodoxe Române se cunosc mai multe etape
ale oratoriei religioase, coincidente cu traducerea, adaptarea şi tipărirea
unor culegeri de predici. Prima Cazanie2 a fost tipărită în două ediţii de
către Coresi, ediţia din anul 1567, sub numele de Tâlcul Evangheliilor, a
1
Apud Istoria literaturii române, vol I, ed. cit., p. 257.
2
Slav. cazanie înseamnă predică.
47

fost urmată în 1581 de o a doua variantă, Evanghelia cu învăţătură.
Mitropolitul Varlaam redactează şi tipăreşte în anul 1643 o Cazanie. La
Bucureşti, peste un secol şi jumătate, mitropolitul de origine georgiană
Antim Ivireanu compune şi lasă în manuscris un număr de 35 predici,
cunoscute sub numele de Didahii. La începutul secolului al XIX-lea, în
anul 1802, Samuil Micu şi Petru Maior elaborează în Transilvania, în
spiritul religiei unite1, o culegere de predici.
Aşadar, Biserica devine, prin acest efort de comunicare cu enoriaşii
săi, o instituţie ce promovează limba naţională în scris, cărţile de
învăţătură religioasă consolidând formele literare ale scrisului autohton.
Varlaam
?-1657
Mitropolit al Moldovei, în timpul domniei lui Vasile Lupu, şi

contemporan cu Grigore Ureche, marii logofeţi Todiraşcu şi Eustratie
Dragoş, Varlaam (pe numele său de mirean, Vasile Moţoc) a păstorit
Biserica Ortodoxă între anii 1632-1653, una dintre cele mai înfloritoare
epoci de sinteză a barocului autohton. Cu o origine ţărănească 2, el a fost
îndrumat pe calea monahismului de un mare cărturar şi ctitor de
mănăstiri, mitropolitul Atanasie Crimca.
Varlaam s-a instruit mai întâi în mănăstirea Secu, ajungând în
anul 1608 egumenul ctitoriei familiei cronicarului Grigore Ureche. Ca
arhimandrit, el a povăţuit 24 de ani obştea de la Secu, zidind aici o vatră
isihastă de rugăciune, de gândire şi de trăire ortodoxă. A efectuat, ca
ambasador al păcii creştine, mai multe solii în afara graniţelor
moldoveneşti. În anul 1628 el este trimis la Kiev de către domnitorul
Miron Barnovski pentru a cere sprijin lui Petru Movilă în reorganizarea
bisericii româneşti. Cu acest prilej ajunge şi la Moscova, unde comandă
icoane pentru mănăstirea Dragomirna, ctititoria lui Atanasie Crimca.
După mazilirea lui Vasile-Vodă, el se retrage la mănăstirea Secu.
1
Biserica Greco-Catolică a fost instituită oficial în 1699.
2
S-ar fi născut în familia unui răzeş din satul Baloteşti, judeţul Putna.
48

Varlaam a convocat în anul 1645 primul sinod local ortodox,
pentru a condamna calvinismul după ce, trei ani mai devreme, organizase
un sinod al Bisericilor Ortodoxe Greacă, Rusă şi Română pentru
aprobarea Mărturisirii ortodoxiei a lui Petru Movilă. El a inaugurat
biserici şi mănăstiri nu numai în Moldova, ci şi la Târgoviste şi Lwow. În
anul 1639 el a candidat pentru titlul de patriarh al Constantinopulului.
Varlaam a desfăşurat o intensă activitate tipografică, în timpul său
organizându-se la Iaşi, în incinta mănăstirii Trei Ierarhi, o şcoală şi un
centru tipografic cu litere chirilice, după model kievean. De asemenea, el
a fost autor şi traducător de carte religioasă. A tradus Scara Sfântului
Ioan Scărarul, a redactat şi tipărit Cazania, 1643, Şapte taine ale
Bisericii, 1644, Răspuns la catehismul calvinesc, 1643.
Carte românească de învăţătură Dumenicile preste an şi la
praznice împărăteşti adună 74 de predici şi legende hagiografice despre
cei mai cunoscuţi sfinţi ai ortodoxiei: Dimitrie, Gheorghe, Petru şi Pavel.
Cunoscută sub numele abreviat de Cazania lui Varlaam, ea cuprinde la
început Stihuri la Stema Domniei Moldovei, un Cuvânt împreună către
toată seminţia românească, atribuit lui Vasile-Vodă şi un Cuvânt al
autorului către cetitoriu, unde se mărturisesc speranţele într-o mai bună
înţelegere între oameni: „De mare jale şi de mare minune iaste o, iubite
cetitoriu, când toate faptele ceriului şi a pământului îmblă şi merg [...].
Numai singur amărâtul om ce-i făcut pre obazul şi pre chipul tvoreţului
său, cu mente şi grai de la dânsul [...] cu suflet fără de moarte, ca şi
îngerii”1. Împrumutând cuvintele evanghelistului Matei (capitolele 13,
versetelel 13-14) mitropolitul moldovean crede că lucrarea lui se
adresează celor ce „nu ştiu şi nici vor să ştie, care ar putea să ştie, dar
singuri nu văd şi nu înţeleg, care ştiu şi văd şi cu drag o poftesc”. Ea este
„o mare carte pre limba sa, în care de nevoie i-a fost ca un datornic ce
este lui Dumnezeu cu talentul ce i-au dat să-şi poată plăti datoria măcar
1
Varlaam, Opere, I, Chişinău, Editura Hyperion, 1991, Cuvânt către cetitoriu, p. 21
49

de cât, pănă nu mă duc în casa cea de lut a moşilor mei [...]. Şi aşa cu
darul lui Dumnezeu, după început am văzut şi sfârşitul”1.
Pandele Olteanu2, unul dintre cercetătorii acestei lucrări a
demonstrat că izvorul principal în constituie Comoara lui Damaschin
Studitul, unul dintre teologii greci ai secolului al XVI-lea. În Cazania lui
Varlaam sunt traduse şi prelucrate integral sau parţial peste 20 de
cuvântări ale lui Damaschin Studitul. Alte izvoare avute în atenţie de
mitropolitul moldovean, al cărui merit principal este de a fi adunat texte
traduse din slavonă şi greacă, în circulaţie în Peninsula Balcanică, sunt:
Codicele Drăganu, 1630, Codicele Sibian, 1639.
În predica de Crăciun, mitropolitul evocă legenda naşterii lui Iisus
Hristos. El face o scurtă trecere în revistă a apariţiei omului pe pământ,
susţinând că numai lipsa de înţelepciune l-a osândit la păcat. În ciuda
diverselor avertismente, omenirea a perseverat în răutăţi, astfel încât
Dumnezeu a decis întruparea lui Iisus în om şi trimiterea lui pe pământ.
Legenda naşterii lui Iisus Hristos este însoţită de apeluri repetate la
sfinţenie şi credinţă, la blândeţe şi răbdare. Elogiindu-i jertfa,
mitropolitul îşi îndeamnă enoriaşii ca, de sărbători, să fie cumpătaţi, să
ajute pe cei năpăstuiţi, bolnavi, păcătoşi. Varlaam denunţă lipsa de
evlavie a enoriaşilor care au uitat îndemnurile creştine.
Cazania lui Varlaam a circulat în toate Ţările Române, în
Transilvania păstrându-se până azi peste 300 de exemplare în manuscris.
Antim Ivireanu
?-1716
Antim Ivireanu s-a stabilit în Bucureşti probabil că între anii

1688-1692. El a trăit printre români până în 1716, când este omorât din
porunca lui Nicolae Mavrocordat. Originar din Georgia, Antim Ivireanu a
fost un cărturar recunoscut în epocă pentru erudiţia şi credinţa sa. Bun
1
Varlaam, op. cit., p. 22
2
Pandelel Olteanu, Unul dintre izvoarelel neogreceşti ale cazaniei mitropolitului
Varlaam, în Romanoslavica, XVII, 1972, p. 163-185
50

cunoscător al limbilor sacre şi al celor din spaţiul asiatic (turca, araba), el
s-a remarcat şi ca maestru: caligraf, sculptor, desenator, lucrător în
broderie. A trăit într-o epocă de mare înflorire a Patriarhiei Ortodoxe
Greceşti, aflată sub conducerea unor cărturari, precum Dositei şi Hrisant.
În Ţara Românească, la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul
celui de-al XVIII-lea, s-au intensificat preocupările cărturăreşti ale
aristocraţiei mirene şi eccleziastice. Cantacuzinii, campionii sintezei
culturale române, favorizează influenţele grecească şi occidental-
europeană în cultura medievală autohtonă. Constantin Brâncoveanu
adunase a curtea lui numeroşi cărturari din occidentul catolic, care au
intensificat dialogul dintre românii diverselor provincii şi au înlesnit
cunoaşterea românilor de către savanţii europeni.
Antim Ivireanu a desfăşurat o intensă activitate tipografică în
cadrul Mitropoliei din Bucureşti, la mănăstirea Snagov şi la episcopia din
Râmnicu-Vâlcea. Cărţile sale sunt redactate, atât în română cât şi în alte
limbi, precum: greacă, slavonă, arabă. Din cele 64 de cărţi tipărite de el şi
ucenicii lui, 24 sunt în româneşte, stăruinţă ce îl consacră drept ctitorul
limbii liturgice în Biserica noastră. A restaurat mănăstirile Cozia, Govora,
Surpatele şi a înfiinţat în Bucureşti, mănăstirea Antim. În afara de prefeţe,
elogii, cărţi destinate preoţilor, el a lăsat în manuscris trei lucrări: Didahiile,
Cronograful ilustrat şi Aşezământul mănăstirii Antim.
Didahiile aparţin literaturii omiletice. Manuscrisul, rămas în
păstrarea discipolilor, cuprindea 28 de predici la sărbători mari şi şapte
predici ocazionale. Modelele literare nu sunt doar autohtone, Antim
Ivireanu dorind să concureze retorii bisericii din acea vreme, ca spre
exemplu: Bossuet, Bourdaloue, Flechier, Massillon, Ilie Miniat. În
predicile sale, el face dovada unei vaste culturi, apelând la argumente şi
idei ale comentatorilor teologi ai Vechiului şi Noului Testament, 1 ori ale
1
Între Părinţii Bisericii, comentatori ai vechiului şi Noului testament enumerăm:
Atanasie cel Mare, Dionisie Areopagitul, Grigore Bogoslovul, Efren Siriul, Vasile cel
Mare.
51

filozofilor Greciei Antice1. Adesea, el face referiri la starea morală şi
socială din Ţara Românească, compunând tablouri ample, după moda
barocă a secolului al XVIII-lea: „Lumea aceasta iaste ca o mare ce să
tulbură întru care niciodată n-au oamenii odihnă, nici linişte. Corăbiile
între valuri sunt împărăţiile, craiile, domniile şi oraşele, mulţimea
norodului, politiile, supuşii, bogaţii şi săracii, cei mari şi cei mici, sunt
cei ce călătoresc şi se află în nevoie. Vânturile cele mari ce umflă marea
sunt nevoile cele ce ne supără totdeauna. Valurile ce luptă corabia sunt
nenorocirile carele se întâmplă în toate zilele. Norii ce negresc văzduhul,
fulgerile ce orbesc ochii, tunetele ce înfricoşează toată inima vitează sunt
întâmplările cele de multe feliuri, neaşteptatele pagube, înfricoşările
vrăjmaşilor, supărările, necazurile”.
Spre deosebire de autorii anteriori de cazanii, Antim creează şi
respectă o structură compoziţională proprie în discursurile sale. După o
amplă adresare către auditoriu şi atenţionări asupra problemelor cotidiene
ale vieţii, el reia şi dezvoltă tema centrală a Liturghiei. Se lansează cu
acest prilej în comentarii, susţinute de argumente teologice şi filozofice.
Încheierea predicii este îngăduitoare, absolvind pe cei care, ascultându-l,
şi-au recunoscut păcatele şi s-au smerit.
În predica de Crăciun, el urmează aceeaşi cale ca şi Varlaam.
Demersul său retoric, comparativ cu cel a mitropolitului moldovean,
acordă o mai mare atenţie Sfântei Fecioare Maria. El explică semnificaţia
maternităţii şi dezbate raportul dintre cele două concepte: a fi dat şi a fi
născut: „Născut iaste acela ce simte apusul, dat iaste acela ce n-are
început, născut iaste cel ce iaste mai tânăr decât mulţi, dat iaste cel ce va
să moară, dat iaste acela dintru carele viaţa să naşte şi aşa, cel ce era, dat
iaste şi cel ce nu era s-au născut. Acela stăpâneşte, iar acesta să smereşte.
Lui stăpâneşte şi noao, celor credincioşi, ne găteşte moştenire; şi nimeni
să nu socotească că, luând trup, s-au micşorat ceva din mărirea cea
Dumnezeiască”.
1
Filosofii Greciei antice redescoperiţi de Biserică în Evul Mediu sunt: Anaxagoras,
Aristotel, Democrit, Platon ş.a..
52

Iată şi alte cuvinte înţelepte ale mitropolitului.
„Când intrăm în sfânta biserică să ne curăţim întâi de păcatele
noastre şi de cugetele viclene şi apoi cu conştiinţa întreagă să ne facem
vase alese, ca să primim, prin darul Duhului Sfânt, cuvântul lui
Dumnezeu în inimile noastre”.
„Patru sunt bunătăţile sufleteşti: vitejia (bărbăţia), înţelepciunea,
dreptatea şi curăţenia. Patru sunt şi bunătăţile cele trupeşti: tăria,
întregimea, frumuseţea şi sănătatea. Dintre aceste bunătăţi, ale sufletului
şi ale trupului, se nasc alte patru bunătăţi de obşte: credinţa, nădejdea,
dragostea şi smerenia”.
Lirica religioasă
Începuturile poeziei în limba română s-au aflat sub cupola
credinţei şi a identităţii de neam 1. Încă din secolul al XIV-lea, tentaţia
versificării s-a materializat în cântece religioase redactate în medio-
bulgară, slavonă, latină, italiană, polonă. Poezia românilor s-a născut din
nevoia de a comunica Divinităţii sentimentele de recunoştinţă ori de
tristeţe, născute din confruntarea, adesea dureroasă, cu viaţa. Astfel, în
tradiţie bizantin-ortodoxă s-au înălţat laude pentru rarele momente de
pace şi înţelegere, ori s-a clamat tristeţea în faţa dispariţiei premature a
unor fiinţe dragi.
Autori ai unor opere teologice de prestigiu, mitropoliţii Atanasie
Crimca, Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanu au versificat pentru enoriaşii
lor molitve2 şi cântece liturgice. Vieţile sfinţilor au inspirat versuri
hagiografice, iar Psalmii lui David 3 au modelat un ritual mental,
intelectual şi sufletesc, de evlavie şi credinţă.
1
Unele antologii adună cu greu vreo 25 de autori de texte în versuri, de la Filotei la
Ienăchiţă Văcărescu, inclusiv prozele rimate şi versurile din Istoria ieroglifică şi
fragmente din, Occisio Gregorii in Moldavia Vodae Tragedice Expressa, primul text
dramatic descoperit până în prezent.
2
Cuvântul molitvă este corespondentul slavon pentru latinescul rugăciune.
3
Psaltirea, una dintre cărţile Bibliei cel mai des tradusă pe teritoriul românesc, a fost
versificată de mitropolitul Dosoftei şi tipărită în anul 1673 la Uniev, în Polonia. Ulterior
ea a fost transpusă în versuri de Ioan Viski în 1697, Teodor Corbea în 1720, şi I. Prale,
în 1829.
53

Sub influenţa Psalmilor şi a Cântării cântărilor s-au scris în
Ţările Române primele cântece religioase. Primul versificator, atestat la
anul 1394 pe teritoriul românesc, este Filotei, autorul a 33 de imnuri în
medio-bulgară, Nicolaus Olahus1 a scris versuri ocazionale în limba
latină, Petru Cercel2 a redactat mai multe versuri din care s-a păstrat doar
un imn în italiană, Mihai Halici fiul şi Dosoftei completând lista primilor
autori români de ode şi imnuri religioase.
Din anii 1535-1555 s-a păstrat un cântec religios, inspirat de
ceremonialul tradiţional funerar. Autorul acestor versuri împleteşte mai
multe motive lirice, printre care despărţirea sufletului de trup şi
convorbirea acestuia cu Arhanghelul Mihail, la vadurile raiului. Lipsit de
muzicalitatea prozodiei clasice, acest text poate fi aşezat cu dificultate în
seria creaţiilor lirice. Iată un fragment, realizat sub forma unui monolog:
„Să vrea şti eu această lume, eu vrea a întreba trupul meu. E deca muriu
eu, eu mă suiu în cea măgură naltă şi căutai dindărătul meu şi văzui
mormântul meu şi graii: Murmanţe, primeaşte trupul meu ca maica bună
fiul ei, că aceea ţărână deprejun trupul meu mi-e mie veşmântul meu
faptu întâi de părinţii”.
Prima antologie de cântece religioase tipărită în anii 1571-1575,
cu litere latineşti şi în ortografie maghiară, a fost realizată la cererea
comunităţii române de confesiune calvină din Cluj. Iată cum sunau
versurile româneşti la acea dată: „Tatăl Domnul, zău noi credem/ Că-i
nouă roditoru/ Şi-încă-n toate agiutoru/ Meserernicu grijitor./ Jesus
Cristus ispăşitor/ Şi de pagubă slobozitor/ Şi meserernicu feritor/ La tatăl
sfântu grăitor/ Duhul sfântu-i învăţător/ Pre izbavă îndereptător/ Triştilor
veselitor/ În suflete hrăbitor”3.
1
Nicolaus Olahus a lăsat un volum de poezii în latină, din anul 1537.
2
Petru Cercel (1545-1590) a fost domn al Ţării Româneşti între 1581-1585, la
intervenţia sultanei Hasechi, pe numele său real Laura Baffo, o veneţiancă salvată de
prinţul român dintr-un naufragiu, câţiva ani mai devreme. Imnul în italiană este din anul
1586, fiind inclus în antologia Dialogghi Piacevolli.
3
Crestomaţie de literatură română veche, vol. I, cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu
Buşulenga, coordonatori I. C. Chiţimia şi Stela Toma, Editura Dacia, Cluj Napoca,
1984, p. 232.
54

Dosoftei
1624-1693
Pe numele său de mirean, Dimitrie Barila, Dosoftei a fost
ucenicul mitropolitului Varlaam, efectuându-şi studiile la Lwow, Polonia.
El era renumit pentru cunoaşterea limbilor sacre (greacă, latină şi
slavonă) şi al celor balcanice (polonă, ucraineană, rusă). A urcat toate
treptele ierarhiei monahale, fiind mai întâi călugăr la mănăstirea Probota,
mai apoi episcop de Huşi, devenind în 1671 mitropolit al Moldovei. Între
anii 1673-1675 s-a exilat în Polonia, de unde a revenit la conducerea
Bisericii Moldovei, în anii 1678-1683, când a fost obligat să însoţească
armata lui Jan Sobieski şi să se stabilească în Polonia.
El Eeste autorul unei opere bogate şi diversificate, alcătuită atât
din lucrări traduse şi prelucrate, precum Psaltirea, Liturghierul şi Viaţa şi
petrecerea sfinţilor, cât şi din scrieri originale: molitve, stihuri
ocazionale, prelucrări psaltice, istorii rimate1 etc. În această misiune
creatoare, el a fost călăuzit de îndemnul Sfântului Pavel: „Ce în biserică
mai voia mi-i cinci cuvinte cu mintea mea să grăiesc ca şi pre alţii să
învăţ, decât zece mii de cuvinte într-altă limbă”. Cea mai importantă
iniţiativă poetică a lui Dosoftei a constituit-o versificarea Psalmilor lui
David.
Poate cea mai cunoscută dintre cărţile Vechiului Testament,
Psaltirea a cunoscut încă din secolul al XV-lea numeroase versiuni
româneşti2. La începuturile creştinătăţii, psalmii au ocupat un loc central,
psalmistul unind dogmele cu plăcerea cântatului astfel încât o dată cu
dulceaţa melodiei primim pe nesimţite folosul cuvintelor de învăţătură
Psaltirea este o poemă alcătuită din 151 de cântece, compuse sub forma
unor rugăciuni şi cântece liturgice, majoritatea aparţinând regelui David.
1
Miron Costin, Domnii Ţărâi Moldovei.
2
Mihai Mitu, Oameni şi fapte din secolul al XVII-lea românesc, (schiţe de istorie
literară), Editura Atos, Bucureşti, 1999, cap. Chesarie de Râmnic între Pitagora şi [...]
Ioan Barac, p. 129 şi urm.
55

Şapte psalmi, cunoscuţi sub genericul De profundis, sunt rugăciuni de
pedeapsă, remuşcare, durere născută din nerespectarea îndemnurilor
dumnezeieşti. Învestiţi în momentul elaborării lor cu un conţinut iniţiatic,
psalmii au fost însoţiţi de o muzică specifică, care le conferă o sonoritate
armonioasă. La jumătatea mileniului II d. H, secularizarea s-a manifestat
şi la nivelul textului biblic, supralicitându-i rolul estetic, de delectare.
Psalmii au fost acum receptaţi ca poezie a trăirilor contradictorii, de
bucurie şi tristeţe, născute din raporturile de armonie sau de adversitate
ale oamenilor cu lumea înconjurătoare. Versificarea psalmilor în anul
1541, de către francezul Clément Marot, a pus în lumină valoarea lor
artistică. De acum, psalmii au fost consideraţi o lirică a interogaţiilor
neliniştite despre rosturile omului în lume şi despre raporturile lui cu
Dumnezeu. Cum lumea îşi pierduse încrederea în eternitate şi în
substanţialitate, versificarea lor în limbile naţionale a uşurat acceptarea
existenţei temporale, iluzorii a omului şi a lumii sale.
Psaltirea a parcurs până la aspectul ei românesc, un drum
cunoscut în istoria noastră literară. Mai întâi ea a circulat în latină (Niceta
de Remesiana, Laurentiu de Novae, Ioan Cassianul în secolele IV-VI, ori
Gerard de Cenad, un veneţian stabilit la Timişoara, mort în anul 1046),
apoi în slavonă. Trecerea la varianta românească cunoaşte câteva
momente importante Mai întâi se cunosc extele rotacizante din secolul al
XIV-lea adunate de Hurmuzachi, ori descoperite la Voroneţ şi Scheii
Braşovului. Psaltirile lui Coresi în slavonă şi română devin începând cu
secolul al XVII-lea cărţi de învăţătură.
În secolele XVII-XVIII psaltirea cunoaşte mai multe versiuni
româneşti atorate lui Dosoftei (1673), Ştefan Fogaraşi şi Ioan Visachi
(1697), Teodor Corbea (1720), Nicolae Milescu. După tipărirea Bibliei
de la Bucureşti în anul 1688, Samuil Micu oferă o versiune, în anul 1795,
la Blaj, urmat de Ioan Pralea, 1827 şi Andrei Şaguna, 1860. În afara lui
Dosoftei, au încercat să ofere versiuni în versuri ale Psaltirii: Vasile
Militaru şi Ioan Ghiţescu
56

Dosoftei a elaborat mai întâi o versiune canonică a Psaltirii ce a
fost inclusă de Radu Greceanu în Biblia de la Bucureşti din anul 1688.
Mitropolitul moldovean a cunoscut varianta în versuri a Psaltirii realizată
de poetul polonez Kochanovski.
Publicată la Uniev, în Polonia, Psaltirea pre versuri tocmită a
devenit prima dovadă a expresivităţii poetice a limbii române. În seria
celor mai cunoscuţi psalmi trişti, datorită faptului că „scăzură cei buni şi
se împuţinară, / De nu-i dreptate nice într-o ţară”, se află cei cu numerele
30, 37, 381. Între psalmii de laudă, cei mai citaţi sunt 46, 47, 48. Psalmii
102 şi 136, cu o prozodie inspirată din folclor, au tonalitatea unor doine
de jale româneşti.
Dosoftei a fost preocupat de forma celor peste 8600 de versuri
adunate în poema sa, şlefuindu-le cu multă trudă şi vreme îndelungată,
„cum au putut mai frumos”, „ca să poată trage firea omului către cetitul
ei”. El a păstrat modelul biblic organizându-şi Psaltirea în distihuri şi
catrene, a apelat la rima împerecheată cu accentul paroxiton şi la ritmul
trohaic. A rimat verbe cu substantive, adverbe cu verbe, substantive cu
adjective. Imaginile literare originale, preluate din registrul liricii
româneşti populare nu au schimbat sensul mesajelor biblice.
În secolele XIX-XX psalmii ajung să reprezinte o sursă
importantă de inspiraţie pentru numeroşi poeţi, îîntre care amintim pe: I.
E. Rădulescu, Eminescu, Al Macedonski, Tudor Arghezi, Nichifor
Crainic, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Ştefan Augustin
Doinaş, Ioan Alexandru etc.
Versetele Psaltirii şi-au găsit reflectare nu numai în muzică,
(începând cu secolul al XI-lea: Gerard de Cenad, secolul al XIV-lea:
Pripealele lui Filotei, secolul XVI-lea: Eustaţie de la Putna, primul autor
român de notaţii muzicale, secolul al XVIII-lea: Filotei sin Aga Jipăi,
autorul primului manuscris religios cunoscut la noi, debutul secolul al
XIX-lea: Anton Pann, întemeitorul şcolii psaltice româneşti), ci şi în
1
Vezi Anexa.
57

pictură. Psaltirile din secolul al XVI-lea îl ilustrează pe David cu o harfă
în faţa uneri cărţi deschise Atanasie Crimca încrustează pe paginile
Psaltirii din 1616 o serie de vignete. Lor li se alătură imaginile copistului
Popa Flor, secolul XVIII şi cele ale lui Procopie (Picu) Pătruţ Sălişte
(1818-1872), ilustrator al cărţii Stihos adecă Viers, 18431.
Bibliografie
Texte literare
1. Dosoftei, Psaltirea în versuri, Litra, Chişinău, 1998
2. Varlaam, Opere, volumul I, ediţie de Manole Neagu, Chişinău, Editura
Hyperion, 1991.
3. Ivireanu, Antim, Opere, ediţie îngrijită şi introducere de Gabriel
Ştrempel, Bucureşti, Editura Minerva, 1972. XXX,
4. XXX, Crestomaţie de literatură română veche, vol I, cuvânt înainte de
Zoe Dumitrescu Buşulenga, coordonatori I. C. Chiţimia şi Stela Toma,
Editura Dacia, Cluj Napoca, 1984, p. 232.
Texte critice
5. Andriescu, Al, Psalmii în literatura română, Editura Universităţii Al. I.
Cuza, Iaşi, 2004
6. Baconski, Teodor, Râsul Patriarhilor (O antropologie a deriziunii în
psaltirea răsăriteană), Editura Anastasia, Bucureşti, 1996
7. Cartojan, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, Minerva,
1980, p. 338-418
8. Cartojan, Nicolae, Cărţile populare în literatura românească, I-II,
Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974
9. Mazilu, Dan Horia, Recitind literatura română veche, II, Editura
Universităţii Bucureşti, 1998, p.331-448
10. Scarlat, Mircea, Istoria poeziei româneşti, Editura Minerva, Bucureşti,
1982..
11. XXX, Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900,
Editura Academiei, Bucureşti, 1979, p. 337-345.
12. XXX, Istoria literaturii române, volumul I, ediţia a II-a, revăzută,
Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970.
Rezumat
În evul mediu românesc, oratoria religioasă a
interferat cu literatura sapientială şi didactica populară.
Născută din ambiţia de a comunica în limba maternă pe
teme religioase şi de a adresa învăţături morale din
perspectivă creştină, ea a parcurs multe etape,
coincidente cu momentele când s-au tradus, adaptat,
creat şi tipărit cărţi de predici. Momentul Coresi al
1
Apud Mihai Mitu, Oameni şi fapte din secolul al XVIII-lea românesc, Editura Atos,
Bucureşti, 1999, studiul Chesarie de Râmnic între Pitagora şi ... Ioan Barac, p. 126-130
58

„Cazaniei” coincide cu ambiţiile româneşti de adaptare la
Renaşterea Occidentală. Cel al „Cazaniei” lui Varlaam
atestă raporturile culturale ale Moldovei cu Ucraina, unde
unul dintre fiii domnitorului Simion Movilă devenise
mitropolit. „Didahiile” lui Antim Ivireanu sunt mărturia
uneia dintre cele mai strălucite epoci de sinteză
românească, datorate domnitorului Constantin
Brâncoveanu. La începutul secolului al XIX-lea când
Europa traversa cel mai profund proces de modernizare şi
secularizare, Petru Maior, unul dintre corifeii mişcării de
emancipare culturală a românilor din Ardeal, redacta şi
tipărea câteva predici, prntru a îmbogăţi cu scrieri de cult
Biserica Greco-Catolică.
Din secolul al XIV-lea până în cel de-al XVII-lea,
poezia şi-a făcut simţită prezenţa în haine lingvistice
străine, impuse de ritualul Bisericii Ortodoxe şi de cel de
curte. Primele încercări poetice s-au datorat credinţei
autorilor că pot stabili astfel o cale sacră de comunicare a
sentimentelor, de bucurie ori de tristeţe, cu Dumnezeu.
Atunci când statele medievale române au instituit norme
de conduită asemănătoare celor europene, cărturarii
învestiţi cu slujbe înalte în ierarhia boierească şi dăruiţi cu
talent literar au modelat limba maternă în formele
convenţionale ale encomiasticii de curte.
Poezia în limba română a cunoscut aşadar o epocă
de ucenicie în limbile mediobulgară, slavonă, latină,
greacă, polonă, rusă, italiană iar religia a oferit ca modele,
formele şi structurile liricii sacre. Versificarea „Psaltirii” de
către Dosoftei a consolidat limbajele lirice, cult şi popular,
din secolul al XVII-lea.
În afara importanţei religioase, aceste scrieri au
valoare lingvistică, stilistică şi morală, ele reflectând viaţa
românimi, de-a lungul a multor secole.
Texte de studiat
1. Dosoftei, „Psaltirea pre versuri”,
2. Varlaam, „Cazania”,
3. Antim Ivireanu, „Didahiile.”
Întrebări
1. Prezentaţi vârstele literaturii religioase româneşti
2. Ilustraţi circulaţia cărţii religioase medievale
3. Prezetaţi contribuţia lui Dosoftei la inaugurarea liricii
filozofice româneşti
59

4. Comentaţi „Cazania” lui Varlaam. Analizaţi o
predică, la alegere;
5. Contribuţia lui Antim Ivireanu la dezvoltarea
literaturii sapientiale. Analizaţi o didahie, la alegere.
Anexa
Stihuri la luminatul Stihuri despre

herb al Ţărâi originea latină a
Moldovei românilor
Capul cel de bour, a fiară Neamul Ţării Moldovei de unde
vestită, dă rază?
Sămnează puterea ţărâi Din Ţara Italiei, tot omul să
nesminţită. crează.
Pre câtu-i de mare fiara şi Filah întâi, apoi Traian au adus
buiacă, pre acice
Coarnele-n păşune la pământ Pre strămoşii cestor ţări de
îş pleacă. neam ferice.
De pe chip se vede buorul ce-i Răsădit-au ţărilor hotarele
place, toate
C-ar vrea-n toată vremea Pre semne ce stau în veci a să
Să stea ţara-n pace. vedea poate.
C-atunci vita poate de să- El cu viţa cestui neam Ţara
ngraşe, Rumânească
Fără zăhăială, într-a ţărâi Împlut-au, Ardealul tot şi
paşe. Moldovenească.
Dară une date are şi ea toane, Semnele stau de să văd de
De-ş calcă vrăjmaşii şi-i dânsul făcute,
vântură-n coarne. Turnul Severinului să custe-n
Pentr-aceea-şi poartă cunună vremi multe.
de aur Strămoşii Moldovei adus-au în
Într-ale sale coarne, în cele de ţară,
taur. Pre gheţâi cu sabia scoţând din
Stau împrejur dânsa trei hotară.
planite-n hoarbă, Stau semnle podului cu praguri
60

Soarele şi Luna, şi Venus, căzute
podoabă. Şi Turnul Severinului, de Sevir
Din ce să-nsămnează ţara că făcute.
rodeşte Podul preste Dunăre-n Ţara
În tot feli de hrană, de le Rumânească,
prisoseşte. De-au trecutu-ş oştile-n Ţara
Şi pre vremi de pace oamenii Ungurească.
zburdează Pre-acela pod au trecut
Într-agonisită, că pot de-ş Moldoavei strămoşii,
lucrează. Bătând război cu dachii, a
Vinul şi cu grâul, şi cu tot sasilor moşii.
viptul,
Cu cirezi şi turme, copără
pământul.
Dară miere dulce! Cine poate
spune
Ce-au miluit Domnul din ceri,
că-s tot bune!
Cine poate scrie toate de-
amănuntul,
Că ştiută este ţara-n tot
pământul!
Şi-mbogoţesc lesne, fără de
zăbavă,
Creştinii Moldovei, dând
Domnului slavă.
Psaltirea pre L-ai scos, Doamne,-ntr-a ta
bunătate,
versuri tocmită Că n-ai lăsat să mă
Psalmul 30 ocolească
Tot mi-i, Doamne, nedejdea 30.Pâ pizmaşii miei, să mă
spre tine, căpuiască.
Să nu laş în veci să duc Să nu poată să mă închiză
ruşine. nime,
Cu mila ta şi cu dereptatea Picioarele mi-ai pus în
Să mă scoţ din toată lărgime.
61

greutatea. Dumnezeul mieu, mă
Şi urechea-ţ pleacă de mi- miluieşte
ascultă, Pentru scârba ce mă-
5. Să mă scoţ în sârg şi de nvăluiaşte.
grije multă. 35.Ochii mei de groază să-
Tu să-m fii Dumnezeu şi ntristează,
scut tare, În toate părţ căutând să te
Năzuinţă, casă de scăpare. vază.
Tu-m eşti, Doamne, tărie şi Din fire slăbii, vintrele-m
vântă, sacă,
Cu a ta putere cu cea Sufletul, mişelul, ce-a să
svântă. facă?
10.Şi-n numele tău să-m fii Viaţa mi s-au strâns cu trai
povaţă, de jele,
Cătră hrana ceea ce-i dă 40.Suspinând adese de veşti
viaţă. rele.
Şi să mă scoţ şi de lunicare, De lipsă slăbii şi n-am
Şi de cursă-ntinsă cu vârtute,
pierzare. Ascunzându-i în taină de
15.Că tu, Doamne, îm eşti viaţă,
aşteptare Să-i îndulceşti cu svânta ta
Şi nedejde cu credinţă tare. faţă
Sufletul meu în svânta ta 45.Este frică toată cunoştinţa,
mână S-au uitat între noi şi priinţa.
Îl dau, Doamne, în nedejde Pâra mea văzând, toţ mă
plină. lăsară,
Şi tu mi-ai scos de la Ţ-am sângur rămas strein
greutate, afară.
20.Socotind cu a ta dereptate. Mă uitară toţ ca viii mortul,
Ai urât pe cei cu-nşelăciune, 50.Fără treabă vas, pierdut cu
Ce să păzăsc în totul.
deşertăciune. Auzând a mulţ zgomot de
Şi eu, Doamne,-ntr-a ta milă pâră
svântă Din prejurul mieu ce
Mă voi bucura fără de sfătuiră,
smântă. Să-m scoaţă din mine bietul
25.Că mi-ai căutat cătră suflet,
plecăciune, Să-m facă rău ce le este-n
De mi-ai trimis, Doamne, cuget.
iertăciune. 55.Ce eu, Doamne, pre tine
Sufletul mieu de la greutate mi-e gândul,
Goana să le tai, Dumnezeu Şi nedejdea, precum îm ştii
62

svinte, rândul.
60.Şi să mă scoţ de la mâni În mâna ta mi-s sorţii de
cumplite. viaţă,
Şi faţa ta cea svântă ţ- Să petrec cu trai fără
iveşte greaţă.
Spre sluga ta, de mă 85.Şi de tulbureala
miluieşte. omenească
Şi de mână de pizmaş mă Să-i acoperi, să să
scoate, odihnească.
De ruşine, de scârbele Să petreacă-n casa ta cea
toate. svântă,
65.Strigatu-te-am, Doamne, Limba rea să nu le facă
să-m vez greul, smântă.
Să mă izbăveşti de la tot Blagoslovit să fii preste
răul. lume
Necuraţâi ruşine să sâmţă 90.De svântul tău şi vestitul
Şi să-i soarbă iadul, să-i nume,
înghiţă. Că ţ-ai minunatu-ţ a ta milă
Şi buzele să le fie mute, Pre cetatea ce i-i greu şi
70.Să le sece şi limba cea iute, sâlă.
De direptul rău să nu Ce de spaimă eu zâş întru
grăiască, mine
Să-l defaime şi să-l Urnit cumva să nu fiu de
ocărască. tine,
Câtă-ţ este, Doamne, 95.Să mă lepez cu greu şi
bunătatea, durere
De o tinz spre toţ, în toată Pace-n oase n-am de război
partea, iute.
75.Şi averea ta, Doamne, cea În pizmaşii toţ sunt de
strânsă, ocară,
Ce veseleşti direpţii cu Vecinii mei mă urăsc în ţară.
dânsă! 100.M-ai întâmpinat cu
Carii îţ nedejduiesc cu bunătate.
teamă Cuvioşii toţ, iubiţ pre
Le-ai ascuns avere de Domnul,
samă, Ţâind dereptatea în tot
Din mila ta cea omul.
nemăsurată, Că Dumnezeu îş cearcă
80.Să le fie vreme nencetată. giudeţul
Pentru lumea ce le stă în Şi va certa strâmbul şi
scârbă, sămăţul.
Li-i iuşura nevoia din gârbă, 105.Puneţ bărbăţâie şi
63

Din svânta ta faţă şi vedere. răbdare,
Pent-aceea mi-asculţ, Cu vârtute, cu inemă tare,
Doamne svinte, Carii aveţ nedejde spre
Mişelul mieu glas de Domnul,
rugăminte. Că veţi fi lăudaţ în tot omul.
Şi când ţ-am strigat din
greutate,
Psalmul 46
Limbile să salte Mila să-ş arate Că Dumnezeu
Cu cântece nalte Cea de bunătate poate
Să strige-n tărie Spre noi, ticăloşii, Pre limbi preste
Glas de bucurie. Precum ne spun toate,
Lăudând pre moşii. De le îmblânzeşte
Domnul, Şi le-mpărăţeşte.
Să cânte tot omul Pre vârvuri de Scaunul dă rază
munte Unde va să şază
Domnul este tare, S-aud glasuri multe Domnul din
Este-mpărat mare De bucine mare, direapta,
Preste tot Cu naltă strigare, Să-mpărţască plata,
pământul. Că s-au suit Pre boieri, pre
Şi-ş ţine cuvântul. Domnul gloate
Supusu-ne-au Să-l vază tot omul. Pre limbile toate.
gloate
Şi limbile toate, Cântaţ în lăute, Şi cine să-nalţă
De ni-s sub picioare În zăcânturi multe, Din fire sămaţă
Limbi de pre supt Cântaţ pre- I-a vedea tot omul
soare. mpăratul, Cum i-a certa
Că nu-i ca dâns Domnul.
Alesu-ş-au şie altul,
Parte de moşie Să domnească-n
Ţara cea dorită. lume,
64

Carea-i giuruită Cu svântul său
Lui Iacov iubitul, nume,
Ce-i ţâne cuvântul, Cântaţ să-nţăleagă
Preste lume largă.
Psalmul 136 Şi să mi să prinză limba

La apa Vavilonului, De gingini, jelindu-mi
Jelind de ţara Domnului, scârba,
Acolo şezum şi plânsăm De te-aş mai putea uita-te,
La voroavă ce ne strânsăm, Ierusalim cetate,
Şi cu inema amară, Nainte de nu te-aş pune
Prin Sion şi pentru ţară, În pomene-n zâle bune.
Aducându-ne aminte, Să nu uiţ, Doamne svinte,
Plângeam cu lacrimi herbinte. De Edom ce-au zâs cuvinte
Şi bucine ferecate Svintei cetâţ împotrivă,
Lăsăm prin sălci aninate, Cu rău din gură zlobivă :
Că acolo ne-ntrebară Răsâpitî-i ziduri nalte,
Să le zâcem viers de carte Deşertaţ de bunătate!
Într-acea streinătate, Tu, fată vavilonească,
Ca-n svânt muntele Sionul Răul va să te tâlnească!
Cântări ce cântam la Domnul. Va fi ş-acela ferice
Ce nu ni să da-ndemână Ce-ţ-va veni să te strice,
A cânta-n ţară streină. Că ţî să va-ntoarce darul,
De te-aş uita, ţară svântă, Cum ne-nchini tu cu
Atuncea să-mi vie smântă, păharul,
Şi direapta mea să uite Când cuconii tăi de ziduri
A schimba viers în lăute! Vor zdrobi-i ca neşte
hârburi.
65

Test de evaluare 2
1. Numiţi principalele momente ale apariţiei şi consolidării
2 oratoriei religioase în literatura română medievală. Specificaţi
puncte numele principalilor traducători şi autori, comentaţi conţinutul
cărţilor lor
2. Primul Evangheliar slavon-grec a fost copiat:
1,50  la mănăstirea Bistriţa din Moldova ⁄ la mănăstirea
puncte Bistriţa din Oltenia,
 de un călugăr român ⁄ de un călugăr grec,
 în anul 1429 ⁄ în anul 1439
0,50 3. Prima tipăritură a fost realizată de
puncte  de Macarie la Târgovişte cu sprijinul lui Radu cel Mare
şi al Mitropolitului Nifon
 de Coresi, la Braşov, cu sprijinul comunităţii române
2 4. Precizaţi contribuţia lui Coresi la inaugurarea oratoriei
puncte religioase româneşt iîn cultura noastră medievală. Se vor
indica numele tipăriturilor şi anul realizării lor.
2 5. Definiţi câte o ⁄ un hagiografie, sinaxar, mineu, pateric:
puncte .....................................................................................................
.....................................................................................................
6. Precizaţi din ce psalm fac parte versurile de mai jos:

„La apa Vavilonului,
1 punct Jelind de ţara Domnului,
Acolo şezum şi plânsăm
1 punct La voroavă ce ne strânsăm,
din Şi cu inema amară,
oficiu Prin Sion şi pentru ţară,
Total Aducându-ne aminte,
10 Plângeam cu lacrimi herbinte.”
puncte
66

III. Istoriografia românească
Istoriografia moldovenească
În vârful ierarhiei politice a Ţărilor Române extracarpatice au

strălucit la jumătatea secolului al XVII-lea domnitorii Vasile Lupu şi
Matei Basarab care au contribuit la o nouă sinteză culturală autohtonă,
după cele înfăptuite cu ceva timp în urmă, de Ştefan cel Mare şi Mihai
Viteazul. Din punct de vedere politic şi militar, acest secol a debutat cu
tentativa de unire a românilor sub sceptrul lui Mihai Viteazul, 1600-1601,
şi s-a încheiat cu intenţia lui D. Cantemir de a aşeza Ţara Moldovei sub
suzeranitatea rusească a lui Petru I. Din punct de vedere religios, dacă în
acest veac s-a consfinţit victoria greco-catolicismului în Transilvania,
proclamat oficial în anul 1699, Biserica Ortodoxă şi-a intensificat ritmul
traducerilor în româneşte a textelor sacre şi de cult. Acum s-au tipărit
Cazania lui Varlaam, 1643, Noul Testament de la Bălgrad, 1648,
Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, 1673, Biblia de la Bucureşti, 1688. În
apărarea credinţei ortodoxe, strămoşeşti, se aud nu numai voci ale
ecleziaştilor, ci şi ale boierimii erudite, ca spre exemplu Nicolae Spătarul
Milescu,1 Miron Costin ori Dimitrie Cantemir. Asemenea cărturarilor
Europei Occidentale, scriitorii noştri medievali dau la lumină o operă în
care sacrul şi profanul luminează, în armonie, existenţa umană.
Sacrul, aşa cum îl defineşte Mircea Eliade, este în mod esenţial „o
experienţă a unei realităţi ireductibile la orice gând, la orice teorie, la
1
Nicolae Spătarul Milescu (1636-1708), primul român pelerin în China ca sol al Ţarului
Rusiei, se pare că a redactat peste 30 de lucrări în română, greacă, latină şi rusă. El a
publicat la Paris, în anul 1669, o lucrare originală, scrisă în latină: Enchiridion sive
Stella Orientalis Occidentali-Splendens, Manual sau Steaua Orientului strălucind
Occidentului, unde apără ortodoxia în faţa ofensivei protestante (asemenea lui Petru
Movilă, în anul 1640, şi Varlaam, în 1645). Se pare că aceasta este prima lucrare
originală a unui român tipărită în Occident şi singura tipăritură antumă, de mari
dimensiuni, a Spătarului.
67

orice religie, la orice cultură. Este o realitate existentă, care
fundamentează religiile şi face parte din structura conştiinţei, nefiind
nicidecum o achiziţie pe parcursul istoriei”. În prelungirea acestor idei,
sacrul se defineşte drept ceea ce este raţional, dar neraţionalizabil, adică
netransformabil în discursuri, descrieri, imagini, teorii, ideologii. El este
un fundament al existenţei noastre, iar ortodoxia, ca orice religie, este un
domeniu al cunoaşterii ce devine, în condiţiile crizei morale a unei epoci,
o forţă care certifică victoria deplină a umanităţii pe pământ1.
Românii erau interesaţi în acest secol de Renaştere Răsăriteană,
de cunoaşterea originii romane, de confirmarea unităţii etnice şi a
stabilităţii în spaţiul străvechii Dacii. Familiile boiereşti, deşi acceptaseră
să-şi schimbe protectorii străini (turci, poloni, unguri, ruşi) de la o
generaţie la alta, în funcţie de situaţia politică din centrul şi estul Europei,
nu erau dispuse să asiste pasiv la propria ruinare şi la înlocuirea lor cu
alogeni, interesaţi doar să acumuleze bogăţii, rămânând indiferenţi faţă
de soarta ţării cumpărate de la înalţii demnitari otomani. Deznodământul
evenimentelor majore din istoria locală făcuseră evident faptul că
existenţa politico-administrativă a Ţărilor Române depindea, încă din
secolul al XIV-lea, nu numai de patriotismul local, ci şi de interesele
puterilor vecine: Polonia, Ungaria, Poarta Otomană.
Tinerii boieri care, începând cu secolul al XV-lea îşi efectuaseră
pregătirea şcolară în centre universitare şi academice din afara Ţărilor
1
Sacrul-fundament al existenţei umane, convorbire cu Basarab Nicolescu, consemnată
de Elena Solunca Moise, în Curentul, luni, 26 noiembrie 2001.
68

Române, descopereau în istoriile străine (bizantine, ungare, italiene,
turceşti, polone) opinii numeroase şi divergente despre neamul lor. Din
dorinţa de a-şi transmite propriile convingeri cu privire la etnogeneză, ei
au redactat fie cronici în care sintetizau informaţiile despre istoria veche
şi medievală autohtonă, fie lucrări de polemică religioasă. Cărturarii
străini ale căror opere sunt citate adesea în letopiseţele române din
secolul al XVII-lea, sunt istoricii poloni Jan Dlugosz, Ioachim Kromer,
Marcin Bielski, Matei Strykowski, ca şi autorii de cosmografii Gerard
Mercator, Antonius Maginus Patavinus, Sebastian Munster. Dintre
istoricii italieni erau agreaţi Alessandro Guagnini şi Enea Silvio
Piccolomini (1405-1464), în ale căror opere boierii cărturari găseau
opinii favorabile despre români. Italienii care vizitaseră Ţările Române
îşi consemnaseră în lucrările lor încântarea în faţa vestigiilor romane,
arheologice şi mai ales lingvistice, întâlnite în fosta Dacia Felix. Devenit
Papa Pius al II-lea, Enea Silvio Piccolomini afirma în lucrarea Historia
rerum ubique gestarum locorumque descriptio că: românii se trag din
coloniştii aduşi de romani în Dacia, limba română face parte din familia
limbilor romanice, etnonimul potrivit pentru daco-romani ar fi vlah, după
numele comandantului legiunii romane stabilite printre localnici,
Flaccus. Letopiseţele reluau, la rândul lor, aceste opinii şi le transformau
în argumente referitoare la identitatea spirituală a tuturor românilor. Se
susţinea stabilitatea românilor în vechiul spaţiu geografic al Daciei şi, în
tradiţie biblică, înfrăţirea oamenilor cu natura înconjurătoare.
Responsabilitatea boierimii române faţă de ţară s-a manifestat în
Evul Mediu nu numai prin acte militare, diplomatice, filantropice,
religioase ci şi prin opere literare. Scrisul încetase a fi doar apanajul
slujitorilor Bisericii, cărturarii secolului al XVII-lea fiind, în măsură din
ce în ce mai mare, boieri instruiţi în afara hotarelor, fie în Polonia, fie în
sudul continentului, la Constantinopole ori Padova. Boierii erudiţi
aparţineau celei mai înalte ierarhii politice a timpului, fiind mânaţi de
ambiţia de a cuceri tronul Ţărilor Române, chiar dacă uneori aveau
69

conştiinţa deşertăciunii unei asemenea aspiraţii. Printre cele mai
strălucite exemple de boieri cărturari, victime ale pasiunii lor pentru
putere, se numără: Nicolae Spătarul Milescu, cel însemnat la nas pentru
trădarea faţă de domnul pe care îl slujea, Miron Costin, cel omorât pentru
bănuiala că ar fi complotat împotriva lui Constantin Cantemir, Dimitrie
Cantemir, obligat la surghiun în Rusia pentru şansa de a se fi aflat pe
tron, în două perioade scurte, bogate însă în fapte culturale şi militare.
Istoriografia moldovenească s-a impus în literatura română prin
triada boierilor: Grigore Ureche (1590-1647), Miron Costin (1633-1691)
şi Ion Neculce (1672-1745). Înrudiţi cu numeroasa familie a
Cantacuzinilor1, ei au împărtăşit acelaşi destin militar şi politic, datorită
simpatiilor manifestate pentru vecinii răsăriteni, cu deosebire polonii, şi a
adversităţii declarate cu patimă faţă de turci şi greci.
Letopiseţele moldoveneşti din secolul al XVII-lea, rezultate ale
unei fericite competiţii intelectuale cu scrierile similare existente în
culturile vecine, au inaugurat şi consacrat forme artistice originale,
precum: portretul moral şi biografia exemplară, tabloul calamităţilor
naturale şi dialogul memorabil.
Grigore Ureche (1590-1647)

În ultimă analiză toată mierea cronicii lui Grigore Ureche se reduce
la cuvânt, la acel dar fonetic de a sugera faptele prin foşnitura şi
aroma graiului…Adauge-se harul de a gândi prin simţuri, de a imita
prin sunetele foşnitoare, horăitoare, clinchenitoare, lovirea,
învălmăşeala, vechimea chiar a faptelor. Frazele cad ca nişte
brocarturi grele sau în felii ca mierea. (G. Călinescu)
1
Cantacuzinii s-au bucurat de o atentie deosebită din partea istoricilor români, în special
ramura muntenească a familiei, cea care i-a avut reprezentanţi de frunte pe Şerban
Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti, şi pe stolnicul Constantin Cantacuzino.
Aparţinând vechii aristocraţii bizantine, Cantacuzinii au părăsit la începutul secolului al
XVII-lea oraşul Constantinopole şi s-au stabilit în Ţarile Române, unde au devenit
fruntaşii vieţii politice. Postelnicul Constantin Cantacuzino (cel care a întemeiat ramura
munteană a familiei şi tatăl stolnicului cu acelaşi nume) a venit în Ţara Românească în
jurul anului 1630 şi a devenit arbitrul vieţii politice de aici. Profitând de legăturile cu
mediile greceşti din capitala otomană, a ajuns chiar să recomande sultanului candidaţi
pentru tronul ţării. În vremurile când numirea domnilor se făcea din ce în ce mai des de
către sultan, fără asentimentul boierilor ţării, postelnicul devenise o adevărată eminenţă
cenuşie.
70

Introducere. Tatăl lui Grigore Ureche, Nestor, a ocupat cele mai
înalte poziţii în sfatul Ţării Moldovei. Obligat să-şi părăsească ţara de
teama duşmanilor politici, el s-a autoexilat în Polonia, unde a fost
înnobilat şi unde şi-a găsit sfârşitul. Grigore se presupune a fi urmat
studii la Lwov, centru cultural polon aflat sub influenţa Renaşterii. În
timpul domniei lui Vasile Lupu, tânărul boier, revenit acasă, s-a aflat
printre fruntaşii aristocraţiei locale. După o tinereţe aventuroasă, el a
redactat letopiseţul la vârsta maturităţii, în anii 1642-1647.
Letopiseţul Ţării Moldovei este o lucrare documentară şi literară,
elaborată dintr-o acută înţelegere a rolului moralizator al istoriei.
Cronicarul a cercetat documente străine (letopiseţul latin, al italianului
Enea Silvio Piccolomini, cel leşesc, al polonezului Joachim Bielski), ca
şi cele moldoveneşti, scrise (letopiseţul moldovenesc) şi orale (transmise
de tradiţia de familie).
Grigore Ureche nu şi-a dorit să devină un scriitor de vorbe
deşarte, ci asemenea cărturarilor înţelepţi şi patrioţi care „au nevoit de au
scris rândul şi povestea ţărilor, de au lăsat izvod pre urmă, şi bune şi rele,
să rămâie feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre cele rele să
să ferească, să să socotească, iar de pre cele bune să urmeze şi să să
înveţe şi să să îndirepteze”1. El şi-a redactat cronica din dorinţa de „a nu
se îneca anii trecuţi, a nu se şti ce s-au lucrat,” şi ca românii să nu se
asemene „fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte, lipsite de
memoria faptelor trecute”. Asemenea lucrărilor similare din culturile
latină, polonă, slavonă, Letopiseţul trebuia să oglindească trecutul şi să
fie pildă pentru viitor. El era încredinţat că lucrarea sa este o moştenire
culturală pentru urmaşi. Pentru a argumenta originea romană a poporului
şi pe cea latină a limbii, el etalează cunoştinţe filologice, lingvistice,
istorice, politice, administrativ-economice. Descrierea Transilvaniei şi
1
Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie de Liviu Onu, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1967, p. 69. Toate cítatele ilustrate în continuare aparţin acestei ediţii.
71

evidenţierea rolului ei în destinul celorlalte provincii româneşti 2 răspunde
unei asemenea credinţe.
Importanţa scrierii lui Ureche, continuatoare a cronicilor lui
Ştefan cel Mare şi ale urmaşilor ei, rezidă: în ţinuta intelectuală înaltă de
inspiraţie atât bizantină cât şi occidental-renascentistă, în conţinutul
sincer, patriotic, în sobrietatea expresiei literare. Grigore Ureche nu se
mai rezumă a continua tradiţia cronicilor bizantine, răsăritene1, precum
Macarie, Azarie şi Eftimie, istoriografii urmaşilor lui Ştefan cel Mare. El
adoptă o atitudine critică faţă de adevărul istoric şi expune o concepţie
personală despre viaţă şi lume. Are astfel comportamentul unui scriitor
conştient de misiunea lui: cuvintele sale profetice se adresează
posterităţii, cu speranţa că o învaţă să găsească răspunsuri corecte la
problemele vieţii, conforme cu tradiţia şi credinţa strămoşească.
Din punct de vedere compoziţional Letopiseţul Ţării Moldovei cuprinde:
 Cartea ce se cheamă Letopiseţ, ce într-însa spune cursul anilor şi
descălicarea Ţării Moldovei şi viiaţa domnilor (Cuvânt înainte),
2
Gavril Istrate, Semnificaţia Ardealului, în Convorbiri literare, nr. 11 (35), noiembrie
1998, p. 41. Autorul comentează unele eseuri dedicate Ardealului, şi anume: Vasile
Băncilă, Semnificaţia Ardealului, în Gând româneasc, 1938, p. 3, în care se nota că
“Ardealul ocupă un loc de masivă eminenţă etică, în aşa măsură încât nu ne putem
înţelege pe noi ca neam dacă nu înţelegem Ardealul.” Mihail Kogălniceanu, scrisoare
către Aurel Mureşanu la 50 de ani de la apariţia Gazetei Transilvaniei, în care acesta
preciza că: “Noi românii din Regatul românesc un minut n-am fost, un minut nu
suntem, fără a împărtăşi durerile voastre, fără a simpatiza sforţările voastre pentru
asigurarea naţionalităţii române.” Al. Papiu Ilarian, Istoria românilor în Dacia
Superioară, care scria: ”Cine e domnul Transilvaniei e domn al Principatelor…Numai
unirea Transilvaniei va pune fundamentul vieţii perpetue a României.” Nicolae
Titulescu în Conferinţă rostită la Ploieşti, 3 mai 1915 afirma că: “România nu poate fi
întreagă fără Ardeal. Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit
neamul, e farmecul care i-a susţinut viaţa…Ardealul nu e numai inima României
politice; priviţi harta: Ardealul e inima României geografice! Din culmile ei izvorăsc
apele care au scăldat românismul în istorie.” V. Voiculescu, Transilvania, vol. Gânduri
albe, 1986, p. 197/198, considera că: « Transilvania din toate timpurile a fost şi este
piscul conştiinţei naţionale româneşti…Luptele Transilvaniei au fost luptele sufletului şi
ale minţii. Transilvania a fost şi va fi rădăcina României.”
1
Constantin Manasses, Istoria sinoptică, cronică universală scrisă în secolul al XII-lea,
în 6733 de versuri, tradusă în medio-bulgară pe la 1350, cu o circulaţie largă şi în Ţările
Române. După Ion Rotaru, Forme ale clascismului în poezia românească până la
Vasile Alecsandri, Manasses s-a inspirat din Dionisos din Halicarnas (60 î.I.H-7d.I.H.),
autorul Istoriei antice a Romei. Macarie, episcop la Neamţ, cronicarul lui Petru Rareş, a
preluat din Istoria lui Manasses imagini literare clasice: Cronos, Clitemnestra-fiica lui
Tyndar. Versiunea slavonă a Istoriei sinoptice a fost prelucrată şi rezumată în română de
Mihail Moxa, călugăr la mănăstirea Bistriţa din Muntenia. Acelaşi cronicar român se
referă în Cronograful său la Homer, cel cu limbă dulce, şi la eroii acestuia: Elena,
Menelau, Priam, Ahile, Nestor ş.a.
72

 Predoslovie descălecării a Ţării Moldovei, din letopiseţul cel
latinesc izvodită, care se referă la primul şi la al doilea descălecat,
la originea şi conţinutul limbii,
 Cronica primilor voievozi, de la Dragoş-Ştefan Vodă la Alexandru
Vodă cel Bătrân şi Bun,
 Cronica domniei lui Ştefan Vodă (mai bine de 3/4 din letopiseţ),
 Descrierea Ardealului,
 Domnia urmaşilor lui Ştefan: Bogdan-Vodă, Petru Rareş,
Alexandru Lăpuşneanu, Ioan-Vodă, Petru Şchiopul, Aron-Vodă.
Letopiseţul, carte a responsabilităţii autorului faţă de neam.
Responsabilitatea scriitorului faţă de opera şi cititorii săi este consemnată
cu sinceritate: „ce eu, cum am aflat, aşa am arătat.” Letopiseţul ilustrează
strădania autorului de a verifica autenticitatea informaţiilor prin
compararea critică a mai multor surse străine şi româneşti, scrise şi orale.
Cronicarul este preocupat să prezinte teoriile cu privire la existenţa
străveche a românilor în Dacia, originea romană şi latină a poporului şi a
limbii, numele vechii regiuni ocupate de daci (Schitia, Flachia). Unitatea
celor trei Ţări Româneşti îi pare un adevăr de necontestat, deoarece „au
fost tot un loc şi o ţară,” iar „limba noastră den multe limbi iaste adunată
şi ni-i amestecat graiul nostru cu al vecinilor de pinprejur; măcar că de la
Râm ne tragem şi cu a lor cuvinte ni-s amestecate.”1
Grigore Ureche consideră ca etape fundamentale ale istoriei străvechi
şi medievale ale ţării sale: cucerirea şi colonizarea romană, năvălirile
barbare (îi nominalizează pe goţi), legenda întemeierii statului feudal
moldovenesc (coborârea păstorilor lui Dragoş din Maramureş). Ardealul,
ţara de peste munte, îi pare a fi mijlocul românimii, cu locuitori de
confesiuni religioase diverse, cu toate că „mai multu-i lăţită ţara de
români, decât de unguri”. Cronicarul se simte obligat să afirme că
1
Grigore Ureche, ed. cit., p. 73.
73

românii, „câţi se află locuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la
Maramureş, de la un loc sunt cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag”.
Autorul este adeptul unei organizări statale feudale în care voievodul,
învestit cu puteri absolute, ordonează administrativ şi politic ţara, în
opinia sa, fără tradiţii, instabilă, cu oameni neaşezaţi. Domnitorul
stabileşte raporturi de subordonare şi de ajutorare militară şi diplomatică
cu boierii săi. Aceştia au obligaţia de a gestiona economic şi cultural
domeniile primite, de a se impune ca părinte, mentor şi sprijin supuşilor
lor în momente politice şi militare dificile. În Letopiseţul lui Ureche se
consemnează opinia că Ţara Moldovei era dificil de guvernat din cauza
caracterului instabil şi a superficialităţii sentimentale a localnicilor: „ Şi
pentru aceasta se cunoaşte că cum nu-i descălicată ţara de oameni aşăzaţi,
aşa nici legile, nici tocmeala ţărâi pre obicee bune nu-s legate, ci toată
direptatea au lăsat-o pre cel mai mare, ca să o judece”1.
Povestea domniei lui Ştefan cel Mare. Letopiseţul lui G. Ureche
relatează domnia autoritară a lui Ştefan cel Mare, care vreme de 47 de ani
s-a remarcat printr-o intensă activitate militară, diplomatică şi religioasă.
Autorul evocă ridicarea lui Ştefan în scaunul Moldovei şi ceremonia de
învestire derulată pe câmpul de la Direptate drept adevărate dovezi ale
democraţiei politice, deoarece el ieste cu voie tuturor, boieri, curte
măruntă, călugări, să le fie domn. Domnului proaspăt învestit
participanţii îi urează cu sinceritate: „În mulţi ani de la Dumnezeu să
domneşti!” Letopiseţul ilustrează implicarea lui Ştefan în politica
Ardealului şi a Ţării Româneşti, relaţiile militare şi diplomatice speciale
cu regele Ungariei, Matiaş Corvinul, şi cu domnitorii Ţării Româneşti.
Căsătoriile oficiale ale lui Ştefan2 şi cele ale fiicei3 sale sunt prezentate
drept alianţe politice şi militare necesare cu vecinii din răsărit, de la sud
de Dunăre, sau cu Muntenia. Sunt evocate bătăliile numeroase ale
1
Ibidem, p. 74.
2
Evdochia, sora lui Simion, ţarul Kievului, Maria de Mangop, descendentă a unei vechi
familii bizantine, Voichiţa, fata lui Radu, domnul Munteniei.
3
Fata lui Ştefan, Elena-Olena, s-a căsătorit cu fiul lui Ivan cel Groaznic, ţarul Moscovei.
74

marelui domn, victoriile şi poticalele1. Duşmanii lui Ştefan erau, în
opinia cronicarului, şi ai Ţării Moldovei: fie străini precum turcii, tătarii,
polonezii, fie fraţii de sânge, domnitorii Munteniei şi principii
Transilvaniei. Tabloul pedepsirii celor trei boieri trădători, Isaiia
vornicul, Negrilă paharnicul, Alexe stolnicul, de la finalul domniei, are
semnificaţia unei justiţii divine, Domnul împlinind nu numai voinţa sa, ci
şi pe cea a ţării sale. Curajul, dârzenia şi neînfricarea lui Ştefan sunt
dovedite până şi de felul cum înfruntă catastrofele naturale. Spre
exemplu, cu ocazia cutremurului din 29 august 1472 el a dovedit
stăpânire de sine, curaj, solidaritate cu oştirea şi cu familia sa.
Moartea lui Ştefan din 2 iulie 1504 îi oferă lui Grigore Ureche ocazia
să realizeze un portret memorabil, după modelul scrierilor Antichităţii2,
anticipat în cronică prin numeroase aprecieri. Astfel, încă de la începutul
domniei, Ştefan „s-a gătit de mai mari lucruri a face, se gătea de războaie
şi nu să aşeze ţara”. El ştia că „singurul agiutoriu îi venea nu numai de la
Dumnezeu ci şi de la Preacurata Maica Sfinţii sale”, căreia i-a închinat
multe mănăstiri, între care şi Putna. Într-una din bătălii, el fusese
îndrumat de sfântul mucenic Procopie. Ca semn al credinţei sale, adusese
la Suceava moaştele sfântului Ioan cel Nou. În bătălii îşi urmărea
duşmanii „ca un leu gata spre vânat” sau „ca un leu gata de apucat”. Cu
toate că avea „inima aprinsă de lucruri vitejăşti”, el a înfrânt pe turci „nu
cu vitejia, ci cu meşteşugul”. Asemenea oricărui muritor, el „din ce avea,
pohtea şi mai mult să aibă”. Încheind relatarea despre domnia lui Ştefan,
cronicarul îi fixează următoarea imagine: „Fost-au acest Ştefan-Vodă om
nu mare la stat, mânios şi degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de
multe ori la ospeţe omorâia fără giudeţ. Amintrelea era om întreg la fire,
neleneşu, şi lucrul său ştia a-l acoperi, şi unde nu gândeai, acolo îl aflai.
La lucruri de războaie meşter; unde era nevoie însuşi se vâra ca văzându-l
ai săi să nu se îndărăpteze, şi pentru aceea rar războiu de nu biruia. Şi
1
Poticale este sinonim cu înfrângeri. Este se pare un derivat de la sl. a se poticni.
2
Plutarh, Vieţile paralele, Editura Minerva, Biblioteca pentru Toţi, Bucureşti 1997.
75

unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-se căzut jos, să rădica
de asupra biruitorilor”1.
Portretul debutează cu enumerarea trăsăturilor fizice şi morale ale
eroului: „om nu mare la stat, mânios, de grabă vărsătoriu de sânge
nevinovat”. Cu toate acestea, el era însă un om întreg la fire, neleneşu,
lucrul său ştia a-l acoperi. Cunoscător al tuturor problemelor ţării, „unde
nu gândeai acolo îl aflai, el era meşter la lucruri de războaie şi de aceea
rar războiu de nu biruia”, iar atunci când era înfrânt, nu pierdea nădejdea.
Iată, aşadar, imaginea unui Ştefan, om şi domn capabil a face faţă
oricărei încercări a destinului, încrezător în sine şi în armata sa. Cheia
succeselor lui Ştefan o constituie înalta conştiinţă a misiunii sale:
„ştiindu-se căzut jos se ridica deasupra biruitorilor”. Cronicarul evidenţia
în portretul lui Ştefan cel Mare aptitudinile de erou militar şi de cavaler
medieval. Istoricii au recunoscut în acest portret şi influenţe din Plutarh,
anume portretul lui Hannibal aflat la porţile Romei. Spre deosebire de
prototipul latin, războinicul şi justiţiarul Ştefan este în acelaşi timp
ctitorul a 44 de mănăstiri, preocupat a-şi justifica acţiunile militare prin
statornica lui fidelitate faţă de Dumnezeu. Prin perseverenţa de a zidi în
timpul domniei sale biserici şi mănăstiri, el a obligat pe Dumnezeu să nu
uite Moldova. Ţintuită de spate, ca un rucsac 2, prin cele 44 de ctitorii
bisericeşti, ţara lui Ştefan a devenit, în eternitate, corp comun cu
Dumnezeu.
Contribuţia la dezvoltarea artei literare. Arta portretului. În afara
figurii legendare a lui Ştefan cel Mare, Grigore Ureche descrie şi alţi
domnitori, cel mai agreat fiind Petru Şchiopul. Lipsit de aura militară şi
de ambiţiile politico-diplomatice ale lui Ştefan cel Mare, Petru Şchiopul
este, în opinia cronicarului, corespondentul moldovean al domnului
muntean, smerit şi cărturar, Neagoe Basarab. Îndrăgit de boieri, deoarece
1
2
Această imagine metaforică a Moldovei aşezată ca un rucsac în spatele lui Dumnezeu
datorită ctitoriilor lui Ştefan a fost enunţată pe profesorului Dan Zamfirescu la o
întâlnire cu studenţii români din Ucraina, veniţi la studii în România, în anul de
învăţământ 1999-2000.
76

nu le ieşea din sfat, el apăra ţara, miluia pe săraci, întărea pe preoţi şi
călugări. El stabilise relaţii de pace şi înţelegere cu toţi vecinii. Blând şi
nefăţarnic, el îi apărea cronicarului asemenea sfinţilor. „Domnind Pătru-
Vodă în Ţara Moldovei, ca un domn cum să cade, cu toate podoabele câte
trebuiescu unui domn cu cinste, că boiarilor le era părinte, pre carii la
cinste mare îi ţinea şi din sfatul lor nu eşiia. Ţărâi apărătoriu, spre săraci,
milostiv, pre călugări şi pre mănăstiri întărea şi-i miluia, cu vecinii de
penprejur trăia bine, de avea la toţi nume bun şi dragoste, de nu era a zice
că nu-i harnic de domnie […]. Judecata cu blândeţe şi fără făţărnicie o
făcea […] era domn blând, ca o matcă, fără ac, la judeţ dirept, nebeţiv,
necurvar, nelacom, nerăsipitor”1.
Letopiseţul lui Grigore Ureche ilustrează trei tipuri literare de
personalităţi autohtone: al cronicarului conştient de misiunea sa, al
domnului – atlet al creştinătăţii şi al domnului milostiv care vegheză ca
neamului şi ţării să le fie bine. Despre oamenii ţării cronicarul nota: „ în
Moldova pier mulţi fără număr şi fără judecată. Cel ce pârăşte este cel ce
împlineşte legea, deoarece domnilor le este drag a vărsa sânge
nevinovat” şi dau vina pe locuitori că sunt vicleni. Ureche sancţionează
inaderenţa turcilor la spiritualitatea română („turcii pre obiceiul lor cel
neastâmpărat de lăcomie”) şi le schiţează un portret colectiv, în
conformitate cu opinia colectivă din vremea domniei lui Alexandru
Lăpuşneanu: „vasul cel fără fundu, măcar câtă apă ai turna într-însul nu-l
poţi împlea. Aşa şi turcul: de ce-i dai mai mult, de-aceia îţi face mai
multă nevoe, că el darul îl scrie obicină. Mai apoi de n-ai vrea să-i dai,
numai ce-ţi caută să-i dai”2.
Arta descrierii. Ureche inserează în lucrarea sa una dintre primele
descrieri în proză din literatura română, anticipând în această direcţie pe
Miron Costin cu tabloul lăcustelor şi pe Ion Neculce cu cel al foametei
din vremea lui Dumitraşcu Cantacuzino. Tabloul secetei din timpul
domniei lui Petru Şchiopul este realizat prin analogia cu fenomenele
meteorologice ale iernii: „Domnind Petru Şchiopul în Ţara Moldovei,
1
2
Ibidem, p. 146.
77

mare secetă s-au tâmplatu în ţară de au secat toate izvoarăle, văile,
bălţile; şi unde prindea mai nainte peşte, acolo ara, şi piatră pren multe
locuri au căzut. Copacii au secatu de secăciune, dobitoacele n-au fostu
având ce paşte vara, ce le-au fostu dărămând frunză. Şi atâta praf au
fostu, când să scornea vânt s-au fost strângând troiane la garduri şi la
gropi, de pulbere, ca de omăt. Iar despre toamnă deacă s-au pornit ploi,
au apucatu de au crescut mohoară şi cu acelea ş-au fost oprind sărăcimea
foamea, că cuprinsese foametea pretiutinderea”1.
Naraţiunea lui Ureche împleteşte planul realităţii documentar-istorice
cu cel al imaginarului mitico-religios şi folcloric. În avanscenă, el
proiectează o epocă eroică din evul mediu românesc, dominată de
figurile legendare ale lui Ştefan cel Mare în Moldova, Mateiaş Corvin în
Transilvania şi Radu cel Mare în Muntenia. Domniile lor reflectau un
prim episod de Renaştere autohtonă, dominată de mentalitatea bizantină
şi concretizată în ctitorii religioase, culturale, militare şi politice.
Miron Costin (1633-1691)

[...] iară nu sunt vremile supt cârma omului, ci
bietul om supt vremi. Multe şi mari sminteli au apucat2
Introducere. Miron Costin a fost fiu de boier, tatăl său Ioan

Costin îndeplinind înalta dregătorie de hatman al Moldovei. Întemniţat la
Constantinopole în momentul decapitării lui Miron Barnovschi, Ioan
Costin s-a retras definitiv în Polonia cu întreaga familie, fiind înnobilat în
anul 1638 pentru devotamentul faţă de ţara de adopţiune. După mamă,
fiică a lui Miron Sulgerul, cronicarul poet şi filozof se înrudea cu
descendenţi iluştri ai ramurei bucovinene a Cantacuzinilor, printre care
domnitorul Miron Barnovschi, marele boier memorialist Grigore Ureche
ş.a. A studiat într-un colegiu iezuit din Bar, Polonia, unde a dobândit
temeinice cunoştinţe umaniste. Înnobilat la rândul său de polonezi în anul
1650, Miron Costin primea arenda unei moşii şi rang militar. Revenea în
1
Ibidem, p. 154.
2
Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită de P. P. Panaitescu, Editura
pentru Literatură, Bucureşti, 1969, p. 193. Toate citatele din acest comentariu aparţin
acestei ediţii.
78

Moldova împreună cu Toma şi Iordache Cantacuzino, probabil prin 1652,
unde urca treptele ierarhiei boiereşti în timpul domniei lui Gheorghe
Ştefan. Şi-a manifestat atitudinea filopolonă în mai multe ocazii, fiind
apreciat public de regele Jan Sobieski în anul 1674 pentru loialitatea sa.
Dedica o cronică în limba polonă lui Marcu Matczinschi şi coresponda
cu Ioan Guinski. În 1683, când cea de-a doua domnie a lui Dumitraşcu
Cantacuzino adusese ciumă şi foamete în ţară, el pribegea în Polonia,
pentru ca în 1685 să revină definitiv acasă, ca staroste al ţinutului Putna.
Omorât în 1691 din ordinul celui care îl chemase şi îl învestise cu funcţii
înalte, el este înlăturat cu brutalitate de pe scena istoriei, după ce îşi
slujise neamul şi ţara, cu sabia şi cuvântul. Ridicat dintre ai săi de o ceată
de aprozi, pe când îşi priveghea soţia, era înjunghiat fără nici o judecată,
în mod mişelesc, de vătaful Marcu, în drum spre curtea domnească din
Iaşi. Dintre cei trei feciori, Nicolae a moştenit aceeaşi dragoste de carte
ca şi tatăl său, fiind autorul mai multor lucrări, între care traducerea
Ceasornicului Domnilor, primul roman occidental apărut în limba
română1. Moartea lui Miron Costin este o pată însângerată în istoria
medievală a Moldovei şi pe stema voievodală a familiei Cantemireştilor.
Cu trei decenii mai devreme, în Muntenia, un alt boier cărturar,
postelnicul Constantin Cantacuzino, pierise în trapeza mănăstirii Snagov,
din ordinul domnitorului Grigore Ghica, în ajunul sărbătorii Crăciunului
din anul 1663. Secolul cel mai efervescent din punctul de vedere al
interesului pentru cultura autohtonă este şi unul dintre cele mai
însângerate, vrajba dintre domnitori şi sfetnicii lor, cărturari de prestigiu
european, fiind întreţinută în profitul străinilor.
Opera lui Miron Costin acoperă genuri şi specii diverse, autorul
scriind cu uşurinţă în română şi polonă, atât în versuri cât şi în proză. În
limba română a redactat, în anul 1675, Letopiseţul Ţării Moldovei de la
Aron-Vodă la Duca-Vodă (1595-1661) şi, în 1678, De neamul
moldovenilor, proză polemică, de idei. Poemul filozofic Viiaţa lumii,
1
Nicolae Costin, Scrieri, vol II, Ceasornicul domnilor de Antonio de Guevara,
traducere din limba latină, Chişinău, Editura Hyperion, 1991.
79

1673, este precedat de un scurt tratat de versificaţie, Înţelesul stihurilor,
cum trebuiaşte să se citească. În limba polonă Miron Costin a elaborat o
Cronică a Ţării Moldovei şi a Munteniei pe care a transpus-o şi în
versuri, Poema polonă despre Moldova şi Ţara Românească.
Letopiseţul Ţării Moldovei evocă istoria a 66 de ani, din care 59
cu ajutorul documentelor istorice şi al informaţiilor orale. Pentru ultimii
şapte ani, 1654-1661, cronicarul apelează la experienţa personală de
viaţă. El nota: „... mai greu mi-au fost, iubite cititorule, a scrie de aceste
domnii decât de cele mai de mult trecute, că de aceste domnii, ce mai sus
scriem, necăiuri, nice într-un letopiseţ străin pomenit nu să află...ce, cât
am putut a înţelege den boieri bătrâni den zilele lor”. Epoca prezentată în
cronica lui Miron Costin a fost foarte frământată de evenimente militare
şi politice, consemnând sfârşitul autonomiei Moldovei faţă de Poarta
Otomană. Conflictele religioase, ca şi cele economice îl determinau pe
cronicar să insiste asupra aspectelor macabre ale domniilor evocate. El
surprindea starea de conflict, de război intern, într-o ţară în tranziţie spre o
nouă mentalitate, având drept primă consecinţă dispariţia vechilor familii
boiereşti şi înlocuirea lor cu cele alogene, greco-turceşti. Cronicarul
sesiza această schimbare şi nota cu tristeţe că boierii „îmbla în tot ceas,
cum să zice, cu zilele în mână, ei îmbla cu paza vieţii”.
Cronica lui Miron Costin are atât un scop patriotic, să nu se uite, cât şi
unul didactic, să fie de învăţătură. El stabileşte o relaţie afectivă cu
lectorii săi, adresându-li-se cu „iubite cetitorule”, şi recunoaşte că
adevărul istoriei este diferit de cel al ficţiunii literare. Miron Costin îşi
expune concepţia cu privire la condiţia scriitorului în evul mediu, îşi
dezvăluie atitudinea critică faţă de sursele documentare şi istorice,
defineşte adevărul istoric şi delimitează rolul letopiseţelor în cultura unui
popor. El îşi dezvăluia intenţia de a redacta o istorie a românilor de la
primul descălecat, al cuceririi Daciei de către Imperiul Roman, şi reclama
potrivnicia vremii faţă de o asemenea lucrare. Sursele citate în Letopiseţ
80

sunt mai numeroase decât la Grigore Ureche, şi anume istoricii latini
(Bonfin şi Dionu), ungurul Topeltin şi polonezii Kromer, Dlugos,
Stricovski, Piasetschi1. „Fost-au gândul meu, iubite cititorule, să fac
letopiseţul ţării noastre Moldovei din descălecatul ei cel dintâi, care au
fost de Traian împăratul şi urzisăm şi începătura letopiseţului. Ci sosiră
asupra noastră cumplite vremi de amu, de nu stăm de scrisori, ci de griji
şi suspinuri. Şi la cest fel de scrisoare, gândul slobod şi fără valuri
trebuieşte. [...] deci primeaşte, în cestă dată, atâta din truda noastră, cât a
nu se uita lucrurile şi cursul ţării, de unde au părăsit a scrie răposatul
Ureche vornicul [...]. Şi primeaşte această dată această puţină trudă a
noastră, care am făcut, să nu să treacă cumva cu uitarea de unde este
părăsit, cu această făgăduinţă că şi letopiseţ întreg să aştepţi de la noi de
om avea zile”2.
Povestea unei epoci. Asemenea unui moralist convins de
deşertăciunea existenţei terestre, Miron Costin îşi descoperea condiţia de
om aflat sub vremi: „cumplite vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ci
de griji şi suspinuri”. El prezintă istoria a 22 de domnii din Moldova, în
contextul evenimentelor din celelalte provincii româneşti, Ţara
Românească şi Transilvania. Autorul avea intuiţia conceptului de unitate
naţională a românilor, inaugurând scrierea cu domnia lui Mihai Viteazul,
acel vestit între domni, aşa de „groaznic şi vestit în războaie”. El îi
sancţiona însă ambiţia de a fi primul domn al celor trei provincii istorice
româneşti reunite din evul mediu, deoarece deplângea „firea omenească
neştiutoare de lucruri ce vor să fie pre urmă”. Uciderea lui Mihai se
datora trădării soldaţilor săi, care îl vânduseră pentru un pumn de bani:
1
Redau formele numelor proprii utilizate de cronicar. Aşa cum au arătat mai mulţi
cercetători ai limbajului său artistic, între meritele incontestabile se numără şi efortul de
localizare în limba română a numelor proprii străine. Azi, norma lingvistică ne obligă a
scrie numele proprii ca în limba de origine, încât numele istoricilor amintiţi de cronicar
sunt: Anton Bonfinus, Dion, Laurentiu Toppeltin, Marcin Kromer, Jan Dlugosz,
M. Strykovski, Pawel Piasecki.
2
Miron Costin, ed. cit., p. 4-5.
81

„că ce nu lucreză în lume avuţia. Banii răscolesc împărăţiile şi mare
cetăţi le surupă, cum se dzice”. Îşi încheia expunerea evenimentelor din
timpul domniei lui Mihai Viteazul cu formula ironică: „şi aşa s-au plătit
lui Mihai Viteazul slujbele ce au făcut nemţilor”.
Cronicarul urmărea, cu acelaşi sentiment al deşertăciunii
omeneşti, destinul unei alte familii cu pretenţii voievodale, Movileştii,
afirmând că „de iaste vreo osândă stângerea casei lui Ieremia Movilă, din
faptele doamnei sale iaste”.
După ce ilustra domnia aventurierului Gaşpar Graţiani, a lui
Ştefan Tomşa şi Miron Barnovschi, cronicarul evoca în 118 paragrafe cei
19 ani de domnie a lui Vasile Lupu, când Moldova cunoscuse o nouă
epocă de sinteză culturală. Viaţa lui Vasile Lupu, cu ascensiunea şi
decăderea ei spectaculoasă, îi întărea credinţa în slăbiciunea faptelor
omeneşti: „O, nesăţioasă firea domniilor, spre lăţire şi avuţie oarbă!”
Ctitor al mai multor biserici, dintre care cele mai vestite erau Trei Ierarhi
şi Golia, Vasile Lupu adusese în 1640 la Iaşi moaştele sfintei Parascheva
şi încheiase alianţe diplomatice cu Lituania şi cazacii lui Timuş. În pofida
bogăţiei şi a puterii politice, el îşi încheia viaţa, bătrân şi sărac, umilit de
cei care îi luaseră locul.
Mai mult decât Grigore Ureche, Miron Costin interpreta
deznodământul evenimentelor istorice din Ţările Române în lumina
evenimentelor din Europa centrală şi orientală, informând asupra jocului
de interese ale puterilor politice şi militare ale acelui timp: Poarta
Otomană, Polonia, Ungaria, Germania, Rusia. Tătarii şi cazacii, încă
neorganizaţi statal, înclinau şi ei balanţa deciziilor politice. De aceea, el
insera în Letopiseţ o istorie a cazacilor, aliaţii lui Vasile Lupu. Cronicarul
82

descria Braşovul şi Ţara Bârsei, fiind interesat şi de soarta românilor din
Transilvania.
Pentru boierul moldovean filopolon şi cu formaţie intelectuală
occidentală, turcii deveniseră sursa răului din ţară, deoarece „turcul cu
vreme dă, cu vreme ia, precum este vremea, ... nemaiputând să sature
pântecele turcilor fără fund, Moisei-Vodă era sătul de binele turcilor, ...
iar firea turcilor era lunecoasă”.
Considerat unul dintre primii noştri istorici militari, el a prezentat
în detaliu strategia şi tactica bătăliilor din epocă, a descris uniformele
militare ale diverselor oştiri, armele de război folosite. Darabanii i-au
reţinut atenţia în mai multe rânduri, fie prin vestimentaţie, fie prin
insubordonarea faţă de domnitorii rău-platnici. Confruntările româno-
române, cu deosebire cele dintre Vasile Lupu şi Matei Basarab, erau
relatate cu atenţie specială.
Între scenele pitoreşti ale Letopiseţului se numără şi solia
polonezului Visnovieski la Poartă, în detaliile căreia se descifrează
mentalitatea şi trufia aristocraţiei polone: „[...] cu mulţime de oameni şi
cu desfrânate de tot podoabe, cât de-abia de se află în vreo istorie [...], cu
3000 de oameni călări [...]. Ciubările cu carile adăpa caii, de argint, şi
cofe, la hamuri ţintele de argint. Intrând în Ţarigrad au pus potcoave de
argint numai câte un cui bătute la cai, anume să cadă pe uliţe”1.
Cronicarul se arăta interesat să descifreze mecanismul secret al
relaţiilor de putere, cu deosebire ale celor dintre domn şi partidele
boiereşti. El condamna acţiunea continuă a boierimii de subminare a
puterii domneşti, în ciuda evidentei gratuităţi a unei asemenea competiţii.
Apărător al ordinii feudale şi convins de rolul benefic al monarhiei
autoritare, el preciza că Domnul, „ori bun ori rău, la toate primejdiile
ferit trebueaşte, că oricum este, de la Dumnezeu este”. Creştin sincer, el
remarca în spiritul Scripturii: „Nu-i nici o putere, fără de la Dumnezeu
dată”. Domnul este stăpân absolut al ţării, „milele domnilor pot aşeza
ţările, nemila şi lăcomia fac răsipa ţărălor”, iar binele „pururea este
1
Miron Costin, ed. cit., p. 86.
83

gingaş şi pentru păcatele oamenilor nu în multă vreme stătătoriu” 1.
Acţiunea uzurpatoare a slujbaşilor putea submina autoritatea voievodală,
deoarece mai toţi domnii neprieteni au, iar la curţile împăraţilor „multe
răutăţi pot să să facă peste ştirea celor mari”.
Relativitatea sentimentelor şi a calităţilor omeneşti din epoca sa îl
făceau să exclame cu durere: „O! Îndrăcite veninuri a voitorului de rău,
ce nu scorneşte limba amară a nepriatenului! O! nesăţioasă firea
domnilor spre lăţire şi avuţire oarbă! Pre câtu să mai adaoge, pre atâta
râhneşte. Poftile domnilor şi a împăraţilor n-au hotar. Avându mult, cum
n-ari avea nimica le pare. Pre câtu îi dă Dumnezeu, nu să satură, Avându
domnie, cinste şi mai mari, şi mai late ţări poftescu. Având ţară, şi ţara
altuia a cuprinde cască şi aşea lăcomindu la altuia, sosescu de perdu şi al
său. Multe împărăţii în lume, vrându să ia alte ţări, s-au stânsu pre sine”2.
Compasiunea pentru soarta bieţilor boieri care „îmblau cu zilele în mână”
avea caracterul unei premoniţii, el însuşi pierind în urma unei decizii
absurde, secerat de zelul unui slujbaş, necopt la minte şi suflet.
Aristocrat învăţat şi diplomat abil, militar curajos şi politician
preocupat de destinele ţării, el considera că domnitorul, ca uns al lui
Dumnezeu, avea de împlinit o misiune divină pentru ţara şi poporul său.
Din această cauză, el era un apărător al puterii domneşti şi al ordinii
acelui timp, chiar şi atunci când voievodul nu era demn de misiunea sa.
Domnitorii evocaţi de cronicar sunt fie matce direpte, precum Ieremia
Movilă („om întreg la toate, nerăpitor, nemândru, nevărsătoriu de sânge,
blând, dumnezeiesc”), Miron Barnovschi, Radu Vodă, Moysei Movilă,
fie maştihă (mamă vitregă), precum Gaspar Graziani. Portretul cel mai
măgulitor aparţine lui Gheorghe Ştefan, „om deplin, cap întreg, hire
adâncă, cât poţi zice că nasc şi în Moldova oameni”3.
În paginile Letopiseţului cronicarul îşi dezvăluia concepţia de
umanist cenzurat de o sinceră credinţă religioasă, de om luminat al
1
Ibidem, p. 100.
2
Ibidem, p. 135.
3
Ibidem, p. 259.
84

veacului său, cu o acută conştiinţă a efemerităţii lumii şi vieţii. El era
convins de rolul nobil al creaţiei artistice şi al culturii de a salva de la
uitare clipele vieţii omeneşti. Cronicarul sancţiona lăcomia unora dintre
contemporani de a trăi viaţa în formele ei senzual-concrete, denunţând
fastul, opulenţa, superficialitatea şi indecenţa sentimentală. Istoria
Moldovei este înfăţişată ca un teatrum mundi, cu numeroase personaje,
cu ceremonii impresionante, nunţi fastuoase şi bătălii cumplite.
Contribuţia la dezvoltarea artei literare. Letopiseţul poate fi
considerat un text literar de esenţă ştiinţifică a cărui frumuseţe expresivă,
de sorginte orală, îl salvează de la ariditatea limbajului documentar-
istoric. Cronicarul demonstrează virtuţi artistice deosebite, precum arta
portretului, cea a descrierii şi a naraţiunii dramatice.
Cu privire la arta portretului, Miron Costin continuă tradiţia lui
Grigore Ureche. În schiţele de portret, cronicarul oferă un amalgam de
observaţie morală şi ironie subtil-persiflantă. Gaşpar Graţiani, aventurier
ajuns pe tronul Moldovei, avea păcatul necunoaşterii rânduielilor ţării şi
al lipsei de orice credinţă: „om de neamul lui italienesc, cum zicem la noi
în ţară, frâncu, om neştiutor rândul şi obiceiurile ţării, fără limbă de ţară,
care lucru mai greu nu poate fi, când nu ştie domnul limba ţării...Acest
domn niciodată post n-au avut, ce pre ascuns la toate posturile mânca
carne”1. Miron Costin schiţează mai multe tipuri de personalităţi
autohtone. În afara scriitorului de letopiseţe, el ilustra chipul
domnitorului ambiţios să înălţe ţara sa la rang de împărăţie prin Vasile
Lupu, care ignora faptul că domneşte peste o „ţară de margine, cu
lucrurile domniei lunecoase, aflată sub împărăţie străină”. Ştefan Tomşa
îi oferă ocazia să schiţeze portretul domnitorului din popor, neştiutor de
multă carte şi dominat de instincte primare: era „dirept moldovean,
vărsătoriu de sânge”, încredinţat că „mai cărturar decât dracul nu este
altul”. Cronicarul îi condamna voluntarismul politic: „O! Muldovă, di ar
hi domnii tăi, carii stăpânescu în tine, toţi înţelepţi, încâ n-ai peri aşa
1
Ibidem, p. 61.
85

lesne. Ce, domniile neştiutoare rândul tău şi lacome sintu pricine perirei
tale. Că nu caută să agonesească şie nume bun ceva la ţară, ce caută
desfrânaţi numai avuţie să strângă, care apoi totuş să răsipeşte şi încă în
primejdii caselor lor, că blăstămul săracilor, cum să dzice, nu cade pre
copaci, câtu de târziu”1. Cronicarul îi opune domnitorului ambiţios pe
domnul matcă, în persoanele lui Barnovschi-Vodă2, Moisei Moghilă-
Vodă3, Gheorghe Ştefan.
Miron Costin schiţează, cred că pentru prima dată în literatura
noastră, imaginea boierului pretendent la tron, obligat a „îmbla cu zilele
în mână” din cauza ambiţiilor şi uneltirilor sale. Sfetnicii domnului aveau
datoria să „frământe cu voroava lucrul şi unul una, altul alta răspunzând,
să lămureşte lucrul care este mai spre îndemână”. Radu-Vodă, un „domn
deplin la toate şi întreg la hire”, afirma că dacă ar avea cinci boieri avuţi
nu s-ar mai teme de nevoile ţării.
Cronicarul elogiază şi pe reprezentanţii clerului înalt, ilustrat în
epocă de Mitropolitul Varlaam, obligat să se retragă la mănăstirea Secu,
după pierderea scaunului Moldovei de către Vasile-Vodă.
Tot în letopiseţul lui Miron Costin se face pentru prima oară în
literatura noastră portretul femeii ambiţioase. Soţia lui Ieremia Movilă
este descrisă drept o femeie răpitoare, capabilă a-şi otrăvi cumnatul
pentru a-şi instala pe tron feciorii. În cele din urmă ea ajunge să fie prinsă
şi batjocorită de păgâni, ceea ce nu o împiedică să continue lupta pentru
obţinerea domniei Moldovei. În opinia cronicarului, a cărui soţie
aparţinea familiei Movileştilor, ambiţioasa nevastă a lui Ieremia fusese
cauza stingerii neamului său. Motivul popular al femeii mai rele decât
1
Ibidem, p. 50.
2
Originar din Toporăuţi, Cernăuţi, un creştin la hire.
3
Om blând, un miel la hire, nelacom, nemăruia rău, hire creştină.
86

dracul, reluat peste veacuri în literatura română modernă, îşi găseşte
imaginea în Acriviţa, personaj din Kir Ianulea, nuvela fantastic-folclorică
a lui I. L. Caragiale. Eroina este o copie actualizată a doamnei lui Ieremia
Movilă, împătimite de putere, ironizată de Miron Costin.
Portretul colectiv al românilor este nuanţat, cronicarul atribuind
istoriei potrivnice defectele lor de caracter. Obligaţi să trăiască într-un
timp cumplit, într-o neîncetată vrajbă susţinută de turci, ei îşi dezvăluiau
„neamul den hirea sa...lacom la dobândă”.
Arta descrierii. Miron Costin ilustrează scenele de război prin
aglomerări de detalii semnificative, face comentarii avizate şi
dramatizează confruntările de pe câmpul de luptă, surprinde atitudinile
nedemne ale unor comandanţi, precum: graba, laşitatea, îngâmfarea. În
descrierea răscoalelor seimenilor şi ale darabanilor, mercenari angajaţi de
domnitori să le păzească vieţile şi să strângă birurile de la populaţie, el
reţine amănunte semnificative pentru pitorescul epocii: „dărăbanii foarte
îmbrăcaţi bine...cu haine tot de feleandrăş, cu nasturi şi ceprage de argint,
în pilda haiducilor din Ţara Leşească, cu pene de argint la cumănace şi cu
table de argint la şoldure pe lădunce”1.
Istoria noastră literară a reţinut tabloul lăcustelor, descris
asemenea unei calamităţi. „Numai ce vădzurăm despre amiadzădzi un
nuor, cum se rădică deoparte de ceriu, un nuor sau o negură. Ne-am
gândit că vine o furtună cu ploaie, deodată, până ne-am tâmpinat cu
nuorul cel de lăcuste, cum vine o oaste stol. În loc ni s-au luat soarele de
desimea muştelor. Cele ce zbura mai sus, ca de trei sau patru suliţe nu era
mai sus, iar carile era mai gios, de un stat de om şi mai gios zbura de la
pământu. Urlet, întunecare asupra omului sosindu, să rădica oarece mai
sus, iară multe zbura alăturea cu omul, fără sială de sunet...Un stol ţinea
un ceas bun... Cădea şi la popasuri, însă unde mânea, rămânea pământul
negru, împuţit. Nice frundze, nice pai, ori de iarbă, ori de sămănătură nu
rămânea”2.
1
Miron Costin, ed.cit., p. 44.
2
Ibidem, p. 232.
87

Arta naraţiunii la Miron Costin are câteva trăsături proprii:
o dramatizarea, inserarea de replici individualizatoare şi
revelatoare cu privire la moralitatea eroului şi a
vremurilor,
o redarea unor dialoguri cu scopul de a trage anumite
învăţăminte,
o surprinderea detaliilor anecdotice, ca spre exemplu,
eleganţa şi opulenţa ostentativă, ţâfna orgolioasă a solului
polon la Poarta Otomană,
o prezentarea unor cataclisme, precum: cometa, eclipsa de
soare, seceta, invazia lăcustelor,
o crearea unor adevărate nuvele din domniile lui Vasile
Lupu şi Gheorghe Ştefan.
Nicolae Manolescu îi atribuia lui Miron Costin un moralism de
esenţă creştină, considerând că „orizontul istoriei din cronica sa este mai
puţin senin şi sigur. Naraţiunea are valori artistice evidente, ea
cuprinzând scene de roman de spionaj: trădări, comploturi, anchete,
conversaţii fermecătoare şi replici memorabile”1.
Spre deosebire de oralitatea lui Grigore Ureche, stilul lui Miron
Costin este erudit, înţesat de citate biblice şi de proverbe savante care
evidenţiază valoarea morală a evenimentelor consemnate.
Ion Neculce (1672-1745)
Când citeşti cronica lui Neculce, un nume îţi

năvăleşte numaidecât în minte: Creangă... În
Neculce se înfăptuieşte cu un veac înainte acel
amestec de mică cultură de târgoveţ şi de
înţelepciune ţărănească. (G. Călinescu)
Introducere. Originile cronicarului sunt balcanice: tatăl, grec,
avea un frate stabilit la Constantinopole, Stamate Hiotul, iar mama,
1
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti,
1990, p. 50.
88

Ecaterina, era fiica lui Iordache Cantacuzino. El aparţinea aşadar unei
bogate familii de negustori sud-dunăreni, Cantacuzinii, ai cărei membri
se stabiliseră în Ţările Române în prima jumătate a secolului al XVII-lea.
Orfan de copil, rămânea în grija bunicii, bucovineanca Iordăchioaia
(Alexandrina), împreună cu care se refugiază în anul 1686 în Ţara
Românească, aici fiind martor la luptele interne dintre români. În 1690
revenea în Moldova, unde urca treptele ierarhiei politice, conform averii
şi numelui său. În 1701 se căsătorea cu fata lui Lupu Bogdan, cumnat cu
Antioh şi Dimitrie Cantemir, în timpul domniilor cărora i se atribuie cele
mai înalte demnităţi. După lupta de la Stănileşti, din anul 1711, îl
însoţeşte pe D. Cantemir în exilul din Polonia şi Rusia, stabilindu-se
pentru anumite perioade de timp în Harkov, Kiev şi Cameniţa. Revine în
ţară după 16 ani de exil, ajungând să fie numit, spre sfârşitul vieţii,
judecător la Iaşi.
După unii cercetători, Letopiseţul Ţării Moldovei1 ar fi cunoscut
două redactări, una înainte de 1730 şi o a doua după această dată. Scriere
târzie, de maturitate, ea adună în paginile sale experienţa personală de
viaţă a autorului. Spre deosebire de înaintaşi, cel care fusese sfetnicul
devotat al lui Dimitrie Cantemir îşi scrie cronica bazându-se numai pe
amintirile personale şi de familie, confruntate cu informaţiile cuprinse în
cronicile interne, ca spre exemplu: Cronica racoviţeană-buhuşească
pentru anii 1661-1705, Cronica Moldovei din anii 1661-1723, Cronica
anonimă a Moldovei, anii 1661-1729, Cronica Ghiculeştilor, 1695-1754.
Pentru Ion Neculce, scopul istoriei era de a consemna cu deosebire
faptele şi întâmplările de la curtea domnească, de a ilustra raporturile
adesea tensionate dintre voievod şi boieri. Sursele cronicii sale sunt
1
Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei precedat de O samă de cuvinte, ediţie îngrijită
de Iorgu Iordan, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
89

locale: memoria colectivă a neamului sau inima autorului, cum
mărturiseşte de mai multe ori în lucrare. El s-a inspirat dintru a sa ştiinţă,
din cele întâmplate în viaţa sa, de aceea nu i-a mai trebuit istoric străin să
le citească. Din cei 81 de ani ai cronicii sale, 50 sunt evocaţi cu ajutorul
propriilor amintiri. Astfel, cronicarul acorda primilor 30 de ani
aproximativ o pătrime din Letopiseţ, iar pentru următorii 50 de ani mai
bine de ¾ din lucrare.
În Predoslovie, Ion Neculce stabileşte o relaţie de comunicare cu
cititorii săi, lăsându-le libertatea de a alege singuri tipul de lectură
preferat: „cine cum îi va fi voia, aşa va face”. Încredinţat că lucrarea sa
aduce cititorilor beneficii personale sau colective, el preciza: „Deci
fraţilor cititorilor, cu cât vă veţi îndemna a ceti pre acest letopiseţu mai
mult, cu atâta veţi şti a vă feri de primejdii şi veţi fi mai învăţaţi a dare
răspunsuri la sfaturi ori de taină, ori de oştire, ori de voroave, la domni şi
la noroade de cinste”1.
Înţelegerea istoriei ca sumă de experienţe memorabile cu rol
formativ îl determina să aşeze la începutul lucrării prima antologie de
legende populare de inspiraţie istorică din literatura română, intitulată O
samă de cuvinte. Antologia de 42 de legende, prezintă eroi şi evenimente
din epocile anterioare, consemnate în alte cronici. Titlul ales de Neculce
relevă şi unele aspecte particulare de mentalitate. El selecta termenul
latinesc, conventus, care însemnase la originile sale adunare, întrunire,
iar, ulterior, povestire, istorisire, spusă, în dauna lui vorbă şi a derivatului
regresiv grai. Numai româna, între limbile romanice, conservase la 1740
conventus pentru cuvânt, în timp ce celelalte manifestaseră preferinţe
pentru parole. Samă este un termen maghiar şi înseamnă număr, calcul,
constatare, judecată. Titlul ales de Neculce ar avea din perspectivă
etimologică semnificaţia de întrunire de judecăţi.2 De altfel, titlul
antologiei este: O samă de cuvinte ce sunt audzite din om în om, de
1
Ibidem, p. 33.
2
Precizăm că această meditaţie pe teme etimologice este un simplu joc intelectual, care
sper că nu supără pe lingvişti.
90

oameni vechi şi bătrâni, şi în letopiseţ nu sunt scrise, ce s-au scris aicea,
după domnia lui Ştefăniţă-Vodă[...]. El evidenţiază caracterul oral al
acestui conclav de vorbe, păstrate de la oameni vechi şi bătrâni, ca
mărturii ale înţelepciunii tradiţionale şi ale înclinaţiei spre anecdotă a
românilor. Cititorul are aşadar libertatea de a le acorda credit sau de a le
considera invenţii artistice, autorul avertizând asupra lipsei de importanţă
documentară. Întâmplările antologate au de cele mai multe ori caracter
moralizator, general-uman şi senzaţional aventuros. Ele localizează
motive literare europene medievale, din secolul al XII-lea, ca în legenda
Mumei lui Ştefan cel Mare, explică genealogia unor familii boiereşti, ca
în cazul Movileştilor şi al Mavrocordaţilor, prezintă fapte din vremea lui
Ştefan cel Mare, detaliază scena macabră a uciderii de către turci a lui
Barnovski-Vodă, evocă destine aventuroase, cu urcuşuri şi coborâşuri
spectaculoase, ca cel al lui Nicolae Spătarul Milescu.
În O samă de cuvinte cronicarul adună câteva figuri ilustre ale
istoriei medievale din Moldova: Ştefan cel Mare şi urmaşii săi, Petru
Rareş, Iliaş, Alexandru Lăpuşneanu, domnitori aventurieri precum
Despot-Vodă, Gaşpar Graţiani, ori domnitori autohtoni marcaţi adesea de
nenoroc ca Aron-Vodă, Ieremia-Vodă, Radu-Vodă, Barnovski-Vodă,
Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan, Ghica-Vodă. Dintre boieri el readuce în
atenţie figurile unor Iordache şi Toma Cantacuzino, Nicolae Spătarul
Milescu, Ion Tăutul.
Povestea unei epoci. Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija
Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat, 1662-1740,
consemnează istoria a 24 de domnii şi a 15 domnitori. Din punct de
vedere compoziţional, Ion Neculce îşi structura lucrarea în capitole,
corespunzătoare fiecărei domnii. Epoca surprinde procesul trecerii
Ţărilor Române la regimul fanariot, ceea ce năştea în sufletul autorului
puternice sentimente antigreceşti şi antiotomane: „aşa socotesc eu cu
firea aceasta proastă: când o vrea D-zeu să facă să nu fie rugină pe fier şi
turci în Ţarigrad să nu fie, şi lupii să nu mănânce oile în lume, atuncea
91

poate nu vor fi nici greci în Moldova şi în Ţara Muntenească, nici or fi
boiari, nici or putea mânca aceste două ţări cum le mănâncă. Iar alt leac
n-au rămas cu condeiul meu să mai pomenesc, ca să pot ghici. Focul îl
stingi, apa o iezeşti şi o abaţi pe altă parte, vântul când bate te dai în
lături... iar la grec milă sau omenie sau vicleşug, nici unele din aceste nu
sunt, sau frica lui Dumnezeu”1.
Cronicarul evocă lupte memorabile, insistând asupra scenelor de
panică, lipsite de eroismul medieval: „şi aşa s-au făcut un hramăt şi o
spaimă denapoi în turcii de trecea peste om cât s-au rumtu un pod... Tisa
era o apă măloasă pe margini [...]. Care cum sărea în apă cu calul se şi
îngloda. Şi aşa om peste om cădea, de se îneca”. Bătăliile antiotomane
din vremea lui Ştefan cel Mare sunt înlocuite în timpul evocat de Ion
Neculce de lupte fratricide pentru putere, de revolte populare, spontane
(precum cea a linşării paharnicului Mavrodin, consecinţa urii locuitorilor
autohtoni faţă de demnitarii greci aciuaţi la Curtea Domnească).
Contribuţia la dezvoltarea artei literare
Naraţiunea în opera lui Ion Neculce se desfăşoară pe mai multe
nivele literare: unul istorico-memorialistic, cu accente lirice născute din
jalea de a-şi vedea ţara în situaţii dureroase, şi un al altul imaginar şi
creştin-popular, unde se confruntă forţele răului cu cele ale binelui.
Convergenţa dintre planul naraţiunii istorice propriu-zise şi cel al
invenţiei artistice se dezvăluie în sinceritatea patetică a cronicarului
pentru săraca ţară a Moldovei, în jalea clamată adesea pentru soarta ei
potrivnică: „Ţineţi-vă, săracelor ţări, dacă sinteţi putincioase de amu să
biruiţi din pizmele vechi la ce s-au început să lucreze”.
Portretistica lui Ion Neculce topeşte tipologia istorico-bizantină
în pitorescul anecdotic şi balcanic. Între portretele colective, o atenţie
specială acordă grecilor (citatul mai sus) şi turcilor: „lupi apucători, care
pradă, robesc, bat şi căznesc pe creştini, neavând grijă, nici strânsoare de
mărzacii lor”. Rezultatul acţiunii lor vătămătoare asupra moldovenilor
este diavolesc, ţara fiind asemenea unui Infern terestru bântuit de suflete
1
Ibidem, p. 72.
92

îndoliate: „rămas-au, bieţii oameni, cu sufletele, bătuţi şi zdruncinaţi cum
era mai rău şi mai amar”. La Ion Neculce, aprecia G. Călinescu, se
descoperă „o tehnică încheiată a portretului în care intră câteva note
tipice: o însuşire sau o anomalie fizică, starea intelectului, predispoziţia
etică; o însuşire sau o scădere morală, un tic, o manie, tonul dozat, ritmat
şi rotit în jurul unei virtuţi sau diformităţi substanţiale. Portretul
neculcean stă la mijloc între caricatură şi tablou”1.
În ciuda relelor ce încercau Ţara Moldovei, cronicarul elogiază şi
pe unii domnitori patrioţi. Astfel, autorul identifică prototipul
voievodului binecuvântat pentru ţară, în persoana unor: Miron
Barnovski, „care măcar că era grec, om străin, dar era om bun”, Dabija-
Vodă, „om bun şi blând, fără nici o răutate”, Grigore-Vodă, „un om
harnic şi tare şi sămăţ şi gata la răspuns şi la toate socotelile”, Antonie-
Vodă Ruset, grec ţarigrădean, care fiind bun şi milostiv a făcut „lucruri
dumnezeieşti”.
În timp ce Miron Costin lăudase pe mitropolitul Varlaam, Ion
Neculce este impresionat de Dosoftei, care „nu era om prostu de felul lui.
Şi era neam de mazâl, pre învăţat, multe limbi ştie: elineşte, lătineşte,
sloveneşte şi altă adâncă carte şi învăţătură. Deplin călugăr şi cucernic şi
blând ca un miel. În ţara noastră pe ceastă vreme nu este om ca acela” 2.
Omul învăţat, călugăr, cucernic şi blând, era aşadar unic în Ţara
Moldovei din acel timp.
În vreme ce lui Miron Costin îi evocă mai ales iscusinţa
diplomatică, născută din patriotismul şi demnitatea pilduitoare (înaltul
boier ar fi răspuns vizirului turc că: „suntem noi moldovenii bucuroşi să
se lăţească Poarta Otomană în toate părţile cât de mult, iar peste ţara
noastră nu ne pare bine să se lăţească”), domnitorului care îl condamnase
la moarte îi schiţa un portret cu tâlc, dezvăluindu-i lipsa de cultură,
bătrâneţea, originea obscură. Constantin Cantemir „cluceriul, fiind om
bătrân, ca de şaptezeci de ani, şi om prost, mai de gios, că nice carte nu
1
G. Călinescu, ed. cit., p. 25.
2
Ion Neculce, ed. cit., p. 77.
93

ştia, socotind boierii că l-ar purta precum le va fi voia. Şi de va fi şi rău,
încă nu va trăi mult, că era bătrân. Că alţii mai de cinste şi mai de neam
nu primea să fie domn... carte nu ştia, ce numai iscălitura învăţase, mânca
bine şi bea bine. Semne multe avea pe trup de la războaie, în cap şi la
mâini, pe când fusese slujitor în Ţara Leşască. La stat nu era mare, era
gros, burduhos, rumăn la faţă, buzat. Barba îi era albă ca zăpada... Şi nu
era mândru, nici făcea cheltuială ţărâi, că era un moşneag fără doamnă” 1.
Principala deficienţă a fostului dragoman înălţat în momente de cumpănă
la cârma ţării era, în opinia lui Ion Neculce, lipsa de carte, în vreme ce
memoria colectivă îi atribuie înclinarea spre băutură, ca trăsătură
negativă. Cronicarul evită acest aspect jenant şi preferă să-l sancţioneze
pentru incultură, sugerând astfel că mobilul asasinării lui Miron Costin,
cel mai învăţat dintre boierii vremii, ar fi fost tocmai invidia. Portret cu
tâlc în muzeul figurilor din Letopiseţ, imaginea lui Constantin Cantemir
este o dovadă a abilităţii de a comunica adevăruri neplăcute în forme
ironice, posteritatea urmând a cunoaşte doar limitele unui caracter, nu şi
patimile care i-au împovărat existenţa.
Domnitorii ale căror fapte inspiră săgeţile satirei autorului sunt
numeroşi: Petriceicu-Vodă era „om bun şi slab şi prost”, Duca-Vodă era
un om „nu prea înalt şi gros, burduhănos şi bătrân, numai îşi cernea
barba, pe atât se cunoştea că n-are acare minte sau frică de Dumnezeu”.
Moldova fusese cârmuită de tineri fără minte, precum Constantin, fiul lui
Duca-Vodă, „un bezmetic, care zicea că e ţara bogată şi-i a mulţime de
bucate ale boierilor pribegi şi că are de unde scoate datoriile ce făcea”2.
Domnul fanariot, care domnise în cele două Ţări Române,
Constantin Mavrocordat, „era un om pre mic de stat, şi făptură proastă, şi
căutătură încrucişetă, şi vorba lui înecată. Dar la hire era nalt, cu mândrie
vre să s-arate, dar era şi omiletic. Cazne, bătăi rele la oamini nu făcea,
nici la sânge nu era lacom, şi răbdător mult. Îi era dragă învăţătura,
corăspundeţii din toati ţările străine să aibă, pre silitor spre veşti, ca să
1
Ibidem, p. 75.
2
Ibidem, p. 83.
94

ştii ce să faci printr-alte ţări, ca să dobândească numi lăudat la Poartă” 1.
Nici unul dintre domnitori nu întrec în răutate pe Dumitraşcu
Cantacuzino, căruia i se schiţează un portret caricatural, ce îi subliniază
discrepanţa dintre bătrâneţea decrepită şi elanurile sufletului ademenit de
plăcerile tinereţii zvăpăiate. El era „un om bătrân, grec ţarigrădean de
neamul lui de Cantacuzineşti [...], era un om nestătător la voroavă, talpiz,
amăgitor, geambaş de cei de la Fenar din Ţarigrad. După toate astea era
bătrân şi curvar; aice îşi luase fata unei rachieriţe [...], care o chema
Aniţa2, ţiitoare [...] o purta pe braţi de-o săruta. Şi o purta cu sălbi de
galbeni şi cu haine de sahmarand, cu şlic de sobol şi cu multe odoare
împodobită [...]. Şi era tânără şi frumoasă şi plină de sulimanuri, ca o fată
de rachieriţă [...]. Căutaţi, fraţi, iubiţi cititori, de vedeţi ce ieste omenie şi
curvie grecească! Că el de bătrân, dinţii în gură n-avea. Dimineaţa îi
încleia, de-i punea în gură, iar seara îi descleia cu uncrop şi-i punea pe
masă. Carne în toate posturile dempreună cu turcii mânca. Oh! Oh! Oh!
săracă ţară a Moldovei, ce norocire de stăpâni ca aceştia ai avut!”3.
Personajul Dumitraşcu Cantacuzino, care atrage mânia amară a
cronicarului, poate fi considerat primul domnitor fanariot în Ţările
Române. Născut şi format în mediile greceşti din Fanar, odată ajuns pe
tron, a acţionat în multe privinţe la fel ca domnii străini din secolul
următor. El n-a cumpărat domnia de la otomani, aşa cum se obişnuia de
peste 100 de ani, ci din contră, fiind interesaţi în controlul asupra
Moldovei, turcii au fost cei care i-au pus la dispoziţie bani şi oaste pentru
ocuparea tronului. După o prezenţă marcată de trădări în Ţara
Românească, unde se alăturase complotului care a condus la asasinarea
1
Ibidem, p. 151.
2
Aniţa, devenită ţiitoare la curtea lui Dumitraşcu-Vodă devine, peste timp, eroina mai
multor scrieri moderne, între care drama istorică Rachieriţa de Ion Luca
3
Ibidem, p. 72-73.
95

postelnicului Constantin Cantacuzino în iarna anului 1663, el ajunge
domnitor în Moldova în două momente de slăbiciune a Porţii Otomane.
În timpul domniilor sale, ţara a sărăcit cumplit din cauza confruntărilor
militare polono-tătaro-otomane, dărâmării cetăţilor Neamţ şi Suceava,
sistemului fiscal împovărător, molimelor cumplite. În septembrie 1674,
un călător german, trecând prin Moldova în timpul primei domnii a lui
Dumitraşcu Vodă, deplângea soarta ţării în accente patetice asemănătoare
cu cele ale cronicarilor autohtoni: „Mizeria acestei mari şi frumoase
regiuni este îngrozitoare, cea de pe urmă devastare a ei, mai întâi prin
poloni apoi prin tătari, a fost atât de neomenoasă, încât aproape 2/3 din
populaţia ei pierise sau se împrăştiase”. Foametea, ciuma, umilinţa şi
imoralitatea erau consecinţele prezenţei sale pe tronul Moldovei.
Foametea ce lovise ţara în cea de-a doua domnie a lui
Dumitraşcu, între 1684-1686, obligase pe localnici să fugă în alte regiuni:
„Era oameni tot leşinaţi şi morţi pe drumuri şi pe uliţe. Mulţi s-au dus
robi de bună voie la tătari, care aducând pâine de vândut şi întorcându-se
strângea copii, fete şi oameni, mergând în Bugeac acolo se istovea în
robie”. Foametea a prilejuit comiterea unor acte canibalice: „În Iaşi a
amăgit un ţigan pe o fată săracă şi a băgat-o într-o pivniţă pustie, şi acolo
a ucis-o şi a tăiat dintr-însa, de a fript-o şi a mâncat-o”. Cronicarul
muntean Radu Popescu dezvăluia îndeletnicirile oneroase ale lui
Dumitraşcu Cantacuzino în asemenea momente. Preocupat doar a
exploata în beneficiu personal disperarea supuşilor, „Dumitraşcu, întru
96

acea mare foamete, trimetea slujitori şi unde găsea pâine o lua şi o băga
în curtea domnească, şi de acolo o vindea cu mare preţ, şi cei săraci,
neputând ajunge preţul cu banii, că nu-i avea, murea de foame”. Faptele
lui justificau portretul caricatural lăsat posterităţii de Ion Neculce. Prin el
se dezvăluie decăderea morală şi economică a Moldovei în a doua
jumătate a secolului al XVII-lea şi se anunţă domniile fanariote.
Ion Neculce face diferenţă între scriitorul învăţat, cu inimă, şi cel
neînvăţat, care nu a citit bine la istorii şi transmite viitorimii neadevăruri
jignitoare pentru ţară şi neam.
Între familiile domnitoare cărora le acordă o mare atenţie în
lucrarea sa, Cantemireştii ocupă un loc important. Astfel, bătrânul
Constantin Cantemir, ca domn se dovedise „om viteaz şi cu sfat bun”,
chiar dacă învăţase să-şi facă numai iscălitura. Feciorul său, Dimitrie, cu
toate că în „tinereţe fusese nerăbdătoriu şi mânios, zlobiv la beţie, şi-i
ieşise numele de om rău”, ca domn se arătase „bun şi blând, tuturor uşă
deschisă şi nemăreţ, de vorovia cu toţi copiii. Era om învăţat, lăcomie nu
avea mare, lucrurile lui poftea să fie lăudate” 1. Antioh, feciorul cel mare
al lui Constantin Cantemir, dovedise ca domn înţelepciune diplomatică şi
curaj, în ciuda tinereţii.
Dintre moldoveni, unii erau tâlhari la drumul mare, precum
Gavriliţă vornicul şi feciorii lui care „furau bucate, cai şi iepe din
Bugeac”. Cei mai mulţi, victime ale fiscalităţii excesive, îşi pierdeau
familia odată cu averea şi înnebuneau. Dintre alogeni, boierii greci „erau
lacomi la cinste, fără ruşine de oameni, fără teamă de Dumnezeu sau de
osânda ce va veni după viaţă”. Mai drepţi şi mai bune slugi nu-i alt neam
în lume „până este stăpânul în cinste şi puteri, iar cât se slăbeşte sau se
micşorează cinstea stăpânului, îndată să şi lasă şi aleargă la altul, care-i
vede că-i mai cu puteri”. Ei primeau toţi lefi din visterie şi luaseră slujbe
de la graniţe pentru a vămui în voie pe negustori. Grecii din timpul
domniei lui Grigore Ghica dobândiseră „mândrie şi obraz, cu clevetite şi
1
Ibidem, p. 103.
97

fără ruşine asupra bieţilor boieri şi cu nebăgare de seamă într-o nimică
pre moldoveni”1. Boierii munteni, veniţi în Moldova în suita unor domni,
îi năpăstuiau pe boierii băştinaşi. În cele din urmă, indiferent de origine,
boierul care stă cu bine pentru ţară, „se cade de la acea ţară şi de la
pământeni a-i da mai multă cinste de laudă decât de hulă”.
Miron Costin reţinuse prezenţa în istorie a doamnei lui Ieremia
Movilă care, în opinia lui, fusese cauza stingerii unei familii voievodale.
Atent la prezenţa femeilor în vremurile consemnate în cronica sa, Ion
Neculce creiona chipul răsfăţat al fetei lui Constantin Brâncoveanu, care
„bocia în gura mare, munteneşte” când îi fusese mazilit din domnie soţul
şi ameninţa: „Aolo, aolo, că va pune taica pungă de pungă din Bucureşti
pân’ în Ţarigrad, şi dzău, nu ne va lăsa, şi iar ne vom întoarce cu domnia
îndărăpt!”2. El imortalizează şi chipul mamei lui Constantin Duca, una
dintre femeile ambiţioase ale timpului, „care s-amesteca la răutăţ”.
Este meritul lui Ion Neculce de a fi evocat între figurile istoriei
româneşti medievale, în afara domnitorilor şi a boierilor şi pe cel al
prostimii, adesea sub numele colectiv al comunităţilor săteşti. Orheienii
şi hânceştii se ridicau împotriva grecilor aduşi de Duca-Vodă în a doua
domnie, vasluienii erau cei buni de gură şi de pâră. Într-o ţară stricată rău
de tătari, de moscali şi de tâlhărit, moldovenii erau gata la jac.
Întristat de dihonia mare între moldoveni şi munteni, care se
pârau unii pe alţii la Poarta Otomană, deşi „bogate nevoi şi ruşini făceau
turcii bieţilor oameni de la Ieşi şi la ţară, că lua femei, fete mari şi copii,
cu sila de-şi făcea de râs”, cronicarul jeleşte soarta nefericită a Ţărilor
Române: „Oh! Oh! Oh! săracă Ţară Moldovă şi Ţară Muntenească, cum
vă pitreciţ şi vă dezmerdaţ cu aceste supărări, la aceste vremi cumplite, şi
făr’ de milă de stăpânii noştri, care singuri noi ţ-am poftit şi ţ-am aflat!”3
În scrierile lui, Ion Neculce redă graiul moldovenesc din prima jumătate
a secolului al XVIII-lea. El apelează, asemenea povestitorului popular, la
1
Ibidem, p. 151.
2
Ibidem, p. 88.
3
Ibidem, p. 162.
98

proverbe şi expresii orale pentru a atribui o valoare sapienţială
întâmplărilor narate. Iată câteva dintre proverbele citate în lucrarea sa:
„cine sapă groapa altuia, dă într-însa”, „sângele nevinovat cere judecată
la Dumnezeu”, „paza bună trece primejdia rea”, „mielul blând suge la
două maice”, „capul blând nu-l prinde sabia”, „ce gândeşte omul, nu dă
Domnul!”, „Domnul face neamurile, domnul le stânge”.
G. Călinescu1 îl considera pe Ion Neculce precursor al lui Ion
Creangă, fiind cel care dăduse expresie, cu un veac mai înainte, acelui
„amestec de mică cultură de târgoveţ şi de înţelepciune ţărănească”.
Neculce şi Creangă au în comun „ingenuitatea şireată, acel tipic de a se
socoti neghiob, crezându-se totuşi deştept [...]. La usturătura cuvintelor
se adaugă filozofia proverbelor acumulate ca la Creangă, de astă dată din
izvor popular [...]. Sunt şi cugetări proprii şi mai cu seamă adevăruri de
politică naţională, exprimate naiv, dar cu mult parfum arhaic şi într-o
adevărată sforţare de construcţie poetică [...]. Această complexitate
pamfletară făcută din ciudă şi vaiete, din coloare şi încărcătură se va
regăsi în numeroase portrete de domni.”
2. Istoriografia Ţării Româneşti
„Datorită caracterului ei partizan, facţionar sau encomiastic, deci

lipsei de obiectivitate, datorită faptului că în mare parte aparţine
unor autori anonimi, până azi neidentificaţi cu suficientă precizie,
precum şi din cauză că a fost mai puţin răspândită prin ediţii,
istoriografia Ţării Româneşti este pe nedrept socotită inferioară
istoriografiei moldovene. Dacă din punct de vedere documentar se
poate într-adevăr conferi un merit mai mare cronicarilor moldoveni,
din punctul de vedere literar cronicarii munteni nu sunt cu nimic mai
prejos, deşi altfel decât fraţii lor” 2.
În Ţara Românească, primele scrieri originale în limba maternă

au fost de inspiraţie religioasă şi cuprindeau sporadice însemnări despre
contemporani. După hagiografiile, de felul Vieţii lui Nifon, şi
testamentele politice, precum Învăţăturile lui Neagoe, istoriografia
propriu-zisă începe să se afirme în lucrări distincte, dedicate unor
1
G. Călinescu, op. cit., p. 24-26.
2
Al. Piru, Istoria Literaturii Române, I, Perioada Veche, ediţia a treia revăzută, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 472.
99

personalităţi şi evenimente militare. Domnia lui Mihai Viteazul, spre
exemplu, readuce în actualitate scrierea istorică în forma ei antică, mulţi
dintre contemporani, impresionaţi de proiectele şi gesturile lui eroice,
consemnându-le cu simpatie şi atenţionând asupra caracterului lor
exemplar. Cronica Buzeştilor, prima cronică redactată în română pe
teritoriul Munteniei, cele ale lui Stavrinos, Walther Balthasar sau Cyro
Spontoni, elaborate în greacă, latină şi italiană, împletesc tehnicile
documentar-istorice cu cele subiectiv-artistice.
Continuator al acestor începuturi literare este şi Matei al Mirelor 1,
autor al mai multor lucrări documentar-istorice şi de etică voievodală,
precum: Sfaturi către Alexandru Iliaş, Povestire pre scurt despre
neaşteptata cădere din domnie a lui Şerban-Vodă, zis şi Radul şi despre
venirea în Ţara Românească a lui Radu-Voievod, fiul lui Mihnea, Istoria
celor săvârşite în Ungro-Vlahia începând de la Şerban-Voievod până la
Gavril-Voievod 2.
Istoriile diverselor domnii sunt adunate în timpul lui Matei
Basarab şi transformate într-o poveste unitară a existenţei românilor în
Ţara Românească, începând cu legenda întemeierii statului medieval din
anii 1290. Bucurându-se de o largă circulaţie în extrateritorialitate,
cronica domniilor din Ţara Românească este tipărită în limbile greacă şi
arabă3. Cele mai cunoscute letopiseţe ale Ţării Româneşti, pe care istoria
literară le-a selectat şi comentat relevându-le contribuţia la dezvoltarea
limbajului artistic, aparţin însă secolului al XVII-lea. Letopiseţul
Cantacuzinesc evocă evenimente din anii 1290-1688. Autorul presupus al
acestei lucrări este Stoica Ludescu, slugă bătrână la casa răposatului
postelnic Constantin Cantacuzino. Manuscriul a fost publicat abia în
1847 de N. Bălcescu şi A. T. Laurian în Magazin Istoric pentru Dacia.
1
Matei al Mirelor a trăit între anii 1550-1624. Cărturar peregrin la Moscova şi în
Ucraina, el a fost egumen la Mănăstirea Dealu, împământenit de domnitorul Radu
Ştefan.
2
Istoria celor săvârşite în Ungro-Vlahia începând de la Şerban Voievod până la Gavril
Voievod este o poemă tipărită la Veneţia, în anul 1638.
3
O dovadă este Letopiseţul Ţării Româneşti din 1664, tradus de Macarie Zaim,
Mitropolit de Antim.
100

Răspunsul anonim la Cronica Cantacuzinilor este cunoscut sub numele
de Letopiseţul Bălenilor. Aici sunt consemnate evenimente din anii 1669-
1699. Descoperit de N. Bălcescu şi A. T. Laurian, el a fost tipărit în
Magazinul istoric pentru Dacia, în anii 1845-1846. El are ca autor
prezumtiv pe Radu Popescu, şi exemplifică un stil ironic, uşor sarcastic,
insinuant, învelit într-o aparentă gravitate, existenţa românilor într-o
perioadă frământată de lupte deşarte de putere.
Cronica domniei lui Constantin Brâncoveanu, 1688-1714, este
redactată de Radu Greceanu1, unul dintre savanţii devotaţi domnitorului.
Scriere aflată sub permanentă supraveghere domnească, Începătura
istoriii vieţii luminatului şi preacreştinului domnului Ţării Rumâneşti, Io
Costandin Brâncoveanu Basarab-voievod, dă când Dumnezeu cu domnia
l-au încoronat, pentru vremile şi întâmplările, ce în pământul acesta în
zilele mării-sale s-au întâmplat a fost elaborată între anii 1693-1714.
Alcătuit meticulos, sub forma unui jurnal organizat pe ani, manuscrisul a
fost publicat tot de N. Bălcescu în gazeta sa, în anii 1846-1847.
Cronica anonimă despre Constantin Brâncoveanu (1688-1717)
este atribuită unor autori, precum: Radu Popescu, spătarul Preda
Pârşcoveanu-Brâncoveanu, postelnicul Constantin Strâmbeanu. Scrierea
prezintă cu simpatie pe Constantin Brâncoveanu, demonstrându-i
eforturile de a conduce Ţara în folosul locuitorilor ei. Pentru autorul
anonim, domnitorul se născuse sub o zodie norocoasă „căci mulţi au
noroc în lume, dar nu în toate, că unii au noroc de cinste, iar nu de
feciori, şi de bogăţie, şi de stat frumos şi de altele, alţii au noroc de
feciori, iar nu de cinste şi de bogăţie şi de altele, şi tot au şi lipsă de
unile... Iar acest domn în toate au avut noroc, bogat, frumos la chip, la
stat, vorba lui frumoasă, cu minte mare, rude multe, fii, feate din destul,
gineri, nurori aşijderea, cinste mare şi în boieriea lui, şi în domnia lui, cât
au domnit nici o lipsă nu va fi avut”2. Cu o exprimare fluentă, Anonimul
1
Dispărut odată cu domnitorul pe care îl slujise, Radu Greceanu a fost un recunoscut
elinist al acelor vremi, antrenat în opera de traducere a Bibliei de la 1688.
2
Apud Cronici Brâncoveneşti, antologie, postfaţă, glosar şi bibliografie de D. H. Mazilu,
Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 366.
101

Brâncovenesc demonstrează maturitatea prozei istorice în acel secol.
Istoriile domniilor Ţării Româneşti (1699-1729) completează lista
cronicilor muntene. Radu Popescu, cărturar poliglot care îl însoţise pe
Carol al XII-lea în expediţiile sale militare din Rusia, nu-şi ascunde lipsa
de simpatie faţă de Brâncoveanu şi nu se zgârceşte cu laudele atunci când
scrie despre vreun binefăcător ocazional. În versiunea sa, Constantin
Brâncoveanu a fost un domn fericit şi nicidecum lăudat de cineva, pentru
că norocul i-a fost dăruit la naştere prin graţie divină.
În afara acestor letopiseţe cu un pronunţat caracter subiectiv, în
Ţara Românească se redactează şi istorii erudite, în tradiţia marilor
cronici bizantine. Stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716)
concurează prin pregătire intelectuală şi creaţie istorică pe Miron Costin,
din Moldova. Descendent al unei vechi familii bizantine, cu studii la
Padova, posesor al unei biblioteci unice în Ţara Românească prin
valoarea manuscriselor şi a cărţilor achiziţionate (peste 500 de titluri), în
corespondenţă cu personalităţi culturale ale vremii, el a consiliat pe
traducătorii Bibliei de la Bucureşti şi s-a implicat în opera de reformă
culturală. A înfiinţat un Colegiu greco-latin la Târgovişte şi a participat la
organizarea Academiei Domneşti din Bucureşti. Implicat în comploturile
politice ale epocii, el a sfârşit tragic, asemenea altor cărturari ai secolului,
fiind spânzurat de turci la Constantinopole, împreună cu domnitorul
Ştefan Cantacuzino. Istoria Ţării Rumâneşti întru care se cuprinde
numele ei dintâi şi cine au fost locuitorii săi atunci şi apoi care o au mai
descălecat şi o au stăpânit până în vremile de acmu, a fost scrisă
începând cu anii 1685-1686 şi prezintă cucerirea romană a Daciei şi anii
până la invazia hunilor, secolul al IV-lea după I.H.
Stolnicul C. Cantacuzino îşi încredinţează cititorii că „fără istorie,
nu numai de râsul altora şi de ocară suntem, ci şi orbi, muţi, surzi suntem
de lucrurile şi faptele celor de mult ce într-acest pământ s-au întâmplat şi
s-au făcut, cari de nevoie încă le era şi ne iaste a le şti, pentru ca să putem
102

şi traiul vieţii noastre a tocmi”. De asemenea, el aprecia că este frumos
lucru „den greşelile altora să tocmim viaţa noastră şi nu ce alţii au făcut
să cercăm, ci ce bine făcut va fi, noi a urma să ne punem înainte. Şi
trebuie să ştim că pre cei buni şi vrednici, carii vor fi fost bune faptele
lor, să le pomenim bine şi pre ei să-i lăudăm. Iar pre cei răi şi făcători de
rău, să-i blestemăm şi să-i ocărâm aceea parte alegându-şi în lume, cât
am trăit, ca să-i rămâie”. Stolnicul a studiat numeroase şi diverse surse de
inspiraţie: istoricii şi geografii Antichităţii greco-latine, cronografii
bizantini, scriitorii Europei medievale şi umaniste, tradiţiile locale, orale
şi scrise. Între ideile istorice principale menţionate se numără şi cele
referitoare la originea romană a populaţiei autohtone: „iară noi... rumânii
suntem adevăraţi romani şi aleşi romani în credinţă şi în bărbăţie, den
care Ulpie Traian i-au aşezat aici în urma lui Decheval, după ce de tot l-
au supus şi l-au predat şi i-au lăsat aşezaţi aici şi dintr-o rămăşiţă să trag
românii aceştia”. Cu privire la latinitatea limbii şi unitatea tuturor
românilor, el aprecia că: „rumânii înţeleg nu numai ceştia de aici ce şi
den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sunt, şi moldovenii, şi toţi câţi şi într-
altă parte se află şi au această limbă, măcar fie şi cevaşi mai osebită în
nişte cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iară tot
unii sunt. Ce dară pe acestea, cum zic, tot rumâni îi ţinem că toţi aceştia
dintr-o fântână au izvorât şi cură”.
Letopiseţul Cantacuzinesc
Istorie a unei vechi familii bizantine, redactată începând cu anul
1690, Istoria Ţării Rumâneşti de când au descălecat pravoslavnicii
creştini, cunoscută sub numele prescurtat de Letopiseţul Cantacuzinesc1,
acreditează ideea prezenţei active a membrilor acesteia, pe parcursul mai
multor generaţii, în procesul de formare şi de consolidare a statelor
feudale româneşti. Aşezaţi la nord de Dunăre abia după 1620,
Cantacuzinii au desfăşurat o adevărată luptă de cucerire a puterii politice,
religioase şi culturale, înfruntând nu numai ostilitatea aristocraţiei
străvechi, autohtone, ci şi pe cea a celorlalte familii alogene, migrate la
nord de Dunăre şi stabilite printre români. De altfel, Cantacuzinii au
1
Citatele sunt extrase din Letopiseţul Cantacuzinesc, 1290-1690, Istoria Ţării
Rumâneşti, ediţie critică de C. Grecescu şi Dan Simonescu, volumul III, Cronicile
Medievale ale României, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1960.
103

negat drepturile boierimii indigene la a deţine puterea, denunţându-i
incultura, lipsa de maniere şi de respect faţă de codul onoarei cavalereşti.
Redactat în maniera scrierilor gotice, Letopiseţul Cantacuzinesc
ilustrează cu precădere conspiraţii politice, acţiuni de salvare a
victimelor, spectacole terifiante ale pedepselor aplicate fără judecată.
Autorul adună detalii picante referitoare la momentele
conspirative. Într-o vreme lipsită de orice aparatură sofisticată de
interceptare a mesajelor sau a gândurilor necurate, oamenii aveau
convingerea că nu pot avea secrete şi că vorbele lor ajung uşor la
cunoştinţa duşmanilor. Deşi Mihnea-Vodă, fiul Dracii armaşul, şi
Stoican, omul său de încredere, se ascund într-o pivniţă pentru a
desăvârşi un plan sângeros de stârpire a membrilor unei familii rivale,
Dumnezeu a tocmit ca un copil din tabăra incriminată să rămână ascuns
într-o bute şi să asculte toate amănuntele complotului. Domnitorul nu mai
apucă a-şi pune în operă opera malefică pentru că, avertizate din timp,
victimele îi fug din cale.
În timp ce voinţa divină zădărniceşte uneltirile diavoleşti ale lui
Mihnea şi Stoican, feciorii lor se salvează dintr-o capcană bine organizată
de duşmani, graţie curajului şi inconştienţei tinereţii: ei fug desculţi,
descinşi şi fără işlice, escaladând ferestrele turnului unde petreceau.
Letopiseţul apelează adesea la recuzita macabrului medieval. Sfatul
acordat unui domn pentru pedepsirea duşmanilor enumeră cele mai
cumplite torturi: „tu nevoiaşte să-i sfărâmi capul sau să-i tai nasul, sau
să-i scoţi un ochi”. Dorobanţii revoltaţi pun boierilor lanţuri pe grumazi,
le călcă şi le batjocoresc trupurile cu picioarele. Ceremoniile religioase
funerare fiind interzise, trupurile celor ucişi, în loc să fie îngropate, erau
aruncate prin gunoaie. Jupânesele lor aveau parte de alte ruşini, fiind
deposedate de toată agoniseala. Nici domnitorul nu scăpa de furia
dorobanţilor răsculaţi: era suduit în tot chipul şi i se aruncau lemne în
ochi, fiind purtat val, cum era mai rău. În timpul răzmeriţei erau jefuite
nu numai casele boierilor şi ale negustorilor, ci şi sfintele biserici.
Într-o societate atât de haotică, dominată de ură şi dezbinare,
Dumnezeu mai intervenea din când în când ca să salveze pe credincioşi.
Astfel, Matei-Vodă biruie pe moldoveni, cu ajutor divin: un nor ploios,
104

însoţit de un vânt viforos îşi năpusteşte apele asupra oştirii lui Vasile-
Vodă. Picăturile vârtoase, ca o piatră, doboară la pământ pe călăreţi iar o
baltă tinoasă acoperă pământul, împiedicând pe soldaţi să înainteze.
Spre deosebire de istoriografii Moldovei, muntenii atribuie alte
caracteristici portretului. Ei apelează adesea la biografia sângeroasă
pentru a evidenţia rolul nefast al unor personalităţi în istorie. Spre
exemplu, Radu Armaşul, zis Vărzarul, de moşie român, cu un tată
grădinar de verze din Ploieşti, era un „om îndrăcit, fără ruşine”, iubitor a
vărsa sângele oamenilor. El pedepsea, fără nici o judecată, pe boieri,
călugări şi negustori. Îi omora la casele lor, ascunzându-le trupurile în
gunoaie, ori îi purta prin târg şi înainte de a-i arunca în temniţă, le tăia
nasurile şi limbile. De aceea, toţi fugeau de el, ţipând şi cutremurându-se,
abandonându-şi casele şi moşiile. Personaj cu puteri diavoleşti, el era ca
un pârjol: numai ce tuşia şi arunca cu buzduganul în sus. Cine îl auzea, se
ascundea de glasul lui. Îndemnat de dracul la vrajbă mare, el domina,
prin teroare şi arbitrar, întreaga societate bucureşteană.
Una dintre cele mai dramatice întâmplări evocate în letopiseţ este
fără îndoială uciderea postelnicului Constantin Cantacuzino, din ordinul
celui pe care îl sprijinise să obţină tronul ţării. Cauza morţii lui era bine
cunoscută în epocă: invidia. Cei care favorizează o asemenea crimă,
numai din plăcerea de a face rău, sunt două vase rele: Stroe Leurdeanul şi
Dumitraşcu Ţarigrădeanul. Ei aduc dovezi măsluite domnitorului Grigore
Ghica despre trădarea postelnicului, pe baza cărora ordonă asasinarea
postelnicului. Luat fără veste din aşternut, bătrânul boier este închis în
trapezăria mănăstirii Snagov, chiar în ajunul Crăciunului din anul 1663.
Aici el se spovedeşte şi aşteptă executarea sentinţei nedrepte. Grigore
Ghica regretă în cele din urmă gestul său şi se căieşte zgomotos pentru
nedreptatea comisă. În opinia autorului, aceşti oameni slabi, manipulabili
şi devoraţi de ambiţii egoiste au permis răului să se instaureze în
societatea românească: „O, diavole, răul pizmaş neamului omenesc, cum
prelăstişi pre Grigore Vodă de omorî pre Constantin fără judecată, fără
vină nimic?” În vreme ce răufăcătorii erau chinuiţi de remuşcări, „toată
ţara plângea pre Constantin, că au pierdut un stâlp mare, care au sprijinit
toate nevoile ţării. Plângându-l şi săracii, că s-au pierdut mila,
plângându-l carii de la el au avut multă căutare, plângându-l şi păgânii şi
creştinii... Şi de la cine fu acea moarte necuvioasă? De la Grigoraşcu pe
105

care l-au făcut domn şi-au cinstit şi i-au slăvit numele, de la Stroe
Leurdeanu pre care l-au scos de două ori din moarte”.
Pentru autorul acestei scrieri istoria îşi rezolva problemele cu
ajutorul miracolelor. Chiar începutul statului feudal românesc este
rezultatul unei asemenea întâmplări uimitoare: „Însă dintâi izvodindu-se
de rumânii care s-au despărţit de la romani şi au pribegit spre
miazănoapte. Deci trecând apa Dunării, au descălecat la Turnul
Severinului; alţii în Ţara Ungurească pre apa Oltului şi pre apa Murăşului
şi pre apa Tisei ajungând şi până la Maramureş. Iar cei ce au descălecat la
Turnul Severinului s-au tins pre supt poalele muntelui până în apa
Oltului; alţii s-au pogorât pre Dunăre în jos. Şi aşa umplându-se tot locul
de ei, au venit până în marginea Nicopoei. Atunce s-au ales dintr-înşii
boierii care au fost de neam mare. Şi puseră banoveţi un neam ce le zicea
Basarabi, să le fie lor cap (adică bani mari) şi-i aşezară întâi să le fie
scaunul la Turnul Severinului, al doilea scaun s-au pogorât la Strehaia, al
treilea scaun s-au pogorât la Craiova. Şi aşa fiind, multă vreme au trecut
tot ei oblăduind acea parte de loc. Iar [...] fiind în Ţara Românească un
voevod ce l-au chemat Radul Negru-Voevod, mare herţeg de Almaş şi pre
Făgăraş, ridicatu-s-au de acolo cu toată casa lui şi cu mulţime de
noroade: rumâni papistaşi, saşi de tot feliul de oameni, pogorându-se pre
apa Dâmboviţei, început-au a face ţară nouă”.
După unii istorici, autorul (autorii) Letopiseţului Cantacuzinesc
şi-a redactat opera începând cu anii 1665-1672. N. Bălcescu atribuia
paternitatea acestei scrieri lui Tudosie, fiul lui Stoian din Tunşii. Se pare
însă că acesta a fost doar unul dintre copişti. Nicolae Iorga îl considera
drept autor pe Stoica Ludescu, sfătuitor al postelnicesei Elina, soţia lui
Constantin Cantacuzino, cel omorât în decembrie 1663. Alţi cercetături
au adus dovezi şi în favoarea unui alt autor, diacul Dumitraşcu
Dumbravici. Indiferent de numele celui care a dat prima formă acestui
text, este sigur că avea darul povestirii şi că în lipsa unor modele culte
autohtone, a adoptat un stil oral, specific secolului al XVII-lea. Astfel,
turcii sunt procleţi iar ţara „au spart-o cu domnii streini, greci
ţarigrădeni”. Radu-Vodă „au dat dosul”, fugind cu mare spaimă şi cu
capul gol, iar Mihnea ajuns domn, se dezbrăcă ca „lupul de piele de oaie”
106

şi-şi astupă urechile „ca aspida şi ca vasilicul”. Comparaţiile aparţin
repertoriului medieval, de inspiraţie bizantină: intrară „ca lupii în oi, de-i
răspândiră şi-i noroiră în Bahlui”, îl apucară ca „pre o hiară înşelătoare”,
fugind Neagoe „ca un leu”, ei se repeziră asupra lui „ca nişte dihănii
sălbatice”, i-au căzut cujma din cap şi ca” un câine s-au ascuns”, turbaţi
ca nişte „porci fără ruşine”. Asemenea cronicarilor moldoveni şi autorul
Letopiseţului Cantacuzinesc atribuie alogenilor răul care măcina ţara:
turcii sunt procleţi, aduc pieire ţării, nasc vaet şi suspin, împresoară Ţara
Românească cu datorii multe şi cu nevoi grele. Tot astfel grecii, fără
ruşine şi trufaşi, au spart ţara atunci când au ajuns domni.
Bibliografie
Texte literare
1. Cantacuzino, Stolnicul Constantin, Istoriia Ţării Româneşti, în vol. Cronicari
munteni, ed. de Mihail Gregorian, I, Bucureşti, 1961.
2. Costin, Miron, Opere, ediţie de P. P. Panaitescu, Editura Minerva, Bucureşti,
1985.
3. Neculce, Ion, Opere, ediţie de Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, Bucureşti,
19821.
4. Ureche, Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie de P. P. Panaitescu, Editura
Minerva, Bucureşti, 1987.
5. XXX, Cronicari munteni, ediţie de Mihail Gregorian, studiu introductiv de
Eugen Stănescu, 2 volume, Editura pentru Literatură, 1961.
6. XXX, Cronici Brâncoveneşti, antologie, postfaţă, glosar şi bibliografie de D.
H. Mazilu, Editura Minerva, Bucureşti, 1988.
7. XXX, Letopiseţul Cantacuzinesc, 1290-1690, Istoria Ţării Rumâneşti, ediţia
critică, Editura Academiei, 1960, de C. Grecescu şi Dan Simonescu, volumul
III, Cronicile Medievale ale României.
Texte critice
8. Cartojan, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva, Bucureşti,
1980.
9. Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
ediţia a doua, Editura Minerva, Bucureşti, 1982.
10. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, volumul I, Editura
Minerva, Bucureşti, 1990, p. 43-57
11. Negrici, Eugen, Naraţiunea în cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin,
Editura Minerva, Bucureşti, 1972
12. Piru, Al., Istoria Literaturii Române, I, Perioada Veche, ediţia a treia revăzută,
13. Istoria literaturii române, Volumul I, ediţie revăzută, Editura Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1970. 1. N. Cartojan, Istoria Literaturii Române Vechi,
postfaţa şi bibliografii de Dan Simonescu, prefaţă de Dan Zamfirescu, Editura
Minerva, Bucureşti, 1980, p. 3-151.
14. XXX, Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura
Academiei, Bucureşti, 1979
15. XXX, Dicţionarul scriitorilor români, 4 volume, Editura Fundaţiei Culturale
Române, 1995-200
107

Rezumat
INTRODUCERE
Secolul al XVII-lea consolidează istoriografia medievală
românească. După domniile înfloritoare ale lui Vasile Lupu
şi Matei Basarab, frământările politice şi criza morală
traversate de cele două Ţări Române extracarpatice
ofereau material faptic divers autorilor de cronici şi
memorii. Moldova inaugurează o serie strălucită de
cărturari care imortalizează evenimentele de la
descălecatul lui Dragoş până la instaurarea regimului
fanariot. Mai bine de patru sute de ani de istorie
autohtonă fac obiectul scrierilor lui Grigore Ureche, Miron
Costin şi Ion Neculce, care inventariază nu numai
domnitorii numeroşi ajunşi pe tronul Moldovei, ci
luminează mentalitatea unei societăţi frământate de
răutăţi interne şi externe. Istoriografia moldovenească
oferă literaturii noastre primele încercări de invenţie
artistică, consolidând arta portretului, a descrierii, şi a
naraţiunii senzaţionale.
GRIGORE URECHE (1590-1647)

Letopiseţul Ţării Moldovei a fost redactat în ultimii săi
ani de viaţă. Pentru scrierea lui autorul a studiat surse
externe şi autohtone. Manuscrisul original s-a pierdut,
textul cronicii parvenindu-ne în copii cu interpolări care
trunchiază adevărurile consemnate de autor. Valoarea
cronicii este atât documentară, cât şi literară. Ca toţi
cronicarii medievali, şi Grigore Ureche atribuie scrierii sale
o intenţie moralizatoare. De aceea, el operează o selecţie
critică a informaţiilor pe care le reţine din diverse surse.
Dintre ideile importante cărora lucrarea sa le dă expresie
artistică, reţinem: originea comună a locuitorilor din cele
trei provincii istorice, latinitatea limbii şi romanitatea
populaţiei, concepţia medievală potrivit căreia domnitorul
este alesul Divinităţii, recunoscându-i-se supremaţia şi
atitudinea antiotomană. Figura centrală a cronicii este
Ştefan cel Mare, portretul schiţat fiind realizat în tradiţia
Vieţilor paralele ale lui Plutarh. Contribuţia lui Grigore
Ureche la dezvoltarea literaturii este importntă în ceea ce
priveşte arta portretului (Ştefan cel Mare, Petru Şchiopul)
şi arta descrierii (tabloul secetei). Este de reţinut efortul
de mlădiere a limbii literare, de localizare a termenilor
străini.
MIRON COSTIN (1633-1691)

Cel mai erudit dintre cronicarii Moldovei a urmat cursurile
colegiului iezuit din Bar (Polonia), unde a dobândit
108

numeroase cunoştinţe umaniste. Opera sa, în proză şi în
versuri, este redactată în română (Înţelesul stihurilor,
cum trebuiaşte să se citească şi Viiaţa lumii, 1673,
Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă la Duca
Vodă,1675, De neamul moldovenilor, 1678) şi în
polonă (Cronica Ţării Moldovei şi a Munteniei, 1677,
Poema polonă despre Moldova şi Ţara Românească,
1684).
Letopiseţul Ţării Moldovei evocă o epocă frământată,
din anii 1595-1661. El utilizează surse scrise, străine şi
autohtone, amintirile personale şi ale contemporanilor mai
în vârstă. Cronica sa are o dublă valoare: documentară şi
artistică. Scopul declarat al autorului este să ofere o carte
de învăţătură urmaşilor. Un loc important îl ocupă domnia
lui Vasile Lupu, una dintre cele mai strălucite perioade de
sinteză culturală românească. Cronica lui Miron Costin
conţine informaţii inedite despre celelalte Ţări Româneşti
şi despre populaţiile din estul Moldovei. El expune cu
argumentele epocii teoria supremaţiei văzului asupra
celorlalte simţuri ale omului, justificându-şi plăcerea de a
relata, în detalii, perioada istorică în care trăise. Filopolon
prin educaţie şi istorie de familie, cronicarul sancţionează
pe turci şi le demască politica de uzurpare a
independenţei spirituale a Ţărilor Române. Contribuţia lui
Miron Costin la dezvoltarea literaturii se evidenţiază în
arta naraţiunii, a portretului şi a descrierii. El apelează la
un stil erudit, presărat de citate, cu informaţii şi disertaţii
savante.
ION NECULCE (1672-1745)

Existenţa lui Ion Neculce este tot atât de zbuciumată ca şi
a înaintaşilor săi, fiind marcată de alianţele de familie cu
Cantemireştii, în timpul cărora a urcat cele mai înalte
trepte ale ierarhiei nobiliare. Pentru Letopiseţul Ţării
Moldovei a apelat la surse autohtone, scrise şi orale.
Experienţa personală, consemnată în cronică, asigură
suportul informaţiei şi conferă aspectul unor memorii
redactate la final de viaţă. Şi la Ion Neculce valoarea
documentară este dublată de cea artistică.
Cronica este precedată de o antologie de 42 de povestiri
şi legende, intitulată O samă de cuvinte. Ele cuprind
legende fantastice şi istorice care readuc în prim-plan
domni şi boieri din secolele XV-XVII. Ca şi Grigore Ureche,
autorul acestei prime antologii de proză orală din
literatura română este impresionat de figura lui Ştefan cel
Mare şi a urmaşilor lui, atribuindu-le cel mai mare număr
de legende.
109

Interesul pentru anecdotă, împletirea dintre realitate şi
imaginarul fantastic, intervenţiile subiectiv-lirice,
confesiunile indiscrete şi maliţioase conferă unicitate
scrierii lui Neculce. O înclinaţie aparte pentru chipurile
celor care s-au afirmat în istoria românilor, îl impune pe
Ion Neculce drept unul dintre cei mai importanţi portretişti
ai evului mediu. Limba povestirii sale este realizată pe
baza celei oral-colocvială.
Literatura Ţării Româneşti a avut un destin similar cu cel

din Moldova. Inaugurată sub cupola credinţei ortodoxe, la
început ea a consemnat vieţi de sfinţi, pentru a oferi
ulterior pilde şi învăţături pentru uzul voievozilor. Epoca
lui Mihai Viteazul a adus în prim-plan istoriografia, în
formele tradiţionale ale Antichităţii greco-latine.
Numeroasele cronici dedicate lui Mihai Viteazul au pus în
evidenţă figura acestui erou cu aspiraţii europene şi au
luminat complicata ţesătură de interese dintre
conducătorii popoarelor Europei centrale şi sud-estice. În
secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, istoriografia
muntenească se rezuma adesea la cronicile de familie,
diversele partide boiereşti comandând scrieri menite a
demasca relele intenţii ale duşmanilor şi a le glorifica
prezenţa în vârful ierarhiei politice. Partizanatul sincer sau
comandat a conferit acestor lucrări un caracter pronunţat
artistic, encomiastic ori pamfletar. Istoriile de familie ale
Cantacuzinilor, Bălenilor, Brâncovenilor s-au datorat unor
autori care au apelat la limbajul oral şi familiar al epocii.
Pe lângă aceşti autori, în Ţara Românească s-au afirmat şi
savanţi, teologi şi istorici, prin strădania cărora s-a
încheiat traducerea şi tipărirea Bibliei de la Bucureşti în
anul 1688. Radu Greceanu şi stolnicul Constantin
Cantacuzino sunt autorii unor scrieri de înaltă ţinută
intelectuală, în care au dezbătut problemele etnogenezei
şi ale continuităţii românilor în spaţiul vechii Dacii.
Texte de studiat
1. Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei
2. Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei
3. Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei., O samă de
cuvinte
4. Letopiseţul Cantacuzinesc.
110

Întrebări
1. Prezentaţi trăsăturile istoriografiei moldoveneşti.
2. Letopiseţul lui Grigore Ureche, carte a
responsabilităţii autorului faţă de neam.
3. Grigore Ureche, povestea domniei lui Ştefan cel
Mare.
4. Contribuţia lui Grigore Ureche la dezvoltarea
literaturii române.
5. Letopiseţul lui Miron Costin, carte a responsabilităţii
autorului faţă de neam.
6. Letopiseţul lui Miron Costin, povestea unei epoci.
7. Contribuţia lui Miron Costin la dezvoltarea literaturii
române;
8. Letopiseţul lui Ion Neculce, carte a responsabilităţii
autorului faţă de neam;
9. O samă de cuvinte, prima antologie de proză orală,
pe teme istorice, din literatura română;
10. Letopiseţul lui Ion Neculce, povestea unei
epoci;
11. Contribuţia lui Ion Neculce la dezvoltarea artei
literare româneşti.
12. Prezentaţi starea istoriografiei muntene din
secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.
13. Comentaţi Letopiseţul Cantacuzinesc.
Test de evaluare 3 a
1. Prezentaţi într-un eseu de două pagini trăsăturile

4 puncte istoriografiei moldoveneşti, precizând:
 secolele de maximă înflorire,
 principalii reprezentanţi,
 titlul lucrărilor şi circulaţia lor,
 conţinutul documentar şi valoarea
artistică.
2. Comentaţi într-o jumătate de pagină tabloul
lăcustelor. Precizaţi:
 autorul,
 opera,
2 puncte  perioada în care a fost elaborat.
3. Completaţi următorul citat:
„Fost-au acest ................om nu mare la stat, mânios
şi degrabă .......................nevinovat; de multe ori la
ospeţe .............fără giudeţ. Amintrelea era ........întreg
la fire, neleneşu, şi lucrul său ştia a-l acoperi, şi unde
111

nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de ...........meşter;
2 puncte unde era nevoie însuşi se vâra ca văzându-
l ..................să nu se îndărăpteze, şi pentru aceea
rar ................de nu biruia. Şi unde-l ................alţii, nu
pierdea ................că ştiindu-se căzut jos, să
ridica ................biruitorilor.”
4. Numiţi cinci dintre personajele antologiei de

legende istorice intitulată de Ion Neculce O samă
2 puncte de cuvinte, evidenţiindu-le trăsătura morală
dominantă.
Total:
10 puncte
Test de evaluare 3 b
4 puncte 1. Comentaţi într-un eseu de două pagini starea istoriografiei
muntene din secolele XVII-XVIII.
Se acordă câte un punct pentru enumerarea corectă:
 cinci texte,
 autorii lor,
 particularităţile de conţinut,
 particularităţile de expresie artistică.
2. Completaţi citatul de mai jos, aparţinând lui Al Piru,
aşezând corect următoarele cuvinte: învăţaţi, umanistă,
encomiastic, târgoveţului, sfătoşi, invectiva, duioşie, pamflet,
polemică, naratori, literar, documentar, inferioară, răspândită,
anonimi.
„Datorită caracterului ei partizan, facţionar sau..........., deci
lipsei de obiectivitate, datorită faptului că în mare parte
aparţine unor autori............, până azi neidentificaţi cu
suficientă precizie, precum şi din cauză că a fost mai
puţin ...............prin ediţii, istoriografia Ţării Româneşti este
pe nedrept socotită ..............istoriografiei moldovene. Dacă
din punct de vedere .............se poate într-adevăr conferi un
merit mai mare cronicarilor moldoveni, din punct de
vedere ...............cronicarii munteni nu sunt cu nimic mai
prejos, deşi altfel decât fraţii lor. Moldovenii sunt îndeosebi
buni .............şi portretişti, muntenii au vervă .........şi
imaginaţie plastică în............ Moldovenii au amărăciune,
umor, ironie, sau..............., muntenii cultivă văietătura,
sarcasmul, .........., imprecaţia. Moldovenii sunt
cumpăniţi, .................., simpli în formele oralităţii populare,
3 puncte muntenii dimpotrivă sunt impenitenţi, precipitaţi,
întortocheaţi, folosind în locul vorbirii ţărăneşti, domoale,
moldovene, limbajul .......................şi chiar al mahalagiului
112

bucureştean. Moldovenii prin Miron Costin şi D. Cantemir
se ridică prin educaţie până la concepţia....................., dar şi
muntenii prin Radu Greceanu şi Constantin Cantacuzino fac
figură de ..............umanişti, ultimul, întocmai ca Dimitrie
Cantemir, marcând trecerea de la cronică la istorie.”
1 punct 3. Numiţi prima cronică în limba română din Ţara

Românească.
2 puncte 4. Prezentaţi în cinci rânduri legenda despre întemeierea

statului feudal românesc inserată în „Letopiseţul
Total: Cantacuzinesc”.
10 puncte
113
IV. Dimitrie Cantemir
(1673-1723)
La împlinirea a trei sute de ani de la naşterea lui Dimitrie

Cantemir, unul dintre urmaşii săi în cultura română contemporană,
Constantin Noica, îi închina eseul Memoriu către cel de sus sau Modelul
Cantemir1. Se evidenţiau cu acest prilej raporturile marelui cărturar cu
neamul său, înfierat în Descriptio Moldaviae pentru absenţa
preocupărilor cărturăreşti, şi de care în final de viaţă se disociase,
atribuindu-şi o origine fantezistă.2 Adesea nemulţumit de supuşii lui,
domnitorul efemer al Moldovei3 îşi criticase până şi limba maternă,
săracă în termeni abstracţi şi cu o topică care menaja gândirea leneşă. El
credea a descoperi astfel firea unui neam care, în afară de dreapta
credinţă şi de ospitalitate, era înrobit de vicii şi defecte morale, precum:
lene, beţie şi iuţime.
Cu toate că la sfârşitul vieţii, supărat pe ai săi, Dimitrie Cantemir
reneagă vechea familie de răzeşi de pe malurile Prutului a tatălui şi îşi
inventează origini asiatice, proclamându-se descendent al lui Timur
Lenk, în opinia lui Constantin Noica el reprezintă, prin întreaga sa operă,
modelul omului de cultură român. Aflată la răscrucea marilor împărăţii,
vii sau moarte, creaţia sa este o sinteză originală de ştiinţe şi arte, de
expresii artistice orientale şi occidentale. Domeniile de activitate
1
Constantin Noica, Modelul Cantemir în Cultura noastră, sau Memoriu către cel de sus
asupra situaţiei spiritului în cele trei ţări româneşti şi traducerea în limba engleză de
Bogdan Ştefănescu, Editura Atena, 1995.
2
Voltaire replica maliţios lui Antioh, fiul lui Dimitrie Cantemir că se aştepta ca neamul
lor să fie mai degrabă urmaş al lui Pericle şi nicidecum al lui Tamerlan; aluzie la ţinuta
intelectuală occidentală a Cantemireştilor, în opoziţie cu barbaria asiatică a tătarilor.
3
Dimitrie Cantemir a domnit de două ori în Moldova: câteva săptămâni, după moartea
tatălui său, în anul 1691, şi alte 11 luni între noiembrie 1710 şi august 1711.
DIMITRIE CANTEMIR

creatoare în care se afirmă prinţul savant îi ilustrează polihistorismul,
variantă răsăriteană a ceea ce, peste numai câteva decenii de la dispariţia
sa, se va defini drept enciclopedism raţionalist şi iluminist în Occident.
În opinia lui C. Noica, polihistorismul s-a înfăţişat în cultura
noastră în trei ipostaze: creator, ca în cazul lui Dimitrie Cantemir, B. P.
Haşdeu, Mircea Eliade, lăutărism a toate stimulator, ca în cazul lui Nae
Ionescu şi Nichifor Crainic, antilăutărism a toate negator, ilustrat de Emil
Cioran sau Alexandru Elian. Dimitrie Cantemir, polihistorul creator, este
o personalitate simbol a românimii de la sfârşitul evului mediu, legată
sufleteşte de geografia natală şi de istoria străveche, în ciuda afirmaţiilor
incriminatoare cu privire la caracterul neamului său şi a disocierilor de
locul naşterii. De altfel, peste aproape două sute de ani, la începutul
veacului al XX-lea, reproşurile lui Dimitrie Cantemir adresate alor săi îşi
demonstrau valabilitatea. Românii apăreau în faţa străinilor cu aceleaşi
calităţi şi defecte morale înfierate de exigentul lor domn, cu secole în
urmă. Astfel, obligat a-şi recunoaşte neputinţa în a-i mobiliza şi
responsabiliza pe români, unul dintre francezii, care i-a cunoscut şi le-a
scuzat defectele, nota cu resemnare că: „nous sommes ici aux Portes de
l’Orient où tout est pris à la légère”1.
C. Noica recunoaştea, în eseul citat, că „noi, românii, peticim
gândirea tot timpul”. Iar dacă, prin absurd, România ar dispărea de pe
harta lumii, nu s-ar pierde nici o pagină din istoria ei culturală, deoarece
pe Dimitrie Cantemir şi l-ar disputa ruşii şi turcii, pe Constantin
Brâncuşi, americanii, pe Emil Cioran, francezii. Ceea ce nu ar putea fi
reclamat de alţii ar fi limba, de obârşie latină, supravieţuitoare în mod
miraculos într-un spaţiu slav şi ortodox. Născut în ziua de Sfântul
Dumitru, 26 octombrie 1673, în familia lui Constantin Cantemir2,
Dimitrie studiază în ţară cu Ieremia Cacavelas, cărturar format în şcolile
1
Trad. din fr. “suntem aici la Porţile Orientului, unde totul este privit cu superfi-
cialitate.”
2
Constantin Cantemir, 1612-1691, a avut origini modeste. Răzeş din ţinutul Fălciului,
ţinut aflat pe malurile Prutului în judeţul Vaslui, el a ajuns domn al Moldovei între anii
1685-1691, cu ajutorul lui Şerban Cantacuzino, fost voievod în Ţara Românească.
DIMITRIE CANTEMIR

Europei centrale, din Lipsca şi Viena, iar între 1688-1691, la Academia
Patriarhală Ortodoxă din Constantinopole, unde a fost remarcat de către
unul dintre marii profesori ai acestei instituţii, Ilie Miniat. Copilăria,
adolescenţa şi prima tinereţe şi-a petrecut-o la Constantinopole, unde
ajunge să fie închis de către turci1. După o scurtă domnie în adolescenţă,
recucereşte tronul Moldovei, abia în 1710, hotărât să se alieze cu ruşii, în
dauna Porţii Otomane. Planul său a fost zădărnicit după înfrângerea de la
Stănileşti, fiind obligat a se exila până la sfârşitul vieţii în Rusia. Câţiva
ani mai târziu, rămâne singur la curtea ţarului: suita numeroasă de boieri
moldoveni revine în ţinuturile natale iar soţia, Casandra, fiica lui Şerban
Cantacuzino, îşi găseşte sfârşitul. Boierii moldoveni, care nu se
adaptaseră spaţiului slav, reuşesc după mai mulţi ani de peregrinare să se
reîntoarcă acasă, reproşându-i principelui exilat autoritaritatea, lipsa de
înţelegere şi ambiţiile nemăsurate. Ascensiunea lui Dimitrie Cantemir în
ierarhia aristocraţiei ţariste a fost anevoioasă şi înceată. Abia cu patru ani
înainte de a-şi găsi sfârşitul, în 1719, el a devenit sfetnicul lui Petru I. În
plină efervescenţă creatoare şi ştiinţifică, la numai 50 de ani, se stinge din
viaţă. Rămăşiţele lumeşti au fost mai întâi înhumate în Rusia şi aduse în
anul 1935 la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
Dimitrie Cantemir a avut o viaţă de aventură militară şi
intelectuală, asemenea personalităţilor europene din secolele al XVII-lea şi
al XVIII-lea. Implicat în comploturi politice periculoase vizând atât
destinele Ţărilor Române cât şi al altor ţări ale Europei centrale şi de sud,
el a dovedit multă iscusinţă diplomatică şi aptitudinea de a dialoga cu
elitele intelectuale şi politice ale timpului. Iată portretul schiţat de un
contemporan, care îşi mărturisea încântarea de a-l fi cunoscut: „Acest
domnitor era mic de statură, cu trupul şlefuit în chip delicat, bărbat
frumos, grav şi cu înfăţişare aşa de plăcută, cum n-am văzut niciodată în
viaţa mea. Era politicos, afabil, cu conversaţie blândă, politicoasă,
1
Dimitrie este încarcerat în 1704, în urma uneltirilor lui Constantin Brâncoveanu la
Poarta Otomană. Acest eveniment din viaţa sa este subiectul principal al romanului
alegoric, Istoria Ieroglifică.
DIMITRIE CANTEMIR

curgătoare, vorbind latineşte în chip ales, ceea ce era foarte plăcut pentru
cei ce vorbesc această limbă şi care aveau bucuria de a se întreţine cu
acest principe”.
Peste veacuri, G. Călinescu, îi face un portret memorabil: „Figura
lui, umbrită până azi, e a unui om superior. Voievod luminat, ambiţios şi
blazat, om de lume şi ascet de bibliotecă, intrigant şi solitar, mânuitor de
oameni şi mizantrop, iubitor de Moldova lui după care tânjeşte şi
aventurier, cântăreţ în tambură ţarigrădean, academician berlinez, prinţ
rus, cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da
lumea, Dimitrie Cantemir este Lorenzo de Medici al nostru”1.
Principalele lucrări ale lui Dimitrie Cantemir sunt:
1. Divanul sau Gâlceava Înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul
Sufletului cu Trupul, eseu de morală, în limbile română şi greacă,
2. Sacro-Sanctae scientiae indepingibilis imago2, eseu de
metafizică, în limba latină,
3. Compendiolum universae logices institutionis3, tratat de logică, în
limba latină,
4. Ioannis Baptistae van Helmut physices universalis doctrina 4,
culegere de texte de fizică referitoare la originea naturii, în limba
latină,
5. Tarifu ilmi musiki ala veghi maksus5, tratat de muzică turcă,
6. Istoria ieroglifică, roman politic şi alegoric,
7. Monarchiarum physica examinatio6, lucrare de diplomaţie, în
latină,
8. Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae7, descriere
geografică şi istorică, în latină,
1
G. Călinescu, op. cit., p. 42.
2
Trad. din lat. Imaginea cu neputinţă de zugrăvit a ştiinţei sacre.
3
Trad. din lat. Compendiul sistemului logicii universale.
4
Trad. din lat. Doctrina de fizică universală a lui Johan B. van Helmont.
5
Trad. din tc. Explicarea muzicii teoretice pe scurt.
6
Trad. din lat. Examinarea monarhiilor pe temeiul legilor fizice.
7
Trad. din lat. Descrierea statului Moldovei din antichitate până astăzi.
DIMITRIE CANTEMIR

9. Incrementa atque decrementa Aulae Otomanicae,1 tratat de istorie
în limba latină,
10. Vita Constantini Cantemyrii cognomeno senis, Moldaviae
principis2, o istorie şi genealogie de familie, în latină,
11. Minunata revoluţie a dreptăţii lui Dumnezeu asupra familiei
vestiţilor Cantacuzini din Ţara Românească şi a Brâncovenilor,
memorial istorico-politic, scris în limba rusă,
12. Loca obscura in Cathehisi quae ab anonymo authore slaveno
idiomate et Pervoe ucenie otrokom intitulata est dilucidata autore
Demetrio Cantemirio3, lucrare religioasă, în latină,
13. Curanus. Kniga sistema ili sostoianie muhamedanskaia religii 4,
lucrare de teologie care ia în discuţie profeţia, în rusă;
14. Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, un tratat de istorie a
românilor, neterminat, scris iniţial la cererea Academiei din
Berlin sub forma unui compendiu în latină.
Aşadar, în limba română, Dimitrie Cantemir a redactat trei lucrări, în
diverse domenii literar-ştiinţifice: Divanul sau Gâlceava Înţeleptului cu
Lumea, tratat de morală publicat în tinereţe, 1698, dintr-o firească dorinţă
de a egala prin eleganţă şi măiestrie tipăriturile din Ţara Românească,
Istoria ieroglifică, roman politic şi alegoric, din 1705, rămas în ma-
nuscris, şi Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, tratat de istorie
românească. La tezaurul acestor lucrări se pot adăuga cele pe teme ro-
mâneşti: Descriptio Moldaviae, Vita Constantini Cantemyrii, redactate în
latină, şi Minunata revoluţie a dreptăţii lui Dumnezeu, elaborată în rusă.
Asemenea stolnicului Constantin Cantacuzino, Miron Costin, Varlaam,
Dosoftei, Antim Ivireanu5, personalităţi române de la sfârşitul de secol al
1
Trad. din lat. Creşterea şi descreşterea Porţii Otomane.
2
Trad. din lat. Viaţa lui Constantin Cantemir, supranumit cel Bătrân, domnul Moldovei.
3
Trad. din lat. Locuri obscure în Catehismul publicat de un autor anonim în limba
slavă şi intitulat Pervoe ucenie otrokom, lămurite de principele Dimitrie Cantemir.
4
Trad. din rusă Coranul.Carte despre sistemul sau întocmirea religiei mahomedane.
5
Cei enumeraţi mai sus au avut un sfârşit dramatic: Varlaam a fost obligat să se retragă
la mănăstirea Secu, după moartea domnitorului Vasile Lupu, Miron Costin a fost omorât
din ordinul domnitorului Constantin Cantemir în anul 1691, Dosoftei s-a autoexilat în
Polonia, unde şi-a găsit sfârşitul, Antim Ivireanu a fost omorât din ordinul turcilor în
DIMITRIE CANTEMIR

XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir are
destinul specific aristocratului cărturar, care doreşte să-şi ridice propriul
neam la înălţimea aspiraţiilor sale. Militar şi diplomat iscusit, intelectual
rafinat, mistuit de patima cunoaşterii şi cetăţean al unei utopice republici
universale culturale, el şi-a petrecut din cei cincizeci de ani doar 16 ani
printre români, trăind 22 de ani la Constantinopole şi 12 ani în Rusia.
Divanul
sau Gâlceava Înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul Sufletului cu Trupul
(prezentare generală)
Elaborată şi publicată în anul 1698, în două versiuni, română şi
greacă, această scriere de tinereţe aparţine literaturii de idei. Alături de
răspunsul lui Miron Costin1 adresat unor istorici străini, contemporani,
care denigraseră originea poporului şi a limbii noastre, tratatul de morală
al lui Cantemir se încadrează în tradiţia direcţiei iaugurate de Învăţăturile
lui Neagoe Basarab, 1520, şi Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc
al lui Varlaam, 1645.
Carte de măiestrie tipografică, Divanul cuprinde trei prefeţe, trei
cărţi, scările (cuprins) aferente şi un cuvânt al tipografilor. Primul Cuvânt
înainte aduce laudă domnitorului, Antioh Cantemir, din bunăvoinţa
căruia se tipărise lucrarea, Cuvântul către cititori prezintă obiectivele şi
scopul volumului, Cuvântul lui Ieremias Cacavelas, laudă calităţile
intelectuale ale discipolului său.
Lucrarea este alcătuită din trei cărţi: dialogul Înţeleptului cu
Lumea, o antologie alcătuită din 85 de maxime utilizate în Cartea I şi
traducerea unor maxime din cartea lui Andreas Wissowatius, Stimuli
virtutum, fraena peccatorum2. În finalul volumului sunt adunate Scările
(cuprinsul) celor trei cărţi şi Cuvântul tipografilor.
1716.
1
Miron Costin, De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor, manuscris
elaborat între anii 1686-1691.
2
Andreas Wissowatius, Stimuli virtutum, fraena peccatorum, Amsterdam, 1682.
DIMITRIE CANTEMIR

Autorul, care poartă masca Înţeleptului, consideră că viaţa are drept scop
împlinirea fiinţei umane, desăvârşirea personală, armonia, pacea şi
ordinea: „Până nu-ţi vei face trupul vas, sufletul aur şi lumea aceasta foc,
şi nu vei fierbe astfel laolaltă sufletul cu trupul în flacăra acestei vieţi,
mântuire nu vei avea”1.
Cartea I, o adevărată dramă de idei2, pune faţă în faţă concepţia
profană a Lumii despre viaţă cu aceea teologic-isihastă a Înţeleptului.
Grădină ale cărei flori sunt oamenii şi tezaur lăsat lor spre păstrare,
Lumea este împodobită cu multe frumuseţi, precum: norocul, bogăţia,
virtuţile, bunătatea şi odihna. Cel mai adesea oamenii nu îi descoperă
esenţa, fiind copleşiţi de aparenţele ei înşelătoare. Ea le pare trecătoare şi
plină de păcate: ambiţie, poftă, lăcomie, sărăcie, invidie, fratricid. Toate
aceste rele, la care se mai pot alătura şi nechibzuinţă în mâncare, băutură,
desfrânare le provoacă oamenilor multă suferinţă. Devenită o temniţă şi
moarte a sufletului, în ciuda dulceţii ei amăgitoare, Lumea ajunge să fie
considerată, în mod greşit, mai rea decât tâlharii. Concluzia disputei
dintre personaje este că Dumnezeu nu a lăsat ca omul să fie rob, ci stăpân
în lume, cu dreptul de a-i porunci şi de a o stăpâni cu înţelepciune.
Lumea lui Cantemir seamănă în foarte multe privinţe cu Stultitia3
lui Erasmus. Ea se adresează Înţeleptului în maniera lejeră a romanelor
populare din epocă: „O, nebunule şi deşertule de minte, zburatule de
minte. O, blestematule, ticăitule şi nemică cunoscătoriule!”
1
Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava Înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul
Sufletului cu Trupul, text stabilit, traducerea versiunii greceşti, comentarii şi glosar de
Virgil Cândea, postfaţă şi bibliografie de Alexandru Duţu, Editura Minerva, Bucureşti,
1990, p. 126.
2
Elvira Sorohan, Introducere în istoria literaturii române, Editura Universităţii
Al. I. Cuza, Iaşi, p. 283.
3
Erasmus, Moriae Encomium-Laus Stultitiae (Elogiul nebuniei), lucrare scrisă în 1509,
şi considerată o glumă plină de voioşie. Ca formă, lucrarea este o declamatio grecească,
şi ca spirit, o reactualizare a operei latine a lui Lucian. Nebunia, precizează savantul
renascentist, ar fi un mod de viaţă. Atunci când are chipul trufiei, deşertăciunii şi
dorinţei de renume, ea este resortul a tot ceea ce contează în viaţă drept nobil şi deşert.
Nebunia este salutară, ca singura înţelepciune posibilă a lumii, şi ridicolă atunci când se
mistifică pe sine însăşi. În acest al doilea caz, nebunia e înţelepciune, în timp ce
înţelepciunea, nebunie.
DIMITRIE CANTEMIR

Cartea a doua este un monolog alcătuit din dictoane, apoftegme
morale, versete şi proverbe biblice care susţin concepţia despre viaţă a
Înţeleptului. Asemenea unui judecător, el completează cu sentinţe celebre
cele afirmate în dialogul cu Lumea, pentru a-i corecta semeţia şi a-i
reaminti misiunea, cu care a fost învestită de Divinitate.
Dimitrie Cantemir atribuie Înţeleptului concepţia oficială despre
morală a Bisericii, cea care ar fi dorit să se afle la baza propriilor decizii
şi acte. Între cele 85 de sentinţe ale cărţii, care propun un comportament
ideal al omului din acele vremuri, reţinem: „Norocul în lume nu aduce
fericire”, „Cel bogat în lume este sărac şi orb”, „Frumuseţea lumii să nu
o poftească inima ta”, „Nu vei întâlni în lume bunătate şi odihnă”.
Istoria ieroglifică
în douăsprezece părţi împărţită aşijderea cu 760 de sentenţii frumos
împodobită, la începătura cu scară a numerelor dezvăluitoare, iară
la sfârşit cu a numerelor străine tâlcuitoare
Dimitrie Cantemir inaugurează cu această carte seria istoriilor

secrete şi anecdotice în literatura noastră1. Roman alegoric şi cronică a
unei perioade din tinereţea aventuroasă a autorului, Istoria ieroglifică 2
(cunoscută şi sub numele de Hieroglifica) a fost scrisă în anul 1705 şi
tipărită postum, în 1883. Ascunsă cititorilor aproape două secole, ea
ajunge să fie confundată, în biografiile cărturarului redactate de fiul său
după 1732, cu un manuscris de câteva zeci de pagini, intitulat
Uimitoarele revoluţii ale dreptei răzbunări a lui Dumnezeu asupra
familiei Brâncoveanu şi a Cantacuzinilor, vestiţi în Valahia.
Valoarea literară a Istoriei ieroglifice, izvorâtă din istoria trăită şi
asumată de autorul narator, a fost remarcată şi demonstrată, printre alţii,
de: Nicolae Iorga, Sextil Puşcariu, G. Călinescu, Al. Piru3, Elvira
1
Procopiu din Cesareea, istoric bizantin din secolul al VI-lea după H, secretar al
generalului Belizarie, a criticat regimul autoritar al lui Justinian în lucrarea Istoria secretă.
Intr-o altă lucrare, Despre edificii, el oferă informaţii despre populaţiile din Dacia.
2
Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ediţie de P. P. Panaitescu şi Ion Verdeş, vol. I-II,
Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964.
3
Acum beneficiem de numeroase ediţii ale romanului şi de multe interpretări, printre
care: Elvira Sorohan, Cantemir în cartea hieroglifelor, Manuela Tănăsescu, Despre
Sorohan. Modelele autorului, în ceea ce priveşte forma alegorică şi
ordinea fantezistă a evenimentelor, se regăsesc în fabulele lui Esop,
Etiopica lui Heliodor şi romanele popular-medievale, precum Fiziologul
şi Roman de Renart. Ideile filozofice şi artistice risipite generos în
paginile acestei scrieri aparţin atât Renaşterii afirmate cu două secole mai
devreme în Occident cât şi iluminismului.
La începutul secolului al XVIII-lea, raporturile monarhului cu
supuşii deveneau mai transparente şi interesele economice impuneau o
mai largă circulaţie a oamenilor şi a mărfurilor. Din perspectiva noii
orânduiri, lupta pentru putere căpăta aproape un aspect democratic. În
romanul lui D. Cantemir, ea polarizează energiile, mai ales oratorice, ale
personajelor principale şi corectează acţiunea represivă a unor despoţi
care, după ce urmăresc, prind şi închid pe Inorog, îl eliberează şi îl
răsplătesc cu generozitate. Din când în când, prudenţa îi îndemna pe cei
care ţeseau istoria Ţărilor Române ca, oricât de învrăjbiţi ar fi fost unii
contra altora, să se reconciliaze, recunoscându-şi greşelile şi abuzul de
putere. Uriaşa risipă de cunoştinţe şi de emoţii a personajelor principale
le dezvăluie de fapt adevăratele caractere.
Romanul are o structură compoziţională savantă: naraţiunea
propriu-zisă este precedată de două prefeţe, Izvoditoriul cetitoriului,
sănătate1 şi Iarăşi către cetitoriu, şi de un cuprins menit a descifra
enigma ieroglifelor, intitulat Scara numerelor şi a cuvintelor străine
tâlcuitoare. La sfârşitul romanului, autorul adaugă un nou cuvânt către
cititor, Iarăşi către cetitori şi o nouă Scară a numerelor şi cuvintelor
ieroglificeşti tâlcuitoare.
Titlul romanului, Istoriia ieroglifică, adevărată, pentru lucrurile
carile între două mari şi vestite a Leului şi a Vulturului monarhii s-au
tâmplat şi prin vremiea a 1700 ani, de vrednicie a să crede scriitoriu,
foarte pre amănuntul însămnată, carile prin tot cursul vremii aceiia între
vii au fost, de vârstă la 3100 de ani fiind, când sfârşitul începutei sale
Istoria ieroglifică, Doina Curticăpeanu, Orizonturile vieţii în literatura veche
românească.
1
Este fapt un Cuvânt al autorului.
istorii videa s-au învrednicit, avertizează asupra conţinutului
autobiografic şi asupra temei principale: rivalitatea dintre două mari case
voievodale. Naraţiunea, alcătuită din 12 părţi, după modelul epopeilor
antice, este împănată cu povestiri moralizatoar şi 760 de sentinţe. Ea nu
respectă succesiunea cronologică a întâmplărilor 1, autorul inaugurând
romanul cu mijlocul naraţiunii. Începutul naraţiunii este plasat abia în
capitolul al şaselea. Evenimentele au mai multe semnificaţii: biografic-
istorice, când redau lupta pentru adevăr istoric şi putere politică, şi
imaginar-artistice, când reconstruiesc societatea românească de sub
dominaţia Porţii Otomane, în centrul căreia se mişcă o nobilime în care
impostori ambiţioşi îndepărtează şi umilesc pe oamenii virtuoşi.
Roman autobiografic şi alegoric, Istoria ieroglifică relatează
câteva evenimente politice de la începutul secolului al XVIII-lea:
mazilirea lui Duca-Vodă din Moldova şi numirea lui Mihail Racoviţă ca
domn. Adunarea electivă urma să întărească o decizie, cumpărată deja cu
bani de la funcţionarii Porţii Otomane de către C. Brâncoveanu. Probabil
că, din aceste considerente, autorulplasează acţiunea romanului într-un
timp fabulos: „Mai denainte decât temeliile Vavilonului a să zidi şi
Semiramis într-ânsul raiul spânzurat (cel ce din şepte ale lumii minuni
unul ieste) a sădi şi Evfrathul între ale Asii ape vestitul prin uleţe-i a-i
porni, între creierii Leului şi tâmplele Vulturului vivor de chitele şi
holbură de socotele ca aceasta să scorni. Leul dară de pre pământ [...] şi
Vulturul din văzduh [...] aşe să cunoscură, precum mai tari, mai iuţi şi
mai putincioasă dihanie decât dânşii alta a fi să nu poată”2.
În primele capitole, personajele poartă un dialog interminabil în
adunarea electivă a Divanurilor reunite ale Ţărilor Române şi se
autocaracterizeză prin monologuri presărate cu lamentaţii, bocete,
blesteme. Cel mai adesea, discursurile politice individualizează caractere
şi ascund adevăratele sentimente. Ele apără, rememorează evenimente,
1
Istoria etiopicească a lui Heliodor utilizase schema narativă in medias res, mijlocul
istoriei la început şi începutul la mijloc.
2
Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, postfaţă de Elvira Sorohan, Editura Junimea,
Iaşi, 1988, p. 1.
analizează situaţii social-politice, şi în marea lor majoritate, disimulează
adevăratele opinii. Vulpea, Corbul, Brehnacea, Hameleonul, Lupul îşi
etalează prin desele lor intervenţii elocinţa, gradul de inteligenţă politică,
versatilitatea sau demnitatea. Vidra, domnul dezmoştenit, este atacat de
foştii sfetnici, Bâtlanul şi Brebul, care acum îi denunţă abuzurile şi
neputinţa. Brehnacea1, Vidra şi Papagaia2 apelează la stilul înalt, încărcat
de maxime şi sentinţe savante, pentru că ei „au ars multe lumânări cu
cetitul cărţilor”. Prin discursurile Corbului şi ale Struţocămilei naratorul
parodiază deficienţe mintale şi de comportament. Caracterul moralizator
al romanului, conferit de cele 760 de maxime ce împănează naraţiunea şi
dialogul, fac dovada cunoştinţelor vorbitorilor. Ca în O mie şi una de
nopţi, pentru a amâna deznodământul previzibil al reuniunii, oratorii
apelează la poveşti pilduitoare: Lupul şi armăsarul, Lupul şi câinele,
Pescarul ajuns împărat, Dulful şi corăbierul.
Ca istorie a unor evenimente la care Inorogul, alter ego al
autorului, a fost implicat în anii 1703-1705, romanul evocă rivalitatea
fratricidă dintre Ţările Române, competiţia pentru putere dintre
Brâncoveni şi Cantacuzini. Naratorul, deghizat în Inorog, este victima
uneltirilor Corbului (Constantin Brâncoveanu), care sprijinise urcarea pe
tronul Moldovei a Vidrei (Duca-Vodă) şi a Struţocămilei (Mihai
Racoviţă). Domnitorul Ţării Româneşti este obligat a recunoaşte, în cele
din urmă, că a greşit în alegerea sa. El cheamă în taină pe Lup (Bogdan
Hatmanul)şi îi cere să medieze împăcarea cu Filul şi Inorogul. Finalul
romanului este fericit şi reinstaurează echilibrul politic în Moldova: Filul
(Antioh Cantemir) devine domn, iar Inorogul (Dimitrie Cantemir) este
eliberat din închisoarea unde îl aruncase invidia fostului prieten,
Hameleonul (Scarlat Ruset).
Destinul Inorogului sugerează, în plan metafizic, conflictul
omului superior cu lumea. Animal mitologic 3, dăruit cu frumuseţe fizică
1
Brehnacea sau bufniţa este masca Stolnicului Constantin Cantacuzino.
2
Papagaia este masca pentru reprezentantul papal.
3
În literatura universală, cel mai cunoscut personaj-inorog este calul lui Alexandru
Macedon, Ducipal. Ca animal fantastic, inorogul a fost consemnat în Fiziolog, se pare
că sub influenţa Legendei potopului. Conform acestei legende, acest animal uriaş,
neavând loc în corabia lui Noe, pentru a se salva de furia apelor înotase pe lângă
şi înţelepciune, Inorogul obligă chiar pe duşmani a-i recunoaşte calităţile.
Hameleonul (Scarlat Ruset), prietenul invidios şi trădător, îl descrie
astfel: „vios, vlăgos, ghizdav şi frumos/ Ca soarele de luminos/ Ca luna
de arătos/ Şi ca omătul de albicios ieste./Ochii şoimului/ Pieptul leului/
Faţa trandafirului/ Fruntea iasiminului/ Gura bujorului/ Dinţii
lăcrămioarelor/ Grumadzii păunului/ Sprâncenele corbului/ Părul
sobolulu/ Mânule ca aripile/ Degetele ca radzele/ Mijlocul pardosului/
Statul chiparosului/ Peliţa cacumului/ Unghele inorogului/ Glasul
bubocului/ Şi vârtutea colunului are”1. Chiar şi atunci când Râsul (Mihai
Ruset) propune vânarea şi închiderea Inorogului, el îi adresează implicit
un elogiu: „Carile, la mână cădzind, într-o ogradă încongiurată cu apă
lată îl vom închide şi la loc îngust şi strâmpt îl vom trimite. Unde el la
loc slobod şi la câmp larg a trăi deprins fiind, de năcaz, în curândă vreme
în melianholie, din melianholie în buhăbie, din buhăbie în slăbiciune, din
slăbiciune în boală şi, în sfârşitul tuturor, din boală în moarte va cădea, şi
aşea, de tot numele din izvodul vieţii să va şterge”2.
Retras în simceaua unui munte foarte înalt unde jigăniile
umblătoare şi păsările zburătoare nu puteau ajunge, Inorogul duce o
adevărată viaţă de pustnic, sub umbra deasă a pomilor, bucurându-se „de
ape dulci şi răci curătoare, ierbi şi păşuni în fel de fel crescătoare şi pomi
cu livedzi de toată poama roditoare şi grădini cu flori în tot chipul de
frumoase şi de tot mirosul mângâios purtătoare era” 3. Vânarea şi
prinderea lui oferă autorului prilejul să descrie un tablou în proză ritmată
al stingerii lumii. El împrumută forma incantatorie a blestemului, în
acord cu durerea tânărului trădat şi condamnat pe nedrept: „Munţi,
crăpaţi, copaci, vă despicaţi, petri, vă fărâmaţi! Asupra lucrului ce s-au
făcut plângă piatra cu izvoară, munţii puhoaie pogoară, lăcaşele
Ionorogului, păşunele, grădinele, cernească-să, pălească-să, veştejească-să,
nu înflorească, nu înverzească, nici să odrăslească şi pre domnul lor cu
aceasta. Ca animal mitologic, el a inspirat în literatura noastră mai mulţi autori, din
epoca medievală până în zilele noastre. Este prezent în Învăţăturile lui Neagoe Basarab,
în Varlaam şi Ioasaf, în Alexandria, iar în contemporaneitate în poeziile lui Lucian
Blaga şi Cezar Baltag.
1
Dimitrie Cantemir, op.cit., p. 314.
2
Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 203.
3
Op. cit., p. 243.
jele, pre stăpânul lor negrele, suspinând, tânguind, nencetat să
pomenească. Ochiuri de cucoară, voi, limpezi izvoară, a izvorî vă
părăsiţi, şi-n amar vă primeniţi [...]. Clătească-se ceriul, tremure
pământul, aerul trăsnet, nuârii plesnet, potop de holbură, întunerec de
negură vântul să aducă. Soarele zimţii să-şi reteze, luna, siindu-se, să se
ruşineze, stelele nu scânteieze, nici Galatea să nu lumineze”1.
Povestitorul inserează în roman şaisprezece scrisori. În tradiţie
balcanică, ele conţin ordine, pârăsc sau scuză anumite gesturi. Scrisorile
trimise la Munţii Grumadzii Boului (Ţarigrad) conţin promisiuni de
mituire pentru obţinerea unor avantaje: „toată vita grasă şi toată carnea
săoasă domnului şi stăpânului mie în mâncare şi în tot sângele cald şi
săţios în băutură să se dea”. Căsătoria dintre Mreană şi Vidră este de fapt
o alianţă politică între cele două ţări, consemnată epistolar drept o urcare
„din baltă şi din tină”. Epistola trimisă la Poarta Otomană, în care sunt
pârăţi cei doi fraţi Cantemireşti, Antioh şi Dimitrie, avertizează asupra
pericolului de a-i învesti cu putere politică: „marea nu de altă, ce de vânt
îşi schimbă, vântul vivor, vivorul holbură, holbura furtună, furtuna valuri,
valurile primejdie vaselor şi peirea celor din vase aduce”. Scrisoarea
dregătorilor din Ţara Jivinelor trimisă Corbului, o mare şi „lăcrămoasă
jalobă”, reclamă domnia lui Duca-Vodă, schiţând un tablou al sărăciei şi
nefericirii din ţară: „cu tirania ce face şi cu lăcomia ce lucreadză, nu numai
oile în munţi şi în păduri au împrăştiat, nu numai caprile prin văi şi prin
vârtopi au izgonit, nu numai boii, vacile şi hergheliile cu foc şi cu fier au
ars, nu numai găinile de pene şi puii de tuleiie au zmult şi le-au dzăcut, ci
acmu şi soldzii peştelui să radză şi să-l vâneze pe subt gheaţa va”.
Scrisoarea Inorogului adresată Cucoşului Evropei, ambasadorul Franţei
la Constantinopole, conţine o pledoarie pentru prietenie: „Vechiului şi
neclătitului priietin, Cucoşului Evropesc, Inorogul de crivăţ sănătate
dzice. Nevoieşiia lucrurilor tâmplătoare între muritori îndămânarea au
scornit, îndămânarea din cea înainte mărgătoare simbathie vine,
simbathiia fiica asemănării ieste şi din dragoste se naşte, dragostea
1
Op. cit., p. 367.
priinţa întemeiadză şi bunăvoinţa ţine necurmată (ieste dară priiete-
şugului între muritori lucru prea minunat, de vreme ce cu chipul carile
mai denainte nici cunoştinţă, nici de dânsul vreo ştiinţă au avut, pre acela
din strein al său şi hiriş îl face, în scurt, alt el într-altul în sine ieste,
trăieşte şi vieţuieşte). Tot dară prieteşugul în lineşte agonisit nedejde
pune că în tulburate şi în potrivnice tâmplări de agiutorinţă şi împreună
pătimaş să-i fie [...]. Deci supt acoperământul dragostei tale, aciuându-
mă, voi rămânea, ca şi eu, în vreme ce fortuna îmi va sluji, răsplătire,
precum voi putea să fac, datoriu să fiu”1.
Alături de discursuri, parabole, sentinţe şi scrisori, Dimitrie
Cantemir apelează la preziceri şi devinaţie. Povestea visului
Hameleonului (Scarlat Ruset) şi multiplele lui interpretări au rolul de a
ilustra frământările sufleteşti ale unui personaj invidios, care îşi trădează
prietenul. În vis, o salamandră sfătuieşte pe Hameleon să-şi potolească
foamea, cu ouă de şarpe. Puii care ies din acestea îl devorează pe
sărmanul Hameleon. Trezit din somn, el încearcă să descopere
semnificaţia visului şi cere părerea apropiaţilor: Inorogul, Şoimul, dulăii
şi ogarii, Molia. Răspunsurile primite nu-l împiedică să persevereze în
trădare, invidia şi lăcomia fiind mărcile morale ale destinului său.
Romanul cuprinde şi biografia alegorică a Cantemireştilor,
autorul aducând un omagiu tătălui, leu între stele, aflat sub masca unui
animal fantastic, Monocheroleopardalis. Cu origini modeste, zămislit din
oaie, el se afirmă în fruntea turmei, mai întâi ca mieluşel, apoi ca
berbece. Cu o experienţă militară datorată confruntărilor cu lupii (tătarii),
el cutreieră codrii, câmpiile şi munţii. El se confruntă cu pardosul
(suedezii), îl învinge şi îşi însuşeşte puterile lui. Ca leu (domnitor al Ţării
Moldovei) el capătă „greutatea filului şi iuţimea inorogului şi ascuţimea
monocherului şi toate firile într-una boţind, blândeţea oii, înţelepciunea
lupului, cunoştinţa pardosului, greuimea filului, iuţimea inorogului şi
virtutea leului în sine nebetejite şi nesminţite le feriia, şi din dzi în dzi
1
Op. cit., p. 379.
încă mai adăogându-le, la stepăna cea mai de sus le înălţa şi le suia.
Rugat să devină oblăduitoriu, purtătoriu şi despre tot împotrivnicul
păzitoriu al jigăniilor el se dovedeşte cinsteş, frumos, drept şi cu
înţelepciune, cumsecade, pre toate jigăniile şi dobitoacele giudeca,
îndrepta, ocrotiia, păziia şi stăpâniia. În vremea stăpânirii lui nici ochiul
neprietinului s-au veselit, nici budzele vrăjmaşului s-au zâmbit, nici
inima împotrivnicului s-au învoieşit”1.
Stilul encomiastic, folosit pentru a schiţa portrete de familie se
împleteşte cu cel satiric, pentru a înfiera pe duşmani. Pe aceştia din urmă,
naratorul îi încondeiază cu măşti animaliere groteşti şi cu definiţii
ironice. Vidra (Constantin Duca) este o „pasere dobitocită sau jiganie
păsărită”, „jiganie cu talpă de gânscă, cu colţii de ştiucă”, „vulpea
peştelui sau peştele vulpii”. Bâtlanul (Dimache) este „o pasere de apă sau
peşte de aer”. Struţocămila (Mihail Racoviţă) este „o cămilă nepăsărită şi
pasere necămilită”. Vulpea (Ilie Stolnicul) este o „jiganie pururea cu două
inimi şi neispitită”. Delfinul, „porc peştit şi peşte porcit”, Lupul (Bogdan
Hatmanul), „vechi la minte şi copt la creieri”, Corbul (C. Brâncoveanu)
cu „bogăţia simăţ, de minte răzleţ”.
Frumoasa Helge, fiica Dedului, care se căsătoreşte cu
Struţocămila, are parte de un portret satiric. Cu „gingaş trupul, cu
mângâios statul, cu obrazul ca roua trandafirilor”, ea topise sufletele şi
arsese inimile pretendenţilor care o înconjuraseră cu dragoste pătimaşă,
„ca finicii în focul lor murind şi iarăşi înviind”. Nunta Helgei îi pare
naratorului o uniune tot atât de nepotrivită ca cea „a filului cu şoarecele,
ori a dealului cu valea”. Ceremonia însoţirii celor doi, celebrată cu mult
fast, a fost însoţită de cântecele „ţânţarilor cu fluiere, grierilor cu surle,
albinelor cu cimpoi. Muşiţele în aer şi furnicile pre pământ mari şi lungi
danţuri” au ridicat, iară „broaştele toate împreună cu brotăceii din gură
cântec ca acesta în versuri tocmit cânta: Prundul Eufratului mărgăritariu
naşte/ Cămila din iarbă cele scumpe paşte./ Mâna Afroditei cunună
împleteşte./ Eufratul Europii nou lucru scorneşte./ Din cele cu soldzi
Helgile iveşte./ Norocul ce va toate biruieşte./ Cununa împletiră norocul
1
Op. cit., p. 278-279.
o tinde, / Capul fără crieri cu mâna o prinde./ O, Helge ficioară, frumoasă
nevastă,/ Nevastă ficioară, ficioară, nevastă,/ Cămila să ragă, tâlcul nu-
nţăleagă”1.
Dimitrie Cantemir creează nu numai pagini de proză ritmată
pentru a descrie tablouri apocaliptice ori a ilustra tensiunile sufleteşti ale
unor personaje, ci şi versuri. Astfel, în cetatea Epithimiei (Lăcomiei),
templul Pleonexiei este străjuit de un Filohrismos care întâmpină pe cei
care îi aduc ofrande cu următoarea incantaţie: „În pământul negru cine
lut galben găseşte,/ Acela în toată pofta nu să oboseşte./ Cine lut galben
pentru dziua neagră scoate,/ Fântâna Nilului în casă-şi a avea poate./ În
dragoste te-am luat, fiiul mieu te numeşte,/ Tuturor şi-n tot lucrul
numele-mi pomeneşte”2. De asemenea el pastişează pe Miron Costin,
reluând motivele din Viiaţa lumii: „A lumii cânt cu jale cumplită viaţă ⁄
Cum să trece şi să rupe, ca cum am fi o aţă. ⁄ Tânăr şi bătrân, împăratul şi
săracul,⁄ Părintelel şi fiul, rude ş-alalt statul,⁄ În dzi ce nu gândeşte,
moartea îl înghite, ⁄ Viilor rămaşi otrăvite dă cuţite. ⁄Ţărna tiranul, ţărna
ţăranul astrucă ⁄ Izbânda, dreptatea, în ce-l află-l giudecă, ⁄ ănii fericiţi sp
dzic într-a sa viaţă, ⁄ După moarte să cunoaşte c-au fost sloi de
gheaţă”(partea IV).
Istoria ieroglifică, primul roman politic românesc, aduce aşadar
în prim-plan o competiţie politică între Bine şi Rău. Întruchipat de
Inorog, Binele îl înfruntă pe Corb, simbol al puterii arogante şi egoiste.
Scena politică a Ţărilor Române demască defectele morale ale celor
meniţi să le conducă. Lipsa de demnitate, corupţia şi slugărnicia sunt
dezvăluite fie în timpul Divanurilor reunite, fie în raporturile cu ceilalţi
eroi ai naraţiunii. Eroul principal, alter ego al autorului, care înfruntă
piedici şi vrăjmăşii, dobândeşte în cele din urmă perfecţiune morală şi
asemenea lui Făt Frumos îşi redobândeşte rolul de conducător.
În plan artistic, primul nostru roman nu este numai o sinteză de
modele antice şi medievale, ci şi o creaţie în care limba română literară
1
Op. cit., p.132-133.
2
Op. cit., p. 167.
îşi descoperă forţa expresivităţii plastice şi acustice. Dimitrie Cantemir
exploatează nu numai discursurile savant-filozofice şi religios-populare,
ci şi formele sonore ale prozei ritmate şi ale versului liric. El construieşte
dialoguri disimulatoare, descrie peisaje şi stări sufleteşti, explică visuri şi
proferează blesteme. Alegoria nu încriptează realitatea, ci parodiază
slăbiciuni şi vicii omeneşti, denunţă ambiţii şi orgolii deşarte.
Descrierea Moldovei
Carte comandată de Academia din Berlin, Descrierea Moldovei 1

este prima lucrare românească de geografie şi istorie intrată în circuitul
european de informaţii ştiinţifice. Ea a fost cerută de marile puteri
occidentale, care doreau să deţină informaţiile necesare pentru viitoarea
lor expansiune comercială în sudul continentului. Încă din secolul al XV-lea,
istoricii oficiali ai Ungariei, Jan Honterus, Nicolaus Olahus, Giorgio
Reychersdorffer, informaseră în cosmografiile lor despre regiunile
extracarpatice locuite de români. De asemenea, o serie de călători, prelaţi
sau militari aventuriei, unii dintre ei deveniţi secretari particulari ai
domnitorilor din Ţările Române, transmiseseră informaţii despre această
regiune, ca spre exemplu: Walters Balthasar, Stavrinos, Del Chiaro ş.a.
La rândul lor, cronicarii români din secolul al XVII-lea ofereau în
lucrările lor informaţii despre starea materială şi morală a societăţii
româneşti. Dimitrie Cantemir preia toate aceste informaţii, le compară cu
propria experienţă de viaţă şi le organizează riguros într-o lucrare
ştiinţifică monografică, menită a trezi interesul Europei occidentale
pentru sud-estul continentului.
Capitolele lucrării se pot aduna în trei mari secvenţe referitoare la
geografia, politica şi cultura Ţării Moldovei.
1. Partea geografică este alcătuită din 7 capitole în care sunt prezentate
numele vechi şi cel nou al Moldovei, hotarele, apele, ţinuturile şi
1
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, ediţie bilingvă, Editura Academiei R. S. R.,
Bucureşti, 1973.
târgurile, munţii şi mineralele, câmpiile şi pădurile, animalele
sălbatice şi domestice.
2. Partea politică, alcătuită din 19 capitole, prezintă şi comentează
felul ocârmuirii, întărirea şi scoaterea din scaun a domnilor, oastea,
obiceiurile Curţii, legile, Divanul de judecată, veniturile vechi şi noi,
tributul şi peşcheşul, ceilalţi locuitori, năravurile şi obiceiurile de
logodnă şi de nuntă, despre obiceiurile de îngropăciune.
3. Partea culturală, expusă în capitolul Despre obiceiurile cele
bisericeşti şi ale învăţăturii în Moldova, evocă religia, organizarea
clerului, mănăstirile, graiul, literele. Tot aici, Cantemir anexează un
Dicţionar etnografic şi harta ţării.
Adesea adevărurile obiective sunt prezentate de autor într-o aură
mitologică. Astfel, Prutul are apa „cea mai uşoară şi mai sănătoasă cu
toate că e cam tulbure din pricina nisipului”. Toate aceste ape curgătoare
şi stătătoare sunt pline de „peşti de soi, cu osebire pâraiele care coboară
de la munte cu peştii cei mai gustoşi, cărora locuitorii le zic păstrăvi,
lostriţe şi lipani, pe care călăreţii îi aduc vii pentru masa voievodului în
zile de post”. „Izvoare minerale sărate, de leac, Moldova nu are deloc
s-au nu s-au aflat până acum poate fiindcă se crede că în apele Prutului
sunt destule leacuri împotriva tuturor bolilor”. Apele Moldovei ascund
bogăţii minerale deosebite: „aceste pâraie având albia îngustă, deseori
umplută peste măsură de apa zăpezilor topite sau a ploilor, se varsă peste
maluri, iar după aceea, când se trag iarăşi în matca lor, lasă, pe locul unde
şi-au vărsat apele, nisip în care se găsesc numeroase grăunţe de aur din
cel mai curat”1. „Ceahlăul este cel mai înalt dintre munţii Moldovei [...],
care dacă ar fi intrat în basmele celor vechi ar fi fost tot atât de vestit ca
şi Olimpul, Pindul sau Pelias [...]. Mijlocul lui e acoperit de zăpezi
veşnice, pe vârful lui însă nu se găseşte pic de nea, fiindcă pare să fie
deasupra norilor de zăpadă [...]. Drept în vârf se vede o statuie străveche,
1
Op. cit., p. 65-69.
înaltă de cinci coţi, înfăţişând, de nu mă înşel, o bătrână cu douăzeci de
mioare, din a cărei parte firească curge într-una un izvor”1.
Câmpiile întrec cu mult bogăţia munţilor, deoarece fertilitatea solului
şi blândeţea climei fac, până şi în anii cei mai secetoşi, ca prisosul de
poame să îndestuleze foamea oştirilor invadatoare. El aduce drept
argument asediul cetăţii Neamţului din toamna anului 16862, precizând
că numai foamea a silit pe cei câţiva moldoveni s-o dea în mâinile leşilor,
„după o împresurare de mai multe zile”. La Cotnari se află vinul cel mai
ales, mai bun decât alte vinuri europene. În al patrulea an capătă
asemenea tărie încât arde.
Despre moldoveni, prinţul crede că „în afară de credinţa cea
adevărată şi ospeţie, nu găsim prea lesne ceva ce am putea lăuda”.
Năravurile lor bune sunt rare: trufia şi semeţia sunt muma şi sora lor. Ei
sunt cutezători, semeţi şi foarte puşi pe gâlceavă. Cu toate acestea,
moldovenii sunt glumeţi şi veseli, ceea ce au în suflet le stă şi pe buze.
Numai că, aşa cum uită uşor duşmăniile, tot aşa nu ţin multă vreme nici
prietenia. Moldovenii nu cunosc măsura în nimic, dacă le merge bine,
sunt semeţi, dacă le merge rău, îşi pierd capul. Nu numai că nu sunt
iubitori de învăţătură, chiar le e urâtă aproape la toţi. Femeile, până şi
cele ale oamenilor de rând, sunt frumoase, dar desfrânate, deoarece beau
acasă mult vin. Chipul în care primesc oaspeţi străini şi drumeţi e vrednic
de cea mai mare laudă.
Textul descoperă o istorie mitică a unei Moldove foarte vechi,
aşezată într-un spaţiu geografic cu o natură generoasă („roua grasă ca
untul”, „livezi îmbelşugate ce hrănesc până şi pe duşmani”) şi bogată
(„aur în nisipul pâraielor” şi cu „ape tămăduitoare”). Locuitorii acestei
regiuni atât de variate au obiceiuri străvechi, precum căluşarii şi hora, şi
deţin secretul supravieţuirii şi al stabilităţii.
1
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, ed. cit., p. 101.
2
Episod reţinut de C. Negruzzi şi transpus în schiţa sa istorică, Sobieski şi Românii.
Principele cunoscător al realităţilor de la diverse curţi imperiale
evocă şi organizarea statală1 şi relaţiile economice2 ale Moldovei din
timpurile lui.
Lucrarea dezvăluie două atitudini ale autorului faţă da ţara şi neamul
său: una a omului de ştiinţă, care apelează la erudiţie şi experiment
pentru a-şi argumenta ideile, şi o a doua a domnitorului, care-şi valorifică
experienţa practică.. D. Cantemir subliniază pe de o parte dragostea de
viaţă, generozitatea, credinţa religioasă a moldovenilor, pe de altă parte el
le ilustrează defectele morale (laşitate, îngâmfare, pripeală),
comportamentul primitiv şi indiferenţa faţă de carte.
Autorul avea ocazia scriind această lucrare să se descopere pe sine
însuşi. Departe de ţara natală, el are înţelegerea legăturilor cu natura şi
istoria locală, a firelor tainice care îl înlănţuiau de o Moldovă eternă,
generoasă şi îmbelşugată.
Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor

Lucrare destinată Academiei din Berlin, Hronicul vechimei a
romano-moldo-vlahilor a fost redactat mai întâi în latină, în anul 1717,
pentru ca mai apoi să fie tradus în română, în anii 1719-1721. O versiune
din anul 1730, păstrată în copii, s-a aflat la Blaj şi a fost tipărită, în anii
1836-1837, la Iaşi.
Autorul şi-a conceput lucrarea după un plan grandios, bazat pe un
material imens documentar3. Problemele avute în atenţie erau: originea
tuturor românilor, persistenţa lor neîntreruptă în Dacia Traiană, istoria
românilor de la cucerirea romană până la formarea statelor medievale.
Din punct de vedere compoziţional, lucrarea cuprinde o
Predoslovie, Cuvânt înainte către cititoriu, Catastihul istoricilor,
gheografilor, filozofilor, poeticilor şi a altor oameni, învăţaţi elini, latini
şi de alte neamuri (154 de autori cercetaţi şi citaţi). Autorul îşi avertiza
1
Dimitrie Cantemir militează pentru o domnie ereditară şi condamnă intervenţia nefastă
a turcilor.
2
Autorul observă că întreg negoţul Moldovei era acaparat de străini.
3
N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române, volumul I, Minerva Bucureşti,
1990, “Hronicul este opera unui Haşdeu al veacului al XVIII-lea, cu un plan utopic şi
nerealiza”, p.74.
cititorii că „fost-au gândul nostru şi nevoinţa noastră ca tot trupul
hronicului acestuia în două tomuri, adecă cărţi mari, să-l împărţim. Deci
tomul dintâi, pe carile în această dată vi-l dăruim, să se numească
Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, carile începând de la
descălecatul Dochiii cu romani, adecă de la Traian, marele împărat, şi de
la anul Domnului şi Mântuitorului nostru I.H. 107 cursul istoriii, până
după prada lui Batie, hanul tătărăsc şi până la înturnarea lui Dragoş-Vodă
în Ţara Moldovei şi lui Radu Vodă Negrul în Ţara Moldovei, carea s-au
tâmplat pre la anul 1274, duce”1.
Volumul I cuprinde istoria Romei şi a Daciei, cucerirea romană şi
evenimentele din secolele III-XIII. Al doilea volum, care ar fi trebuit să
prezinte istoria Ţărilor Române, nu a fost realizat.
Ideile principale cuprinse în lucrare sunt:
1. Traian a populat cu romani o Dacie golită de oameni: „Românii
ceşti de astăzi în Dochia sunt tot aceia romani pe care Ulpie
Troian i-au adus atunci”. Această teză cantemiriană a legitimat
exagerările ulterioare ale istoricilor ardeleni cu privire la
necesitatea eliminării din limba română a cuvintelor provenite din
alte limbi decât latina. El susţine continuitatea şi stabilitatea
românilor în timpul migraţiunilor barbare.
2. Românii au o istorie comună cu cea a Imperiului Bizantin şi a
celui Romano-Bulgar. Este unul dintre primii noştri istorici care
susţin existenţa cuţovlahilor la sud de Dunăre şi prezenţa
românilor macedoneni în Peninsula Balcanică.
Hronicul lui Cantemir, lucrare ştiinţifică de erudiţie istorică, precede
istoriile iluminiştilor ardeleni şi ale romanticilor paşoptişti.
Scurtă povestire
despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu şi a Contacuzinilor2
1
Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, ed. de Gr. G. Tocilescu,
Bucureşti, 1901, Prefaţă către cetitoriu.
2
Dimitrie Cantemir, Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu şi a
Cantacuzinilor, ediţie îngrijită de Paul Cernovodeanu. Transcriere, traducere şi indici de
Emil Lazea, Editura Minerva, Bucureşti, 1995.
Între hârtiile ţarului Petru I s-a descoperit, în manuscris, o lucrare
anonimă alcătuită din trei diviziuni, cu 64 de puncte sau scurte paragrafe,
având următoarele titluri:
 Uimitoarele revoluţii ale dreptei răzbunări a lui Dumnezeu
asupra familiei Brâncoveanu şi a Cantacuzinilor, vestiţi în Valahia,
 Ponturi de învinuiri împotriva lui Brâncoveanu (domn al
Munteniei între 1688-1714) trimise de Cantacuzini la Poarta
Otomană,
 Soarta nefericită a domniei preanefericitului Ştefan Cantacuzino
(1714-1716) şi jalnicul sfârşit al Cantacuzinilor.
Versiunea română a Uimitoarelor revoluţii s-a făcut, după varianta
grecească, de către boierul Vasile Vârvav din Popeni, Dorohoi, în anul
1811. Traducerea a fost tipărită de Mihail Kogălniceanu, abia în anul
1845, în tomul II al Arhivei Româneşti. Recent s-a descoperit şi biografia
în franceză a lui Cantemir, alcătuită de fiul său Antioh, precum şi
versiunile lor anterioare, în latină, redactate de chiar savant.
În Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu şi
a Cantacuzinilor istoricul are ocazia să evoce destinul tragic a două
dintre cele mai importante familii boiereşti din Ţările Române
extracarpatice. Brâncovenii şi Cantacuzinii au fost nu numai cele mai
bogate şi cele mai învăţate familii din secolul al XVII-lea şi începutul
celui de-al XVIII-lea, ci şi cele mai abile în raporturile lor cu Poarta
Otomană şi cu imperiile vecine. Tentativele lor de a submina influenţa
Porţii Otomane în Ţările Române extracarpatice şi de a-şi găsi alţi
protectori străini sunt sancţionate cu brutalitate de sultan, care comandă o
moartea exemplară lui Constantin Brâncoveanu şi familiei sale, în data
15 august 1714. În anul 1716 sunt eliminaţi şi cei care uneltiseră
împotriva fostului domn, Stolnicul C. Cantacuzino şi feciorul lui,
domnitorul Ştefan Cantacuzino.
În sinteza sa, Dimitrie Cantemir reia unele dintre evenimentele
consemnate în Istoria ieroglifică şi apelează la aceleaşi mijloace artistice.
Atribuie eroilor săi trăsături animaliere: stolnicul C. Cantacuzino este o
vulpe bătrână care născoceşte zi de zi noi vicleşuguri şi sfătuieşte cu
prefăcută smerenie pe Brâncoveanu. Când urcă pe tron, fiul său,
asemenea unui crocodil, „cu un ochi se prefăcea că îi pare rău şi plânge
nenorocirea lui Brâncoveanu, iar cu celălalt se bucura şi se veselea pentru
împlinirea dorinţei lui”.
Memorialistul apelează la sentinţele preferate: domnul Munteniei
„săpând groapă altuia, şi-a pregătit sie-şi capcana” iar ”gura care grăieşte
minciuni ucide sufletul”. El invocă adesea justiţia divină, cea care a
permis ruinarea casei lui Brâncoveanu: „O, inimă vicleani, o, dreptate
dumnezeiască! O, soartă neştiută şi de nepătruns hărăzită de
Dumnezeu!”. Cronicarul reia parabole tâlcuitoare pentru a explica faptele
şi gesturile unor personaje. Pentru a uzurpa puterea domnească, duşmanii
lui Brâncoveanu îi cultivă îngâmfarea şi mândria pe care el „le înghite cu
gâtlejul deschis ca pe o undiţă aruncată la peşti, ascunsă într-o fărâmă de
pâine”. Complotul pus la cale de Stolnicul C. Cantacuzino găseşte
încuviinţare din partea membrilor familiei acestuia, ca în parabola celor
doi duşmani, obligaţi să călătorească împreună pe un vas ce naufragiază.
Se dă credit unor întâmplări şi cuvinte greu de demonstrat a fi reale.
Astfel, un medic aflat la Ţarigrad ar fi aflat despre mazilirea lui C.
Brâncoveanu, l-ar fi informat pe acesta la timp, numai că domnitorul nu
acordă nici o importanţă avertismentului primit, ca urmare a sfatului
viclean al lui Stolnicului C. Cantacuzino. De asemenea, încarcerat, C.
Brâncoveanu s-ar fi adresat lui Ştefan Cantacuzino astfel: „Băiatule,
Ştefane! Dacă toate relele, ce mi s-au întâmplat, îmi sunt trimise de la
Dumnezeu, fără mijlocirea nimănui, pentru păcatele mele, facă-se voia
Lui cea Dumnezeiască, dar dacă s-au întâmplat din răutatea omenească, a
celor ce se bucură de pieirea mea, Dumnezeu să le ierte acest păcat
vrăjmaşilor mei, dar să se păzească aceştia de înfricoşătoarea mână şi de
dreapta răzbunare a lui Dumnezeu”. Acelaşi Brâncoveanu îmbărbătează
pe cei ce urmau a fi omorâţi o dată cu el în ziua de 15 august 1714, astfel:
„Copii, ţineţi-vă tare! Am pierdut tot ce am avut pe lumea aceasta, să ne
mântuim măcar sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele noastre cu
sângele nostru!”.
Dimitrie Cantemir completeză această Scurtă povestire cu o notiţă
privind Soarta nefericită a domniei preanefericitului Ştefan Cantacuzino
şi jalnicul sfârşit al Cantacuzinilor. Aici, el relatează mazilirea
succesorului lui C. Brâncoveanu la tronul Ţării Româneşti, închiderea lui
la Constantinopol, gâtuirea, jupuirea şi înfundarea capului cu bumbac şi
aruncarea trupului în mare.
Destinul tragic al celor două familii domnitoare lămureşte conflictul
din Istoria ieroglifică. În romanul său de tinereţe, Cantemir evoca
ţesătura absurdă de comploturi şi intrigi, ce compromitea pe viitorii
domni ai Ţărilor Române. Poarta Otomană întreţinea în rândul boierimii
române o stare de permanentă dihonie şi delaţiune, ce măcina opoziţia
internă şi le permitea jefuirea nestingherită a celor două ţări. Ruinarea
familiilor autohtone şi alungarea lor definitivă de acasă au uşurat
instaurarea noului regim fanariot, transformând Ţările Române în teritorii
lipsite de identitate politică, fără contur etnic ori cultural.
În lucrarea sa, Cantemir surprinde criza morală ce măcina din interior
Ţările Române şi ce permitea Porţii Otomane să ignore opoziţia din
vremurile trecute şi să le sărăcească în profitul câtorva străini, aduşi din
Fanarul constantinopolitan.
Schema manuscriselor şi a ediţiilor
lucrării Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu şi a
Cantacuzinilor
Abrevieri: Ms., manuscris, Ed., ediţie, Trad., traducere, Rom., românească, Acad. R., Biblioteca
Academiei Române, B.N., Biblioteca Naţională;
1719, ms rus
1772, ed. rusă, St. Petersburg
1783, Bacmeister, ed. germ, 1787, în genealogia Cantacuzinilor, ms de banul

Riga Mihail C.
1794, trad. Grec., Zaviras

DIMITRIE CANTEMIR

1794, Kecskemet, 1795, ed. Ms. rom, Grigore 1848/1849,ms. rom.
ms. grec, greacă, Cantacuzino; Gheorghe C. Cantacuzino,
Constantin Papa Zaviras, Gr. Cantacuzino caimacamul
Gheorghie Viena
1804, Halle, receptare Sec. XIX, 1845, Ed. 1878, 1863, Ed. rom.,
germ.J.Cr.Engel, copie ms. rom., Ed. Cezar Bolliac,
Geschichte der Moldau u. Grec. Iaşi,Vârna rom., Buciumul;
Wallachei; anonimă v, Sion, 1902, ed. rom., N.
1808, G. Şincai, Hronica Bucureş Iorga, Bucureşti
românilor ti
1854, Ed. Rom., A. T. 1886, ed. rom., Bucureşti, 1969, ed. rom., Bucureşti,
Laurian Gr. Tocilescu Fl. Fugariu, M. Neagoe
Bibliografie
Texte literare
1. Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti,
1973.
2. Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava Înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul
Sufletului cu Trupul, Editura Minerva, Bucureşti, 1990.
3. Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ediţie îngrijită de P. P. Panaitescu, I-
II,Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964.
4. Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, ed. de Gr. G.
Tocilescu, Bucureşti, 1901.
5. Dimitrie Cantemir, Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui
Brâncoveanu şi a Cantacuzinilor, ediţie îngrijită de Paul Cernovodeanu;
transcriere, traducere şi indici de Emil Lazea, Editura Minerva, Bucureşti,
1995.
Texte critice
1. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura
Minerva, Bucureşti, 1982, p. 35-42.
2. Doina Curticăpeanu, Orizonturile vieţii în literatura veche românească,
Bucureşti, 1975.
3. Al. Piru, Istoria literaturii române, volumul I, Perioada veche, ediţia a treia
revăzută, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 328-365.
4. Elvira Sorohan, Cantemir în cartea hieroglifelor, Minerva, Bucureşti, 1978.
Rezumat
Dimitrie Cantemir (1673-1723) este personalitatea cea
mai complexă din epoca veche a literaturii noastre,
exponent al polihistorismului creator, variantă răsăriteană
a enciclopedismului occidental. Cea mai mare parte a vieţii
şi-a petrecut-o în afara Moldovei: la Constantinopole, ca
ostatec şi ulterior ca agent diplomatic, şi în Rusia, ca
sfetnic al ţarului Petru I. Cultura sa enciclopedică se
datorează studiilor din anii copilăriei şi ai adolescenţei:
atât celor particulare, făcute sub îndrumarea lui Ieremia
Cacavelas, cât şi celor de la Academia Patriahală Ortodoxă
din Constantinpole, în anii 1688-1691. A învaţat limbile de
circulaţie în Europa răsăriteană ale vremii: greacă, latină,
slavonă, turcă, arabă, persană, rusă. A studiat textele
DIMITRIE CANTEMIR

diverselor religii orientale, între care Coranul şi s-a
preocupat de teoriile fizice şi matematice ale Renaşterii
occidentale. A ocupat tronul Moldovei, în două scurte
perioade, fiind obligat a părăsi definitiv ţara după
înfrângerea oştirii ruso-moldovene, la Stănileşti, în vara
anului 1711. Şi-a găsit sfârşitul în Rusia. Rămăşiţele sale
au rămas aici, până în anul 1935, când au fost reînhumate
la Iaşi, în Biserica Trei Ierarhi. Opera sa este diversă având
în vedere domeniile (istorie, geografie, literatură, filozofie,
metafizică, logică, muzică, religie) şi limbile de redactare
(latină, română, turcă, greacă, rusă).
Divanul sau Gâlceava Înţeleptului cu Lumea este o
lucrare de idei redactată în română şi greacă. Conform
ceremonialului tipografic al vremii, lucrarea a fost
structurată în trei cărţi, precedate de trei prefeţe,
adresate domnitorului, cititorilor şi dascălului Ieremia
Cacavelas. Textul propriu-zis este însoţit de scările celor
trei cărţi şi de cuvântul tipografilor.
Autorul susţine ideea morală că lumea, în calitatea ei de
creaţie a lui Dumnezeu, a fost dăruită omului spre fericire
şi nu spre întristare. Numai că omul nu ştie să preţuiască
acest dar, devenind robul plăcerilor ruinătoare pe care le
află în Lume. Dialogul dintre Înţelept şi Lume ilustrează
conflictul dintre trup, atribut material, şi suflet, atribut
spiritual.
Istoria ieroglifică este opera cea mai valoroasă din
punct de vedere literar, greu de încadrat într-o specie
unică, putând fi considerată: roman alegoric, istorie
secretă, pamflet politic. Redactată doar în câteva luni ale
anului 1705, lucrarea a rămas în manuscris şi a fost
publicată abia în anul 1883. Datorită stilului savant şi a
structurii compoziţionale complexe, textul pare inaccesibil
la o primă lectură. Cititorul avizat descoperă însă cu
încântare erudiţia autorului şi sinceritatea în evocarea
evenimentelor trăite. Romanul este pilduitor nu numai
prin evenimentele istorisite, ci şi prin cele 760 de maxime
citate.
Subiectul prezintă în formă alegorică, sub măşti
animaliere, conflictul real dintre Cantemireşti şi
Constantin Brâncoveanu, datorat amestecului acestuia din
urmă în politica internă a Moldovei. Timpul real al acţiunii
este relativ scurt, anii 1703-1705, fiind amplificat de
numeroasele digresiuni şi poveşti pilduitoare. Acţiunea
romanului este relativ simplă şi debutează cu prezentarea
Sfatului animalelor pentru alegerea unui nou epitrop în
Moldova. Adunarea celor două ţări, se încheie cu
DIMITRIE CANTEMIR

impunerea deciziei Corbului (Constantin Brâncoveanu) de
a învesti epitrop în Împărăţia Leului (Moldova) pe
Struţocămila (Mihai Racoviţă). În vreme ce Struţocămila şi
suita ei merg la Împărăţia Apelor (Imperiul Otoman) ca să
obţină firmanul domniei,, în ţară începe vânătoarea
Inorogului (Dimitrie Cantemir). Acesta este prins de
Hameleon prietenul trădător. Situaţia se răstoarnă,
miraculos, în finalul romanului: Struţocămila este alungată
din Moldova, iar Filul (Antioh Cantemir) este învestit
domnitor.
Din punct de vedere stilistic, autorul împleteşte stilului
encomiastic cu cel pamfletar, povestirea pilduitoare cu
bocetul popular. El completează naraţiunea tradiţională cu
tehnici aparţinând barocului literar: proză ritmată,
descrieri catastrofice, epistole, maxime, proverbe şi citate
savante.
Descrierea Moldovei a fost redactată în latină, la
cererea Academiei din Berlin, al cărui membru devenise
princepele român. Este prima lucrare ştiinţifică
românească intrată în circuit european, în care se
realizează o sinteză a scrierilor autohtone şi străine pe
acestă temă. Monografia cuprinde informaţii despre
geografia, organizarea politică şi viaţa spirituală a
Moldovei, o hartă şi un dicţionar etnografic. Stilul este
obiectiv, riguros ştiinţific, trădat rareori de nostalgiile
principelui exilat care supradimensionează frumuseţile şi
bogăţiile minerale ale fostului său principat.
Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor, redactată
iniţial în latină şi tradusă în română în 1719, a alimentat
unele dintre exagerările istoriografiei iluministe din
Transilvania, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi
începutul celui de-al XIX-lea. Volumul I, singurul finalizat,
prezintă istoria Romei, cucerirea Daciei de către romani,
istoria poporului român până în secolul al XIII-lea.
Texte de studiat
1. Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava
Înţeleptului cu Lumea.
2. Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică.
3. Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei.
Întrebări
1. Prezentaţi într-un eseu de trei pagini opinia
voastră despre opera şi personalitatea lui
Dimitrie Cantemir.
DIMITRIE CANTEMIR

2. Enumeraţi principalele domenii de activitate
ştiinţifico-literară ilustrate de Dimitrie Cantemir
în opera sa.
3. Comentaţi Divanul sau Gâlceava Înţeleptului cu
Lumea.
4. Prezentaţi cinci argumente în favoarea opiniei că
Istoria Ieroglifică este un roman politic?
5. Caracterizaţi personajul principal al romanului
Istoria Ieroglifică.
6. Ilustraţi arta literară a Istoriei ieroglifice de
Dimitrie Cantemir.
7. Descrierea Moldovei, prima monografie
geografico-istorică românească recunoscută în
Europa.
Anexa
Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică 1
 Începutul primelor 7 capitole:
1. Mai denainte decât temeliile Vavilonului a să zidi şi
Semiramis într-ânsul raiul spânzurat (cel ce din
şepte ale lumii minuni unul ieste) a sădi şi Evfrathul
între ale Asii ape vestitul prin uleţe-i a-i porni, între
creierii Leului şi tâmplele Vulturului vivor de chitele
şi holbură de socotele ca aceasta să scorni. Leul
dară de pre pământ...şi Vulturul din văzduh...aşe să
cunoscură, precum mai tari, mai iuţi şi mai
putincioasă dihanie decât dânşii alta a fi să nu
poată.
2. Întâiaşi dată socotiţi, o, fraţilor, şi aminte luaţi
cuvintele carile mai denaintea tuturor gloatelor au
făcut...
3. Iară celelalte jigănii, toate carile în cârşma lăcomiii
cu păharul răutăţii, vinul vicleşugului bea, dacă pre
Lup din mijlocul lor lipsind îl vădzură, precum acmu
supt fundurile pământurile să află, li să părură (că
chipul neiubit, de faţă, nu ca ghimpul în picior, ce ca
suliţa pătrunsă prin maţă stă). Şi aşe, ridicatu-s-au
nuârul de pre faţa soarelui, luat-s-au negura de pre
faţa pământului, cu mari răcnete striga...
4. Aşe şi într-acest chip sfaturile amânduror părţile
aşezându-se, asupra Filului şi mai cu deadins asupra
Inorogului cu mare şi fără dreptate ură rămaseră...
5. Aşedară corbul, din sentenţia ce dedese nemutat şi
de mare pizmă în tot cuvântul adevărului
neînduplecat stând, cu tot deadinsul de goana şi
vânătoarea celor nesupuse dobitoace să apucă (că
1
Citatele sunt extrase din volumul Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, postfaţă de
Elvira Sorohan, Editura Junimea, Iaşi, 1988.
DIMITRIE CANTEMIR

pizma îndelungată calului sirep şi nedomolit să
asamănă, carile pentru ca pe cel de pe dânsul să
lepede, întâi pe sine de mal să surupă).
6. Inorogul şi dreptăţii bizuit şi datului şi giurământ
sprijinit fiind, după ce cea de obşte făclie lumina
supt umbre îşi duce şi faţa pământului cu brâul
întunericului să încinge, din vârvul munţilor la locul
numit prundiş să coborî, unde nu după multă vreme
şi Şoimul viind, cu cinste şi cu plecăciune îi dete
închinăciune.
7. Acestea într-acesta chip prin câteva a nopţii ceasuri
Inorogul cu Şoimul voroavă făcând, Hameleon,
precum mai susu s-au pomenit, la lăcaşul său
ducându-să, în vasul uluirii vetrile gândurilor
deşchidea, prin marea relelor socotele înotând, spre
toate vânturile, holburilor funele chitelelor
întindea...
 Vestea adunării păsărilor şi jivinelor:
... Toate văile de adânci şi tari strigări tare să răszuna,
toate a munţilor înalte vârvuri de iuţi chiote şi groase
huiete în clipă să covârşiia şi toţi câmpii pustii şi necălcaţi
de groaznice strigări şi de fricoase lăudări se umplea 1.

Fragment din scrisoarea jigăniilor trimisă Corbului (Constantin
Brâncoveanu) despre domnia Vidrei (Constantin Duca):
... mare strâmbătate şi greu păcat cu noi ai lucrat, o, în
lumină ponegrit, Coarbe, de vreme ce iarăşi în scaunul
tiraniii asupra noastră vrăjmăşiia Vidrii ai ridicat, jiganie
carea nici în fire neam, nici în minte socoteală, nici în
lucru vreun aşedzământ stătătoriu a avea poate 2.
Test de evaluare 4
1. Comentaţi într-un eseu de două pagini următorul

citat: „Figura lui, umbrită până azi, e a unui om
superior. Voievod luminat, ambiţios şi blazat, om de
lume şi ascet de bibliotecă, intrigant şi solitar,
mânuitor de oameni şi mizantrop, iubitor de Moldova
lui după care tânjeşte şi aventurier, cântăreţ în
tambură ţarigrădean, academician berlinez, prinţ rus,
cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe
care le poate da lumea, Dimitrie Cantemir este
Lorenzo de Medici al nostru”. (G. Călinescu-Istoria
4 puncte
Literaturii române de la origini până în prezent)
1
Op. cit., p. 2.
2
Op. cit., p. 287.
DIMITRIE CANTEMIR

Se acordă câte un punct pentru: informaţii referitoare
la:
 viaţă,
 principalele domenii de studiu şi creaţie,
 circulaţia operei sale în Europa,
 contribuţia la dezvoltarea artei literare.
1 punct 2. Enumeraţi zece lucrări ale lui Dimitrie Cantemir.
3. În romanul Istoria ieroglifică autorul se

proiectează în personajul principal. Care este
semnificaţia alegorică a acestei substituiri? Ce
întâmplări nefericite este obligat să înfrunte?
3 puncte Se acordă câte un punct pentru:
 identificarea inorogului,
 comentarea semnificaţiei lui simbolice în text,
 enumerarea pericolelor, a duşmanilor şi a
prietenilor.
4. Scrieţi numele a patru dintre marii cărturari
2 puncte români, contemporani cu Dimitrie Cantemir. Precizaţi
titlul câte unei opere.
Total:
10 puncte
V. Începuturile poeziei româneşti
Ia aminte, dară, o, oame, cine eşti pe lume
Ca o spumă plutitoare, rămâi fără nume.
Una fapta, ce-ţi rămâne, buna, te lăţeşte,
În ceasu cu fericire în veci te măreşte
(Miron Costin)
Ceremonialul vieţii medievale de curte impunea crearea unor
compoziţii în versuri, fie dedicate înălţării pe tron a unui nou voievod, fie
în clipa despărţirii definitive de acesta. Majoritatea cărturarilor (Udrişte
Năsturel, Varlaam, Daniil Andrean Panonianul, Nicolae Spătarul Milescu,
Dosoftei, Mihail Ştefanovici) şi-au exersat talentul poetic alcătuind
stihuri la stemă. Elegii închinate unor personalităţi, de ţinută europeană
ori locală, sau unor prieteni stimaţi au compus: Nicolaus Olahus, Udrişte
Năsturel, Miron Costin.
Cumnatul şi sfetnicul lui Matei Basarab, Udrişte Năsturel, este
autorul unei epigrame dedicate doamnei Elina (sora sa şi soţia
voievodului), notată pe frontispiciul Triodului Penticostar, tipărit la
Târgovişte, în mănăstirea Dealu, în anul 1649. Poetul ilustrează teza
platoniciană din Kratylos referitoare la potrivirea dintre caracterul şi
numele oamenilor:
Ce vrea să însemne acest nume Elena?
În sufletul meu am căutat şi am aflat
Că la greci este Eleos, care însemană Milă.
Bine a zis odată înţelepciunea lui Platon
Că punerea numelui nu se face fără voie,
Ci după firea lucrului se uneşte
Elena cu Eleos, căci a ei milostivire
Este acum atât de mare pentru bisericile tracice
Şi pomenirea ei de către acestea e mare şi nemuritoaare 1.
Aşadar, poezia noastră medievală a exersat mai bine de trei secole

(XVI-XVIII) versurile la Stema Ţării 2, versuri filozofice,3 proza ritmată4,
1
Literatura Română Veche, volumul II, ediţie de G. Mihăilă şi Dan Zamfirescu, Editura
Tineretului, 1969, p. 274
ISTORIOGRAFIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI

istorii şi cronici rimate1, bocete2, cereri în versuri, pamflete, blesteme,
epigrame. Geniul liric medieval este luminat de creaţia unor mari
cărturari: Miron Costin şi Ioan Budai Deleanu.
Miron Costin
1633-1691
Contemporan cu Dosoftei, Spătarul Niculae Milescu, Antim
Ivireanu, Radu Greceanu şi alţi cărturari ai celei de-a doua jumătăţi de
secol al XVII-lea, Miron Costin a dat la lumină nu numai lucrări în proză
pe teme istorice şi religioase, ci şi scrieri lirice şi epice în versuri. În afara
poemului filozofic tipărit în 1673, Viiaţa lumii 3, inspirat din Ecclesiast şi
din Tristele lui Ovidiu, opera sa mai cuprinde o cronică în versuri a
Moldovei şi o epigramă adresată lui Dosoftei. În epigrama închinată
preasfinţitului părinte, el adoptă stilul psalmilor versificaţi de către acesta
în metru popular:
Cine-şi face zid de pace, turnuri de frăţie
Duce viaţă fără greaţă, într-a sa bogăţie.
Că-i mai bună dimpreună viaţa cea frăţească,
Decât râca care strică oastea vitejească.
Cine-i bogat de-avere pre lume-n tot omul,
De nu va avea întru sine locuind pre Domnul
Acela de avuţie saţiu nu mai vede.
De i-a da toată lumea, el tot nu să-ncrede.
Deci nimeni-ntr-avere să nu se gândească

Că va putea să se-mple, să se odihnească.
Iară-ntr-a cărui suflet Domnul locuieşte,
Acela de nimica nu să mai jeluişte.
Pentr-aceea tot omul să nu să lenească
Pre Dumnezeu în suflet să-şi agonisească.
Preocupat a adapta la spiritul limbii române formele cele mai
adecvate ideilor sale poetice, el a prelucrat un îndreptar de prozodie,
2
Cele mai cunoscute stemmata sunt cele redactate în 1635 de Udrişte Năsturel, în 1643
de Varlaam, şi în 1673 de Dosoftei.
3
Dosoftei, Viiaţa lumii.
4
Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică.
1
Aparţinând fie unor mari cărturari precum Dosoftei şi Miron Costin, fie unor
versificatori cu har precum Zilot Românul.
2
Radu Greceanu, Povestea de jale a morţii postelnicului Constantin Cantacuzino.
3
Vezi Anexa.

publicat sub titlul Înţelesul stihurilor, cum trebuiaşte să se cetească. Aici,
el precizează câteva reguli specifice de versificaţie, şi anume:
 „stilul poeziei este, nu ca altă scrisoare dezlegată, ci ieste legată
de silabe cu număr; silaba este împreunarea a două slove”,
 „stihurile ceste ce se scriu într-această cărţulie au 13 silabe, iară
să pot şi în 9 şi în 7 a face şi sunt şi într-alte chipuri stihuri la alte
limbi”,
 „cetindu, trebuie să ceteşti şi al doilea şi al treilea rând şi aşa vei
înţelege dulceaţa, mai vârtos să înţelegi ce ceteşti, că a ceti şi a nu
înţelege ieste a vântura vântul sau a fierbe apa”.
Primul nostru poetician îşi justifica preocupările prin faptul că „în toate
ţările se află acest fel de scrisoare care elineşte se cheamă ritmos, iar
sloveneşte stihoslovie şi prin intermediul ei s-au scris lucrurile şi laudele
împăraţilor, a crailor, a domnilor şi începăturile ţărilor şi a împăraţiei lor,
ca spre exemplu: Omer, Virgiliu, Ion Damaschin, Cozma, Theofan,
Mitrofan, Andrei”.
Viiaţa lumii l-a consacrat pe Miron Costin drept întemeietorul
poeziei filozofice în literatura noastră. El mărturisea „că am scris şi eu
această mică carte, a căruia numile îi este Viiaţa lumii arătându-ţi pre
scurt cum este de lunecoasă şi puţină viaţa noastră şi supusă pururea
primejdiilor şi primenelilor”. De asemenea, el atenţiona cu modestie că
„nu să poftesc vreo laudă dintr-această puţină osteneală, ci mai mult să să
vază că poate şi în limba noastră a fi acest feliu de scrisoare, ce se
cheamă stihuri. Şi nu numai aceasta ce şi alte dăscălii ar putea fi pre
limba românească, de n-ar fi covârşit veacul nostru cesta de acum cu
mari greutăţi şi să fie şi spre învăţături scripturii mai plecate a lăcuitorilor
ţării noastre voie”.
Poemul ilustrează mai multe teme şi motive specifice barocului
medieval: deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşarte, viaţa este ca
o aţă, lumea este vicleană şi înşelătoare, viaţa este umbră şi vis. El
debutează cu o confesiune: curgerea implacabilă a timpului zădărniceşte
orice speranţe ale omului. Cursul lumii nu se conteneşte, anii trec roată,
vremile se succed asemenea unor iluzii iar lucrurile lumii, mult cumplite,

provoacă suferinţe. Poetul, aflat în căutarea valorilor eterne, este
contrariat de lumea înşelătoare care lasă totul să curgă, să se desfrâneze,
să treacă. Obligat să-şi recunoască efemeritatea, el îşi acceptă cu jale
condiţia de muritor.
Cu două secole înaintea lui Eminescu, Miron Costin dedica
timpului un poem cu inflexiuni elegiace, deplângând opoziţia dintre
percepţia individuală şi cea colectivă. El apelează la mai multe figuri
retorice: epitete, comparaţii, metafore, personificări, hiperbole, repetiţii,
enumeraţii şi inversiuni: „A lumii cânt cu jale cumplită viaţa/ Cu griji, cu
primejdii, cum iaste şi aţa:/Prea subţire şi-n scurtă vreme trăitoare/
O, lume hicleană, lume înşelătoare/ Trec zilele ca umbra, ca umbra de
vară,/ Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorc iară.// Trece veacul desfrânat,
trec anii cu roată,/Fug vremile ca umbra şi nici o poartă/ A le opri nu
poate. Trec toate prăvălite/ Lucrurile lumii şi mai mult cumplite/ Şi ca
apa în cursul său cum nu să opreşte/ Aşa cursul lumii nu să conteneşte./
Fum şi umbră sunt toate, visuri şi părere”.
Un alt motiv ilustrat în poem este cel al nestatorniciei lumii:
„Toate-s nestătătoare, toate-s nişte spume”. Ruinarea civilizaţiilor, uitarea
faptelor de vitejie a marilor conducători, trezesc sentimentul de tristeţe:
„Unde-s ai lumii împăraţi, unde iaste Xerxes,/ Alixandru Machidon,
unde-i Artaxers,/ August, Pompeiu, Chesar? Ei au luat lume,/ Pre toţi
stinsu-i-au cu vreme, ca pre nişte spume”.
Motivul existenţei individuale puse sub semnul timpului îşi găseşte
exprimare originală la Miron Costin: „Supt vreme stăm, cu vreme ne
mutăm viaţa,/Umblăm după a lumii înşelătoare faţă”.
Asemenea altor cărturari contemporani şi Miron Costin propune
norocului o definiţie lirică: „Norocului zicem noi ce-s lucruri pre voie/
Sau primejdii, când ne vin sau câte o nevoie./ Norocului i-au pus nume
cei bătrâni din lume/ Elu-i acela ce pre mulţi cu amar să afume./ El suie,
el coboară, el viaţa rumpe,/ Cu soţia sa vremea, toate le surpe”. În opinia
lui, norocul este echivalent cu: soartă, succes, întâmplare neaşteptată,
fericire, bunăstare.
Opoziţia dintre timpul individual şi cel colectiv, anunţată încă de
la debutul poemului, este dezvoltată ulterior într-o secvenţă lirică de sine
stătătoare, în care se recunoaşte o imagine literară, mitologică: „Anii nu
pot aduce ce aduce ceasul/ Numai mâini şi cu aripi, şi picioare n-are/ Să

nu poată sta într-un loc nici odinioară./ Vremea începe ţările, vremea le
sfârşeşte,/ Îndelungate împărăţii vremea primeneşte,/ Vremea petrece
toate; nici o împărăţie/ Să stea în veci nu o lasă, nici o avuţie/ A trăi mult
nu poate”.
Ioan Budai Deleanu

1760-1820
Dacă secolul al XVII-lea a oferit Moldovei ocazia să inaugureze
poezia română în aspectele ei meditativ-elegiace, peste mai bine de un
secol şi Transilvania îşi aducea, la rândul său, contribuţia originală. Ioan
Budai Deleanu, unul dintre corifeii Şcolii Ardelene, completa registrul
liricii autohtone cu latura satiric-jovială. Distanţându-se de istoricii
Samuil Micu Klein, Gheorghe Şincai şi Petru Maior, corifeii mişcării de
emancipare culturală a românilor din Transilvania afirmate la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, I. B. Deleanu s-a impus în debutul liricii
româneşti drept unul dintre versificatorii inspiraţi în registrul satiric.
Originar din satul Cigmău, Hunedoara, născut în familia
numeroasă a unui preot greco-catolic, el a urmat cursurile la Blaj 1, de
unde pentru a-şi desăvârşi cunoştinţele în teologie şi drept, a fost trimis la
Viena, la Colegiul Sfânta Barbara. Înzestrat cu aptitudini pentru învăţarea
limbilor străine, el a studiat şi învăţat germana, latina, polona, italiana,
franceza. Din anul 1783 a aderat la francmasonerie, iar în 1791 s-a
numărat printre semnatarii memorandumului intelectualităţii ardelene,
cunoscut în istorie sub numele de Supplex Libellus Valachorum.
I. B. Deleanu a fost funcţionar imperial la Lwov, unde şi-a
întemeiat o familie alături de Maria Mikolaiewicze, de la care va avea
două fete: Suzana şi Eufrosina. Pentru loialitatea cu care şi-a desfăşurat
activitatea în cadrul administraţiei austriece este înnobilat la sfârşitul
vieţii cu titlul de von Buday. Contemporanii au transmis posterităţii
1
Blaga Mihoc în lucrarea Întemeierea şcolilor de la Blaj, publicată în revista „Familia”,
nr. 11-12, 2004, p 116 prezintă istoria oraşului Blaj. În anul 1271, localitatea era
cunocscută sub numele de villa Herbordi iar în 1395 era donată de Sigismund de
Luxemburg lui Blasius Cserei de Barot. Cetatea intră în posesia principilor transilvani în
anul 1611. Habsburgii o donează în anul 1737 lui Inochentie Micu Klein.

imaginea unui suflet deschis, cântăreţ împătimit la ceteră, cu multiple
aptitudini artistice în muzică, literatură, sculptură.
Opera lui ştiinţifică constă atât în traduceri de documente
imperiale (codul civil, codul penal), cât şi a unor cărţi didactice pentru
uzul românilor din Bucovina. Elaborează un manual, Temeiurile
gramaticii româneşti, un Lexicon român-german şi un raport, cu subtile
observaţii etnopsihologice, De originibus popularum Transylvaniae. În
acest memoriu destinat cancelariei imperiale pentru o mai bună
înţelegere a psihologiei colective româneşti el susţinea că „poporul
moldovenesc este de altfel, sănătos şi robust la corp”. Moldovenii sunt
şireţi şi mai isteţi decât rusnacii. Caracterul lor principal şi în genere, al
tuturor românilor, este o iubire puternică pentru neatârnare şi pentru
libertate, o foarte mare adeziune la ţară, locul în care şed, familie,
obiceiuri, din care cauză rar emigrează. Nu suferă tonul de stăpân al
funcţionarului, mai ales nu al celui din sânul lor; unul ca acesta trebuie să
dovedească multă popularitate. Din contra, în mod fin şi cu vorba bună,
faci cu ei orice. În genere, cu o înţeleaptă conducere ei sunt mai curând
aduşi la scop decât cu asprimea. Legilor primite de ei şi recunoscute de
bune, le rămân credincioşi şi dacă românul este pedepsit pentru
transgresiunile sale, oricât de aspru, el se linişteşte zicând „legea ne-a
bătut”. Din contră, de i se dă şi cea mai mică pedeapsă arbitrară, pe care a
trebuit să o sufere de la domnul său ori de la funcţionar public, el îşi
cugetă întotdeauna „nu ţin minte” şi se sileşte ca la proxima ocazie să se
răzbune, căci relativ la „prefăcătorie şi la răzbunare nu stau cu mult
înapoia italienilor”.
Contemporan cu moda cronicilor rimate din centrul Europei el s-a
întipărit în amintirea prietenilor prin harul de versificator al unor
întâmplări reale sau imaginare. Contribuţia sa novatoare în lirica
românească de început constă în faptul că el a adoptat registrul comic, în

poemele de largă amplitudine Trei viteji şi Ţiganiada, şi a inaugurat în
poezia română epopeea satirică.
Ţiganiada
Titlul complet al poemei este Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor,
poemation eroi-comico-satiric alcătuit în douăsprezece cântece de
Leonachi Dianeu, îmbogăţit cu multe însemnări şi luări aminte critice,
filosofice, filologhice şi gramatice de către Mitru Perea ş’alţii mai mulţi
în anul 1800. A fost elaborată probabil în două variante succesive, între
anii 1800 şi 18121.
Ţiganiada este o parodie2 cu eroi care mimează stilul înalt, replică
ironică a autorului la producţia savantă de carte istorică a colegilor
iluminişti. În locul unui tratat erudit, el realizează un cântec epic inspirat
dintr-un eveniment istoric controversat atribuit unui erou blamat în afara
graniţelor românimii. Epopeea resuscită campania lui Vlad Ţepeş
împotriva turcilor, de la 1462, aducând în prim-plan ţiganii, o resursă
umană folosită de domnitor doar pentru a-şi impresiona duşmanii şi a le
crea iluzia că se confruntă cu o armată numeroasă şi disciplinată. În
realitate, ţiganii nu au habar de proiectul militar al lui Vlad Ţepeş, ei
călătorind prin Ţară fără vreun ideal, mânaţi fiind de nevoi şi instincte
primare. Între manuscrisele achiziţionate de la urmaşii lui I. B. Deleanu
s-ar fi aflat şi o hartă a itinerarului parcurs de ţigani între Inimoasa şi
Spăteni, localităţi cu nume sugestive, care fac aluzie la frica şi laşitatea
lor nativă.
Structura compoziţională
Aşa cum arată Mitru Perea în prima sa notă, Ţiganiada este
povestea ţiganilor, în tradiţia Iliadei lui Homer şi a Eneidei lui Vergiliu.
Prologul semnat de Leonachi Dianeu3, o defineşte drept o „poeticească
1
Manuscrisul epopeii a fost răscumpărat de Gheorghe Asachi în anul 1868 de la fetele
lui Ion Budai Deleanu, fiind tipărit de Theodor Codrescu abia în anii 1875-1877.
G. Cardaş reia publicarea manuscriselor în anul 1927, dând la lumină şi poemul Trei
viteji, descoperit între paginile manuscriselor depozitate la Academia Română.
2
Para, alături, şi oda, cântec.
3
Este un pseudonim care anagramează numele lui Ion Budai Deleanu.

alcătuire..., jucăreaua... care are ca scop a introduce un gust nou de
poezie românească”. Epistola închinătoare către Mitru Perea 1, vestit
cântăreţ, prezintă biografia fantezistă a lui Leonachi Dianeu, care ar fi
pribegit 30 de ani prin ţări străine. El ar fi creat epopeea, la piramide, în
Egipt, inspirat fiind de relatările prietenului său Mârza, descendent al
unor ţigani, eroi ai întâmplărilor din epopee.
Inspirată din „documente străine şi autohtonei, mica alcătuire
poeticească amestecă lucruri de şagă” pentru instrucţia şi plăcerea
cititorului. Evocarea alegorică a participării ţiganilor la cruciada lui Vlad
Ţepeş împotriva turcilor demitizează eroismul de paradă. Lucrarea se
doreşte a fi o izvoditură nouă şi originală românească, care aduce în
limba noastră un product nou, comicesc, adică de râs. Pentru aceasta s-au
folosit modele literare din Antichitate şi din Renaştere:
Batrahomiomahia lui Homer, La secchia rapita de Tassoni, Gli animali
parlanti de Casti, La Pucelle d’Orleans de Voltaire. Poetul a valorificat
idei literare şi din alte capodopere ale literaturii universale, între care:
Metamorfozele de Ovidiu, Vieţile paralele de Plutarh, Păsările de
Aristofan. Se regăsesc informaţii din Istoria Turco-Bizantină a lui Dukas,
din diverse cronici munteneşti, precum şi din Arghir şi Elena, carte
populară de succes în literatura română medievală.
Structura compoziţională a epopeii este clasică, fiind alcătuită din
12 cânturi cu strofe de şase versuri, de câte 10-11 silabe. Fiecare cânt are
a lungime medie de aproximativ 100 de strofe şi debutează cu un
Argument, ce rezumă secvenţele epice care îl compun.
Epopeea se desfăşoară pe două planuri. În plan miraculos, Lumea
Răului dominată de Urgie, fata Satanei şi a Zaverei, înfruntă Lumea
Binelui, populată de categorii filozofice pozitive precum Iubirea, ori de
fiinţe miraculoase, precum Sfânţii Spiridon, Ilie, Mihail, Gavril, Dimitrie.
În timp ce Urgia este zeiţa protectoare a turcilor, lumea miraculoasă a
Binelui este solidară cu Vlad Ţepeş. În cel de-al doilea plan, istoric,
1
Pseudonim pentru Petru Maior.

autorul schiţează conflictul dintre români şi turci pentru a demonstra că
idealul neatârnării era utopic în secolul al XV-lea şi împotriva logicii
istoriei acelor vremuri.
Pe de altă parte, problematica general-umană a ţiganilor oferă
autorului prilejul să mediteze asupra antagonismelor care se manifestă în
fiinţa umană. El demonstrează cum, într-o singură fiinţă umană, puritatea
şi ingenuitatea se împletesc cu laşitatea, nerecunoştinţa şi ignoranţa. Ca
personaj literar colectiv, ţiganii sunt de fapt nişte antieroi care se
manifestă zgomotos, apelând adesea la ceartă şi chiar la păruială.
Temându-se de confruntările reale ale vieţii, ei preferă fuga cu ochii
închişi, rătăcind în labirintul unei lumi neîndurătoare, care îi jertfeşte.
Frica de a vedea şi înfrunta pericolele lumii înconjurătoare nu îi absolvă
de confruntrări aprige, mai ales cu animalele sălbatice: urşii, porcii
mistreţi şi boii. O umanitate amorfă, lipsită de voinţă, ambiţii şi aspiraţii,
rătăceşte fără nici un ţel, între mai multe localităţi. În accepţiune biblică,
ţiganii intră fericiţi pe poarta primului cânt şi ies din epopee, tot fericiţi,
cu promisiunea de a mai vegeta câteva secole în istorie, până când vreun
conducător îi va obliga să se trezească la acţiune şi viaţă.
Eroul ţiganilor, Parpangel, în expediţiile sale de căutare a miresei
Romica, poposeşte, în iad şi rai. El mărturiseşte confraţilor că edenul lor,
oriental în esenţă, abundă în delicii gastronomice: „pă zios, în loc de
pietricele/ Zac tot pietri scumpe şi mărgele./ În loc de nisip şi ţărână/ Tot
grăunţe dă aur iai în mână.// Râuri de lapte dulce pă vale/ Curg colo şi de
unt pâraie// Ţărmuri-s dă mămăligă moale/ Dă pogăci, dă pită şi mălaie/
O, ce sântă şi bună tocmeală/ Mânci cât vrei şi bei făr-osteneală! // Colea
vezi un şipot dă răchie/ Ici de proaspătă mursă de izvor,/ Dincolo baltă de
vin te îmbie,/ Iară căuş, pahar sau urcior/ Zăcând afli îndată lângă tine/
Oricând chieful de băut îţi vine.// Dealurile şi coastele toate/ Sunt dă caş,
dă brânză, dă slănină/ Iar munţii şi stânce gurguiate/ Tot de zahăr, stafide,
smochine! /De pe ramurile dă copaci/ Spânzură covrigi, turte, colaci.//
Gardurile acolo-s împletite/ Tot cu fripţi cârnăciori lungi, aioşi/ Cu

plăcinte calde streşinite, / Iar în loc dă pari, tot caltaboşi/ Dară spetele,
dragile mele/ Sunt la garduri în loc de proptele”1.
Între numeroasele scene dinamice ale epopeii, autorul a acordat o
atenţie deosebită defilării cetelor de ţigani, ilustrată ca o parodie a
ceremoniilor militare. În cazul ţiganilor, detaşamentele corespund
meseriilor şi ocupaţiilor tradiţionale: zlătari, căldărari, fierari, lingurari,
aurari, lăieţi. Conducătorii acestora se disting printr-o serie de însuşiri:
Parpangel, „nalt şi ghizdav la făptură,/Bun lăutariu, pre bun cântăreţ;/La
toate faptele cu măsură,/Iară de-inele meşter ales”; Balaban, „prea
tarele”; Drăghici, „cu minte”; Neagul, „ce numai cu o parte aude”,
Tandaler, „inimosul”, Corcodel „care cu bobi arunca/ Şi cu vrăjituri
oameni înşela”2. În aceeaşi paletă ironică sunt descrise scenele de luptă,
în care sunt implicaţi ţiganii. Parpangel îi sperie pe turci doar când
îmbracă armura vestitului Argineanu. Trezit din vrăjile protectoare ale
mamei, se îndoieşte de isprăvile sale. Când îi înfruntă direct pe turci,
ţiganii închid ochii şi o iau la sănătoasa, laşitatea costându-i mai scump
decât curajul de a înfrunta, bărbăteşte, duşmanii. După ce se luptă cu
porcii mistreţi, cu ursul venit la miere şi cu o turmă de boi, ei au bucuria
să descopere proviziile unei tabere turceşti, izgonite de oştenii lui Vlad
Ţepeş. Ei îşi atribuie meritele victoriei şi se înfruptă din proviziile
părăsite, cu lipsa de onoare specifică.
Scena finală a păruielii ţiganilor, în urma neînţelegerilor cu
privire la forma de guvernare a statului viitor, este evocată cu umor. În
faţa urmelor dezastrului, autorul confirmă cu tristeţe ieşirea lor din istorie
pentru o lungă perioadă: „destul că mulţi periră/ Într-acea zi din oastea
murgie./ Şi toţi ţiganii de-aci prin ţară/ Pribegind iară se împrăştiară”3.
Una dintre inovaţiile narative ale Ţiganiadei o reprezintă
comentariul de subsol, unde se aud vocile unor cititori4 individualizaţi
prin profesie, pregătire şi experienţă de viaţă. Autorul imagina un cititor
1
Ion Budai Deleanu, Ţiganiada, studiu introductive de G. I. Tohăneanu, Editura
Amarcord, Timişoara, 1999, Cântecul 9.
2
Ibidem, cântecul 1.
3
Idem, cântul 12.

doritor să-i descifreze mesajul versurilor şi să enunţe judecăţi de valoare,
personale. Între vocile celor care intră în dialog se remarcă un comentator
universal în persoana lui Mitru Perea, cel care oferă detalii suplimentare
şi lămureşte mesajul lucrării din perspectiva autorului. Acestuia i se
alătură Musofilis, comentatorul specializat, Politicos, cel politic, Căp.
Alazonis, Căp. Păţitul, comentatori militari, Filologos, Eruditian,
comentatori erudiţi, Simplitian, cititorul ingenuu, Disidemonescu,
Evlaviosul, Egumenul de la Cioara, popa Nătăroi de la Tânda Rânda,
comentatori teologi. Comentatorii sunt reprezentativi pentru
intelectualitatea română din Ardeal la începutul secolului al XIX-lea: 16
preoţi (cititorii cei mai numeroşi şi cei mai divizaţi în opinii), militari,
boieri (coconi), greci naturalizaţi în Ţările Române (Chir Criticos,
Onochefalos, Simplitian). Jocul receptării epopeii din perspectiva celor
33 de voci, care se aud în notele de subsol, ilustrează raporturile
complexe dintre o operă literară şi publicul său. Capodopera literară, în
opinia lui I. B. Deleanu, îşi trăieşte destinul independent de cel al
creatorului, adresând viitorimii mesaje noi, ce îşi trădează uneori autorul.
Dacă pentru critica literară transilvană din secolul XX, meritul lui
Ion Budai Deleanu a constat în faptul că a dat expresie literară unor idei
sociale şi politice, propunând o organizare socială de tip iluminist 1,
pentru G. Călinescu2, meritele operei sale sunt, în primul rând, de ordin
stilistic: „Latinistul a trebuit să facă sinteza între limba poporului şi aceea
a cărţii... Budai tratează cuvintele ca pe nişte făpturi noi, şi le dă pe loc la
rimă, genul şi terminaţia trebuitoare”.
Şi într-adevăr s-a observat efortul autorului pentru a crea culoare
temporală şi locală cu ajutorul lexicului românesc3, la acea dată prea
puţin familiarizat cu poezia. El manifestă preferinţe pentru termenii
arhaici (învoalbă, înfăşura, înveşte, subţiază) şi regionali, inovează
4
Conform Indicelui de comentatori fictivi anexaţi la ediţia citată mai înainte s-au
numărat 33 de voci.
1
D. Popovici, La Littérature roumaine à l’époque des lumières, 1945.
2
G. Călinescu, op. cit., p. 77.
3
G. I. Tohăneanu, studiu introductiv la Ion Budai Deleanu, Ţiganiada, Editura
Amarcord, Timişoara, 1999, p. 7-31.

seriile sinonimice, creează metafore şi epitete lingvistice ori apelează la
cele deja existente. Regionalismele: lănţug (preluat din ucraineană),
cătine (din latinescul catina), fiară (din pluralul lui fier) măresc seria
sinonimică alcătuită până la acea dată doar din lanţuri, cătuşe, obezi.
Invenţia lingvistică este inepuizabilă în cazul substantivelor colective: fie
a celor derivate cu sufixul -ime, păgânime, ţigănime, tătărime,
bătrânime, tinerime, fluturime, fie a celor create cu sufixul -ie, bătrânie,
creştinie, meşterie, stăpânie, nătărie etc. Cu efecte stilistice neaşteptate
sunt şi derivatele în -eţ: goleţ, iubeţ, vorbeţ, moleţ, lăieţ. A berbeca, a izbi
cu putere şi a împăra, a trage în ţeapă sunt construcţii proprii, care
valorifică sensurile multiple ale cuvintelor de bază, berbece şi par.
Invenţia autorului se dezvăluie şi în cuplurile cvasisinonimice: limbe şi
iscoade, trude şi-ostenele, ochituri, zâmbiri, glume îndrăznite etc.
Acţiunea preferată a ţiganilor se exprimă tot cu ajutorul unei serii
sinonimice care include: sfada, gâlceava, vrajba, ura, pricina, neunirea.
Cioroborul ţiganilor are vorba crâmpoţită, şi tocoroseşte ca moara
stricată. Ţiganii vorbesc, urează, zic, rostesc strigă. Între epitetele ce le
sunt atribuite reţin atenţia cele ironice, dalba, bărbata, mândra, dar şi
cele coloristice, murga, cernita.
Bibliografie
Texte literare
1. Miron Costin, Viiaţa Lumii, în Opere, Editura Minerva, Bucureşti.

2. Ion Budai Deleanu, Ţiganiada, ediţie critică de Florea Fugaru, Editura
Amarcord, Timişoara, 1999.
3. Crestomaţie de literatură română veche, vol I, cuvânt înainte de Zoe
Dumitrescu Buşulenga, coordonatori I. C. Chiţimia şi Stela Toma, Editura
Dacia, Cluj Napoca, 1984, p. 232.
Texte critice
1. Ion Istrate, Barocul literar românesc, Editura Minerva, 1982.

2. Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1982.
3. G. I. Tohăneanu, studiu introductiv la Ion Budai Deleanu, Ţiganiada, Editura
Amarcord, Timişoara, 1999, p. 7-31
Rezumat
Miron Costin, contemporan cu versificatorul
„Psaltirii,” este autorul primului poem filozofic „Viiaţa
lumii.” În afara acestor puţine exemple de virtuozitate

lirică, poezia română s-a limitat a exersa structuri
convenţionale ori tradiţionale, ca spre exemplu: versuri la
Stema Ţării, epigrame, istorii şi cronici rimate, bocete,
cereri în versuri, pamflete, blesteme.
Sfârşitul evului mediu înscrie în circuitul
capodoperelor autohtone în versuri prima epopee, graţie
geniului comic al unuia dintre corifeii Şcolii Ardelene, Ion
Budai Deleanu. „Ţiganiada” urmează modelele literare
clasice, parodiind condiţia morală a celei mai năpăstuite
populaţii stabilite de secole în teritoriile româneşti.
Obligaţi de Vlad Ţepeş a se înarma şi de a lupta împotriva
turcilor, ţiganii călătoresc prin Ţara Românească cu
speranţa unei viitoare organizări statale, care să le aducă
prosperitate şi fericire. Povestea participării ţiganilor la
cruciada antiotomană a lui Vlad Ţepeş este destul de
firavă, fiind compensată în epopee de inventivitatea
stilistică şi prozodică a autorului.
Poezia românească îşi încheia astfel ciclul de existenţă
feudal, înscriind în circuitul naţional câteva capodopere şi
păşind, la începutul secolului al XIX-lea, în universul
esteticii romantice cu experienţe decisive în domeniul
prozodiei şi al invenţiei stilistice.
Texte de studiat
1. Miron Costin,Viiaţa lumii.
2. Ion Budai Deleanu, Ţiganiada.
Întrebări
1. Numiţi primii autori de versuri din Ţările Române şi
enumeraţi structurile poetice preferate.
2. Prezentaţi contribuţia lui Dosoftei la inaugurarea
liricii române.
3. Analizaţi Viiaţa lumii de Miron Costin.
4. Ilustraţi subiectul şi structura compoziţională a
epopeii lui Ion Budai Deleanu, Ţiganiada.
5. Comentaţi personajele, planurile epice şi virtuţile
prozodice ale Ţiganiadei.
Anexa
Viiaţa lumii Ce nu petrece lumea şi în ce

Deşertarea deşertărilor şi toate nu-i cădere?

sunt deşarte Spuma mării şi nor suptu cer
trecătoriu,
A lumii cânt cu jale cumplită Ce e în lume să nu aibă nume
viaţa muritoriu?
Cu griji, cu primejdii, cum Zice David prorocul: „Viaţa iaste
iaste şi aţa: floarea,
Prea subţire şi-n scurtă Nu trăiaşte, ce îndată iaste
vreme trăitoare trecătoarea.
O, lume hicleană, lume Viiarme sântu eu şi nu om,” tot
înşelătoare acela strigă
Trec zilele ca umbra, ca O, hicleană, în toate vremi cum
umbra de vară, să nu să plângă
Cele ce trec nu mai vin, nici Toate câte-s pre tine? Ce
să-ntorc iară. hălăduiaşte
Trece veacul desfrânat, trec Neprăvălit, nestrămutat? Ce nu
anii cu roată, stăruiaşte
Fug vremile ca umbra şi nici Spre cădere de tine? Tu cu
o poartă vreme toate
A le opri nu poate. Trec toate Primeneşti şi nimica să stea în
prăvălite veci nu poate,
Lucrurile lumii şi mai mult Ceriul faptu de Dumnezeu cu
cumplite putere mare,
Şi ca apa în cursul său cum Minunată zidire, şi el fârşit are.
nu să opreşte Pre toţi stinsu-i-au cu vreme, ca
Aşa cursul lumii nu să pre nişte spume.
conteneşte. Fost-au Ţiros împărat, vestit cu
Fum şi umbră sunt toate, războae,
visuri şi părere. Cu avare preste toţi. Şi multă
Şi voi, lumini de aur, soarele nevoe
şi luna, Au tras hândii şi tătarii şi Asiia
Întuneca-veţi lumini, veţi da toată
gios cununa. Caută la ce l-au adus
Voi stele iscusite, ceriului înşelătoarea roată:
podoaba Prinsu-l-au o fămee, i-au pus
Vă aşteaptă groaznică capul în sânge.
trâmbiţă şi toba. „Satură-te de moarte, Ţiros, şi
În foc te vei schimosi, te stinge
peminte, cu apa De vărsarea sângelui, o, oame,
O, pre cine amar nu aşteaptă înfocate,
sapa. Că de vrăjmăşia ta nici
Nu-i nemica să stea în veci, Ganghes poate
toate trece lumea, Cursul său să-l păzească.” Aşa

Toate-s nestătătoare, toate-s jocureşte
nişte spume. Împărăţiile, lumea, aşa le
Tu, Părinte al tuturor, Doamne prăvăleşte.
şi Împărat, Nici voi, lumii înţelepţii, cu
Singur numai covârşeşti vremi filozofia
nemăsurate. Hălăduiţi ce lume, nici
Celelalte cu vreme toate să theologhia
să treacă. V-au scutit de primejdii, sfinţi
Singur ai dat vremilor toate părinţi ai lumii,
să petreacă. Ce v-au adus la moarte amară
Suptu vreme stăm, cu vreme pre unii.
ne mutăm viiaţa, Nime lucruri pre voe de tot să
Umblăm după a lumii nu crează
înşelătoare faţa Nime-n grele,nădejdea de tot să
Vremea lumii soţie şi norocul nu piarză
alta, Că Dumnezeu au vârstat toate
El a sui, el a surpa, iarăşi cu sorocul,
gata. Au poruncit la un loc să nu stea
Norocului zicem noi ce-s norocul.
lucruri pre voi Cursul lumii aţi cercatu, lumea
Sau primejdii cându ne vin, cursul vostru
sau câte o nevoe. Au tăiat. Aşa iaste acum vacul
Norocului i-au pus nume cei nostru.
bătrâni din lume, Nimenea nu-i bun la lume,
Elu-i cela ce pre mulţi cu tuturor cu moarte
amar să afume. Plăteşti osteneala, nedireaptă
El sus, el coboară, el viiaţa foarte
rumpe, Pre toţi, ci nevinovaţi, ea le tae
Cu soţia sa, vremea, toate le vacul.
surpe. O, vrăjmaşă, hicleană,tu vinezi
Norocul la un loc nu stă, într- cu sacul.
un ceas schimbă pasul Pre toţi îi duci la moarte, pre
Anii nu pot aduce ce aduce mulţi fără deală,
ceasul. Pre mulţi şi fără vreme duci la
Numai mâini şi cu aripi, şi ceastă cale.
picioare n-are Orice faci, fă, şi caută fârşitul
Să nu poată sta într-un loc cum vine.
nici-odinioare. Cine nu-l socoteşti, nu petrece
Vremea începe ţările, vremea bine.
le sfârşeşte Fârşitul ori laudă,ori face ocară;
Îndelungate împărăţii vremea Multe începături dulci, fârşituri
primeneşte. amară.

Vremea petrece toate, nici o Fârşitul cine caută, vine la
împărăţie mărire;
Să stea în veci nu o lasă, nici Fapta nesocotită aduce perire.
o avuţie Moartea, vrăjmaşa, într-un chip
A trăi mult nu poate. Unde-s calcă toate casă,
cei din lume Domneşti şi-mpărăţeşti, pre
Mari împăraţi şi vestiţi? Acu nime nu lasă.
de-abia nume Pre bogaţi şi săraci, cei frumoşi
Le-au rămas de poveste. Ei şi tare
suntu cu primejdii O, vrăjmaşă, priiatin ea pre
Trecuţi. Cine ai lumii să lasă nimeni n-are,
nădejdii? Naştem, murim, odată cu cei ce
Unde-s ai lumii împăraţi, unde să trece,
iaste Xerxes, Cum n-ar fi fostu în veci dacă să
Alixandru Machidon, unde-i petrece.
Artaxers, Păimâni suntu anii şi zilele
August, Pompeiu, Chesar? Ei noastre.
au luat lume, Orice iaste muritoriul cu vreme
Sfinţii îngeri, ferice de viiaţa să petrece,
voastră. Trece vremea şi pre ai săi toţi o
Vieţuim şi viiaţa iaste părăseşte.
neştiută, Cei ce acum petrecem,
Şi până la ce vreme iaste pomenim alţii,
giuruită, Născându-ne, murim, murindu,
Aşa ne poartă lumea, aşa ne facem cenuşă
amăgeşte. Dintr-această lume trecem ca
Aşa înşală, surpă şi
pentr-o uşă.
batjocoreşte.
Astăzi mare şi puternic, cu
Fericită viiaţa făr de valuri
multă mărire,
multe,
Mâine treci şi te petreci cu mare
Cu griji şi neticneală avuţia
mâhnire.
pute.
În lut şi în cenuşă te prefaci o,
Vieţuiţi în ferice, carii mai
puţine oame,
Griji purtaţi de-a lumii; voi În viiarme, după care te afli în
lăcuiţi bine. putoare.
Vacul nostru cu-mprumut dat Ia aminte, dară, o, oame, cine
în datorie. eşti pe lume
Ceriul de gândurile noastre Ca o spumă plutitoare, rămâi
bate jocurie.
fără nume.
...............................................
........... Una fapta, ce-ţi rămâne, buna,
Mulţi au rostu şi mulţi suntem te lăţeşte,
şi mulţi În ceriu cu fericire în veci te

Test de evaluare 5
1. Identificaţi autorul şi titlul poemului din care face

parte următorul citat. Notaţi trei motive literare ilustrate
în aceste versuri..
„A lumii cânt cu jale cumplită viaţa
2 puncte Cu griji, cu primejdii, cum iaste şi aţa:
Prea subţire şi-n scurtă vreme trăitoare
O, lume hicleană, lume înşelătoare
Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară,”
1,50 2. Enumeraţi şase dintre speciile ocazionale de poezie

puncte şi autorii acestora, realizate în secolul al XVII-lea
2 puncte 3. Prezentaţi conţinutul Ţiganiadei de I. B. Deleanu,

specificând numele protagoniştilor din cele două
planuri epice întreţesute în epopee
2 puncte 4. Din câte cânturi este compusă Ţiganiada?

Prezentaţi pe scurt conţinutul unui cânt la alegere
5. Bifaţi data corectă a redactării poemului Viiaţa lumii

0,50s punct şi a Ţiganiadei :
 1673-1763
 1812-1912
1 punct 6. Parpangel şi Romica sunt
 un cuplu de îndrăgostiţi ─ zeităţi interesate de
români
 români ce luptă pentru libertate ─ otomani
fideli sultanului
1 punct din
oficiu
Total :
10 puncte
VI. Romantismul românesc
Imaginea morală a Provinciilor Române

Pentru a judeca şi preţui meritul unui autor, trebuie a
cunoaşte bine timpul în care el a scris, gradul de
cultură al limbii în care el a fost îndemnat a scrie şi
dificultăţile de tot soiul prin care geniul său şi-a făcut
drum ca să iasă la lumină. (V. Alecsandri)
Provinciile Române ajunseseră la începutul secolului al XIX-lea
obiect de dispută între imperiile europene datorită poziţiei lor strategice
în sud-estul Europei. În anii 1807-1812 Franţa lui Napoleon I îşi
manifestase dorinţa de a controla, în concurenţă cu Anglia, gurile
Dunările şi litoralul Mării Negre şi de a diminua influenţa militară,
politică şi economică a imperiilor austriac şi ţarist în provinciile vechii
Dacii. Ţarina Rusiei, Ecaterina a II-a, acţionase pentru constituirea unei
noi Dacii condusă de generalul ei favorit Potemkin şi de fiul ei,
Constantin, botezat astfel pentru a aminti de vechiul imperiu Bizantin.
Din fericire pentru majoritatea românilor ambiţiile Ţarinei Rusiei s-au
oprit la Nistru, după ce cucerise Crimeea Hanului tătar, dizlocând pentru
totdeauna din aceste pământuri pe vecinii prădalnici ai Moldovei de peste
patru secole.
Într-o jumătate de secol (1800-1850) rovinciile istorice româneşti
traversează regimuri politice diverse: de la monarhia medieval-fanariotă
(până la revoluţia lui Tudor Vladimirescudin 1821) şi cea regulamentară
aflată sub protectorat ţarist (1828-1848), la efemera Republică din anul
1848 şi monarhiile constituţionale ale lui Al. I. Cuza şi Carol I.
Sufletul autohton, umilit de îndelungatele dominaţii străine, avea
conştiinţa unui destin potrivnic, asemănându-se unei „înlăcrimate insule
de latinitate într-un ocean slav”. Miraculos, după 1840, în ciuda faptului
că Bucovina fusese înglobată în Imperiul austriac încă din 1775 iar
Basarabia în Imperiul Rus din 1812, românii îşi adună energiile pentru a
găsi prin cultură calea spre lumină şi adevăr, despărţindu-se definitiv de
feudalism. În ciuda deselor invazii militare străine şi a teritoriilor istorice
ciopârţite de vecinii imperiali, românii din Transilvania, Bucovina,
Banat, Moldova, Basarabia, Muntenia, Oltenia, Dobrogea precum şi cei
risipiţi în Peninsula Balcanică (aromâni, macedoromâni şi istroromâni)
ajung să gândească şi să acţioneze solidar în plan spiritual. Agenţii cei
mai activi ai noii orânduiri capitaliste sunt reprezentanţii micii boierimii
şi cărturarii patrioţi ai Bisericii Române, ortodoxă şi greco-catolică,
susţinuţi în eforturile lor de negustorimea doritoare de privilegii politice.
Valorile şi principiile elitei intelectuale autohtone sunt de acum pentru
mai bine de un secol şi jumătate inspirate din: tradiţia creştin-ortodoxă,
limba de origine romanică, istoria naţională, eroică şi martirică, folclorul
naiv şi sentimental, natura pitorească, viaţa patriarhală de la ţară etc.
Devenite obiective morale ce animă grupul de căuzaşi din cele două
provincii extracarpatice în perioada Revoluţiei de la 1848, ele vor
direcţiona întreaga acţiune reformatoare, pro-occidentală a elitei
româneşti: „Într-o epocă plină de toate decepţiile, în care spiritele atât de
mult lucrează şi inimile atât de viu simţesc nevoile unei credinţe, ce
hrană putem să avem mai îndestulătoare pentru nerăbdările şi îndoielile
noastre decât cultul ţării noastre?”1.
Eliminarea domniilor fanariote a constat iniţial în dispariţia
câtorva greci fanarioţi din structurile de vârf ale puterii, înlocuiţi repede
de „ciocoii” autohtoni, „cu călimări mari la brâu”, mai lipsiţi de scrupule
şi mai haini decât străinii, grăbiţi a-şi valorifica rolul din administraţie
numai în folos personal. De aceea, imaginea sărăciei atotstăpânitoare în
1
Mihail Kogălniceanu, Prefaţă, Letopiseţele Ţării Moldovei, 1852.
162
Provinciile Române impresiona neplăcut pe străinii vizitatori,
asemănându-se unui „diamant prost montat”. Pentru occidentali
conţinutul semantic al termenului „moldo-valah” era neclar, adesea
echivalent cu un post în ierarhia otomană, iar denumirea Provinciilor
Româneşti era prilej de confruntare diplomatică (Rusia Ţaristă impunea
etnonimul Valahia pentru Ţara Românească pentru a demonstra existenţa
unor diferenţe etnice între locuitorii teritoriilor româneşti de la răsăritul
Carpaţilor şi cei de la sudul acestora). La această nefericită confuzie
lingvistică îşi aduceau contribuţia şi reprezentanţii aristocraţiei locale,
cosmopolite şi înstrăinate, pentru care „român” era sinonim cu „ţăran”.
Boierul se considera jignit atunci când i se atribuia naţionalitatea de
român, reclamând că: „român e ţăranul, eu sunt boier moldovean”.
Unul dintre străinii, prieten al românilor revoluţionari de la 1848,
nota: „Cum să îi zic României? Naţiunea jertfită. Cel puţin Ungaria şi
Polonia şi-au avut gloria suferinţei lor, numele lor au răsunat peste tot
pământul. Popoarele de la Dunărea de jos abia au deşteptat puţin
interesul Europei. Opt milioane de oameni, care vorbeau aceeaşi limbă,
de aceeaşi rasă, una din naţiunile mari ale lumii, treceau nebăgate în
seamă! De ce? Aceasta e nenorocirea lor; bătuţi de o mare furtunoasă de
o sută de popoare diferite, schimbând mereu stăpânii, oboseau luarea
aminte, tulburau privirile cu mobilitatea lor aparentă. Din ameţeala
aceasta te uiţi la istoria lor ca şi călătorul, care stând jos pe marginea
Dunării şi uitându-se la mersul ei furtunos, ar vrea să-şi aţintească ochii,
să prinză, să numere valul care se urcă peste val; pe urmă, obosit,
descurajat şi-ar întoarce ochii plângându-se de munca-i zadarnică. Valul
se schimbă necontenit, fundul nu se schimbă. România lui Traian a rămas
până acum credincioasă sieşi, neclintită în geniul ei primitiv. Poporul
acesta primitiv, născut ca să sufere, a fost înzestrat de fire cu două lucruri
care nu te lasă să pieri: răbdarea şi mlădierea care te face să te ridici ori
de câte ori te îndoieşti”1.
1
Jules Michelet, Principautés Danubiennes. Maria Rosetti. 1848, apud Mihaela
Cojocaru, Opinii franceze despre români, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p.
163
Tristeţea născută din înţelegerea destinului nefericit în istorie al
românilor era combătută de Jules Michelet cu încrederea în viitorul lor
strălucit. Istoricul francez, îşi redactase cartea despre români, cu speranţa
de a trezi interesul cancelariilor occidental-europene faţă de efortul de
emancipare al elitei lor revoluţionare, afirmând că: „Poporul acesta aşa
de crud tratat de oameni şi-a dat naturii inima. Pe ea o iubeşte pe toată
fără să aleagă. Îi e scump şi drag tot ce trăieşte în jurul său [...].
Simţibilitatea aceasta uşoară, întinsă asupra întregii firi, cu care se naşte
Românul, a dat limbii sale un farmec cu totul deosebit”1.
Problemele cărora românii trebuiau să le găsească rezolvare în
acest debut de secol al XIX-lea erau: recunoaşterea originii latine a limbii
şi a romanităţii poporului, înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin,
eliminarea expresiei slavone din ceremonialul religios şi generalizarea
celei în limba maternă, demonstrarea statorniciei şi a drepturilor istorice
ale românilor în vatra vechii Dacii, evidenţierea trăsăturilor morale
nobile precum răbdarea, mlădierea, ospitalitatea, dragostea de viaţă,
respectul faţă de familie şi neam.
După 1840 intelectualii tineri, formaţi la şcolile Apusului,
încearcă să altoiască pe sufletul bolnav al naţiei lor principii morale în
corespondenţă cu cele formulate în Declaraţia Drepturilor Omului şi ale
Cetăţeanului2: onestitate, amor propriu, onoare, glorie, libertate,
românism, unire, independenţă, egalitate ş.a. Ele sunt înscrise în
proclamaţiile adresate domnitorului şi populaţiei de la oraşe şi sate cu
146-147
1
Ibidem, p. 147.
2
Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului a fost adoptată în 26 august 1789
de Adunarea Naţională a Franţei. Ea enumeră drepturile inalienabile ale fiecărui om:
participarea la elaborarea legilor, egalitatea în faţa legilor, taxe şi impozite pentru toţi,
dreptul la proprietate, libertatea religiei, a presei, protecţia faţă de arestarea ori pedeapsa
arbitrară. Sursele acestui document se regăsesc în Declaraţia de Independenţă a SUA,
Declaraţia principiilor şi drepturilor democratice engleze, în principiile calvine cu
privire la libertatea de conştiinţă, tezele filozofilor francezi din epoca luminilor, cu
deosebire Contractul social de J. J. Rousseau. În secolul al XIX-lea principiile
Declaraţiei au fost adoptate de majoritatea statelor din centrul şi sud-estul Europei.
După cel de-al doilea război mondial, ONU a adoptat în 1948 Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului ce stipulează dreptul la viaţă, libertate şi securitate a persoanei,
libertatea de conştiinţă, religie, opinie, expresie, asociere şi adunare etc.
164
prilejul acţiunilor revoluţionare, spre exemplu în proiectele de constituţie
ale lui Ioan Tăutu şi Ion Câmpineanu din anii 1830, în apelurile
revoluţionarilor de la 1848 din Iaşi – Dorinţele partidei naţionale din
Moldova, din Cernăuţi – Dorinţele Ţării, din Bucureşti – Proclamaţia de
la Islaz ori din Blaj – Punturile naţiunii române transilvane.
Înapoierea economică a Provinciilor Române descoperea sărăcia
cumplită a locuitorilor şi lipsa de responsabilitate a guvernanţilor:
„Barbaria turcească, corumperea grecească şi desele ocupări ruseşti
lăsaseră urme deplorabile în moravurile şi spiritul societăţii şi caracterul
ei român dispăruse, precum dispare pământul sub zăpada iernii. Soarele
României era palid şi fără de căldură naţională!”1. Boierimea se structura
în trei straturi: protipendada (boierii cu barbă), boierimea de rangul al
doilea şi cinurile mărunte. Poporul se pierdea în umbră şi părăsire, în
ignoranţă, zbătându-se între cele două racile care sugrumau societatea:
şerbia albă (iobăgia) şi şerbia neagră (ţiganii sclavi). Între boieri şi popor
se găseau negustorimea şi breslele meseriaşilor, cu resurse financiare dar
fără drepturi politice şi administrative.
Tabloul decăderii morale a românilor era evocat şi de J. A.
Vaillant, agent francez francmason, stabilit în Bucureşti şi Iaşi: „Moldo-
valahii renunţă cu greu la vechile obiceiuri de plăceri, intrigi şi jafuri şi
se constrâng cu greu la exactitate, la punctualitatea unei slujbe. Arhondas
nu văd cu plăcere sosirea anumitor parveniţi în afaceri, bătrânii manifestă
gelozie faţă de tineri, tinerii vor să ia locul bătrânilor şi de ciudă sau din
cauza prejudecăţilor nu renunţă toţi fără suferinţă nici la barba lor, nici la
costumul oriental [...]. Tinerii aparţinând protipendadei au multe
cunoştinţe, dar şi mai multe ambiţii, strigă mai tare împotriva abuzurilor,
dar în realitate sunt mai curtizani; controlează socotelile cu o grijă
riguroasă şi acceptă cea mai mică gratificaţie pecuniară. Boierii din clasa
a doua sunt mai patrioţi, au mai multe idei liberale, mai mult sentiment al
1
Vasile Alecsandri, Introducere la scrierile lui C. Negruzzi, 1872., în vol. Vasile
Alecsandri, Dridri, Proză II, Minerva, BPT, Bucureşti, p. 44-46.
165
demnităţii lor, mai mult ataşament sincer faţă de ţara lor”1. Imoralitatea
din societatea românească era ilustrată de câteva obiceiuri ruşinoase:
mituirea (departe de a fi considerată un delict, ea intrase adânc în
obiceiuri), schingiuirea ţăranilor şi a ţiganilor (oamenii care comiteau
aceste delicte aveau dreptul la cruzime şi îl exercitau fără a avea
conştiinţă de fapta lor criminală, fără grijă de răspundere, fără teamă de
pedeapsă. Inimi bune, fapte crude!), deschiderea cu plată a frontierelor
ţării de către negustorii străini, toleranţa acordată străinilor pentru a
specula mizeria poporului prin dezvoltarea patimiii beţiei. Infiltrate în
toate fibrele societăţii româneşti, aceste obiceiuri generau atitudini
ignobile: umilinţa servilă, linguşirea trădătoare, ambiţia egoistă.
„Orientul ne trimetea ciuma, Fanarul ne adusese cangrena morală, mai
fatală decât epidemiile ucigătoare” mărturisea V. Alecsandri2.
G. Asachi, inspirat de iluminismul german şi de neoumanismul
italian pleda încă din 1814 pentru adoptarea şi cultivarea virtuţii ca
principiu moral creştin, materializat în atitudini nobile, precum:
filantropie, fidelitate, altruism. Virtutea era pentru cărturarul bucovinean
o „luptă de bunăvoie împotriva tuturor piedicilor ce stau în calea înfloririi
şi a întăririi binelui obştesc”3 ce îndreaptă natura umană în lumina
idealului şi pune în acord pacea interioară cu discernământul.
Secolul al XIX-lea, al romantismului şi al naţionalităţilor

Secolul al XIX-lea a marcat cele mai rapide şi surprinzătoare
transformări în conştiinţa individuală finalizând lupta de cucerire a
naturii de către om4. Numit secol al naţiunilor, al raselor, al istoriei ori al
economiei politice, el poartă pecetea expansiunii individualităţii căpătând
substanţă prin: fărâmiţarea universalităţii şi desacralizarea profundă şi
1
J. A. Vaillant, La Romanie ou Historie, langue, littérature, orthographe, statistique des
peuples de la langue d’or, 3 vol., Paris, 1844.
2
Vasile Alecsandri, op. cit., p. 45
3
G. Asachi, Dorinţa folosului obştesc, 1842, în vol. Gheorghe Asachi, Opere, vol. II,
Hyperion, Chişinău, 1991, p. 432 şi urm.
4
Unii sociologi consideră că în secolul XX omul nu s-a manifestat ca un cuceritor al
naturii, ci ca un exterminator, acţionând cu rapiditate pentru distrugerea planetei.
166
progresivă a existenţei, iraţionalul cultivat şi sistematizat (contemporan
cu iluzia scientistă şi istoristă), intuiţia unei vieţi posibile cu care este
înzestrată natura, reducţionismele raţionaliste intolerante, generatoare de
utopii economico-sociale. Realizările şi iluziile sale culturale l-au
consacrat ca „romantic”.
Termenul romantic a cunoscut un lung traseu de la utilizarea lui
cu sensul de „romanesc”, „extravagant,” „absurd”, „pitoresc” în Anglia
(1659) şi Franţa (1675), până la cel de mişcare coerentă a marilor
literaturi occidental europene: „Chemat la viaţă cu funcţia modestă a unui
sinonim, personalizat de Rousseau într-un sens liric, folosit spre sfârşitul
secolului al XVIII-lea sub impulsul Şcolii de la Jena ca antonim (opusul
termenului clasic), devenit, în fine, substantiv abstract, el părea a-şi fi
luat locul printre uneltele spiritului uman spre 1830”1.
Ca mişcare literară europeană, romantismul se manifestă cu
deosebire ca o artă poetică a surprizei, a şocului, a imaginaţiei şi a
libertăţii, opusă clasicismului înţeles ca ordine a logosului, ca un acord
între strategia şi practica creaţiei, ca o însumare a procedeelor în reguli
de aplicabilitate universală. Poetica romantică amendează poetica
tradiţională fără a oferi norme şi tehnici specifice. Ea este constituită din
prefeţe şocante (V. Hugo, Cromwell, 1827), scrieri de circumstanţă
(Stendhal: „Je suis un romantique furieux, c’est à dire, je suis pour
Shakespeare contre Racine et pour lord Byron contre Boileau”, 1818) sau
eseuri nedefinitivate (Schlegel, Cours de littérature dramatique). Lipsa
de unitate a esteticii romantice a permis continuitatea stilistică a formelor
clasice, fapt recunoscut în istoria literară drept un clasicism al
„romanticilor”, a unei reconcilieri surprinzătoare a clasicului cu
romanticul. Versul romanticilor: „nu iese din perfecţiunea formal
prozodică, provocată de stricta observare a retoricii, iar tărăgănarea
1
Paul Cornea, Introducere, vol. Originile romantismului românesc, Minerva, Bucureşti,
1972, p. 9 şi urm.
167
uniformă a alecsandrinului, pendularea lui egală demonstrează că nimic
nu s-a schimbat în mecanica versificaţiei până la 1850”1.
Dacă a defini romantismul este o operaţie anevoioasă (Paul van
Tieghen2 a inventariat peste 150 de definiţii), identificarea etapelor şi a
trăsăturilor specifice s-a bucurat de mai mult succes. De la R. Wellek 3
până la Virgil Nemoianu4 istoria literară identifică un romantism al
marilor literaturi occidentale, propagat ulterior în centrul şi sud-estul
Europei unde s-a împăcat cu tradiţia medieval-bizantină. În cadrul
romantismului occidental el distinge două etape cu trăsături distincte:
High şi Bidermeier Romanticism. High Romanticism este o mişcare
literară cuprinsă între ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi
începutul secolului al XIX-lea, până la ultima prezenţă europeană a lui
Napoleon I (1815), ale cărei trăsături sunt: antiilumunism,
antimonarhism, anticlericalism, miraj pentru Evul Mediu, atracţie pentru
contemplaţie, egoism şi deziluzie. A doua etapă a romantismului are un
aspect mai conformist, revolta romantică găsind forme de adaptare
socială. Denumirea lui corespunde nu numai unui personaj dintr-o dramă
germană, ci şi unui stil de mobilier burghez, confortabil. Bidermeier
Romanticism se manifestă prin continuitatea clasicismului în romantism,
utilizarea retoricii şi a stilisticii clasice la noile forme ale romantismului .
Acestei forme secundare îi corespunde romantismul răsăritean: „în
Europa de est n-a existat un Iluminism integral, ci doar o prindere din
urmă a ultimei sale etape (cu toate hibele sale preromantice). În mod
analog, n-a existat H.R., ci doar un Bidermeier puternic şi complex
(1820-1850), perfect sincronizat cu etapa occidentală corespunzătoare”5.
În această parte a Europei exista un alt substrat cultural, comun, datorat
medievalităţii bizantine, o cultură religioasă ortodoxă, de expresie
1
Mihai Zamfir, Din secolul romantic, Cartea românească, Bucureşti, 1989
2
Paul van Tieghen, Le mouvement romantique, Vuibet, Paris, 1923
3
R. Wellek, Concepts of criticism, Yale University Press, 1965
4
Virgil Nemoianu, Îmblânzirea romantismului. Literatura europeană şi epoca
Biedermeier, BPT, Minerva, Bucureşti, 1998.
5
Virgil Nemoianu, op. cit , p. 119.
168
slavonă sau neogreacă, o circulaţie nestânjenită a producţiilor folclorice
şi a cărţilor populare. Dezvoltarea zonală unitară a condus şi la existenţa
unor trăsături specifice.
1. Iniţierea în romantism corespunde în sud-estul european cu procesul
de instituţionalizare a literaturii. Dacă termenul „romantic” a fost
identificat în literatura română pentru prima dată în 1828 într-o poezie
rămasă în manuscris a lui Daniil Scavinschi, după 1834 la intervenţia lui
I. Eliade Rădulescu el capătă sensul consacrat în literatura apuseană. În
Dicţionarul româno-francez al lui Poenaru, Aaron şi Hill din 1840 el are
două semnificaţii: „şcoală literară” şi „pitoresc”. Între anii 1820-1840
literatura română cunoaşte o serie de iniţiative culturale constând în
apariţia primelor periodice ( „Curierul românesc”, Bucureşti şi „Albina
românească”, Iaşi în anul 1829), instituţionalizarea învăţământului în
limba română prin contribuţia lui G. Lazăr în Muntenia şi G. Asachi în
Moldova, organizarea teatrului românesc (primele reprezentaţii teatrale
în limba română din 1817 la Iaşi şi 1819 la Bucureşti).
2. Romantismul răsăritean nu este limitat în manifestările sale de un
clasicim riguros, ci de un mediu intelectual mai puţin evoluat. El nu are
ce să conteste şi de aceea în opera unui singur creator sau în sânul unei
singure generaţii coexistă mai multe arte poetice: clasică, iluministă şi
romantică. Opera lui Grigore Alexandrescu exemplifică interferenţele
dintre clasicism, manifestate în fabule şi satire, cu cele romantice,
ilustrate în meditaţii istorice şi filozofice. I. Eliade Rădulescu este autorul
baladei romantice de inspiraţie folclorică Sburătorul, dar şi al epopeii
neîncheiate Michaida. D. Bolintineanu versifică în cea mai desăvârşită
manieră romantic-occidentală în ciclurile Legende istorice şi Florile
Bosforului, dedicându-se în finalul vieţii formelor clasice: epopeea, satira
şi imnul de factură horaţiană.
3. Programele romantismului românesc au acelaşi caracter improvizat ca
şi în occident. Îndemnului naiv al lui I. E. Rădulescu, „Scriţi băieţi,
numai scriţi!”, i se adaugă în anul 1840 Introducţia lui Mihail
169
Kogălniceanu. Manifestul istoricului moldovean defineşte o nouă direcţie
culturală, inspirată din tradiţiile, natura, folclorul şi viaţa românilor. Ea
condamnă imitaţiile superficiale şi consacră supremaţia geniului
autohton: „Dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă pentru că
omoară în noi duhul naţional [...]. Traducţiile nu fac o literatură [...].
Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul
de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice pentru ca
să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta
trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii”1.
Romantismul românesc a continuat programul iluminist de
emancipare şi de culturalizare, cu deosebire în domeniul normării limbii
literare, iniţiat în toate provinciile romne la sfârşitul secolului al XVIII-
lea. Lupta pentru adoptarea unui alfabet latin şi pentru o scriere fonetică,
tulburată uneori de exagerări italienizante şi etimologizante, se încheie în
deceniul al şaptelea prin intervenţia energică a lui Titu Maiorescu, care
semnează studiul colectiv al Junimii Despre scrierea limbii române şi
adeziunea constantă şi fermă a lui Vasile Alecsandri la scrierea fonetică şi
în alfabet latin a limbii române.
4. În Europa răsăriteană romantismul apare ca un fenomen
prerevoluţionar şi nu postrevoluţionar, ca în Franţa. Reprezentanţii
acestui curent sunt cu deosebire intelectuali care aparţin unor familii
boiereşti, cu tradiţii culturale şi posibilităţi materiale, instruiţi în
capitalele Europei: Paris, Viena, Berlin, Roma. Fiii de boieri, născuţi
după 1800, îşi începeau studiile acasă, sub îndrumarea unor învăţaţi
ardeleni sau a unor dascăli greci, treceau prin şcolile private din Iaşi ori
Bucureşti şi ajungeau la Paris pentru a asista la cursurile lui Jules
Michelet, Edgar Quinet şi Adam Mickievicz de la Collège de France,
care propovăduiau independenţa şi egalitatea de şanse a tuturor naţiunilor
Europei. Identificarea şi aducerea la cunoştinţa Europei a valorilor
culturale proprii devenea pentru tinerii romantici o datorie de onoare.
1
Mihail Kogălniceanu, Introducţie, „Dacia literară”,1840
170
Români, polonezi, sârbi, ucraineni, unguri, greci culegeau şi tipăreau
folclorul autohton, elaborau compendii de istorie străveche şi medievală
pentru a demonstra lupta popoarelor lor pentru apărarea şi continuitatea
spiritualităţii creştine, europene.
Cum ţările din care proveneau romanticii răsăriteni erau înglobate
în imperii multinaţionale, ei se simţeau datori a deveni militanţi activi şi
înflăcăraţi ai principiilor moderne, îmbinând acţiunea revoluţionară cu
cel mai fantezist demers financiar. I. Eliade Rădulescu, G. Asachi, Mihail
Kogălniceau au fost unii dintre primii proprietari de fabrici de hârtie ori
de postav din Provinciile Române şi şi-au condus activitatea publicistică
din perspectiva patronului şi a directorului de editură.
Printre romanticii români existau şi visători, ale căror singure
idealuri patriotice erau indiferente aspectelor materiale ale vieţii. Printre
aceşti „doritori nebuni”, al căror eşec politic le-a grăbit dispariţia, se
numără N. Bălcescu, I. Voinescu II, Alecu Russo, D. Bolintineanu, Cezar
Bolliac ş.a. Destinul lor de militanţi culturali şi politici, este ilustrat de un
nobil îndemn: „Urmaţi cum aţi început, cel mai frumos titlu de glorie la
care un poet trebuie să năzuiască este acela de poet naţional şi popular”1.
5. O altă trăsătură este „arderea etapelor”. Epoca romantică oferă cadrul
prielnic pentru orice fel de traducere din literaturile europene, creând
posibilitatea de a trăi „succesiunea” culturilor în „simultaneitatea”
prezentului. Un studiu privind situaţia traducerilor în prima jumătate a
secolului al XIX-lea arată că: între anii 1820-1830 s-au tradus 28 de
titluri, între 1830-1840: 157, între 1840-1850: 173, 1850-1860: 285. Cel
mai mare număr de traduceri sunt din franceză (385), urmate de cele din
germană (83), engleză (50), greacă (44), rusă (43), italiană (40) etc.
Dintre genurile şi speciile literare cultivate acum, romanul ocupă primul
loc (128 titluri), urmat de povestire şi nuvelă (119), teatru (156), poezie
(34). Clasamentul autorilor traduşi indică pe Al. Dumas tatăl cu 22 titluri,
1
Îndemnul aparţine Elenei Negri, iubita lui Vasile Alecsandri, imortalizată în romanţa
Steluţa. Entuziasmată de opera lui de inspiraţie folclorică, ea îl îndemna în 1846 să
persevereze în direcţia autohtonă şi tradiţionalistă.
171
urmat de Byron cu 19 titluri, Florian cu 18 titluri, Molière cu 14 titluri,
George Sand şi Voltaire cu câte 11 titluri etc. Cel mai harnic traducător a
fost I. E. Rădulescu (31 titluri), urmat de G. Baronzzi cu 211.
6. Epoca romantică a oferit cadrul istoric pentru existenţa unor centre de
rezistenţă culturală ale diasporei cu deosebire în perioada exilului
postpaşoptist. Prezenţa exilaţilor români în centrele culturale ale Europei
a contribuit la mai buna comunicare a Provinciilor Române cu restul
lumii. Exilul a facilitat întrepătrunderea genurilor şi adoptarea unui
limbaj poetic necenzurat politic. Printre cele mai cunoscute opere ale
exilului romantic sunt: Cântarea României de Alecu Russo, Românii supt
Mihai Voievod Viteazul de N. Bălcescu, Souvenirs d’un proscrit de I. E.
Rădulescu.
7. Romantismul românesc este puţin elaborat sub aspect teoretic,
dezbaterile pe teme poetice fiind concurate de iniţiative şi acţiuni
culturale. Gheorghe Asachi îşi dezvăluia admiraţia pentru modele clasice
şi nevoia de a respecta regulile literare, singurele în opinia lui capabile a
conferi armonie şi nobleţe expresiei artistice: „îndreptat de pilde clasice
şi de firea limbii m-am sârguit a urma sistemului care cere ca poezia, care
este productul cel mai ales al cugetării prin simţire înălţată, să răsune prin
ziceri elegante şi armonioase”2. B. P. Mumuleanu elogia în
Precuvântările sale din 1820 şi 1825 (Rost de poezie şi Caracteruri)
poetul clasic. În acelaşi interval de timp, I. Eliade Rădulescu traducea, în
1822, Arta poetică a lui Boileau şi în 1831 tipărea o culegere de texte
teoretice, în esenţă clasice, intitulată Gramatica poeziei, după Lévizac şi
Moysant. În simultaneitate cu traducerea de lucrări clasice, acelaşi harnic
traducător I. E. Rădulescu oferă şi primele variante româneşti ale unora
dintre Meditaţile lui Lamartine, 1820.
Etapele romantismului românesc
1
Paul Cornea, op. cit.
2
G. Asachi, Prefaţă, Culegere de poesii, 1836, vol cit.
172
Romantismul, iniţiat în jurul anului 1820 şi continuat până la
începutul primului război mondial 1916, este mişcarea literară cea mai
amplă şi longevivă în cultura română modernă, manifestându-se aproape
un secol.
I. Prima etapă, ascensivă, a romantismului românesc se derulează pe
parcursul a patru decenii, între anii 1820-1860, în cadrul cărora se disting
ca momente mai importante:
1. Resurecţia romantică din anii 1820-1830, când teoria imitaţiei şi
traducerile suplineau inexistenţa creaţiei autohtone. Poezia dominată de
câteva voci minore (ale lui Vasile Aaron, B. P. Mumuleanu ori Vasile
Popp) oferă un loc disproporţionat poetului Vasile Cârlova, care cu numai
patru poezii este recunoscut ca precursor al lamartinismului la noi. În
acest deceniu se manifestă câţiva mentori culturali ale căror iniţiative fac
trecerea definitivă de la spiritualitatea medievală la cea romantică. G.
Asachi, I. E. Rădulescu, G. Bariţiu inaugurează presa de opinie şi cea
literară, sunt organizatori de societăţi literare şi filarmonice, redactează şi
adaptează gramatici pentru a demonstra inadecvarea alfabetului chirilic la
spiritul limbii române, sunt editori şi iniţiatori de biblioteci universale,
reorganizează învăţământul după principiul corespondenţei cu trebuinţele
societăţii, pun în scenă texte dramatice în româneşte, iniţiază şcoli de
interpreţi de muzică şi de artă dramatică.
2. Acest deceniu al romantismului ascensiv, derulat între anii 1830-1848,
aduce în prim-plan generaţia paşoptistă cu forme de exprimare avântate,
revoluţionare, de baricadă. Acum cele două direcţii ale romantismului se
manifestă în simultaneitate, în ciuda divergenţelor cu privire la statutul
traducerilor şi al imitaţiei modelelor externe. În 1830 I. Eliade Rădulescu
cerea colegilor mai tineri să scrie orice în româneşte, pentru ca în 1840,
mai tânărul său confrate, Mihail Kogălniceanu să afirme hotărât că
„traducţiile nu fac o literatură”. În acestă perioadă se publică
capodoperele liricii noastre romantice: Umbra lui Mircea. La Cozia de
Grigore Alexandrescu (meditaţie istorică), Mihnea şi Baba de D.
173
Bolintineanu (baladă fantastică), Sburătorul de I. Eliade Rădulescu
(baladă cultă). În proza artistică se exersează fiziologiile (Fiziologia
provinţialului de C. Negruzzi şi Mihail Kogălniceanu), nuvela
sentimentală (Zoe, O alergare de cai)şi cea istorică (Alexandru
Lăpuşneanu de Constantin Negruzzi). Paşoptiştii propun primul model
literar autohton de la care se vor inspira generaţiile următoare, în care
sinceritatea de idei şi de sentimente este exersată în defavoarea
expresivităţii poetice.
3. Eşecul revoluţiei de la 1848 inaugurează exilul postpaşoptist, care a
durat mai bine de un deceniu, între anii 1848-1859. La Paris,
Constantinopol sau Viena intelectualitatea proscrisă încearcă să găsească
noi modele literare, realitatea culturală europeană nemaicorespunzând
aspiraţiilor ei reformatoare. În condiţii materiale precare şi măcinaţi de
dorul de ţară, romanticii români adoptă un ton profetic, misionar şi
creştin.
II. După 1859 şi până spre 1885 romantismul românesc are un sens
descensiv, marcat de deziluzie şi pesimism, coborând din sfera luptei
politice în solitudinea artei cuvântului. Acestei ultime perioade romantice
îi corespund două momente distincte.
1. În deceniul şapte (1860-1869) momentul politic principal îl reprezinta
Unirea Principatelor şi reformele politice ale lui Al. I. Cuza. În afara
poeţilor minori postpaşoptişti (G. Creţeanu, Alex. Sihleanu, Al.
Depărăţeanu şi Radu Ionescu) ori a autorilor de însemnări de călătorie, în
acest timp al apusului romantic se remarcă aristocraţi erudiţi ai
condeiului precum Al. Odobescu şi B. P. Hasdeu ori romancieri, cronicari
ai epocii de tranziţie, precum N. Filimon. Creatorii paşoptişti devin acum
epigoni ai propriei formule lirice şi sfârşesc în uitare ori zeflemea (este
ilustrativ sfârşitul lui Dimitrie Bolintineanu care se stinge în boală şi
sărăcie, uitat de prieteni şi de autorităţi).
2. Ultimele decenii ale secolului al XIX-lea sunt dominate de creaţia
eminesciană şi de direcţia culturală a Junimii. Acum se fac auzite armonii
174
lirice pesimiste ori virulent critice, iar inadaptarea poetului romantic la
lumea burgheză capătă inflexiuni tragice.
3. Dispariţia tragică a lui Mihai Eminescu nu a încheiat existenţa
romantismului în cultura noastră. Admiratorii liricii sale, deveniţi
epigoni, printre care Al Vlahuţă, au prelungit prezenţa romantismului în
literatura română până la începutul secolului XX. Vechii inamici ai lui
Eminescu continuă a crea în forme şi expresii romantice. Un exemplu îl
reprezintă destinul artistic al lui Al Macedonski, care abia în preajma
primului război mondial îşi inovează lirica romantică apelând la forma
clasică a rondelului. După teoretizările semănătoriste (neoromatice) şi
poporaniste (neorealiste şi naturaliste) ivite la confluenţa secolului al
XIX-lea cu cel de-al XX-lea, poezia lui G. Bacovia găseşte forme noi,
simboliste, de expresie pentru dorul eminescian, făcând trecerea
definitivă de la romantism la poeticile noului secol: „Secolul al XIX-lea
este ultimul dintr-o serie naturală pe care nimeni n-o imagina stingându-
se odată cu primul război mondial. Literar vorbind este secolul tuturor
virtualităţilor benefice anulate de evoluţia neprevăzută. În cultura
românească secolul al XIX-lea reprezintă primul secol de veritabilă
sincronizare europeană ce coincide cu ultimul secol de evoluţie naturală:
paradox concentrat ce pune într-o lumină acută marja extrem de redusă
dintre libertate şi necesitate care a reprezentat specificul culturii
noastre”1.
Iniţiativele culturale ale romantismului paşoptist

Tot ce mi-a stat în putinţă am făcut şi cu
sfatul şi cu fapta, ca să sporesc şi
sufleteşte şi materialiceşte înflorirea
Bisericii şi a Patriei. (Veniamin Costache)
Învăţământul
La începutul secolului al XIX-lea, în Provinciile Române
extracarpatice învăţământul gimnazial şi liceal se făcea în limba greacă.
Sub influenţa Transilvaniei, unde Iluminismul se manifestase cu
deosebire în opera de formare de intelectuali propovăduitori ai dragostei
1
Mihai Zamfir, op. cit.
175
şi respectului pentru limba maternă, unele familii boiereşti încredinţează
educaţia şi formarea copiilor unor învăţaţi ardeleni. Scriitorii generaţiei
paşoptiste1 evocă în memoriile lor acest debut improvizat dar entuziast al
învăţământului modern în limba română
În Moldova, învăţământul în limba română este susţinut de
Biserică, un rol important revenindu-i mitropolitului Veniamin Costache 2,
autorul unor reforme moderne atât în plan confesional, cât şi în cel laic.
De sprijinul acestui înalt prelat s-a bucurat G. Asachi care, după ce a
beneficiat de burse la studii în străinătate, revenit acasă iniţiază primul
curs în româneşte de inginerie hotarnică, iar câţiva ani mai târziu
restructurează Seminarul de la Socola, gimnaziul de la Trei Ierarhi şi
Academia Mihăileană.
Simultan cu emanciparea învăţământului din Ţara Moldovei, în
anul 1817 este adus la Bucureşti învăţatul ardelean G. Lazăr de către
boierii Partidei Naţionale care îi încredinţează conducerea primei şcoli
româneşti în chiliile fostei mănăstiri de la Sf. Sava 3. În numai doi ani,
teologul ardelean a elaborat manuale, a alcătuit planuri de învăţământ şi a
demonstrat că limba română este capabilă a exprima cele mai abstracte
cunoştinţe şi a forma tineri. În entuziasmul generat de iniţiativă didactică
a lui Lazăr, fiii de boieri părăsesc Academia grecească pentru a se alătura
şcolii româneşti. La două decenii de la înfiinţare, Colegiul de la Sf. Sava
dispunea de un colectiv de cadre didactice bine pregătite, de o bibliotecă
şi de o tipografie unde vedeau lumina zilei manuale şi antologii şcolare,
dicţionare, gramatici şi volume literare originale.
1
Costache Negruzzi - Cum am învăţat româneşte, I. Eliade Rădulescu - Dispoziţiile şi
încercările mele de poezie, Ion Ghica - Şcoala românească acum 50 de ani, Dascăli
greci şi dascăli români, Vasile Alecsandri - Vasile Porojan ş.a.
2
Veniamin Costache (1768-1846) a fost mitropolit al Moldovei între 1803-1842.
Descendent din boierul Boldur, sfetnic al lui Ştefan cel Mare, el s-a evidenţiat prin
iniţiative culturale moderne care au mărit prestigiul Bisericii în interiorul ţării şi în afara
graniţelor, cu deosebire la Muntele Athos.
3
Sfântul Sava este cel mai vechi şi mai cinstit mucenic, cunoscut şi martirizat pe
pământul nostru în secolul al IV-lea. Este numit şi Sava Gotul (Geto-Dacul) sau
Romanul. S-a călugărit în comunitatea monahală din Munţii Buzăului. În primăvara
anului 372, a treia zi de Paşte, ostaşii regelui Athanaric l-au prins şi l-au condamnat la
moarte prin înecare. El este pomenit în fiecare an la 12 aprilie.
176
După debuturile entuziaste şi improvizate ale învăţământului laic,
în Provinciile Române extracarpatice se înfiinţează şcoli lancasteriene în
fiecare reşedinţă de judeţ, şcoli normale pentru pregătirea de institutori şi
se înmulţesc şcolile comunale. Conform unei statistici din 1842, în Ţara
Românească învăţau la Colegiul Sf. Sava 657 de elevi, pregătiţi de 18
profesori, în reşedinţele de judeţ funcţionau 18 şcoli normale iar în
comune 2100 erau încadraţi în diverse nivele de instruire peste 40.000 de
copii şi tineri. Dezvoltarea rapidă a învăţământului românesc se
desăvârşeşte după Unirea Principatelor, o dată cu inaugurarea
universităţilor din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864). În Basarabia şi
Bucovina învăţământul în limba română este atribuit pentru perioade
relativ scrute eparhiilor ortodoxe, aflate sub tutela mitropoliei sârbeşti.
De aceea, în cele două provincii istorice şcoala devine un instrument de
deznaţionalizare, în Bucovina învăţământul în limba germană înlocuind
pe cel românesc, iar în Basarabia învăţământul în limba rusă.
În Transilvania învăţământul în limba română se afla în custodia
Bisericii Ortodoxe şi a celei Greco-Catolice. În 1843 funcţionau 293
şcoli pentru copiii români, faţă de 962 pentru cei maghiari, erau patru
licee româneşti la Blaj, Beiuş, Braşov şi Năsăud. În anii 1847-1873, la
intervenţia mitropolitului Andrei Şaguna s-au înfiinţat peste 800 de şcoli
comunale confesionale, două gimnazii româneşti, un Institut teologic-
pedagogic (1859), s-au tipărit 25 de manuale. Recunoscut ca mitropolit
al Bisericii Ortodoxe din Ardeal, Mitroplitul Andrei Şaguna se va implica
în activitatea de culturalizare a enoriaşilor în limba română. Ca prim
preşedinte al Societăţii ASTRA el va susţine prin toate formele limba şi
cultura română în Transilvania.
Publicistica
„[...] românii au trebuit să aştepte momentele
atât de rare în istoria neamului, când omenirea
trece printr-o schimbare de soartă şi astfel să-şi
poată şi ei schimba soarta după chemările adânci
şi organice ale neamurilor în istorie”. (Nicolae
Iorga, Evoluţia ideiii de libertate)
177
Publicistica a apărut şi s-a maturizat în Provinciile Române atunci
când în Europa Occidentală ea devenise o formă de comunicare modernă,
eficientă şi activă. Apariţia ei în Provinciile Române se datorează
intelectualilor care studiaseră în străinătate şi care beneficiaseră de o
gazetărie activă, implicată în viaţa de zi cu zi a societăţii. Ion Ghica
credea că: „a întrebuinţa facultăţile sale la fericirea tuturor, a scrie după
povăţuirile unei convingeri adevărate, luminată printr-o cercetare adâncă,
serioasă a lucrurilor şi curată de orice mobil şi interes este o întreprindere
nouă la noi şi cu atât mai anevoie, cu cât trăim într-o epocă de tranziţie şi
de aspiraţiuni cu atât mai mici şi mai proaste, cu cât oamenii sunt lipsiţi
de educaţie şi de adevărata învăţătură, înecaţi în patimi şi dorinţe ce au
putut naşte o cunoştinţă superficială a civilizaţiei europene, care nu a
putut produce alt efect asupră-le decât a-i ameţi”. La rândul său, Cezar
Bolliac, unul dintre cei mai incisivi patroni de gazete din această epocă,
nota că „publicitatea este atât de priincioasă unei societăţi, sub orice
formă va fi societatea, pe cât de priincios este unui om în parte aerul şi
mişcarea care îl răcoresc şi îi preface sângele. Ea plană pe deasupra
trupului societăţii, se împarte către toate mădularele ei, fără osebire de
vârstă, de sex şi de condiţie, şi lasă trăsături adânci ce nu se mai şterg.
Din aceste trăsături se formează acea putere atotputernică, ce se luptă
necontenit împotriva individului pentru mulţime, împotriva interesului
privat pentru fericirea publică; acea fiinţă nevăzută, abstractă, pe care o
vedem, despre a cărei existenţă s-au pătruns toate popoarele civilizate şi
ale cărei efecte ne-au dovedit şi chiar nouă anii trecuţi, că nu le putem
tăgădui nepedepsiţi: acea putere este Opina publică”1.
Prima publicaţie pentru români, „Courrier de Moldavie”2, a
apărut în limba franceză în anul 1790, la Iaşi. Ea a fost urmată în anul
1827 de gazeta „Fama Lipscăi pentru Daţia” tipărită la Leipzig, din
iniţiativa boierilor Dinicu Golescu, I. M. C. Rosetti şi Atanasie Lascăr.
1
Cezar Bolliac, Despre publicitate, 1844.
2
I. Hangiu, Dicţionarul presei literare româneşti, 1790-1990, ediţia a II a revăzută şi
completată, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p. 112.
178
Lui Dinicu Golescu îi revine meritul de a fi obţinut aprobarea de la
generalul Kiseleff pentru înfiinţarea primului periodic bucureştean,
„Curierul românesc”, în aprilie 1829, conducerea fiind încredinţată lui I.
Eliade Rădulescu. La Iaşi, primul periodic „Albina românească” apare în
iunie acelaşi an sub patronajul lui G. Asachi.
În gazeta lui I. E. Rădulescu au publicat aproape toţi scriitorii
vremii, printre care: Iancu Văcărescu, Vasile Cârlova, Grigore
Alexandrescu, iar în suplimentele ei literare „Curierul de ambe sexe” 1 şi
„Gazeta Teatrului Naţional” au apărut texte semnate de creatori
aparţinând celorlalte provincii, precum Simion Marcovici şi C. Negruzzi.
Şi în jurnalul lui G. Asachi din Iaşi au publicat lucrări originale N.
Dimachi şi C. Stamati iar în suplimentul literar „Alăuta” au semnat: C.
Negruzzi, M. Ciucureanu, Ionică Tăutu, M. Kogălniceanu ş.a. La cererea
comunităţii româneşti din Braşov G. Bariţiu a tipărit pe lângă „Gazeta de
Transilvania” (1838-1842) un supliment literar săptămânal „Foaie pentru
minte, inimă şi literatură” (1838-1849). În paginile acestuia au publicat
A. Mureşanu, I. Barac, T. Cipariu, Ath. M. Marienescu, Vasile Alecandri,
Grigore Alexandrescu, D. Bolintineanu ş. a. Proza romantică de inspiraţie
istorică este semnată de G. Asachi şi C. Negruzzi, iar cea de critică şi
teorie literară de C. Bolliac, I. Eliade Rădulescu, N. Bălcescu, I.
Maiorescu. G. Bariţiu îi considera colaboratori apropiaţi pe: T. Cipariu, I.
Eliade Rădulescu, Teodor Aron, Damaschin Bojinca, George Mălinescu,
Nicolae Istrati, Nicolae Rucăreanu ş.a. După 1836, când monopolul
asupra tipăriturilor s-a încheiat, şi alţi intelectuali se dedică publicisticii,
printre care: Cezar Bolliac („Curiosul”, Bucureşti, 1836), C. Lecca
(„Mozaicul”, Craiova, 1838), Florian Aaron şi G. Hill („Romania”,
1838), Valbaum („Pământeanul”, 1839) etc.
Începând cu anul 1840 se inaugurează şi primele jurnale istorice:
„Arhiva românească”, la Iaşi (în îngrijirea lui Mihail Kogălniceanu) şi
1
I. E. Rădulescu nota în Librăriile naţionale române, 1870, că a publicat Curierul de
ambe sexe în cinci volume şi trei ediţii de câte 3000 de exemplare.
179
„Magazin istoric pentru Dacia”, la Bucureşti începând cu 1845 (în
redacţia lui N. Bălcescu şi A. T. Laurian).
În ianuarie 1840 Mihail Kogălniceanu inaugurează prima revistă
exclusiv literară, „Dacia literară”, ale cărei câteva numere au avut ecou în
conştiinţa cititorilor din epocă şi mai ales în istoria literaturii. În primul
număr, M. Kogălniceanu lansează un manifest al romantismului
românesc deschizând calea direcţiei autohtone. Introducţia lui Mihail
Kogălniceanu sintetiza programul culturii române moderne şi aduna
energiile creatoare ale autorilor într-o direcţie tradiţionalistă şi
naţionalistă. Mihail Kogălniceanu reia iniţiativa sa publicistică în anul
1844 cu „Propăşirea”, gazetă cenzurată de către domnitorul Mihail Sturza
după câteva numere. Şi Vasile Alecsandri are iniţiativa publicării unei
gazete exclusiv literare în 1852, fiind obligat a amâna până în anul 1855
lansarea primului număr al „României literare”.
În timpul evenimentelor de la 1848 au apărut gazete cu profil
revoluţionar, care îndemnau la solidaritate cu ideile politice ale
„căuzaşilor”: „Pruncul român”, „Vestitorul românesc”, „Popolul
suveran”. Gazete cu o existenţă efemeră, ele au meritul de a fi difuzat
ideile liderilor revoluţionari şi de a fi clarificat opoziţia lor faţă de
regimul regulamentar, controlat de Imperiul Ţarist.
În afara graniţelor româneşti, în timpul exilului postpaşoptist au
apărut mai multe jurnale, care susţineau ideile politice ale Europei
occidentale ori tipăreau producţiile literare ale proscrişilor: „Espatriatul”
(1849, Budapesta, din iniţiativa lui Cezar Bolliac), „România viitoare”
(1850, Paris, din iniţiativa lui N. Bălcescu), „Junimea română” (1851,
Paris, din iniţiativa lui Al. Odobescu).
Între anii 1849-1856 unele periodice din Iaşi sau Bucureşti erau
exprimate în franceză ori bilingve, franco-române, adresându-se
comunităţilor de francezi rezidenţi în capitalele Provinciilor Române. În
paginile lor este ilustrată starea de confuzie politică şi cenzura externă
excesivă, majoritatea articolelor fiind semnate cu pseudonime.
180
După anul 1855 numărul publicaţiilor româneşti creşte şi
conţinutul lor se diversifică în politice, literar-artistice, ştiinţifice, de
informare şi cultură generală, umoristice. Acum majoritatea gazetelor
dezbat problema Unirii Principatelor Române,între ele distingându-se:
„Steaua Dunării” (cu un supliment în franceză la Bruxelles, apărut din
iniţiativa lui Mihail Kogălniceanu), „Dâmboviţa” (din iniţiativa lui D.
Bolintineanu), „Românul” (publicaţia lui C. A. Rosetti, devenită tribuna
de idei a partidului liberal).
În afara publicaţiilor periodice, calendarele şi almanahurile au
avut o apariţie susţinută în Provinciile Române, contribuind la formarea
gustului pentru lectură şi informaţia scrisă. Primul calendar în limba
română datează din 1731 şi a fost tipărit la Braşov de Petcu Şoanul 1.
Până în anii 1830-1835 calendarele aveau o frecvenţă de câte 2-3 pe an,
pentru ca din 1856 ele frecvenţa lor să crească de la 18 mai întâi la 20
(după 1852) şi la 27 (din 1875) pe an. În paginile lor se publicau
informaţii referitoare la viaţa în familie şi societate, texte literar-artistice
ori opinii critice cu privire la situaţia politică şi socială a românilor.
Tipografiile
În prima jumătate a secolului al XIX-lea tiparniţele erau învechite
şi neprofitabile. Curtea domnească şi Biserica mitropolitană deţineau
controlul tipăriturilor laice şi religioase, în afara acestora funcţionând
accidental alte tipografii. Pe parcursul Evului Mediu, din 1508 când s-a
tipărit prima carte în spaţiul românesc, tipografia a slujit cu deosebire
exclusiv cititorii aparţinând bisericii ori pe ai aristocraţiei. După 1830
tipografiile nu mai sunt o artă exclusivistă, ci un mijloc de propagare a
informaţiei scrise pentru citiorii cu venituri medii şi gusturi modeste.
Tipăriturile din Provinciile Române aveau aspect învechit şi
datorită alfabetului chirilic. Cărţile româneşti publicate peste hotare
respirau alt aer în hainele alfabetului latin. Este ilustrativă publicarea
Cântării României mai întâi la Paris în 1850, în alfabet latin şi în anul
1
Georgeta şi Niculin Răduică, Calendare şi almanahuri româneşti, 1731-1918,
Dicţionar bibliographic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 15
181
1855 în „România literară” a lui Vasile Alexandri, la Iaşi, în alfabet
chirilic. Prima versiune ilustrează modernitatea literaturii române, în
vreme ce versiunea chirilică pare înrudită cu manuscrisele medievale.
Conform statisticilor oficiale1, în 1838 funcţionau în teritoriile
româneşti şase tipografii chirilice, care între anii 1840-1850 au tipărit
cărţi în tiraje de câte 1000 - 1200 de exemplare. Unii dintre creatori
(Anton Pann, G. Asachi, I. E. Rădulescu, Cezar Bolliac, C. A. Rosetti) îşi
investesc averea în tipografii, încercând să le facă profitabile, concurând
afaceriştii străini stabiliţi în Provinciile Române. Pentru a diversifica şi
îmbogăţi lista cărţilor în limba română ei au inţiat mai multe proiecte de
anvergură. În Repertoriul Teatrului Naţional, I. E. Rădulescu a propus
tipărirea a 42 de piese. Tot el a lansat proiectul unei impresionante
Biblioteci universale în 21 de volume, după model francez, conţinând
peste 200 de titluri dintre care a tradus el însuşi 12. În 1846 M.
Kogălniceanu şi N. Bălcescu lansau la Paris proiectul unui Dicţionar al
oamenilor de seamă. În acelaşi an se năştea ideea unei Biblioteci a
românilor exilaţi.
Societăţile culturale
Societăţile literare sunt grupări de persoane cu preocupări
comune, care îşi asumă programe cu caracter progresist, stăruind pentru
ieşirea Provinciilor Române din formele anacronice ale regimului
fanariot prin reforme înţelepte. În prima jumătate a a secolului al XIX-lea
ele sunt faţa oficială a grupărilor reformatoare francmasonice, ce se
opuneau regimurilor fanariote sau regulamentare. Ele aveau susţinere
materială şi politică din afara graniţelor şi răspundeau intereselor
politico-diplomatice şi financiare străine.
Atunci când răspundeau nevoilor interne ale ţării, ele au
contribuit la luminarea populaţiei şi la solidarizarea energiilor ei
sufleteşti în favoarea unui ideal naţional. În 1822 la Braşov D. Golescu şi
Ion Câmpineanu, boieri reformatori care au susţinut mişcarea lui Tudor
1
Dan Simonescu şi Gheorghe Buluţă, Scurtă istorie a cărţii româneşti, Editura
Demiurg, 1994, p. 59-69.
182
Vladimirescu, au organizat o societate secretă cu aspect revoluţionar
francmasonic. Reveniţi acasă, ei reiau proiectul unei asemenea asociaţii
în 1827, încredinţându-i lui I. E. Rădulescu misiunea redactării statutelor
şi a platformei program, care stipulau: transformarea şcolii lui Lazăr în
Colegiu, înfiinţarea unei instituţii similare la Craiova, crearea de şcoli
normale în fiecare capitală de judeţ şi de şcoli primare în fiecare sat,
înfiinţarea de gazete în limba română, încurajarea traducerilor şi
înfiinţarea unui Teatru Naţional. În 1833 se înfiinţa la Bucureşti o
„Societate Filarmonică” care milita pentru un clădirea unui teatru
românesc, stimula repertoriul naţional şi artiştii români. „Societatea de
agricultură” apărută la Bucureşti în anul 1835 din iniţiativa lui Ion
Câmpineanu, Scarlat Rosetti şi Petrache Poenaru îşi propunea
modernizarea şi eficientizarea activităţii agricole în Ţara Românească.
Cea mai radicală şi cu cea mai dramatică existenţă a cunoscut
societatea „Fraţia”, înfiinţată în anul 1840 la Bucureşti, din iniţiativa lui
Ion Ghica, N. Bălcescu, Christian Tell şi Cezar Bolliac. Ea a fost
interzisă în anul 1843 iar principalii ei lideri au fost condamnaţi la
detenţie ori exil.
Şi în Moldova s-au înfiinţat societăţi, mai puţin radicale şi cu un
pronunţat aspect profesional: „Cercul de lectură al medicilor” (1830),
„Societatea de medicină şi istorie naturală” (1833).
În afara graniţelor s-au organizat societăţii ale tineretului
universitar: „Societatea pentru învăţătura poporului român”, înfiinţată în
august 1839 din iniţiativa lui Ion Ghica, A. G. Golescu, D. Brătianu, C.
Negri, V. Alecsandri, N. Docan, ce devenea în anul 1845 „Societatea
studenţilor români”, aîntre membrii căreia se aflau acum şi N. Bălcescu,
D Bolintineanu ş.a.
Societăţile literare româneşti nu au imaginea unor adunări
mondene, dominate de prezenţe feminine emancipate, precum cele din
capitalele Europei occidentale, cu un secol mai devreme. Ele răspund mai
degrabă dreptului la liberă asociere stipulat de Declaraţia Drepturilor
Omului şi ale Cetăţeanului din anul 1791 şi reunesc persoane interesate a
183
schimba prezentul şi viitorul ţării. Alcătuite din boieri, intelectuali ori
comercianţi, ele au un caracter secret, iniţiatic, şi întreţin o atmosferă de
conspiraţie şi de sacrificiu. Prefacerile politice, economice şi culturale
sugerate în statutele acestor societăţi au un caracter liberal moderat şi o
viziune optimistă despre progres. Ele au împlinit un rol naţional militând
pentru depăşirea stării de înapoiere, pentru emanciparea prin cultură a
populaţiei de la oraşe şi sate. Ele au încurajat mecenatul artistic: Scarlat
Rosetti a subvenţionat tipărirea Caligrafiei lui Grigore Pleşoianu şi a
Gramaticii lui I. E. Rădulescu, G. Băleanu a subvenţionat publicarea
lucrării lui G. Lazăr Povăţuitorul tiner ş. a.
Concluzii
Cea mai spectaculoasă etapă din istoria culturii române moderne
se manifestă la începutul secolului al XIX-lea, când se trece de la
mentalitatea feudală, de tip oriental, la cea modernă, ocidental-
europeană. În numai o jumătate de secol românii se racordează la formele
de existenţă ale Europei Occidentale, renunţând definitiv la tiparele
medievale. Despărţirea de vechile obişnuinţe a fost un proces ce a durat
mai bine de un secol, declanşat de boierii Partidei Naţionale în deceniile
doi şi trei ale secolului romantic şi consfinţit ca necesitate istorică de
Revoluţia de la 1848 din Bucureşti, Iaşi ori Câmpia Libertăţii din Blaj.
Această schimbare radicală de mentalitate se datorează ideologiei
romantice, cunoscute în mod direct de către intelectualii formaţi la şcolile
Apusului sau prin intermediul traducerilor atât din operele unor mari
creatori precum Hugo, Byron, Schiller, Goethe, cât şi din traducerile unor
autori minori, la modă, precum Lamartine, George Sand, Eugène Sue ş.a.
Până la Eminescu, a cărui operă poetică este o contribuţie
originală românească la romantismul universal, creatorii noştri s-au
străduit să imite modelul romantic european, să-l autohtonizeze şi să-l
adapteze gustului mai puţin cultivat al conaţionalilor. Debutul
modernităţii culturii româneşti coincide cu o serie de iniţiative culturale
ce au condus la afirmarea unei culturi naţionale, în limba şi tradiţiile
184
romanităţii europene. Acum s-a reorganizat învăţământul laic şi
confesional, s-au exprimentat formele moderne de asociere literară, s-a
inaugurat presa de opinie politică, literară, istorică ori de informaţie
enciclopedică, s-au pus bazele unui teatru românesc ş.a.
Bibliografie
1. Cioculescu, Şerban, Streinu, Vladimir, Vianu, Tudor, Istoria literaturii române
moderne, EDP, Bucureşti, 1971
2. Cornea, Paul, Originile romantismului românesc, Spiritul public, Mişcarea ideilor
şi literatura între 1780-1840, Minerva, 1972
3. Cornea, Paul, Regula jocului, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980
4. Cornea, Paul, Aproapele şi departele, Editura Cartea Românească, 1990
5. Rotaru, Ion, Forme ale clasicismului în poezia românească până la Vasile
Alecsandri, Minerva, Bucureşti, 1979
6. Popovici, Dumitru, Romantismul românesc, Editura Tineretului, col. Lyceum, nr.
59, Bucureşti, 1969
7. Simion, Eugen, Dimineaţa poeţilor, eseu despre începuturile poeziei româneşti,
Editura Cartea Românească, 1980
8. Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, vol. I-II, EPL, 1966
9. XXX, Istoria Literaturii Române, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti
10. XXX, Dicţionar cronologic al literaturii române,
Rezumat
La începutul secolului al XIX-lea Provinciile Române
se zbăteau în cea mai cumplită sărăcie datorită relaţiilor
sociale feudale, anacronice, impuse de Imperiul Otoman
din care făceau parte precum şi a deselor prezenţe
militare străine. Interesul Franţei, cu deosebire al lui
Napoleon I şi mai apoi al lui Napoleon III, pentru teritoriile
aflate la gurile Dunării, a înlesnit comunicarea ideilor
culturale dinspre Occident către sudul şi estul Europei.
O dată cu recunoaşterea drepturilor politice ale
populaţiilor româneşti existente pe teritoriul vechii Dacii
de către cancelariile europene, românii împrumută de la
cultura occidentală formele artistice romantice. Până la
Unirea Principatelor Române din anul 1859, romantismul
reformist, de tip Bidermeier, are o influenţă
recuperatoare, contribuind la inaugurarea instituţiilor
185
specifice modernităţii capitaliste. Elita intelectuală,
aparţinând păturilor medii ale boierimii ori negustorimii
metropolitane, îşi asumă dreptul la asociere liberă în
organizaţii profesionale ori societăţi literare contracarând
astfel efectele negative ale regimurilor subordonate
imperiilor vecine şi suplinind lipsa de fonduri materiale
ale instituţiilor menite a susţine: învăţământul românesc,
presa de opinie, politică sau literară, teatrul românesc ş.a.
Tinerii cărturari, hrăniţi cu iluzii născute din
Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului, se
lansează în proiecte culturale menite a sincroniza rapid
spiritualitatea românească cu Cccidentul. Asumându-şi
dreptul la libertatea de expresie şi de acţiune, egalitatea
de şanse şi dreptul la proprietate, intelectualii români îşi
fac un titlu de glorie din acţiunea lor constantă pentru
inaugurarea şi consolidarea unei culturi naţionale, în
consens cu tradiţiile populare şi religioase. G. Asachi în
umbra cărora s-au format tineri înflăcăraţi de ideile
revoluţiei paşoptiste, precum: Mihail Kogălniceanu,
Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri
etc.
Texte de studiat
1. Alecsandri, Vasile, Prefaţă la volumul C. Negruzzi, Opere, 1872
2. Eliade Rădulescu, Ion, Dispoziţiile şi încercările mele de poezie
3. Kogălniceanu, Mihail, Introducţie la „Dacia Literară”
4. Michelet, Jules, Revoluţia Română. Doamna Rosetti. 1848
5. Negruzzi, Costache, Cum am învăţat româneşte
Întrebări
1. Prezentaţi într-un eseu de minimum două pagini imaginea morală a
Provinciilor Române, aşa cum este ilustrată în operele francezilor prieteni cu
românii.
2. Care sunt opiniile lui M. Kogălniceanu şi ale lui V. Alecsandri cu privire la
situaţia românităţii în prima jumătate de secol al XIX-lea?
186
3. Comentaţi trăsăturile romantismului românesc, ca parte a celui răsăritean, într-
un eseu de minimum două pagini.
4. Enumeraţi principalele iniţiative ale culturii române în epoca modernă.
5. Numiţi reformatorii învăţământului românesc şi comentaţi acţiunea lor
înnoitoare?
6. Prezentaţi starea presei româneşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea?
7. Comentaţi rolul societăţilor literare în modernizarea lumii româneşti?
Test de evaluare 6
1. Cine este autorul acestor rânduri:

„Cum să îi zic României? Naţiunea jertfită. Cel puţin Ungaria
şi Polonia şi-au avut gloria suferinţei lor, numele lor au răsunat
peste tot pământul. Popoarele de la Dunărea de jos abia au
deşteptat puţin interesul Europei. Opt milioane de oameni, care
1 punct vorbeau aceeaşi limbă, de aceeaşi rasă, una din naţiunile mari
ale lumii, treceau nebăgate în seamă! De ce? Aceasta e
nenorocirea lor; bătuţi de o mare furtunoasă de o sută de
popoare diferite, schimbând mereu stăpânii, oboseau luarea
aminte, tulburau privirile cu mobilitatea lor aparentă [...].
România lui Traian a rămas până acum credincioasă sieşi,
neclintită în geniul ei primitiv. Poporul acesta primitiv, născut
ca să sufere, a fost înzestrat de fire cu două lucruri care nu te
lasă să pieri: răbdarea şi mlădierea care te face să te ridici ori
de câte ori te îndoieşti”.
2.Numiţi titlurile proclamaţiilor de la 1848 din Iaşi, Cernăuţi,
2 Bucureşti şi Blaj.
puncte .....................................................................................................
1,75 3. Numiţi trăsăturile romantismului răsăritean
puncte .....................................................................................................
4. Care sunt principalele etape ale romantismului românesc?
1,25 ...........................................................................................
puncte
1 punct 5. Ce iniţiative romantice în domeniul învăţământului
cunoaşteţi?
.....................................................................................................
1 punct 6. Ce iniţiative în domeniul presei aţi reţinut?

.....................................................................................................
.
1 punct 7. Ce contribuţie a avut romantismul la dezvoltarea

tipografiilor în Provinciiile Române?
Din .....................................................................................................
oficiu
1 punct
Total 10
puncte
187
VII. Iniţiatorii modernităţii literare româneşti
La începutul modernităţii romantice se disting câteva personalităţi
culturale a căror activitate dezgheaţă apele spiritualităţii româneşti
încremenite în tipare medievale, punând în aplicare proiecte vaste de
introducere a unor forme culturale noi, după modelul apusean. Obligaţi
să adordeze genuri şi specii diverse, angajaţi în campanii politice şi
cetăţeneşti, opera lor literară a plătit tribut lipsei de experienţă, a
nechibzuinţei şi a adversităţilor externe.
G. Asachi
Vârsta psihologică şi literară a sfârşitului de zi
înseamnă la Asachi irealizarea realului iubirii şi
deplasarea ei în mit, apoi complexul italic al
frumuseţii incoruptibile şi idealităţii morale, în fine
un lirism de mare puritate de timbru, exilat într-o
expresie căznită ... o stare endemică de izolare,
singurătate, de conştiinţă a dezacordului asumat cu
cei ce-l înconjoară. (Paul Cornea)
Leon Asachevici, tatăl lui G. Asachi, a fost un intelectual

bucovinean cu pregătire teologică şi literară, în tradiţie iluministă. Adept
al tezelor propovăduite de corifeii Şcolii Ardelene, el a tradus în
româneşte, printre altele, La chaumière indienne de Bernardin de Saint
Pierre. Din 1803, el s-a stabilit în Moldova devenit un sfetnic apropiat al
lui Veniamin Costache. Prin 1815 el se afla la Lemberg (Lwov) pentru a
recupera documentele referitoare la aşezămintele bisericeşti, înstrăinate
de Dosoftei. Aici el se împrieteneşte cu I. B. Deleanu, îi cunoaşte
manuscrisele literare şi îi oferă un post de profesor la Academia din Iaşi.
188
În 1820 se călugăreşte şi este învestit cu titlul de arhimandrid-vicar. La
moartea sa, fiul său îi dedica în anul 1825 o elegie:
Unde tristul vers afla-voi, d-unde voi lua cuvinte
Să espun a mea durere ş-acel plâns în care înot?
Amar mie, soartă crudă, am perdut pe-al meu părinte,
Sărimanii mângâierea, iar Moldova-un patriot!
(La moartea părintelui meu)
Născut în Herţa, localitate situată în Nordul Moldovei, la 1 martie
1788, în ziua sfintei Dochii, G. Asachi (1788-1869) aparţine aşadar unei
familii de intelectuali bucovineni iluminişti. Învaţă mai multe limbi
străine (polona, rusa, latina, germana, italiana, franceza), efectuându-şi
pregătirea şcolară la Lwov (1803), Viena (1805-1808) şi Roma (1808-
1812), cu ajutorul unor burse obţinute de tatăl său de la mitropolitul
Moldovei. În Italia urmează cursuri de inginerie, matematică, filozofie,
literatură, pictură. Se afirmă în cercurile culturale ale Romei publicând în
diverse reviste, cunoaşte şi se împrieteneşte cu personalităţi literareale
culturii occidental europene.
Revenit acasă, el începe oîndelungată şi încăpăţânată luptă pentru
introducerea limbii române în societate românească, cu deosebire în
şcoală, unde s-a confruntat cu opoziţia nu tocmai onestă a învăţaţilor
greci, care se vedeau concuraţi de intelectualii moldoveni, valahi ori
ardeleni. De numele său sunt legate câteva ctitorii moderne ale
învăţământului românesc din prima jumătate a veacului al XIX-lea:
primul curs de inginerie şi de hotărnicie (1813-1818), reorganizarea
Seminarului de la Socola (1820-1821), Academia Mihăileană (1835-
1840), Gimnaziul de la Trei Ierarhi, 1835-1849, ş.a.
Între 1822-1827 G. Asachi a fost agent diplomatic al Moldovei la
Viena, ca trimis al domnitorului Ion Sandu Sturza. În această perioadă, el
se căsătoreşte cu Eleonora Melirato, care îi este sprijin mai ales în
proiectele dramatice şi muzicale. În 1827 un incendiu i-a distrus casa din
Iaşi, măcinându-i toate manuscrisele din tinereţe: traducerile din teatrul
european, localizările dramatice din istoria medievală, o traducere dintr-o
sinteză de istorie a împărăţiei Rusiei, versuri şi culegeri din folclor. Ele ar
189
fi putut atesta efortul său timpuriu şi constant de mlădiere a limbii
române la cerinţele artei literare moderne şi ar fi dovedit contribuţia sa la
procesul de autohtonizare culturală de la începutul veacului romantic.
Dacă până la 1840, G. Asachi a fost perceput în Moldova ca un
intelectual reformator şi patriot, după această dată el este contestat de mai
tinerii colegi, reveniţi în ţară de la studii. Se conturează acum două
tentinţe literare autohtone, cea conservatoare, monarhistă şi filorusă a lui
Asachi şi cea radical-revoluţionară şi republicană a lui Kogălniceanu.
Până în 1848 Asachi nu s-a manifestat public împotriva tinerilor radicali,
pentru ca în anii premergători Unirii Principatelor să se aşeze oficial
împotriva acestui act politic semnând Petiţia separatiştilor din 2/14 mai
1857. În pofida acestei acţiuni retrograde, după alegerea lui Al. I. Cuza,
el se află printre cei care slăveşte decizia populară de alegere a unui
singur domnitor în cele două Provincii.
În cei 81 de ani de viaţă, G. Asachi a traversat mai multe regimuri
politice: fanariot (ocupaţia turcă şi grecească), regulamentar (ocupaţia
rusească), postregulamentar (Principatele Române Unite sub Al. I. Cuza
şi Carol I). Primele două i-au încredinţat posturi importante în
administraţia centrală, mai ales în domeniul învăţământului (profesor,
referendar, şef al Departamentului învăţăturilor publice), ultimul i-a
atribuit cu întârziere a pensie substanţială. La două decenii după
dispariţia sa, în Iaşi i s-a înălţat o statuie ca semn a devotamentului faţă
de învăţământul românesc, iar în Basarabia, în parcul din Chişinău,
statuia sa este la loc de cinste omagiindu-i rolul în promovarea limbii şi
literaturii române în teritoriile ocupate de ruşi.
În anii uceniciei intelectuale, G. Asachi îşi formează anumite
convingeri pe care le-a ilustrat în întreaga activitate literară. Astfel pentru
cărturarul român Italia reprezintă sursa romanităţii poporului său.
Coloana lui Traian este mărturia acestei filiaţii, un eşafodaj mitologic
referitor la originea şi virtuţile morale ale neamului. El ilustrează mitul
etnogenezei şi cucerirea Daciei de către legiunile lui Traian în balada
190
Traian şi Dochia. În afara dovezilor privind romanitatea poporului şi a
latinităţii limbii, descoperite în arhivele Vaticanului (Istoria Imperiului
Otoman a lui Dimitrie Cantemir, din care a preluat motivul prezenţei lui
Ştefan cel Mare înaintea Cetăţii Neamţ), Italia i-a oferit şansa de a
cunoaşte în mod nemijlocit creaţia unor poeţi neoclasici.
Achiziţiilor intelectuale din universul spiritualităţii italiene li se
alătură şi o experienţă erotică unică. Asachi se îndrăgosteşte de Bianca
Milesi, o tânără reprezentantă a aristocraţiei italiene, căreia îi dedică un
ciclu de sonete (elaborate în anii 1810-1820) după modelul lui Petrarca.
Bianca Milesi1 este celebrată în Leucaide2 asemenea Laurei, iubita
poetului italian. Tânăra aristocrată îi înlesneşte tânărului moldovean
accesul în societăţile secrete, revoluţionare, ce luptau pentru libertatea şi
unitatea Italiei. În 1812, ea îl îndeamnă să se întoarcă în ţară pentru a se
implica activ în opera de redeşteptare naţională. Este anul când Napoleon
întreprindea expediţia în Rusia şi aviza proiectul înfiinţării unui regat
liber al vechii Dacii, garant al păcii în Balcani. Împăratul Franţei fusese
sensibilizat în acest sens şi de boierul Dudescu, trimis la Paris de partida
boierilor naţionalişti din Valahia. Pentru îndeplinirea acestei misiuni
diplomatice el îşi amanetase întreaga avere, fiind declarat falit la puţin
timp de la întoarcere3. După 1846 Bianca Milesi ajută şi pe fiica lui
Asachi, Hermiona, să se integreze în cercurile revoluţionare ale Parisului.
I. Budai Deleanu, cunoscut în epoca studiilor de la Lwov
(Lemberg) şi Viena, marchează destinul de intelectual în acţiune al lui G.
Asachi. De la iluminiştii ardeleni el a preluat obligaţia de a promova
instituţii moderne în limba română. El descoperea peste ani, în 1833,
1
Bianca Milesi (1790-1849) era descendentă din familia aristocratică Visconti. Fiica
unui negustor bogat din Milano, ea frecventa şi patrona saloanele literare din Roma.
Asachi a cunoscut-o în atelierele pictorului Mickele Kecl şi ale sculptorului Antonio
Canova.. Bianca refuză dragostea înflăcărată a tânărului moldovean, căsătorindu-se cu
doctorul Mojon în anul 1825; are trei băieţi, Henri, Benită şi Enrico. Benito
corespondează ulterior cu unul dintre discipolii lui Asachi, doctorul C. Istrati.
2
În greceşte, Leuca este corespondentul italianului Bianca, alb. Caietul cu manuscrisele
acestei iubiri de tinereţe a fost publicat abia în anii ’80 ai deceniului XX .
3
Ion Ghica în Scrisori către Vasile Alcsandri comentează acest episod, conferindu-i o
interpretare maliţios-satirică.
191
manuscrisele ardeleanului în oraşul polonez Stanislav, aflate în custodia
uneia dintre fiicele acestuia, Suzana, recuperându-le după zeci de ani, în
1866, de la soţul acesteia, Ludovic Lewadowski, cu banii primiţi de la
Dimitrie Gusti, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii la acea dată.
De asemenea, G. Asachi continuă eforturile tatălui său de
recuperare a documentelor bisericeşti aflate în arhivele oraşelor din
centrul Europei. În numele statului şi al Bisericii Ortodoxe a Moldovei,
el se judecă 18 ani pentru recuperarea averii mănăstirii Trei Ierarhi din
Iaşi, pe care domnitorul Vasile Lupu o donase aşezămintelor filantropice,
înstrăinată ulterior bisericii greceşti de la muntele Athos.
Din punctul de vedere al opţiunii politice, G. Asachi a fost un
rusofil, ataşat prevederilor constituţionale ale Regulamentului Organic, la
a cărui elaborare şi aplicare în societatea moldovenească a militat. După
1848, el este aprig contestat de colegii mai tineri. M. Kogălniceanu şi B.
P. Haşdeu îi reclamau ataşamentul la principiile iluminismului ardelenesc
şi ale monarhiei constituţionale devenite anacronice, precum şi stilul
literar clasicizant, vetust. Într-un sonet din anul 1848, G. Asachi se
distanţează la rândul său de entuziasmul reformator, demolator, al tinerei
generaţii, meditând în tonuri romantice la viitorul nesigur al patriei sale:
Deseori cred fiii lumei că-ntristările-mi profunde
Numai de l-a mele patimi, din ambiţie derează
Precum valuri întârtate se inform din line unde.
Amar! Mult mai grea fortună împrejurul meu domnează

Ce ameninţă a patriei viitorul s-acufunde,
Dacă Tu, o, îndurate, neputinţei nu-i fu pază!
(Convorbire nopturnă)
Cu toate că steaua sa artistică începuse să apună după 1840,
poezia şi proza lui erau abia de acum încolo traduse în franceză şi
germană de către străinii prieteni ai românilor, rezidenţi în Ţările
Române, printre care amintim pe Winterhalder şi J. A. Vaillant. Fiica sa,
Hermiona, traduce în franceză şi publică în anul 1859 un volum din
nuvelele sale istorice, care s-au bucurat de relativă receptare. Devenit un
192
creator român cunoscut peste hotare, ale cărui merite de îndrumător
cultural nu puteau fi negate, el este inclus în Dicţionarele occidentale de
oameni iluştri ale timpului1, faima lui continuând să strălucească în afara
graniţelor ţării, chiar şi după ce acasă fusese de mult uitat.
Între Asachi şi noua generaţie de creatori paşoptişti se manifestă o
lipsă de comunicare dureroasă, deşi erau animaţi de aceleaşi idealuri
utopice de reformare a ţării. Cel mai aprig contestatar devine Mihail
Kogălniceanu, chiar dacă el milita pentru aceleaşi principii naţionaliste,
mai radical e drept decât înaintaşul său. Disputa dintre cele două
generaţii de intelectuali reformatori din prima jumătate a secolului al
XIX-lea nu împiedică pe mai vârstnicul poet să confirme valoarea operei
lui Alecsandri, reprezentantul noii direcţii:
Tu, în căruia sân zeul a aprins sânta scânteie
Să dai faptelor prin muză traiul cel nemuritor
În teme înmiite nu-i afla nalta idee
A românilor virtute deci prin versul tău să-nvie
Ca nepoţilor d’exemple şi de glorie să fie! (Poetul)
A. Instituţionalizarea culturii
Învăţământul. G. Asachi a fost organizator de şcoală, autor de

manuale, editor şi tipograf. Între 1829-1849 el a îndeplinit funcţia de
referendar al şcolilor din Moldova, ceea ce i-a permis înfăptuirea unor
idealuri, dintre care cel mai lăudabil a fost introducerea limbii române în
învăţământul gimnazial şi superior. El a obţinut, în ianuarie 1833 pe
memoriul înaintat lui Kiseleff, rezoluţia care încheia lupta cu partizanii
învăţământului în greceşte: „iubesc pre greci, ca şi pre moldoveni, dar nu
pot admite ca grecii să impună limba lor în biserica românească”.
Adept al cugetării patria non ubi natus, sed ubi educatus, el a
inaugurat în Iaşi un curs de inginerie hotarnică în anul 1813, frecventat
de 33 de elevi. A participat la reorganizarea Seminarului de la Socola, a
Academiei Mihăilene, a Gimnaziului de la Trei Ierarhi, la înfiinţarea
1
G. Vapereau, Dictionnaire des contemporaines, Paris, 1858.
193
primului Institut de fete, a primei Şcoli de arte şi meserii din Moldova. A
elaborat şi a tipărit manuale şcolare, a invitat să predea în Moldova
personalităţi române din Transilvania şi a luptat pentru obţinerea de
fonduri necesare funcţionării învăţământului în limba română.
Presa. La 1 iunie 1829 G Asachi publică primul număr al
periodicului „Albina românească”. El se adresa cititorilor cu o Înainte-
Cuvântare în care afirma că venea astfel în întâmpinarea „dorinţelor
celor ce de mult poftesc înfiinţarea unui mijloc înlesnitor prin carele să
poată naţia noastră cunoaşte îmbunătăţirile şi înaintările minţii omeneşti,
precum şi cursul întâmplărilor lumei, de care tot omul atârnă azi”.
Motoul aşezat pe frontispiciul publicaţiei, „Este Albina dor şi lege/ Din
flori miere a culege”, îndemna cititorii la muncă perseverentă. Gazetă în
paginile căreia au publicat majoritatea scriitorilor români de până la
1840, „Albina românească” devine după această dată ţinta atacurilor
colegilor mai tineri, iritaţi de tutela autoritară a mai vârstnicului coleg.
M. Kogălniceanu considera cu maliţie că „acea foaie a fost o Albină
folositoare, în al unsprezecelea an să nu se facă bondar”.
Asachi a înfiinţat şi alte gazete literare, precum „Adaos literal”,
„Alăuta românească”, „Spicuitorul moldo-român”, ultima fiind o
publicaţie franco-română din anul 1841. A fost patron de jurnale cu
obiective educative şi politice: „Foaia sătească” 1839-1840, „Gazeta de
Moldavia”, 1850-1858, „Icoana lumei” 1840-1846 şi 1865-1866. Ca
gazetar el a dovedit cunoştinţe enciclopedice de istoric, inginer,
matematician, pictor, poet, nuvelist, dramaturg. Iniţiativele publicistice
sunt susţinute material şi financiar de Institutul tipografic al Albinei,
unde a publicat manuale, calendare, hărţi şi litografii şcolare. De
asemenea, el a fost patronul primei fabrici de hârtie din Moldova, la
Petrodava (lângă Piatra Neamţ), 1841.
Teatrul. G. Asachi a tradus, montat şi jucat prima piesă de teatru
în limba română, Mirtil şi Hloe, în casele hatmanului C. Ghica, 18161.
Începând cu anul 1836, s-a implicat în opera de organizare a unui teatru
1
Procuvântare la Mirtil şi Hloe, Iaşi, 1850, apud G. Asachi, Volumul II, Scrieri în proză
şi dramatice, Chişinău, Editura Hyperion, 1991, p. 11.
194
naţional în limba română traducând şi montând diverse piese de teatru ori
înfiinţând Conservatorul Filarmonico-Dramatic împreună cu vornicul St.
Catargiu şi spătarul V. Alecsandri.
Autor de drame istorice, de vodeviluri şi idile, G. Asachi a fost un
pasionat traducător al dramaturgiei lui Kotzebue şi al libretelor operelor
de succes ale vremii (Norma, 1838, Cei doi Foscari, 1851,
Nabucodonosor, 1851).
B. Contribuţia la inaugurarea modernizării literare
Pentru G. Călinescu, Asachi era „un om teatral cu gust decorativ

şi adulaţia era specialitatea sa”1. Conform propriilor mărturii, Asachi ar fi
scris poezii încă din anii studiilor la Roma, 1810. Primul volum l-a
publicat însă abia 1836. În cei 26 ani de la debutul său literar până la
publicarea primului volum de scrieri originale, literatura română
cunoscuse mari prefaceri estetice şi artistice, clasicismul şi raţionalitatea
iluministă fuseseră înlocuite cu neliniştile şi iluzionările romantice. Stilul
limpede şi direct al prozodiei clasice lăsase loc confesiunilor sincere,
descrierilor de natură, născute din exaltările sufletului romantic. Datorită
acestui decalaj de timp şi de mentalitate, opera lui Asachi a trezit atunci
ca şi acum sentimentul neadecvării la spiritul inovator şi cosmopolit al
epocii paşoptiste.
În ansamblul său, opera sa este reprezentativă pentru prima
jumătate a secolului al XIX-lea în Moldova şi reţine atenţia prin
diversitatea genurilor şi speciilor literare abordate, prin tematica specifică
debutului culturii moderne autohtone. Ea este alcătuită din: poezii,
nuvele, memoriale de călătorie, autobiografii, adaptări dramatice ş. a.
G. Asachi şi-a adunat opera poetică în trei ediţii de Poezii,
publicate pe parcursul a 26 ani, în: 1836, 1854, 1862. Convins că există o
„aplecare înnăscută către versuri a românilor”, el definea poezia drept
„productul cel mai ales al cugetării prin simţire înălţată care răsună prin
1
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediţia II,
Minerva, 1982, p. 97.
195
ziceri elegante şi armonioase”. Lipsit de modele în limba română, el
mărturiseşte a fi urmat regulile poeziei italiene, ce i se păreau a fi
conforme cu geniul limbii noastre.
Lirica lui G. Asachi este rezultatul descoperirii civilizaţiei italiene
şi al iubirii pentru Bianca Milesi, ideal feminin la a cărui icoană Asachi s-
a închinat până la bătrâneţe. Poezia este pentru G. Asachi a „inimii
scânteie ce aprinde pe-o femeie” şi care se adresează tinereţii prin
cântarea cea „duioasă şi armonioasă”. Cititorul, „doritor de-o cătătură,
de-un sunet, de-un vis”, descoperă în poezie sentimente:
Câte sărutări secrete de la tânăra copilă
Adunatu-l-au poeta preste-a cărţii sale filă,
Făr-a fi simţit vreodată graţia lor de paradis!
(Alfons de Lamartin către o jună moldovană)
Uneori poetul tribun este purtătorul de cuvânt al entuziasmului naţional:

Acordaţi române versuri p-armonioase alăute
Într-un rost, ca şi poporul geamăn cu cel italian,
Să înveţe amor de patrie, dor de glorie, virtute,
...........................................................................
Când românul va cunoaşte, prin a cântului putere,
A sa gintă, a ei soartă, ce-i ascunsă-n viitor (Pleiada)
Asachi a dat expresie temelor şi motivelor sale lirice atât în structuri

poetice clasice precum oda, sonetul, satira, fabula, cântecul de lume şi de
amor, cât şi în structuri poetice romantice, ca spre exemplu meditaţia,
balada şi legenda.
Structuri literare clasice

Odele consemnează cu vibrări de entuziasm evenimentele
politice şi sociale ale vremii. Prin intermediul lor poetul adresează unor
aleşi ai momentului adevărate encomioane: împăratului Alexandru I al
Rusiei, domnitorilor moldoveni Ioniţă Sturza, Mihail Sturza, Grigore
Ghica, precum şi lui Carol I.
Cu acelaşi entuziasm al convenţiei encomiastice el nu are nici un
fel de ezitare în a-şi adresa sieşi laude în oda închinată întemeietorilor
şcolii române:
196
Vouă dar, măreţe inimi, ce spre al tinerimii spor
Aşezata-ţi şcoale în ţară, mulţumire se cuvine
(Către onorata epitropie a Învăţăturilor publice)
Odele ocazionale nu sunt cele mai rezistente în faţa timpului, ci

cele care vibrează de sentimentele sincere ale dragostei faţă de ţară: La
Italia, Către Patrie, Către Tibru. În La Italia G. Asachi uneşte grandiosul
cu pitorescul. Pentru el Italia este patria geniului latin, „grădina Europei”
care prin arte, pictură, poezie şi mai ales prin calităţile morale, nobleţe,
măreţie, eroism, îi asigură pe români în viitorul lor măreţ:
Vă urez frumoase ţărmuri ale Ausoniei antice,
Congiurate de mari gemeni împărţite de-Apenin,
Unde lângă laurul verde creşte-olivul cel ferice,
Unde floarea nu se trece sub un cer ce-i tot senin,
Unde mândre monumente ale domnitoarei ginte,
Înviază mii icoane la aducere-aminte! (La Italia)
La Patria exprimă acelaşi sentiment de mândrie faţă de originea

latină, afirmă obligaţia de a păstra limba latină ca o garanţie a năzuinţelor
de progres, civilizaţie şi tradiţie ale neamului. Odele lui G. Asachi, de
factură horaţiană, sunt cenzurate de bun simţ şi ordine morală. Ele
experimentează versul lung de 15-16 silabe şi propun îmbinări de
cuvinte, plastice, cu fior poetic: „dulcele dor”, „duiosul dor”, „line raze”,
„lină soartă”, „surupate temple”.
Sonete. G. Asachi a iniţiat în poezia românească modernă sonetul
de factură petrarchistă, exersat mai întâi în poemele italiene dedicate
Biancăi Milesi. Majoritatea istoricilor literari consideră ciclul de sonete
italiene ca fiind corpusul de texte cel mai valoros din întreaga sa operă.
Ş. Cioculescu aprecia că „farmecul adevărat al Leucaidelor poate fi
gustat numai în limba în care au fost plăsmuite” 1, iar G. Sorescu crede că
„poeziile închinate Italiei, amintirii Biancăi Milesi şi anacreonticele
constituie partea cea mai bună din activitatea lirică a lui Asachi” 2.
1
Şerban Cioculescu, Gheorghe Asachi, în Istoria literaturii moderne, Casa Şcoalelor,
1944, p.24.
2
George Sorescu, Gheorghe Asachi, Minerva, Bucureşti, 1970, p. 153.
197
Poetul adoptă în acest ciclu de poezii, inaugurat în 1810 şi
încheiat în 1849, o dată cu moartea Biancăi Milesi, pseudonimul Alvir
Dacianul. El îi dedică rafinatei italience un ultim sonet, redactat în
italiană şi în română, elogiindu-i frumuseţera încântătoare şi plină de
graţii. Pentru statornicul îndrăgostit, Bianca a ales calea grea a virtuţii,
luminând cu raza-i nemurindă şi dincolo de viaţă sufletul poetului. El
laudă sufletul dăruit cu însuşiri morale şi îşi mărturiseşte nestinsa iubire:
Doamno, ce întru mărire, în aurora vieţei tale,
De frumuseţe-ncântătoare şi de graţii erai plină,
Defăimând deşert onorul cărui gloatele se-nchină,
Ţ-ai ales pentru urmere a virtuţei greaua cale.
Dăruitul al tău suflet de-nsuşirile morale

A sacrat doritei patrii sânte altare de lumină,
Ca prin fapte strălucinde, preste ţara cea latină
Să răsară de nou timpul a triumfurilor sale.
Acea rază nemurindă, pentru glorie creată,

Ce lucit-au preste mine încă-n timpul de giunie,
Aleu, s-a înturnat iară la obârşia-i necurmată.
Dar în mezul a durerei ce-mi rămâne-n suflet vie,

Cea scânteie care-aprins-ai nu s-a stinge niceodată
Şi-a trăi cu tine-unită în a cerului tărie!
(Consacrat memoriei lui Leuca)
Către planeta mea este o definiţie a poetului, ocrotit de muze:
creaţia îl salvează de la pieire, iar de pe ţărmul fatal al mării îi călăuzeşte
raza stelei sale către nemurire. Sentimentele pe care le degajă acest sonet
sunt de linişte, seninătate, încredere în soartă.
Fabule şi satire. Asemenea multor colegi de generaţie, G. Asachi
elaborează npoeme alegorice şi satire pentru a critica moravurile vremii.
Momiţa de la bal masche, o prelucrare după Der Yunge
Englander de Wilhelm Hauff din 1826, ironizează străinomania boierimii
moldovene. Un tânăr ia cu sine o maimuţă la un bal al protipendadei.
Îmbrăcată elegant şi cu gesturi aparent la modă, maimuţa seduce toate
femeile preţioase care pun pe seama originii străine apucăturile sălbatice.
În final, autorul farsei mustră pe cei molipsiţi de preţiozitate:
198
Fără crier, turmă oarbă N-au la tine preţuire.
Tot e bun ce e străin Şi mai bine-ţi place-o
Vezi la cine te închini! vită
Sistema ţi-i părtinire, Ce-n minciuni
Interesul şi-njosire, îmbrobodită
Meritul cel învăţat, Neştiinţă şi-nfoiere
Cugetul cel mai curat, Se ascunde prin tăcere.
Sentiment de omenire (Momiţa la bal masche)
Soţia de modă este o localizare după Ignatie Krasicki în care se
realizează o fiziologie a femeii cosmopolite, preţioase, care amatoare de
lux şi petreceri face viaţa soţului un infern. Poetul critică snobismul şi
preţiozitatea femeilor din societatea contemporană care ignorau valorile
tradiţionale.
Fabulele lui Asachi urmează modelele clasice şi localizează teme
cunoscute:
Prin rostiri de adevăruri, ascunse-n cimilitură,
Aduc ţie-ntâia oară cu plăcere învăţătură;
În a vieţii strâmbă cale pe român să îndreptez,
Prin lupi, corbi, furnici şi broaşte a vorbi mă desfătez.
Adevărul salt nu place, de-i şi bun e plin de-asprime,

Dar când vitele l-or spune, n-a să supere pe nime.
De aceea a lor zise, cu gând binevoitor,
Să asculţi, să ierţi cutezul, preţuind ţintirea lor.
(Zâna fabulei)
G. Asachi şi-a exersat pana inspiraţiei şi în structuri poetice mai
puţin sobre. El a creat câteva cântece de lume şi câteva anacreontice. La
a mea pungă este un cântec de lume pe tema sărăciei materiale a
artistului, în antiteză cu tezaurul de emoţii al inspiraţiei:
O, tu, ce odinioară d-aur fost-ai încărcată,
Mângâind a mea ureche cu un sunet armonios,
Eu te văd pe zi ce merge mai subţire ş-ofticată,
Încât nu târziu te-i face fără suflet, făr’de os.
Pungo, idol fericirei, ce cu tine azi se curmă,
A domnului tău ascultă zicerea cea de pe urmă.
(La a mea pungă)
În Lumea, poetul recurge la definiţii umoristice, antonpanneşti:
Lumea-i o făurărie,
În ea soarta-i fabricant,
A preface ea ni ştie
În lut fraged şi-n brilant.
199
Unul merge numai miere,
Altul roade numai os
Rabdă de-i fără putere,
Bate, de-i ciocan vârtos. (Lumea )
Structuri literare romantice

Meditaţii. La numai un an de la publicarea poeziilor lui
Lamartine în volum, 1821, Asachi realizează traducerea meditaţiei
L’Isolement (Singurătate), inaugurând lista poeţilor care dau imagine
lingvistă românească poemelor romanticului francez. El a recunoscut în
opera acestuia teme şi motive literare în concordanţă cu stările sale
sufleteşti. Adesea G. Asachi creează meditaţii romantice cu un conţinut
religios, compoziţiile sale având aspectul unor rugăciuni înălţate lui
Dumnezeu:
Doamne-zeule, fântână de viaţă şi lumină,
Căruia toată fiinţa, milioane lumi se-nchină,
De pe tronul fără margini, ce-n luceferi scânteiază,
Dintre legioane d’îngeri ce-n armonie te-adorează,
Te deştinde-o îndurate, la bordeiul umelit,
Unde, în a mea evlavie, templu ţie am sânţit.
De fiinţa ta-o Doamne, strălucească a mea casă,

De altar sacrificării fie inima-mi aleasă,
În ea-amarul semănat-ai pentru patrie, omenire,
Dă-i putere să lucreze în cuvânt şi făptuire,
Ca urmând a tale ordini în cuget mântuitor,
Pre pământ să pun tememeiul traiului nemuritor.
(Evlavia casnică)
Balade. Traian şi Dochia, din anul 1839, una dintre creaţiile
originale ale lui G. Asachi, prezintă mitul formării poporului român după
cucerirea Daciei de către legiunile romane conduse de Traian. După G.
Călinescu, poetul moldovean a dat expresie literară mitului etnogenezei,
ce alături de cel al dragostei juvenile, ilustrat în Zburătorul lui I. E.
Rădulescu, cel al existenţei pastorale din Mioriţa şi cel al jertfei pentru
creaţie din Mănăstirea Argeşului sunt coloanele de susţinere culturală ale
spiritualităţii româneşti.
200
Peste trei decenii, D. Bolintineanu reia şi dezvolta acest mit în
cele două variante ale epopeii Traianida, 1869. Epopei dedicate
etnogenezei românilor sunt elaborate în această epocă a recuperărilor
culturale şi de: Al Pelimon, Traian în Dacia, Fr. Damé, Le rève de
Dochia, Aron Densusianu, Negriada, M. Eminescu, Decebal.
Dramaturgia. Asachi s-a limitat la traduceri şi adaptări
dramaturgice: Mirtil şi Hloe, idilă după Florian şi Gessner, Lapeirus după
Kotzebue. El a dramatizat câteva dintre nuvelele sale istorice cu dorinţa
de a crea o epopee dramatică naţională: Petru Rareş, 1853, Voichiţa de
România, 1838 etc. A schiţat şi câteva tablouri teatrale, ocazionale:
Piatra teiului, Ţiganii, Înturnarea plăieşului din Anglia.
Nuvele istorice. G. Asachi a scris nuvele istorice, jurnale de
călătorie, meditaţii în proză. Dacă în naraţiunile pe teme istorice, el nu
este convingător (personajele sunt convenţional schiţate iar intriga este
prolixă) fiind concurat cu mai mult succes de colegii mai tineri, între care
C. Negruzzi, în prozele nonficţionale (însemnări de călătorie ori pagini
de jurnal) el dovedeşte spontaneitate şi spirit de observaţie atunci când
evocă spaţii geografice noi ori îşi destăinuie frământările sufleteşti .
Nuvelistica istorică a lui G. Asachi evocă evenimente din
geografia Europei centrale, eroii fiind reprezentativi pentru Nordul
Moldovei şi Bucovina, ca în cazul prinţului lituanian Svidrighelo.
Prin nuvelele Dragoş, Alexandru cel Bun, Elena a Moldovei,
Valea Albă Bogdan Voievod, Petru Rareş, Mazepa în Moldova, Ruxandra
doamna, Mihai Viteazul se popularizează istoria familiei muşatinilor
(dragoşenzilor, cum îi numeşte nuvelistul).
Între portretele evocate în nuvelele sale, femeile sunt mai
convingătoare. Iată pe Ana, fiica lui Neagu în familia căruia găseşte
adăpost principele Lituaniei: „Nu mai puţină impresiune făcu însă la
curte şi în public înfăţoşarea junei Anca, a căria dregeri pentru scăparea
vieţei lui Svidrighelo se răspândise în popor. Astă jună, în port frumos
naţional românesc, chiar ca o nimfă din antichitate, strălucea cu graţii
201
încântătoare. Semănarea ei cu fiica lui Svidrighelo, manierele simple şi
modeste, voioşia spiritului ce cu înlesnire se rostea prin dialectul litvan
fermecau toate inimile”. (Svidrighelo)
Meditaţiile în proză publicate în „Albina românească” au ca
sursă de inspiraţie opera elveţianului Heinrich Zschokke. Meditaţia uni
îmbătrânit poet ilustrează temă antică fortuna labilis. Confesiunea
sinceră, regretul după tinereţea pierdută şi dorinţa de a i se tipări pe
mormânt epitaful „El a iubit floarea din câmpul Italiei” emoţionează: „Va
veni vremea în care se va stânge focul vinelor mele, în sânul meu va
locui iarna, fulgii cei albi îmi vor împresura tâmplele şi negurile vor
întuneca ochiul meu. În mormintele cele aşezate zac prietenii; numai eu
am rămas ca un singuratic spic pe carile secerătorul au uitat a-l tăia”.
Jurnale de călătorie. G. Asachi îşi propune în însemnările sale să
descrie toate lucrurile vrednice de vedere pentru a da compatrioţilor săi o
idee despre cele văzute într-o călătorie. El îndemna pe cei aflaţi într-o
altă ţară să cerceteze cu amănuntul toate cele noi care meritau a fi
înfăptuite în propria patrie, deoarece „aflându-se în Europa să nu mai fie
socotiţi moldoromânii locuitori ai Asiei”.
G. Asachi consemnează impresii nu numai în urma unor călătorii
în afara graniţelor Moldovei (Rusia – Estract din jurnalul unui călător
moldovean, Italia – Estract din călătoria unui moldovan la Roma), ci şi
în cazul unor itinerarii pitoreşti din ţară, spre exemplu Itinerariu sau
călăuzu la Pion (1840).
Publicistica.. Ca director al mai multor gazete, G. Asachi a
elaborat articole pe teme politico-sociale. El a scris şi cronică de
încurajare în domenii artistice precum: muzica, artele plastice, literatura.
Concluzii
Prin întreaga activitate culturală, G. Asachi a fost un deschizător
de drum al modernităţii noastre romantice, în tradiţia iluminismului
ardelenesc. De altfel, cu modestia care l-a caracterizat el scria în 1869 un
202
Epilog pe teme horaţiane („exegi monumentum aere perenius”1 şi „non
omnis moriar”2):
Înălţat-am monumentul încă-n junea Românie,
Decât bronzul, fierul, piatra, mult mai trainic am durat.
Pre ale timpului fortune în turbata lor mânie
N-or putea ca să-l oboare pe cursul îndelungat. (Epilog)
Ion Eliade Rădulescu
Ocupaţi-vă, vorbiţi şi scrieţi, junilor, de limba

naţională; ocupaţi-vă a o studia, a o cultiva, A
cultiva o limbă va să zică a scrie într-însa despre
toate ştiinţele şi artele, despre toate epochele şi toţi
popoli. Limba singură uneşte, întăreşte şi define
naţiunea; ocupaţi-vă de dânsa mai înainte de toate,
şi nu veţi face prin aceasta decât cea mai
fundamentală politică, veţi pune fundamentele
naţionalităţii. (I. Eliade Rădulescu)
I. Eliade Rădulescu (1802-1872) aparţine categoriei de
personalităţi, capabile a declanşa mari prefaceri în societate. Poet de
cetate, oracular, el a avut şansa de a trăi într-una dintre cele mai
învolburate epoci din istoria modernă a românilor, traversate de regimuri
şi mentalităţi diverse precum cea fanariotă, a Regulamentului Organic, a
Revoluţiei paşoptiste, a Restauraţiei postrevoluţionare, a Unirii
Principatelor Române şi a regimului monarhic şi constituţional al lui Al.
I. Cuza şi Carol I. Numai scriitorii şi poeţii interbelici ai secolului XX au
mai avut şansa de a vieţui într-o perioadă istorică atât de agitată, zguduită
de două războaie mondiale, de regimuri totalitare, de întregiri şi
dezagregări de teritoriu naţional, de deplasări de populaţie românescă, de
eliminări brutale şi de contestări furibunde ale personalităţilor autohtone.
1
Trad. Am înălţat un monument mai durabil decât bronzul, primul vers din Oda XXX
de Horaţiu.
2
Trad. Nu voi muri de tot, versul 6 din oda citată.
203
În anul 1851, I. Eliade Rădulescu îşi publica la Paris, unde se afla
exilat, o biografie menită a informa Europa asupra persoanei sale 3. În
preajma vârstei de 50 de ai, el se considera o personalitate culturală şi
politică a românilor, îndreptăţită a se înfăţişa Occidentului pentru
acţiunile lui culturale şi politice.
Născut la Târgovişte în 6 ianuarie 1802 într-o familie de negustori
cu filiaţii sud-dunărene (mama era grecoaică, iar tatăl ucenicise la un
hagiu din Constantinopole) el îşi petrecuse primii ani de viaţă într-un
mediu lingvistic greacesc. Învaţă în familie mai întâi cu dascălul Alexe,
apoi citeşte Alexăndria şi alte cărţi populare tipărite în româneşte, dar cu
alfabet chirilic. Entuziasmat de poveştile dascălului Naum Râmniceanu,
prezentate copiilor mahalalei bucureştene în curtea bisericii Sfântul
Nicolae, el învaţă limba română, iar în 1815 este trimis să studieze la
Academia domnească (grecească) de la Măgureanu.
La 16 ani devine elev şi discipol al lui G. Lazăr,
fondatorul primei şcoli româneşti din Bucureşti. Acum îşi atribuie şi
numele de Eliade, fiul lui Elie, care îl concurează pe cel de Rădulescu.
După ce Lazăr părăseşte şcoala, tânărul discipol preia responsabilitatea
conducerii acesteia până în anul 1825. El compune în 1822 pentru elevii
săi Cântarea dimineţii, un imn pentru începerea orelor care îndeamnă la
credinţă şi slavă cerească, la unire şi solidaritate:
Cântarea dimineţii
Din buzi nevinovate
Cui altui se cuvine
Puternice Părinte
Decât ţie a da?
Tu eşti stăpân a toate,

Tu eşti prea bunul tată:
A ta putere sfântă
Făptura ţine-ntregă,
3
Biografia este inclusă în lucrarea Mémoires sur l’histoire de la régénération roumaine,
Paris, 1851. Până la acestă dată el oferise contemporanilor şi alte confesiuni intime cu
privire la naşterea, copilăria şi maturitatea sa, de ezemplu în poemul Visul, 1836, şi în
Dispoziţiile şi încercările mele de poezie, 1838.
204
Ne ţine şi pre noi
În inim’a tot omul

Tu ai sădit dreptatea,
Unirea şi frăţia,
Tu conştiinţa scumpă,
Tu bun d’avem ne-ai dat.
(Cântarea dimineţii)
Asemenea colegului din Moldova, G. Asachi, din anul 1840

activitatea şi opera lui I. Eliade Rădulescu este contestată de noua
generaţie de tineri intelectuali care îi reproşează colaborarea cu
domnitorul. Acum el inaugurează despărţirile publice şi zgomotoase de
cei mai celebri discipoli. Grigore Alexandrescu, Cezar Bolliac, Ion
Maiorescu îi reclamă egoismul şi orgoliul, lipsa de modestie şi uneori
chiar şi de demnitate. În ciuda acestor scandaluri literare, dâmboviţene, el
este preferat de confraţii din Moldova (C. Negruzzi) şi Transilvania (G.
Baritiu), care îi trimit textele lor spre a fi publicate în Bucureşti.
O reconciliere efemeră între I. Eliade Rădulescu şi tinerii
intelectuali radicali ai Ţării Româneşti are loc în primăvara anului 1848.
În vâltoarea evenimentelor el redactează şi citeşte în faţa populaţiei
adunate la Islaz Proclamaţia Revoluţiei de la 1848 şi este desemnat unul
dintre cei trei locotenenţi domneşti. În cele câteva luni de regim
revoluţionar, I. Eliade Rădulescu s-a bucurat de o imensă simpatie printre
locuitorii Bucureştiului, care îl consacră ca erou de baladă: „Iliad ce mi-ţi
făcea?/ Peptul că mi-ţi desfăcea,/ Şi pe pele arăta/ Şapte peceţi ce avea”.
Eliade Rădulescu îşi demonstrează inconsecvenţă morală şi cu
acest prilej: ca exponent al intereselor negustorimii el acceptă să citească
punctul 13 al Proclamaţiei care cerea desfiinţarea dreptului la
proprietate. Ulterior el retractează punctele radicale ale Proclamaţiei şi
militează pentru neaplicarea lor în fapte.
205
După invazia Ţării Româneşti de trupele turceşti, ruseşti şi
austriece, I. Eliade Rădulescu este obligat să părăsească ţara şi să
peregrineze prin revoluţionar. El se autoproclamă unicul lider al
revoluţiei, scrie şi publică în presa occidentală neadevăruri cu privire la
colegii exilaţi, acuză public şi provoacă dezordine între colegii de
baricadă. Izolat de aceştia, obligat a găsi resurse pentru întreţinerea
familiei rămase în ţară, el acceptă propunerile Porţii Otomane de a-şi
renega idelurile umanitare, în schimbul unor recompense morale şi
materiale. Exilul a reprezentat pentru I. Eliade Rădulescu o epocă de
rătăcire sufletească prin Paris, Londra, Constantinopole şi insula Chios,
de căutare neliniştită a rosturilor istoriei în viaţa individuală şi colectivă.
Revoluţia de la 1848, în partea ei muntenească, a fost o mişcare
generoasă menită a realiza consensul naţional asupra problemelor vitale
ale ţării: independenţa, democratizarea vieţii sociale în sensul declaraţiei
drepturilor omului (emanciparea şi împroprietărirea clăcaşilor, lichidarea
cenzurii şi dreptul la libera exprimare a opiniilor, desfiinţarea pedepselor
degradante), lărgirea dreptului la vot şi a competenţelor adunării
constituante, reorganizarea armatei şi reformarea structurii statale. I.
Eliade Rădulescu a trăit în lunile Revoluţiei o viaţă care i s-a părut
încununarea unei cariere de profet, aşa cum se visase, în care
propovăduitoul unei lumi ideale era chemat să o edifice printre
contemporani. Vulnerabil uneori prin contradicţiile pe care omul în sine
le dezvăluie la tot pasul, prin mici laşităţi fizice şi meschinării, el are
meritul de a se fi implicat cu entuziasm în această aventură politică,
prejudiciindu-şi viaţa, opera şi familia.
Revenit în ţară după o absenţă de zece ani, Eliade Rădulescu nu
se adaptează la noua lume românească. Mulţi dintre peregrinii revoluţiei,
ale căror orgolii le lezase în timpul exilului, deveniţi conducători politici
după 1859 îi stopează încercările de a reveni în avanscena vieţii
româneşti. Marginalizat, hulit şi contestat el ajunge să cerşească
autorităţilor sprijin material pentru şcolarizarea copiilor săi. În schimb, el
206
are acum timp să-şi revizuiască textele literare, să le integreze într-o
viziune amplă şi mai coerent structurată, împrumutată de la romanticii
francezi, cu deosebire de la Victor Hugo. Din anul 1863 i se acordă o
pensie de la stat, iar în 1867 este numit preşedintele Academiei Române,
funcţie din care demisionează din considerente materiale. În 1872 moare,
beneficiind de funeralii naţionale.
Se pot identifica cinci etape majore în viaţa şi opera lui I. Eliade
Rădulescu. Între anii 1822-1840 el şi-a asumat mari proiecte în
principalele domenii culturale precum învăţământ, presă, teatru,
tipografie, bibliotecă, fiind perceput ca un spiritus rector de către tinerii
confraţi. În această primă etapă a activităţii sale se împletesc în mod
original două modele: cultura grecească (datorată originii şi mediului
familial) şi principiile iluminismului românesc din Ardeal (ucenicia pe
lîngă teologul şi dascălul G. Lazăr, prietenia boierului filantrop şi
francmason D. Golescu). Din 1821 I. Eliade Rădulescu aderă la
principiile romantismului occidental, devenind unul dintre principalii
traducători români ai poeziilor lui Lamartine.
După 1840 se observă o fisură în eşafodajul imaginii sale publice,
datorată ambiţiilor de a fi recunoscut drept cel mai activ reformator al
vieţii civice, fără a renunţa la colaborarea cu puterea politică
regulamentară. Astfel, între anii 1840-1848 se manifestă o distanţă faţă
de tinerii colegi, beneficiari ai deschiderilor pe care le promovase cu
numai un deceniu mai devreme în cultura română. Aceştia par dispuşi a-i
accepta întâietatea, şi a-i ignora orgoliul nemăsurat.
În timpul Revoluţiei din Bucureşti din anul 1848, sub presiunea
entuziasmului popular el se autoproclamă un erou romantic. Îmbrăcat în
mantie albă ca şi Lamartine, poetul francez devenit ministrul de externe
al Franţei în 1848, Eliade Rădulescu se crede învestit cu misiunea divină
de erou eliberator al românilor.
Exilul din anii 1849-1859 îi macină resursele morale şi
entuziasmul civic. Contestat de foştii căuzaşi, el rămâne izolat printre ai
săi, foştii duşmani ajungând în cele din urmă să-l susţină material.
207
Revenit în ţară după 1859, el este depăşit de evenimente şi nu se mai
poate adapta în noua societate. Din când în când i se încredinţează roluri
culturale pe care nu are însă puterea să le transforme în acţiuni demne de
o personalitate reformatoare. La numai 55 de ani el devenise un personaj
de istorie literară şi social-politică, un mort frumos ce privea când
dispreţuitor, când cu umilinţă la contemporani.
Filorus, monarhist şi adulator al oficialilor vremii la începutul
carierei politice, el se lasă antrenat în Revoluţia de la 1848 afişând
simpatii republicane şi socialist-reformatoare din cauza cărora a fost
obligat a părăsi ţara şi a rătăci prin Europa. Înstrăinarea sufletească de
societatea românească, dublată de nefericita iniţiativă de a-şi înstrăina
lingvistic opera, l-a făcut pe fostul tribun al generaţiei paşoptiste să fie
ignorat şi renegat de literaţii vremii. Postum el are norocul de a fi
celebrat printr-o statuie aşezată în centrul Capitalei României alături de
Mihai Viteazul şi G. Lazăr.
După D. Popovici care i-a închinat în epoca interbelică o amplă şi
documentată monografie şi Mircea Anghelescu, care a reluat acest efort
de exegeză în 1986, în 2002 Academia Română a realizat tipărirea
integrală a operei literare şi ştiinţifice.
A. Instituţionalizarea culturii
I. Eliade Rădulescu a fost unul dintre primii ctitori ai presei
moderne în limba română. Lui i se datorează multe dintre iniţiativele care
au condus la victoria românismului în tradiţie latină, în concurenţă cu
celelalte modele culturale referitoare la români. Cu toate că el a fost un
admirator al împrumuturilor şi al adaptării lor în cultura noastră, educaţia
iluministă l-a orientat spre valorile universale, clasice şi neoumaniste.
Învăţământul. Ca discipol al lui G. Lazăr şi ca organizator al
Şcolii de la Sfântul Sava el a elaborat o Gramatica românească, pe care a
publicat-o la Sibiu, în anul 1828, luând ca model manualul lui Le Teller,
de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Atras în activitatea de reformare a
Ţării Româneşti de boierul luminat şi francmason Dinicu Golescu, el
organizează şi elaborează statutul Societăţii literare din 1827 care
prevedea transformarea în Colegiu a şcolii de la Sfântul Sava, infiinţarea
208
de şcoli normale în fiecare judeţ şi de şcoli primare în fiecare sat. I.
Eliade Rădulescu a fost aşadar profesor, organizator de şcoală, traducător
şi autor de manuale, iniţiator al unor reforme democratice radicale în
învăţământul românesc.
Presa. I. Eliade Rădulescu inaugurează la Bucureşti publicarea
primului periodic, „Curierul românesc”, în anul 1829. Ulterior va tipări şi
un supliment literar, „Curierul de ambe sexe” care şi-a întrerupt apariţia a
în 1848. În paginile gazetelor sale au semnat toţi confraţii bucureşteni,
precum şi autori din Moldova şi Transilvania. A menţinut legături cu
publicaţiile din celelalte provincii istorice contribuind la consolidarea
conştiinţei unităţii culturale a românilor de pretutindeni.
Activitatea publicistică l-a obligat a fi la curent cu cele mai noi
acţiuni politice din Europa şi să adopte o atitudine pragmatică în favoarea
împlinirii proiectelor sale culturale. Ca patron de gazetă, el a formulat
celebrul îndemn „Scriţi băieţi, numai scriţi!”, considerat de unii istorici
literari primul manifest al romantismului autohton
Teatrul. Pentru impulsionarea activităţii teatrale în limba română,
el înfiinţează Societatea filarmonică, 1831 – 1833, şi a deschis o şcoală
de declamaţie în anul 1834. El milita pentru crearea unui Teatru
Naţional, cultivarea unei dramaturgii autohtone, modernizarea şi
îmbogăţirea şcolii dramatice româneşti. El fundează în 1835 „Gazeta
Teatrului Naţional”, supliment al „Curierului românesc”. Printre
numeroasele traduceri de texte dramatice, publicate în acest periodic, se
află şi o piesă originală semnată de Cezar Bolliac, Matilda. În acest
periodic al literaturii dramatice din Provinciile Române sunt publicate
articole despre conţinutul şi principiile artistice ale dramaturgiei, semnate
de B. Catargiu şi I. Voinescu II.
Proprietar de tipografie, el lansează proiecte ambiţioase de
traducere a capodoperelor dramaturgiei universale După modelul
francezului Aimé-Martin, el inaugurează o vastă Bibliotecă universală
care ar fi cuprins versiunile româneşti ale capodoperelor literaturii lumii,
209
oferind versiuni proprii din operele lui Molière, Voltaire (trei titluri),
Lord Byron (trei titluri), Felice Romani şi V. Hugo.
B. Contribuţia la inaugurarea modernizării literare

Adept al luminilor la începutul carierei sale literare, I. Eliade
Rădulescu crede în progres, în posibilitatea raţiunii umane ca, în consens
cu Divinitatea, să asigure armonie şi prosperitate în societate. Iniţial
filorus, care nu se jena a slăvi prezenţele militare de ocupaţie, el devine
la 1848 partizan al revoluţiei permanente. Din monarhist, el devine
republican, partizan al unei democraţii care apără drepturile şi libertăţile
publice. Creştin şi socialist în acelaşi timp, el pare a fi în societatea
Bucureştilor un corespondent al francezului Lammenais, poet creştin
convins de necesitatea reformării morale a lumii. Cunoscător şi
traducător al principalelor lucrări ale socialiştilor utopici, Saint-Simon,
Charles Fourrier, Louis Blanc, el oferă începând cu 1858 o traducere
personală a Bibliei. Se afirmă în favoarea unei democraţii ce apără
drepturile şi libertăţile publice, aşa cum era promovată în scrierile
socialistului utopic Proudhon.
De altfel, pe frontispiciul gazetei sale „Curierul românesc” el
scrisese deviza „Urăsc tirania, dar mi-e frică de anarhie” şi se destăinuia
cititorilor săi că „mai bine un secul de tiranie decât o noapte de anarhie
[...] depotismul te subjugă, ci trăieşti spre a te libera; anarhia te distruge
[...], despotismul te ucide ca individ, anarhia te ucide ca naţie”1.
Concepţia sa literară este în principal clasică. Adept al teoriei
imitaţiei, el traduce în 1831 Regulile sau gramatica poeziei, după Cours
de littérature, d’histoire et philosophie al abatelui Levizac, publicat la
Paris în 1814. Prefaţa cuprinde traduceri de poetică semnate de
Marmontel, Voltaire, Boileau, La Harpe. I. Eliade Rădulescu credea că
literatura are menirea să imite natura după criteriul lui le vraisemblance
şi să respecte regulile şi normele literare: „Puţin lucru este a scri cineva
numai ca să scrie şi împuns numai de îndemnul momentului sau de pofta
1
I. Eliade Rădulescu….
210
ori capriţul de a scri ceva. A scri însă cu scop, a avea în scopul tău o ţintă
morală, a alege din viaţa omenească nişte împrejurări comune prin care
sufletul său să se poată aplica la tot omul, în tot locul şi în tot veacul [..].
asta va să zică că într-o scriere sau icoană domneşte adevărul şi că
autorul sau zugravul a izbutit în fapta sa” 1. Convins de rolul moral al
artei, el se lasă sedus, mai mult la nivelul formei de inovaţiile
romantismului şi apelează la tehnicile specifice precum: culoarea locală,
autenticitatea şi investigaţia psihologică.
Concepţia literară heteroclită se descoperă şi în opera de critică şi
istorie literară. Astfel, a publicat comentarii pe marginea autorilor
clasicităţii greceşti şi romane (Esop, Herodot, Tucidide, Aristofan,
Xenofon, Demostene, Homer, Lucreţiu, Tacit), ai părinţilor creştinătăţii
(Ioan, Pavel), ai Renaşterii occidentale (Rabelais, Cervantes,
Shakespeare). Şi-a expus punctele de vedere cu privire la aspecte de
teorie literară în articolele: Pentru stil, Satira, Fabula, Literatura-
politica, Despre epopee, Despre dramă, Despre metru. Din literatura
română, el a comentat operele lui: B. P. Mumuleanu, G. Lazăr, N.
Văcărescu, D. Ţichindeal, C. Faca, Iancu Văcărescu. Lui îi revine şi
meritul de a fi inaugurat în literatura noastră critica propriilor creaţii,
dezvăluind sursele de inspiraţie, etapele elaborării, conţinutul şi forma
artistică. El face exegeza unora dintre poemele şi textele sale, printre
care: Serafimul şi heruvimul, Visul, D-l Sărsăilă, autorul etc
I. Eliade Rădulescu este primul creator de şcoală literară în Ţara
Românească, sprijinind afirmarea a numeroşi tineri în spaţiul culturii
autohtone. Printre discipolii săi se numără: Vasile Cârlova, Grigore
Alexandrescu, Cezar Bolliac şi Dimitrie Bolintineanu.
Creaţia originală cuprinde atât specii clasice precum oda, elegia,
sonetul, fabula, satira, epopeea, fiziologia literară cât şi specii romantice,
ca spre exemplu: meditaţia lirică şi istorică, balada, jurnalul autobiografic
şi de călătorie, textele de propagandă politico-socială. Între temele
1
Ibidem
211
romantice se regăsesc: viaţa este vis, căderea îngerilor, mitul
zburătorului, rolul eroului în istorie, ruinele ca simbol al deşertăciunii
omeneşti, raporturile dintre divinitate şi umanitate în epoca modernă,
condiţia poetului în societate.
Recunoscut în unanimitate printre marii creatori ai generaţiei sale,
I. Eliade Rădulescu este cel care a lăsat nu numai o operă originală, ci şi
un număr foarte mare de traduceri. Se pot inventaria astăzi capodoperele
creaţiei originale care au învins uzura timpului şi stau lângă celelalte
capodopere ale scrisului românesc: balada Zburătorul, fragmentele
epopeilor în versuri Căderea dracilor şi Michaida, meditaţia istorică O
noapte pe ruinurile Târgoviştei, fiziologiile literare: D-l Sărsăilă autorul,
Coconu Drăgan şi Coconiţa Drăgana.
I. E. Rădulescu a scris poezie pe parcursul vieţii, de la prima
tinereţe până în pragul senectuţii, anii 1819-1866. Debutul în volum din
anul 1830 constă într-o suită de traduceri din versurile lui Lamartine 1.
Reunită în anul 1858 într-un proiect intitulat Umanitatea, după modelul
lui Pierre Leroux, poezia îi descoperă aspiraţiile prometeice.
Caracteristicile liricii sale sunt: mulţimea surselor, amploarea proiectelor
şi vastitatea repertoriului tematic. Printre autorii din operele cărora s-a
inspirat se numără atât clasicul Boileau cât şi romanticii Lamartine,
Tasso, Ossian, Schiller, Byron, Hugo, Lammenais.
Umanitatea este titlul operei poetice ordonate în patru mari
cicluri: Biblice, Evanghelice, Patria sau Omul social şi Omul individual.
În Biblice poetul adună creaţiile inspirate din temele Vechiului
Testament, ca spre exemplu Căderea dracilor, raporturile omului cu
Divinitatea, aspectele legate de credinţa religioasă. În Evanghelice sunt
selectate textele poetice inspirate din problematica raporturilor omului cu
morala creştină, ca spre exemplu Cutremurul. Patria sau omul social
cuprinde poeziile Ruinurile Târgoviştei, Sburătorul, Michaida în care se
dezbat raporturile individului cu societatea. Omul individual ilustrează o
1
Meditaţii poetice dintr-ale lui A. De La Martin, Bucureşti, 1830.
212
tematica inspirată de procesele de conştiinţă, reflecţiile şi meditaţiile în
poeme ca: Serafimul şi Heruvimul, Visul etc.
Structuri romantice
I. Eliade Rădulescu s-a afirmat în literatura română ca traducător
pasionat al operei lui Lamartine. La un an de la debutul în volum al
poetului francez, la Paris, creatorul român îi traduce şi publică una dintre
creaţii. În 1830 el publică primul volum de poezii constând în traduceri şi
prelucrări după Lamartine. Poetul francez a cunoscut până la 1848 încă
18 traducători care au oferit propriile versiuni la 43 dintre poeziile sale.
În afara proiectului Umanitatea, el şi-a adunat opera poetică într-un ciclu
intitulat Anatolida sau Omul şi Forţele. Structurat din 20 de cânturi1, el
s-a materializat doar în cinci părţi, numite: Empireul sau Tohu-Bohu2,
Imnul creaţiunii, Viaţa sau androginul, Arborele Ştiinţei, Moartea sau
Fraţii. Epopeea ar fi trebuit să fie inaugurată de Căderea dracilor şi să se
încheie cu Santa Cetate.
Căderea dracilor a cunoscut mai multe versiuni începând cu 1838
şi a fost publicată mai târziu în Curierul de ambe sexe. Numără 260 de
versuri adunate în două părţi. A fost reprodusă în Curs întreg de poezie
generală, alcătuind primul cânt din Anatolida sau Omul şi Forţele. După
Cezar Bolliac poema ar cuprinde o întâmplare din viaţa poetului:
„Mihalache Ghica este arhanghelul Mihail şi noi toţi, cei închişi şi exilaţi
la 1840, demonii trăsniţi de acesta”. Ea este inspirată de legenda biblică a
azvârlirii din Empireu a lui Satan, arhanghelul favorit al Divinităţii.
Poetul român s-a inspirat din epopeea lui Milton, Paradise lost, în
versiunea franceză a lui Delille şi Chateaubriand. Dintre poeţii romantici,
Shelley, Byron, Hugo au ilustrat titanul ca o încarnare a lui Prometeu. I.
Eliade Rădulescu este primul autor român care reabilitează în literatura
noastră mitul îngerului căzut considerându-l un ambasador al omenirii pe
lângă Divinitate. După el, alţi romantici şi poeţi modernişti prelucrează
1
I. Eliade Rădulescu îi comunicase în 1869 lui G. Baritiu planul acestei epopei, care ar
fi trebuit să cuprindă 20 de cânturi; poetul a realizat numai cinci, expuse în Curs întreg
de poezie generală, II, 1870.
2
În ebraică înseamnă inanis et vacua, confuzie, haos.
213
această temă, printre care: Alexandru Sihleanu, Mihai Eminescu, Tudor
Arghezi. Lui Eliade Rădulescu îi revine însă meritul de a fi creat un prim
tablou al apocastazei în literatura noastră. Alcătuit din patru secvenţe,
poemul cuprinde o descriere a împărăţiei divine, naşterea păcătuirii din
invidia unui Arhanghel, căderea pe pământ, organizarea lumii lui Satan.
Santa Cetate, poem care ar fi trebuit să încheie această amplă
epopee, este inspirată din ideologia fourrieristă cu privire la întemeierea
unei cetăţi ideale, un paradis social în care domneşte justiţia, frăţia,
libertatea, egalitatea, pacea eternă.
Anatolida sau Omul şi Forţele, prezentare generală
Empireul sau Tohu-Bohu descrie sfânta atmosferă a luminii celei
vii unde fântâna vieţii şi râul fericirii răcoreşte câmpiile cereşti, muntele
de aur „cu stânci de adamante”, „cu pulbere de stele”, „verzit de bucurii”
în care rodesc falnic virtuţi şi veselii. În împărăţia sfântă domnesc
laolaltă armonia, dreptatea, adevărul, bucuria, duhul păcii, al dragostei, al
blândeţii, al înţelepciunii şi al frumuseţii:
Înalt, mai sus de ceruri, la tronul Preamăririi,
În sfânta atmosferă luminii celei vii,
Unde fântâna vieţii şi râul fericirii
Adapă, răcoreşte cereştile câmpii,
Şi duhul mângâierii burează caldă mană,

Mărgăritează vecinic prea sfintele sădiri;
Şi dragostea răsare, a îngerilor hrană
Ce-ntremează în ei pacea şi naltele sfinţiri
Pe muntele de aur, în stânci de adamante,

Cu pulbere de stele verzit de bucurii,
Umbrit de chedrii slavei’nflorat de amarante,
Şi unde rodesc falnic virtuţi şi veselii
Acolo unde-adie zefirul ambroziei

Prin arborii ştiinţei ce Domnul, Domn şoptesc [...]
(Empireul sau Tohu-Bohu)
Imnul creaţiunii reia momentele cuprinse în Cartea Facerii. În
plus, prezintă naşterea păcătuirii, din uniunea invidiei cu ura
arhanghelului preferat al Divinităţii. Portretul acestei fiinţe feminine
214
corespunde opiniilor filozofilor Antichităţii greceşti care afirmau că
„există un principiu bun care a creat ordinea, lumina şi bărbatul şi un
principiu rău care a creat haosul, tenebrele şi femeia” (Pitagora), „Femeia
e femeie datorită absenţei unor calităţi” (Aristotel).
Iată imaginea fizică şi morală a eroinei, izvorul relelor dintre oameni:
Hrăpindă, graţioasă, plăpând’amăgitoare
Şi umede şi rumeni dulci buzele’i zîmbesc
O faţă de nădejde şi mâini prea dătătoare,
Un viitor ferice frumoşii ochi vestesc
[... ]
Vicleană fără margini, cerească curtezană,
Robea slabele-i duhuri, la toţi făgăduia
Şi toţi în ea văzură de cer o suverană
Spre-a fi vrednici de dânsa, a împărăţi dorea.
(Imnul creaţiunii)
Viaţa sau Androginul descrie căderea din Empireu pe pământ a
arhanghelului răzvrătit. Un peisaj infernal alcătuit din piese disparate de
obiecte, într-un haos de lumini şi umbre, însoţite de zgomote asurzitoare:
Bubue cerul, se scoală Împăratul
Dudue eterul, că pasă mânia
Fulgere volvoare în spaţiu plesnesc,
Focul se întinde şi curăţă păcatul,
Marea izbucnire opreşte vecinicia
[...]
Şi cerul se desface
Cad toţi vinovaţii şi vâjâie căzând
Haos, besnă mare, i-aşteaptă căscând
Pică şi se schimbă pe cât ies din cer:
Aripă cerească una se mai vede ...
(Viaţa sau Androginul)
Arborele Ştiinţei continuă descrierea căderii îngerilor şi surprinde

momentul organizării lumii lui Satan. Pricina răului în lume nu este
cunoaşterea, ci întrebuinţarea nepotrivită a roadelor acesteia. Interogaţiile
retorice, enumeraţiile, imaginile sonore şi vizuale, dinamice şi cromatice
compun un tablou înfricoşător:
Cad unul peste altul, grozavă e izbirea!
Sar flăcări fără margini, în spaţiuri se-ntind;
Neprasnici, grele duhuri, resgudue zidirea,
Eter, lumini, materii, topesc, negresc, aprind
215
[...]
Plesneşte universul şi besna se despică;
Tartarul se despică; de foc un ocean
Se-ntinde fără margini; şi demonii tot pică,
Cei mai nainte, din toţi mai greu Satan.
Moartea sau Fraţii recompune mitul lui Abel şi Cain, după
izvoare biblice şi prelucări literare antice1, clasice2 sau romantice3.
Michaida este un fragment de epopee pe tema predestinării,
inspirat din operele unor poeţi din literatura universală, precum T. Tasso,
Milton, Lavater. Rapsodul român invocă muza, după modelul epopeilor
homerice. Şi de data aceasta, el definitivează doar două cânturi: primul
publicat în 1844, al doilea în 1859. Subintitulată fragment epic,
Michaida evocă un episod din istoria eroică, a luptei pentru unire a
tuturor românilor sub sceptrul unui domn curajos. Poetul propune o
viziune organică asupra lumii şi a resorturilor ei intime şi adoptă o rostire
solemnă de vates, de proroc al neamului. Firul epic este sărac: învestit de
Divinitate cu rolul de unificator al neamului, Mihai Viteazul atrage în
acest proiect eroic pe unii boieri patrioţi.
Primul cânt descrie pământul ce geme sub dominaţia
otomană. Întreaga Românie se afla de ani de zile sub jugul sângeratic al
osmanului feroce. Imaginea ţării împilate de străini este dramatică:
Nici pasăre, nici vită, nici fructul muncii sale,
Nici timp, nici loc, nici viaţă n-avea în siguranţă ...,
Ţipetele de sânge se înălţau la ceruri ...,
Blesteme, lungi suspine, dorinţi de răzbunare
Se auzeau pe pământul românesc ...,
Ţara gemea în doliu cufundată.
Devotat idealurilor naţionale, Mihai este desemnat de Divinitate
să slujească libertatea, prilej pentru poet de pleda pentru progres:
Când omul nu s-alungă din legile-mi eterne
Şi ţine calea dreaptă, din grad în grad prin vine
L-a sa predestinare, l-acel ideal bine;
Omul e om în sine, soţietatea-ntreagă
Constă din elemente curate, sănătoase,
1
Ovidiu, Metamorfoze, legenda lui Cephalus şi Procris.
2
Erotocritul de Cornaro, Marmontel.
3
Victor Hugo, La conscience, poezie inclusă în La légende des siecles.
216
La locul lor veghiente spre-ntreagă armonie,
Şi naţia devine potentă, progresivă,
Mărită, lăudată, ferice, glorioasă.
Aleşi formează popol, model între popoare,
Şi legea lui reflettă eterna, justa lege. (Mihaida)
Cântul al doilea al epopeii are mai multe secvenţe epice şi

dramatice. În casa banului Manta are loc conjuraţia boierilor împotriva
duşmanului străin. Ei îl aleg pe Mihai conducător al acestei cruciade a
eliberării şi unificării românilor. Poetul descrie cadrul tainic unde se află
complotiştii, hainele de epocă şi chipul domnitorului:
Un stat înalt şi nobil, un port de majestate,
O frunte mare, scoasă, ce cugetă departe,
Schinteietori ochi ageri, sprâncene ebenine,
Un nas roman, o buză pacifică, ridendă,
O barbă marţială, un pept ce sparge soarta
Tunica cârmâzie de catifea deschisă
Cu ghinde, frunzi de aur la piept şi-n jur pe poale,
Cădea p-o-mbrăcătură colana strâmt pe pulpe,
Pe care coturni bellici roşea pân’la genunche
Cu pinteni d-argint ager. O copcă schinteindă
În suma de brillante... (Mihaida)
Eftimie zelosul încheie cântul atenţionând pe conspiratori că

legământul de slobozenie şi înfrăţire fusese inspirat de însuşi Dumnezeu.
O noapte pe ruinurile Târgoviştei este o meditaţie istorică
inspirată din evenimentele Evului Mediu, publicată în 1836 şi reprodusă
în Curs întreg de poezie cu menţiunea că reprezintă un moment din lupta
naţională a poetului. Inspirată din ruinele cetăţii medievale, meditaţia
istorică a fost inaugurată în epoca romantică de Volney, autorul lucrării
Les Ruines ou méditations sur les Révolutions empires, 1791. Sursa
inspiraţiei lui Eliade este oraşul natal, o veche cetate înfiinţată de Vlad
Ţepeş. La ceasul înserării, ea trezeşte poetului gânduri melancolice
despre trecutul eroic, luminat de jertfa unor voievozi. „Fiinţă rătăcită” în
preajma unor mărturii de glorie străbună, poetul deplânge prezentul
insensibil la mesajele trecutului:
Fatala presimţire acum mă părăseşte
217
Dar vai! Eu ca şi tine sunt slab, neputincios;
Glasu-mi nu-mbărbătează, poate şi el cobeşte,
Sau plânge slava veche, şi plânge dureros.
(O noapte pe ruinurile Târgoviştei)
Zorile întrerup meditaţia sumbră asupra destinului românilor în
istorie. Un tablou colorat şi sonor al naturii trezite la viaţă încheie
meditaţia: clopotele invadează văzduhul chemând la rugăciune „turma
rătăcită”, muntele „rubinează” sub roşul răsăritului, dealurile „verzesc”
printre aburi, roua „smălţează” câmpul iar răcoarea trezeşte la viaţă.
Ritualul zilnic al vieţii la ţară îşi reia cursul vegheat de ziua
atotbiruitoare:
Turme, cai, dobitoace la apă se coboară,
Clopotele bat, se scutur, cu-al dimineţii zvon;
La vâjâitul morii undele se-nfăşoară,
Deschis e ochiul zilei acum pe orizon.
(O noapte pe ruinurile Târgoviştei)
Sburătorul. Poemul cel mai cunoscut al lui I. Eliade Rădulescu

este balada de inspiraţie folclorică Sburătorul, 1844. Specie cultă,
cultivată cu succes de romantismul occidental, balada impus numele lui
Burger, Novalis, Holderlin, Uhland, Hugo. I. Eliade Rădulescu şi-a creat
poemul dintr-o competiţie cu modelele străine, pentru a demonstra faptul
că şi limba română are capacitatea plastică de a ilustra această specie a
romantismului occidental. El adaptează tema universală a demonului, a
strigoiului, la credinţele păgâne româneşti cu privire la zburător. Mitul
erotismului puberal era menit în concepţia lui să demonstreze frumuseţea
spirituală a fetei de la ţară care, ingenuă şi pasionată, poate muri din
dragoste pentru cineva care nu o merită. Istoricii literari au găsit în opera
lui V. Hugo un poem cu temă asemănătoare, Le Sylphe, pe care I. Eliade
Rădulescu l-a avut ca model în acestă baladă. Structurată în trei tablouri
distincte, balada cuprinde: visul Floricăi, pastelul înserării la sat şi
apariţia anecdotică a zburătorului. Principalul merit al poemei este de a fi
introdus conflictul psihologic etern al iubirii puberale în peisajul
tradiţional românesc. Tânguirea înfiorată şi tainică a fetei îndrăgostite
218
patimaş de o fiinţă misterioasă, din alt tărâm, are cadenţă psalmodică prin
reluarea unor versuri-refren şi prin aspectul melopeic al enunţurilor:
Vezi, mamă, ce mă doare!
Şi pieptul mi se bate,
Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,
Îmi ard buzele, mamă, obraji-mi se pălesc!
Ah! Inima-mi zvâcneşte! ... şi zboară de la mine!

Îmi cere ... nu-ş ce-mi cere! Şi nu ştiu ce i-aş da;
Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine,
În braţe n-am nimica şi parcă am ceva; (Sburătorul)
Tabloul înserării este bucolic, neoclasic, şi îmbină elemente

romantice evocatoare, solemne ce dau impresie de vrajă. Epitete,
metafore, metonimii („lătrătorii s-aud necontenit”), repetiţii de cuvinte
aparţinând aceleiaşi familii de cuvinte conferă artisticitate acestei balade.
În ultimul tablou, se reproduce discuţia unor „surate” care dezleagă
enigma suferinţelor tinerei fete. Ele ajung la concluzia că dragostea
pentru o fiinţă din tărâm blestemat este de evitat, deoarece:
Şi ce-i faci pe urmă? Că nici descântătură
Nici rugi nu te mai scapă – Ferească Dumnezeu!
(Sburătorul)
Serafimul şi heruvimul şi Visul

Cuprinse în ciclul al IV-lea, Omul individual, din epopeea
Umanitatea, Serafimul şi heruvimul (1833) şi Visul (1836), alături de
lamartinienele Trecutul (1830) şi Dragele mele umbre (1830) sunt
confesiuni cu caracter autobiografic, dominate de disperare şi revoltă
sarcastică. În Curs întreg de poezie, I. Eliade Rădulescu preciza: „Eu
scriind Visul am scris viaţa omului în general, şi din a tutulor oamenilor
am cunoscut mai bine pe a mea, am ales din viaţa omenească nişte
situaţii, nişte împrejurări care mi s-au părut mai interesante şi mai
potrivite cu întâmplările mele şi nu e de mirare a vedea cineva pe unde şi
oarecare asemănări în viaţa mea [...]. Doi îngeri păzitori îşi închipuieşte
poetul că avem: conştiinţa şi cugetul, dar nu mai puţin îngeri ne sunt
219
prietenii, rudele şi tot ce iubeşte sufletul nostru. Scriind viaţa omului am
vrut pe cât se poate să găsească fiecare viaţa sa; am vrut adecă să scriu o
viaţă, nici mai sus, nici mai jos de omenire şi să descriu cele ce poate
cineva să întâmpine mai de obşte de viaţă fără să trec cu vederea nici
necazurile, nici fericirile, nici patimile, nici viţiurile chiar ale mele”.
Poetul se adresează celor doi străjeri ai săi:
Blând serafim! O înger! Ce este a ta solie?
Care îţi este slujba? Ce vrei aicea jos?
Pacea vesteşti tu lumei? Pacea aduci tu mie?
Ce flăcări pui în sânu-mi? O, serafim frumos.
Războinice, viteze, heruvim înfocate,

Împlinitor prea strajnic urgiilor cereşti!
(Serafimul şi heruvimul)
El ilustrează alegoric lupta cu demonii eului individual anarhic şi

egoist şi victoria sentimentului de datorie faţă de ţară şi naţiune.
Visul este o juxtapunere de 20 de sonete în care se exprimă
dorinţele omului de a se statornici sufleteşte şi social. Cele mai izbutite
versuri sunt cele satirice, închipuind un portret grotesc al prietenului
trădător, decăzut din condiţia de om în cea de insectă parazită. Sonetul
XIII schiţează profilul bisexuat al prietenului trădător cu faţa „lungă”,
„subţire”, „galbenă”, „uscată”, „lunguiaţă”. Ochii îi sunt „un foc de
sânge”, nasul lung, groaznic, cu fatale nări, gura „un iad de largă” şi care
se strânge cochet, cu buze înveninate de ocară şi care ajung până la
urechi. Femeie momâie, cu „rumen de strigoiacă”, cu picioare de insectă
rapace, vestitoare a foametei. Epitete duble sau reluate în forme derivate
(lung-lunguiaţă), asocieri oximoronice (sprintenă momâie); construcţii
de superlativ absolut cu valoare afectivă (gura, un iad de largă), „buza
până la urechi” amplifică evocarea respingătoare.
Ca şi în Căderea dracilor, unde poetul imaginase portretul
seducător al păcătuirii, în Visul chipul prietenului trădător este imortalizat
în tonuri satirice, pamfletare:
Parcă era femeie ... trăsuri amestecate
220
Se gâlcevea pe faţa-i de nevoiaş bărbat.
Lungă, lungă, subţire şi oase înşirate,
O sprintenă momâie forma grozavu-i stat.
Ochii îi era negri ş-un foc în ei de sânge,

Subt ei un nas lung, groaznic, umfla fatale nări;
Gura-i, un iad de largă, voia cochet a strânge;
Scălâmbă era-n faţa-i, în trupu-i, în mişcări.
Galbenă şi uscată faţa-i cea lunguiaţă,

Până la urechi buza-i d-ocară-nveninată,
Un rumen de strigoaică în veci se-mprumuta.
Picioare de insectă ce foametea vesteşte,

În veci nesăţioasă cu cinstea se hrăneşte
De la strein şi rude, făr-a putea-o da. (Visul)
Poemul ilustrează şi motivul viaţa este vis: ultimul sonet prezintă

deşteptarea din visa eroului, speranţa lui într-un viitor mai luminos decât
trecutul bântuit de disperări şi deziluzii:
Fruntea-mi albită către pământ se lasă,
Braţele-mi rezemate toiagul meu apasă,
Iar sufletu-mi se-ntoarce şi cată înapoi ...
O, zile! Sau ce nume vouă vi se cuvine?

Dar aţi trecut! Ce trece mai mult el nu mai vine.
Este mai dinainte să vă întreb pe voi. (Visul)
Pentru Eugen Simion, Visul „moralizator şi alegorizant, lipsit de

aripi onirice, anunţă cea mai profundă temă a lirismului eliadesc: tema
ascensiunii, tema înfrângerii limitelor. Ea este prefigurată de motivul mai
întins al zborului şi se pierde în viziunea vastă a cosmosului, a ordinii din
tăriile cerului”1.
Inovaţiile prozei
Opera în proză a lui I. Eliade Rădulescu a fost receptată în ultima
jumătate de secol cu interes de către critici. G. Călinescu şi Tudor Vianu
au atras atenţia asupra valorilor estetice ale fiziologiilor literare care
imortalizează tipurile umane rezultate din rapida modernizare a societăţii
româneşti. Poetul lamartinian, funcţionarul clientelar şi corupt, femeile
1
Eugen Simion, Dimineaţa poeţilor, Cartea Românească, 1980, p. 88
221
preţioase vor face carieră nu numai în comediografia lui V. Alecsandri şi
I. L. Caragiale ci şi în romanele de moravuri ale celei de-a doua jumătăţi
a secolului al XIX-lea.
Amintirile şi textele propagandistice publicate cu deosebire în
limba franceză în epoca exilului au meritul de a consemna sur le vif
impresiile autorului despre evenimentele şi oamenii întâlniţi în timpul
celor mai aventuroase clipe de viaţă.
Fiziologiile lui Eliade sunt de fapt pamflete de o pitorească şi
zgomotoasă denunţare a defectelor morale ale conaţionalilor care mimau
modernitatea în forme ilare. El satirizează formele fără fond din
societate, manifestate sub forma snobismului literar şi birocratic. Poetul
lamartinian, la modă, aspiră la nemurire inovându-şi doar imaginea
exterioară: are păr lung, poartă mantie şi se scoală târziu. Munca
perseverentă şi tenace, renunţarea la plăcerile vieţii în favoarea creaţiei
sunt străine poeţilor lătrători ai timpului.
Cea mai convingătoare imagine a poetului acelor vremi este D-l
Sărsăilă autorul, „autor al reginăraţiei” româneşti, inspirat se pare de
colegul mai tânăr Cezar Bolliac. Sgândărilă, cum îl mai numeşte
batjocoritor autorul, răspunde la salut cu un aiuritor şi plicticos enunţ:
„Să-ţi zâmbească aurora amice, printre buze rumene, cu dinţi albi”.
Crezul lui Sărsăilă este întruchipat de o idoloaică, iar Dulcineea lui este
de fapt o leliţă, locuitoare a mahalalelor bucureştene. În finalul acestui
pamflet, prozatorul face apel la raţiune şi comportament decent: „Copii,
cât învăţaţi carte, feriţi-vă ca de altă aia să nu cădeţi în boala
autorlâkului. Învăţaţi carte, cultivaţi artele, învăţaţi meşteşuguri, scrieţi
cât puteţi; eu nu vă zic să nu scrieţi; dar scrieţi ca să vă deprindeţi, ca să
vă folosiţi de voi; ca să folosiţi pe alţii, dar nu ca să zburaţi aşa de juni şi
de timpuriu la nemurire, că, zieu nu ştiţi ce va fi pe acolo”.
Fiziologia poetului enumără tipurile de creatori din lumea literară
a Bucureştiului de la jumătatea secolului XIX, şi anume: poetul
lamartinian, intim, urlător, dinastic, rebusian, umanitar, olimpian. Astfel
222
poetul lamartinian este pretutindeni: „în Paris şi în provincie, prin sate şi
prin cetăţi şi însuşi în străinătate; în saloanele moscovite, în adâncul
Londrei, în cercurile Vienei şi Menheimului; specia aceasta este cea mai
numeroasă din familia poeţilor: mişue şi furnică. Cauza acestei
multiplicaţiuni sterpe vine din facilitatea generelului, căci nu vezi decât
tot aceleaşi idei ce vin, se duc şi iar vin cu aceleaşi vorbe, înfăşate în
acelaşi ritm. Maestrul e cam moale; discipolii îi devin fleşcăiţi”. Poetul
urlător este „întreg întreguleţ din zilele noastre. Începutul lui e deodată cu
revoluţiunil [...] afară nu se arată decât cu mânia în ochi, cu injuria în
gură şi cu flagelul în mână, parcă ar fi geniul retribuitor al unei societăţi
ingrate care nu i-a recunoscut meritele, intenţiile şi operele cele mai mari
pe care nu le-a făcut încă [...] Bieţii cititori ce nu-l judecă decât după
sbieretele şi lătrămintele sale lirice, crede că va fi neapărat vreun cătcăun
ce mănâncă la dejunul său cel puţin cel puţin trei copii fripţi sau cel puţin
cîte un călugăr rasolit ca în fundul iadului în câte o căldare de păcură”.
Coconu Drăgan şi Cocoana Dragăna anticipează pe Chiriţa şi
Bârzoi, din comediile lui Alecsandri. Reprezentant al funcţionarului
corupt, personajul se distinge prin incapacitatea de a utiliza corect limba
literară în administraţie. Retrograd şi lipsit de cultură el exploatează
naivitatea mai tinerilor subordonaţi răpindu-le şansa de a-şi etala
meritele. Abil, el nu se lasă umbrit de cei care îi sunt superiori, şi parvine
ierarhic prin fals şi hoţie. Consoarta îl depăşeşte în caricatură morală.
Comportamentul primitiv în societate şi în familie, lipsa de igienă, lenea
caracterizează perechea feminină a funcţionarului corupt.
223
Memorialistica. G. Călinescu crede că Eliade Rădulescu este un
„prozator excepţional, un pamfletar ignorat sub această latură [...]. Ca
istoric poate diforma, ca memorialist e neîntrecut”. Suvenirele şi
impresile unui proscris, redactate în franceză în anul 1850, evocă primii
ani ai exilului postrevoluţionar. În paginile acestui jurnal de călătorie,
omul Eliade îşi exprimă deziluzia de a fi servit cauze politice care nu i-au
adus decât prejudicii. Memorialul cuprinde două părţi distincte:
despărţirea dureroasă de ţară şi sosirea într-o Franţă neprietenoasă şi
inospitalieră; călătoria plină de neprevăzut, pe mare, spre
Constantinopole, şi revenirea în Franţa. „Şi-mi luai rămas bun de la ţară.
M-am despărţit de copiii mei şi, la poalele Carpaţilor, m-am oprit spre a-
mi odihni capul pe pragul ţării mele”, se destăinuie peregrinul la începul
jurnalului. Drumul exilului este presărat de umilitoare suferinţe: vameşii
îi scotocesc în bagaje, inclusiv în tocurile pantofilor, jignind pe cel care
servise cultural ţara soră şi îi înălţase un adevărat templu. Asemenea lui
D. Bolintineanu, primul nostru poet marin, şi I. Eliade Rădulescu descrie
peisaje din timpul călătoriei pe mare, naufragiul căruia i-a supravieţuit,
rememorează istoria unor locuri încărcate de legendă: insula Corsica,
Malta etc. Un ton de tristă melancolie răzbate în paginile acestui
memorial al proscrisului, rătăcitor prin Europa.
Concluzii
Prin întreaga activitate culturală şi operă literară, Ion Eliade
Rădulescu este reprezentativ pentru modelul culturii în acţiune, pentru
comportamentul mesianic al făuritorilor de proiecte, de mituri sociale ca
soluţii salvatoare de tip universal. Utopiile lui sociale impun în cultura
noastră modernă o nouă raţionalitate istorică, o nouă matrice pentru
imaginar. Uomo occidentalis al culturii moderne eroice din epoca 1821-
1870, el a transfigurat o stare istorică negativă, periferialismul levantin-
imperial al economiei şi aşezămintele suprastructurale, într-o stare
istorică pozitivă1. În Sancta cetate el a proiectat mitul cetăţii ideale, unde
1
Ilie Bădescu, Sincronism european şi cultură critică românească, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p.
224
se regăseşte poporul întreg şi unde domneşte norma justiţiei în societate.
Sincronizat la cultura occidentală, el impune ordinea socială urbană prin
statuarea rolului intelectualului specialist în cetate, împletind credinţa în
ştiinţă şi în muncă cu caracterul pozitiv al ţărănimii, clasă tradiţională.
Poet al spaţiilor infinite, al muncii, al iubirii, inovator
occidentalist în tehnicile culturale şi sociale, I. Eliade Rădulescu a
prefigurat direcţia în care va evolua societatea civilă româneasă în epoca
modernă. El este un tip uman inovator de modele care dă o nouă sinteză
eului şi iveşte un spaţiu semiotic populat de „sânte firi vizionare”, cum le
numea Eminescu în Epigonii.
Bibliografie
Texte literare
1. Asachi, Gheorghe, Opere, Volumul I - Scrieri în versuri, Volumul II - Scrieri
în proză şi dramatice, Editura Hiperyon, Chişinău, 1991.
2. Ion Eliade Rădulescu, Opere, 2 volume, ediţie îngrijită de D. Popovici
3. Ion Eliade Rădulescu, Opere, 4 volume, ediţie îngrijită de Vladimir Drâmba,
1967-1985.
Texte critice
4. Anghelescu, Mircea, O biografie a omului şi a operei, Minerva, Bucureşti,
1986.
5. Bădescu, Ilie, Sincronism european şi cultură critică românească, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984
6. Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Minerva,
1982
7. Cioculescu, Şerban, Vianu, Tudor, Streinu, Vladimir, Istoria literaturii
moderne, Casa Şcoalelor, 1944
8. Cornea, Paul, G. Asachi şi melancoliile sfârşitului de zi, în Aproapele şi
Departele, Cartea Românească, 1990.
9. Lovinescu, E., Gheorghe Asachi,
10. Ionescu, N. C., Gheorghe Asachi, organizatorul şcolilor naţionale din
Moldova, EDP, Bucureşti, 1962.
11. Popovici, Dimitrie, Ideologia literară a lui I. Heliade Rădulescu, 1935.
12. Sorescu, George, Gherghe Asachi, Minerva, Bucureşti, 1970.
13. Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Minerva, colecţia BPT, vol. I, 1966.
14. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Minerva,
1982
Rezumat
Între deschizătorii de drum ai modernităţii noastre
literare se află şi G. Asachi, a cărui educaţie în spirit
iluminist i-a cenzurat avânturile romantice. Opera sa este
relativ modestă din punctul de vedere al valorii estetice,
225
fiind dublată de o impresionantă acţiune de reformare a
instituţiilor culturale în învăţământ, teatru, presă,
tipografie şi editură.
Opera sa literară, în versuri şi proză, originală şi
tradusă, în română şi în italiană, este dovada fervoarei
cărturăreşti care i-a inspirat întreaga viaţă. scrierile sale
cele mai apreciate azi sunt Leucaidele, un ciclu de sonete
în manieră petrarchistă, elaborate în română şi în italiană,
între anii 1810-1849.
Texte de studiat
1. G. Asachi: La Italia, Către planeta mea, Momiţa de la bal masche, Traian şi
Dochia
2. G. Asachi: Svidrighelo, Mazepa în Moldova, Meditaţia unui îmbătrânit poet.
3. I. Eliade Rădulescu, poezii: O noapte pe ruinurile Tărgoviştei, Serafimul şi
Heruvimul, Visul, Sburătorul, Căderea dracilor, Mihaida
4. I. Eliade Rădulescu, proză: Domnul Sărsăilă autorul, Coconiţa Drăgana,
Coconul Drăgan, Dispoziţiile şi încercările mele de poezie
Întrebări
1. Prezentaţi într-un eseu de minimum două pagini contribuţia lui G. Asachi la
instituţionalizarea culturii moderne.
2. Contribuţia operei, originale şi traduse, a lui G. Asachi la modernizarea
literaturii noastre. Comentaţi interferenţele clasice şi romantice manifestate
în opera sa.
3. Prezentaţi într-un eseu de minimum două pagini contribuţia lui I. Eliade
Rădulescu la instituţionalizarea culturii moderne
4. I. Eliade Rădulescu. Inovaţii poetice romantice
5. Precizaţi care sunt capodoperele poeziei lui Ion Eliade Rădulescu.
6. Trăsăturile prozei lui I. Eliade Rădulescu
Test de evaluare 7
1 puncte 1. Care sunt iniţiativele lui G. Asachi în domeniul
învăţământului?
1,50 2. Svidrighelo este un personaj al prozei istorice a lui
puncte Asachi. Precizaţi într-o jumătate de pagină subiectul
acestei nuvele şi identitatea istorică a protagonistului.
0,50 3. Din ce poem fac parte următoarele versuri şi cărei
puncte specii îi aparţin:
Vă urez frumoase ţărmuri ale Ausoniei antice,
Congiurate de mari gemeni împărţite de-Apenin,
Unde lângă laurul verde creşte-olivul cel ferice,
Unde floarea nu se trece sub un cer ce-i tot senin,
Unde mândre monumente ale domnitoarei ginte,
Înviază mii icoane la aducere-aminte!
1 punct 4. Numiţi titlul a cinci texte literare de G. Asachi
1 punct 5. Enumeraţi domeniile culturale în care I. E. Rădulescu a
iniţiat forme moderne
226
1,50 6. Enumeraţi speciile lirice şi epice de inspiraţie romantică
puncte pe care le-a iniţiat I. E. Rădulescu în literatura paşoptistă
1 punct 7. Numiţi titlurile a cinci texte poetice ale lui I. Eliade

Rădulescu, studiate de voi
0,50 8. Cărei specii literare aparţine proza satirică „Domnul
puncte Sărsăilă autorul”?
1 punct 9. Cu ce prilej şi în ce limbă au fost redactate „Amintirile

unui proscris”?
1 punct
din oficiu
VIII. Operele romanticilor paşoptişti: Nicolae Bălcescu şi

Dimitrie Bolintineanu
Nicolae Bălcescu
Istoria a fost o prezenţă obsedantă în conştiinţa intelectuală a

Europei din primele decenii ale secolului al XIX-lea. Poezia, dramaturgia
şi romanul erau preocupate a reda epoci şi evenimente îndepărtate;
filozofia descoperea în istorie o nouă cale de înţelegere a lumii şi spera să
descifreze un răspuns posibil la întrebările cu privire la rostul şi locul
omului modern în societate. Printre tinerii intelectuali români care îşi
descoperă preocupările istorice se număra şi N. Bălcescu. Instruit numai
în spaţiul cultural românesc şi cunoscător al culturii franceze propagate
227
în sud-estul Europei de agenţii culturali şi diplomaţii Franţei, N. Bălcescu
este o dovadă a modului cum geniul individual şi efortul personal pot
concura în rezultate cele mai strălucite şcoli ale Europei.
Mult mai norocos decât istoricul muntean a fost colegul său de
generaţie M. Kogălniceanu, care beneficiind de bunăvoiţa domnitorului
Moldovei, Mihail Sturza, şi de sprijinul familiei se instruieşte în şcolile
înalte ale Europei şi ajunge foarte tânăr să impună în cultura noastră o
nouă direcţie, pragmatică, care îmbină fericit şi cu măsură tradiţia cu
inovaţia cea mai îndrăzneaţă. Spre deosebire de înflăcăratul şi foarte
puţin fericitul Nicolae Bălcescu, Kogălniceanu s-a impus între colegi
drept „un tânăr bătrân, un om deplin, un bărbat adevărat şi un patriot” 1.
Asemănările şi deosebirile dintre cei doi istorici reprezentativi ai
generaţiei paşoptiste se datorează în opinia lui N. Iorga temperamentului
şi formării intelectuale diferite: „acest tânăr (N. Bălcescu) n-avea,
desigur, soliditatea de cultură, privirea critică, marele avânt creator,
multilateralitatea şi larga bogăţie de minte a lui Kogălniceanu; dar, pe
când sufletul acestuia era tot mai mult năvălit de scepticismul celor care
ştiu şi pot prea multe fără să aibă marea voinţă ce trebuie a le stăpâni şi
coordona, Bălcescu fire aplicată spre visare şi prin boala de piept de care
începu curând a suferi, era un entuziast şi un fanatic, adevărat
temperament de carbonaro militar şi poetic”1.
N. Bălcescu, în Bucureşti şi M. Kogălniceanu, în Iaşi, se
delimitează de înaintaşii istorici şi abandonează metoda medievală şi
iluministă a cronologiilor dinastice şi cu intuiţia că pot fi autori şi
făuritori de istorie în acelaşi timp, ei sunt ademeniţi de istoria instituţiilor
societăţii, de psihologia şi raţiunea maselor, de raporturile acestora cu
personalităţile. N. Bălcescu îşi afirmă convingerea că afară de
Kogălniceanu ceilalţi istorici „ne-au dat doar biografia stăpânitorilor” 2.
1
N. Iorga, Istoria Literaturii Române în veacul al XIX-lea, volumul II, Epoca lui M.
Kogălniceanu, Editura Minerva, Bucureşti, 1901, p. 293.
1
Op. cit., p.123.
2
Nicolae Bălcescu, Prospect pentru Magazinul istoric, 1845, „Curierul românesc”,
Bucureşti, 3\8 ianuarie, în N. Bălcescu, Opere, volumul I, Editura Academiei R.S.R,
228
El adoptă o atitudine critică faţă de documentele interne şi externe, le
compară şi le examinează atent străduindu-se să descopere adevărul
istoric. Mersul istoriei românilor reprezenta în concepţia sa victoria
progresului şi a naţionalităţii: „istoria este cea dintâi carte a unei naţii.
Într-însa îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul”3, „misia istoriei este de a
demonstra această transformare continuă, această mişcare progresivă a
omenirii, dezvoltarea sentimentelor şi a minţii omeneşti”4. N. Bălcescu
adaptează înţelegerea tradiţională, românească, a istoriei la viziunea
romantică asupra trecutului şi crede că pentru „a aduce foloase, istoria nu
trebuie să fie numai ca un şir oarecare de întâmplări politice sau militare
uscate, fără nici o coloare, fără nici un adevăr local, nu trebuie să se
ocupe de oarecare persoane privilegiate” 5, ci trebuie să răspundă la
întrebările despre rostul şi locul omului modern în societate, să arate
mijloacele prin care acesta îşi dobândeşte şi îşi menţine libertatea, să
analizeze cauzele psihologice şi sociale ale acţiunii maselor însufleţite de
aceleaşi interese comune, naţionale. Este convins că istoria, sumă a
adevărurilor existenţei sociale, nu a reuşit până în epoca romantică să
descifreze mecanismele evenimentelor din diversele epoci: „istoria nu a
fost bine scrisă pentru secolele XV-XVI ... istoricii nu au văzut principiul
şi interesele ce fiecare pretendent prezenta şi că, într-un stat organizat ca
al nostru, unde nici o familie nu avea dreptul de stăpânire, chestia
dinastică nu putea avea loc” 1. Exemplul concepţiei istoriografice, aşa
cum este înfăţişată în operele lui Grimm şi Herder, îl face pe N.Bălcescu
să afirme că „partea cea mai interesantă a istoriei sunt instituţiile,
comerţul, cultura intelectuală şi morală, obiceiurile şi chipul de viaţă care
până acum s-au trecut sub tăcere” 2. Istoria naţională trebuie „să ne arate
Bucureşti, 1974, p. 89.Ibidem, p.89.

3
Ibidem, p. 89.
4
Nicolae Bălcescu, Introducere la Românii subt Mihai Voievod Viteazul, în Opere,
volumul III, Editura Academiei Române, 1986, p. 12.
5
Nicolae Bălcescu, Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor, 1845,
„Magazin istoric pentru Dacia”, p. I, Bucureşti, în Opere, volumul I, ed. cit., p. 93.
1
N. Bălcescu, Introducere la Românii supt Mihai Voievod Vitezul, ediţia citată, p.17.
2
N. Bălcescu, Prospect…, ediţia citată, p. 88
229
poporul român cu instituţiile, ideile, sentimentele şi obiceiurile lui în
deosebite veacuri”3. Izvoarele neexplorate suficient sunt, pentru
Bălcescu, ca şi pentru ceilalţi romantici „poeziile şi tradiţiile populare,
legile şi actele oficiale, cronicile, inscripţiile şi monumentele, scrierile
care descriu documente private”4. El înţelege că istoria românilor este
parte integrantă a celei europene şi că „nădejdea popoarelor este în
comunicarea ideilor, care va veni din comunicaţia naţiilor ce înlesnirile şi
relaţiile comerciale vor aduce”5. Istoriograful paşoptist muntean este de
acord cu Vico şi Michelet că numai „creştinismul a instituit dezvoltarea
spre civilizaţie a omului” şi că „legea evanghelică supune acţiunea
omenească legii universale şi absolute a libertăţii şi a ştiinţei căutând
realizarea în omenire a dreptăţii şi a frăţiei” 6.
Personalitate a romantismului paşoptist, ale cărei calităţi morale
şi ştiinţifice i-au fost recunoscute atât de colegii de generaţie români cât
şi de cei străini, N. Bălcescu prin dispariţia prematură, în 27 noiembrie
1852, a intrat în legendă, devenind un simbol al luptătorului inteligent,
făuritor de istorie, gata a se jertfi pentru împlinirea idealurilor de libertate
şi bunăstare naţională.
Născut în 1819, într-o familie de mici boieri munteni şi rămas de
timpuriu fără tată (1825), Nicu Bălcescu cunoaşte grijile materiale ale
mamei, Zinca Bălcescu, obligată a-şi creşte şi educa cei cinci copii în
consens cu rangul şi ambiţiile de familie. Viitorul istoric, îşi petrece
copilăria şi adolescenţa în casele din Bucureşti şi din Topoloveni-Argeş.
Conacul este situat pe drumul vechi comercial ce unea Valahia Mică
(Oltenia) cu Valahia Mare (Muntenia) şi cu Ardealul. La acest conac,
zidit după 1780, el descoperă oameni şi locuri pitoreşti, obiceiuri şi
3
N.Bălcescu, Cuvânt preliminariu…, ediţia citată, p.96.
4
Ibidem, p.96.
5
N. Bălcescu, Filosofie soţială, 1846, în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură,” nr.
4\5, în Nicolae Bălcescu, Opere, volumul I, ed. cit, p.168.
6
N.Bălcescu, Introducere , ediţia citată, p.11.
230
tradiţii străvechi, află tulburătoare istorii despre fapte şi oameni în
documentele uitate din mănăstirile dimprejur.
La Colegiul Naţional Sf. Sava din Bucureşti întâlneşte profesori
erudiţi care îi îndrumă pasiunea înnăscută pentru istorie. În amintirile lui
I. Ghica despre Nicu Bălcescu este evocată o scenă petrecută în curtea
Colegiului Sf. Sava care dezvăluie pasiunea precoce pentru istorie a
şcolarului N. Bălcescu: un „găligan de şcolar”, Sotea, tăbărâse pe „un
băiat slab şi pirpiriu” pentru a-i lua din mână o bucată de halviţă.
Intervenţia naratorului în apărarea elevului slăbuţ îl obligă pe Sotea să
renunţe la pretenţiile sale. Pe jos fuseseră risipite foile unui caiet.
Adunate cu grijă şi puse în ordine ele sunt citite cu uimire de Ghica:
„Petru Maior spune [...], Fotino zice [...]. Din Constantin Căpitanul [...]
După logof. Radu Greceanu [...]. Aceasta m-a mirat cu atât mai mult că
p-atunci nu se pomenea în şcoalele noastre de istorie naţională. D-abia de
câteva luni Florian Aaron începuse un curs elementar de istorie generală
în care vorbea despre asirieni şi egipteni; nu ajunseseră nici la greci, nici
la romani”.
Urmând tradiţia epocii, care propunea tinerilor intelectuali lipsiţi
de resurse materiale pentru a-şi desăvârşi studiile în străinătate încadrarea
în treptele inferioare ale administraţiei, Nicu Bălcescu îmbrăţişează în
anul 1838 cariera militară. Aici el trezeşte nedumerirea colegilor ofiţeri
prin dorinţa de a alfabetiza şi culturaliza tinerii soldaţi din subordine.
Spirit contestatar, Nicolae Bălcescu intră în conflict cu autorităţile
regimului regulamentar, pe care le consideră vinovate de sărăcirea ţării.
Alexandru Ghica, domnitor al Ţării Româneşti în 1840, dispune
încarcerarea sa la numai 19 ani în închisoarea de la Telega. Cei trei ani de
detenţie devin blazonul dureros al viitorului revoluţionar, statornic în
opoziţia faţă de economia feudală şi politica retrogradă a autorităţilor
supuse intereselor străine, ruseşti şi otomane. La prison oblige afirmă
Bălcescu şi abia eliberat din închisoare în 1843 organizează împreună cu
I. Ghica şi C. Tell societatea secretă Frăţia. Este perioada când în
231
saloanele protipendadei bucureştene i se recunosc, în ciuda vârstei tinere,
meritele de autodidact, de cunoscător avizat al istoriei naţionale.
Corespondenţa păstrată la Academia Română dezvăluie faptul
că, între 1843-1844, Bălcescu îşi caută, neliniştit, calea în viaţă.
Neîmplinirea materială şi profesională este recompensată în planul
creaţiei istorice: finalizează şi publică primul studiu de istorie militară,
Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei
şi până acum (1844). Acţiunea sa constructivă contribuie la apariţia
publicaţiei „Magazin istoric pentru Dacia”.
Incomod pentru regimul lui George Bibescu, N. Bălcescu
porneşte într-o călătorie de documentare prin Europa în timpul căreia
întâlneşte personalităţi istorice şi politice, caută şi găseşte documente
despre istoria medievală românească. El audiază cursurile lui J. Michelet
şi E. Quinet la Collège de France, participă la activităţile de organizare
în societăţi literare şi politice a tinerilor români aflaţi la studii în Paris. În
sfârşit, participă la Revoluţia pariziană din februarie 1848, după care
revine în ţară cu dorinţa de a ajuta la declanşarea unei revoluţii similare
în Bucureşti.
După înfrângerea Revoluţiei din iunie 1848, trece în
Transilvania cu dorinţa de a mobiliza pe ardeleni într-o mişcare comună
cu ungurii şi românii munteni şi moldoveni. Dezamăgit de eşecul
proiectelor sale de reformare prin revoluţie a societăţii româneşti, se
stabileşte la Paris. Exilat, fără resurse materiale şi cu sănătatea slăbită, N.
Bălcescu îşi menţine credinţa cu privire la iminenţa revoluţiei general-
europene. Ultimii doi ani de viaţă (1850-1852) se consumă la aceeaşi
înaltă temperatură a sentimentelor patriotice: se implică în organizarea
emigraţiei române, stabileşte legături durabile cu grupurile de
revoluţionari, elaborează şi publică în Franţa studii de istorie şi economie
naţională convins de nevoia de a transmite Occidentului informaţii
corecte despre români, contribuie la apariţia revistei „România viitoare”,
232
speră într-o Europă federală, capabilă a rezolva problemele
naţionalităţilor şi a asigura stabilitatea şi armonia dintre naţiuni.
După instaurarea monarhiei în Franţa, dezamăgit de dihonia
continuă între românii exilaţi, Bălcescu se retrage în liniştea camerei de
scris pentru a se dedica lucrării începute cu cinci ani mai înainte:
Românii supt Mihai Voievod Viteazul. Retragerea din mijlocul disputelor
sterile de idei, tăcerea pe care şi-o impune sunt compensate de
acumulările în plan literar: epopeea despre Mihai Viteazul este aproape
încheiată, iar cu puţinii prieteni rămaşi fideli întreţine o caldă şi regulată
corespondenţă. Pe fondul unei epuizări fizice accentuate părăseşte Parisul
pentru a se stabili la Palermo, în Sicilia. Singur şi fără resurse se stinge la
hotelul Trinacria, fiind înhumat într-un loc neidentificat până azi.
Rătăcitor prin lume, duhul său îşi caută probabil şi acum odihna în ţărâna
patriei pentru care la numai 33 de ani s-a jertfit renunţând la toate
bucuriile date omului obişnuit. Colegii de generaţie impresionaţi de
sfârşitul nedrept al pribeagului revoluţionar i-au dedicat pagini literare,
idealizându-i viaţa şi opera: I. Voinescu II, D. Bolintineanu, G. Creţeanu,
I. Ghica, V. Alecsandri.
Devenit erou literar, imaginea îi este imortalizată în poezie,
proză şi dramaturgie. Monumente, pieţe, bulevarde şi străzi, săli de
conferinţe şi amfiteatre, loji masonice îi poartă numele, semn al
recunoaşterii de către posteritate a exemplului său de demnitate şi jertfă
nobilă pentru ţară şi neam.
Literatură şi istorie în opera lui N. Bălcescu
Nicolae Bălcescu se situează
chiar de la debut la înălţimea
ştiinţei europene. (Paul Cornea)
Opera lui N. Bălcescu (1843-1852) adunată în cele patru volume

ale ediţiei critice elaborate de Academia Română1 este dominată de
1
Nicolae Bălcescu; toate citatele sunt extrase din Opere volumele I-IV, Editura
Academiei Române, ediţie îngrijită de G. şi Elena Zane (1974- 1990), volumul I, Scrieri
istorice, politice şi economice, 1974; volumul II, Scrieri istorice, politice şi economice,
1982; volumul III, Românii supt Mihai Voevod Viteazul, 1986; volumul IV
Corespondenţă ( scrisori, adrese, documente, note şi materiale), ediţia III, 1990.
233
problematica istorică. În ansambul său ea proiectează imaginea unei
personalităţi ştiinţifice, sobre, pasionate de istoriografie, economie şi
ştiinţă politică. Cele mai cunoscute lucrări istorice sunt: Puterea armată
şi arta militară, Cuvânt preliminariu despre istoria românilor, Despre
starea socială a muncitorilor plugari, Question économique des
Principautés Danubiennes. La acestea se adaugă cinci monografii
istorice, epopeea Românii supt Mihai Voievod Viteazul şi o sinceră şi
inteligentă corespondenţă.
În 1845, „Magazinul istoric pentru Dacia” (tomul II) publică
patru dintre cele cinci monografii istorice dedicate unor personalităţi ale
istoriei medievale: Ioan Tăutul, Miron Costin, Spătarul Ioan Cantacuzino,
Postelnicul C. Cantacuzino. N. Bălcescu manifestă interes în aceste
lucrări faţă de acţiunea diplomatică, politică şi culturală a unor
reprezentanţi ai aristocraţiei româneşti din secole diferite: Ionică Tăutul,
secolul al XV-lea, Miron Costin şi postelnicul C. Cantacuzino în secolul
al XVII-lea şi Spătarul C. Cantacuzino, secolul al XVIII-lea.
Trimis sol la Poarta Otomană în 1501 de către Ştefan cel Mare,
Ionică Tăutul obţine de la sultan recunoaşterea unui tratat de supunere
convenabil pentru Moldova: „bisericile şi religia nevătămată”; „ţara să se
administreze după legile sale”; „domnul să trimită anual sub formă de dar
4000 galbeni, 40 iepe, 24 şoimi” 1. Cuvintele lui Ionică Tăutul în faţa
vizirului Porţii Otomane sunt expresia diplomaţiei şi a demnităţii unei
epoci medievale glorioase din timpul voievodului Stefan cel Mare. După
ce se descalţă conform protocolului islamic, el îi cere slugii să-i păstreze
la vedere cizmele deoarece „cu nişte oameni care vor să aibă tot, trebuie
să păstrăm tot ce putem” iar prietenia cu turcii trebuie să-i „păstreze
capul ca şi picioarele”2.
Spătarul I. Cantacuzino îi oferă lui N. Bălcescu ocazia de a
comenta distanţa instaurată pe parcursul a trei secole între înalta boierime
şi ţărănime. În opinia sa acţiunile militare, diplomatice şi culturale ale lui
1
N. Bălcescu, Opere, volumul I, ediţia citată, p.345.
2
Ibidem.
234
I. Cantacuzino aveau în vedere un concept abstract de patrie şi nu
realitatea sufletească şi umană a acesteia. Acţiunile lui erau menite a
capta bunăvoinţa unor imperii vecine Ţărilor Române uitând că
„niciodată o naţie nu se poate mândri decât prin sine însăşi, şi nu perzând
cunoştinţa în puterile sale şi cerşătorind ajutor străin”. Boierii „nu
priveau în jos poporul care stătea la picioarele lor şi se muncea ca să le
hrănească lenea”; „că el a mântuit ţara într-atâtea rânduri şi că ar mântui-
o încă”. „Ei nu ştia ce poate face un popor cât de mic când îşi apără ale
sale şi când e aprins d-o sfântă şi nobilă idee... în sufletul acelor oameni
asupriţi de o lungă tiranie, orbi şi corupţi este un glas acum care le
vorbeşte neîncetat de adevăr, virtute... şi care la trebuinţă îi preface în
eroi”3.
Medalioanele despre postelnicul C. Cantacuzino şi logofătul M.
Costin schiţează două personalităţi cu vocaţie culturală şi sfârşit tragic
datorat invidiei contemporanilor, incapabili a le recunoaşte superioritatea.
Aflaţi sub vremi, destinul acestora oferă lui N. Bălcescu prilejul de a
demonstra că lipsa de moralitate, ura, dezbinarea şi corupţia sunt rele
interne care macină o naţiune în ciuda acţiunii demne şi curajoase în faţa
duşmanilor externi a unora dintre reprezentanţii ei.
A cincea monografie scrisă de Nicolae Bălcescu este dedicată
lui Răzvan-Vodă, unul dintre puţinii aliaţi fideli ai lui Mihai Viteazul care
plăteşte cu propria viaţă loialitatea sa. Ea a fost publicată de V.Alecsandri
în primul număr al revistei „România literară” (1852-1855). Evocat într-o
aureolă romantică, Răzvan-Vodă este înzestrat cu trăsături excepţionale
care îi atrag pe de o parte prietenia şi protecţia unor aliaţi puternici
precum Ştefan şi Sigismund Bathory, Mihai Viteazul, dar şi duşmani
împătimiţi, ca spre exemplu Ieremia Movilă. Alcătuită dintr-o introducere
şi trei tablouri monografia Răzvan-Vodă are o compoziţie mult mai
închegată decât celelalte patru lucrări anterioare iar eroul este caracterizat
3
Ibidem, p.123.
235
prin evocarea consecinţelor faptelor sale care trezesc furia orgolioasă a
unor vecini puternici.
Create pe parcursul a şapte ani de activitate literară, cele cinci
monografii dezvăluie evoluţia concepţiei istoriografice a lui N. Bălcescu:
de la afirmaţiile retorice, revendicative şi entuziaste ale primei tinereţi, la
reflecţia gravă asupra infinitelor şi misterioaselor raporturi dintre om şi
societate. În finalul evocării lui Răzvan-Vodă, istoricul notează: „el fu
încă o dovadă puternică mai mult că în ochii Providenţei nu sunt popoare
şi clase osândite precum nici popoare alese, că ea răspândeşte deopotrivă
îndurările sale peste toţi oamenii, fără osebire de naţie şi clasă, puind pe
deasupra fiecăruia pecetea Dumnezeirii şi declarându-i cu drepturi
deopotrivă, ca toată omenirea, la libertate, la virtute şi la adevăr”1.
În aceste evocări literare Nicolae Bălcescu evidenţiază gesturi
exemplare ale unor boieri care au servit interesele naţionale. Ca şi Ion
Neculce în O samă de cuvinte, el imortalizează cuvinte memorabile,
gesturi şi acţiuni într-o lumină anecdotică şi moralizatoare convins fiind
că măreţia morală individuală este un rezultat al faptelor şi nu al originii
nobile, al rangului sau al averii.
În ultimii ani de creaţie literară N. Bălcescu îşi adună forţele
pentru a definitiva o monografie de mari dimensiuni despre poporul
român în timpul domniei lui Mihai Viteazul. Spre deosebire de cele cinci
evocări literare, el adoptă aici tonul epopeic, de omagiere a luptei
românilor împotriva turcilor. El subliniază justeţea idealurilor de libertate
şi unitate ale românilor şi răspunde astfel provocării lansate posterităţii
cu zece ani mai devreme de Aaron Florian în finalul capitolului 47
dedicat domniei lui Mihai Viteazul, din Idee repede de Istoria
Prinţipatului Tării Rumâneşti unde se afirma că „acest Ahile românesc
este vrednic a-şi avea Omerul său”.
Din opera lui N.Bălcescu face parte şi o bogată corespondenţă. Ea
luminează icoana unui intelectual preocupat de rolul şi rostul său în lume,
1
Nicolae Bălcescu, Răzvan Vodă, în Opere, volumul II, ediţia citată, p. 124.
236
comunică precis şi limpede idei, comentează avizat evenimente,
cenzurează cu sobrietate emoţii şi sentimente. Biografie sufletească
patetică, corespondenţa lui N. Bălcescu este una dintre primele mărturii
despre laboratorul de creaţie al unui scriitor aparţinând debutului
modernităţii noastre. Ea reflectă neliniştile omului de acţiune, ale
revoluţionarului angajat în opera de reformare a societăţii într-o vreme
potrivnică sieşi şi poporului său. Scrisorile sale dovedesc identitatea
dintre gândurile şi faptele omului Bălcescu, unitatea dintre sentimentele
şi ideile istoricului. Ele luminează fericita armonie dintre sentiment, gând
şi faptă, expresie a moralităţii unuia dintre puţinii făuritori de istorie
oneşti din vremea sa.
Actualitatea mesajului literar al operei lui N. Bălcescu se
datorează aşadar „conjuncţiei rare dintre erudiţie şi patetism, dintre
inspiraţia metodică a savantului şi respiraţia lirică a tribunului” 1.
Cuvintele adresate camarazilor de luptă în martie 1847 sunt profetice:
„ţinta noastră, domnilor, socotesc că nu poate fi decât Unitatea naţională
a românilor. Unitatea mai întâi în idei şi sentimente, care să aducă apoi
cu vremea unitatea politică, care să facă din munteni, din moldoveni, din
basarabeni, din bucovineni, din bănăţeni, din cuţovlahi, un trup politic, o
naţie românească [...]. La cererea acestei naţionalităţi, la o reformare
socială a românilor bazată pe sfintele principii ale dreptăţii şi egalităţii,
trebuie să ţintească toate silinţele noastre. Românismul este steagul
nostru sub care trebuie să chemăm pe toţi românii”2.
Românii supt Mihai Voievod Viteazul
Rezultat al preocupărilor istorice şi literare din ultimii cinci ani

de viaţă (1847-1852), Românii supt Mihai Voievod Viteazul salvează de
la uitare pe înflăcăratul revoluţionar paşoptist. În lucrările anterioare el
făcuse referiri la evenimentele şi gesturile politice semnificative ale lui
1
Paul Cornea, Nicolae Bălcescu - vedere de ansamblu, volumul Aproapele şi departele,
Editura Cartea Românească, 1990, p.142.
2
Nicolae Bălcescu, Cuvântare ţinută la Societatea Studenţilor Români din Paris, 1847,
în Opere, vol. I, ediţia citată, p.177-178.
237
Mihai Viteazul. În Puterea şi arta militară evidenţiase acţiunea
domnitorului de a reforma armata; în Românii şi Fanarioţii Mihai fusese
numit promotor al unei generaţii naţionale; în Deşteptarea socială a
muncitorilor plugari comentase aşezământul lui Mihai pentru legarea
românilor de moşii; în Campania românilor contra turcilor de la anul
1595 este evocat biruitorul de la Călugăreni.
Manuscrisul Românii supt Mihai Voievod Viteazul l-a însoţit pe
autorul proscris în durerosul exil. Confiscat de patronul hotelului
Trinacria din Palermo unde N. Bălcescu îşi găsise sfârşitul, el este
răscumpărat de Maria Cantacuzino prin intermediul ambasadei turceşti şi
încredinţat lui Costache Bălcescu, fratele autorului. Din nefericire,
familia lui Bălcescu hărţuită de creditorii cărora scriitorul le datora bani
transformă manuscrisul în garanţie de plată. A. Odobescu reuşeşte să
publice parţial manuscrisul acestei epopei în Revista nouă (1861-1863),
sub formă de foiletoane: Introducerea, primele două Cărţi şi fragmente
din Cartea III. Descoperirea testamentului prin care Ion Ghica era
desemnat ca legatar al tuturor bunurilor înlesneşte, după 25 de ani de la
dispariţia autorului, în 1876, donarea manuscriselor lui N. Bălcescu
Academiei Române. Manuscrisele lui N. Bălcescu au avut şansa de a fi
recitite şi tipărite în ediţii critice, din ce în ce mai apropiate de original,
începând din 1861, când au fost parţial publicate de A. Odobescu.
Ioan Slavici este cel care se ocupă efectiv de descifrarea şi
transcrierea manuscriselor: „tot sub îngrijirea mea a fost publicat
manuscrisul lui Nicolae Bălcescu despre Istoria românilor în timpul lui
Mihai Viteazul, pe care până atunci îl păstrase Odobescu”1. Următoarele
12 ediţii ulterioare s-au bazat pe varianta lui. Abia în 1953, după o nouă
confruntare a manuscriselor aflate la Academia Română se fac noi ediţii,
complete, între care amintim pe cele îngrijite de Andrei Rusu (1960) şi
Paul Cornea (1963, 1965,1 967). Seria de Opere publicată de Academia
Română în patru volume, începută de George şi Elena Zane în 1964,
1
Ioan Slavici, Amintiri, ediţie şi tabel cronologic de C. Mohanu, B.P.T, Editura
Minerva, Bucureşti, 1994, p. 291.
238
cuprinde în cel de-al treilea volum Românii supt Mihai Voievod Viteazul.
Daniela Poienaru afirmă în Prefaţă că: „ediţia noastră publică textul
integral, după manuscrisele originale, fiind prima ediţie critică a lucrării
lui N. Bălcescu”1.
Dacă omul a fost nenorocos, N. Bălcescu dispărând prematur
după o chinuitoare suferinţă fizică, opera sa a trezit continuu interesul
istoricilor şi al oamenilor de litere. De altfel prin întreaga activitate
ştiinţifică şi literară el a anticipat eforturile savante ale lui A. Odobescu şi
B. P. Haşdeu. Aristocratul muntean, educat şi format în Franţa, în familia
lui J. Michelet a recunoscut în N. Bălcescu un mentor. De fiecare dată
când vremurile i-au oferit demnităţi, el a acţionat pentru actualizarea
memoriei acestuia. Nobilul basarabean B. P. Hasdeu va fi interesat de
Răzvan-Vodă, eroul primei drame istorice din literatura noastră. El este
atent la povârnişurile vieţii omului Răzvan căruia îi laudă calităţile
înnăscute, ignorând constrângerile istoriei.
Românii supt Mihai Voievod Viteazul a stârnit interes în ultima
jumătate de secol în rândul specialiştilor în stilistică şi retorică. Tudor
Vianu descoperă tehnica basoreliefului pe care N. Bălcescu o
inaugurează în naraţiunea românească, iar tabloul Ardealului devine
model în arta descrierii în proză. Recunoaşterea valorii artei literare a
unor pagini din Românii supt Mihai Voievod Viteazul a trezit suspiciuni şi
a dat naştere la o serie de contestări. Astfel, tabloul Ardealului este
considerat de V. G. Romalo a fi extras din opera lui A. de Gerando, iar
M. Gheran are convingerea că epopea lui N. Bălcescu este tributară în
mare măsură manualului Idee repede de Istoria Prinţipatului Tării
Rumâneşti de F. Aaron.
Aprecierile şi contestările operei lui Bălcescu îi demonstrează
valoarea: virtuţile stilistice ale Românilor supt Mihai Voievod Viteazul nu
pot fi ignorate şi a trebuit să i se recunoască influenţa la dezvoltarea
literaturii noastre. Evocarea luptei de la Călugăreni este modelul unor
1
Daniela Poienaru, Prefaţă la Românii supt Mihai Voievod Viteazul în N. Bălcescu,
Opere, volumul III, 1986, ediţia citată, p.10.
239
pagini similare din operele lui N. Iorga şi M. Sadoveanu, iar George
Coşbuc versifică în balada sa Paşa Hassan un episod din textul lui
Bălcescu.
Românii supt Mihai Voievod Viteazul: epopee sau roman cavaleresc?
N. Bălcescu îşi propune ca Românii subt Mihai Voievod-Viteazul
să cuprindă o Introducere şi şase Cărţi. El a reuşit să definitiveze şi să
supravegheze transcrierea pentru publicare numai a primelor cinci. După
exemplul romanelor romantice ale vremii el a atribuit fiecărei Cărţi câte
un titlu care numeşte fie concepte democratice aparţinând ideologiei
revoluţionare (libertate, unitate), fie două localităţi româneşti cu
semnificaţii deosebite în destinul românilor, în ascensiunea şi declinul
militar al lui Mihai Viteazul: C. I - Libertatea naţională (1593-1595
aprilie); C.II- Călugărenii (aprilie-decembrie 1595); C. III - Servagiu
(decembrie 1595/aprilie 1599); C. IV - Unitatea naţională (aprilie 1599 -
iunie 1600); C. V - Mirislău (iulie 1600/ ianuarie 1601). Călugăreni,
semnifică biruinţa răsunătoare asupra turcilor iar Mirislău, înfrângerea
principelui român de către unguri şi austrieci. Cartea III, Servagiu,
avertizează asupra faptului că efectele unor greşeli politice ale lui Mihai,
ca spre exemplu legarea ţăranilor de glie, au consecinţe nefaste atât în
destinul voievodului, cât şi în cel al ţării. Nicolae Bălcescu atribuie
iraţionalului istoriei greşelile eroului său, curgerii implacabile a timpului,
fatalităţii care face ca nenorocirile ca şi fericirile să se regăsească
împreună în fiecare clipă a vieţii. Cartea III aduce în prim-planul
naraţiunii pe Sigismund Bathory cu inconsecventele şi egoistele sale
decizii. N. Bălcescu are prilejul de a pune în evidenţă acum una din
tezele preferate ale istoriografiei romantice şi anume că numai identitatea
de aspiraţii şi de acţiune dintre popor şi individualitatea providenţială
asigură victoria asupra forţelor potrivnice creştinătăţii. Prezenţa lui
Sigismund dă sens, pe de o parte, dorinţelor lui Mihai Viteazul de unire a
Ţărilor Române, iar pe de altă parte, el contribuie la eşecul proiectelor lui
Mihai şi chiar la dispariţia sa neaşteptată.
240
Fiecare carte a Românilor supt Mihai Voievod-Viteazul începe
cu un mod de expunere adecvat temei principale evocate. Cartea I,
Libertatea naţională, debutează cu o adresare patetică a autorului către
cititori: „deschid sfânta carte unde se află înscrisă gloria României ca să
pun înaintea ochilor fiilor ei câteva pagine din viaţa eroică a părinţilor
lor”, prin care autorul îşi mărturiseşte dragostea de neam şi de ţară.
„Scriu despre anii românilor cei mai avuţi în fapte vitejeşti, în pilde
minunate de jertfe către patrie. Timpuri de aduceri aminte glorioase!
...Timpuri de credinţă şi jertfe! când părinţii noştri, credincioşi sublimi,
îngenuncheau pe câmpul bătăliilor cerând de la Dumnezeul armatelor
laurile biruinţelor sau cununa martirilor şi astfel îmbărbătaţi ei năvăleau
unul împotriva a zece prin mijlocul vrăjmaşilor, şi Dumnezeu le da
biruinţă căci el e sprijinitorul pricinilor drepte, căci el a lăsat libertatea
pentru popoare şi cei ce se luptă pentru libertate, se luptă pentru
Dumnezeu” (C. I, cap. 1).
Cartea II, Călugăreni, evocă în primul capitol atmosfera de la
Poarta Otomană şi are în atenţie acţiunile politice ale sultanului Murad
III de a stăvili nemulţumirile şi revoltele din Imperiu: „încă de la cele
dintâî triumfuri ale românilor din această iarnă, spaima şi groaza ce
cuprinde tabăra şi ţinuturile de margine ale împărăţiei turceşti intrară şi în
Constantinopol şi pătrunseră până şi în seraiul unde trăia trai desfătat şi
fără grijă desfrânatul sultan Murad III” (C. II, cap. 1). Dispariţia lui
neaşteptată aduce în fruntea imperiului un nou sultan, pe Mohamed III,
care declanşează un lanţ de crime, „un sângeros ospăţ de fraţi”, în
concordanţă cu mentalitatea epocii. Starea morală de la Poarta Otomană
îi permite lui Mihai Viteazul să-şi pună în aplicare proiectul de dezrobire
şi să obţină victoria de la Călugăreni.
La începutul Cărţii III, Servagiu, sunt evocate eforturile
diplomaţiei central-europene de a crea o alianţă antiotomană al cărui
iniţiator este împăratul Germaniei, susţinut în strădaniile sale de Dieta de
la Cracovia şi de regele Poloniei.
241
Începutul cărţii IV, Unitatea Naţională, cuprinde descrierea
Ardealului. Diversitatea, bogăţia şi frumuseţea acestuia îi oferă lui N.
Bălcescu prilejul de a sublinia drepturile naturale ale românilor ca
locuitori ai acestui ţinut binecuvântat de Dumnezeu şi de a pleda pentru
justeţea cuceririi de către Mihai a Ardealului şi mai apoi a Moldovei
adunând cele trei provincii în matca străveche a Daciei.
Mirislău, Cartea V, prezintă activitatea diplomatică a lui Mihai
Viteazul în noua calitate de „voievod al Ţării Româneşti, al Moldovei,
sfetnic al sfinţitei majestăţi împărăteşti şi crăieşti şi locotenentul său din
Ardeal “(C. V, cap. 1).
Diversitatea modurilor de expunere utilizate de scriitor la
începutul celor cinci cărţi (exortaţia, descrierea şi frescele social-politice)
relevă strădania de a împleti în operă genul liric cu cel epic şi dramatic.
Dragostea, admiraţia şi preţuirea pentru popor şi martirii lui sunt
exprimate în largi efluvii lirice. Evocarea stării politice şi militare,
prezentarea evenimentelor în ordinea lor cronologică pun în evidenţă
obiectivitatea istoricului care cerne adevărul din mulţimea documentelor
partizane pentru a descoperi cauzele evenimentelor şi a le comenta
urmările. Dubla atitudine literară şi istorică a autorului conferă operei
trăsături lirice şi epice şi explică ezitările istoriei literare de a încadra
romanul-epopee într-un unic gen sau într-o unică specie. De altfel, teoria
literaturii a arătat că epopeea se află la începuturile romanului iar
sintagma de epopee-roman folosită de noi în acest studiu atenţionează
asupra faptului că N. Bălcescu apelează atât la maniera artistică a
rapsodului care proslăveşte actul unirii românilor sub conducerea lui
Mihai Viteazul, cât şi la obiectivitatea istoricului romantic care
demonstrează cu ajutorul documentelor adevărul afirmaţiilor sale.
În afara organizării naraţiunii în Cărţi, structura lucrării cuprinde
şi subcapitole: 26 (I), 40 (II), 43 (III), 45 (IV), 32 (V). În subsolul
fiecărei pagini sunt numeroase note care trimit la peste 100 de lucrări:
199 (I), 582 (II), 306 (III), 391 (IV), 201 (V).
242
Diversitatea modurilor de expunere literară folosite în debutul
fiecărei cărţi are corespondenţă în diversitatea de spaţii geografice unde
se derulează evenimentele: Bucureşti-Craiova, Constantinopol, Cracovia,
Alba-Iulia. Statistica părţilor de vorbire din primul capitol al fiecărei cărţi
relevă preferinţa autorului pentru substantive în defavoarea verbelor,
adjectivelor şi a altor părţi de vorbire. Din 82 de substantive, 42 sunt
proprii şi 40 comune. Cele 42 de substantive proprii numesc în ordinea
frecvenţei pe Mihai (16), Sigismund (8), Sinan (4), Rudolf II (2), Răzvan
Vodă (2), Aron Alexandru (2), Ieremia Movilă (1), Sultanul Lala
Mahomed (1), Hafiz Ahmed Paşa (1), Andrey Bathory (1), generalul
Basta (1). Numele lui Mihai prezent în capitolele introductive sugerează
faptul că prestigiul său atinge apogeul în momentul împlinirii unirii celor
trei Provincii. Dimensiunile eroului sunt prezentate hiperbolic: „acel veac
nu arătase încă, în Europa, o asemenea armie şi un asemenea general […]
Toţi duşmanii săi se îngroziră” (C. IV- 45).
Istoria domniei lui Mihai Viteazul este prezentată cronologic.
Urcarea pe tronul Ţării Româneşti şi campaniile militare la sudul Dunării
din iarna anului 1594 îl obligă pe autor să constate: „împrejurările din
afară nu lipsiseră la dorinţa oamenilor, nici oamenii nu lipsiseră
împrejurărilor”.
O atenţie deosebită este acordată de narator raporturilor afective
dintre domnitor şi mase: acţiunea politică a lui Mihai este „plăcută
maselor” deoarece instaurase ordinea, libertatea şi demnitatea
românească, în timp ce la marile curţi europene domnea dezordinea,
haosul, deşirările interne. Destinul eroului principal, dorinţele şi
„pohtele” lui, consecinţe fireşti ale faptelor militare, răspund aşteptării
maselor de a se supune voinţei unui „nou campion al creştinătăţii care
aruncă sabia puternică în cumpăna războiului”. Luptele oştenilor români
la sud de Dunăre sub conducerea lui Mihai Viteazul anunţă în opinia lui
N. Bălcescu succesele viitoare ale creştinătăţii împotriva păgânilor:
„românii văzură că ceea ce le mai rămâne a face este a căuta înşişi a se
243
mântui şi că ţara lor a ajuns într-unul din acele minute mari, când o naţie
trebuie să piară sau înseşi să se mântuiască” (C. I, cap. 2).
Conflictului religios dintre creştini şi păgâni îi corespunde în
plan istoric lupta românilor pentru apărarea libertăţii, unităţii şi
demnităţii naţionale. Deoarece la sfârşitul secolului al XVI-lea
confruntarea militară era singura cale de redobândire a libertăţii, N.
Bălcescu situează în prim-planul epopeii alături de Mihai Viteazul un
personaj colectiv: oştirea capabilă a/i împărtăşi idealurile îndrăzneţe şi a
se jertfi pentru binele întregii naţiuni. Experienţa de viaţă militară a
autorului şi cunoştinţele despre puterea armată a românilor din cele mai
vechi timpuri până în Epoca Regulamentară îl îndreptăţesc să afirme că
victoriile principelui român se datorează „artei sale militare, superioară
stării de pruncie în care se afla aceasta în toată Europa” (C II, cap.17).
Cartea II, Libertatea Naţională, evocă lupta de la Călugăreni,
„briantul cel mai strălucit al cununei gloriei române” (C. II, cap. 15).
Tabloul luptei de la Călugăreni, desfăşurată într-o singură zi, este
prezentat de-a lungul a patru capitole. Confruntarea militară propriu-zisă
dintre cele două oştiri este evocată în simultaneitate cu elementele
naturii, prietene românilor şi duşmane otomanilor, şi cu atitudinile zeilor
creştini şi păgâni. În aceste pagini autorul adoptă tonul rapsodului
medieval care laudă victoria creştinilor: ziua de miercuri, 13\23 august
1595 a fost o „zi mare, zi vrednică de o neştearsă aducere aminte şi de
biruinţă strălucită”. Evenimentele de la Călugăreni, în ordinea derulării
lor, sunt ordonate în trei momente distincte: în zori, la asfinţit şi noaptea.
Ruga domnului şi a oştenilor către Dumnezeu este urmată de un discurs
al lui Mihai de îmbărbătare a armatei. Domnul reaminteşte vechea vitejie
a românilor, atrage atenţia asupra faptului că Imperiul Otoman
traversează o profundă criză morală şi deci ocazia de a-i învinge pe turci
este nu numai în interesul românilor, ci al întregii creştinătăţi. El prezintă
avantajele naturale ale locului unde se desfăşoară confruntarea militară şi
este convins că a venit vremea ca românii să lupte pentru libertate şi
244
unire. Discursul înflăcărează inimile ostaşilor care pornesc la luptă cu o
furie ce-i surprinde pe păgâni. Sinan la rândul său îşi mobilizează imensa
oştire şi respinge de trei ori atacurile românilor: „astfel urmă lupta cu
mare schimbări, de la răsăritul soarelui până către două ceasuri înaintea
apusului, biruitorii rămânând adesea biruiţi şi biruiţii biruitori”. Autorul
elogiază retragerea temporară a românilor din faţa puhoiului turcesc:
„mica oştire românească împovărată de mulţimea vrăjmaşilor, trăsnită de
numeroasa artilerie este nevoită a da îndărăt [...] Retragerea este
frumoasă şi metodică [...] Această retragere este o minune de vitejie, de
sânge rece şi de eroism [...] bătălia se putea privi ca pierdută [...] Mihai
însă, ca totdeauna liniştit şi trufaş în primejdie, mai are încă o nădejde”
(C. II, cap. 15). Într-un asemenea moment de mare cumpănă a bătăliei,
voievodul cugetă întru inima sa că „împrejurarea cere neapărat vreo faptă
eroică spre a descuraja pe turci şi a îmbărbăta pe ai săi [...] El hotărăşte a
se jertfi ca altădată şi a cumpăra biruinţa cu primejdia vieţii sale”. O
succesiune de verbe îi evocă pas cu pas acţiunea: el „cheamă“ protecţia
divină, „smulge” o secure, se „aruncă” în coloana vrăjmaşă, „doboară”
pe toţi, „ajunge” pe Caraiman paşa, îi „zboară” capul, izbeşte şi alte
capete, se„ întoarce” la ai săi plin de trofee fără a fi rănit. Fapta eroică a
lui Mihai îi înspăimântă pe turci şi „nici o putere omenească nu mai
poate opri în loc valurile zgomotoase ale fugarilor care se prăvăleau cu
furie şi repede spre pod, căutându-şi mântuirea în trecerea lui”. Turcii se
cufundară în mocirlă iar conducătorul lor Sinan paşa cade peste pod, în
baltă, pierzându-şi ultimii doi dinţi.Prozatorul notează inspirat de acest
eveniment: „Într-acel minut, Mihai, precum odinioară semizeii cântaţi de
nemuritorul Omer, alerga într-o parte şi alta prin tabăra turcească. [...]
văzându-l pe Hassan se luă după dânsul strigându-i să stea de-i întreg, să
se lupte cu dânsul piept la piept. [...] Hassan paşa fugea înspăimântat şi
nu se putea ţine pe picioare de groază. El merse de-şi ascunse ruşinea
într-un crâng spinos, de unde abia a doua zi îndrăzni să iasă la ai săi”.
Mihai este prezentat în timpul acestei lupte asemenea unui cavaler
245
medieval care dă confruntării cu turcii semnificaţia unui turnir: el este
însoţit de doi cerbi, semn al distincţiei şi protecţiei divine.
Noaptea românii închină laude de mulţumiri lui Iisus în timp ce
turcii se plâng lui Alah. Natura se-nfiorează de emoţiile oamenilor: „aerul
vibră, pădurile clocotiră, văile răsunară şi repetară" cele două nume de
zei neîmblânziţi şi învrăjbiţi. Credinţa istoricului este că biruinţa de la
Călugăreni se datorează în mare parte măiestriei militare, spiritului de
jertfă şi extraordinarei stăpâniri de sine ale lui Mihai Viteazul. Victoria
românilor este însă şi consecinţa „patimei” unui popor întreg „răsculat
împotriva streinului” şi care ca un „viscol de mânie s-a opus acelor cruzi
duşmani ai civilizaţiei a căror barbarie întârzie luminarea şi libertatea
lumii” (C. II, cap. 40).
Tudor Vianu a remarcat în tabloul luptei de la Călugăreni rolul
timpurilor verbale: în timp ce acţiunile românilor sunt evocate la
prezentul istoric, gesturile turcilor sunt la timpul trecut. Astfel românii se
găsesc în prim-plan, în timp ce turcii, în fundal, ca într-un basorelief. Un
alt procedeu de caracterizare morală a eroilor este antiteza dintre
stăpânirea de sine a lui Mihai şi spaima care cuprinde pe otomani, de la
comandant la simplu soldat, în faţa românilor. Antiteza este folosită şi
pentru a evoca retragerea din luptă a celor două armate: românii în ordine
şi cu sânge rece; turcii haotic, împrăştiaţi în mocirlă. Prezenţa lui Mihai
în mijlocul alor săi este în opoziţie cu cea a comandanţilor turci, aflaţi în
afara câmpului de bătălie şi preocupaţi de propria supravieţuire. Victoria
de la Călugăreni îi netezeşte lui Mihai calea de a împlini proiectul de
unire creştină a Ţărilor Române iar calităţile lui excepţionale garantează
înfăptuirea acestuia în faţa poporului şi a aliaţilor săi creştini.
În Cartea III atenţia istoricului se concentrează asupra lui
Sigismund Bathory în al cărui comportament oscilant descifrează una din
trăsăturile nefericite ale poporului român: „pretenţie nebună într-adevăr,
de a întemeia stabilitatea unei dinastii într-un pământ ce se mişcă şi se
cufundă în mijlocul furtunilor dese, ce de dinafară îl cutreieră, în mijlocul
246
unor oameni ce lesne se prefac şi se schimbă [...]. La un popor cu un
caracter schimbător şi nestatornic trebuie instituţii analoge cu caracterul
său, care să regularizeze această nestatornicie, fără a pretinde a o înăbuşi.
Un asemenea popor are nevoie de instituţii libere, atrăgătoare,
republicane” (C. III, cap. 35).
Unitatea naţională, Cartea IV, este punctul culminant al epopeii.
Descrierea Ardealului din capitolul inaugural anunţă campaniile militare
ale lui Mihai în Transilvania şi Moldova şi înfăptuirea unirii lor cu Ţara
Românească. El realizează „visarea iubită a voievozilor cei mari ai
românilor”. Acum „românul s-a înfrăţit cu românul şi toţi au una şi
aceeaşi patrie, una şi aceeaşi cârmuire naţională, astfel precum ei n-au
fost din vremile uitate ale vechimei. Statul acesta nou are hotare naturale
de minune, el e destul de puternic, pământul său destul de binecuvântat
de ceriu, locuitorii săi numeroşi şi în mare parte omogeni: el poate trăi, a
sta sineşi şi a se apăra împotriva năvălirilor streinilor. Mihai avea destulă
înţelegere spre a constitui acest stat, a cărui hotară le trăsese cu sabia sa.
Dar spre a aşeza bine temeliile şi a usca tencuiala acestei zidiri prea
grabnic făcută, îi trebuia vreme; şi vremea îi fu lipsă” ( C. IV, cap.45).
Izbânzile lui Mihai Viteazul în opinia lui N. Bălcescu se datorează
sentimentelor frăţeşti pe care le manifestă faţă de armată: „Mihai îşi
iubea oştenii şi cea dintâi a lui îngrijire era pentru dânşii. Totdeauna în
mijlocul lor, făcându-le necurmat căutare... arătându-le cu puterea şi
mărimea unui domn, când cu dragostea unui părinte, el fermeca şi răpea
mintea şi inimile ostaşilor. Vitejii din toate părţile şi din toate naţiile
alerga cu entuziasm sub steagurile unui erou care le făgăduia biruinţe
slăvite, căci el ştia bine că el îşi ţine făgăduiala şi înfocarea lor era tot atât
de mare cât şi încrederea lor”(C. IV, cap. 9).
Din comuniunea domn-armată reiese şi legitimitatea unirii
românilor chiar dacă ea necesită jertfa sângelui frăţesc: „Domnul le luă
mâinile în ale sale şi-i puse să jure că-l vor urma oriunde îi va povăţui,
mai ales în expediţia ce el pregătea, că vor discuta şi vor îndeplini toate
247
poruncile sale şi că nu vor trăda steagul său nici de faţă, nici într-ascuns”
(C. IV, cap.12). În manuscrisele sale Nicolae Bălcescu notase că: „le
peuple ne comprend que ce qu’il sent” şi că „l’émotion est la conviction
des masses ”1. Ca atare Mihai este înfăţişat în dialog patetic, sentimental,
cu oştenii săi: „Feţii mei, mai opintiţi încă o dată; biruinţa e a voastră,
vitejia voastră mi-o chezăşuieşte” (C. IV, cap. 24). Formula de adresare a
domnului feţii mei/fătul meu este culeasă din registrul folcloric, marele
domn fiind asemenea unui împărat slăvit din basmele românilor.
Imaginea patriarhală a voievodului este dublată de una
democratică, modernă. Astfel Mihai, îşi răsplăteşte oştenii cu titluri şi
bani în funcţie de faptele lor de vitejie şi după meritele demonstrate pe
câmpul de luptă. O asemenea principialitate este desigur sursă de respect
dar şi de invidie. Cei nemerituoşi devin cu timpul mai numeroşi decât
vitejii devotaţi domnului şi ei îi pândesc momentele de cumpănă şi
slăbiciune şi se coalizează pentru a-l înlătura.
Tudor Vianu2 afirma că în textul lui Nicolae Bălcescu
impresionează atmosfera morală, seninătatea gravă a unui suflet cucernic
şi pur. Discursurile eroului principal definesc un orator care se adresează
cu demnitate şi respect alor săi. Frământările lui sufleteşti izvorâte din
nevoia de a găsi justificări unor decizii sângeroase au aceeaşi înălţime
morală: „Ce, pentru că o datorie naţională, o datorie de viaţă, de moarte,
e anevoie, suntem oare în drept a ne apăra de dânsa?” (C. IV, cap.12).
Declinul lui Mihai Viteazul este surprins în Cartea V, Mirislău.
Eroul nu mai poate domina prin voinţa sa extraordinară interesele
contradictorii ale supuşilor. Titlul Cărţii III, Servagiu, anunţase acest
declin. Legarea de glie a ţăranilor, gest prin care domnitorul voia să-i
încredinţeze pe aristocraţii unguri de loialitatea lui, rănise încrederea
poporului. Redus la condiţia de sclav poporul român nu se mai putea
1
Nicolae Bălcescu, manuscris francez numărul 81, fila 105, Biblioteca Academiei
Române, traducere: poporul nu înţelege decât ceea ce simte ... emoţia reprezintă
convingerea maselor.
2
T. Vianu, Arta prozatorilor români, I, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, N.
Bălcescu, p. 31-43.
248
solidariza cu idealurile domnitorului, mai ales când împlinirea acestora
solicita sacrificii dureroase. Eşecul lui Mihai antrenează şi declinul
neamului, intrarea ţării într-un con de obscuritate pentru mai multe
veacuri: „Astfel, o coaliţie puternică şi îngrozitoare se pregătea asupra
capului lui Mihai. Austriecii, ungurii, polonii, Ieremia cu partida sa în
Moldova, turcii şi tătarii, toate aceste popoare, care fuseseră umilite prin
triumfurile noastre, călcate prin oştirile noastre, acum înţelegându-se din
mână în mână împreună se înfiora de mânie şi de nădejde şi se gătea a
năvăli întruna mii de mii, ca o vijelie furioasă, spre a doborî la pământ un
singur om: dar acest om era Mihai Viteazul, domn al vitejilor români” (C.
V, cap. 4). Istoricul notase în manuscrisele sale că: „l’héroisme
disproportionné aux moyens fait ressembler le grand héros à l’aventurier
et transforme les grands desseins en chimères ”1, iar destinul voievodului
românilor exemplifică această reflecţie. Bravul Mihai, naiv în faţa
trădării, este eliminat de rivalii care şi după dispariţia lui fizică îi vor
contesta superioritatea şi vor transmite posterităţii mesaje false şi
denigratoare: imaginea unui Mihai mercenar, aventurier sângeros,
posedat de himera unităţii în folos personal, fără a avea înţelegerea şi
solidaritatea neamului său.
Rolul individualităţii providenţiale în istoria românilor
Istoria lumii este biografia marilor oameni (Thomas Carlyle)
Biografia personalităţilor, subiect predilect al istoriei, se află la
confluenţa dintre ştiinţă şi artă. Autorii moderni au preluat de la antici
modele ilustre de eroi, au perfecţionat biografia adăugându-le elemente
artistice noi care le relevă psihologia intimă. Istoricul modern îşi
povesteşte mai întâi personajul şi apoi îl descrie, încredinţat fiind că
trăsăturile fiinţei umane sunt produse de propria istorie. Dacă în arta
clasică ceea ce este individul determină ceea ce el face, în portretistica
romantică ceea ce face sau ceea ce suportă eroul determină ceea ce el
este. Istoricul romantic se opune normelor clasice cu privire la tipicitatea
1
Traducere: eroismul nepotrivit mijloacelor transformă marele erou în simplu aventurier
şi marile idealuri în himere.
249
şi atemporalitatea caracterelor. Pentru istoricul romantic omul şi faptele
lui aparţin unui timp şi loc anume, în veşnică schimbare. În istoriografia
romantică personajele sfarmă cursul naraţiunii şi subjugă cititorul prin
fascinaţia lor dureroasă; între autor şi marile figuri ale trecutului se
creează astfel o relaţie imaginară care naşte în interiorul operei o latură
vizionară. Pentru romantici individualităţile istoriei întruchipează voinţa
grupului când ea îşi găseşte corespondenţa în temperamentul, caracterul
şi ambiţiile lor. Când individualităţile nu mai coincid cu exigenţele
momentului ele recad, energia lor dispare, ele duc o luptă de ariergardă şi
mor. Moartea este necesară şi rolul individualităţii în istorie este încheiat
atunci când epoca pe care ele o încarnează dispare. Istoricul încearcă să
dezvăluie raporturile dintre individualitate şi epoca sa pentru a descoperi
astfel contradicţiile istoriei.
În Românii subt Mihai Voievod Viteazul personajul principal
întruchipează idealul unei epoci iar acţiunile lui dezvăluie conflictele
acute de interese dintre diferitele imperii. Titlul lucrării corespunde
dorinţei autorului de a sugera că masele sunt forţe active şi de progres.
Despre secolul al XVI-lea, la sfârşitul căruia s-a derulat şi domnia lui
Mihai Viteazul, J. Michelet afirma că este eroic. Vârsta eroică este cea a
naivităţii omenirii iar trăsătura principală a eroului din această epocă este
nobleţea sufletească. Eroicul presupune congruenţa dimensiunii
interioare, ideale, cu cea exterioară, socială. Biosul eroului politic este
măsurat de un etalon dat de: genos (neam), genesis (naştere), paideia
(educaţie), anatrophe (creştere), ethos (moravuri), praxeis (fapte),
thanatos (moarte).1 În secolul al XVI-lea, secol de răscruce în drumul
omenirii de la medievalitate la modernitate, omul în unitate cu grupul
căruia îi aparţinea este integrat într-o ordine stabilită de Dumnezeu şi
devine model al universului, după modelul Antichităţii. În acest secol de
Renaştere europeană îşi face apariţia în Ţările Române un curent de idei
1
Alexandru Nicolae Cizek, Eroi politici ai Antichităţii, Editura Univers, Bucureşti,
1976, p. 9.
250
în favoarea umanismului care deschide drumul regăsirii identităţii
romane şi al redeşteptării atitudinii curajoase a vechilor daci.
Idealul militar şi politic al Renaşterii se întrupează în acţiunile
unui erou care-şi asumă rolul de a ordona şi administra prezentul şi
viitorul poporului său. Aşadar în Românii supt Mihai Voievod Viteazul N.
Bălcescu reactualizează în eroul voievod idealul militar, politic şi religios
al Renaşterii Române de la sfârşitul secolului al XVI-lea; amplifică, după
regulile istoriografiei romantice de la jumătatea secolului trecut, rolul
individului în istorie şi contopeşte profetul cu militarul care îşi asumă
responsabilitatea guvernării având conştiinţa sacrificiului inevitabil. Pe
tronul Ţărilor Române în secolul al XVI-lea s-au perindat figuri celebre,
de amplitudine renascentistă: Radu Paisie, Petru Cercel, Despot Vodă.
Din această galerie de personalităţi N. Bălcescu acordă prioritate lui
Mihai Viteazul despre a cărui origine nobilă nu se îndoieşte, afirmând că
avusese parte de „o naştere strălucită”, ca fiu al lui Pătraşcu cel Bun şi
frate cu Petru Cercel şi cu Pătraşcu din Rhodos. Trăsătura distinctivă de
caracter a neamului său ar fi aşadar „blândeţea”: „Pătraşcu cel Blând”,
„soarta blândă a locuitorilor Craiovei”, „sfatul blând”. Repetiţia
cuvântului „blând” descoperă intenţia autorului de a corecta nedreptatea
făcută lui Mihai după dispariţia sa de către istoricii răuvoitori care îi
proiectaseră icoana unui mercenar sângeros şi mânat în actele sale de
ambiţii meschine.
N. Bălcescu îl încadrează pe voievodul român în modelul
romantic de erou, rămas în conştiinţa colectivă prin efortul de a da viaţă
unor idealuri naţionale sacre. Dorinţa sa are suport în oferta documentară
autohtonă şi numeroasele surse balcanice medievale. Mihai a fost
perceput deasupra canonului epocii în care a trăit, prefigurând „avant la
lettre” pe eroul romantic, „răzbunător atât de dorit şi de aşteptat” al
maselor oropsite. Acţiunea publică a lui Mihai se distinge prin
„îngăduială”, „omenie”, „dreptate”, „sinceritate”, „statornicie”,
„dărnicie” iar adresarea către popor devine „sfat”, „cuvânt” ascultat.
251
„Bărbat ales şi vestit prin frumuseţea trupului” şi nenumăratele „virtuţi
alese mult lăudate” el reuşeşte ca numai „cu un trup de oştire” să asigure
poporului său „neatârnarea”. Eroul este caracterizat cu mijloacele
retoricii romantice. Figuri semantice de felul seriilor sinonimice şi al
câmpurilor lexicale îl plasează în prim-planul operei: vestit-lăudat-
cunoscut; armată-trup de oştire; popor-supuşi; ţară-patrie; îngăduială-
omenie-dreptate; a străluci-strălucire; blând-blândeţe.
Antiteza evidenţiază raportul dintre omul Mihai şi vremurile în
care a trăit şi îi elogiază trăsăturile individuale: „într-un timp de chin şi
jale strălucea peste Olt, în Craiova un bărbat ales şi vestit. Mult lăudatul
său caracter era împodobit cu sinceritate, statornicie şi dărnicie”. Fiul lui
Pătraşcu cel Bun este vestit prin „credinţa în Dumnezeu, dragostea către
patrie, îngăduiala către cei asemenea, omenia către cei mai de jos,
dreptate către toţi deopotrivă”.
N. Bălcescu face din eroul său o conjuncţie fericită dintre
modelul politic, militar şi religios al Renaşterii şi cel mesianic al
romantismului revoluţionar. Astfel Mihai se bucură de popularitate în
rândul oamenilor cărora le „câştigă inima”, deoarece sub administraţia sa
Craiova îşi proclamă neatârnarea administrativă, judecătorească şi
militară faţă de domnul Ţării aservit Porţii Otomane. Poporul îi „trâmbiţă
numele şi îl consacră drept o nădejde a tuturor, răzbunătorul atât de dorit
şi de aşteptat”.
Ascensiunea lui Mihai Viteazul este urmărită în epopee de la
condiţia de ban al Craiovei până la cea de principe al celor trei Ţări
Române unite. Ambiţiile eroului nu se opresc însă aici: ca voievod al
Ţării Româneşti, al Moldovei şi ca guvernator al Transilvaniei Mihai
Viteazul proiectează o uniune a ţărilor central-europene (inclusiv
Polonia) pentru a le transforma într-un „bastion al creştinătăţii”. Proiectul
său ambiţios îi aduce aminte istoricului de arhanghelul Mihail, patronul
numelui voievodului, care luptă împotriva răului cu sabia şi păzeşte
poarta raiului impunând ordinea şi pacea creştină.
252
Naratorul meditase asupra prezenţei Divinităţii în acţiunile
excepţionale ale unei personalităţi cu rolul de a decide destinul unor
naţiuni: „une conscience sans Dieu est un tribunal sans juge. La lumière
de la conscience n’est autre chose que la réverbération de l’idée de Dieu
dans l’âme du genre humain ”1 . Protecţia divină a eroului naşte invidii şi
temeri iraţionale. Simpla lui prezenţă pe câmpul de luptă trezeşte o frică
de necontrolat: „căci îngrozitorul Mihai îmbărbăta pe ai săi şi îi îndemna
la bătaie cu graiul, cu mâna şi cu pilda. Prin artileria sa, el izbuti a rupe
podul prin mijloc, în două. Un geamăt de groază umplu atunci aerul şi
prăpăstiosul adânc al râului, cu gura căscată, sorbi şi înghiţi dintr-o dată
gloata de vrăjmaşi” ( C. II, cap. 34 ). Mihai dă dovadă în acţiunile sale de
mult curaj şi acceptă sacrificiul propriei vieţi atunci când vreun ideal
popular s-ar putea împlini: „sfârşind aceste pregătiri, Mihai cugetă întru
inima sa că împrejurarea cere neapărat vreo faptă eroică spre a
descumpăni pe turci şi a îmbărbăta pe ai săi…El hotărăşte a se jertfi ca
altă dată şi a cumpăra biruinţa cu primejdia vieţii sale” (C. II, cap. 27).
Decăderea lui Mihai se datorează incapacităţii unor conducători
contemporani de a se înscrie în competiţia lansată de proiectele lui
temerare. Sigismund, regele Rudolf II, Dieta poloneză, nobilii unguri,
personaje ale căror defecte fizice şi imoralitate ies în evidenţă prin
contrast cu perfecţiunea fizică şi morală a lui Mihai, plătesc mercenari
pentru a-l înlătura mişelnic, pe marele voievod al românilor. Ei se aliază
pentru a pune în mişcare împotriva lui Mihai mijloace incompatibile cu
nobilele provocări ale domnitorului român, ca spre exemplu: ura,
minciuna, delaţiunea, crima. În faţa lor Mihai Viteazul este neajutorat,
deoarece, în opinia lui Bălcescu, eroicitatea lui este incompatibilă cu
lipsa de morală a duşmanilor. Istoricul îi reproşează, subtil, lipsa de
încredere în forţa şi loialitatea maselor ce l-ar fi sprijinit necondiţionat,
împiedicând uneltirile aristocraţiei şi trădarea unora dintre comandanţii
1
Trad. rom. „o conştiinţă fără Dumnezeu este un tribunal fără judecător. Lumina
conştiinţei nu este altceva decât reverberaţia ideii de Dumnezeu în sufletul fiinţei
umane”.
253
militari: „din nenorocire, Mihai nu pricepu că în popor şi numai în popor
e adevărata lui putere, adevăratul lui sprijin. El îl căutase când în nobili,
când în armie şi în oştile mercenare, când în Austria. Deşi, încă apăsând
poporul sau nefăcând nimic pentru dânsul, îi depărtase inima de la
dânsul, dar poporul, în care sentimentul naţional veşnic şi curat trăieşte,
era încă gata a se scula la chemarea lui” (C.V, cap.10).
Personajele feminine în romanul-epopee al lui N.Bălcescu au
rolul de a sprijini sau de a suplini acţiunile bărbaţilor-eroi. În Românii
supt Mihai Voievod Viteazul sunt schiţate două chipuri feminine care îşi
suportă cu demnitate condiţia de principese, sacrificiul lor reliefând
condiţia eroică a conducătorului de popoare: doamna Stanca şi nefericita
principesă Maria Cristina care la numai 28 de ani se retrage la mânăstire.
Soţia lui Mihai Viteazul, doamna Stanca, „era o femeie aleasă ale cărei
calităţi chiar duşmanii soţului nu se putură opri a le încununa cu laude
entuziaste. Bună, blândă, supusă, înger de mumă şi soţie, ea adesea
domolea iuţimea şi asprimea caracterului soţului său şi într-aceeaşi
vreme, inimă eroică, ea împărtăşea de multe ori primejdiile bărbatului
său însoţindu-l în războaie şi până la câmpul bătăliilor” (C. IV, cap. 2). În
timp ce doamna Stanca împărtăşeşte alături de Mihai Viteazul bucuriile
ascensiunii şi durerile înfrângerilor, Maria Cristina, principesa
Transilvaniei, însoţită cu un principe nevârstnic, infertil şi egoist,
luminează inconsecvenţa şi inadecvarea lui Sigismund Bathory la rolul
atribuit de istorie. Încremenit în acţiune, imprevizibil şi purtător de
ghinion pentru sine şi pentru cei apropiaţi, Sigismund nu corespunde
rolului atribuit de destin; el este o ameninţare continuă pentru români, şi
mai ales pentru voievodul Mihai. Plecările şi revenirile sale pe tronul
Transilvaniei arată incapacitatea de a se identifica poziţiei militare şi
politice de principe şi îl obligă pe Mihai Viteazul să pună în aplicare,
singur, unirea Provinciilor Române. Autorul ajunge astfel la concluzia că
uneori istoria propulsează câteodată actori nedemni care împiedică şi
elimină adevăraţii eroii. Cu toate acestea N. Bălcescu acceptă iraţionalul
254
istoriei şi consideră că, deşi nedreaptă, dispariţia lui Mihai era
inevitabilă, deoarece rolul său în epocă se încheiase. Jertfa sa rămâne
peste veacuri un simbol a ceea ce românii au obligaţia să împlinească ei
înşişi, chiar şi în în absenţa vreunui conducător providenţial.
Istoriografia romantică şi geografia
Favorizat de inovaţiile romantismului în ştiinţa istoriei, de rolul
atribuit acesteia în dezvoltarea literaturii, N. Bălcescu cercetează şi
descoperă documente inedite în bibliotecile din Paris, Roma şi Viena pe
baza cărora corectează unele dintre informaţiile anterioare transmise de
istoricii autohtoni şi străini. Adept al istoriografiei romantice simbolice,
reprezentate în Franţa de operele lui J. Michelet şi E. Quinet, el
împleteşte în Românii supt Mihai Voievod Viteazul arta naraţiunii, a
dialogului şi a descrieri, inserează tablouri de moravuri şi mari scene de
luptă pentru a evoca o lume complexă, ale cărei interdependenţe conduc
la urmări neaşteptate. În prim-planul epocii sunt evidenţiate personaje a
căror acţiune a ajutat la gloria sau a contribuit la decăderea lui Mihai.
În afara naraţiunii istorice N. Bălcescu apelează la valoarea
simbolică a descrierii literare. Tablourile sugerează deznodământul
acţiunilor militare şi dau epopeii o trăsătură artistică distinctivă. Cele mai
numeroase descrieri sunt de ordin militar, N. Bălcescu fiind după Miron
Costin unul dintre primii noştri istorici militari. Tabloul cetăţilor
Târgovişte şi San Giorgio (Giurgiu), al luptelor de la Călugăreni şi
Mirislău dau culoare locală naraţiunii. El atribuie victoriile lui Mihai
împotriva turcilor geniului acestuia de a exploata în favoarea sa cadrul
natural. Duşmanii înspăimântători din punct de vedere numeric şi al
dotării militare sunt victime ale necunoaşterii unui spaţiu care în timpul
confruntării cu românii li se dovedeşte potrivnic. O descriere care se
individualizează în cuprinsul Românilor supt Mihai Voievod Viteazul este
cea a Ardealului din debutul Cărţii IV, Unitatea Naţională, care
semnifică pentru N. Bălcescu imaginea simbolică a patriei eterne.
255
Descrierea Ardealului în Românii supt Mihai Voievod Viteazul
Tabloul Ardealului descris de N. Bălcescu la începutul Cărţii IV
are o mare unitate stilistică, rezultat al sintezei dintre modelul literar
renascentist şi cel romantic. În Românii supt Mihai Voievod Viteazul
descrierea Transilvaniei precede acţiunile militare şi diplomatice ale lui
Mihai pentru unirea celor trei Provincii Române şi exemplifică teza cu
privire la interdependenţa dintre geografia unui spaţiu şi destinul
locuitorilor lui. J. Michelet explica istoria poporului francez,
temperamentul şi caracterul acestuia ca rezultat al înfrăţirii oamenilor cu
natura în mijlocul căreia au trăit dintotdeauna şi lansa ipoteza că poporul
francez a căpătat conştiinţa propriei identităţi naţionale în confruntarea
directă cu duşmanul său medieval, Anglia. O asemenea înţelegere face ca
descrierea Transilvaniei din opera lui N. Bălcescu să sublinieze principiul
unităţii dintre spaţiul geografic şi istoria locuitorilor, în condiţiile în care
această provincie reprezintă o vatră străveche de formare şi existenţă a
poporului român.
Tabloul Ardealului în Românii supt Mihai Voievod Viteazul este
înfăţişat dintr-o perspectivă multiplă: a artistului, a naturalistului, a
strategului militar, a omului politic şi a arheologului. Scriitorul urmează
îndemnul lui J. Michelet de a evoca istoria unui popor cu ajutorul mai
multor ştiinţe (interdisciplinaritate avant la lettre!). Artistul subliniază
frumuseţea peisajului, „o capodoperă de arhitectură”, unde se împletesc
armonios diverse forme de relief, colorate asemenea unui curcubeu.
Naturalistul, după ce enumeră munţii, dealurile, câmpiile şi văile acestui
ţinut, varietăţile florei şi faunei, elogiază fertilitatea neobişnuită a solului
ce hrăneşte bogate recolte de grâu şi de porumb. Reţeaua de ape ale
acestui ţinut „mândru şi binecuvântat” favorizează aşezarea oamenilor:
„gârle repezi a căror apă lin curge”, „pâraie repezi ... se prăvălesc în
cataracte”. Strategul remarcă asemănarea Transilvaniei cu ţinuturile
dimprejurul Romei şi rolul de centru existenţial pentru români.
Arheologul este încântat de vestigiile dacilor, „cea de pe urmă odraslă
256
din acel minunat neam al pelasgilor”, şi de cele romane – temple,
apeducte, băi – întâlnite la tot pasul în Valea Haţegului. Omul politic
apreciază armonia relaţiilor de convieţuire dintre diversele populaţii,
toleranţa faţă de numeroasele religii; instituţiile democratice care
guvernează în provincie.
Bălcescu formulează teza că Transilvania este inima Daciei,
locul unde se află dintotdeauna sufletul românilor; este sora Provinciilor
Române extracarpatice unde locuieşte acelaşi popor, cu aceeaşi limbă, cu
aceleaşi tradiţii şi cu aceeaşi religie.
Concentrarea de podoabe retorice la nivelul figurilor de stil şi al
sintaxei frazei din tabloul Ardealului susţin opinia că N. Bălcescu a
sublimat sugestiile literare ale Renaşterii şi pe cele ale romantismului
occidental european. De la umanişti el aflase că universul este un sistem
de simboluri, că lumea se compune din semne şi lucruri a căror funcţie
este de a lega planul imanenţei cu cel al transcendenţei, de a stabili o
comunicare între uman şi divin, de a integra omul şi lumea într-o
totalitate organică, terestră şi cosmică. Dacia, Carpaţii, Roma şi Europa
sunt simboluri ce sugerează trăsăturile principale de caracter ale
românilor: statornicie, eroism, mândrie, o misterioasă şi profundă
înţelegere cu natura înconjurătoare.
Lapidaritatea informaţiilor din tabloul Ardealului seamănă cu
cea a umaniştilor; în puţine rânduri este evidenţiată diversitatea formelor
de relief, pitorescul florei şi al faunei, bogăţiile minerale. Statistica
părţilor de vorbire şi a sintaxei frazei din acest tablou are şi ea relevanţă
stilistică. Descrierea Ardealului este realizată cu ajutorul a 182 de
substantive, 62 de adjective şi 58 de verbe. Adjectivele sunt numai la
superlativul relativ (cel mai înalt, cel mai bogat, cel mai îmbelşugat, cea
mai vestită) sau la superlativul absolut (măreţ, veşnic, uriaş). Repetiţiile
şi enumeraţiile potenţează sugestiv bogăţiile diverse ale solului şi
subsolului transilvănean. Munţi şi ţară, substantive cu frecvenţa 7
257
sugerează verticalitatea acestui ţinut, legătura cu cerul, comunicarea
secretă dintre locuitori şi Divinitate.
Substantivele proprii au semnificaţii artistice: Carpaţii dau
individualitate Transilvaniei prin diversitatea bogăţiilor; Roma este de
fapt cetatea naturală din podişul transilvănean, Europa descoperă
aspiraţia spre modernitate a locuitorilor iar Dacia rămâne simbolul
vechimii şi continuităţii populaţiei pe aceste meleaguri. Cel mai frecvent
substantiv comun este aurul, bogăţie a subsolului care a atras
nenorocirile locuitorilor acestui ţinut: cuceriri succesive de către
populaţii barbare care au exploatat în folos propriu darurile naturii.
Verbele care dau individualitate tabloului sunt: a împodobi, a armoniza,
a mângâia, a admira, a se minuna. N. Bălcescu reia şi întăreşte imaginea
despre Transilvania a umaniştilor: „Est itaque haec nobilissima et
opulentissima regio et provincia, pluribus aucta nationibus et incolis
omniumque rerum, que ad humanum spectant usum, longe refertissima,
auro et argento, saliumque fodinis, ex quibus quotannis ingens thesaurus
hauritur, cum viniferis montibus et iumentorum et pecorum ingenti
multitudine undiquaque referta”1.
N. Bălcescu renaşte o epocă din istoria românilor în centrul
căreia plasează efigia unui domn providenţial. El descifrează mecanismul
raporturilor acestuia cu poporul său, cu ceilalţi conducători de imperii
vecine, îi analizează psihologia intimă şi descifrează condiţiile care i-au
permis să-şi construiască o asemenea aură legendară. Izbânda literară a
lui Nicolae Bălcescu nu constă numai în valoarea estetică a câtorva
pagini. M. Eminescu observa că retorica, acum vetustă, a istoricului
paşoptist este salvată de sinceritatea mesajului său literar: „Deşi Bălcescu
se întemeiază pretutindenea pe izvoare şi scrierea lui e rezultatul unei
1
Giorgio Reychersdorff, operă citată, Conclusio, p. 18; traducere: aşadar aceasta este
cea mai renumită şi îmbogăţită provincie cu tot felul de popoare şi locuitori; cu munţi
încărcaţi de viţă de vie, şi o multitudine de vite şi oi; foarte bogată în aur şi argint, mine
de sare din care în fiecare an se scoate un imens tezaur.
258
îndelungate şi amănunţite munci, totuşi munca nu se ia nicăieri în
seamă... O neobişnuită căldură sufletească răspândită asupra întregii
scrieri topeşte nenumăratele nuanţe într-un singur întreg... entuziasmul
lui ca atare ne încălzeşte, căci este sincer, adevărat, energic, s-arată cu
acea neşovăire de care ne minunăm în caracterele Antichităţii”1 .
Concluzii
Victoria literară împotriva sorţii nedrepte a consacrat în
conştiinţa posterităţii imaginea lui Bălcescu în ipostaza intelectualului
român capabil de a-şi asuma cu responsabilitate rolurile de reformator, de
făuritor şi de creator de istorie. Istoria, ca artă şi ştiinţă a vieţii l-a ajutat
să descopere valorile româneşti perene şi să le promoveze in epoca
modernă. După eşecul tentativei de a aplica în viaţă teoriile sociale la
care aderase şi în absenţa timpului pentru a lucra în favoarea proiectelor
lui revoluţionare, N. Bălcescu şi-a dedicat ultimele resurse fizice şi
intelectuale creaţiei artistice. Ultima scriere, Românii supt Mihai Voievod
Viteazul, l-a instalat definitiv în Panteonul literaturii române. Valoarea
acestei creaţii se datorează atât temei cât şi performanţelor în arta
naraţiunii şi a descrierii. Lupta pentru libertate şi unitate naţională a unui
popor condus de un conducător temerar, gata a se jertfi pentru ţară sunt
de actualitate literară. Înfăţişarea artistică, deşi estompează efortul de
căutare a unor valenţe artistice noi a cuvintelor, i-a consacrat şi ea
perenitate.
Au fost apreciate de la prima ediţie a acestei lucrări şi până în
prezent: construcţia arborescentă a naraţiunii (în capitole, subcapitole şi
note explicative); luminarea fiecărui eveniment din perspectiva cauzelor
şi a efectelor pe plan intern şi extern; complexitatea eroilor principali în
dubla lor ipostază de aleşi ai destinului şi de actanţi ai istoriei, revelarea
legăturilor misterioase dintre oameni şi natura înconjurătoare.
1
Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Publicistica, nov.1877-1880, Timpul, volum
coordonat de D. Vatamaniuc, 1989, Editura Academiei R.S.R., articolul Bălcescu şi
urmaşii săi, p.441.
259
Valoarea literară a lucrării constă şi în rolurile pe care autorul şi
le atribuie în operă. Rapsod înflăcărat şi istoric obiectiv în acelaşi timp,
naratorul împrumută mai multe înfăţişări: el se identifică fie cu eroii
principali şi le atribuie gânduri, argumente, discursuri justificative, fie cu
evenimentele relatate, devenind comentatorul lor avizat. Se constată că
subiectivitatea creatorului îndrăgostit de propria operă se împleteşte cu
obiectivitatea neutră a omului de ştiinţă convins că opera istorică
resuscitează imaginile şi eroii trecutului pentru a oferi prezentului şi
viitorului modele de conduită. În comentariile autorului răzbate
convingerea că, dincolo de principii nobile şi de valori morale acceptate,
ceea ce dă viaţă istoriei sunt acţiunile îndrăzneţe ale unor personalităţi
care direcţionează o epocă. N. Bălcescu insistă de asemenea şi asupra
tezei că măreţia unui popor este egală cu puterea lui de jertfă, cu ambiţia
de a fi solidar propriilor interese şi cu mândria de a aparţine unei
spiritualităţi europene.
Cuvântul lui N. Bălcescu a modelat multor generaţii de români
gândirea şi înţelegerea artistică. Pagini din Românii supt Mihai Voievod
Viteazul au fost incluse în manualele şcolare ca exemple de virtuozitate
artistică timp de mai multe decenii. Cei 33 de ani de viaţă trăiţi de N.
Bălcescu au lăsat urme adânci în spiritualitatea românească: omul
Bălcescu încheie un ciclu de civilizaţie şi de literatură română iar opera
sa descoperă inadecvarea cronicii medievale la modernitate. Procesul de
separare a istoriei ca ştiinţă modernă de literatură este încheiat de
discipolii săi, Alexandru Odobescu şi B. P. Haşdeu, ale căror creaţii
adună laolaltă seriozitatea ardentă a revoluţionarului Bălcescu,
impetuozitatea şi pragmatismul lui Kogălniceanu şi pedantismul erudit al
lui A.T. Laurian.
260
Dimitrie Bolintineanu
Autorul Florilor Bosforului şi al Legendelor istorice a văzut

lumina zilei în mijlocul unei familii stabilită în câmpia Dunării, la
conacul din Bolintin, toponim al unei aşezări rurale aflată în apropiere de
Bucureşti, pe care bolintinenii, oamenii locului, l-au înălţat la rang de
patronim. În prima jumătate a secolului al XIX-lea acest procedeu era
utilizat de familiile proprietare de moşii, mândre de originea lor neaoşă;
boierimea autohtonă, sărăcită şi anonimă, se delimita astfel de
protipendada alogenă, venită în Ţările Române o dată cu domniile
fanariote. De altfel, în Manoil şi Elena romancierul elogia traiul
patriarhal al familiilor boiereşti stabilite la ţară şi evoca cu plăcere
atmosfera de la moşiile Petreni şi Făneşti unde protagoniştii primeau cu
plăcere protipendada fugită din Bucureştiul toropit de arşiţa verii.
Bolintineanu consfinţea astfel o atitudine diferită de a confraţilor din
Moldova1, care ironizaseră boierul din provincie, şi se alătura lui I. E.
Rădulescu care preferase ca subiecte ale satirei sale din fiziologii poetul
fantast şi funcţionarul corupt, figuri la modă în lumea bucureşteană.
Pentru munteni, mai mult decât pentru moldoveni, boierimea autohtonă
reformatoare îşi găsea rostul la sate, şi nicidecum în atmosfera viciată a
oraşului, poluată cu oameni de toate rasele şi etniile, aflaţi în slujba
domnitorului ori a reprezentanţilor diplomaţiei imperiilor garante ale
echilibrului militar şi economic în Europa Orientală.
D. Bolintineanu se considera aşadar el însuşi reprezentant al micii
boierimi rurale sărăcite, mândră de originea românească şi de eroismul
dovedit în momentele de cumpănă ale istoriei. Orfan din copilărie, el îşi
evocase în mai multe ocazii, atât în poezii cât şi în romane, familia:
1
Fiziologiile sunt primele exerciţii de portretistică în proza literară din anii 1840; cele
mai cunoscute lucrări aparţineau lui Costache Negruzzi şi Mihail Kogălniceanu, autori
de fiziologii ale provincialului, boieri ţinutaşi rătăciţi în lumea oraşului. I. E. Rădulescu
crease fiziologii ale poetului şi ale funcţionarului parvenit, exemple ale unui mod de
viaţă nepotrivit sufletului tradiţional românesc. Vasile Alecsandri sintetiza fiziologiile
literare din cele două provincii şi creiona în 1852 chipul Coanei Chiriţa, protagonista
unui ciclu de patru texte comice, elaborate pe parcursul a peste 25 de ani.
261
părinţii, sora şi fratele, dispăruţi înainte de vreme 1. Lui Dem, unul dintre
eroii romanului Doritorii nebuni2, un alter ego, îi atribuia chiar o origine
eroică: era fiul unuia dintre căpitanii lui Tudor Vladimirescu, omorât de
turci în timpul represaliilor declanşate în Bucureşti în anul 1821. De
asemenea, în jurnalul de călătorie la românii din Macedonia3, peregrinul
îşi justifica alegerea unui asemenea itinerar din curiozitatea de a cunoaşte
românimea din jurul Ohridului, locul natal al tatălui. Un alt gest îi
descoperea ataşamentul constant pentru românii din Balcani: între tinerii
al căror debut literar îl întâmpina cu entuziasm în 1859 se afla şi G. H.
Grandea, macedoromân stabilit la nordul Dunării. Fiul lui Enache
Cosmad din Ohrid era mândru de originile sale, romanţând în spirit
romantic biografia tatălui, un întreprinzător activ, hotărât să răzbească în
viaţă4. După mamă aparţinea unei familii de boieri munteni, retrasă la
ţară, şi care îşi conservase obiceiurile, limba, portul şi morala creştină5.
T. Vârgolici6, unul dintre ultimii biografi ai lui D. Bolintineanu,
susţine că poetul s-ar fi născut în anul 1825, prin luna februarie sau
martie şi nu 1819, 1824 sau 1826, cum au afirmat alţi istorici literari.
Copilăria şi adolescenţa şi-a petrecut-o în mahalaua Dudescului
din Bucureşti, în familia pitarului Pădeanu; a învăţat ceva carte de la un
dascăl privat; iar studiile şi le-a încheiat la Colegiul Naţional Sfântul
1
D. Bolintineanu, La ziua aniversală (1851), Umbra soru-mei Caterina (11 iunie 1863),
poezii incluse în ciclul Reverii conţineau confesiuni ale poetului cu privire la familie, în
D. Bolintineanu, Opere, volumul I, Minerva, Bucureşti, 1981, p. 361 şi 444.
2
D. Bolintineanu, Doritorii nebuni, Opere, volumul V, ed. cit.
3
D. Bolintineanu, Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos sau Santa
Agora, în Opere, volumul VI, ed. cit., 1985, p.292: „dacă Valahia fuse patria maicii
mele, Macedonia fuse aceea a părintelui meu, limba lui fuse aceea a acestor români;
sângele lui, sângele lor; speranţele şi suferinţele lui, speranţele şi suferinţele acestui
milion de români …”.
4
G. Călinescu, Istoria Literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a II-a,
Editura Minerva, Bucureşti, 1982 Simion, Eugen, Dimineaţa poeţilor, eseu despre
începuturile poeziei române, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1980, p. 227.
5
D. Bolintineanu evoca în Doritorii nebuni, o femeie energică şi inimoasă, Cocoana
Elenca, care avea în îngrijire pe adolescentul orfan, Dem. Între femeile cu acest
prenume din epocă era şi, Elenca Dudescu, mama poetului Iancu Văcărescu şi sora
bunicii lui Ion Ghica, personaj pitoresc, care veghea la cunoaşterea de către tinerii
boieri a genealogiilor de familie; apud Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri,
1967, Editura pentru literatură, p. 156.
6
T. Vîrgolici , în notele la D. Bolintineanu, Opere, Volumul I, ed. cit., p. 952/954;
262
Sava, probabil în anul 1842. Celebru după debutul poetic din „Curierul
de ambe sexe” al lui I. E. Rădulescu, domnitorul Gheorghe Bibescu,
prezent la festivitatea de sfârşit de an şcolar din vara anului 1843,
confirma angajarea lui ca funcţionar la secretariatul de la Curte.
D. Bolintineau nu a lăsat mărturii despre anii de studii dar şi-a
arătat adesea recunoştinţa faţă de profesorii colegiului bucureştean. În
coloanele gazetei „Dâmboviţa” deplângea moartea prematură a
profesorului de franceză, T. Théot1, iar lui Florian Aaron îi atribuia
meritul de a fi inaugurat predarea istoriei naţionale în Ţara Românească.
Între 1843 şi 1846, Dumitrache-Tache Bolintineanu se afla în
cercul tinerilor francmasoni bucureşteni, Bălcescu amintindu-i de mai
multe ori prezenţa la întrunirile secrete ale Frăţiei. Tot N. Bălcescu2
trimetea lui Ion Ghica aflat în Moldova poeziile tânărului lor prieten
pentru a fi publicate în revista „Propăşirea” din Iaşi şi la intervenţia sa
acestuia ele erau publicate în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”,
revista românilor transilvăneni.
Aptitudinile literare şi calităţile intelectuale îi erau recunoscute de
aristocraţia reformatoare şi francmasonă a Bucureştiului, care în toamna
lui 1846 îi oferea şansa de a studia în Franţa. Al. G. Golescu şi N.
Golescu, încredinţaţi de aportul tânărului la propăşirea ţării, adunaseră în
acest scop o bursă de 200 de ducaţi de aur de la mai mulţi boieri
filantropi. Prezenţa lui Bolintineanu la Paris în anii 1846-1848 nu a lăsat
urme deosebite, în afara unei colaborări constante la „Curierul românesc”
din Bucureşti şi „Foaie pentru minte inimă şi literatură” din Braşov.
Semnele unei tinereţi zvăpăiate, prea puţin dornică a se dedica unui
studiu sârguincios, răzbăteau în corespondenţele românilor aflaţi în Paris.
Aproape 100 de tineri participau cu entuziasm la cursurile istoricilor
Jules Michelet şi Edgar Quinet de la Collège de France, se zbăteau să
aducă argumente pentru o mai profundă cunoaştere a problematicii
1
Conform notelor poetului la volumul Poezii din 1865, apud. T. Vîrgolici, ed. cit.,
volumul I, p. 925.
2
N. Bălcescu, Opere, volumul IV, Corespondenţă, Editura Academiei Populare
Române, Bucureşti, 1964.
263
româneşti de către intelectualitatea franceză, participau la mişcările de
stradă şi se pregăteau a declanşa la ei acasă acţiuni similare.
Ion Ghica1 îl nota şi pe Bolintineanu printre tinerii studenţi
convocaţi de N. Bălcescu la locuinţa sa din Paris, în timpul Revoluţiei
pariziene din februarie 1848 şi care hotărâseră să revenă în ţară. Cu toate
că autorităţile îi refuzaseră paşaportul pentru Bucovina, Bolintineanu se
afla în vara lui 1848 pe baricadele Revoluţiei din Bucureşti, mereu în
primele rânduri, cu gesturi întipărite în conştiinţa participanţilor: îşi
„trântea şapca din cap” în faţa palatului domnesc atunci când Banof
ameninţase că aduce oştirea pentru a opri furia populară, se urca într-o
birjă şi silea vizitiul să intre în curtea palatului când aflase că guvernul
provizoriu fusese arestat de Odobescu şi Solomon, convinsese pe Eliade,
speriat de evenimente, să nu plece din ţară în Transilvania şi îl ajutase să
se ascundă în Bucureşti, până la liniştirea spiritelor2.
În timpul guvernării revoluţionare i se încredinţa redacţia gazetei
„Popolul suveran”, iar după ocuparea Bucureştilor de către armatele
străine era arestat şi îmbarcat într-una din gimiile 3 ce transporta la
Cladova, „prin ploaie şi frig”, pe cei 14 proscrişi4. După eliberarea
nesperată a deţinuţilor, Bolintineanu îl însoţea pe Bălcescu în
Transilvania unde spera să tipărească o gazetă a românilor revoluţionari.
În martie 1850 se afla în Paris, unde continua să spere în apariţia unei
publicaţii literare a exilului care să adune în jurul unui program comun pe
românii risipiţi şi măcinaţi de sărăcie. Dihonia se încuibase însă atât de
adânc în sânul emigraţiei încât ajungea şi el să se dueleze cu un coleg de
1
Ion Ghica, Documente literare inedite, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1959, p.
39/41.
2
Ion Ghica, Documente literare inedite, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1959,
p.39-41.
3
Corăbii turceşti de transportat mărfuri.
4
Evocarea acestui episod a cunoscut o carieră internaţională. J. Michelet prezenta în
legenda sa despre Revoluţia Română, publicată în 1853, peregrinarea pe Dunăre a
proscrişilor urmăriţi cu devotament de Maria Rosetti, soţia franco-scoţiană a lui C. A.
Rosetti. D. Bolintineanu relata în memorialul Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria (1858)
episodul aventuros al transportării sub escortă a revoluţionarilor exilaţi, în susul
Dunării, cu gimia. C. A. Rosetti lasă mărturii ale acestui episod în lucrările sale
memorialistice.
264
baricadă, Mălinescu. Reuşea cu sprijinul material al lui Alecsandri să
redacteze în anul 1851 „Albumul pelerinilor români”, primul jurnal de
versuri din istoria presei noastre literare. În acelaşi an, el părăsea Parisul
cu speranţa de a obţine permisiunea autorităţilor de a-şi vizita familia.
După două luni de zadarnică aşteptare a surorii sale în Rusciuc, port de
pe malurile bulgare ale Dunării, în luna noiembrie el călătoreşte la
Constantinopol. Aici se aflau Ion Ghica şi Al. Zanne, stabiliţi în Turcia şi
în familiile cărora a fost găzduit în următorii ani. Îndrăgostit adesea de
femeile frumoase ieşite în cale, el plănuia alianţe matrimoniale care să-i
aducă averi considerabile şi care să-i facă traiul confortabil. C. Negri,
coleg de baricadă, marturisea că fusese obligat să-i refuze lui D.
Bolintineanu cererea de a se căsători cu fiica sa nelegitimă şi fără prea
multă zestre.
În exil, D. Bolintineanu continuă să-şi publice operele fie în volume,
fie în gazetele româneşti din Paris, Cernăuţi, Iaşi, Galaţi, Bucureşti.
Prezent în conştiinţa cititorilor din Ţările Române prin numeroasele sale
colaborări literare, el revenea triumfal acasă în toamna anului 1857. La
Bucureşti se adapta cu greu şi asemenea altor foşti colegi de exil se
dedica publicisticii, militând pentru Unirea Principatelor şi pentru
alegerea unui domn unic în persoana lui Al. I. Cuza. După 1860 se
alătura domnitorului ales, dovedindu-se un consilier priceput, devotat,
intransingent, hotărât a nu face compromisuri; acesta îl numea în diverse
funcţii, cea mai înaltă fiind aceea de ministru al Instrucţiunii Publice şi al
Cultelor într-unul din guvernele prezidate de Mihail Kogălniceanu, din
octombrie 1863 până în iulie 1864. În această demnitate el a iniţiat
proiectul de reformă a învăţământului, cu deosebire a celui rural şi a celui
pentru fete; s-a străduit ca documentele aduse în ţară de N. Ionescu,
trimis în Italia, la Palermo, pentru a obţine informaţii despre moartea lui
N. Bălcescu,1 să intre în patrimoniul naţional; a militat pentru
1
Testamentul istoricului, paşaportul şi procesul verbal al proprietarului hotelului
Trinactria fuseseră aduse în ţară de N. Ionescu; acesta declara ca era imposibil de adus
în ţară osemintele lui N. Bălcescu deoarece fusese înhumat în groapa comună a
Cimitirului Capucinelor din Palermo.
265
independenţa Bisericii Ortodoxe faţă de stat şi pentru reformarea morală
şi intelectuală a clerului.
Activitatea susţinută în echipele guvernamentale ale domnitorului
Al. I. Cuza a încetinit ritmul activităţii publicistice, dar nu i-a înfrânat
activitatea literară: în anii 1860-1864 el oferea cititorilor mai multe
volume de: poezii, romane, note de călătorie, biografii istorice, memorii
şi comentarii istorico-politice. După 1864, când se retrăgea din prim-
planul vieţii politice, el îşi împlinea dorinţa de a tipări o ediţie integrală
de poezie originală, precum şi o ambiţioasă versiune a acesteia în limba
franceză.
Alungarea lui Al. I. Cuza din ţară şi aducerea unui prinţ german
redeştepta energiile publicistice ale lui Bolintineanu. El redacta un nou
jurnal de poezie, Eumenidele1, după modelul celui creat în anul 1851 la
Paris, folosind însă pana înveninată a satirei politice şi a pamfletului
denunţător. Asemenea altor colegi de baricadă, D. Bolintineanu nu
înţelegea că venise momentul retragerii din viaţa publică, al distanţării de
o societate care se răzvrătea şi se dezicea de idealurile paşoptiste. Lipsit
de resurse materiale, fără familie, el nu putea urma exemplul unora dintre
prietenii de idei precum C. Negri, cel care în liniştea din Târgu Ocna se
dedicase unui proiect utopic de cultivare a unei ferme pomicole exotice,
asemănătoare plantaţiilor din colonii.
Convins că scrierile sale mai aveau ecou în opinia publică, el se
îndârjea să tipărească pentru puţinii abonaţi, uneori nici 40, drame şi
biografii istorice, printre care şi memoriul Cuza şi oamenii săi, amalgam
de jurnal politic şi biografie, un adevărat cântec de lebădă al poetului
care dezertase de la misiunea lui nobilă pentru a se risipi în politică. În
1871 era internat la spitalul Sfântul Pantelimon din Bucureşti, la
intervenţia doctorului Davila. Licitarea puţinelor sale bunuri în scopul
stingerii unor datorii vechi şi a achitării cheltuielilor de spitalizare avea
ecou dureros în epocă. Bolintineanu se afla şi acum, la fel ca în anii
exilului, în grija familiei Zanne, iar cei care îi veneau în ajutor erau
1
Eumenidele sau Eriniile sunt zeiţe răzbunătoare, care pedepsesc pe răufăcători. Ele
sunt zeiţele furiei în mitologia grecească.
266
numai prietenii moldoveni: Vasile Alecsandri, C. Negri şi Ecaterina Balş.
Obiectele scoase la licitaţie erau cele obişnuite pentru un intelectual
sărac: birou, fotolii, bibliotecă şi 101 cărţi, elegant legate, cuprinzând
colecţii de opere complete ale unor mari scriitori, dicţionare, istorii şi
geografii universale. Romancierul care denunţase absenţa cărţilor din
bibliotecile palatelor din Bucureşti se răzbuna pentru ultima dată pe
contemporanii bogaţi: le oferea posibilitatea să achiziţioneze carte
elegantă şi rară, ce nu suporta uzura timpului şi a modei. Foştii colegi de
revoluţie şi de exil, după ce se înflăcăraseră în discursuri patetice
solicitând statului o pensie, se aliniau în cele din urmă deciziei lui Ion C.
Brătianu, care amâna sine die ajutorul solicitat.
În 20 august 1872 se consemna în spitalul Sfântul Pantelimon din
Bucureşti trecerea în lumea umbrelor a celui care a fost înainte de orice
poet, în sensul larg de destin hărăzit unor puţini iniţiaţi, aşa cum l-a
instituit Antichitatea greco-latină în cultura europeană. Prezenţa sa în
orizontul cultural românesc din secolul romantic a îndreptăţit pe istoricii
literari să-l considere „cel mai poet dintre poeţii paşoptişti” 1pentru faptul
că şi-a asumat poezia ca destin.
Omul Bolintineanu împărtăşise destinul epocii în care trăise: cu
origini modeste sublimate în mândria de a aparţine unei viţe autentice
româneşti; cu studii în ţară şi străinătate, fără a avea interesul de a obţine
o specializare şi o diplomă care să-i înlesnească practicarea vreunei
meserii liberale, din veniturile căreia să trăiască în siguranţă; antrenat
într-o spectaculoasă viaţă secretă, francmasonică, care i-a permis să se
afle în intimitatea unor personalităţi ilustre ale timpului său 2 şi să acceadă
în vârful piramidei politice; celibatar în permanentă căutare a unei femei
cu dotă; explorator al unor ţinuturi geografice exotice, a căror istorie şi
1
Paul Cornea, studiu introductiv, D. Bolintineanu, Opere, volumul I, ed. cit., p. XVIII.
2
Este vorba de I. Ghica, N. Bălcescu, fraţii Golescu, C. Negri ş.a.. Tinerii intelectuali ai
generaţiei lui Bolintineanu fuseseră integraţi în loja francmasonică a Marelui Orient, cea
care instaurase la Paris, în februarie 1848, prima republică europeană. Participarea
entuziastă a studenţilor români în evenimentele pariziene este consemnată de istoricii
francmasoneriei franceze, vezi André Combes, Février-juin 1848, la République
Maçonique, în „L’Histoire, spécial”, nr. 256, iulie-august 2001, p. 42-54,.
267
cultură a ţinut să o descifreze, căutând urmele românimii risipite prin
lume. El nu ne-a lăsat copii, palate, biserici sau alte ctitorii, ci mai bine
de cincizeci de volume în română şi franceză, peste 800 de titluri de
poezii, câteva gazete, unele versuri şi imagini artistice pe care urmaşii săi
le-au preluat şi modelat în expresii noi.
D. Bolintineanu străbătea în cei 30 de ani de activitate literară,
1842-1872, drumul de la romantismul sentimental al vârstei juvenile, la
satira şi epopeea clasică. Debutul poetic, aflat sub influenţa lirismului
francez, elegiac şi pesimist din preajma anului 1840, îi trăda înclinarea
pentru problematica erotică, ilustrată cu predilecţie în ciclurile de poezii
Florile Bosforului, Macedonele, Reverii; în romanele Manoil şi Elena; în
biografia istorică dedicată Cleopatrei, regina Egiptului, în dramele
istorice inspirate din evul mediu românesc. Asemenea maeştrilor literari
francezi, Lamartine şi Hugo, el se considera un tribun al timpului său
care îşi înflăcăra poporul şi îl îndemna la emancipare socială şi naţională.
Interesul pentru epoca sa îl consemna nu numai în poezie, ci şi în
diversele proze, de la notele de călătorie la memoriile politice, reportajele
şi pamfletele în versuri.
În afară de erotică, feminitate, trecutul şi prezentul umanităţii,
Bolintineanu număra printre sursele sale de inspiraţie: folclorul în cele
două ipostaze, fabulos-feerică şi fantastic-macabră; românitatea în
accepţie mitologică şi istorică. Poetul iubirii şi al istoriei cutezătoare
ilustra moartea în mai multe imagini, fie ca sfârşit implacabil al fiinţei,
fie ca trecere perpetuă a civilizaţiilor.
Adunată abia la sfârşitul secolului al XX-lea într-o ediţie
completă, alcătuită şi organizată în douăsprezece volume de T. Vîrgolici,
opera lui D. Bolintineanu cuprinde aproape în mod egal versuri şi proză.
Varietatea de genuri şi specii literare este impresionantă. În poezie el
experimentează: cântecul erotic, meditaţia istorică, filozofică şi
religioasă, legenda şi balada istorică, basmul fantastic, pastorala, idila,
oda, satira, elegia, epopeea. Proza cuprinde: romane, însemnări de
268
călătorie, biografii istorice, reportaje şi articole de presă, comentarii şi
memorii istorico-politice.
Producţia artistică fertilă aplicată aceloraşi teme şi motive literare
naşte sentimentul saţietăţii şi estompează unitatea reală, de profunzime, a
operei. Apelul la aceleaşi imagini artistice ale unui motiv literar,
indiferent de gen sau specie, şi folosirea unor clişee retorice au făcut ca
unele dintre lucrările sale să fie considerate redundante.
Poetul
Debutul lui D. Bolintineanu din anul 1842 cu O fată tânără pe
patul morţii 1, elegie publicată în „Curierul de ambe sexe” al lui I.
Eliade Rădulescu, releva câteva aspecte tematice şi sonore ale creaţiei
viitoare: influenţa romantismului francez, omagierea frumuseţii
feminine şi a iubirii voluptoase, critica severă a imoralităţii din
societatea contemporană, lauda castităţii şi a candorii juvenile,
valorificarea sonorităţii versului2, plăcerea de a încrusta în poemele
sale cuvinte străine pentru a resuscita clinchetele stranii ale unor
timpuri vechi, de mult dispărute. I. E. Rădulescu elogiase „legănata şi
lina cadenţare, repaosul regulat al semistihului” 3 care îl individualizau
între colegii de generaţie. Cuprinsă în primul volum din 1847, poezia a
cunoscut o largă şi rapidă difuzare în celelalte provincii româneşti, cu
deosebire după 1850, când Bolintineanu împărţea „pâinea amară a
exilului”4 cu ceilalţi revoluţionari munteni: a fost publicată în
1
Rădulescu, I. Heliade, „Curierul de ambe sexe”, numărul 10, periodul IV, 15 mai,
1842; apud Vîrgolici Teodor, note la D. Bolintineanu, Opere, volumul I, Editura
Minerva, 1981, p. 924;
2
Stilul lui Bolintineanu a fost în atenţia mai multor lingvişti şi stilişti dintre care cităm:
Paula Diaconescu, Elemente de istorie a limbii literare moderne, Partea a II-a, Evoluţia
stilului artistic în secolul al XIX-lea, Bucureşti, 1975, care preciza că „uimitoare prin
uşurinţa şi mizicalitatea versificaţiei, primită cu entuziasm de critica vremii, poezia lui
D. Bolintineanu constituie un pas în evoluţia formală a poeziei româneşt”; p. 55;
Domniţa Ichim-Tomescu, Observaţii asupra adaptării morfologice a toponimelor
străine în limba română, în „Limba Română,” nr. 3, anul XXVII, 1978; Gabriela Duda,
Unitate şi diversitate prozodică în poezia romantică românească.
3
Rădulescu, I. Eliade, idem.
4
Alecsandri, Vasile, Pâinea amară a exilului, scrisoare către Ion Ghica, elaborată în
iarna anilor 1880-1881, trimisă lui Iacob Negruzzi în anul 1881 şi publicată postum, în
1890, în „Convorbiri literare”; apud V. Alecsandri, Dridri, Proză II, B.P.T, Minerva,
Bucureşti, 1994, p. 353.
269
Bucovina, la Cernăuţi, în 1849; în Moldova, la Galaţi, în 1850; în
Transilvania, la Braşov, în 1852. Anton Pann i-a compus muzica în
1850, iar T. Théot5, profesor la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti, a
tradus-o în franceză. Autorul a inclus poemul său de debut în toate
ediţiile ulterioare de poezii originale, din 1855 până în 1865, precum şi
în ciclul de Reverii din integrala franceză, Brises d`Orient, din anul
1866. Ultimul omagiu adus acestei poezii în timpul vieţii autorului, îi
aparţinea lui Mihai Eminescu, care îl aşeza pe D. Bolintineanu în
Panteonul literaturii române alături de I. E. Rădulescu, C. Negruzzi şi
Andrei Mureşanu:
Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă
Zace palida vergură cu lungi gene, voce blândă
Viaţa-i fu o primăvară, moartea o părere de rău;
Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbărbătare,
Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare
Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său. (Epigonii)
În anul 1870, când Eminescu îşi publica poemul dedicat
„zilelor de-aur a scripturelor române”, gloria literară a poetului
muntean era în declin. Bolnav şi sărac, el era ignorat de foştii căuzaşi,
unii dintre ei ajunşi înalţi demnitari. La numai 45 de ani el părea
învechit, ieşit din prezent, în contratimp cu gusturile noii perioade.
Poetul a dorit încă din timpul studiilor pariziene să devină
pentru Ţara Românească un creator pe măsura lui Vasile Alecsandri în
Moldova. El întâmpinase cu entuziasm antologia de Balade şi cântece
bătrâneşti din 1852 şi se angajase să redacteze prefaţa pentru
următoarea ediţie. Corespondenţele lirice dintre cei doi autori sunt mai
ales tematice, în spiritul Introducţiunii lui Mihail Kogălniceanu la
„Dacia literară” din 1840, folclorul, istoria, tradiţiile, credinţele,
frumuseţile patriei fiind surse principale de inspiraţie. Bolintineanu
recunoştea în tematica şi melosul liricii populare un model de urmat,
5
D. Bolintineanu precizează în notele la ediţia de Poezii din 1865 că traducerea în
franceză aparţine lui T. Théot. Date suplimentare despre acest erudit şi sensibil francez
care şi-a găsit sfârşitul în Bucureşti, după ce slujise învăţământul românesc aproape 20
de ani; vezi Cojocaru, Mihaela, Opinii franceze despre români, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1999, p.62-64.
270
pe care le valorifica în Basme şi Legende istorice. Poeziile intimiste
din ciclul Reverii se apropiau prin tematică şi prozodie de ciclurile
Lăcrimioare, Suvenire, Mărgăritărele ale lui Alecsandri.
Începând cu 1844-1846, temelor erotice şi populare li se
adaugă istoria naţională, în imagini fantastic-macabre, terifiante,
exemplificate în celebra baladă Mihnea şi baba. Poemul de inspiraţie
valpurgică1 a fost prezentat şi comentat pe larg de către profesorul
Philarète Chasle în primul curs de literatură română la Sorbona. Cum
însă istoria nu era pentru Bolintineanu doar un prilej de a evoca
teroarea sacră a vrăjilor din templul pacinaţilor, ci scena unor
evenimente dramatice în care eroi, cunoscuţi ori anonimi, ofereau
exemplul martirajului pentru ţară, el a conturat în timp un ciclu de
Legende istorice, care i-a consacrat celebritatea în posteritate.
Exilul, impus de marile puteri protectoare responsabililor
Revoluţiei bucureştene din 1848, i-a oferit lui D. Bolintineanu prilejul
de a îmbogăţi tematic şi de a lărgi spaţiul liricii sale. Bosforul a devenit
în opera sa un tărâm ideal al iubirii tragice, un eden al plăcerilor
senzuale, locuit de femei încântătoare condamnate la o existenţă
vegetală, ţintuită în norme de viaţă primitive. În cei nouă ani de exil
poetul a străbătut itinerarii iniţiatice şi pelerinaje religioase, a colindat
Marea Mediterană în lung şi în lat, a vizitat şi admirat vestigiile unor
civilizaţii de mult dispărute, risipite pe ţărmurile ei continentale şi
insulare. Temele preferate ale poemelor din anii 1849-1858 erau:
exilul, marea, Grecia şi Egiptul antic, mormântul sfânt din Ierusalim şi
republica ortodoxă de pe Muntele Athos. Ele dădeau conţinut amplului
poem Conrad, barcarolelor, elegiilor, meditaţiilor romantice şi
invocaţiilor religioase. Tot în anii exilului, poetul avea ocazia să-şi
cunoască rădăcinile sufleteşti sud-dunărene. Întâlnirea cu românii din
Macedonia, Albania şi munţii Pindului i-a inspirat Macedonele, ciclu
de poezii pastorale şi idile în maniera lui Teocrit.
1
Roman, Ion, Ecouri goetheene în cultura română, Editura Minerva, Bucureşti, 1980,
p.55.
271
Revenit printre ai săi, D. Bolintineanu avea conturate
principalele cicluri de versuri care i-au consacrat succesul. Volumelor
de poezii din anii 1847 (Colecţie din poeziile domnului D.
Bolintineanu), 1852 (Cântece şi plângeri) şi 1855 (Poeziile vechi şi
noi ale d-lui Dimitrie Bolintineanu) le adăuga o nouă recoltă editorială:
Legende sau basne naţionale în versuri, 1858; Melodii române, 1858,
Bătăliile românilor (Fapte istorice), 1859, Nemesis. Satire politice,
1861, Legende noi cu note din cronicile românilor, 1862. Poetul şi-a
materializat dorinţa de a publica o integrală a operei în versuri în anul
1865 publicând două volume de Poezii atât cunoscute cât şi inedite, în
care versurile erau grupate tematic în şase cicluri: Florile Bosforului,
Legende istorice, Basme, Macedonele, Reverii, Diverse.
Angajarea politică alături de domnitorul Al. I. Cuza, al cărui
ministru şi consilier intim a fost, a stopat câţiva ani elanul creator al
poetului, care s-a dedicat cu devotament şi conştiinciozitate rolurilor
înalte încredinţate. Eşecul lui Al. I. Cuza şi schimbările din structurile
de vârf ale puterii după 1866 îl reaşează la masa de scris, repertoriul
fiind acum unul eminamente critic şi înlăcrimat, în hainele prozodiei
clasice. Volumele de satire (Eumenide, 1866; Menade,1870); epigrame
(Iele,1866), ode (Plângerile României) precum şi o interesantă ediţie
de Poezii din tinereţe nepublicate încă din anul 1869 i-au îmbogăţit
portofoliul, ce ajungea astfel să numere aproximativ 800 de titluri în
franceză şi în română. Pentru volumul în franceză publicat la Paris,
Brises d’Orient, el selectase doar 111 titluri din integrala sa poetică.
D. Bolintineanu a experimentat în cei 30 de ani de activitate
literară aproape toate formele poetice, epice şi lirice, romantice şi
clasice, şi a străbătut calea de la inovaţiile romantismului occidental la
clasicismul Antichităţii greco-latine. El a cultivat atât speciile preferate
ale romantismului, balada gotică, cântecul erotic medieval, feeria
populară, meditaţia şi reveria filozofică, legenda mitologică şi istorică,
272
cântecul eroic, cât şi formele prozodiei clasice, satira, oda, epopeea,
pastorala şi idila.
Gloria lui D. Bolintineanu printre contemporanii s-a datorat
Legendelor istorice, pe care şcoala le-a inclus cu timpul în
bibliografiile obligatorii pentru clasele primare şi gimnaziale.
Cunoaşterea lor de către generaţiile tinere a trezit reacţii fireşti de
jovială persiflare cu deosebire a stereotipiilor prozodice şi a figurilor
retorice percepute între timp, printr-o necenzurată folosire, monotone
şi fără sentiment. B. P. Haşdeu a inaugurat seria parodiilor cu Favorita
sau O noapte din februarie („Satyrul”,1866), i-a urmat exemplul I. L.
Caragiale cu Paşa din Silistra („Luceafărul” din anul 1912) şi G.
Topârceanu cu Mihai Viteazul şi turcii („Viaţa românească”-1916)1.
Create spre amuzamentul autorilor şi al publicului sastisit de
exagerările patriotarde ale demagogilor politici, ele au întreţinut de
fapt interesul pentru legendele bolintinene până în zilele noastre.
„Premergător al lui Mihai Eminescu”2, D. Bolintineanu a fost
recunoscut şi un precursor al lui Al. Macedonski, cu care se înrudeşte
temperamental şi caracterial. În poeziile din Florile Bosforului, cu
delicatele lor imagini parfumate de crini şi roze, a aflat Macedonski
sugestii pentru poema rondelurilor, iar din tablourile strălucitoare ale
mării s-a inspirat pentru epopeea Thalassa. Înrudirea dintre
Bolintineanu şi mai tânărul Macedonski s-a datorat nu numai originii
paterne sud-dunărene, ci şi ambiţiei comune de a-şi vedea operele
incluse în patrimoniul literaturii europene. Ca şi în cazul poetului
paşoptist, Franţa, ţara soră întru latinitate, i-a recunoscut cu
bunăvoinţă lui Al. Macedonski efortul creator, dar i-a temperat
ambiţiile universaliste. Iniţiator de sonuri şi forme poetice ritmate
original, poetul muntean a inspirat un secol mai târziu pe I. Pillat,
Mateiu Caragiale şi Ion Barbu.
1
Vîrgolici, Teodor, note la Legende istorice, volumul citat, p. 872.
2
Negoiţescu, Ion, Istoria literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1991, p. 73.
273
Convins că poezia nu este doar pictură, ci şi inefabilă armonie,
Bolintineanu a creat în poezia română de la 1850 cavalcade, imprecaţii
şi descrieri memorabile prin imaginile sonore şi dinamice în care a
experimentat atât valoarea muzicală a liricii populare, cât şi forme
prozodice culte ale unor maeştri precum Homer, Safo, Anacreon,
Horaţiu, Vergiliu, Dante, Byron, Hugo, Lamartine,3 ale căror versuri le-
a tradus şi adaptat. Obligat de soartă să-şi realizeze opera într-o
perioadă de timp mai scurtă decât colegul de generaţie Vasile
Alecsandri, el a străbătut un drum poetic asemănător: de la
romantismul avântat şi necenzurat retoric la siguranţa prozodiei
clasice. Mai nenorocos decât colegul din Moldova, proiectele de la
vârsta maturităţii i-au fost compromise de boală şi de lipsuri materiale,
ultimele volume de poezii, din anii 1869-1870, fiind elaborate şi
publicate sub semnul improvizaţiei şi al ţâfnei dâmboviţene. Singurul
creator al generaţiei paşoptiste care a deschis poezia spre sudul
continentului, în Peninsula Balcanică şi Marea Mediterană, D.
Bolintineanu a căutat cu pasiune urmele sufletului românesc risipit de
mai bine de un mileniu printre greci, bulgari, albanezi şi turci; acestei
curiozităţi îndrăzneţe îi datorează lirica noastră Macedonele, poeme
închinate civilizaţiei lor pastorale.
Erotikon-ul lui Bolintineanu
Primul volum din integrala de poezii publicată în anul 1865 se
deschidea cu Florile Bosforului, semn al importanţei pe care autorul o
atribuia versurilor pe teme erotice inspirate din lumea orientală şi al
credinţei că, mai mult decât celelalte cicluri, aceste poeme îl situau în
vecinătatea unor autori de prestigiu precum: Volney, Chateaubriand,
Lamartine, Hugo1. Bolintineanu confirma astfel faptul de a fi creat
3
Galdi, Ladislau, Introducere în istoria versului românesc, Editura Minerva, Bucureşti,
1971, afirmă că D. Bolintineanu „nu s-a mulţumit decât foarte rar cu simplitatea
adevăratului folclor românesc, chiar descriind transhumanţa aromânilor din San-Marina
a rămas în domeniul stroficii de inspiraţie italo-greacă”, p 191.
1
Scriitorii francezi descoperiseră frumuseţea exotică a Orientului de pe ţărmurile
asiatice şi africane ale Mării Mediterane consemnându-şi impresiile în note de călătorie.
Volney publicase în 1787 Voyage en Egypte et en Syrie iar în 1791, Les Ruines; în 1811
Chateaubriand tipărise L’Itinéraire de Paris a Jérusalem; în 1829 Hugo publicase Les
274
Orientului european o nouă imagine fără a recurge, ca alţi
contemporani, fie la recuzita de imagini ale mitologiei greco-latine, fie
la sentimentalismul patetic al neoanacreoticilor autohtoni care la acea
dată „obosiseră deja literatura noastră, încă tânără”2. De altfel, în
călătoriile sale, poetul fusese dezamăgit de realitatea înfrigurată şi
puţin primitoare a vestitului locaş al zeilor de pe muntele Olimp: era
puţin probabil ca pe vârful lui îngheţat şi acoperit de zăpadă, chiar şi în
luna iunie, să se poată adăposti cineva, fie şi o străveche plăsmuire a
imaginaţiei omeneşti. Comentariul jovial al poetului pe marginea lipsei
de ospitalitate a muntelui zeilor din mitologia greacă, Olimpul, 3 îi
oferea prilejul de a sublinia rolul artei în recompunerea realităţii şi
absenţa corespondenţelor dintre adevărul istoric şi cel artistic. El
relatase cu umor întâlnirea cu doamna Iorel4, una dintre muzele
orientale ale lui Lamartine, „vestejită şi cu narghileaua farâmată”:
numai versurile inspirate de frumuseţea celei adorate în tinereţe de
poetul francez nu fuseseră atinse de vreme, ele păstrându-şi
prospeţimea şi savoarea clipei de fericire trăite de cei doi îndrăgostiţi.
Bolintineanu încheia episodul întâlnirii cu muza lui Lamartine cu
înţelepciune de filozof: dacă frumuseţea femeii trece, cea a poeziei nu
piere nicicând.
Bosforul a găzduit cu ospitalitate pe poetul român exilat, i-a
oferit un refugiu din lumea insensibilă şi mercantilă precum şi
posibilitatea de a-şi crea noua poezie, asemenea lui Ovidiu la ţărmurile
Pontului Euxin. Ca rezultat al încrederii autorului în puterea artei de a
eterniza frumosul, Florile Bosforului reprezentau un modern şi
romantic erotikon al cărui spaţiu imaginar se identifica strâmtorii care
Orientales, iar în 1835 Lamartine oferise publicului Les Souvenirs, impressions,

pensées et paysages pendant un voyage en Orient.
2
D. Bolintineanu, Note la Florile Bosforului din ediţia de Poezii publicată în 1865, apud
D. Bolintineanu, Opere, volumul I, ediţia citată, p. 840.
3
D. Bolintineanu, Călătorii la românii din Macedonia şi muntele Athos sau Santa-
Agora, în Opere, volumul VI, ediţia citată, 1985, p. 316.
4
D. Bolintineanu, Călătorii la Jerusalim în sărbătorile Paştelui şi în Egipt, volumul
citat, p.101.
275
unea Marea Neagră cu Marea Mediterană. Atras de calitatea particulară
a acestor locuri de „a nu obosi ochii ce o privesc”5, D. Bolintineanu
cânta tinereţea, frumuseţea şi iubirea, zeii cărora le aduceau ofrande
femeile seraiurilor învestite cu sacra misiune de a păstra secretele
seducţiei şi ale voluptăţii.
În Florile Bosforului poetul a neglijat realitatea geografică a
Bosforului şi s-a lăsat desfătat de propria iluzie estetică. În acest loc
ocrotit de cer, pământ şi mare se contopeau moartea şi viaţa, lumina şi
întunericul, iubirea şi crima. Calea de ape în a cărei „splendidă ţărână”
scânteiau peştişori şi săltau în jocuri răsfăţate „delfinii sidefii” era
luminată de razele lunii şi de umbrele serii şi vrăjită de suspinele
încântătoare ale grădinilor ce ascundeau odalisce, cârd de paseri albe
ce cu răsfăţare zbor la focul dulce al soarelui de mai1. Primăvara, în
turceşte Ilbahar, era anotimpul care dădea strălucire edenului oriental,
iar în luna mai ziua avea o albă strălucire, noaptea era înstelată şi aerul
se răcorea „cu roua dulce de pe crin”. Locaş al morţii, unde viaţa se
ţesea cu aur şi argint şi unde luna se năştea din azurul mării, apărând şi
dispărând prin valuri, ca „un surâs ferice p-un chip suferind”, Bosforul
adormea în cântecele de dragoste ale caiagiilor şi ale pescarilor din
sandaluri. Tărâm al tinereţii şi al frumuseţii, Bosforul îndemna cu
iubire sufletele gingaşe ale femeilor din serai.
Frumuseţea peisajului natural era amplificată de cea a tinerelor
femei, toate ademenitoare, inspirând clipe de iubire pasională. Încă de
la debutul literar, poetul român cântase durerea tinereţii condamnată la
o dispariţie prematură şi îşi declarase adeziunea la horaţianul îndemn
carpe diem2. Răspunsul lui Bolintineanu la dilema lui Ienăchiţă
5
D. Bolintineanu, Note la Florile Bosforului, ediţia citată, p. 841.
1
Toate citatele sunt extrase din D. Bolintineanu, Opere, volumul I, ediţia citată, p. 3-
108.
2
Carpe diem, lat. Bucură-te de ziua de azi, foloseşte-te de ziua de azi, aparţine lui
Horaţiu, Ode, I, 11,8. Poetul amintea lui Leucon că viaţa e scurtă şi că timpul trece şi îl
îndemna să se bucure de ziua de azi şi să nu se încreadă în ziua de mâine.
276
Văcărescu din celebra poemă Într-o grădină3 era în favoarea moralei
lui Don Juan şi respingea falsa pudoare şi misoginismul.
Femeilor-flori de pe malurile veşnic înverzite ale Bosforului le
reveneau roluri diferite. Validé, mama sultanului, veghea împreună cu
hadânii lui caşlar-aga ca legile seraiului să fie respectate cu stricteţe.
Sultanele, femei alese în serai datorită frumuseţii fizice perfecte, erau
vulnerabile la intrigi; adesea victime, ele alimentau istoria anecdotică a
Porţii Otomane cu poveşti de iubire nefericită. Iată câteva exemple:
Rabié condamnase la moarte cu sânge rece pe baiadera ce fermecase
pentru câteva zile pe sultan ameninţându-i astfel poziţia în imperiu,
Leili încălcase interdicţiile haremului şi oferise clipe de dragoste unui
oarecare Ali bei, alături de care îşi găsise sfârşitul în mare, Mehrubé îl
înfruntase pe crudul sultan Selim, declarându-şi dragostea pentru ţara
natală din vechii Carpaţi şi pentru tinerii ei mândri, îndrăzneală pentru
care fusese azvârlită în apele mării, Suadé îşi alesese singură iubitul,
pe „dulcele Omar”, libertate pentru care tatăl său, sultanul, o azvârlise
în mare împreună cu alesul ei; Gulfar, frumoasa cercheză a lui
Baraictar paşa, după ce îşi mărturisise dispreţul pentru bătrâneţea
respingătoare a stăpânului, îşi găsise sfârşitul în flăcările seraiului din
ordinului celui batjocorit.
Hanâmele, femei din nomenclatorul de vârf al seraiului, aveau
parte de drame sentimentale, asemenea sultanelor: Dilrubam fusese
condamnată la moarte pentru că-şi ridicase iaşmacul (vălul de pe
obraz); Naidé participase la o conspiraţie militară numai pentru a se
răzbuna pe iubitul amnezic şi a fi împreună cu el, în adâncurile mării,
Fatmé, sora sultanului Abdul Medjid, murise de durere deoarece legi
străvechi, barbare, îi condamnaseră la dispariţie pruncul.
3
Ienăchiţă Văcărescu (1740/1797) este autor al unei celebre metafore a florii, care se
regăseşte şi la Goethe, în Gefunden; boierul poet se întreabă: Într-o grădină/ Lâng-o
tulpină/ Zării o floare/ Ca o lumină.// S-o tai , se strică!/ S-o las mi-e frică/ Că vine
altul/ Şi mi-o ridică.
277
Anecdotica adusă în prim-planul poemelor, îi oferise lui
Bolintineanu prilejul de a denunţa sclavia femeii orientale şi de a
demonstra inactualitatea unor tradiţii barbare.
Sedus de sonoritatea delicată a numelor proprii turceşti poetul
întocmea un adevărat dicţionar onomastic feminin: Ziulé, Rabié, Leili,
Almelaiur, Mehrubé, Fatmé, Naidé, Dirlubam; Gulfar. În Ziulé este
prezentat portretul tradiţional al femeii turce, în costum de plimbare:
învăluită din cap până la picioare cu numeroase tunici („feregea”,
„cerchez”, „dalga”, „sârmali-elec”), voaluri („iaşmac”) şi şalvari, ea îşi
proteja cu străşnicie misterul frumuseţii. Mătăsuri, stofe scumpe şi
rare, de „gelemie” şi „geanfez” confereau sugestii tactile eleganţei
feminine orientale. Piesele numeroase de îmbrăcăminte exotică
dispăreau în intimitatea haremului, unde femeile îşi etalau splendoarea
trupurilor „dulci precum crinii”; părul „lung, negru sau bălai, împletit
în mii de şuviţe, cu bucle şi cosiţe muiate în diamante”; faţa „albă
luminată de fruntea de briliante şi de ochii ca focul dumnezeiesc”;
buzele „arzătoare ale gurii de rubin”; gâtul şi umerii „acoperite de
diamante”; braţul alb, „rotunjor”; sânul de „vergură, ademenitor”;
mijlocul „subţire, încins de un brâu strălucitor”; picioarele „albe şi
mici”. Bolintineanu atribuia frumuseţii feminine metafore sugestive, ca
spre exemplu: „de tinereţe”, „vis din Eden”, „buchet drag şi fraged de
delicii”; „farmec graţios, virginal”; „stea de lumină ce arde-n
frumuseţea lumească şi divină”. El surprindea graţia feminină în
dansuri ritualice, orientale:
Tambura răsună sub mâna noroasă
A unor eunuci;
Iar danţul înfloară ghirlanda voioasă
A sclavelor dulci.
Văzut-aţi voi oare pe faţ-azurată
A splendidei mări
Când soarele varsă o ploaie argintată
De dulci sărutări
Cum scânteie dulce aceste suave
Torente de foc?
Aşa pe tapete frumoasele sclave
278
În danţuri se joc. (Gulfar)
Tinerele femei îşi alungau plictisul în jocuri acvatice, a căror
senzualitate încântau privirile:
Dilrubam învăluit
D-al ei păr desfătător,
Ca o dulce stea sub nor
Într-o lespede-nflorită,
Se prevede cu amor
Lângă dânsa o fecioară
Cu ochi dulci şi amoroşi,
O sărută, o devoară
Când pe lunga-i cosicioară
Când pe sânii graţioşi.
Dar frumoasa exilată
Scoate iute din canal
Apa rece şi curată
Şi stropeşte juna fată
Peste sânu-i vergural.
Una p-alta se stropeşte
Şi-n rezbelul lor voios,
Printre aburul apos,
Numai aburu-nveleşte
Corpul lor cel graţios.
Dilrubam, îndestulată
Cere pace, se predă
Cu guriţa-i parfumată
Pe învingătoarea fată
Cu căldură sărută.
(Dilrubam)
Printre cele 50 de titluri ale versiunii Florilor Bosforului în
limba română se află şi câteva meditaţii de factură romantică; „străin
în umbra vieţii, rătăcitor prin nopţi de amărăciune şi zile de plăcere”,
poetul îndrăgostit de muza sa, „o tânără părere, frumoasă, ideală, cu
chipul fecioresc, cu faţa palidă şi înecată în lacrimi” fusese condamnat
la singurătate şi obligat să fugă de lume, irosindu-şi astfel tinereţea 2. În
Hial, muza i se înfăţişa drept mireasa cerului, care locuia în gândire ca
„roza într-un crin” şi-i culegea tinereţea ca „flacăra din soare”.
Poem anecdotic despre sclavia femeii orientale, Rabié
cuprindea o mărturisire hedonistă:
O, fiu al periciunii!
Om, mizeră ţărână,
Ce într-o zi trăieşte şi un fatal minut
2
D. Bolintineanu, vol. cit., p. 59.
279
Coboară din morminte nestabilul tău lut,
Grăbeşte-te de gustă, cât viaţa ta luceşte,
Această frumuseţe ce dulce ne răpeşte,
Ăst farmec fără moarte, aceste străluciri
Ce răsfăţându-ţi dulce arzândele simţiri,
Îmbată al tău suflet şi-l face de tresare
Sub mâna providenţei, d-amor şi desfătare!
Oh! Mâne-a ta ţărână de vânt se va răpi!
Căci moartea stă ascunsă sub floarea de o zi…
Tu bucură-te însă d-aceste dulci vederi
Ce fac deopotrivă pe omul de dureri
Cu zeii! Fii ferice, când ai putut în lume,
Prin fapte generoase, să-ţi laşi un dulce nume! (Rabié)
Poetul a adunat în versurile acestui ciclu elemente de recuzită
romantică pentru a sugera frumuseţea ireală a peisajului: lună, stele,
noapte, mare, valuri, undă, briză, azur, caiac, sandal, chiparos,
trandafir, roză, crin, grădină înflorită, privighetoare, stâncă. Multe
dintre acestea erau exprimate în turceşte pentru a conferi întregului
ciclu un fior oriental, autentic: ai, lial, legifer, deniz, latif, iel, Ilbahar,
ghiul, biulbiul, şair.
În patria imaginară a iubirii, a tinereţii şi frumuseţii veşnice, a
parfumurilor, a culorilor şi a pasiunilor virginale, D. Bolintineanu avea
intuiţia corespondenţelor. El introducea obiectele într-un spaţiu al
inocenţei şi al suavităţii creând o „adevărată simfonie a albului
strălucitor, născut dintr-o ameţitoare horă de figuri retorice şi dintr-o
sonoritate exotică, orientală”1.
Metafora cuprinsă în titlul acestui ciclu, Florile Bosforului,
atribuia femeilor gingăşie şi fragilitate vegetală: crinul era simbolul
morţii premature, trandafirul numea viaţa şi iubirea tinereţii, vioreaua
şi florile din Carpaţii bătrâni sugerau puritatea, pasiunea şi veşnicia.
Compararea versiunii române cu cea franceză revela faptul că
poetul a înţeles dificultatea de a transpune în altă limbă melodicitatea
versurilor, cu deosebire efectele sonore născute din aglomerarea de
cuvinte onomastice şi toponimice, de aceea el a inclus în volumul
1
Simion, Eugen, Dimineaţa poeţilor, eseu despre începuturile poeziei române, Editura
Cartea românească, Bucureşti, 1980, p.149.
280
Brises d’Orient numai acele poeme care se dezvoltau în jurul unor
nuclee epice sau creau tablouri descriptive.
Retorismul şi poza romantică s-au demonetizat în timp, iar
poemele sale orientale alături de cele ale altor confraţi de generaţie au
devenit surse de inspiraţie pentru poeţii postmodenişti de la sfârşitul
mileniului al doilea, precum Mircea Cărtărescu1.
Istoriografia lirică a românilor

Evenimentele prezentate de istoricii paşoptişti în studii, tratate
şi manuale şcolare, D. Bolintineanu le-a transpus în versuri oferind
literaturii române un inedit compendiu liric al eroilor şi al faptelor
glorioase din trecutul medieval al Ţărilor Române. Poetul şi-a găsit
sursele de inspiraţie în cele 42 de legende din O samă de cuvinte de
Ion Neculce2, în Letopiseţul Ţării Moldovei de Grigore Ureche 3, în
istoriografiile vecinilor imperiali ai Provinciilor Române. Publicate
începând cu 1846, legendele istorice completau seria meditaţiilor lui
Vasile Cârlova şi Grigore Alexandrescu pe tema ruinelor, a
fragmentelor de epopee ale lui G. Asachi, C. Negruzzi, I. E. Rădulescu,
a imnurilor închinate tinerei oştiri române precum şi a cântecelor
eroice populare.
Legendele istorice impuneau un cod patriotic, alcătuit din
sentinţe memorabile, cu valoare paremiologică şi înălţau un omagiu
sincer tuturor celor care s-au jertfit pentru interesele naţionale. Coloana
lui de susţinere o reprezenta dragostea faţă de ţară, responsabilitatea
pentru prezentul şi viitorul ei. Voievozii, oştirea, înalta aristocraţie,
clerul înalt fuseseră animaţi în Evul Mediu de acest sentiment pe care
l-au sădit în inimile urmaşilor. Dragostea de ţară fusese garanţia unei
înţelepte cârmuiri: marii domnitori s-au îngrijit de soarta Ţărilor
Române în dauna intereselor personale sau de familie. Ospitalitatea
1
Cărtărescu, Mircea, Levantul, Editura Cartea Românească, 1990, p. 152.
2
Neculce, Ion, Letopiseţul Ţării Moldovei precedat de O samă de cuvinte, ediţie
îngrijită de Iorgu Iordan, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
3
Ureche, Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti , 1968;
281
tradiţională nu era în contradicţie cu mândria românilor de a fi liberi,
manifestată cu deosebire în vremurile medievale când duşmanii se
aflau în afara graniţelor. D. Bolintineanu avea convingerea că
dragostea de ţară se naşte doar în sufletele celor aleşi a deveni martiri:
din numeroasa galerie de domnitori numai Mircea, Ştefan şi Mihai au
devenit eroi, din seria marilor boieri doar Preda Buzescu, Groza,
Miron Costin au servit cu sinceritate interesele naţionale. Acestor
puţine personalităţi li s-au alăturat mulţi anonimi: oştirea şi căpeteniile
rămase pe câmpurile de luptă; clerul înalt jertfit pentru credinţa
strămoşească; femeile (mame, surori, fiice, soţii) care au ocrotit limba,
datinile şi credinţele străbune. Spre deosebire de suavele flori ale
Bosforului a căror existenţă efemeră era obiectul plăcerilor şi al
senzaţiilor voluptoase, femeia română evocată în legende corespundea
prototipului antic al amazoanelor. Marioara, fata de la Cozia, Maria
Putoianca, muma lui Ştefan cel Mare, chiar dacă aveau chipul unor
femei delicate şi plăcute, dovedeau o voinţă de fier şi-şi respectau
înainte de orice ţara şi neamul. Prototip al feminităţii eroice medievale,
ele cereau fiilor, fraţilor şi soţilor să fie curajoşi, să înfrunte cu
demnitate duşmanii, să se jertfească pentru independenţa şi gloria ţării.
Adesea ele îşi însoţeau bărbaţii în luptă, asigurându-le victoria.
Legendele lui Bolintineanu au o structură epică specifică, fiind
alcătuite dintr-unul sau mai multe tablouri ce se dezvoltau în jurul unui
discurs amplu, retoric, cu o încheiere senină. Încă de la primul poem ce
a inaugurat ciclul Legendelor istorice din anul 1865, Cea de pe urmă
noapte a lui Mihai Viteazul, alcătuit din două tablouri, autorul impunea
această structură formală, împrumutată din structurile prozodice ale
baladei romantice europene. Într-un cadru nocturn, de calm şi
frumuseţe, luna strălucea „ca un glob de aur” şi îşi vărsa razele „dulci
şi argintoase” peste vârful de munte unde Mihai se afla împreună cu
căpitanii săi. Peisajul îl îndemna pe domnitorul aflat la cumpănă vieţii
la reverie, la meditaţie melancolică asupra rostului vieţii trăită ca
282
„suava rouă”. Al doilea tablou al legendei contrasta cu liniştea de la
începutul poemului: toastul lui Mihai în sănătatea căpitanilor, alcătuit
din sentinţe lapidare, corespundea codului eroic medieval imaginat de
poet: libertatea individuală presupunea pe cea colectivă, naţională: „Ce
e viaţa noastră în sclavie oare? Noapte fără stele, ziuă fără soare”;
libertatea era o opţiune personală care definea şi diferenţia pe membrii
unei colectivităţi: „Cei ce rabdă jugul şi-a trăi mai vor/ Merită să-l
poarte spre ruşinea lor”; orice om era marcat de etnia căreia îi
aparţinea: „Astfel e românul şi român sunt eu/ Şi sub jugul barbar nu
plec capul meu”.
Legendele au fost cel mai des studiate dintre toate poemele
poetului paşoptist şi au întrunit aprecieri favorabile cu privire la
mesajul lor patriotic şi la cadenţarea prozodiei. Garabet Ibrăileanu 1 l-a
considerat pe D. Bolintineanu „creatorul baladei româneşti”. O sinceră
confesiune făcea Lucian Blaga2 care le considera integrate spiritului
românesc: „în noi fără să ne dăm seama plutesc prea demult, dar cu
temelii trainice, versurile lui”. Ion Pillat3 considera că înainte „de a fi
un mare poet” D. Bolintineanu „a fost un mare român; dacă valoarea
estetică a poeziei sale este discutabilă, valoarea ei naţională şi
patriotică va îmbogăţi încă multă vreme sufletul românesc”. Legendele
istorice erau nişte „poeme bătute în metal nobil, […] medalii antice
păstrând gravate pe ele cu liniile cele mai pure profilul eroic şi faptele
mari ale trecutului nostru. Ele ne stau mărturie şi învăţământ despre
străvechile virtuţi ale neamului românesc. Sentimentul ce le animă este
romantic, dar versul lapidar e clasic […] sună sentenţios ca o inscripţie
romană […] sună proverbial şi profetic. Are pe alocurea o concentrare,
o simplitate, o seninătate, o naivitate surprinzătoare şi nu ne sfiim s-o
spunem, homerică”.
1
Ibrăileanu, Garabet, Opere, ediţie critică de Rodica Rotaru şi Al. Piru, volumul VIII,
Bucureşti, Editura Minerva, 1979, p. 332.
2
Blaga, Lucian, Bolintineanu, în „Patria”, IV/166, 22 august 1922, p. 1.
3
Pillat, Ion, Un destin poetic: D. Bolintineanu, volumul Tradiţie şi literatură, Editura
Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1943, p.160.
283
Fantasticul tenebrelor şi al feeriei populare
Succesul baladei Mihnea şi baba1, publicată la începutul
activităţii literare, l-a îndemnat pe poet să creeze 21 de basme,
cristalizate abia după 1855 într-un ciclu distinct, în care tonalităţile
terifiante, macabre, se împleteau cu feeria strălucitoare şi miraculosul
folcloric. Basmele erau pentru autorul lor „nişte fabule povestite în
copilărie de doici, care nu erau încă scrise şi nici cântate precum
doinele de dor sau baladele haiduceşti”2. Poetul constatase că aceste
poveşti riscau să se piardă fiind încă „neculese şi nepublicate”.
Ele îi descopereau nivele mitologice şi istorice diferite: feeria
folclorică populată de domni, domniţe, zmei, zâne, paji, animale cu
puteri oraculare şi fantastice este ilustrată în Fata din dafin, Domnul
de rouă, Povestea muştelor, Cerbul şi N-aude, n-a vede, n-a greul
pământului, istoria bântuită de credinţe şi superstiţii (iele, strigoi,
schelete, cadavre, morminte, cimitire) în Dochia, Doamna lui Negru,
Radul domnul şi fata din casă, Doamna lui Negru, Domnul Tighinei,
Seneslas, Capul avarilor.
Ciclul de Basme din ediţia de Poezii din anul 1865 era deschis
de feeria folclorică Fata din dafin, inspirat, după cum mărturisea
poetul, din mitologia orientală. Firul epic prezenta istoria fetei care
încălcase interdicţiile ursitei şi urmase chemările inimii şi plăcerile
iubirii tinere. Abandonată de cel cu care împărtăşise voluptăţile
păcătoase ale dragostei interzise, ea era condamnată a rătăci prin lume,
despărţindu-se pentru totdeauna de condiţia de zână a universului
floral. Poetul ilustra aceeaşi temă în Zâna doamna, numai că eroinei îi
era ursit a se bucura de dragoste şi a trăi, ca în orice basm, fericită până
la adânci bătrâneţi. Tonul luminos al basmului se răsfrângea în culorile
şi sunetele care compuneau tablourile feeriei:
1
Mihnea şi baba este ca şi O fată tânără pe patul morţii un poem cu o istorie a
receptării impresionantă; a fost dramatizată în 1858 şi prezentată pe scena Teatrului
Naţional din Bucureşti; Bolintineanu a luat în 1868 tablouri din poem şi le-a inclus în
drama istorică Mihnea Vodă;
2
D. Bolintineanu în notele la ediţia de Poezii din 1865 dădea această definiţie; apud T.
Vîrgolici, note la volumul citat, p.890;
284
Printre umbrele tăcute
Mii de raze se strecor,
Zbor ca visele plăcute
Într-un negru viitor.
Stelele scânteietoare
Legănate strălucesc
Şi-n cereasca lor vulvoare
Se topesc şi înfloresc.
Iar în vânturi profumate
Flutureii auriţi
Peste florile rouate
Se balanţă adormiţi.
Printre flori şi printre rouă
Zânele voioase zbor
Şi din genele lor plouă
Un torent scânteietor. (Fata din dafin)
Şi în Basme D. Bolintineanu îşi exersa pana schiţând portrete

feminine: copila din Domnul de rouă şi fata din palatul de sub stâncă
din Făt-Frumos.
Mai mult decât în alte poezii, poetul ilustra aici tema morţii în
variate registre folclorice şi livreşti cu ajutorul unor elemente de decor
aparţinând romantismului. Imaginea ei era împrumutată din
iconografia folclorică şi cea bizantină: “înaltă şi uscată, cu perii
zburliţi, de lacrimi stropiţi, înconjurată de boli furioase, gălbegioase,
plesnind din aripi şi rânjind ca iesmele” 1. Universul basmelor se afla
sub semnele ursitei rele şi ale ceasului rău, istorii sângeroase şi
fratricide erau conturate din inedite imagini auditive, picturale,
dinamice şi olfactive.
Tablouri de virtuozitate estetică includeau cavalcade şi
blesteme; inovaţii prozodice le conturau în manieră personală
arhitectura exterioară şi sondajele în lumea fantasmelor2. Poveşti
nefericite de dragoste se evidenţiau în prim-planul basmelor Herol,
Dochia, Doamna şi scutierul iar în Făt-Frumos se adapta şablonul
folcloric românesc la tema principală din Faust de Goethe3. Universul
terifiant al morţii era dominat de o iconografie feminină macabră: babe
1
D. Bolintineanu, Moartea, în Basme, volumul citat, p.194.
2
D. Popovici, op. cit., p. 77;
3
Ion Roman, op. cit., p.55;
285
vrăjitoare, femei tinere moarte, cadavre, strigoi, naibe, nagode, spaime.
Statuile prindeau viaţă în Capul avarilor pentru a se răzbuna pe cei
care batjocoriseră sfinţenia templului:
Se mişcă toate stanele,
Păşesc spăimântătoare,
Şi-n noapte, calcă, sfarâmă,
Barbarii sub picioare.
În poemul Dochia, inspirat dintr-o străveche legendă, eroina
avea un profil inedit: moartă înainte de vreme ea apărea în visele
iubitului pentru a-i sancţiona infidelitatea şi a-l invita în lumea
umbrelor. Iată chemarea tinerei moarte: „Vino scumpul meu bărbat!/
Vin’! Căci ora a sunat,/ Să trăim d-aici-mpreună/ În al mormintelor
pat// Vin’! Căci umbrele se-ndeasă…/ Vezi? Ce bine m-am gătit!/
Cum mi-e părul împletit!/ Vezi ce tânără mireasă/ Ai tu, mândrul meu
iubit!”. În poemul lui Bolintineanu, fecioara dacilor devenea o femeie
trădată în dragoste de un bărbat, nedemn de iubirea ei. Autorul a
dezvoltat această imagine inedită a Dochiei şi în Traianida, unde
femeile, îndurerate şi speriate de perspectiva unui lung război
sângeros, favorizaseră victoria romanilor, grăbind astfel naşterea
noului popor român.
Capodopera basmelor lui D. Bolintineanu era fără îndoială Mihnea
şi baba. Cu o structură dramatică, alcătuită din nouă tablouri, ea
inaugura în poezia noastră cultă romantismul gotic şi sonorităţile
versului macabru. Într-o peşteră dintr-un munte râpos, la ora când
„lampa se stingea la negrul mormânt” şi „buha plângea prin triste
suspine”, în „templul ruinat al pacinaţilor” babe blestemate îşi
ascundeau vrăjile şi farmecele pentru fetele nenuntite. Într-un
asemenea decor macabru o bătrână, ce „oroarele uscaseră în lume”,
răscolea vulvoarele şoptind încet un nume. Negrele locuri erau
tulburate de prezenţa unui om cu „ochii de sânge, cu fruntea uscată”
ale cărui vorbe stârneau în munţi vijeliile. Baba mărturisea celui adus
de vrăjile sale că era mama unui fecior dispărut prematur în războaie şi
se răzbuna acum pe cel care provocase dispariţia feciorului obligându-l
286
să bea dintr-o hârcă sânge cald. Târât într-o halucinantă vrajă, Mihnea
se scufundă în haosul regretelor. Tabloul ororii care vibrează în
straturile ancestrale ale conştiinţei omeneşti este alcătuit din morţi „ca
frunzele de toamnă”, din vârcolaci „ce ţipă în zbor” şi din şoimane „ce
calcă în văi”.
Punctul culminant al baladei îl reprezenta blestemul babei, unul
dintre momentele remarcabile în dezvoltarea imprecaţiunii în literatura
română. Mihnei îi era hărăzit: să calce pe cadavre, să strângă în braţe
forme diafane, să se încreadă în tot ce i se spune, să-i ardă plămânii de
sete, să nu-şi poată împlini dorinţele, să trăiască singur pe lume, uitat
de toţi şi neascultat de nimeni. El era înconjurat de himere: naiba cu
capul de taur şi gheare de strigoi; nagode cu cap de mistreţ, cu lungi şi
strâmbe râturi; diavoli cu părul vâlvoiat; spaime râzânde. În cele din
urmă Mihnea încăleca şi se pierdea într-o cavalcadă a remuşcărilor şi a
teroarei de a fi descoperit chinurile veşnice ale iadului, într-o
sarabandă dezlănţuită de tropote, fâşâituri, sforăituri, hohote şi
bubuituri. Istoria literară, deşi a recunoscut perfecţiunea stilistică şi
inovaţia prozodică a acestei poeme, i-a căutat şi găsit modelele din în
Lenore de Burger1 şi Noaptea valpurgică de Goethe.
Prozatorul
Istoria noastră literară atribuie lui Titu Maiorescu 1 meritul de a fi
precizat diferenţele dintre poezie şi proză, şi de a fi recunoscut valoarea
artistică a unor creaţii inspirate din variate ştiinţe: istorie, filozofie,
geografie etc. Interesul criticului junimist era justificat de faptul că până
la 1872 se creaseră numeroase lucrări aflate la graniţa dintre ficţiune şi
nonficţiune, toate însă contribuind la dezvoltarea generală a prozei
literare româneşti.
Aşa cum dezvăluie şi ediţia operei integrale, D. Bolintineanu s-a
numărat printre autorii de proză, el semnând nu numai romane şi nuvele,
1
Apud G. Călinescu, op. cit.
1
Titu Maiorescu, Direcţia nouă în poezia şi proza română, 1872, în volumul Critice,
Editura Eminescu, 1978, p. 158 şi următoarele.
287
ci şi alte specii de la periferia literaturii precum: jurnalul de călătorie,
memoriul istorico-politic, biografia istorică, reportajul şi articolul de
gazetă. Astfel, istoria era substanţă atât pentru roman, cu deosebire în
Doritorii nebuni, cât şi pentru biografie, jurnalul de călătorie,
comentariul şi articolul de gazetă. Erotica şi feminitatea se înfăţişa
poliedric în romane şi în nuvelele sentimentale incluse în notele de
călătorie, în biografia istorică şi comentariul politic.
Romanele lui Bolintineanu, create între 1852 şi 1864, se
distingeau atât prin originalitate şi structură compoziţională, cât şi prin
capacitatea de a prezenta tipuri literare convingătoare. El urma exemplul
marilor creatori occidentali ai timpului său, experimentând mai multe
tehnici artistice: naraţiunea sentimental-idilică, biografia istorică, fresca
social-politică. Eroii săi aparţineau societăţii bucureştene de la 1840-
1860: Manoil, poetul fantast se împlinea sufleteşte după a serie de iluzii
pierdute. Elena, femeia frumoasă şi inteligentă întâlnea marea dragoste,
plătind cu viaţa o asemenea şansă, „doritorii nebuni” dovedeau existenţa
în Ţara Românească a unei aristocraţii devotate ţării, din rândul căreia se
jertfiseră eroii fiecărei generaţii. Autorul schiţa tabloul Bucureştilor, oraş
încărcat de istorie, plin de mister, cu o viaţă trepidantă adăpostită în
palatele şi casele înecate în grădini.
Memorialele de călătorie consemnau doar o parte a numeroaselor
itinerarii străbătute de Bolintineanu prin Europa occidentală şi orientală,
pe ţărmurile asiatice şi africane ale Mediteranei. Cele şapte jurnale aveau
obiective diferite de împlinit. Călătoria în Bulgaria, rezultat al interdicţiei
autorităţilor de a-şi întâlni sora, descoperea imaginea periferiilor unui
imperiu măcinat de boala sărăciei, pelerinajele la Ierusalim, Egipt, la
românii din Macedonia ori la Muntele Athos ofereau exilatului român
mântuire creştină şi identitate naţională, revenirea în ţară, prin Moldova,
după nouă ani de exil, încheia periplul la românii din toate provinciile
istorice, iar participarea la învestirea oficială a lui Al. I. Cuza la
Constantinopol îi întărea credinţa că, indiferent de obiective şi condiţii,
288
pelerinajul răspundea aceloraşi resorturi sufleteşti, curiozităţii de a afla şi
vedea lucruri noi, persoane originale şi interesante.
Biografiile reluau tematica istorică evocată în Legendele istorice.
Dedicate personalităţilor din istoria medievală a Ţărilor Române, autorul
era preocupat de faptele acestora, scormonea tainele ce dezvăluiau
slăbiciunile lor omeneşti şi incompatibilitatea la condiţia de domnitor.
Patima de a se afla pe tronul Ţărilor Române îi devora pe voievozii slabi,
nehotărâţi, şi genera competiţii sângeroase între pretendenţi. Succesul de
public al lucrării dedicată domniei lui Al. I. Cuza demonstra încă o dată
talentul de cronicar sensibil al unei epoci. Autorul se convingea şi acum
că singurii săi cititori aparţineau categoriilor de populaţie sumar instruite,
pasionate de lecturi anecdotice.
Publicistica, o pasiune constantă, dezvăluia încrederea în rolul
presei de a forma opinii, de a modela atitudini şi conştiinţe. Analizele şi
comentariile istorico-politice se refereau la: societatea românească,
instituţiile statului, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Corespondenţa dezvăluia nevoia de comunicare intimă a celui
care, după o neobosită adresare literară către cititori, simţea nevoia de a-
şi transmite gândurile şi sentimentele intime numai unor prieteni
apropiaţi.
Dramaturgia, realizată în final de viaţă creatoare, relua temele şi
motivele din poezia şi biografia istorică. Bolintineanu recompunea în
versuri patetice istoria medievală a Ţărilor Române şi aducea în prim-
plan figuri de domnitori, ale căror proiecte politice fuseseră trădate de
destinul potrivnic. Cunoscute foarte puţin de public, prezentate până la
1876 doar accidental şi fragmentar pe scenele teatrelor din ţară, dramele
istorice nu răspundeau gustului epocii, fiind mai degrabă meditaţii pe
seama condiţiei domnitorului şi a raporturilor de putere în Evul Mediu.
Romancierul
Activitatea lui D. Bolintineanu de romancier coincide cu epoca
maturităţii literare, Manoil (1852/1855), Elena (1862) şi Doritorii nebuni
289
(1864) fiind create atât în timpul exilului paşoptist, cât şi în cel al
domniei lui Al. I. Cuza. Prozatorul urma modelul romanelor de succes ale
epocii: protagoniştii lui traversau experienţe erotice care le marcau
definitiv destinele. Manoil, poetul fantast experimenta iubirea pentru a-şi
hrăni inspiraţia, Elena, femeia perfectă, întâlnea dragostea ideală şi
prefera moartea în locul decăderii morale. Iniţial nepotrivite, cuplurile
Manoil-Mărioara ori Elena-Postelnicul George se desfăceau pentru a se
reuni în formule perfecte: Manoil-Zoe, Elena-Alexandru. În Doritorii
nebuni, roman neterminat şi mai puţin cunoscut, reţeta sentimentală a
primelor creaţii lasă loc angajării politice, revoluţionare. În prim-planul
naraţiunii, personajul individual şi povestea lui secretă de iubire erau
înlocuite de un personaj colectiv, cel al revoluţionarilor fantaşti care, sub
presiunea istoriei, îşi dedicaseră viaţa unităţii, independenţei şi
prosperităţii României. Eroii romanului, angajaţi sincer într-un proiect
politic şi social, găseau sprijin în familia numeroasă şi disciplinată a
francmasoneriei europene, care le întreţinea credinţa în idealurile
reformatoare.
Acţiunea romanelor Manoil, Elena, şi Doritorii nebuni se
derulează în două planuri, social-politic şi erotic, care se împletesc într-
un mesaj final: dragostea nu se poate împlini într-o societate imorală,
incompatibilă cu sentimente profunde şi sincere. Manoil rătăcea în
labirintul iubirii cu iluzia că Mărioara corespundea idealului său erotic,
Elena, căsătorită conform convenţiilor sociale cu un bărbat nepotrivit, se
refugia în dragostea păcătoasă pentru Alexandru, prea tânăr pentru a o
proteja în oceanul de invidie dimprejur, Dem îşi proiecta afecţiunea în
Caterina, femeie raţională şi înţeleaptă, care nu îi oferea în schimb decât
o prietenie sinceră şi devotată. Manoil şi Dem, obligaţi a-şi recunoaşte
eşecul erotic, îşi îndreptau resursele sufleteşti către România, entitate
statală inexistentă în anii 1836 şi 1850, când se desfăşura acţiunea celor
două romane, şi pentru a cărei ctitorire acceptaseră a-şi jertfi tinereţea.
290
Pentru tinerii eroi ai lui Bolintineanu a te dedica idealurilor
patriotice şi naţionale însemna în acelaşi timp a fi în opoziţie cu regimul
politic regulamentar, deoarece prefacerea societăţii româneşti impunea
desfiinţarea unor privilegii, înlocuirea inerţiei cu acţiunea, înlocuirea
meritului de familie cu acela al muncii şi al inteligenţei. Autorul atribuia
lui Dem, protagonistul romanului Doritorii nebuni propriile neîmpliniri
sentimentale şi angajamente politice.
Aşadar romancierul experimentează două modele literare la
modă: cel sentimental-erotic şi cel social, de reconstrucţie epopeică a
unei epoci. Interesul pentru naraţiunea-epopee vizibil mai ales în
Doritorii nebuni se recunoşte şi în primele două romane, în care fresca
socială este canavaua intrigilor sentimentale. Prozatorul adoptă o
atitudine critică faţă de societatea contemporană şi îi satirizează defectele
născute din tare morale, precum: superficialitate, imoralitate, corupţie şi
parvenitism material şi politic.
În ciuda atitudinii moralizatoare, romanele descoperă încrederea
optimistă în viitorul edificat chiar de prezentul atât de contestat.
Romancierul îşi valorifică experienţa poetică în construcţia personajelor
feminine, o galerie de îngeri şi demoni, de la fecioara neprihănită la
curtezana versată. Personajele masculine sunt şi ele încadrate în schema
naivă a contrariilor morale, a binelui şi a răului. Excepţie de la această
rigidă împărţire a personajelor fac Talangiu (Elena) şi Edem (Doritorii
nebuni) a căror morală ambiguă este demonstrată pe de o parte de
prezenţa lor activă în grupul intelectualilor reformatori, pe de altă parte
de stabilitatea lor politică în regimurile conservatoare şi reacţionare.
Prozatorul conferea scenelor morale culoarea locală a locului şi a
timpului când se desfăşura acţiunea: viaţa la ţară se derulează în tipare
pastorale şi patriarhale iar cea din Bucureşti este dominată de lux, desfrâu
şi imoralitate cinică. Sărăcia generală a Ţărilor Române şi cu deosebire
cea a ţărănimii, descifrabilă în decalajele sat-oraş şi ţărani-boieri, avea
mai degrabă cauze culturale: educaţia precară şi improvizată, presa
291
clientelară şi demagogică, literatura imitată după modele străine
inadecvate spiritului autohton.
Romanele inspirate din realitatea românească îndeplineau condiţii
de documentare, estetice şi morale romantice. Timpul naraţiunilor este
cel al istoriei contemporane, trăite de prozator; eroii corespund uneori
unor personaje reale, cu identitate civilă în epocă, locul de desfăşurare a
evenimentelor este Bucureştiul cu împrejurimile lui. Intriga erotică şi
socială este însoţită de descrieri ale unor peisaje montane ori câmpeneşti,
de caracterizări de personaje. Dialogurile antrenează toţi eroii şi
reproduc, de cele mai multe ori, dezbaterile de idei ale momentului.
Monologul interior şi lungile declaraţii sentimentale dezvăluie
moralitatea personajelor şi conferă lirism intrigilor erotice. Autorul este
tentat a crea scene de vodevil, satirizând abuzul de neologisme
franţuzeşti din vorbirea aristocraţiei acelor timpuri. Influenţat de tehnicile
dramaturgiei româneşti de la 1850, el recurge la comicul onomastic,
atribuind personajelor nume cu semnificaţii caracterologice; spre
exemplu Talangiu desemnează un personaj cu o retorică zgomotoasă, fără
semnificaţie, precum talanga de la grumazul animalelor.
Manoil, poetul rătăcit printre muritori

Personajul principal al romanului epistolar Manoil înfăţişează pe
creatorul de geniu, rătăcit într-o lume egoistă şi meschină. Numele
atribuit eroului coincide cu cel al meşterului zidar din balada populară
Mănăstirea Argeşului, cel care jertfise totul pentru o ctitorie perfectă şi
durabilă. Spre deosebire de eroul popular, simbol al creatorului matur şi
recunoscut pentru unicitatea operei sale, personajul lui D. Bolintineanu
era prezentat în momentul intrării sale în lume. Manoil are doar 21 de
ani, „patria îşi pusese mari speranţe în geniul său, considerându-l floarea
tinerimii din generaţia sa cu misiunea de a crea frumosul în haina
cugetării româneşti”1. Poezia lui Manoil are sursă în suferinţa iubirii
1
Toate citatele din romane sunt extrase din D. Bolintineanu, Opere, volumul V, ediţie
îngrijită de T. Vârgolici, colecţia Scriitori români, Editura Minerva, Bucureşti, 1984.
292
neîmpărtăşite, în gelozia şi în umilinţa sentimentului de dragoste pângărit
de o societare imorală. Convinşi că poetul „se hrăneşte cu aer ca spiritele
divine”, contemporanii nu acceptă adevărul că opera „vine din inimă iar
nu din cap” şi că se hrăneşte cu sentimentele şi dorinţele tânărului
îndrăgostit. Admirator al creaţiei populare şi al activităţii de culegător de
folclor a lui Vasile Alecsandri1, Manoil este partizanul poeziei naţionale,
inspirată din natura, obiceiurile şi sufletul românilor. Prin credinţele sale
el se opune celor care etichetau poezia o „uşurătate” şi îl considerau pe
poet, „un copil credul, cu inimă bună şi nobilă”, uneori chiar „nătărău”
sau „un părinte Doroftei”.
Fără stare, fără nume, scos în afara legilor societăţii, Manoil
experimentează în decorul bucolic de la moşia Petreni, vegheat cu
admiraţie de Smărăndiţa, stăpâna locului, idila şi cântecul de dragoste. El
are iluzia întâlnirii cu femeia ideală şi intră în jocul fatal al iubirii
voluptoase pentru Marioara, o tânără cochetă şi versată. Confuziile dintre
imaginar şi realitate, dintre exaltare senzuală şi sentiment dau substanţă
creaţiilor junelui amorez, consacrându-i imaginea de poet al iubirii
nefericite, la modă în saloanele epocii. În cele din urmă, jocul perfid al
Mărioarei dezvăluie şi poetului credul făţărnicia şi cochetăria egoistă a
femeii. Suferinţele născute mai degrabă din orgoliul de a fi fost înşelat îl
determină să-şi schimbe radical convingerile. În afara ţării, el
experimentează plăcerile păcătoase ale dragostei desfrânate şi ale jocului
de cărţi. Zestrea peregrinărilor prin Occident se rezumă, conform
mărturisirii sale, „la un vraf de bilete de amor” şi la o impresionantă
„colecţie de şuviţe de păr, divers colorate”.
După o absenţă de doi ani, eroul revine în Bucureşti unde îşi
continuă viaţa de plăceri. Ruina materială şi sufletească îl aseamănă celui
care „a clădit un palat măreţ” (poezia şi succesul literar) şi „îmbătat de
visul că urma să trăiască la umbra lui o viaţă fericită asista la năruirea
edificiului”. În ipostaza de iubitor al femeilor, al vinului şi al jocului de
1
Romanul ea fost scris în 1852, dată la care V. Alecsandri nu publicase încă un volum
de poezii personale.
293
cărţi, Manoil descoperă în timp un duşman, care îi scădea forţele fizice
după fiecare orgie. Dintr-un lucid partizan al proscrisului el devine un
apologet al dezrădăcinatului; adoptă principiul ubi bene, ibi patria 1 şi
dintr-un rătăcit în societatea românească ajunge un rătăcitor prin lume.
Şi în partea doua a romanului, Manoil se autoiluzionează: destinul
dictat de ursitoare la naştere nu poate fi ocolit, fiind obligat să revină la
viaţa ce-i fusese sortită. Salvarea lui din plasa intrigilor fostei iubite,
decăzută şi înveninată după doi ani de desfâu, se datorează tinerei şi
inocentei Zoe, încrezătoare în destinul artistic al fostului logodnic. D.
Bolintineanu proiectează în Manoil tipul romantic al creatorului, a cărui
operă este o cutie de rezonanţă a experienţelor sufleteşti.
Paradisul vieţii la ţară şi iadul metropolei

Cele două ipostaze ale personajului principal, Manoil, sunt în
concordanţă cu spaţiul unde se desfăşoară intriga romanului. Ingenuitatea
sufletească a poetului şi experienţa iubirii ideale sunt proiectate în
paradisul vieţii la ţară, la moşia Smărăndiţei şi a domnului N. Colescu de
la Petreni, în timp ce desfrânarea, libertinajul şi imoralitatea se consumă
în casele de bucurii din Bucureşti.
Dragostea înflăcărată pentru Marioara coincide cu sfârşitul
primăverii şi debutul verii, când natura renăscută trezeşte în suflete
energii şi speranţe. În lunile mai-iunie zilele sunt lungi şi parfumate iar
nopţile, senine şi înstelate. Invitaţii foarte tineri ai Smărăndiţei petrec
împreună clipe de desfătare: comentează starea literaturii române, ascultă
versurile lui Manoil; sunt îngăduitori faţă de adeziunea lui înflăcărată la
principiile naţionaliste ale „Daciei literare” şi îi ascultă cu îngăduinţă
criticile la adresa cosmopolitismului şi străinomaniei protipendadei. El le
defineşte oaspeţilor Smărăndiţei condiţia omului de geniu: creaţia este
rezultatul dispoziţiei personale şi răspunde obligaţiei de a fi interesantă,
1
Ubi bene, ibi patria, unde e bine acolo e patria, expresie atribuită lui Aristofan,
comedia Plutus; poetul latin Pacuvius a formulat aceeaşi idee în versul Patria est
ubicumque est bene, citat de Cicero în Tusculane (V,37,108).
294
chiar şi atunci când imită pe marii maeştrii ai literaturii. Manoil elogiează
poezia populară publicată de V. Alecsandri şi pe cea a lui Andrei
Mureşanu, „sumbră, aspră, meditativă dar cu inimă, loială şi naţionalistă,
cum numai un transilvănean care a gemut atâţia ani sub unguri putea să
exprime”. Oaspeţii de la Petreni organizează excursii montane pe
itinerarii religioase, participă la partide de vânătoare şi admiră farmecul
peisajului, sălbăticia şi pitorescul lui încântător. Munţii „veşnici
asemenea piramidelor”, „albiţi de ninsori” şi „brăzdaţi de torente de apă”,
adăpostesc pe vârfurile lor „şoimi singuratici şi brazi rătăciţi”.
Poetul notează melancolic spectacolul frumuseţii naturii: „în
sânul pădurii posomorâte ce încununa dealul pe care stăteam noi, se vărsa
dintr-un codru o cascadă de apă limpede. Acest torent se arunca cu
zgomot dintr-o înălţime într-un lighean de granit; iar de aici se vărsa prin
jgheaburi şi se ascundea prin deosebite crăpături, ca nişte şopârle de
argint”. Aglomerări de comparaţii sugerează splendoarea nocturnă a
peisajului: „cerul era senin ca sufletul cel nevinovat”; „stelele
nenumărate ca nisipul mării”; „luna era ca un glob de aur”. Poetul colora
sonor acest decor natural: greierii şuşuiau, prepeliţele se întreceau cu
cârsteii, un torent se arunca cu zgomot în jgheab. Natura se răsfrângea în
ape, creând iluzia uniunii primordiale dintre pământ şi cosmos: „pe luciul
apei alte stele şi altă lună se întrec în strălucire şi ochiul încântat pune
sufletul în mirare”.
În antiteză cu splendoarea naturii, capitala ţării este evocată în
tonuri sumbre, critice. Romancierul îşi însuşeşte impresiile călătorilor
europeni1 care o văzuseră asemenea unui „vas ce rătăceşte pe sălbaticele
mări ale Africii, în mijlocul mizeriei celei mai complete, dar pe al cărui
bord afli cele mai luxoase cameri plăcute societăţii”. El prezenta
spectacolul foielii bucureştenilor care etalau cu ostentaţie luxul
echipajelor elegante, toaleta costisitoare a femeilor, bogăţia
apartamentelor şi mulţimea servitorilor. Opulenţa provocatoare ascundea
1
Vezi Cojocaru, Mihaela, Opinii franceze despre români, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1999.
295
absenţa cărţilor din biblioteci, a picturilor şi a sculpturilor originale din
pinacoteci. Conversaţia protipendadei se efectua într-o franceză presărată
cu puţine cuvinte româneşti, iar preocupările ei beletristice îi descopereau
dezinteresul pentru autorii români şi dispreţul faţă de operele autohtone.
Înalta aristocraţie îşi pierdea vremea cu jocurile de noroc, iar tinerele
femei erau preocupate numai de propria persoană. Populaţia capitalei îşi
hrănea curiozitatea copilărească cu spectacole stradale Carnavalul din
luna ianuarie anima viaţa locuitoilo şi le alunga plictisul: săniile lunecau
pe „Podul Mogoşoaiei ca nişte umbre zgomotoase, în sunete de clopoţei
şi în ţipetele de plăcere ale femeilor; dănţuitori fantastici se mişcau în
sunetele muzicilor bizare”. În sânul aristocraţiei, calomnia era „asemenea
unui cărbune stins, care nu ardea dar mânjea pe cel calomniat”.
Romancierul manifestă interes faţă de situaţia femeii române.
Tinerele sărace erau adesea victime ale unei mentalităţi feudale, fiind
obligate a-şi sacrifica frumuseţea pentru salvarea materială a familiei.
Destinul fetelor sărace de la ţară este întruchipat de Tudora, „o ţărăncuţă
cu cofa pe umeri, cu păr galben şi încreţit, cu doi ochi albaştri”, a cărei
frumuseţe îl încântă pe Manoil. La oraş, fetele sărace erau vândute de
propriile mame care le amanetau viitorul „pentru un pumn de arginţi”.
Chiar şi în înalta societate, taţii sau fraţii îşi tratau fiicele sau surorile ca
pe nişte sclave: tinerele femei erau închise în mănăstiri şi obligate a se
călugări pentru a degreva averea familiei de obligaţii materiale.
Asemenea atitudini tiranice nu întâmpinau nici o împotrivire din partea
sărmanelor victime. Cu minime cunoştinţe de citit şi scris, hrănite cu
lecturi sentimentale ori de factură populară ele erau capabile a face faţă
numai obligaţiilor casnice. Lipsite de cultură şi de educaţie, ele deveneau
cu uşurinţă prada vreunui Don Juan autohton.
Cu toate acestea, în finalul romanului cele mai fragile chipuri din
roman, Smărăndiţa şi Zoe, demonstrează forţa sufletească a feminităţii
emancipate. Puterea ocrotitoare a familiei, solidaritatea prietenilor
sinceri, dragostea autentică şi perseverentă sunt secretele reintegrării lui
296
Manoil în viaţă şi al renaşterii inspiraţiei lui lirice. Victoria valorilor
creştine asupra libertinajului proclamat indecent de protipendadă
demonstrează că echilibrul moral în societate mai putea fi salvat.
Succesul romanului epistolar sentimental
Elaborat în timpul exilului paşoptist şi publicat în anul 1855, în
Moldova, unde cenzura era mai blândă decât în provincia natală, Manoil
evita orice referiri la viaţa politică şi socială din Ţările Române. Autorul
îşi focaliza interesul asupra eroului principal, poetul Manoil, un alter ego,
şi făcea consideraţii despre condiţia creatorului român şi starea culturii în
epocă. Imaginea despre Ţările Române şi despre români coincide cu cea
proiectată la acea dată în Occident: amestecul de feudalism oriental şi
inovaţiile cosmopolite, discrepanţele jenante dintre urban şi rural,
frumuseţea şi bogăţiile naturale în antiteză cu sărăcia majorităţii
populaţiei, imoralitatea şi senzualitatea levantină a aristocraţiei în
contrast cu simplitatea şi sinceritatea sufletească a ţărănimii.
Romanul are o compoziţie relativ simplă: este structurat în două
părţi a câte 19 epistole, toate scrise de Manoil, la un interval de doi ani,
către prietenul său B. (probabil chiar scriitorul Bolintineanu). Fiecare
serie de scrisori consemnează evenimente derulate pe parcursul a două
luni: primele prezintă impresiile din timpul şederii la moşia de la Petreni
(mai-iunie); ultimele scrisori evocă două luni de viaţă bucureşteană în
timpul iernii (ianuarie-februarie).
Romanul urmăreşte drama sufletească a unui personaj
excepţional, poetul Manoil, cu date civile precise: orfan, fără avere,
instruit, talentat, sentimental şi romantic. Lipsit de ambiţia de a aduna
averi sau titluri, el trăieşte într-o lume fantastă, a iluziei creatoare, care îl
face o victimă uşor de prins în laţul experimentatei Mărioara. Personaj
negativ, ea reprezintă tipul feminităţii provocatoare care abuză de
farmecele sale fizice pentru a se cufunda în mlaştina lumii interlope.
Femeia posedă arta disimulării şi experienţa din înalta societate îi permite
să-şi mascheze decăderea. Ea se adresează iubitului naiv cu neruşinarea
297
celui care se ştia protejat de propria minciună: „Manoile! Tu ai inima
bună şi nobilă; dar eşti copil şi lesne crezător! Osândeşti fără a gândi
îndestul. Nu, tu nu cunoşti inima mea; nu ştii ce amor are ea pentru tine!
Nu cunoşti încă ce sunt oamenii; biletele acestea nu pot fi scrise nici de
mine nici de Alexandru … gândeşte-te bine … adu-ţi aminte! Smărăndiţa
te iubeşte: ea poate vrea să puie răceală între noi … gelozia este demnă
de orice întreprindere”. După doi ani Mărioara, ruinată material, adoptă
faţă de fostul admirator un limbaj de mahala: „Ştii ce, neiculiţă?
Închipuieşte-ţi că ai câştigat aste două mii de ducaţi care-i ai; şi, dacă eşti
hotărât să-i împarţi cu mine, dă-mi acum o mie”.
Un alt personaj negativ al romanului era Alexandru C., prietenul
Marioarei, şi care, lipsit de scrupule, îşi trimisese surorile la mănăstire
pentru a nu împărţi averea familiei cu ele. Josnicia morală şi-o etala cu
îngâmfare în faţa lui Manoil căruia îi oferea lecţia reuşitei în viaţă: „când
intrai în lume, credeam că am a face cu îngerii, mai târziu văzui că mă
înşelam; lumea mi se arăta ceea ce era: o societate de nerozi şi de tâlhari.
Unii mă înşelară, alţii mă dispreţuiră! […] atunci a trebuit să iau o rolă şi
iată ce zisei: Oamenii sunt răi; dacă m-oi asemăna lor, voi merge înainte,
şi ei vor întinde mâna; de nu, mă vor zdrobi […] oamenii mă înşelară, îi
înşelai şi eu […] cel ce are puterea în mână şi-ţi vorbeşte de fericirea
altora te înşeală; femeia care îţi zice că te iubeşte te înşeală; cel ce-ţi
strânge mâna te înşeală; cel ce vorbeşte ca tine din vise şi din morale te
înşeală. Ce mai aştepţi dar?”.
Receptarea de către critica literară a primului roman al lui D.
Bolinteanu urmează destinul operei sale în general: în timpul vieţii
Manoil a fost remarcat şi elogiat, iar după 1867 intră în conul de umbră
al negării. Prima recenzie publicată înainte chiar de apariţia romanului
este semnată de George Sion care aprecia că Manoil, subintitulat
Căderea sau înălţarea omului prin femeie, „descrie societatea,
caracterizează virtutea şi viciul, magnetizează inimile” 1. În anul 1863,
1
D. Bolintineanu, Opere, volumul V, ediţie îngrijită de T. Vârgolici, colecţia Scriitori
români, Editura Minerva, Bucureşti, p. 528;
298
Mauriciu Flugel comenta interferenţele proyei bolintinene cu Suferinţele
tânărului Werther de Goethe: „Werther este cântecul amorului, în timp ce
Manoil este apoteoza omniputerii femeilor. Personajele din Manoil sunt
ca infectate de moravuri urâte şi diferenţele dintre Werther şi Manoil nu
se datorează societăţilor pe care le reprezintă. Scopul celor două opere
este diferit: Goethe şi-a scris opera cu un scop estetic, în timp ce
Bolintineanu cu un scop moral”2. Până la reeditarea romanului din 1903,
Manoil a fost întâmpinat cu rezerve de critica literară. Primul istoric
literar care a efectuat o serioasă şi completă evaluare a rolului prozei lui
D. Bolintineanu în destinul romanului românesc modern este G.
Ibrăileanu.
Concluzii
Opera lui D. Bolintineanu a urmat destinul general al paşoptismului:
citită cu interes în timpul vieţii autorului, ea intra într-un con de umbră
după dispariţia sa. Junimea din Iaşi a negat lui Bolintineanu meritele
artistice ale creaţiei de după 1848 şi a fixat în conştiinţa publică o
imagine incompletă, cea a poetului de la început de drum, alături de
colegii mai vîrstnici: I. E. Rădulescu, G. Asachi şi C. Negruzi.
După 1877, când România traversa o perioadă de renaştere a
sentimentelor civice, opera lui D. Bolintineanu era din nou adusă în
atenţia publicului: se tipăreau ediţii selective ale poeziei, se reedita
romanul Elena şi memoriul despre Cuza şi oamenii săi.
În mod paradoxal, se manifesta mai mult interes pentru creaţia sa în
afara graniţelor: Philarète Chasle prezenta la Sorbona un curs de poezie
română şi aducea exemple din Brises d’Orient; în 1894, la Universitatea
din Pesta îşi susţinea doctoratul un ungur, Francis Gombor 1, cu o teză
dedicată lui D. Bolintineanu; elveţianul specialist în istoria literaturii
franceze din afara graniţelor, Virgile Rossel2, se ocupa de lirica franceză a
poetului român.
2
Ibidem, p. 548;
1
Apud dr. Ioan Raţiu, Studii şi biografii, Blaj, 1904.
2
Apud T. Vîrgolici, note la D. Bolintineanu, Opere, volumul IV, ed. cit., p.566.
299
În secolul al XX-lea Bolintineanu era definitiv intrat în Panteonul
literaturii române moderne iar opera sa cunoştea o serioasă şi aplecată
cercetare din partea istoricilor literari care au recunoscut sclipirile de
geniu ale poeziei, contribuţia romanelor la dezvoltarea speciei în epoca
modernă, valoarea documentară şi de suflet a celorlalte proze.
Din 1930, când se publica un volum de poezii sub titlul Bolintineanu
povestind copiilor, unele dintre creaţiile sale intrau în patrimoniul
literaturii pentru copii, în manuale şi în bibliografii şcolare obligatorii.
Generaţiile tinere erau nevoite a-i memora versurile, ca modele de
discurs retoric.
Dezvoltarea cercetărilor stilistice şi de istorie a limbii române literare
a consacrat rolul lui Bolintineanu la modernizarea limbajului poetic,
nume de prestigiu ale acestor noi discipline demonstrând în analize
minuţioase şi de detaliu contribuţia la dezvoltarea formelor moderne de
exprimare artistică.
Între editorii operei lui Bolintineanu s-au aflat nume de prestigiu
ale literaturii noastre, spre exemplu: Şt. O. Iosif, Ion Pillat, D. Popovici,
iar la o sută de ani de la integrala de poezie publicată de autor, în 1965,
Ion Roman îngrijea o nouă ediţie completă. Medalioanelor şi biografiilor
dedicate lui D. Bolintineanu până la 1960 li se adăugau monografiile lui
Ion Roman, D. Păcurariu şi T. Vîrgolici; studiile Gabrielei Omăt şi Paul
Cornea, analizele tematice ale lui Marian Popa şi Florin Faifer referitoare
la călătoriile epocii romantice, reevaluările lui Ştefan Cazimir despre
pionierii romanului românesc şi eseul despre roman al lui Nicolae
Manolescu şi cel despre poezia paşoptistă al lui Eugen Simion.
D. Bolintineanu îşi află loc în istoriile literaturii române moderne
şi nici un cercetător nu-i mai poate ignora contribuţia la dezvoltarea
poeziei, romanului, prozei biografice şi a însemnărilor de călătorie.
El a consolidat o direcţie literară în care modernitatea romantică,
cosmopolită se împleteşte cu direcţia balcanică, tradiţională.
Experimentele artistice ce îi conturaseră un univers literar inconfundabil
300
se regăsesc la urmaşi: Al. Macedonski îi împărtăşeşte sentimentele
francofile şi interesul faţă de aspectul sonor al versurilor; peregrinul
Panait Istrati evocă latinitatea orientală din porturile dunărene şi
mediteraneene, Ion Barbu, Mateiu Caragiale, Ion Pillat recunosc a se fi
inspirat din poezia şi proza sa, Mircea Eliade continuă şi dezvoltă în
prozele fantastice sugestiile din romanele bolintinene.
Bibliografie
1. Bălcescu, Nicolae, Opere, volumele I- IV, Editura Academiei

R.S.R, 1974-1990
2. Bolintineanu, Dimitrie, Opere, I- IX, ediţie îngrijită de T. Vârgolici,
colecţia Scriitori români, Editura Minerva, Bucureşti
3. Cassirer, Ernst, Eseu despre om. O introducere în filozofia culturii
umane, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994
4. Călinescu, G., Istoria Literaturii române de la origini până în
prezent, ediţia a II-a, Editura Minerva, Bucureşti, 1982
5. Cornea, Paul, Originile romantismului românesc, Editura Minerva,
Bucureşti, 1972,
6. Cornea, Paul, Nicolae Bălcescu - vedere de ansamblu, volumul
Aproapele şi departele, Editura Cartea Românească, 1990
7. Eminescu, Mihai, Opere, vol. X, Publicistica, nov.1877-1880,
„Timpul”, volum coordonat de D. Vatamaniuc, 1989, Editura
Academiei R.S.R., articolul Bălcescu şi urmaşii săi
8. Iorga, Nicolae, Istoria literaturii române în veacul al XIX-lea,
volumul I, Epoca lui Asachi şi Eliad (1821 - 1840), Bucureşti,
Minerva, 1907,
9. Simion, Eugen, Dimineaţa poeţilor, eseu despre începuturile
poeziei române, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1980
10. Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, 2 volume, Editura pentru
Literatură, Bucureşti, 1966, capitolul N.Bălcescu, p.31/43
Texte de studiat
1. N. Bălcescu, Românii supt Mihai Voievod Viteazul
2. D. Bolintineanu, Florile Bosforului, Legende istorice, Basme
3. D. Bolintineanu, Manoil, Elena, Doritorii nebuni
Întrebări
1. Precizaţi în ce constă contribuţia lui N. Bălcescu la modernizarea
istoriografei româneşti
2. Prezentaţi subiectul romanului istoric Românii supt Mihai Voievod
Viteazul. Comentaţi descrierea Ardealului de la începutul cărţii a patra.
3. Prezentaţi într-un eseu de minimum două pagini activitatea poetică a lui
D. Bolintineanu
4. Comentaţi ciclul de poezii Florile Bosforului. Analizaţi o poezie la
alegere.
301
5. Comentaţi Legendele istorice. Analizaţi o poezie la alegere
6. Prezentaţi activitatea de prozator a lui D. Bolintineanu. Analizaţi
romanul Manoil.
7. Argumentaţi condiţia de creator paşoptist a lui D. Bolintineanu
Test de evaluare 8
1.Cine a scris următoarele cuvinte şi cu ce prilej:

1 punct „istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa îşi vede trecutul,
prezentul şi viitorul”.........................................................................
0, 50 2. Când şi din ce motive este încarcerat Nicu Bălcescu la Telega?
puncte
0,50 3. Când apare şi cum este intitulată revista istorică iniţiată de Nicu
puncte Bălcescu şi August Treboniu Laurian?
1 punct 4. Prezentaţi itinerarul manuscriselor lui N. Bălcescu din Palermo,
1852, până la Academia Română.
1 punct 5.Numiţi titlurile cărţilor ce alcătuiesc romanul istoric Românii supt

Mihai Voievod Viteazul.
0,50 6. În ce cartea a Românilor supt Mihai Voievod Viteazul este evocată
puncte bătălia de la Călugăreni?
0,50 7.Numiţi cele două prezenţe feminine din Românii supt Mihai
puncte Voievod Viteazul de N. Bălcescu
0,50 8.Când, unde şi cu ce lucrare a debutat poetul Dimitrie Bolintineanu

puncte în literatura română?
1 punct 9.Enumeraţi primele opt volume de poezii publicate de D.

Bolintineanu între anii 1847-1862.
0,50 10.Numiţi ciclurile de poezii selectate de D. Bolintineanu în ediţia

puncte din 1865, Poezii atât cunoscute cât şi inedite.
1,50 11. D. Bolintineanu a condus mai multe reviste. Cum se numesc

puncte acestea şi ce conţinut au avut:
1848, Bucureşti,.....................................................................
1851, Paris,.............................................................................
1858, Bucureşti,.....................................................................
0,50 12.Enumeraţi cinci dintre sursele de inspiraţie ale lui

puncte Bolintineanu...............................................................................
302
1 punct 13.Numiţi cinci specii lirice romantice şi cinci specii clasice
cultivate de D. Bolintineanu în opera sa
poetică................................................
303
IX. Opera lui Vasile Alecsandri, sinteză a romantismului
paşoptist
Numit „rege al poeziei vecinic tânăr şi ferice” 1, veselul cântăreţ al

iubirii care râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri, este ultimul dintre
copiii vornicului Vasile Alecsandri şi ai Elenei Cozoni, fiica unui grec
stabilit în Moldova.2 Născut în anul 1821, 21 iulie, în casele din Bacău
ale familiei, el a fost răsfăţatul părinţilor, al surorii Catinca şi al fratelui
mai mare, Iancu. Tatăl a obţinut o frumoasă avere din comerţul cu sare şi
cereale, care i-a permis să-şi trimită copiii la studii în străinătate şi să
obţină titlul de vornic în anul 1854.
Asemenea feciorilor de boieri din acea vreme, viitorul bard al
Mirceştilor după ce învaţă primele cuvinte româneşti de la mama Gahiţa, 3
capătă primele deprinderi de muncă intelectuală de la prelatul ardelean
Gherman Vida, adept al istoriografiei iluministe şi discipol al istoriei lui
Gheorghe Şincai, al cărui manuscris îl purta cu sine şi îl făcea cunoscut
tinerilor săi elevi. A fost apoi înscris la pensionul privat al francezului
Cuenim, unde a deprins cunoştinţe de cultură şi limbă franceză. În anul
1834 este trimis la Paris, unde absolvă cursurile liceale şi obţine un
bacalaureat în litere. Despre aceşti ani petrecuţi în capitala Franţei,
prietenul său muntean, Ion Ghica notează: „ştiu că taică-tău voia să te
facă medic şi te puseseşi pe chimie; ne întâlneam adeseori sub castanii
Luxemburgului şi vorbeam oxigen şi hidrogen, dar observasem că de câte
1
Mihai Eminescu, Epigonii,
2
Familia Alecsandri susţinea că rădăcinile mamei sunt nici mai mult nici mai puţin
genoveze, poetul justificându-şi astfel dragostea pentru Italia
3
Vezi povestirea memorialistică Vasile Porojan, dedicată prieteniei dintre Vasile
Alecsandri şi micul ţigan, rob în gospodăria tatălui său
304
ori îţi vorbeam de plante marine din care se scoate iodul sau oasele cele
mai bogate în fosfor, căscai din toată puterea fălcilor; mai observasem că
vorbindu-ţi de poeziile lui Văcărescu ai deschis ochii mari şi m-ai
întrebat dacă ştiu şi altele”1.
Revenit la Iaşi, după o călătorie în Europa Occidentală efectuată
împreună cu V. Docan şi C. Negri,2 se afirmă în diverse domenii
culturale. Ia în arendă, în anul 1840, împreună cu M. Kogălniceanu şi C.
Negruzzi, Teatrul Naţional, pentru care va prelucra Farmazonul din
Hârlău iar în urma unei călătorii în Munţii Neamţului, culege poezie
populară pe care o prelucrează şi publică în periodicele vremii. Debutul
literar este consemnat de publicarea în Dacia literară a lui Mihail
Kogălniceanu a nuvelei sentimentale Buchetiera din Florenţa, inspirată
din călătoria efectuată împreună cu prietenul său, Constantin Negri,
îndrăgostit de o italiancă frumoasă. El se asociază tinerilor intelectuali
reformatori, colaborează din anul 1844 la revista Propăşirea,3 continuă a
elabora şi pune în scenă cântecele comice, vodeviluri şi comedii.
Iubire şi moarte romantică
Începând cu 1845, Vasile Alecsandri participă la sărbătorile de
Constantin şi Elena organizate la Mânjina de familia Negri. Aici el se
îndrăgosteşte de Elena, sora prietenului său, Costache. Ea divorţase de
boierul A. Vârnav Liteanu şi la cei 21 de ani beneficia de faima unei
femei emancipate şi sensibile. Fiica Zulniei, muza lui Costache Conachi
(cel care aşteptase cu răbdare mai bine de 20 de ani pentru a o lua în
căsătorie), Elena Negri se pare că moştenea o frumuseţe fizică şi o
sensibilitate spirituală deosebită. În 1946 ea se află împreună cu Vasile
Alecsandri la Veneţia, unde poetul notează în jurnalul său:
„indescriptibile senzaţii prilejuite de dulcea legănare a gondolei şi de
sentimentul singurătăţii noastre în doi. Încercam, fără să ne spunem o
vorbă, toată fericirea adevărată pe care o pot cuprinde inimile noastre
1
Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri, Generalul Coletti la 1835
2
Rezultatul literar al acestui voiaj este Buchetiera din Florenţa, publicată de Mihail
Kogălniceanu în Dacia literară, Iaşi, 1840
3
„Propăşirea”, foaie literară apărută în anul 1844, în tradiţia „Daciei literare”
305
tinere şi înflăcărate [...]. Iubirea noastră înfrumuseţează tot ce ne
înconjoară şi dă bucuriilor proporţii sublime”. Cât vom trăi, chiar de am
trăi o mie de ani, nu vom uita frumoasele seri de la Veneţia. Dimineţile
sunt ceasuri de şedere în casă, unde au loc „lungile şi dulcile noastre
convorbiri care se prelungesc fără să ne dăm seama până la unu după
amiza, trecând de la subiectul cel mai serios până la nimicurile cele mai
nebuneşti, de la analiza cea mai plină de scepticism a simţămintelor
omeneşti la exprimările cele mai adevărate şi mai mângâietoare ale
iubirii noastre, de la amintiri întrisate şi vesele din trecutul nostru, la
strălucitele făgăduieli ale viitorului nostru -şi toate acestea când ghemuiţi
pe canapea, când plimbându-ne prin cameră, când alergând în jurul
mobilelor ca nişte liceeani”. După amiaza urmau plimbările în oraşul
îndrăgostiţilor şi al gondolelor. „Adio dar şi ţie, iubita noastră Veneţie!
Fără îndoială, e cu neputinţă ca două inimi tinere şi însufleţite de aceeaşi
dragoste să simtă emoţii mai suave, fericire mai adevărată decât cele pe
care le-am cunoscut noi în timpul şederii de două luni la Veneţia. E cu
neputinţă să înfiripezi un vis mai frumos decât cel care s-a realizat pentru
noi în câteva zile şi cu toate acestea, atât Nina, cât şi eu n-am căzut
niciodată în exagerările sentimentale ridicule. Dimpotrivă, râzând fără
milă de cei care cred că iubesc cu pasiune dacă afectează poze tragice şi
punând în exprimarea lor tot sforăitul ridicul al dramei moderne, ne-am
lăsat domol în voia încântătoarei noastre vieţi şi sentimentelor noastre,
fără schimbări, crispări sentimentale. Nu ne-am făcut nici o făgăduială de
dragoste eternă, nici un jurământ, nici o exclamaţie exagerată. Ne-am
iubit fără nimic artificial, am vorbit despre dragostea noastră în puţine
cuvinte, fără fraze, căci ceea ce e adânc se exprimă simplu”. Cei doi
iubiţi îşi iau rămas bun de la Veneţia pentru a poposi la Paris, unde Elena
consultă medicii cu privire la stadiul bolii sale: răspunsul lor pesimist îi
obligă să părăsească după 13 zile capitala Franţei, să ajungă la Genova pe
30 decembrie1846, şi pe 5 ianuarie la Napoli. Aici îl întâlnesc pe Nicolae
Bălcescu. Stau împreună mai multe luni la Palermo, de unde cei doi
306
îndrăgostiţi vor să revină în ţară. La 4 mai 1847 Elena Negri moare pe
vapor, la intrarea în Cornul de Aur. Este înmormântată în curtea bisericii
greceşti din Pera, Constantinopol, iar pe piatra de mormânt sunt săpate
cuvintele: „Elena Negri, Moldavia, 4 mai 1847”.
Alecsandri mărturiseşte că „ei îi datorez tot ce am făcut bun şi
dacă n-aş fi avut nenorocirea să o pierd aş fi realizat capodopere”.
Acestei mari iubiri romantice îi sunt dedicate mai multe poezii, ciclurile
de Suvenire, Mărgăritărele şi Lăcrămioare, romanţa Steluţa, pusă pe note
de Dimitrie Florescu şi reluată într-un proiect componistic de largă
respiraţie de I. A. Wachman. Tradusă în franceză, germană, maghiară,
rusă ea a asigurat celebritatea lui Alecsandri. Acest poem, aşezat de autor
în fruntea Lăcrimioarelor, a fost scris la câţiva ani de la dispariţia Elenei
Negrei: Trecut-au ani de lacrimi, şi mulţi vor trece încă... Tema pierderii
iubitei era frecvent utilizată de poeţii romantici francezi 1 şi italieni, iar în
lirica noastră de numeroşi poeţi printre care C. Stamati, Tânguirea şi
Aducerea aminte, Mihai Eminescu, Mortua est, Tudor Arghezi, Psamul
de taină.
Viaţa sentimentală a bardului de la Mirceşti nu a mai cunoscut
episoade sentimentale de o asemenea intensitate. În 1856 Alecsandri
cunoaşte la Târgu Frumos fata unui hangiu, Paulina Lucasievici, pe care
o aduce la Mirceşti şi de la care are singurul copil, Maria, născută un an
mai târziu, 3 noiembrie 1857. Alecsandri legalizează relaţia sa cu
Paulina2 foarte târziu, în anul 1876, 3 octombrie, obligat fiind a da fiicei
sale un statut adecvat în societatea românească. Unul din motivele
secrete ale deselor sale izolări în lumea Mirceştilor a fost aşadar şi
această relaţie sentimentală stabilă care i-a oferit bucuria unei maturităţi
şi bătrâneţi domestice.
1
Lamartine, Le souvenir şi Les Etoiles,
2
N. Iorga judeca sever acest gest: „din această lipsă de mare interes pentru orice, din
acest defect de pasiune, poetul va lua în căsătorie pe vechea sa prietenă, mama unei
fiice pe care el a iubit-o aşa de mult ”, apud Istoria literaturii româneşti contemporane
307
Secretele succesului literar
1. Angajarea politică şi literară în favoarea unor idealuri naţionale şi
umanitare şi nu în favoarea unor persoane sau grupuri.
Anul 1848 este anul afirmării sale politice. El redactează acum
mai multe texte programatice în care îşi afirmă crezul revoluţionar:
Protestaţie în numele Moldovei, Prinţipiile noastre pentru reformarea
patriei. După tentativa eşuată de revoluţie din Iaşi, participă la
manifestările revoluţionare din Blaj, de unde se retrage mai întâi în
Bucovina, la moşia fraţilor Hurmuzachi şi apoi la Paris, în Franţa. Este
chemat în ţară de noul domnitor al Moldovei, Grigore Ghica, şi fondează
în Iaşi, începând cu anii 1852-1855, cea mai longevivă revistă literară:
„România literară”. Se dedică idealului unirii şi contribuie la alegerea lui
Al. I. Cuza, alături de care studiase în Franţa, şi căruia îi admira la acea
dată anumite calităţi fizice şi morale. După ce face parte din primele
echipe ministeriale ale primului domnitor al Principatelor Române Unite,
ca ministru de externe, el se retrage din prim-planul vieţii politice,
rămânând un martor critic al politicianismului românesc de tip liberal. El
îşi justifica astfel absenţa din arena politică: „Asta nu înseamnă că mă
socotesc fără nici o îndatorire faţă de România; nu, voi muri, sunt sigur,
aşa cum am trăit, lucrând pentru gloria, pentru propăşirea ei, dar asta nu
înseamnă că trebuie să mă condamn a trăi sau mai degrabă a pieri în
atmosfera măruntelor intrigi de cabinet, nici să iau parte la meschinele
lupte din Cameră în care voi sfârşi totdeauna prin a fi înfrânt, căci am
mai multă inimă decât raţiune”1. Vasile Alecsandri va fi ales deputat şi
senator în Parlamentul României şi va ocupa din nou funcţii politice
înalte după 1878, ca ambasador în Franţa.
De altfel opera lui Alecsandri este ecoul marilor momente ale
modernităţii democratice româneşti: Revoluţia de la 1848, Unirea
Provinciilor Române şi Războiul de Independenţă fiind evenimente
istorice ce inspiră pana artistului. De la Protestaţie în numele Moldovei,
Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei, proclamaţii revoluţionare
1
V. Alecsandri, Corespondenţă, anul 1861…
308
redactate în timpul exilului paşoptist, la retorismul ardent şi pătimaş al
Deşteptării României, Horei Unirii şi al ciclului Ostaşii noştri, Vasile
Alecsandri se dovedeşte acelaşi creator devotat idealurilor româneşti.
2. Consacrarea ca poet popular şi naţional
Una dintre sintagmele atribuite lui Vasile Alecsandri a fost aceea
de bard1. În favoarea unei asemenea aprecieri pledează şi prima antologie
de poezie populară românească, Balade sau cântece bătrâneşti, rod al
unei activităţi de culegere a creaţiilor populare în versuri de mai bine de
zece ani, la care a primit ajutorul dezinteresat al mai multor colegi de
generaţie. Poeziile cu iz de colibă, cum au fost etichetate dispreţuitor de
unii reprezentanţi ai aristocraţiei vremii, i-au consacrat celebritatea
naţională şi internaţională. Publicate în volum în anul 1852, ele au fost
traduse şi publicate în următorii cinci ani în limbile de circulaţie
internaţională, franceză, engleză, italiană, germană. În limba franceză
antologia a cunoscut mai multe variante, bucurându-se până la sfârşitul
veacului al XIX-lea de interesul mai multor traducători români, franco-
români sau franceză. Meritele antologiei sale de poezie populară constau
în transcrierea unora dintre cele mai valoroase balade româneşti, cu o
largă arie de răspândire şi într-o limbă accesibilă tuturor vorbitorilor
autohtoni, indiferent de provincia istorică din care fac parte. Volumul este
inaugurat de Mioriţa, şi cuprinde Toma Alimoş, Dolca, Monăstirea
Argeşului ş.a. În capitolul consacrat doinelor şi horelor sunt antologate
cele mai cunoscute variante ale acestui cântec liric românesc, cu
menţiune aparte pentru creaţiile Basarabiei. Tot lui Alecsandri îi revine
meritul de a fi identificat doina ca fiind o formă lirică, originală,
corespunzătoare spiritualităţii noastre.
De altfel, debutul poeziei originale în volum a fost în anul 1853,
cu un ciclu de poezii inspirate din creaţia populară, sub titlul Doine.
Celelalte cicluri de poezii au corespondenţă cu viaţa intimă şi civică a
autorului: Lăcrămioare, Mărgăritărele, Suvenire, Pasteluri, Legende,
1
Vechii celţi atribuiau acest titlu poetului care compunea şi recita cântece războinice şi
religioase, apud DEX, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996 ;
309
Ostaşii noştri, Varia. Temele valorificate sunt cele enumerate de Mihail
Kogălniceanu în Introducţiune la „Dacia literară”: istoria naţională,
credinţe şi superstiţii străvechi, natura şi calendarul vieţii rurale, naturale,
mitologie şi feerie populară, eroismul ostaşilor pe câmpul de luptă.
În opoziţie cu aceste teme generoase de inspiraţie, succesul de
public al lui Alecsandri s-a datorat şi atitudinii sale critice faţă de
politicianismul şi corupţia celor care intrând în jocul democratic al vieţii
politice îşi urmăresc doar instinctele atavice de parvenire.
Etapele creaţiei
Se disting trei momente ale creaţiei sale în cuprinsul jumătăţii de secol,
anii 1840-1890:
1. Vârsta entuziasmului tineresc, dominată de admiraţia pentru
romantismul francez şi lirica populară, angajarea entuziastă, juvenilă,
faţă de idealuri politice reformatoare, vizibilă în primele cicluri de
poezii1. Poezia Deşteptarea României este creată în simultaneitate cu
prozele sentimentale şi memorialistice Buchetiera din Florenţa şi Iaşii în
1844, Borsec (1845), Balta albă (1848), ori cu textele comice,
Farmazonul din Hârlău şi Iorgu de la Sadagura. Poetul descoperă
atitudini specifice: sinceritatea mesajului, entuziasmul revoluţionar,
incisivitatea critică faţă de importul de civilizaţia occidentală şi
platitudinea, vidul sufletesc autohton. Scrierile sale sunt redactate într-o
limbă română de inspiraţie orală, populară.
2. Etapa maturităţii poetice coincide cu anii 1849-1860. Angajat într-un
exil voluntar, Alecsandri se implică în pregătirea şi înfăptuirea Unirii
Principatelor Române. Publicarea celor două ediţii ale antologiei de lirică
populară, 1852 şi 1866, îi consacră celebritatea şi îi luminează şi calea
artistică de urmat, potrivit temperamentului şi talentului său. În Prefaţa
acestei antologii, autorul proclamă că Românul e născut poet, defineşte
lirica populară şi o ordonează stilistic şi tematic. Acest act literar îl aşază
în tradiţia romantismului occidental, cu opţiuni estetice preluate de la
Fraţii Grimm, Schlegel, Herder. Acum scoate de sub tipar volumul de
1
Este vorba de o influenţă a retorismului romantic francez de tipul Béranger
310
poezii originale, Doine, 1853, urmat de celelalte cicluri, Suvenire,
Lăcrimioare, Mărgăritărele. N. Iorga numeşte acestă perioadă din viaţa
creatoare a lui Alecsandri regalitate literară1. Acum el îşi consolidează
prestigiul de autor dramatic dând la lumină figura ilară a Chiriţei, femeia
autohtonă preţioasă, doritoare a se moderniza cu orice chip, cu riscul
asumat de a-şi provoca sie înseşi prejudicii morale şi materiale.
3. Ultima vârstă literară coincide cu anii 1860-1890. Retras din
avanscena vieţii politice, el devine la numai 40 de ani un senior al vieţii
publice. Agreat de noul domn străin, Carol de Hohenzollern şi de soţia
acestuia, Elisabeta I, cunoscută sub pseudonimul literar Carmen Sylva, el
ajunge să fie adesea invitat la recepţiile oferite la palatul Peleş din Sinaia.
Acum îşi publică noile cicluri de poezii: Pasteluri, Legende, Ostaşii
noştri, Varia valorificând aspecte mitologice şi legendare din istoria
naţională şi tradiţia populară. Din 1863 este ales Preşedinte onorific al
Junimii, ca semn al recunoaşterii valorii operei sale în ansamblu de noua
generaţie de intelectuali, critici severi şi intransigenţi ai epocii paşoptiste,
promotori ai unor valori artistice conservatoare, de sorginte germană.
Creaţia dramatică, foarte bogată şi diversificată în acestă
perioadă, este încununată cu succes de public, ea îmbrăţişând specii
diverse precum comedii, drame istorice, sociale şi sentimentale. Proza sa,
cu deosebire memorialistică, evocă anii misiunilor diplomatice,
împrumută accente satirice atunci când are în vedere viaţa politică
internă. Alecsandri cunoaşte în anii ’80 o dureroasă lipsă de respect şi
recunoştinţă din partea contemporanilor săi. Semne ale acestei întristări
răzbat în corespondenţa către foştii săi căuzaşi, ca spre exemplu atunci
când vorbeşte despre destinul poetului Grigore Alexandrescu: „Această
uitare a noii generaţii pentru autorul atâtor poezii frumoase e de natură să
trezească gânduri triste [...]. Dar nimic nu se pierde în lume – aceasta e
cea mai profundă convingere a mea. Va veni o vreme în care numle lui
1
N. Iorga, Istoria literaturii româneşti contemporane, volumul I, Crearea formei
311
Alexandrescu se va aşeza la locul de frunte ce-i va fi hărăzit de către
bunul-simţ public”1.
Vasile Alecsandri a fost încoronat în timpul vieţii pentru
activitatea poetică: a primit premiul Societăţii Felibri din Montpellier,
Franţa, pentru poemul Ginta latină, în anul 1878, şi urmare a acestui
succes neaşteptat, premiul Academiei Române din acelaşi an. Între 1875-
1876 el tipăreşte o ediţie integrală a creaţiilor sale, în opt volume.
Succesul de public, atenţia de care este înconjurat bardul de la
Mirceşti, irită pe tinerii creatori care au sentimentul sufocării în faţa
rezistenţei lui Alecsandri. De aceea Macedonski şi Hasdeu deschid o
campanie de presă denigratoare care îl fac pe Alecsandri să iasă din nou
în scenă şi să precizeze cu mândrie: „A fi poet este favoarea soartei, însă
a fi poet aclamat, îmbrăţişat în gradul ce mi-a fost dat mie, a fi poet care
în cursul vieţii sale să fie încoronat: aceasta este o favoare din ce în ce
mai rare în lume”2.
Asemenea marilor creatori ai lumii care au avut şansa
supravieţuirii propriei generaţii, Alecsandri a fost martorul victoriei
literaturii în faţa politicului şi banilor. El descoperă că literatura
concurează realitatea, fiind preferată de posteritate realităţii, mai puţin
plăcută. Ca sinteză a spiritualităţii paşoptiste, opera sa descoperă
concordanţa dintre om şi creator. Răsfăţat de colegii de generaţie,
apreciat şi tradus în străinătate, el obligă noua generaţie, tentată a nega
valorile de până atunci a-i recunoaşte meritele şi a urma direcţia
inaugurată de opera lui. În opinia profesorului Paul Cornea 3 succesul
literar al lui Vasile Alecsandri s-ar datora mai multor cauze, şi anume:
 a reprezentat directiva naţională şi populară asumându-şi
substanţa poetică a folclorului ca viziune despre lume şi expresie
literară;
1
V. Alecsandri, Corespondenţa…
2
V. Alecsandri..
3
Paul Cornea, Regula jocului,
312
 şi-a modelat creaţia în funcţie de publicul pe care l-a avut la
dispoziţie, deoarece a scris pentru alţii şi a avut nevoie să se audă
în public. Speciile populare ce i-au consacrat succesul sunt:
comedia, vodevilul, povestirea, romanţa;
 a adoptat o limbă literară accesibilă, orală şi fonetică, şi nu s-a
compromis în gesturi politice cameleonice.
Dramaturgie comică şi popular-istorică

Marele succes de public al lui Alecsandri s-a datorat nu numai
poeziei ci şi creaţiei dramatice. Universul său dramatic este complex,
coerent şi unitar, cu o lume de mare originalitate în care doar situaţiile se
schimbă, personajele rămânând în cea mai mare parte aceleaşi. El este
autorul a peste 60 de titluri, de la cântecele comice, vodeviluri şi operete
la drame sociale, istorice şi sentimentale, feerii populare şi meditaţii
grave asupra rostului cratorului şi creaţiei. Debutul său dramatic s-a făcut
timpuriu, încă din 1840 şi a fost inspirat din teatrul bulevardier francez.
Dramaturgia sa are câteva trăsături specifice, ca spre exemplu:
europenitatea; continuitatea, timp de 50 de ani, 1840-1890, inspiraţia din
dramaturgia franceză, unitatea tematică.
Starea de graţie a dramaturgiei lui Alecsandri este umorul şi
prezentarea agreabilă a răului. Comediografia sa impresionează prin
cantitate dar şi prin diversitate tematică. În afara personajului comic
feminin care i-a consacrat celebritatea, Chiriţa, variantele ei mai puţin
strălucite, coana Gahiţa ori mama Angheluşa doctoroaia, au fost inspirate
din realitatea românească de la jumătatea secolului al XIX-lea, când
preţioase ridicole invadaseră sălile de spectacole, parcurile şi locurile de
agement, apelau la formele de cultură occidentală şi le imitau fără nici un
fel de autocenzură. În afara acestor personaje feminine dispuse a se
reforma după moda apuseană, dramaturgia lui Alecsandri s-a inspirat din
istoria naţională, Despot-Vodă, voievodul aventurier, doritor a civiliza
după model occidental Moldova secolului al XVI-lea, din feeria
313
populară, Sânziana şi Pepelea, din viaţă socială şi personală, Boieri şi
Ciocoi, Fântâna Blanduziei şi Ovidiu.
Alecsandri a creat cântecele comice, vodeviluri, comedii, drame
istorice şi sentimentale. Realizate în versuri de mare fluiditate ritmică, cu
o muzică accesibilă, uşor de memorat. În dramaturgia sa se observă o
evoluţie: de la formele accesibile unui public neinstruit ale comediei
bulevardiere la cele ale comediei de caracter şi de moravuri, de la drama
sentimentală la cea de meditaţie asupra condiţiei omului de geniu într-o
lume meschină, incapabilă a-i înţelege superioritatea.
Iorgu de la Sadagura, prima comedie de succes a lui Alecsandri,
„piesă de circumstanţă, o compunere improvizată şi aruncată pe hârtie în
două-trei zile,” conform propiilor mărturisiri, se evocă un contrast
piramidal între civilizaţie şi non civilizaţie, dezbaterile filologice dintre
tradiţionalişti şi neologişti descoperă superficialitatea, spoiala de
civilizaţie, dispreţul indolent şi confortabil faţă de valorile autohtone.
Eroina principală, Gahiţa, este o preţioasă ridicolă ce nu-şi găseşte
perechea în prăfuita localitate de reşedinţă, Sadagura, aspiraţiile sale
culturale negăsind un interlocutor pe măsură.
Iaşii în carnaval ori Un complot în vis anticipă farsele
caragialene, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, O noapte furtunoasă ori
D’ale carnavalului. Taki Lunătescu, superstiţios şi obsedat de iminenţa
unei revoluţii, este în fapt un funcţionar chiulangiu. Săbiuţă, un strămoş
al lui Pristanda, amestec de candoare şi viclenie îi susţine temerile: „Bine
zici, coane Taki, datoria noastră de patrioţi este să înăbuşim complotul în
faşă. Trebuie să facem, să dregem şi să închipuim”, Carnavalul,
petrecerea la modă în Ţările Române, impusă de armatele de ocupaţie din
acea epocă, oferea dramaturgului prilejul de a imagina o lume pe dos,
care neagă pentru câteva ceasuri prin mască şi travesti relaţiile
prestabilite între oameni, sfidează ierarhiile şi încearcă să-şi făurească o
nouă morală. Egalizarea produsă de carnaval prin mască şi travesti şterge
deosebirile sociale şi domoleşte credinţa în binefacerile unei revoluţii.
314
Cântecele comice sunt caricaturi ale tipurilor umane populare. Ele
sunt realizate sub forma unor monologuri, fiziologii, scene de moravuri.
Barbu Lăutarul, cel care uimise pe Liszt reproducând fără nici o
partitutură una dintre creaţiile lui muzicale, este un simbol al frumuseţii
vremilor apuse. Refrenul atribuit rapsodului este încăracat de nostalgie:
„Eu mă duc, mă prăpădesc/ Ca un cântec bătrânesc”. Sandu Napoilă este
o victimă a progresului, boier ultra-retrograd, conservator, aflat sub
semnul unei lumi feudale condamnată la moarte. Clevetici este bunicul
lui Caţavencu, patronul gazetei „Gogoaşa patriotică”, a cărui identitate
constă în contrastul dintre cuvinte şi realitate. Succesul de public al
cânteceleelor comice s-a datorat actorilor care au interpretat aceste
partituri dramatice: Luchian sau Matei Millo. Se realiza pentru prima
dată în istoria teatrului românesc întâlnirea dintre un autor dramatic
celebru şi actorul său preferat. Înaintea momentelor lui Caragiale, se
sugera o lume absurdă şi pitorească, cu personaje care trăiesc şi
imortalizează anomalii şi moravuri sociale, fiziologii şi caractere.
Chiriţa, personaj comic specific românilor de tranziţie

Personajul feminin antologic al comediografiei sale este Coana
Chiriţa, al cărei succes s-a datorat în mare parte actorului Matei Millo
care l-a jucat pe scenă în travesti. Până în 1875, autorul oferise publicului
trei ipostaze ale Chiriţei, în voiagiu, cântecel comic, la Iaşi şi în
provinţie, farsă şi comedie. El scrie după această dată ultimul text pentru
eroina sa, adoptând o atitudine conciliantă şi binevoitoare pentru cea care
îşi împlineşte pofta de a zbura în balon, fără a mai fi ţinta glumelor
tinerei generaţii.
Chiriţa este un personaj de teatru popular, ridicol la modul
sublim, construit pe baza contradicţiei dintre esenţă şi aparenţă, dintre
aspiraţie şi realitate. Îndrăgită de public pentru stilul ei direct, pentru
felul ei de a fi ridicolă şi admirabilă în acelaşi timp, este demnă de râs şi
de plâns totodată. Condamnată de autor şi de vremuri la eşec, ea este
315
sancţionată cu asprime pentru ridicolul aspiraţiilor şi acţiunilor sale,
pentru credulitatea, lipsa de măsură şi nevoia ei de parvenire. Chiriţa este
animată de un parvenitism cultural deoarece ea manifestă un adevărat
cult al civilizaţiei franceze, e drept că pentru formele ei exterioare de
manifestare, care îi transmit un anumit mod de viaţă. Ambiţiile ei
abstracte vizează comportamentul, spiritul. Ridicolă, vulgară şi
ignorantă, ea face tentativa de a-şi depăşi condiţia precară, înscriindu-se
în procesul de trecere a unei întregi colectivităţi la o altă mentalitate, de
la valorile feudale la cele burgheze, de la o civilizaţie de tip oriental,
indolentă, satisfăcută de sine şi startificată, la concepţia apuseană, activă
şi democratică. Dramatismul eroinei rezidă în eşecul aventurii culturale.
Aflată la interferenţa a două lumi ce o dispută în egală măsură şi
cărora le aparţine prin rădăcini ori prin aspiraţie, ea arde şi se consumă,
găsindu-şi salvarea în grosolanul Bârzoi, cel care reprezintă valorile
patriarhale ale familiei ocrotitoare. E drept că Bârzoi, rezistă provocărilor
înnoitoare păstrând cu sfinţenie în noua lume corupţia şi slugărnicia,
reprezentată de obiceiul peşcheşului (curcanul). El îşi afişează falsa
nobilitate adusă de Revoluţia de la 1848, afirmând cu mândrie:
„Dumnezeu ştie câte am pătimit la 48 ca patrioţi!”. Cei mai agresivi cu
biata Chiriţa şi ignoranţi ai patimii ei înnoitoare sunt tinerii Luluţa,
Leonaş, chiar şi imbecilul Guluţă cărora ea vrea să le traseze un viitor de
certitudine materială şi sufletească. Chiriţa ştie că spoiala de cultură este
necesară noilor vremi şi că dublată de oarecare avere ar permite
progeniturii sale să trăiască confortabil, într-o lume românească,
incapabilă a sancţiona prostia şi impostura.
Dramaturgia vârstei mature
Sânziana şi Pepelea este o creaţie dramatică ce anunţă gustul
secolului XX pentru interpretarea miturilor şi a istoriei, prin actualizarea
acestora. Ea propune o expediţie burlească sau eroi-comică peste
anotimpuri, o succesiune de peisaje pe fond de basm, o serie de tablouri
feerice şi descriptive, puse sub semnul vrajei şi fantasticului folcloric
316
(Zâna Lacului, Imperiul Iernii). Eroii, Pepelea, parodie a lui Făt Frumos,
Sânziana, parodie a Ilenei Cosânzeana, au trăsături împrumutate din
lumea comediilor anterioare ale dramaturgului. Păcală şi Tândală, eroii
politici ai feeriei, au corespondenţe cu mai marii vremii, Brătienii, C A
Rosetti, Carol I, Al. Macedonski, şi sugerează o imensă alegorie politică,
o meditaţie asupra bimelui şi răului în societate.
Dintre dramele sale, cele mai cunoscute sunt Despot-Vodă,
inspirată din istoria medievală a Moldovei, o replică la creaţiile
anterioare semnate de B. P Hasdeu şi D. Bolintineanu. În finalul vieţi,i el
scrie două drame romantice pe tema condiţiei creatorului de geniu,
Fântâna Blandusiei şi Ovidiu. Exemplul lui Horaţiu şi Ovidiu, marii
poeţi ai Antichităţii latine îl ajută să exemplifice chinul creaţiei şi
patimile creatorului într-o lume incapabilă a-i recunoaşte valoarea.
Opera poetică romantică şi parnasiană
Poezia începuturilor. La 1866 Vasile Alecsandri era considerat de
tinerii confraţi drept un rege al poeziei româneşti, iar succesele sale se
datoraseră nu numai dramaturgiei ci şi liricii. După o perioadă de
încercări poetice în franceză, Alecsandri îşi exprimă inspiraţia lirică în
limba română luând ca model versul popular. Între 1853-1878 el publică
mai multe cicluri de poezii inspirate din istoria naţională, evenimentele
politico-sociale ale vremii, din folclor (mituri, legende, tradiţii), din viaţa
intimă, din peisajul Mirceştilor. Din punct de vedere al speciilor,
Alecsandri a valorificat poemul patriotic, oda, imnul, romanţa, cântecul
erotic, pastelul, legenda istorică şi folclorică în tradiţia celei bolintinene.
Specia care l-a consacrat în posteritate a fost fără îndoială pastelul,
poezie de maturitate, care celebrează fericirea vieţii patriarhale, bucolice.
Începând cu 1843 el publicase poezii originale în stil popular:
Hora, Cântic haiducesc, Cânticul oştirilor călăreţe. Spre cinstea sa, el
publică mai întâi antologia de balade şi doine şi la un an distanţă propria
creaţie, adunată sub titlul de Doine şi Lăcrimioare, semn al admiraţiei
pentru creaţia folclorică şi al iubirii neconsolate pentru Elena Negri. El
317
este calificat atunci drept „cea mai vie expresie a sufletului românesc”.
Ulterior el îşi publică poeziile în ciclurile Suvenire şi Mărgăritărele. În
aceste volume el adunase poeme inspirate din folclor: Doina, Baba
Cloanţa, Altarul Mănăstirii Putna, Andrii Popa, Ursiţii, Strigoiul,
Ceasul rău, Zburătorul. Consemneză frumuseţea locurilor cunoscute în
Europa occidentală: Veneţia, O seară la Lido, Canţonetă napolitană, La
Veneţia mult duioasă, Bosforul La Magenta, etc. În afara filonului
popular şi al notelor de călătorie poemele din aceste cicluri sunt inspirate
din evenimentele politice ale acelor timpuri: Desrobirea ţiganilor, Adio
Moldovei, Deşteptarea României, Sentinela Română, Anul 1855,
Moldova în 1857, Steaua Ţărei, Hora Unirii. Poetul include şi omagii
aduse unor colegi de generaţie dispăruţi prematur, unele legende de largă
respiraţie precum Mărioara Florioara şi Înşir’te mărgărite.
Maturitatea poetică
Pastelurile au fost publicate mai întâi în „Convorbiri literare”, ca
răspuns al poetului la cerinţele estetizante ale confraţilor săi tineri reuniţi
în Junimea: „Prin luna martie 1868, îşi amintea peste ani Iacob Negruzzi,
am primit o scrisoare de la Alecsandri, împreună cu un mare pachet de
poezii intitulate Pasteluri...Ele mi-au sosit spre seară, într-o vineri...Nici
n-am avut timpul să le cetesc singur...Pastelurile făcură un mare efect în
Junimea; ele s-au cetit şi recitit de multe ori, apoi le-am publicat în capul
întâiului număr următor al Convorbirilor”.
Începând cu acest an Alecsandri creează până în 1875, anul
publicării în volum al acestui ciclu, 40 de poeme: 30 dintre acestea sunt
dedicate peisajului autohton, iar restul unor teme diverse, de la exoticele
Mandarinul şi Pastel chinez, la Bărăganul.. Fixate în marea lor
majoritate în peisajul autohton, pastelurile au izgonit şabloanele pastorale
afirmate la început de secol XIX. Ele înregistrează rotaţia anotimpurilor,
imortalizează ipostaze ale pământului românesc aflat într-o răspântie a
climelor, unde dulceaţa sudului se uneşte cu aspra vigoare a regiunilor
boreale, ele imortalizează universul cu armoniile, ritmurile şi dinamismul
318
lui irezistibil. Pastelurile dau expresie concepţiei poetului, împrumutată
din poezia Antichităţii greco-latine. Pentru G. Călinescu pastelurile
reprezintă o „lirică a liniştii şi a fericirii rurale, un horaţianism. Pentru
întâia oară se caută la noi intimitatea, recluziunea poetului, meditaţia la
masa de scris, fantasmele desprinzându-se din fumul ţigării...ele sunt de
fapt un calendar al spaţiului rural şi al muncii câmpeneşti”1.
Poetul însuşi mărturisea că pe malul „Siretului lumina devine mai
intensă, verdeaţa copacilor şi a ierbii se accentuează pe fondul albastru al
cerului şi berzele îşi părăsesc cuibul, descriind largi spirale în aerul
călduţ”. Stare de suflet sau artă poetică, ut pictura poesis, Alecsandri se
dovedeşte un autor de talent, stârnind critica literară contemporană a-i
descoperi sensurile ascunse, deliberat meditative şi nostalgice. Serile la
Mirceşti, poemul ce inaugurează ciclul publicat în anul 1875 este arta
poetică a poetului peisagist. Alcătuită din 14 strofe cu versuri de 12-14
silabe ea sugerează un spaţiu propice inspiraţiei, cabinetul de lucru,
indiferent la capriciile vremii: „Afară plouă, ninge! Afară-i vijelie/ Şi
crivăţul aleargă pe câmpul înnegrit”. În opoziţie cu vitregia naturii
poetul, aşteptă în biroul său vizita unei zâne gingaşe, coborâtă din cer, şi
visează la plaiuri pe care dalba lună revarsă un văl de aur ce curge printre
flori. Interiorul camerei de lucru, luminile şi umbrele acesteia, căldura
căminului aprins renasc amintirile din anii trecuţi şi hrănesc sursele
inspiraţiei sale: femeia, gloria militară a românilor, civilizaţiile trecute ale
omenirii, impresii de călătorie. Rezultat al osmozei dintre real şi
imaginar, creaţia însufleţeşte himerele unei lumi posibile.
Cele mai cunoscute pasteluri sunt iernaticele, în care autorul a
consemnat uimirea şi groaza în faţa frumuseţii naturii cotropite de acest
anotimp al îngheţului, zăpezii şi frigului. Iarna, Mezul iernei, Sania,
Bradul l-au consacrat pe Alecsandri ca un neprieten al acestui anotimp, a
cărui frumuseţe o admiră însă ca un bun cunoscător al frumosului artistic.
1
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent…
319
Pastelurile refac un peisaj mitologic al Mirceştilor şi al luncii
Siretului. Malul Siretului descrie un colţ din natură, în faptul zilei, când
meditaţia poetului transfigurează peisajul cunoscut al luncii Siretului.
Curgerea apei naşte nostalgia trecerii inexorabile a vieţii, regretul după
clipa de fericire pierdută. În acestă trecere a timpului, singura certitudine
o reprezintă viaţa, bucuria de a fi, de a exista în lume ca parte
nesemnificativă a uriaşului mecanism al vieţii. Cu numeroase epitete
ornante, dominate de culori luminoase (alb, verde), reflex al stării de
beatitudine; cu sugestii termice (căldura nisipului malurilor apei, semn al
vieţii); cu o serie de comparaţii care dau peisajului descris contururi
fantastice („aburii uşori ai nopţii [...] ca fantasme se ridică”, „râul
se.nconvoaie [...] ca un balaur”) personificări (râul se-nconvoaie, apa
adoarme, sapă, gândirea furată se duce la vale, lunca clocoteşte) şi
antiteza finală dintre şopârla nemişcată şi clocotul luncii, dintre nisipul
cald şi trupul rece al reptilei-giuvaer, Malul Siretului oferă exemplul unei
capodopere. Dominante în acest poem sunt imaginile dinamice: salcia
pletoasă se înclină în apele râului, mrena saltă în aer după o viespe, raţele
sălbatice lasă urme pe luciul ape. Meditaţia poetului referitoare la
curgerea ireversibilă a timpului, dorinţa de a se contopi naturii pe care o
eternizează în creaţie, asigurându-şi posteritate artistică, se împleteşte cu
tablul naturii care pulsează de viaţă în toate formele sale animale şi
vegetale. Reveria poetului actualizează şi o mitologie autohtonă precum:
balauri cu solzi de aur strălucitori, fantasme ale nopţii care sunt obligate
să părăsească lunca din cauza luminii care invadează pământul ş. a.
Ciclul de Legende vechi şi noi îmbină inspiraţia istorică, Dan, căpitan de
plai, Dumbrava Roşie, cu cea de inspiraţie legendar-mitologică, Grui
Sânger, Legenda rândunicăi. În acest ultim poem citat autorul valorifică
superstiţia populară în ursitoare şi în dragostea nefericită pentru un
Zburător:
Şi cât vei fi al lumei frumos, iubit odor,
Să fugi în lumea-ntreagă de-al lumii zburător
Căci el ţinteşte ochii şi dorurile sale
320
Pe oricare fiinţă cu forme virginale,
Pe dalbele copile, a dragostei comori,
Ce-s jumătate fete şi giumătate flori,
Pe zânele născute în atmosfera caldă,
Ce sub văpaia lunii în lacuri lin se scaldă,

Şi chiar pe luna plină de o lumină moale,
Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale.
Jocurile inocente ale adolescetei sunt descrise în scene pitoreşti de viaţă
câmpenească, exemplificare a destinului ei de zână a naturii:
Mult îi plăcea copilei s-alunge rândunele
Ce alunecau prin aer şi o chemau la ele,
S-alerge pe sub bolta bătrânilor arini,
Cercând să prindă-n iarbă a razelor lumini,
Să fugă rătăcită de-alung, de-a lung pe maluri,
Atrasă-n cursul apei de-a râurilor valuri,
Şi-n cale-i să s-oprească, uimită, încântată,
De dulcea armonie naturei deşteptată...
În tabloul al III-lea, autorul inserează un pastel nocturn, misteric:
Visează luna-n ceruri! ... sub visul cel de lună
Flori, ape, cuiburi, inimi visează împreună.
Nici o mişcare-n frunze, şi nici o adiere
Nu tulbură în treacăt a nopţii dulci mistere.
Albina doarme-ascunsă în macul adormit,
Bătlanul printre nuferi stă-n labă neclintit,
Şi raza argintie din stele deslipită
Căzând săgeată lungă, prin umbra tăinuită,
Se duce de aprinde văpăi tremurătoare,
În albele şiraguri de rouă lucitoare.
Tabloul fetei care se scaldă în baltă are voluptăţi de basm oriental:

Toţi ochii de luceferi, de paseri şi de flori,
Loviţi ca de lumina rozatică din ziori,
S-aprind de-o scânteiere ce-n inimă pătrunde...
Dar juna-mpărăteasă în apă se ascunde,
Ferice, dismierdată de unde răcoroasă,
Ea-noată cu-o mişcare alene, voluptoasă,
Lăsând ca să albească prin valul de cristal
Frumoasa rotunzime a sânu-i virginal.
Şi iarba de pe maluri se pleacă s-o privească,
Şi trestia se-ndoaie voind ca s-o oprească
Şi apa-n vălurele de aur se-ncreţeşte,
Şi nuferii se mişcă, bâtlanul se trezeşte,
Pădurea cântă imnuri, şi luna amoroasă
Revarsă pe copilă o mantie-argintoasă ...
321
Ostaşii noştri consacră popularitatea bardului de la Mirceşti.
Entuziasmat de gestul eroic al luptătorilor români sacrificaţi pe câmpul
de luptă în timpul Războiului de Independenţă, el scrie sub presiunea
sentimentelor mai multe poeme dedicate soldaţilor-ţărani care au făcut să
răsune numele neamului în conştiinţa Europei. Sergentul, Eroii de la
Plevna, Oda oştirii române, Peneş Curcanul, Balcanul şi Carpatul sunt
titlurile câtorva dintre poemele avântate ale acestui ciclu. Mecanismul
inspiraţiei lui Alecsandri este dezvăluit de modul cum a dat statut civil
celui mai îndrăgit dintre eroii glorificaţi: Peneş Curcanul. Conform unor
cercetări recente, numele de Peneş Curcanul a fost inventat de
Alecsandri, el găsindu-şi identitate civilă abia în primul Război Mondial,
când unul dintre soldaţii Războiului de independenţă, Constantin
Ţurcanu, înrolat la vârsta venerabilă de 62 de ani, îşi atribuia acest nume
cu faimă literară1.
În finalul vieţii, Alecsandri scrie un poem testamentar, Unor
critici, 1888 în care se autodefineşte:
Poetul care cântă natura-n înflorire,
Simţirea omenească, a Patriei mărire,
Chiar slab să-i fie glasul, e demn de-a fi hulit
Când altul vine-n urmă cu glas mai nimerit?
Şi oare se cuvine, şi oare-i cu dreptate
De a schimba în crime a sale mici păcate?
O! Critici buni de faşă, poeţi în şapte luni,
Vulturul nu se mişcă de-un ţipăt de lăstuni....
Cu generozitatea care l-a caracterizat întreaga viaţă, el predă

ştafeta noii generaţii de creatori:
E unul care cântă mai bine decât mine?
Cu atât mai bine ţării, şi lui cu-atât mai bine.
Apuce înainte să urce tot mai sus.
La răsăritul falnic se-nclină al meu apus.
322
Opera în proză
La începutul secolului XX, Garabet Ibrăileanu 1 nota: „La orice
răspântie a istoriei şi a culturii româneşti din o bună parte a veacului
trecut îl găseşti pe Alecsandri. Din cei o sută de ani de cultură şi literatură
modernă, Alecsandri domină aproape 50, de la 1840, când apare pe
scenă, până la 1890, când moare. Istoricul politic nu poate studia acest
răstimp de vreme, istoricul culturii şi literaturii nu poate studia un curent
de idei, o problemă literară, un gen poetic, fără să se întâlnească aproape
totdeauna pe primul plan pe Vasile Alecsandri”. Principala însuşire a
scrisului său a fost de a fi „oglinda celor mai înalte aspiraţii ce-au
însufleţit oamenii eminenţi a căror activitate a dat fizionomia unei epoci
din istoria neamului”, observa Mihail Dragomirescu. Adevărat „Ianus
bifrons, el a fost2 un poet nou, dar a cărui inimă şi mai ales al cărui gust
priveau des înapoi; om a două generaţii care, dezbinate la suprafaţă, se
iubeau şi se topeau încă una în alta, poate mai ales în ce priveşte gusturile
estetice. Pentru aceasta Alecsandri a fost adorat imediat. Era doar
încarnarea unui noroc istoric. El împlinea trebuinţa încă vie pe atunci de
a umplea cadrele cerinţelor estetice ale unei societăţi în mare
transformare”. Alecsandri a scris o adevărată enciclopedie: liric, epic,
descriptiv, dramaturg, povestitor de călătorii.
Vasile Alecsandri a publicat în timpul vieţii două ediţii de proză:
Salba literară, 1857, şi volumul VIII, Proză, din seria de Opere, început
în 1875 şi definitivată în 1876. De altfel în volumul IV de Opere,
publicat la Editura Minerva, sub îngrijirea Georgetei Rădulescu
Dulgheru, se atrage atenţia că proza lui Alecsandri reprezintă un corpus
de texte identificate în volumul din 1876, alte scrieri publicate în broşuri
şi gazete de autor până la dispariţia sa, şi câteva manuscrise, puse la
dispoziţie de urmaşi. În volumul din 1876 autorul îşi grupase scrierile în:
Călătorii şi studii şi Biografii. Celelalte texte reproduse în volumul din
1
G. Ibrăileanu, Vasile Alecsandri, Scriitori români şi străini, vol. I, EPL, Bucureşti,
1968
2
Paul Zarifopol, Alecsandri, Pentru artă literară, vol. II, ediţie de Al. Săndulescu,
Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 96
323
1974 au fost structurate în: Critică, Manifeste şi amintiri politice,
Postume. Un singur text nu a fost retipărit în acest volum: Grammaire de
la langue roumaine. Précédée d’un apercu historique sur la langue
roumaine par A. Ubicini, 1863.
În 1930 Perpessicius publica la Craiova un volum de proză,
selectând paginile care consemnau amintiri de călătorie şi din misiuni
sale diplomatice. Criticul afirma cu acet prilej că scriitorul moldovean îşi
descoprea în abia acum în faţa cititorilor săi talentul de povestitor. De la
Ibrăileanu, la Perpessicius şi mai apoi la G. Călinescu, istoricii literari
confirmă valoarea prozei lui Alecsandri, ajungând să o proclame partea
durabilă a operei sale, descoperindu-i o serie de caracteristici: umor,
pictură, discursivitate orientală de comentator al faptelor de viaţă trăite,
simplitate cordială, sociabilitate.
De altfel, asemenea colegilor de generaţie, C. Negruzzi şi Ion
Ghica, el este creatorul unei literaturi a memoriei restauratoare, proza
veacului său manifestându-şi preferinţa pentru document în limitele
adevărului, fără pretenţii conştientizate de expresie estetică. Alecsandri
pare a-şi însuşi credinţa Martei Bibescu care îşi scria memoriile de teama
de a nu-şi uita propria viaţă: „Pourquoi j’ecris - de peur d’oublier la
vie”1.
Etape
Un inventar cronologic asupra textelor în proză ale lui Alecsandri
decoperă faptul că la început el a fost tentat de formule compoziţionale
specifice romantismului occidental al anilor 1830. Buchetiera din
Florenţa, Istoria unui galben şi a unei parale sunt tributare reţetelor
nuvelelor sentimentale şi picareşti ale acelui timp al prozei europene.
Iaşii la 1844, Borsec şi Balta albă consemnează impresii de călătorie,
tablouri de viaţă socială în tradiţia balzaciană. După 1848 interesul
autorului se îndreaptă către proza de opinie, angajată politic şi naţional:
Protestaţie în numele Moldovei, a omenirei şi a lui Dumnezeu şi Românii
şi poezia lor. Tot acum el scrie şi publică impresiile de călătorie din
1
Trad, rom.: „de ce scriu: de teama de a nu-mi uita viaţa”.
324
Africa. În anul 1857 el publică un volum de proză, intitulat Salba
literară, care nu impresionează cititorii vremii, atenţi mai degrabă la
versurile şi creaţiile lui dramatice. Alecsandri finaliza aşadar o primă
tipărire în volume distincte a celor trei genuri artistice ce îi consacrase
succesul de public, Teatrul, 1852, poesiile publicate în volumul din anul
1853 şi proza, publicată în 1857.
După 1860, Alecsandri publică puţine opere de ficţiune literare,
toate inspirate din episoade trăite în anii tinereţii: Dridri, Mărgărita.
Acum autorul readuce în memoria generaţiilor tinere imaginea confraţilor
dispăruţi prematur, publicând medalioanele istoric-literare: N. Bălcescu,
C. Filipescu, C. Negruzzi, D. Rallet, A. Russo, Coradini, C. Negruzzi. El
compune noi fiziologii literare în stilul anilor 1840: ţiganul prieten în
Vasile Porojan şi timidul în Tarde venientibus ossa. Aduce elogiul său
sincer Prietenilor românilor din afara graniţelor, din dorinţa de a obţine
unele pensii onorifice din partea parlamentului României, a lui
Lamartine, autorul moral al dragostei românilor pentru poezia franceză
de la 1830. Bucuria de a-l fi cunoscut pe Prosper Mérimée îl obligă a-i
dedica un medalion literar în 1871. Satirele lui Antioh Cantemir traduse
de C. Negruzzi sunt comentate în 1844, iar versurile lui Anton Pann au
fost analizate într-un studiu publicat în „Convorbiri literare”, 1872. Unele
dintre scrieri nu mai au echilibrul şi seninătatea cordială specifică. Pentru
a exemplifica stadiul precar al civilizaţiei române de la 1840, el schiţează
un tablou grotesc în Introducere la opera lui C. Negruzzi şi Introducere la
Scrisorile lui I. Ghica.
O întristată confesiune se află în Pâinea amară a exilului, unde
autorul stigmatizează pe cei care profită de sacrificiul celor care au luptat
pentru idealul reformării Ţărilor Române, şi lipsiţi de orice cenzură
morală se proclamă victime ale exilului postpaşoptist. Este singurul text
din întreaga sa operă în care se recunoaşte sensul metaforic al acestei
sintagme. Iată ce afirmă autorul: „Când mă gândesc însă la exilul de la
1848 din care noi înşine am făcut parte, şi îmi aduc aminte de aşa-zisa
325
pâine a acelui exil, nu mă pot apăra de o ironică zâmbire. Unde ne-am
exilat de bunăvoie, noi pretinşi eroi ai acelei epoce? Unii în Paris, alţii în
Viena, adică în oraşele care ne atrag mai mult pe noi românii; alţii în
Constantinopol, pe malul Bosforului feeric, unde tu avuseseşi mulţămirea
de a da ospitalitate cu pânea amară a exilului şi cu alte cataifuri la mulţi
dintre compatrioţii noştri, victime ale revoluţirei de la 1848; alţii la
Brusa, în Asia minoră atât de frumoasă, unde guvernul turcesc i-a tratat
ca pe musafiri ai Sultanului, dându-le pensii. Care dintre noi a pierit de
foame, de frig şi mizerie în tot timpul cât ne-am delectat de bunurile
civilizaţiei occidentale? Unul singur a murit de dorul ţării şi a copiilor
lui, nenorocitul Ioan Voinescu. Iar noi ceilalţi proscrişi, afară de vreo doi,
trei, care au trecut din viaţă ca toţi muritorii lumii acesteia, ne-am
reîntors acasă din străinătate, din exil, ca dintr-o plimbare prin ţări
încântătoare, dintr-o călătorie în care am câştigat experienţă, suveniruri
plăcute şi cunoştinţe de folos ţării noastre. Am mâncat însă pâinea amară
a exilului? Dar! Am mâncat cu destulă veselie şi la restaurantele cele
bune, şi în bună companie, şi după revenirea noastră în patrie, ne-am
gândit adesea la dânsa, mărturisind între noi că era destul de albă şi nu
tocmai amară. Unii dintre noi au mers până a o binecuvânta ca pe o
anaforă cu care s-au împărtăşit moldoveni şi munteni, pentru ca să ajungă
la unirea ţărilor surori. A veni dar astăzi şi a poza dinaintea publicului ca
un martir cu stomahul stricat de pânea amară a exilului este un act sau de
naivitate, sau de smintire, sau de şarlatanie, şi e de mirat cum de se mai
pot găsi oameni care să aibă nedemnitatea a întinde mâna la favoarea
publică, strigând cu tonul calicilor: Dă la păcătosul care a mâncat pânea
amară a exilului”.
Temele principale ale creaţiei în proză a lui Vasile Alecsandri
1. femeia, iubirea şi natura în Dridri şi Mărgărita,
2. drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, el dezvăluind condiţia
dureroasă a ţăranilor-iobagi şi a ţiganilor în Vasile Porojan,
Istoria unui Galbân şi a unei Parale,
326
3. călătoria, ca iniţiere în noi spaţii geografice şi culturale.
Critic al politicianismului liberal, el face rareori elogiul politicianului
sincer, animat de idealuri nobile pentru care îşi sacrifică de multe ori
liniştea, bunăstarea şi viaţa.
Călătoria este un al subiect major al prozei alecsandrine. Mai mult
decât aventură, voiajul este la Alecsandri povestire şi mult mai mult decât
atât, promisiune, făgăduiala unor zări nemaivăzute şi a unor poveşti
nemaipomenite, câtă vreme fireşte: „Departe, undeva, sunt porturi ce
aşteptă/ Pe mări, ca păsări albe, corăbii se îndreaptă”1.
Impresiile de călătorie
Una dintre entuziastele sale relatări, dedicate fratelui său, Iancu
Alecsandri, o reprezintă călătoria în Africa din anul 1853. Notele de
călătorie sunt redactate în momente diferite din viaţa autorului: prima
parte în 1855, publicată în paginile „României literare”, cea de-a doua
parte în 1876, inclusă în volumul de Proză al seriei de Opere complete.
Scriitorul respectă canoanele speciei: este însoţit în această aventură de
un englez, Angel, reprezentativ etnopsihologic, călătoreşte cu mijloace de
transport improvizate: căruţa de poştă în munţii Pirinei; vasul de
transportat mărfuri pentru a străbate Mediterana, de la Montpellier la
Tanger; caii, animale sfinte pentru populaţia băştinaşă, în interiorul
Marocului. Călătoria este agrementată cu întâmplări periculoase şi cu
întâlniri pitoreşti. Ea constituie un prilej de rememorare a unor anecdote
petrecute în localităţile vizitate, ca spre exemplu: Muntele de foc şi istoria
iubirii lui Pedro Foscari pentru Letitia Orloni, a cărui inimă fusese
dăruită lui Amalteo Peroni; povestea căpitanului Campbel şi a
nefericitelor sale peripeţii de la balul frumoasei lady V., admiratoare a
poemelor sale juvenile; anecdotele referitoare la corespondenţele cu
destinaţie vagă ş.a. Sunt prezentate persoane curioase întâlnite în drum:
viceconsulul englez Reade, vânător pasionat al motanilor din Tanger, şi
din blana cărora improvizase cusături dintre cele mai originale cu care ăşi
1
Doina Curticăpeanu, Vasile Alecsandri-prozator, profilul memorialistului, Editura
Minerva, Bucureşti, 1977
327
orna interiorul casei; consulul englez Arthur Isquare, prospăt, pedant şi
curat, după o călătorie de şase zile în mijlocul deşertului; portughezul
contrabandist şi descurcăreţ Pedro Camoens y Guypuscoa. În afara
informaţiilor despre geografia, istoria şi starea politico-socială a locurilor
vizitate, autorul oferă inedite tablouri despre moravurile şi tradiţiile
populaţiei băştinaşe: judecata paşei din Tetuan, spre exemplu. Alecsandri
are certitudinea că lumea de pe ţărmurile africane se deosebeşte esenţial
de cea a europenilor. Arabii îi par o populaţie sălbatică, distinctă prin
credinţa în Mohamed. De asemena singurii germeni de civilizaţie îi
recunoaşte în rândul comunităţilor evreieşti, fiind fermecat de frumuseţea
femeilor. Arhitectura îi apare în cel mai bun caz curioasă, camerele zidite
fără ferestre accentuindu-i impresia de închisoare. Numai piesajele
trezesc încântarea autorului: marea îl fascinează, munţii şi dealurile
acoperiţi de vegetaţie îi trezesc încântarea, spectacolul cosmic al
înnoptării şi al înserării îl inspiră. Scris cu mult nerv, memorialul în
Africa evidenţiază caracteristicile generale ale prozei sale: jovialitatea,
colocvialitatea, bucuria de a se întâlni cu neprovăzutul, decuparea din
scenele de viaţă întâlnite a acelor aspecte agreabile de viaţă.
O mărturie a stilului utilizat este acela al introducerii în naraţiune
a viitorului tovarăş de drum. La Biarritz, pe coastele franceze ale
Mediteranei, autorul întâlneşte un englez, Angel, alături de care porneşte
în călătorie. Cunoştinţa sa cu noul tovarăş se face în apele mării: „Într-o
zi, marea fiind liniştită şi limpide, mă depărtai de mal mai mult decât
obicinuit, înotând pe spinare fără a videa încotro mă îndreptam, căci
ochii mei, ţintiţi pe bolta cerească, admirau formele fantastice ale norilor.
Deodată capul meu se ciocni de un alt cap ce venea spre mal, şi
carambolul fu atât de tare, încât mă cufundai ameţit, până ce atinsei
fundul. Fiind însă că nu aveam gust nicidecum, de a rămânea acolo, mă
izbii puternic în sus, şi într-o clipeală părui în faţa apei, boldind ochii de
giur împrejur cu oarecare spaimă. Atunci văzui chiar lângă mine, ieşind
328
din mare, capul cu care mă ciocnisem şi care era dreapta proprietate a
unui tânăr englez”.
Între prozele sale se disting din punct de vedere al construcţiei:
nuvele sentimentale, schiţe de moravuri, fiziologii şi medalioane literare.
Proza juvenilă de ficţiune
Istoria unui Galbân şi a unei Parale, publicată în “Propăşirea”,
1844, este o povestire picarescă, care enumeră peripeţiile unui ban de aur
olandez. Stăpânii monedei oferă prilej de reconstrucţie
socio.psihologică. Boierul de la Galaţi este obligat să se despartă de
galben pentru a-şi cere drepturile la un judecător, director de tribunal.
Acesta îl pierde la cărţi în favoarea unui tânăr cheltuitor. De aici el este
oferit unui evreu cămătar. Jefuit de lotri în codrul Herţei, galbenul ajunge
la un căpitan de tâlhari care era îndrpgostit de o femeie măritată. Soţul
acesteia ăl urmăreşte ţi închide pe căpitanul de haiduci. De la acesta
galbenul ajunge la un ispravnic, apoi la nevasta acestuia, şi de aici la
verişorul ei tânăr. Pasionat de vânătoare, verişorul galant pierde galbenul.
El este găsit de Zamfira, ţiganca frumoasă şi nefericită. Povestea tinerei
femei este relatată în detalii: victimă a unei ordini sociale pliă de cruzime
ea ăşi pierde mai întâi părinţii, suportă purtările neciviincioase ale
stăpânului şi în final este obligată să asiste la moartea iubitului ei,
lăutarul Nedelcu. Cu minţile pierdute de durere ea mai are o licărire de
luciditate atunci când oferă galbenul uni tânăr care o salvează de la
batjocura oamenilor. Acesta din urmă se îndrăgosteşte de o femeie
măritată al cărui soţ îl provoacă la duel. Galbenul salvează viaţa
tânărului, aşezându-se în faţa glontelui. Bucuros el oferă banul celor care
urmau să publice „Propăşirea”. Călătoriile galbenului descoperă aşadar
tipuri specifice lumii româneşti de la 1840, obiceiuri şi moravuri. Aceeaşi
cordialitate şi disponibilitate de a selecta frumosul din viaţa cotidiană
caracterizează scrierea de tinereţe a lui Alecsandri.
329
Epistolarul
Deosebit de interesantă se dovedeşte corespondenţa lui
Alecsandri. Asemenea contemporanilor săi, el scrie cu plăcere
cunoştinţelor sale, comunicând impresii de viaţă cotidiană. La Biblioteca
Academiei Române sunt inventariate peste 2000 de scrisori, majoritatea
în franceză. Numai o parte dintre acestea au fost tipărite începând cu
1906: o primă ediţie Ilarie Chendi, cuprinde 426 epistole către Titu
Maiorescu, Iacob Negruzzi, Al Papadopol Callimah, Paulina Alcsandri.
În 1911 este publicată în Franţa corespondenţa cu un poet francez,
Edouard Grenier, discipol al bardului de la Mirceşti.
Fiica sa, Maria Bogdan, publică în 1923 un epistolar alcătuit din
100 de scrisori adresate de poet fiicei sale, intirulat Autrefois et
aujourd’hui. În 1960, Marta Anineanu publică o parte din corespondenţa
aflată la Academie către 30 de destinatari. Poate cea mai importantă
valoare a epistolarului, în afara aceluia de document al unei epoci, este de
a fi un testament artistic şi politic al generaţiei paşoptiste.
Iată ce scria poetul la vârsta senectuţii, lui Kogălniceanu: „Iubite
Cogălnicene, O scrisoare a lui Papadopol Callimah mă înştiinţează că te
afli la Constanţa bolnav şi mâhnit [...]. Această veste ma-întristat cu atât
mai mult că puţini sunt rămaşi din genraţia noastră şi ar fi cu drept ca
Dumnezeu să-i scutească de orice suferinţă. Destul au fost ei strădănuiţi
în luptele ţării pantru ca la bătrâneţe să se bucure de zile bune şi de o
linişte deplină. Ai lucrat o viaţă întreagă în apărarea drepturilor
României, te-ai purtat cât un viteaz neobosit în împrejurările cele grele
ale ei, ai meritul prin fapte însemnate să te bucuri de rodul ostenelilor şi
însă iată-te pe malul Mării Negre, singur suferitor, amărât de nepăsarea
egoistă a generaţiei ce a venit după noi. Eu, contemporanul tău, amicul
tău din copilărie, nu pot să te ştiu astfel, părăsit pe ţărmurile unde a fost
aruncat Ovidiu cu două mii de ani mai nainte, fără a mă simţi adânc
mişcat în sufletul meu. Vin cu braţele deschise, nu în sperare de a te
330
mângâia, dar în dorinţa de a te strânge la piept şi de a-ţi zice: nu te
descuraja, fii bărbat în faţa împrejurărilor supărătoare”.
Într-o scrisoare către Iacob Negruzzi el şi afirma patriotismul:
„Mulţumesc lui Dumnezeu că m-a învrednicit a vedea în apusul vieţii
mele ceva ce din copilărie am dorit să văd: românul în luptă de moarte
sau mai bine zicând mult mi-a bătut inima până a nu începe lupta, mult
m-am rugat lui Dumnezeu, eu, care nu-s prea dus la biserică, şi în sfârşit
mi s-a împlinit dorul. Românul, lăsând plugul în câmp şi apucând arma
ruginită de patru veacuri a păşit semeţ în faţa morţii, a dat la duşman cu
bărbăţie şi a şters rugina de pe armă în pieptul ce-i ţinea calea. Plugarul
blând s-a transfigurat într-o clipă şi prin avântul său de vitejie a ştiut să
schimbe porecla de curcan într-un titlu glorios: De acum mă pot duce pe
urma amicilor mei dispăruţi; mi-am văzut visul cu ochii, nu mai pot
vedea nimic mai frumos”.
Dispreţul faţă de bâlciul politic al contemporanilor este comentată
adesea: „Cu cât asist la spectacolul acesta de bâlci pe care mi-l dă trupa
de cabotini politici de un bun număr de ani, cu atât sunt mai surprins de
naivitatea spectatorilor [...]. Cât pentru deputaţi, senatori şi miniştri, le
urez mai mulţi grăunţi sănătoşi în creieri, pentru ca să înţeleagă că ei nu
sunt decât slujitorii ţării, iar nu uneltitorii de vrajbe, spre satisfacerea
unor patimi meschine şi unor interese personale”.
Concluzii
Cel mai norocos dintre colegii de generaţie, Alecsandri are
privilegiul ca alături de D. Bolintineanu să sintezeze în opera sa toate
iniţiativele literare ale paşoptismului. Amândoi au instituţionalizat
literatura naţională în România, elaborând o operă vastă, în genuri şi
specii diferite, esenţialmente romantică. Garanţia succesului postum al
lui Alecsandri l-a reprezentat interesul pentru poezia populară şi
sincronizarea sa cu toate mişcările politice ale timpului în care a trăit.
Generos, jovial, înclinat a da urâtului şi răului o imagine suportabilă,
Alecsandri a hrănit imaginaţia tinerilor confraţi asemenea lui
Bolintineanu. Poeziile sale au constituit surse de inspiraţie poentru multe
331
generaţii, iar dramaturgia sa a consolidat acest gen în cultura noastră.
Dincolo de portofoliul de texte, Alecsandri înseamnă în cultura română a
secolului XIX atitudinea culturală de ctitor de monumente durabile.
Bibliografie
1. Alecsandri, Vasile, Opere, 12 volume, Editura Minerva, colecţia
Scriitori români, ediţie îngrijită de Georgeta Rădulescu Dulgheru
2. Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
ediţia a doua, Minerva, 1982
3. Cornea, Paul, Regula jocului, cap. Originea şi funcţionarea unui mit
literar, Editura Eminescu, 1980
4. Curticăpeanu, Doina, Vasile Alecsandri-prozator, profilul
memorialistului, Editura Minerva, Bucureşti, 1977
5. Dunăreanu, Elena, Vasile Alecsandri, bibliografie, 1991
6. Ghiţulescu, Emil, Vasile Alecsandri, monografie,1979
7. Ibrăileanu, G., Vasile Alecsandri, Scriitori români şi străini, vol. I, EPL,
Bucureşti, 1968
8. Nicolescu, G. C., Viaţa lui Vasile Alecsandri,monografie, 1975
9. Piru, Al., Surâzătorul Alecsandri, monografie, 1991
Texte de studiat
1. Dramaturgie: Chiriţa în voiaj, Chiriţa în Iaşi, Chiriţa în provinţie,
Chiriţa în balon, Ovidiu, Fântâna Blandusiei
2. Poezie: Pasteluri, Legenda rândunicăi
3. Proză: Impresii de călătorie în Africa, Introducere la opera lui C.
Negruzzi
Întrebări
1. Prezentaţi într-un eseu de minimum două pagini secretul succesului
literar al lui Vasile Alecsandri în timpul vieţii
2. Prezentaţi principalele etape ale poeziei alecsandrine
3. Prezentaţi principalele etape ale dramaturgiei lui Vasile Alecsandri
4. Prezentaţi etapele prozei lui Vasile Alecsandri
5. Argumentaţi într-un eseu de minimum două pagini de ce opera lui
Vasile Alecsandri este considerată o sinteză a romantismului paşoptist
332
Test de evaluare 9
0, 50 1.Anul 1840 consacră prezenţa lui V. Alecsandri în literatura

puncte română. Ce lucrare a publicat în acest an şi în ce revistă ?
0,50 2.Cum se intitulează ciclurile de poezii dedicate iubirii
puncte pentru Elena Negri? Care este numele literar al acesteia?
1 punct 3. Care sunt cauzele succesului literar al operei lui Vasile
Alecsandri?
1 punct 4. Cum şi-a manifestat Vasile Alecsandri dragostea faţă de
folclorul românesc?
0,75 5. Când, cine şi pentru ce i s-a decernat lui Vasile Alecsandri

puncte un premiu literar internaţional?
0,75 6. Numiţi titlurile a trei cântecele comice.
puncte
1 punct 7. Cum se numesc textele componente ale tetralogiei comice
dedicate Chiriţei?
1 punct 8. Enumeraţi titlurile a patru drame sociale, istorice şi
sentimentale elaborate de Vasile Alecsandri
1 punct 9. Enumeraţi cinci dintre temele liricii lui Vasile Alecsandri.
1 punct 10.Care sunt principalele specii poetice cultivate de Vasile

Alecsandri?
0,50 11.Ce teme sunt ilustrate în primele patru cicluri de poezii

puncte alecsandrine?
1 punct 12. Numiţi titlurile a zece pasteluri.
333
X. Societăţile literare după 1860. Juminea, ASTRA, Ateneu
Deceniile cuprinse între anii 1865-1885 sunt marcaţi de sfârşitul
domniei lui Al. I. Cuza (trădarea idealurilor entuziaste ale generaţiei
paşoptiste) şi instaurarea familiei de Hohenzollern, prin aducerea lui
Carol I în Provinciile Române UniteArtizanii acestei schimbări,
revoluţionarii paşoptişti reconvertiţi la liberalismul capitalist, sprijiniţi de
partidele boiereşti lezate în interesele lor latifundiare de reforma agrară a
lui Al. I. Cuza îşi asigură astfel până la sfârşit de secol supremaţia pe
scena politică (Brătienii, C. A. Rosetti, I. Ghica).
Rotaţia capetelor încoronate a antrenat procese economico-sociale
şi a provocat mutaţii cultural-psihologice. Lovitura de palat din februarie
1866 adâncea criza morală instaurată în sânul societăţii româneşti, cu
deosebire intelectualii şi politicienii afişându-se confuz în avanscena
înaltă a parlamnetului şi a guvernelor efemere. Iată ce nota în
coerespondenţa sa V Alecsandri, unul dintre susţinătorii iniţiali ai lui Al.
I. Cuza: „Domnia lui Cuza ajunsese pa drojdie. El însuşi o înţelesese şi
era decis să abdice la 8 Mart (aceasta o ştiu din izvor sigur), prin urmare
toţi doreau coborârea lui de pe tron, însă unii o voiau ruşinoasă, fără a se
preocupa de pata ce s-ar lăţi pe istoria ţării; alţii o voiau liniştită pentru
liniştirea spiritelor, demnă pentru demnitatea României; şi mai cu seamă
fără cea mai mică trădare din partea nimănui. Ar fi fost un frumos
spectacol pentru Europa de a vedea un popor nou ca la nostru
despărţindu-se fără patimă de şeful pe care l-a aclamat în unanimitate
acum şapte ani şi pe care reprezentanţii naţiei l-au tămâiat de atâtea ori
fără măsură. Ar fi fost o notă pătrunzătoare în auzul străinilor glasul
poporului zicând Domnului său: «Mergi cu bine, Măria Ta! Cât ai fost
334
bun, te-am iubit şi te-am respectat. Acum nu mai eşti de noi, căci ţi-a
călcat piciorul pe o cale rătăcită. Însă când abdicarea se poate numi cu tot
dreptul escamotare, când armata, când garda personală a Domnului
devine un instrument orb pentru a desfăşura în ochii lumiii întregi
misterele scandaloase ale patului domnesc, atunci acea lume râde de
ruşinea tronului Româneii,hohotul străinilor răsună trist în inimile
noastre şi siluieşte orice pornire entuziastă”1.
Între anii 1866-1871 domnia lui Carol I se consolidează în ciuda
unor tentative de răsturnare, e drept anemice, ( precum Revoluţia de la
Ploieşti din 8/30 august 1870). Izolat şi supărat pe clasa politică indigenă,
Carol I se adresa prin intermediul presei germane întregii Europe: „[...]
vina nu este a mea, nici a poporului în întregimea lui, ci mai ales a celor
ce şi-au însuşit dreptul de a conduce Ţara în care s-au născut. Aceşti
oameni care şi-au făcut educaţia lor politică şi socială mai mult în
străinătate, uitând cu desăvârşire împrejurările patriei lor, nu caută alta
decât a aplica aici ideile de care s-au adăpat acolo, îmbrăcându-le în
forme utopice, fără a cerceta dacă se potrivesc sau nu. Astfel, nenorocita
ţară, care a fost întotdeauna îngenuncheată sub jugul cel aspru a trecut
deodată şi fără mijlocire de la un regim despotic la cea mai liberală
Constituţie, precum nu o mai are nici un popor în istorie”.
În ciuda începutului nesigur, domnia străină s-a dovedit un garant
pentru stabilitatea politică şi economică favorizând organizarea statului
după cele mai moderne principii ale democraţiei acelor vremuri în
Europa Occidentală. Personalităţile culturale sunt susţinute a se afirma şi
în politică, suplinindu-li-se astfel resurselor financiare necesare pentru
asemenea activitate. Paşoptiştii, ajunşi la vârsta senectuţii, devin voci
ascultate în Parlament (M. Kogălniceanu era poreclit privighetoarea
României) şi susţin reformele progresisite ce puneau în practică
idealurile lor vechi.
1
Vasile Alecsandri, Scrisoare din 29 martie 1866, apud G. Munteanu, Istoria Literaturii
Române Moderne
335
Partidul liberal, organizat în anul 1875 de tradiţie brătienistă se
clădeşte pe scheletul aripii radicale a paşoptiştilor şi impune principala
orientare economică a ţării, forţând trecerea rapidă şi cu mari pierderi
materiale de la feudalism la capitalismul uzurier, sălbatic. Opoziţia se
grupează în jurul Partidului conservator (1880), exponent al intereselor
latifundiare, la care aderă şi grupul intelectualilor membrii ai societăţii
Junimea. Primul mentor al acestui partid aflat aproape jumătate de secol
în opoziţie a fost Lascăr Catargiu, legitimat politic de originea sa
aristocratică. „Viziratul” de 20 de ani al liberalilor a condus la împlinirea
unor acte istorice dorite de secole, Independenţa de stat, declararea şi
recunoaşterea internaţională a Regatului României, iar după Primul
Război Mondial, unirea celor cinci provincii istorice la 1 decembrie
1918. Meritul opoziţiei conservatoare a fost acela de a fi făcut să
funcţioneze sistemul democratic al puterii, de a fi cenzurat excesele
liberale şi de a fi cerut instituţiilor executive rezolvarea cu mai mare
atenţie a problemelor de fond ale societăţii noastre.
Prezenţa pe tronul Românei a unui reprezentant al aristocraţiei
germane a antrenat o orientare din ce în ce mai accentuată către sfera de
interese austriaco-germane, părăsindu-se linia tradiţională, francofilă.Din
punctul de vedere al culturii, românii din provinciile extracarpatice au
acum prilejul să descopere fondul de idei şi tezaurul de texte al
romantismului german. Inspirat de modelul cultural german, Titu
Maiorescu formulează câteva teze de filozofie socială care au caracterizat
epoca, precum: tformele fără fond, atitudinea critică faţă de valori, ironia
jovială şi satira la adresa lipsei de gândire şi de acţiune etc.
Societăţile literare şi ştiinţifice. Publicistica

Nevoia de comunicare intelectuală dar şi tradiţia autohtonă de
asociere profesională, din prima jumătate de secol al XIX-lea, susţinută şi
de francmasoneria internaţională, fac posibilă existenţa unor societăţi
culturale în centrele administrative importante ale României. Societatea
336
Academică inaugurată în anul 1867 în Bucureşti, sub preşedinţia lui I.
E. Rădulescu, a reprezentat cadrul oficial naţional pentru unirea
eforturilor româneşti din interiorul cât şi din exteriorul ţării. În
concurenţă cu aceasta, la Iaşi se înfiripează încă din anul 1863 societatea
literară Junimea1, la iniţiativa unui grup de cinci tineri, reveniţi în ţară de
la studii, dornici a-şi etala cunoştinţele şi nonconformismul în faţa
concetăţenilor. Tot în Bucureşti se înfiinţează Societatea de conferinţe
publice, Ateneul român, iar sub patronajul reginei Elisabeta o Bibliotecă
populară. La Braşov şi Sibiu se iniţiază ASTRA, Asociaţia românilor
transilvăneni aflată sub patronajul Bisericii Ortodoxe Române
(Mitropolitul Andrei Şaguna fiind unul dintre membrii fondatori).
După 1866 publicistica se dezvoltă în mai multe centre, în
Transilvania în oraşele Pesta, Oradea, Sibiu, în Muntenia la Bucureşti şi
Craiova, în Moldova la Iaşi, Bârlad, Galaţi. Ea se specializează
adresându-se unor grupuri profesionale şi politice distincte. Se creează
acum o publicistică universitară, diferită de cea de interes cultural
general. Şi publicistica politică este divizată între liberali şi conservatori
(devenită ţintă a satirei caragialiene). Dintre gazetele de partid, cea mai
longevivă (1857-1885/1902) este „Românul” lui C. A. Rosetti, ce
continuă gazeta Revoluţiei de la 1848, „Pruncul român”. Iniţial ea se
opune regimului Al. I. Cuza şi guvernului Kogălniceanu. A fost redactată
de la început cu alfabet latin şi a avut şi un supliment cultural, „Românul
de duminică”, apărut din 1864.
Partidul conservator are o gazetă abia din 1876, „Timpul”, în
redacţia căreia s-au aflat, în intervale relativ scurte şi corifeii Junimii:
Ioan Slavici, M. Eminescu, I. L. Caragiale.
1
Mihai Dim. Sturdza, Junimea societate secretă, “Ethos”, 1973, Paris. În acest studiu se
prezintă începutul lojii masonice Steaua României, 1865, având ca membrii fondatori
pe Petru Mavrogheni, Iorgu Şuţu, Vasile Pogor şi Titu Maiorescu. Ea are un caracter
boieresc, nu-i acceptă pe cei care conspiraseră împotriva lui Al. I. Cuza şi se opune
naţionalismului şovin ardelenesc profesat de S. Bărnuţiu. Această grupare de opoziţie
politică, masonică, fusese concepută ca un cenaclu destinat convorbirilor politice cu
somităţi locale ale burgheziei bogate, cu intelectualii de vază şi cu câţiva funcţionari
atraşi de perspectiva frecventării unui cerc. Iniţial membrii lojii s-au adunat în casa lui
Al. Balş, ulterior în cea lui Vasile Pogor.
337
În tradiţia deja existentă a revistelor literare, Junimea înfiinţează
în anul 1867 revista „Convorbiri literare” care a avut un rol major în
istoria celei de-a doua jumătăţi de secol al XIX-lea. Un alt director de
gazete a fost B. P Hasdeu, exersându-şi cu mult talent condeiul în
publicistica literară („Din Moldova”, „Lumina”, „Revista nouă”), satirică
(„Aghiuţă”, „Satyrul”), ştiinţifică 0(„Traian”, „Columna lui Traian”).
În opoziţie cu Junimea, la Bucureşti, un grup de publicişti
francofili au creat „Transacţiuni literare şi ştiinţifice”, (1872-1873, V. A.
Ureche) şi „Revista contimporană” (1873-1876). Acest grup universitar,
de tradiţie iluminist-academică îi inspiră lui Titu Maiorescu în anul 1873
pamfletul Beţia de cuvinte. La Iaşi, revista „Orientul latin”, 1874, este
condusă de universitari ardeleni, strămutaţi în capitala Moldovei,
tradiţionalişti şi naţionalişti: S. Bărnuţiu şi A. Densusianu.
În anul 1880 Al. Macedonski inaugurează în Bucureşti revista
„Literatorul” iar C. Dobrogeanu Gherea înfiinţa la Iaşi „Contemporanul,”
publicaţii reprezentative prin efortul de a identifica şi alte direcţii de
manifestare în cultura noastră, diferite de cea a Junimii.
Junimea a susţinut atât financiar şi cu articolele membrilor săi
câteva reviste din Pesta („Concordia”, 1861-1970, „Aurora română”,
1863, „Familia”, 1865-1880), Oradea („Familia”, 1880-1905), Sibiu
(„Tribuna”, 1884), Viena („România Jună”, 1882).
Bibliografie
moderne, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, cap. Junimea de
Tudor Vianu, p. 139-282
2. Hangiu, I, Dicţionarul presei literare româneşti, 1790-1990, Editura Fundaţiei
Culturale Româneşti, 1998
Întrebări
1. Cine sunt fondatorii Junimii şi care sunt etapele principale din viaţa acestei
asociaţii literare?
2. Când s-a înfiinţat revista „Convorbiri literare” şi care sunt etapele principale de
existenţă (redactori, colaboratori, locaţii)?
3. Ce reprezintă ASTRA? Când, unde, cine şi care sunt scopurile acestei
asociaţii?
4. Ce ştiţi despre asociaţia Ateneu?
338
Test de evaluare 10
1 punct Junimea s-a înfiinţat în anul 1863, 1865, 1867
0,50 puncte Între fondatorii Junimii se află şi S. Barnutiu?
0, 50 Iacob Negruzzi a fost redactor şef al „Convorbirilor

puncte literare” sau doar un simplu colaborator?
1 punct Ce reviste filofranceze s-au înfiinţat la Bucureşti în anii ’60

şi ’70 ai secolului al XIX-lea? Cine au fost redactorii
acestora?
3 puncte Care au fost principalele direcţii de acţiune ale Junimii

până la sfârşitul anilor ’80 ai secolul al XIX-lea? Cine a
fost mentorul asociaţiei în această primă perioadă?
2 punct Ce texte literare a publicat M. Eminescu în „Convorbiri

literare” şi în ce ani?
1 punct Ce texte literare a publicat I. Creangă în „Convorbiri

literare”?
1 punct Ce texte literare a publcat I- L. Caragiale în „Convorbiri

literare” şi în ce ani?
339
XI. Titu Maiorescu, filozof al culturii, critic şi istoric
literar, memorialist
După G. Călinescu originea lui Titu Maiorescu este „ţărănească”.

Tatăl, Ioan Trifu (1811-1864) era născut într-un sat românesc din jurul
Blajului, un intelectual pasionat de idealul naţional, cu studii teologice la
Blaj, Cluj, Pesta, Viena. Nu-şi finalizează studiile teologice deoarece se
îndrăgosteşte de Maria Popazu şi devine profesor în Provinciile Române
extracarpatice: mai întâi la Craiova, apoi la Giurgiu, Bucureşti şi Iaşi.
Ioan Maiorescu a reprezentat guvernul provizoiu al Revoluţiei Române
din Bucureşti la Viena, în 1848. S-a manifestat ca un opozant atât al
vechilor idealuri exagerate vizând limba şi istoria românilor ale colegilor
ardeleni cât şi al practicilor nu totdeauna morale ale corpului profesoral
din Regat. Şi-a impus autoritatea în familie, ceea ce a trezit fiului său,
Titu, reacţii de contestare şi dorinţa de a-i lua locul. Ioan Maiorescu este
reprezentativ pentru românul din Transilvania care îşi căută propria
identitate naţională, într-o epocă istorică contradictorie, ce proclamă
idealuri şi fără a le traduce în fapte. Stabilit în România încă din 1840, i
se acordă cetăţenia abia în anul 1860 de către I. Al. Cuza.
Mama lui Titu Maiorescu, Maria Popazu (1819-1864) aparţinea
unui familii de aromâni cu aptitudini spirituale şi practice, care au
sprijinit-o material şi moral în vremurile grele ale tinereţii, când soţul era
considerat un element agitatoric periculos pentru ordinea politică din
Transilvania. Viaţa sa a fost închinată în exclusivitate soţului şi celor doi
copii, Titu şi Emilia.
340
Tit-Liviu Maiorescu s-a născut în anul 1840, 15 februarie, la
Craiova şi în primii ani ai copilăriei, până în 1851, şi-a urmat familia în
peregrinările politice. Între 1851-1861, cu ajutorul a două burse obţinute
de părintele său (de la Blaj şi Bucureşti), a fost elev extern şi intern la
Colegiul Theresianum din Viena, unde a primit o educaţie severă de
tradiţie germană. Obligat a învăţa limba germană, adolescentul nota în
Jurnalul său la 1 martie 1856: „O să le arăt măgarilor de vienezi ce e un
român!”. Anii de colegiu sunt marcaţi de un sentiment acut de
însingurare, clamată aproape în fiecare pagină a însemnărilor zilnice: „În
ce stare curioasă mă aflu! În şcoală sum urât de toţi, afară de vro câţiva
din ei cu eminenţă; din 52, numai 10 stau mai bine cu mine, cu ceilalţi
mă stricai [...]. Nimeni nu mă cunoaşte”. În alte pagini el se confesează:
„Ni se duce tot câştigul vieţii când nu ne putem împărtăşi altora”, sau: „A
năzui spre ceva împreună cu alţii şi a trăi sufleteşte împreună cu alţii este
un ideal irealizabil”.
În 1858 titu Maiorescu trece examenul de maturitate la Viena, ca
şef de promoţie al Colegiului Theresianum, după care îşi ia doctoratul la
Universitatea din Geissen, Germania, cu o disertaţie despre filozofia lui
Herbart (De philosophia Herbati). În 1859 el îşi echivalează la Paris
bacalaureatul în litere şi drept. Revine la Berlin unde o cunoaşte pe
viitoarea sa soţie, Clara Kremnitz şi devine membru al Societăţii de
filozofie din localitate.
Se reîntoarce în ţară, mai întâi la Bucureşti, apoi la Iaşi, unde se
stabileşte pentru aproape un deceniu. Urcă în ierarhia universitară ieşeană
cu repeziciune, în 1863 fiind director al Colegiului Naţional, profesor,
decan şi rector al Universităţii, inaugurează prelecţiunile populare ale
Junimii. La numai 24 de ani era un om împlinit: căsătorit cu Clara
Kremnitz şi cu un copil, Livia, avea o frumoasă carieră de profesor
universitar şi se lansase într-o strălucitoare carieră de om politic. Din
nefericire, i se înscenează un penibil proces de imoralitate în 1864 ce îi
stopează ascensiunea socială şi politică şi îi zdruncină echilibrul
341
familial.. Pierde funcţiile bănoase şi este obligat să se dedice avocaturii,
să înfiinţeze un institut privat (Institutele unite).
Acum se dedică cu pasiune şi activităţii critice, publicând cele
mai importante studii de direcţie literară: Despre poezia română, Şcoala
Barnutiu, Poezia populară, Despre scrierea limbii române, Limba
română în jurnalele din Austria, În contra direcţiei de astăzi din
literatura română. Îşi clarifică opţiunile referitoare la: alfabetul latin şi
scrierea fonetică, purismul etimologic, formele culturale fără fond. Din
punctul de vedere al politicii el devine un susţinător loial al lui Carol I,
acţionând practic pentru consolidarea dinastiei germane în România şi a
regimului parlamentar.
În ciuda eşecului universitar, Titu Maiorescu îşi ordonează acum
ideile, îşi limpezeşte obiectivele viitoare, dedicându-se din anul 1871
politicii conservatoare. În 1874 este ministru al Instrucţiunii pentru o
scurtă perioadă de timp, suficientă pentru a acorda burse de studii lui
Eminescu şi Slavici la Berlin, a începe editarea documentelor
Hurmuzachi, a finanţa şcolile româneşti din Braşov, a restaura mănăstirea
Curtea de Argeş, a susţine tipărirea monografiei lui Al. Odobescu,
Tezaurul de la Pietroasa ş.a. El îşi descoperă acum o vocaţie pedagogică
modernă şi pragmatică. Este reprimit în Academia Română în 1880, de
unde demisionase în 1867.
Perioada 1881-1909 este fastă în viaţa lui Titu Maiorescu. Se
recăsătoreşte cu Ana Rosetti, ţine conferinţe publice despre hipnotism,
psihologie experimentală. Publică noi articole: În contra neologismelor,
Literatura română şi străinătatea, Despre progresul adevărului în
judecarea lucrurilor etc. Din 1884 reia activitatea universitară, la
Bucureşti de data aceasta, ţinând cursuri de Logică şi de Istoria filosofiei
în secolul la XIX-lea. Publică o serie de articole: Comediile d-lui
Caragiale, Oratori, retori, limbuţi, Oct. Goga. Poezii, M. Sadoveanu.
Povestiri. Desfăşoară o intensă activitate politică şi guvernamentală ca:
342
ministru, prim-ministru, preşedinte de cameră ş.a.. Ultimii ani ai vieţii
(1910-1917) sunt sub semnul singurătăţii şi ai războiului.
Din punctul de vedere al vieţii sentimentale Titu Maiorescu a fost
într-o permanentă căutare a femeii ideale şi a familiei armoniase,
patriarhale,. Din nefericire, el a eşuat în căsnicie şi nu avut cu fiica lui o
relaţie ferită de reproşuri dureroase.
Pe linie profesională, Titu Maiorescu a dorit să înfiinţeze o
direcţie filozofică românească, originală. Din nefericire, el nu a publicat
nici o lucrare fundamentală, acest merit revenind foştilor săi elevi şi
discipoli, afirmaţi în epoca interbelică a secolului al XX-lea.
În domeniul cultural a fost însă un lider de opinie care prin forţa
argumentelor a impus o direcţie nouă literaturii noastre. Aici a înregistrat
cel mai durabil succes reuşind ca prin loialitate faţă de valorile autentice,
prin lupta constantă în favoarea ideilor sale culturale şi prin permanenta
prezenţă în conştinţa publică să reorienteze cultura română.
În domeniul politic el a profesat un naţionalism sincer, modern,
fără extremisme, a sprijinit monarhia constituţională, a militat pentru:
stabilitate şi ordine într-un stat puternic, pentru formrea unei pături
politice oneste, animate de dragoste sincră faţă de România şi românitate.
Opera critică şi de istorie literară
Opera lui Titu Maiorescu este alcătuită dintr-o suită de volume

memorialistice (Jurnalul, 1855-1917, Epistolarul, 1855-1859, Istoria
contimporană a României, 1866-1899, Cugetări şi aforisme), două
volume de Critice (ediţia I publicată în 1874 şi ediţia a doua în 1892),
câteva cărţi de logică şi filosofie (Elemente de logică, Relaţia,
Consideraţii filosofice, Ideile teleologice ale herbartianului C. S.
Cornelius, Cursul de logică).
În domeniul cultural, activitatea lui Titu Maiorescu s-a
materializat în consideraţii estetice, critice, polemice sau de filosofia
343
culturii. E. Loviinescu aprecia că „arta lui Maiorescu este de ordin clasic
bazată pe echilibrul static de forţe. Ea este expresia literară a însăşi
structurii lui psihologice clasice”.
În o Cercetare critică asupra poeziei române la 1867 el delimita
condiţia materială (forma, expresia poeziei, obţinută cu ajutorul
cuvintelor mai puţin abstracte şi al figurilor retorice) de cea ideală
(substanţa, conţinutul care înseamnă o dezvoltare grabnică spre o culme
finală, o mai mare repejune a mişcării ideilor, o exagerare a
sentimentelor). Meritul lui Titu Maiorescu este acela de a fi definit
esteticul prin scoaterea lui din alte categorii cu care era asociat. El
proclamă autonomia esteticului şi amoralitatea artei, opunând un veto
mediocrităţii şi disociind între categoriile de estetic şi etic. În opinia lui
Maiorescu eticul este înglobat în estetic deoarece numai o operă ce nu are
valoare artistică este imorală. Se solidarizează astfel cu Aristotel şi
Schopenhauer pentru care arta ridică la extaz, iar morala artei nu se
raportează la subiectul ei, ci la valoarea ei. Emoţia estetică perfectează
oamenii prin contemplaţie, nu prin lectura propriu-zisă.
Titu Maiorescu este adeptul unei critici, fie şi amară, aflată sub
semnul dreptăţii şi al adevărului. El practică nu numai o critică de
direcţie, ci şi una ocazională. În prima fază, 1863-1870, el a profesat o
critică negativistă, iar din 1870 a consacrat noua direcţie.
Opera memorialistică
Titu Maiorescu îşi inaugurează jurnalul intim în 1855, în care

notează cu regularitate impresiile zilnice până în 6 mai 1917. Alcătuit din
44 de caiete, jurnalul maiorescien este redactat între aniii 1855 -1886 în
germană, apoi în româneşte, semn al integrării sale depline şi pasionate
în viaţa României.
Memorialistica a fost considerată o specie de graniţă, foarte
cultivată în secolul al XIX-lea sub forma jurnalelor intime şi a
corespondenţei adresate prietenilor. În literatura română cele mai
cunoscute jurnale şi corespondenţe aparţin lui: Alexandru Odobescu
344
(cinci volume de scrisori redactate între anii 1847-1890), C.A. Rosetti şi
Iacob Negruzzi, corespondenţele lui N. Bălcescu şi V. Alecsandri. Ca
volume distincte publicate de autori ce şi-au manifestat o intenţionalitate
artistică menţionăm: Scrisori la un prietin de C: Negruzzi (o suită de 30
de epistole publicate sub formă de foiletoane mai bine de 20 de ani în
jurnalele vremii), Souvenirs d’un proscrit de I.E. Rădulescu, tradus
integral abia în deceniul opt al veacului trecut, Scrisori către Vasile
Alecsandri de I. Ghica, publicate prin anii 1884. Se impune aşadar a face
distincţia între volume de memorialistică publicate de autori în timpul
vieţii şi cele publicate postum. De altfel, problematica jurnalului literar
este investigată într-o lucrare de dimensiuni monumentale de către Eugen
Simion în Ficţiunea jurnalului intim1, apărut în anul 2001.
Însemnările zilnice au fost publicate pentru prima oară de I.
Rădulescu Pogoneanu, fost elev al lui Alexandru Odobescu la Şcoala
Superioară Normală din Bucureşti: primul volum alcătuit din jurnalele
anilor 1855-1880 a apărut în anul 1936, al doilea volum alcătuit din
notele anilor 1880-1886 în 1939 şi cel de-al treilea volum cuprinzând anii
1887-1891, în 1943. A doua ediţie a însemnărilor completate şi cu
epistolarul maiorescian a fost publicată de Editura Minerva în anii ’70 ai
secolului XX. Alexandru Odobescu, un alt contemporan la lui Titu
Maiorescu a redactat un epistolar de mii de scrisori vreme de 45 de ani,
între 1847-1891, adunat într-o ediţie academică impresionantă în anii ’80
ai secolului trecut.
Însemnările lui Titu Maiorescu au o triplă importanţă: biografică,
psihologică şi istorică. Lăsate prin testament fetei criticului, Livia
Dymsza (1863-1952), aceasta va intra în posesia lor abia la sfârşitul
primului război mondial, în anul 1922: „de manuscriptele ce se vor găsi
1
Eugen Simion, Ficţiunea jurnalului intim, 3 volume, Univers enciclopedic, Bucureşti,
2001. În volumul 3 se inserează subcapitole dedicate principalilor memorialişti romîni:
Nicolae Milescu Spătarul, Titu Maiorescu, Gala Galaction, E. Lovinescu, Octavian
Goga, Liviu Rebreanu, Geo Bogza, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Octav Şuluţiu,
Jeni Acterian, Arşavir Acterian, Petru Comarnescu, Alice Voinescu, Radu Petrescu, Ion
D. Sârbu, N. Steinhardt, D. Ţepeneag, Mircea Zacciu
345
la mine, multele ce le-am ars, va dispune fiica mea Livia sau în lipsa ei,
dl şi dna Racotă în înţelegere cu amicii literari: Iacob Negruzzi, Simion
Mehedinţi, dl şi dna Rădulescu Pogoneanu,. Poate unele din manuscripte
(jurnale, scrisori literare şi politice) ar fi de hărăzit Academiei Române”.
Din lectura acestui jurnal ce acoperă 62 de ani din viaţa lui Titu
Maiorescu se descifrează în primele volume psihologia adolescentului
înzestrat intelectual: criza religioasă, nevoia de o prietenie ideală, întâia
iubire, asumarea unei misiuni sociale generoase, sentimentul izolării de
contingent şi al unicităţii, apariţia şi consolidarea sentimentului patriotic.
Însemnările descoperă şi procesul formării unei personalităţi
active, dornică de a se afirma în cetate ca lider şi formator de opinie,
constructor de proiecte politice şi culturale pe termen mediu şi lung. Este
impresionantă educaţia disciplinei şi efortul de organizare riguroasă a
vieţii personale, pasiunea exagerată pentru studiu (cultura prin lectură),
adoptarea unor idealuri artistice şi filozofice, şlefuirea stăpânirii de sine
(în exterior) şi marile frământări sufleteşti (în interior), demnitatea uneori
rigidă şi nevoia de audienţă binevoitoare şi adulatoare: „Ni se duce tot
câştigul vieţii, când nu ne putem împărtăşi altora”. Se descoperă procesul
formării spiritului critic, nevoia examenului de conştiinţă pentru fiecare
acţiune, nevoia de bilanţ şi de proiectare a acţiunilor viitoare. Se observă
cum s-a dezvoltat spiritul de conducător, educator şi autoritatea lui Titu
Maiorescu. Pentru anii 1855-1857 însemnările au valoarea unui autentic
roman al adolescentului (realizat ulterior de Mircea Eliade în Romanul
adolescentului miop) obsedat de comunicarea intelectuală şi sufletească
cu grupul de învăţăcei de la Theresianum: „A năzui spre ceva împreună
cu alţii şi a trăi sufleteşte împreună cu alţii este un ideal irealizabi”l. Se
observă că imaginea lui morală, armonioasă în exterior, nu era un dar
hărăzit prin naştere şi temperament ci, în bună parte, o cucerire eroică
asupra lui însuşi.
Însemnările au fost considerate fie un roman sentimental de
factura celui flaubertian din Education sentimentale (descoperind
346
frământări erotice, preocupri pentru hipnotism, viaţa universitară şi
parlamentară, traducerile din opera filozofică a lui Schopenhauer, note de
călătorie), fie un roman de moravuri, o istorie contemporană
bucureşteană ce luminează chipurile unor mari cratori precum Eminescu
sau Alecsandri, a unor oameni politici (Carol I, Regina Elisabeta, P.P.
Carp, I. Brătianu, CA Rosetti, I. Ghica ş.a. Atitudinea lui Maiorescu faţă
de istoria politică trăită ca actant principal se aseamănă cu cea lui Miron
Costin sau Ion Neculce, ilustrată în cronicile lor. El îşi dezvăluie aceeaşi
luciditate uşor răutăcioasă în corespondenţa cu Olga Coronini Cronberg
faţă de evenimentele revoluţionare de la 1848: „Dar anul 1848! Tineretul
spiritual, dar exaltat, care tocmai ieşise de pe băncile universităţii şi visa
republici idilici cu ţigarea în gură şi cu roza de rendez-vous la butonieră,
V. Hugo, Sue, Lagrang, nebunul Louis Blanc ş.a.m.d. Napoleoon III
ajunse împărat [...]. Din cauza anului 1848 nu vreau să mă mai ating de
Ungaria. Aceasta fu o adevărată nebunie, care pentru popor a avut atât de
funeste urmări. Singur Bem a fost bărbat. Ceilalţi erau capete exaltate, iar
în vârful lor nebunul nebunilor: Kossuth. Însă oamenilor le place să
treacă, cu cocarde tricolore prin faţa femeilor, care le aruncă flori şi peste
noapte să ajungă generali [...]. În popor, în popor trebuie să se infiltreze
conştiinţa unei schimbări de constituţie, tot restul este un tragic joc
efemer. A examinat-o poporul, atunci modificarea este gata; căci în faţa
invincibilităţii naţiei se topeşte ca nimic jocul de păpuşi cu soldaţi
instruiţi [...]. Aceasta este necesitatea imuabilă a istoriei lumii. O
revoluţie cu succes este o operă de veacuri”.
Bibliografie
1. Maiorescu, Titu, Istoria contimporană a României, 1866-1900 ediţie
îngrijită de Simion Mehedinţi, editura Socec, 1925
2. Maiorescu, Titu, Critice, Minerva, 1978
3. Maiorescu, Titu, Jurnal şi Epistolar, vol. I, Minerva, 1980
347
Texte de studiat
1. Titu Maiorescu, Jurnal şi Epistolar, volumele I-II, Minerva, 1980
2. Titu Maiorescu, Cercetare critică asupra poeziei române la 1867,
Despre poezia română, Şcoala Barnutiu, Poezia populară, Despre
scrierea limbii române, Limba română în jurnalele din Austria, În
contra direcţiei de astăzi din literatura română În contra
neologismelor, Literatura română şi străinătatea, Despre progresul
adevărului în judecarea lucrurilor, Comediile d-lui Caragiale, Oratori,
retori, limbuţi, Eminescu şi poesiile lui, Oct. Goga. Poezii, M.
Sadoveanu. Povestiri.
Întrebări
1. Elaboraţi un eseu inspirit din memorialistica lui Titu Maiorescu pe
tema destinului intelectualului activ în cetate.
2. Enumeraţi ideile principale ale următoarelor studii:
 Cercetare critică asupra poeziei române la 1867,
 În contra direcţiei de astăzi din literatura română,
 Comediile d-lui Caragiale
 Eminescu şi poesiile lui
 Oratori, retori, limbuţi
Test de evaluare 11
0,50 Cu ce prilej anotat Titu Maiorescu în jurnalul său fraza: „am să
puncte le arăt măgarilor de vienezi ce înseamnă un român”?
2,50 Între ce ani şi-a redactat Titu Maiorescu Însemnările zilnice?
puncte În ce limbi? Care sunt semnificaţiile acestui jurnal?
2 Numiţi titlurile a patru studii critice fundamentale şi anii
puncte publicării lor în „Convorbiri literare”?
2 Care este titlul volumului de discursuri parlamentare şi în ce
puncte constă valoarea lui pentru cultura română?
1 punct Numiţi femeile ce au marcat intelectual pe Titu Maiorescu?
1 punct Care a fost natura relaţiilor dintre Maiorescu şi Eminescu?
348
XII. Începuturile romanului românesc modern
Romanul este o naraţiune de amplă dimensiune, cu numeroase

personaje proiectate pe fundalul unei societăţi1. El se desfăşoară în timp
(inspirându-se din mit şi istorie) şi imită realitatea. Nietzsche considera
că esenţa literaturii este de a fiinţa ca mitologie desacralizată. Între
formele genului epic (care au naraţiune şi personaje) se disting: legenda,
basmul, schiţa, nuvela, povestirea şi romanul. De-a lungul vremii,
romanul s-a diversificat fiind rând pe rând: picaresc, istoric, psihologic,
parabolă, bildungsroman, epistolar, de moravuri, frescă, aventuri, poliţist,
spionaj, thriller (intrigă) ş.a.
Literatura română modernă a descoperit romanul destul de târziu.
Cauzele acestui decalaj de timp sunt diverse:
 Scriitorii paşoptişti, obligaţi a instituţionaliza diverse domenii
literare nu au dispus de timpul necesar elaborării de naraţiuni
ample, rezumându-se la simple fragmente;
 Absenţa unor modele autohtone, cu excepţia Istoriei Ieroglifice a
lui D. Cantemir, descoperită şi publicată în a doua jumătate a
secolului trecut, şi a romanelor populare şi a scrierilor apocrife, în
care sacrul şi profanul se contopesc, oferind imaginea unei lumi
miraculoase şi pilduitoare;
 Absenţa unei teorii a romanului românesc; termenul la modă este
cel de romanţ, care numeşte naraţiuni sentimentale, de aventuri şi
de mistere. Între primii teoreticieni ai romanului românesc se
numără şi Radu Ionescu, care în prefaţa volumului Don Juanii de
Bucureşti, publicat în anul 1861, afirma: „poezia n-a pierit şi nu
va piere, pe cât sufeltul omenesc va avea încă sentimentul
1
În greacă, epikos înseamnă zicere, spunere.
349
frumosului, pe cât el va simţi bucuria şi durerea, pe cât el va
putea iubi. Dar poezia nu intră în amănuntele vieţii familiare: ea
nu poate urma pe om în nenumăratele forme ce ia în societatea
modernă; ea nu poate pătrunde în toate scenele în care se
desfăşoară existenţa noastră; ea ar pierde aripele sale radioase,
dacă ar voi să atingă toate mizeriile vieţii omeneşti. Romanţul
poate prelua toate formele, ne poate spune tot, ne poate descrie
tot. Faptele mari ale istoriei, simţămintele puternice ale sufletului,
obiceiurile vieţii, romanţul cuprinde tot, exprimă tot. Unul caută
dezvoltarea vieţii în studiul faptelor istorice, altul în analiza inimii
omeneşti, cel din urmă în observarea obiceiurilor. Aceste forme se
completează una pe alta şi formează istoria întreagă a societăţii”.
 Invazia traducerilor din diverse literaturi occidental-europene,
care suplineanu absenţa creaţiilor autohtone şi care au constituit
un laborator pentru şlefuirea limbii literare şi pentru formarea
unui public cititor specializat. Statisticile efectuate pentru această
perioadă dezvăluie faptul că între anii 1840-1850 s-au tradus 29
de romane, pentru ca în deceniul următor să se tipărească 73 de
titluri noi. Cei mai citiţi romancieri au fost:
1. Al. Dumas père, 22 de titluri din cele peste 250 publicate
în Franţa,
2. Georges Sand, 11 titluri,
3. Eugene Sue, 11 titluri.
Între primele traduceri se numără: 1821, Bordeiul indienesc şi
Paul et Virginie de Bernardin de Saint Pierre; 1835, Robinson Crusoe de
Daniel Defoe; 1842, Suferinţele tânărului Werther de Goethe; 1846,
Corina sau Italia de D-na de Stael; 1848, Călătoriile lui Gulliver de
Swift; 1857, Contele de Monte Cristo de A.l Dumas; 1858, Adolphe de
Benjamin Constant; 1862-1864, Mizerabilii de V. Hugo, ş.a.
350
Particularităţi
Romanele sunt publicate sub formă de foiletoane în jurnalele
vremii ceea ce determină ca din punct de vedere al compoziţiei narative
să fie alcătuite din episoade distincte, fără ramificaţii şi planuri narative
paralele. De asemenea dispariţia bruscă a unor publicaţii întrerupeau
publicarea episoadelor şi scriitorul fie renunţa la scrierea sa, fie ea
rămânea un produs de sertar, adesea pierdut.
Între primele fragmente de roman sau romane finalizate se
numără: 1845, Elvira sau amorul făr’de sfârşit semnat de D.F.B.; 1846,
Radu al VII-lea de la Afumaţi;1 1848, Istoria lui Alecu Şoricescu de Ion
Ghica; 1848, Tainele inimii de Mihail Kogălniceanu; Hoţii şi hangiul de
Al. Pelimon; 1855, Serile de toamnă la ţară de Al Cantacuzino; 1855,
Logofătul Batişte Veveli de V. A. Urechea; 1855, Manoil de D.
Bolintineanu; 1855, Coliba Măriucăi de V. A. Urechea; 1855, Aldo şi
Aminta sau Bandiţii de C. Boerescu; 1857-1858, Omul muntelui de
Doamna L.2; 1858, Radu Buzescu de Dumitrescu; 1858, Bucur. Istoria
fundării Bucureştilor de Al. Peklimon; 1860, Un boem român de Pantazi
Ghica; 1861-1862, Radu Ionescu, Don Juanii din Bucureşti; 1861-1862,
Misterele căsătoriei, volumele I-II, de C. D. Aricescu; 1862, Elena de D.
Bolintineanu, 1862, Mistere din Bucureşti de I. M. Bujoreanu, 1862-
1863, Misterele Bucureştilor, de G. Baronzi; 1863, Ciocoii vechi şi noi de
N. Filimon.
Pioneratul romanului românesc se încheie cu publicarea şi
receptarea de către publicul român a romanului lui N. Filimon Ciocoii
vechi şi noi (Ce se naşte din pisică, şoareci mănâncă).
Temele principale ale romanelor româneşti urmează îndeaproape
marile clişee narative la modă:
1
DBF ar fi pseudonimul profesorului de franceză de la Sfântul Sava, Buvelot, în opinia
lui Paul Cornea
2
Probabil Marie Boucher, o franţuzoaică stabiltă în Ţările Române ca profesoară, apud
V. A Urechea
351
1. Parvenitismul social şi moral (parveniţii sunt exemple romaneşti
izbutite precum Negru Bulboacă, alias d-l Negreanu din romanul lui I. M.
Bujoreanu);
2. Condiţia femeii într-o societate în care normele morale au
dispărut iar în noua societate rolul social, economic, afectiv al femeii este
perceput confuz. La un pol se află femeia fără principii morale, bine
definite, manipulată cu uşurinţă de bărbaţi, ca spre exemplu Nordeanca
din Mistere din Bucureşti al Lui I. M. Bujoreanu; la celălălat pol
descoperim femeia înger, pură, castă, ca spre exemplu Elena din romanul
lui D. Bolintineanu ori Ioana şi Safta, eroinele lui Alecu Cantacuzin.
3. Iubirea fidelă şi cea înşelată în care îndrăgostitul, ca personaj
principal, proiectează în mod naiv efigia femeii iubite pe fundalul unei
lumi degradate, ce murdăreşte orice sentiment; spre exemplu: Manoil,
personaj principal din romanul lui D. Bolintineanu; Virginia Nordeanca,
eroină din Mistere din Bucureşti, şătrarul Petrea Criţă, eroul Serilor de
toamnă la ţară de Al Cantacuzino;
4. Evocarea vieţii idilice de la ţară, unde tradiţiile sunt nealterate de
mode străine, în antiteză cu starea morală deplorabilă a oraşului, unde
oamenii mişună în catacombe ce le stimulează înclinările vicioase, jocuri
de cărţi, beţia. Se pare că metropola românească nu agreează inocenţa şi
frumuseţea morală. Corupţia din sânul instituţiilor statului este o sursă de
poluare morală. Cea mai insalubră este justiţia servită de oameni fără
scrupule şi condusă de legi antiumane. Corupţia şi imbecilitatea nativă a
judecătorilor şi avocaţilor este o temă fracventă. Poate că cel mai grotesc
personaj din acest debut al romanului românesc modern este ministrul de
justiţie Gorniceanu, schiţat de I. M. Bujoreanu, el însuşi judecător. Se
ilustrează rezistenţa la orice transformare a viciilor din vechea structură a
statului fanariot în momentul trecerii la un stat democratic.
5. Condamnarea tinerimii care îşi iroseşte energiile în activităţi
mondene, inutile, lipsită de ambiţia de a ctitori pentru posteritate,
exemplu în Don Juanii de Bucureşti de Radu Ionescu;
352
6. Trecutul este înnobilat de respect. Cu excepţia lui N. Bălcescu, în
care se adoptă o compoziţie epopeică, celelalte romane de inspiraţie
istorică apelează la reţeta romanelor de aventuri franceze şi engleze, de
genul Celor trei muschetari de Al Dumas. Se apelează la tehnicile
romanului romantic occidental european: multă culoare locală, mult
pitoresc, aproximaţie istorică, fantezie care transcede adevărul
documentar.
Temele enumerate ilustrează înclinaţia primilor noştri romancieri spre
observaţie socială şi spre senzaţional. Se ajunge în scurt timp la o
saturaţie de clişee în cele mai comerciale romane sentimentale, de
mistere ori haiducăreşti. Tehnica narativă propriu-zisă stă sub semnul
improvizaţiei şi al nefinalizării. Prolificitatea dăunează conţinutului şi
metodelor artistice: romanele sunt plate, de formula serialelor sud-
americane, nu construiesc personaje convingătoare care să concureze
starea civilă a societăţii bucureştene de la 1850, evenimentele relatate
sunt banale, lipsite de pulsaţia vieţii reale. În comparaţie cu autorii
traduşi, Balzac, Hugo, Goethe, etc romanele autohtone au amprenta
pionieratului, fiind înecate în clişee şi stângăcii specifice oricărui debut.
Dintre cele mai reprezentative romane ale acestei perioade se evidenţiază
numai câteva, cu deosebire cele semnate de creatori care s-au impus în
epocă prin gesturi artistice convingătoare: Manoil şi Elena de
Bolintineanu, Românii subt Mihai Voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu,
Tainele inimii de Mihail Kogălniceanu, Dridri de Vasile Alecsandri.
O direcţie aparte a constituit-o în acea epocă romanele de mistere,
ce împrumută tehnicile naraţiunilor similare din literaturile occidental-
europene care apelau la anchete sociale şi la peripeţii palpitante. Între cei
mai citiţi autori occidentali citiţi în spaţiu românesc se află: Paul Feval,
Misterele inchiziţiei, Misterele căsătoriei, Misterele Londrei, Eugene
Sue, Misterele Parisului. În romanul lui I. M. Bujoreanu, Mistere din
Bucureşti, de o mare întindere epică, se prezintă mai multe destine
nefericite. Poveştile Virginiei Nordeanca, a Bruneascăi şi a lui Alexandru
353
Dăngescu se întrepătrund, ei fiind victime ale uneltirilor unui singur
personaj malefic, Neagu Bulboacă, ce îşi schimbă identitatea pe măsură
ce îşi rafinează faptele. Autorul îşi concentrează atenţia asupra lumii
judecătoreşti, schiţează portrete semnificative precum Lobodă,
Trăncănescu, Gamăn. Corupţia, prostia, îngâmfarea, lichelismul sunt
defecte morale ce, consacrate drept valori într-o societate anormală,
permit unui Neagu Bulboacă să-şi etaleze cruzimea.
O naraţiune neîncheiată, ce anunţă una dintre cele mai specifice
direcţii ale romanului românesc aparţine lui Al. Cantacuzino. Intelectual
cu o rafinată cultură, el apelează la formula povestirii ce înainte de orice
delectează ascultătorul: „Trăita-ţi vreodată la ţară? Fără îndoială că
sunteţi moldoveni şi cine zice moldovean, zice şi pământean,. Ştiţi dar că
la vreme de toamnă, când umbra se lăţeşte, când frunzele cad pe pământ
şi nu mai cântă păsărelele de dragoste sub desimea înflorită a luncilor,
când câmpul s-au dezbrăcat de rodurile toate şi toloaca geme sub firul
plugului, când ţarina s-a slobozit şi vântul bate mai rece de la munte; ştiţi
zic sau poate nu ştiţi că atunce se naşte în sufletul omului o dulce tristeţe,
care aduce toată a sa fiinţă într-o nespusă armonie cu melancolica
înfăţişare a naturii. Gândurile se fac mai grele, grijile apasă sufeltul mai
cu tărie! Atunci iubiţi de a ceti? ... Iubiţi de a visa cu ochii deschişi?”.
Reveria naratorului este întreruptă de apariţia şătrarului Petre
Criţă, răzeş de pe malul stâng al Prutului, care critică inovaţiile şi regretă
valorile trecutului. Din această nostalgie a unor vremuri învăluite în aura
regretelor se ţes câteva naraţiuni, personaje pitoreşti şi episoade
fabuloase. Lirismul reflexiv al prozei din acest fragment de roman se va
regăsi în romanele lui Duiliu Zamfirescu şi ale lui Mihail Sadoveanu.
Nicolae Filimon
Destinul lui N. Filimon (1819-1865) este reprezentativ pentru
generaţia de intelectuali munteni de la jumătatea secolului al XIX-lea, a
cărei şansă a fost de a parveni social şi material prin cultură. Născut în
inima Bucureştilor, în mahalaua Ienei, într-o familie de preot; aflat în
354
copilărie şi adolescenţă sub protecţia boierului reformator Bărcănescu
alături de copiii căruia a crescut; autodidact; cunoscător a patru limbi
străine; cu o educaţie muzicală deosebită; el ajunge să-şi câştige existenţa
ca funcţionar şi jurnalist. Admirator al lui Anton Pan, din al cărui grup de
cântăreţi de petrecere se număra, el nu se afirmă activ pe scena
Revoluţiei de la 1848, cu toate că simpatizează cu ideile colegilor săi de
generaţie. Efectuează câteva călătorii în Europa centrală şi sudică,
consemnându-şi impresiile în interesante note de călătorie1. Pentru Ion
Ghica, el apare drept un „om cu inima deschisă, iubitor de petreceri
lumeşti, poreclit de priteni Mălai-Mare deoarece îi plăcea traiul bun.
Când vorbea de bucate, i se umplea gura şi defectul ce avea la vorbă
dispărea când pronunţa: Icre proaspete cu lămâie de Mesina, / Măsline
dulci de Tesalia,/Icre de chefal/ Marinată de stacoji. Îi plăcea cu
deosebire ciorba de ştiucă fiartă în zeamă de varză acră cu hrean, iacniile
şi plachiile, crap umplut cu stafide, curcan cu varză umplut cu castane şi
purcel fript, dacă era întreg [...]. Cu un caracter blând, vesel, plăcut şi
nepăsător, întristarea nu s-a lipit de dânsul decât o singură dată, atunci
când şi-a închipuit că bunul şi scumpul său prieten Matei Millo a vrut să-
l parodieze în rolul Paracliserului din Florica lui V. Alecsandri [...].
Caracter independent, nu s-a căciulit niciodată la nimeni; ura şi dispreţuia
lipsa de demnitate şi linguşirea; modest până a roşi când auzea laude
pentru scrierile lui, n-a bănuit niciodată că era un scriitor de mare merit
[...]. Literatura a pierdut în el pe unul din luceferii săi”.
Ion Ghica dedică cele câteva pagini prietenului dispărut prematur într-
una din scrisorile către V. Alecsandri intitulată: Şcoala de acum 50 de
ani, deoarece vrea să evidenţieze meritele educaţiei autohtone.
Opera lui Nicolae Filimon cuprinde un memorial de călătorie,
cronici muzicale, nuvele romantice (Mateo Cipriani, Friedrich Staps) şi
de observaţie critică (Nenorocirile unui slujnicar sau Gentilomii de
1
Nicolae Filimon, Excursiuni în Germania meridională. Memorii artistice, istorice şi
critice, publicate în volum în anul 1869;
355
mahala), prelucrări de basme (Roman năzdrăvanul), precum şi romanul
Ciocoii vechi şi noi, sau ce se naşte din pisică şoareci mănâncă.
Ciocoii vechi şi noi, sau ce se naşte din pisică şoareci mănâncă
Pentru Tudor Vianu, prozatorul muntean este un scriitor mult mai
puţin artist decât Costache Negruzzi. Opera sa ar dezvălui un „caracter
nehotărât”, pe jumătate roman, pe jumătate studiu social, dacă nu
memoriu documentar. Scrisul său acoperă două temperamente stilistice,
unul care vrea să instruiască, să documenteze, şi un al doilea care
povesteşte, pune oamenii în scenă, evocă gesturi şi lucruri văzute. Şi
limbajul lui artistic împleteşte retorica veche şi îndrumarea modernă,
realistă. În tablourile de natură se evidenţiază un penel dibaci iar în
portrete înclinaţia spre moralitate, concepte şi valori etice abstracte,
precum gesturi şi atitudini tipice ale contemporanilor. În felul acesta, nota
Tudor Vianu, „N. Filimon, care ne-a lăsat un document atât de tipic
pentru vremea sa, notând costume, locuţiuni şi moravuri, nu uită a
înregistra felul în care oamenii se mişcă şi gesticulează, fixând o metodă
literară pentru întreaga dezvoltare ulterioară a realismului”.
Acţiunea acestui „romanţ original” se petrece în anii 1814-1830.
Cu o structură riguroasă alcătuită din 32 de capitole, precedate de o
dedicaţie şi un prolog, romanul se încheie cu un epilog în care valorile
morale creştine înfrâng pe cele malefice.
Capitolele au titluri care dezvăluie subiectul pus în discuţie.
 Ele numesc personaje: Dinu Păturică, Postelnicul A. Tuzluc,
Chera Duduca, Chir Costea Chiorul, Alex Ipsilant şi eteria
grecească.
 Indică moravuri specifice: Românul şi fanariotul, Educaţiunea
ciocoiului, Ipocriţii în luptă, Una la mână, Ce-mi dai să te fac
ispravnic, Ţin’te bine arhon postelnice!, Avertismentele, Slugile
boiereşti, O scenă dramatică, Blestemul părintesc, Un suflet
nobil;
356
 proverbe: Până nu faci foc nu iese fum, Adevărul e proastă
marfă, Fă-te om de lume nouă/ Să furi cloşca de pe ouă, Ce n-
aduce anul, aduce ceasul, Femeia a scos pe om din rai, Cu
rogojina aprinsă-n cap şi jalba în proţap;
 scene de viaţă socială: Muzica şi coregrafia în timpul lui
Caragea, Teatrul în Ţara Românească, Italiana în Algir, Ciocoii
vechi (Tribunalul de comerţ), Lagărul de la Cotroceni şi
trădarea, Ocna părăsită.
În naraţiunea lui Filimon se reconstituie sfârşitul domniilor fanariote
în Ţara Românească şi instaurarea regimului Regulamentar, controlat de
Rusia ţaristă. Este evidenţiată viaţa metropolei, fiind şi un roman la
Bucureştilor dar şi un roman al ciocoiului, caracter literar specific lumii
româneşti din acel timp.
Romanul unei epoci
Ca roman al unei epoci autorul resuscitează tipurile sociale ale
tranziţiei de la fanariotism, la capitalismul cămătăresc. Sunt evocaţi
principalii protagonişti politici: domnitorul Caragea cu familia şi favoriţii
săi, Tudor Vladimirescu şi pandurii lui, primul domn regulamentar
susţinător al valorilor maorale creştine şi naţionale, Grigore IV Ghica. Se
reface tabloul vieţii sociale, starea economiei şi a comerţului, instituţiile
ineficiente şi oamenii nepotriviţi, anagajaţi pe criterii subiective. Teatrul,
distracţiile duminicale, reuniunile prieteneşti şi de familie completează
tabloul societăţii de tranziţie. Starea ţăranimii, absenţa de drepturi şi lipsa
de responsabilitate a celor îndrituiţi a le uşura viaţa sunt ilustrate în scene
de o mare cruzime. Personaj colectiv lipsit de orice drepturi reale,
ţărănimea este redusă la o condiţie umilă şi supusă unor pedepse
degradante. Naratorul surprinde, în această epocă de tranziţie, apariţia
unor factori de impuls în societate, dotaţi cu o mare mobilitate psihică
care va înlocui marea aristocraţie latifundiară şi care va ajunge în vârful
ierarhiei social-politice, atunci când este dotată cu inteligenţă, voinţă şi
dragoste faţă de muncă. Mobilizarea de energii umane pe care o
presupune orice epocă de tranziţie poate devia de la idealul principal
atunci când factorii care instaurează schimbările au o cultură falsă ori
incompletă. Meschinăria, avariţia transformă banul din mijloc de schimb
357
într-un scop în sine, într-o zeitate demonică, adversă oricăror valori
morale nobile: generozitate, respect faţă de familie, onoare etc.
Într-o lume răsturnată, ciocoiul grec Andronache Tuzluc este
înlăturat şi înlocuit de ciocoiul român care îi speculează slăbiciunile:
iubirea pentru Chera Duduca şi loialitatea faţă de prieteni. Dinu Păturică
devine reprezentativ pentru ciocoiul care îşi neagă orice responsabilităţi
faţă de familie şi neam, îşi reţine orice sentiment şi eliberat de orice
îndatorire morală se desfăşoară asemenea unui animal de pradă.
Ciocoii vechi şi noi descoperă imaginea Bucureştilor de la 1814.
Palatul domnesc, aflat în inima oraşului, este simbolul unei lumi în
dezintegrare. Cu o arhitectură vagă şi nedeterminată, în care se adună
forme de geometrie orientală precum chioşcul turcesc ori liniile severe şi
austere ale chiliilor mănăstireşti, urme ale religiozităţii ortodoxe
medievale, palatul adăposteşte oameni fără ocupaţie şi fără căpătâi,
animale de paradă, soldaţi din garda domnească. În centrul curţii se află
tot ce era mai inteligent, mai lenş şi depravat în oraş. În curtea
înconjurată de un zid simplu se află caretele şi butcile domneşti,
armăsarii domneşti, soldaţ albanezi, adunătură de popol alcătuită din
pehlivani, negustori albanezi şi turci, potlogari şi pungaşi greci ce jefuiau
pe naivii pripăşiţi din întâmplare. Arhitectura pestriţă, lumea ce popula
această curte sublinază ostentaţia bogăţiei, obrăznicia corupţiei afişată
dispreţuitor, ilustrează starea de depravare a sfârşitului domniei celui
rămas în conştiinţa contemporanilor săi prin ciuma lui Caragea.
Prozatorul adună în roman numeroase descrieri: teatrul inaugurat
la Cişmeaua roşie de către domniţa Ralu, fiica răsfăţată a domnitorului;
plimbările beizadelei Nicolae prin centrul Bucureştilor în caleşti aurite
trase de cerbi; interiorul unor case boiereşti; al unor instituţii (Marea
Hătmănie); al prăvălieri lui Chir Costea Chiorul etc.
Romanul unui caracter literar
Ca roman popular şi de observaţie morală, Ciocoii vechi evocă
ascensiunea materială, politică şi socială a lui Dinu Păturică şi decăderea
358
lui Andronache Tuzluc, pe fundalul schimbării de orânduire, plecarea
fanarioţilor şi instalarea domnilor regulamentari.
Andronache Tuzluc este un grec ţarigrădean ajuns în timpul lui
Caragea mare hatman şi consilier apropiat domnului. Aceste demnităţi le
obţine graţie serviciilor pe care ştie să le facă femeilor Caragea, amatoare
de obiecte preţioase şi de plăceri scumpe. El ajunge să-şi găsească o
ţiitoare foa, Chera Duduca, ale cărei servicii erotice le răsplăteşte cu
generozitate. În secret, el visează la marea iubire şi cutează a râvni la
frumuseţea castă şi mândră a unei fete de boier pământean, Maria, care la
numai 16 ani refuză cu semeţie o alianţă matrimonială cu fanariotul
compromis moral. Ciocoiul grec ajunge să se încreadă în Dinu Păturică,
pripăşit la curtea sa mai întâi ca umil ciubucciu şi devenit prin intrigi şi
ambiţii necenzurate de lumea dimprejur, vătaf de curte. Responsabil al
tuturor averilor lui Tuzluc, a cărui încredere o cîştigă abil, el transferă
bogăţiile stăpânului său în buzunarele sale. Atunci când descoperă
mârşăvia fostului său sfetnic şi trădarea curtezanei, Andronache Tuzluc
era deja falit. Ultimele sale clipe de viaţă sunt alinate de Gheorghe, fostul
său vătaf, care îi plăteşte o găzduirea într-o casă modestă dintr-o mahala
bucureşteană. Erou construit după reţeta romantică a romanelor populare
de la jumătatea secolului al XIX-lea, el îşi pierde raţiunea atunci când i se
schimbă starea socială; obligat să se spovedească şi să se împace cu cei
pe care i-a nedreptăţit, Andronache, păcătosul, are şansa mântuirii în
lumea de dincolo.
Pentru Dinu Păturică, romancierul nu mai respectă această reţetă
a romanului popular. Ciocoi al oraşului, el este specific pentru spaţiul
cultural al Balcanilor. Fără antecedene folclorice, el ilustrează ambiţiosul
lipsit de scrupule care se asociază cu negustorul şi cămătarul evreu, Chir
Costea Chiorul şi cu frumoasa curtezană greacă, lipsită de sentimente,
Chera Duduca. La începutul romanului, Dinu Păturică, al cărui nume
îmbină două diminutive1, afişează o umilinţă circumspectă care cucereşte
1
Dinu Păturică este o asociere de două diminutive: prenumele împăratului roman care a
legiferat existenţa creştinismului, Constantin-Dinu, şi pătură-Păturică, cuvânt din
359
pe stăpânul distrat şi îndepărtează pe oamenii de caracter. Prietenii lui
Dinu Păturică, Tudor Ciolănescu, Neagul Choftea, Zamfir Ploscă, Vlad
Boroboaţă nu sunt diferiţi de unii dintre convivii lui Andronache, Ioniţă
Măturică, Dimitrache Mână Lungă, Nichita Calicevschi, Iordache
Zlatonit, Stamate Birlic, Dimache Pingelescu ş.a. Atunci când descoperă
slăbiciunile stăpânului, el se pretează la hoţie şi înşelăciune grosolană.
Infatuat, ajunge a-şi alunga tatăl, Ghinea ot Bucov, cel care îl trimesese
cu daruri şi o scrisoare de recomandare la Andronache Tuzluc. De la
răspunsul cinic, „Eu nu am tată”, sancţionat cu un blestem, el ajunge să
nu mai aibă prieteni, onoare, ţară. Românul Dinu Păturică depăşeşte în
mişelie pe grecul fanariot Tuzluc şi pe cămătarul evreu Chir Costea.
Romancierul face eroului său un strălucit portret fizic şi moral. Îi
prezintă hainele decolorate şi trenţuite din momentul prezentării la curtea
lui Andronache Tuzluc, îi surprinde privirile ascunse şi rele, îi ascultă
monologurile ambiţioase, îi identifică preferinţele livreşti şi principalele
îndeletniciri. Inteligent şi agreabil, el este la începutul romanului
reprezentativ pentru medii periferice: camera de ciubucciu cu vesela şi
mobilierul adecvate, prietenii pe care şi-i face, slujbele pe care le
îndeplineşte. Om al unei singure idei, el îşi împlineşte ambiţia de a
parveni material şi social. Puterea deţinută în cele din urmă aserveşte,
umileşte, dăunează, pătează şi degradează.
Dinu Păturică este primul erou dintr-o serie de arivişti români,
foarte bine reprezentată pe parcursul a 150 de ani de existenţă a
romanului de observaţie socială. El urmează legea parvenitismului eroic,
al celui care se luptă pe viaţă şi moarte pentru a-şi apropria valori
materiale. Banul îi asigură o poziţie socială şi politică, o poziţie
sentimentală. Individul îşi doreşte să cucerască o societate care îl
ispiteşte, şi de care va fi în cele din urmă devorat. Personajul lui Filimon
devine din agresor o victimă, care confundă valorile şi care amplifică
confuzia ţelurilor. Istoria lumii îşi urmează trecerea: nimic din ceea ce
inventarul domestic al vieţii cotidiene. Numele eroului este un semn al diferenţei dintre
ceea ce aspiră să devină, un om bogat şi influent, şi micimea caracterului său;
360
este lipsit de valoare semnificativă nu rezistă timpului. Epilogul
romanului prezintă nunta lui Gheorghe cu Maria, mândra fată de boier,
semn al noii dreptăţii domneşti: „Iată, te cinstesc cu caftanul de mare
spătar şi te fac caimacam al Craiovei ca să răsplătesc bunătatea sufletului
tău şi slujbele ce ai făcut ţării: fii fericit!”.
Romanul evidenţiază aspectele duale ale vieţii din Ţara
Românească, în primele decenii ale acelui secol: ţara este sfâşiată de
interesele divergente ale grecilor şi ale românilor; ambiţia de a conduce
treburile obşteşti opun înalţii demnitari, slugilor de tipul Dinu Păturică;
Binele şi Răul s-au amalgamat încât nimeni nu mai ştie care sunt
distanţele dintre cele două categorii morale. Fanariotul ar fi aşadar prima
ipostază a parvenitului social-politic în spaţiul culturii româneşti
moderne, deşi el constituie o constantă a comportamentului uman.
Ciocoii vechi au o coerenţă narativă interioară datorită faptului că
artisticul depăşeşte teza morală formulată explicit. Eroul şi lumea sa
bucureşteană sunt convingători, ei palpită de sentimente umane în ciuda
rigidităţii convenţiei literare la care apelează autorul. Dacă pentru
filosoful italian G. Vico trei vicii capabile să distrugă rasa umană produc
fericire publică, pentru Filimon aceste vicii (orgoliu, avariţie şi ambiţie)
aduc daune numai celor căre li se închină şi tulbură doar temporar
echilibrul moral al unei epoci şi al unei societăţi.
Texte de studiat
N. Filimon, Ciocoii vechi şi noi
Întrebări
1. Prezentaţi într-un eseu de minimum două pagini aspecte ale
debutului romanului modern românesc
2. Analizaţi Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon
XIII. Bibliografie finală
Texte literare
361
1. Alecsandri, Vasile, Opere, 12 volume, Editura Minerva, colecţia Scriitori
români, ediţie îngrijită de Georgeta Rădulescu Dulgheru
2. Asachi, Gheorghe, Opere, Volumul I - Scrieri în versuri, Volumul II - Scrieri
în proză şi dramatice, Editura Hiperyon, Chişinău, 1991.
3. Bălcescu, N., Opere, volumele I- IV, Editura Academiei R.S.R, 1974-1990
4. Bolintineanu, Dimitrie, Opere, I- IX, ediţie îngrijită de T. Vârgolici, colecţia
Scriitori români, Editura Minerva, Bucureşti
5. Cantacuzino, Stolnicul Constantin, Istoriia Ţării Româneşti, vol. Cronicari
munteni, ediţie de Mihail Gregorian, vol. I, E P L, Bucureşti, 1961.
6. Cantemir, Dimitrie, Divanul sau Gâlceava Înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul
Sufletului cu Trupul, Editura Minerva, Bucureşti, 1990.
7. Cantemir, Dimitrie, Istoria ieroglifică, Editura Junimea, Iaşi, 1988.
8. Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Editura Academiei R. S. R.,
Bucureşti, 1973.
9. Crestomaţie de literatură română veche, volumul I, cuvânt înainte de Zoe
Dumitrescu Buşulenga, coordonatori I. C. Chiţimia şi Stela Toma, Editura
Dacia, Cluj Napoca, 1984.
10. Cronici Brâncoveneşti, antologie, postfaţă, glosar şi bibliografie de D. H.
Mazilu, Editura Minerva, Bucureşti, 1988.
11. Cronicari munteni, ediţie de Mihail Gregorian, studiu introductiv de Eugen
Stănescu, 2 volume, Editura pentru Literatură, 1961.
12. Costin, Miron, Opere, ediţie de P. P. Panaitescu, Minerva, Bucureşti, 1985.
13. Deleanu, Ion Budai, Ţiganiada, ediţie de Florea Fugaru, Editura Amarcord,
Timişoara, 1999.
14. Dosoftei, Psaltirea pre versuri tocmită, Editura Litera, Chişinău, 1999.
15. Filimon, N., Ciocoii vechi şi noi,
16. Ivireanu, Antim, Opere, ediţie de G. Ştrempel, Bucureşti, Minerva, 1972.
17. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, text ales şi stabilit de
Florica Moisil şi Dan Zamfirescu, cu o traducere a originalului slavon de
G. Mihăilă, studiu introductiv şi note de Dan Zamfirescu şi G. Mihăilă, Editura
18. Letopiseţul Cantacuzinesc, 1290-1690, Istoria Ţării Rumâneşti, ediţia critică,
Editura Academiei, 1960, de C. Grecescu şi Dan Simonescu, volumul III,
Cronicile Medievale ale României.
19. Maiorescu, Titu, Istoria contimporană a României, 1866-1900 ediţie
îngrijită de Simion Mehedinţi, editura Socec, 1925
20. Maiorescu, Titu, Critice, Minerva, 1978
21. Maiorescu, Titu, Jurnal şi Epistolar, vol. I, Minerva, 1980
22. Neculce, Ion, Opere, ediţie de Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, 1982.
23. Rădulescu, Ion Eliade, Opere, 2 volume, ediţie îngrijită de D. Popovici
24. Rădulescu, Ion Eliade, Opere, 4 volume, ediţie îngrijită de Vladimir Drâmba,
1967-1985.
25. Ureche, Grigore Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie de P.P. Panaitescu, Editura
Minerva, 1987.
26. Uricariul, Axinte, Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi a Moldovei, ediţie de
G. Ştrempel, în 1993.
27. Varlaam, Opere, volumul I, ediţie de Manole Neagu, Chişinău, Editura
Hyperion, 1991.
Texte critice
Dicţionare, crestomaţii, bibliografii şi istorii literare
1. Bălan, Arhimandrit Ioanichie, Patericul Românesc, ce cuprinde viaţa şi
cuvintele unor sfinţi şi cuvioşi părinţi ce s-au nevoit în mănăstirile româneşti
(secolele III-XX), Editura Episcopiei Romanului, 2001
362
2. Cartojan, Nicolae, Istoria Literaturii Române Vechi, postfaţa şi bibliografii de
Dan Simonescu, prefaţă de Dan Zamfirescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1980.
3. Călinescu, G., Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent, ediţia
a doua revăzută şi adăugită, ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Editura Minerva,
Bucureşti, 1982.
4. Chivu, Gheorghe, Costinescu, Mariana, Bibliografia filologică românească,
secolul al XVI-lea, Editura Academiei RS.R., 1974.
moderne, EDP, Bucureşti, 1971
6. Cornea, Paul, Originile romantismului românesc, Spiritul public, Mişcarea
ideilor şi literatura între 1780-1840, Minerva, 1972
7. Cornea, Paul, Regula jocului, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980
8. Cornea, Paul, Aproapele şi departele, Editura Cartea Românească, 1990
9. Iorga, Nicolae, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor,
Vălenii de Munte, 1929.
10. Iorga, Nicolae, Istoria literaturii române în veacul al XIX-lea, volumul I,
Epoca lui Asachi şi Eliad (1821 - 1840), Bucureşti, Minerva, 1907,
11. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, volumul I, Editura
12. Mazilu, D. H., Recitind Literatura Română Veche, volumele I-II, Editura
Universităţii Bucureşti, 1994-1998.
13. Piru, Al., Istoria literaturii române, I, Perioada veche, ediţia a treia revăzută,
14. Răduică, Georgeta şi Niculin, Calendare şi almanahuri româneşti, 1731-1918,
Dicţionar bibliografic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981
15. Scarlat, Mircea, Istoria poeziei româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1982.
16. Simonescu, Dan, Buluţă, Gheorghe Scurtă istorie a cărţii româneşti, cu un
capitol despre Cartea românească în Basarabia, Editura Demiurg, 1994.
17. XXX, Literatura română veche, 1402-1647, volumele I-II, ediţie îngrijită de
G. Mihăilă şi Dan Zamfirescu, Editura tineretului, Bucureşti, 1969.
18. XXX, Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura
Academiei, Bucureşti, 1979.
19. XXX, Dicţionarul scriitorilor români, 4 volume, Editura Fundaţiei Culturale
Române, 1995-2001.
20. XXX, Dicţionar cronologic al literaturii române,
21. XXX, Istoria literaturii române, volumul I-II, ediţia a II-a, revăzută, Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970.
Studii şi monografii
1. Cartojan, Nicolae, Cărţile populare în literatura românească, ediţia a II-a, 2
volume, Editura Enciclopedică Română, 1974.
2. Cândea, Virgil, Neagoe Basarab (1512-1521), Editura Minerva,1972.
3. Chiţimia, I. C., Probleme de bază ale literaturii române vechi, Editura
Academiei Române,1972.
4. Cojocaru Mihaela, Opinii franceze despre români, Editura enciclopedică,
1999, Bucureşti
5. Cojocaru Mihaela, Curs de Literatura Română Modernă, Partea I, N.
Bălcescu, Editura Universităţii din Ploieşti,2000
6. Cojocaru Mihaela, Curs de Literatura Română Modernă, D. Bolintineanu,
Editura Universităţii din Ploieşti, 2001
7. Coman, Ioan G., Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, 1979.
8. Curticăpeanu, Doina, Orizonturile vieţii în literatura veche românească,
Editura Minerva, Bucureşti, 1975.
9. Curticăpeanu, Doina, Vasile Alecsandri prozator, profilul memorialistului,
Editura Minerva, Bucureşti, 1977
10. Duţu, Al., Cărţile de înţelepciune în cultura română, Editura Academiei,
Bucureşti, 1972.
363
11. Duţu, Al., Umanişti români şi cultura europeană, Editura Minerva, Bucureşti,
1974.
12. Ibrăileanu, G., Vasile Alecsandri, Scriitori români şi străini, vol. I, EPL,
Bucureşti, 1968
13. Istrate, Ion, Barocul literar românesc, Editura Minerva, Bucureşti, 1982.
14. Florescu, Radu, Search of Dracula, New York, 1972, tradusă în 1973 în
franceză şi în 1992 în română sub titlul În căutarea lui Dracula, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti.
15. Marrou, H. I., Saint Augustin et la fin de la culture antique, Paris, 1936.
16. Mihăilă, G., Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi, Editura
17. Mihăilă, G., Cultură şi literatură română veche în context european, Editura
18. Mitu, Mihai, Oameni şi fapte din secolul al XVIII-lea românesc, Editura Atos,
Bucureşti, 1999.
19. Negrici, Eugen, Naraţiunea în cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin,
Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
20. Păcurariu, M., Sfinţi daco-romani şi români, Iaşi, 1994.
21. Plămădeală, Antonie, Clerici ortodocşi, ctitori de limbă şi cultură românească,
Bucureşti, 1977.
22. Popovici, Dumitru, Romantismul românesc, Editura Tineretului, col. Lyceum,
nr. 59, Bucureşti, 1969
23. Popovici, Dimitrie, Ideologia literară a lui I. Heliade Rădulescu, 1935.
24. Protase, Maria, Petru Maior-un ctitor de coonştiinţe, Editura Minerva, 1973.
25. Procopovici, Alexe, Introducere în studiul literaturii vechi, Cernăuţi, 1922,
26. Rotaru, Ion, Forme ale clasicismului în poezia românească până la Vasile
Alecsandri, Minerva, Bucureşti, 1979
27. Simion, Eugen, Dimineaţa poeţilor, eseu despre începuturile poeziei româneşti,
Editura Cartea Românească, 1980
28. Simonescu, Dan, Contribuţii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1984.
29. Sorohan, Elvira, Cantemir în cartea hieroglifelor, Minerva, Bucureşti, 1978.
30. Şchiau, Octavian, Cărturari şi cărţi în spaţiul românesc medieval, Editura
Dacia, Cluj- Napoca, 1978.
31. Teutoi, Tudor, Préliminaires à l’étude de la tradition byzantine chez les
chroniqueurs du Moyen Age Roumain, Revue des Etudes sud-est éuropeennes.,
XXXIV, 3-4, p. 229-238, Bucarest, 1996.
32. Vergatti, Radu Ştefan, Vlad Ţepeş-Dracula, Viaţa şi faptele domnului român şi
ecoul lor în timp, Biblioteca Pentru Toţi, Editura Minerva, Bucureşti, 1996.
33. Vergatti, Radu Ştefan, Nicolae Spătarul Milescu, viaţa călătoriile, opera,
Editura Paideia, Bucureşti, 1998.
34. Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, vol. I-II, EPL, 1966
35. Vornicescu, Nestor, Primele scrieri patristice în literatura română. Sec. IV-XVI,
Craiova, 1992.
XIV. Răspunsuri la testele 1-11
Testul 1
1. Hungaria a fost redactată în prima jumătate a secolului al
XVI-lea, în epoca Renaşterii, autorul ei fiind unul dintre
umaniştii consacraţi ai vremii. Prelat catolic aflat în vârful
364
ierarhiei clericale maghiare, N. Olahus şi-a redactat
lucrarea despre geografia şi istoria ţării ale cărei destine le
păstorea, neuitându-şi originea românească şi faptul că
aparţinea populaţiei majoritare din Transilvania. În
capitolele dedicate acestei regiuni, guvernate de puterea
ungară, el oferă informaţii referitoare la latinitatea
populaţiei autohtone. Pentru geografia variată şi bogată a
Transilvaniei el are cuvinte de laudă, atrăgând atenţia
asupra bogăţiilor minerale, cu deosebire aurul şi argintul.
2. Memorii politice, descrieri geografice şi evocări istorice,
anecdote politice, cărţi populare etc.
3. Bizantinism, umanism, baroc, iluminism
4. Istorigrafia bizantină consacră temenii de vlah şi valah, în
Palia de la Orăştie se utilizează etnonimul român.
5. Unitate, continuitate, aloglosie, dualitate
Testul 2
1. Principalele momente ale oratoriei religioase coincid cu elaborarea
şi tipărirea unor antologii de predici, după cum urmează:
 Coresi, Cazania de la 1581.
 Varlaam, Cazania de la 1643.
 Antim Ivireanu, Didahiile, 1716.
 Petru Maior, Predici
2. Primul Evangheliar slavon-grec a fost copiat la mănăstirea Bistriţa din
Moldova de un călugăr român în anul 1429.
3. Prima tipăritură aparţine călugărului Macarie, la mănăstirea Dealu din
Târgovişte
4. Coresi a tipărit în anul 1564 Tâlcul evangheliilor, după
izvoare germane. În 1581 el tipăreşte din nou o Evanghelie cu
învăţătură, prelucrare a unui text slavon.
5. Hagiografia este povestea vieţii unui sfânt, sinaxarul este o viaţă de
sfânt îmbogăţită cu învăţăturile sale, mineul adaugă celor două părţi
ale sinaxarului liturghia sfântului respectiv iar patericul este un
dicţionar de sfinţi.
Testul 3 a
1. În secolele XVII-XVIII istoriografia română cunoaşte maxima
înflorire. În Moldova se remarcă seria cronicarilor Grigore Ureche,
Miron Costin şi Ion Neculce. Cu excepţia lui Grigore Ureche, de la care a
rămas doar Letopiseţul Ţării Moldovei, ceilalţi au transmis şi alte opere,
fie de polemică literară ori breviare de poetică, fie antologii pe teme
istorice. Letopiseţele, conservate în manuscris, s-au bucurat de o largă
circulaţie, contribuind la dezvoltarea limbii literare şi la consolidarea
primelor forme şi structuri artistice, precum: descrierea, naraţiunea şi
dialogul memorabil.
2.Tabloul lăcustelor aparţine lui Miron Costin, fiind inclus în Letopiseţul
Ţării Moldovei, redactat în 1675.
365
3. Citatul cuprinde portretul lui Ştefan cel Mare, evocat de
Grigore Ureche în Letopiseţul Ţării Moldovei. Cuvintele care lipsesc
sunt: Ştefan, vărsătoriu de sânge, omorâia, om, războaie, ai săi, război,
învingea, nădejdea, deasupra.
4. Între personajele antologiei O samă de cuvinte se disting:
Ştefan cel Mare, domnitorul credincios şi patriot,
Miron Barnovski, victimă a uneltirilor boiereşti,
Nicolae Mavrocordat, cărturarul pasionat de cultură,
Nicolae Spătarul Milescu, cărturarul aventurier,
Ionică Tăutul, boierul diplomat şi patriot.
Testul 3b
1. Ilustrăm datele minimale pe care trebuie să le conţină eseul:
 Titlurile a cinci texte şi numele autorilor: Letopiseţul
Cantacuzinesc (autor anonim), Letopiseţul Bălenilor (autor
anonim), Cronica lui Constantin Brâncoveanu (Radu Greceanu),
Anonimul Brâncovenesc (autor anonim), Istoria Ţării
Rumâneşti de Stolnicul Constantin Cantacuzino.
 Conţinutul letopiseţelor muntene este accentuat subiectiv,
ilustrând un partizanat de familie.
 Limbajul letopiseţelor muntene reproduce vorbirea
bucureşteană, de la sfârşit de secol al XVII-lea.
2. Ordinea cuvintelor care trebuie aşezate în citat este următoarea:
encomiastic, anonimi, răspândită, inferioară, documentar, literar,
naratori, polemică, pamflet, duioşie, invectivă, sfătoşi,
târgoveţului, umanistă, învăţaţă.
3. Prima scriere istorică în limba română descoperită până acum este
Cronica Buzeştilor.
4. Legenda întemeierii statului feudal Ţara Românească îl are în
vedere pe Negru-Vodă, ce ar fi descălecat cu suita lui din Banatul
româneasc, unificând mai întâi formaţiunile statale din sud-vestul
acestei regiuni.
Testul 4
1. Viaţa lui D. Cantemir ilustrează condiţia cărturarului erudit şi
luminat din Evul Mediu. Din cei 50 de ani de viaţă, el a petrecut
22 la Constantinopole, 16 în ţară şi 12 în Rusia ţaristă.
Descendent al unei familii de răzeşi, el inventează genealogii
exotice pentru a-şi justifica propriile realizări culturale şi ambiţii
politice. Creator al unei opere manuscrise şi tipărite ce acoperă
domenii diverse de activitate ştiinţifică, el a inaugurat în literatura
română parodia politică. Celebritatea lui europeană se datorează
Istoriei Imperiului Otoman, carte de compilaţie care dezvăluie
cauzele ascensiunii unui stat militar islamic în sudul continentului
european şi prefigurează iminenta lui prăbuşire. Cunoscător al
366
Coranului, al civilizaţiei şi culturii arabe, el a putut descifra secre-
tele rezistenţei în Europa a Porţii Otomane. În istoriografia sa el
este preocupat de soarta Ţărilor Române, de destinul lor viitor. În
afara istoriografiei, opera lui ştiinţifică abordează şi teme de etică,
geografie, teologie, teorie muzicală, fizică ş.a.
2. Exemplificăm titlurile a zece scrieri cantemiriene, precizând
limba de redactare şi domeniul de activitate:
1. Divanul sau Gâlceava Înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul
Sufletului cu Trupul, eseu de morală, în limbile română şi greacă,
2. Sacro-Sanctae scientiae indepingibilis imago, eseu de
metafizică, în limba latină,
3. Compendiolum universae logices institutionis, tratat de logică,
în limba latină,
4. Ioannis Baptistae van Helmut physices universalis doctrina,1
culegere de texte de fizică referitoare la originea naturii, în limba
latină,
5. Istoria ieroglifică, roman politic şi alegoric,
6. Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae, descriere
geografică şi istorică, în latină,
7. Incrementa atque decrementa Aulae Otomanicae, tratat de
istorie în limba latină,
8. Vita Constantini Cantemyrii cognomeno senis, Moldaviae
principis, o istorie şi genealogie de familie, în latină,
9. Minunata revoluţie a dreptăţii lui Dumnezeu asupra familiei
vestiţilor Cantacuzini din Ţara Românească şi a Brâncovenilor,
memorial istorico-politic, scris în limba rusă,
10. Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, un tratat de istorie
a românilor, neterminat, scris iniţial la cererea Academiei din
Berlin sub forma unui compendiu în latină.
3. Inorogul este un alter ego al naratorului. Simbol al frumuseţii şi
purităţii morale, el reuşeşte să supravieţuiască istoriei
nefavorabile. Invidiat pentru calităţile fizice şi intelectuale, el
devine ţinta uneltirilor lui Constantin Brâncoveanu. Cu excepţia
ambasadorului Franţei la Poarta Otomană şi a hatmanului
Bogdan, el este vânat de toate animalele şi păsările din Ţările
Române. Cel mai înverşunat duşman este Hameleonul.
4. Stolnicul Constantin Cantacuzino, Istoria Ţării Rumâneşti. Radu
Greceanu, Cronica lui Constantin Brâncoveanu. Ion Neculce,
Letopiseţul Ţării Moldovei. Antim Ivireanu, Didahii.
Testul 5
1. Miron Costin.Viiaţa lumii. Motive literare: viaţa trecătoare, lumea
înşelătoare, zilele ca umbra de vară.
1
Trad. din lat. Doctrina de fizică universală a lui Johan B. van Helmont.
367
2. 1. Versuri la Stemă, Dosoftei. 2. Epigrame, Udrişte Năsturel. 3.
Bocete, Radu Greceanu. 4. Blesteme, Dimitrie Cantemir, Istoria
Ieroglifică.5. Istorii rimate, Miron Costin.6. Meditaţie filozofică,
Miron Costin, Viiaţa lumii.
3. În Ţiganiada se confruntă în plan fantastic zeităţile Binelui cu
cele ale Răului, iar în plan istoric, românii cu otomanii. Actanţii
principali ai epopeii sunt cetele de ţigani înrolate de Vlad Ţepeş
în armata sa pentru a lupta împotriva otomanilor.
4. Ţiganiada este alcătuită din 12 cânturi
5. Viiaţa lumii a fost publicată în anul 1673 iar Ţiganiada a fost
redactată între anii 1802-1812.
6. Parpangel şi Romica sunt un cuplu de tineri ţigani îndrăgostiţi
Testul 6
1. Jules Michelet, 1848. La Révolution Roumaine,
2. Iaşi: Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova, Cernăuţi:
Dorinţele Ţării, Bucureşti: Proclamaţia de la Islaz, Blaj:
Punturile naţiunii române transilvane;
3. Romatismul a instituţionalizat literatura română,
coexistenţa mai multor arte poetice, inclusiv cea clasică,
absenţa artelor poetice elaborate riguros, romantismul
românesc este un fenomen pre şi post revoluţionar,
arderea etapelor şi improvizaţia doctrinară;
4. Prima etapă, 1830-1858, cu trei momente, 1830-1848,
1848, 1849-1858 şi a doua etapă cu două momente: 1859-
1866, 1867-1889;
5. Laicizare, efort de traducere şi elaborare de manuale
adecvate despre limba, cultura, istoria proprie, şcoli pentru
copiii de la sate, pentru fete, dezvoltarea învăţământului
de meserii şi a şcolilor normale;
6. Presa se iniţiază, se dezvoltă şi se specializează în această
perioadă, primele periodice longevive, „Curierul
Românesc” şi „Albina Românească”, 1829-1848, „Dacia
literară”, 1840, „România Literară”, 1852-1855,
„Românul”, 1858, „Magazin istoric pentru Dacia”, 1845,
şi „Arhiva românească”, 1843 etc
7. Tipografiile s-au înmulţit şi modernizat. În afara celor
oficiale, aparţinând domniei şi bisericii metropolitane,
apar acum şi tipografii private ce stimulează producţia de
carte şi producţia de gazete.
Testul 7
1.Asachi a adus o contribuţie majoră la modernizarea învăţământului
românesc în Moldova. El a reorganizat Academia Mihăileană iniţiind
primul curs de inginerie hotarnică, a reorganizat şcoala de la Trei Ierarhi,
a introdus învăţământul pentru fete şi cel de arte şi meserii
368
2. Svidrighelo este un prinţ lituanian exilat în Moldova, ce descoperă cu
acest prilej frumuseţea morală a unei familii de păstori români.
3. La Italia, odă
4. Către planeta mea, Traian şi Dochia, Mazepa în Moldova, Meditaţia
unui îmbătrânit poet, Svidrighelo, Dragoş, Domniţa Ruxandra etc
5. Iniţiativele culturale ale lui I. E Rădulescu s-au mnaifestat în
domeniul: învăţământului, publicisticii, tipografiei, traducerilor şi al
bibliotecilor, literaturii
6. Specii lirice şi epice romantice cultivate de I. E. Rădulescu: balada,
meditaţia istorică şi sentimentală, impresiile de călătorie, fiziologia
7. Zburătorul, Visul, Fiziologia poetului, Domnul Sărsăilă, Amintirile
unui proscris, Ruinurile Târgoviştei
8. Fiziologie literară
Testul 8
1. Nicolae Bălcescu, prospect pentru „Magazinul istoric
pentru Dacia”, 1845
2. 1843, din cauza activităţii politice desfăşurate în cadrul
societăţii secrete „Fraţia”
3. „Magazinul istoric pentru Dacia” a apărut începând cu
1845 la Bucureşti
4. Manuscrisele lui Bălcescu au fost iniţial confiscate de
patronul hotelului Trinacria din Palermo, în noiembrie
1852. Ele au fost recuperate de către Maria Cantacuzino,
una dintre prietenele istoricului. Ea le-a oferit lui Costache
Bălcescu, fratele celui dispărut. Acesta a încercat să le
vândă, fiind oprit de Ion Ghica devenit între timp legatarul
testamentar al lui N. Bălcescu. Scriitorul paşoptist le-a
oferit Academiei Române.
5. I, Libertatea naţională, II, Călugăreni, III, Servagiu, IV,
Unitatea naţională, V, Mirislău
6. Cartea II, Călugăreni
7. Doamna Stanca şi Maria Cristina
8. O fată tânără pe patul morţii, 1842, „Curierul românesc”,
Bucureşti
9. 1847, Colecţie din poeziile domnului Bolintineanu, 1852,
Cântece şi plângeri, 1855, Poezii vechi şi noi, 1858,
Legende sau basne naţionale, 1858, Melodii române,
1859, Bătăliile românilor (Fapte istorice), 1861 Nemesis.
Satire politice, 1862, Legende noi
10. Florile Bosforului, Legende istorice, Basme, Macedone,
Reverii, Diverse
11. 1848, Popolul suveran, 1851 Albumul peregrinilor
români, 1859 Dâmboviţa
12. Surse de inspiraţie: iubire, feminitate, istoria umanităţii,
folclor, românitatea, creştinism
369
13. Specii romantice: balada, meditaţia şi reveria gotică,
cântecul erotic, feeria, legenda mitologică şi istorică,
cântecul eroic. Specii clasice: satira, oda, epopeea,
pastorala şi idila
Testul 9
1. Buchetiera din Florenţa, 1840, „Dacia literară”
2. Cicluri de poezii dedicate iubirii: Suvenire, Mărgăritărele,
Lăcrămioare, pseudonimul iubitei: Steluţa
3. Teme literare de interes naţional şi popular, specii artistice
populare şi o limbă orală, inspirată din viaţa oamenilor simpli,
atitudine critică faţă de politicianismul contemporan,
4. Culegerea de creţii populare, selectarea şi publicarea acestora în
volumul Balade sau cântece bătrâneşti, 1852, 1866, inspiraţie din
credinţe, tradiţii şi superstiţii populare, adaptarea formelor
prozodice populare, instituirea doinei şi baladei ca specii
naţionale de referinţă
5. 1878, Montpellier, Premiul Felibri, poema Ginta latină
6. Sandu Napoilă, Barbu Lăutarul, Clevetici Ultrademagogul
7. Chiriţa în voiagiu, cântecel comic, Chiriţa la Iaşi, farsă, Chiriţa
în provinţie comedie, Chiriţa în balon, cântecel comic
8. Boieri şi ciocoi, Despot-Vodă, Fântâna Blanduziei, Ovidiu
9. Istoria naţională, folclorul, viaţa sentimentală, natura Mirceştilor
10. Poemul patriotic, romanţa, cântecul erotic, pastelul, legenda
istorică, legenda folclorică,
11. Iubirea, călătoria exotică şi pitorească, evenimentele politice
contemporane, folclorul
12. Iarna, Serile la Mirceşti, Mezul iernei, Bradul, Pastel chinez,
Mandarinul, Bărăganul, Sania, Malul Siretului, Paştele
370

Curs Rom-Engleza, Nov. 2005 ISTORIA LIT ROMANE VECHI, MODERN

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Rom-Engleza, Nov. 2005 ISTORIA LIT ROMANE VECHI, MODERN

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

INTRODUCERE

Literatura cuprinde scrierile exprimând complexe

Ortodoxia şi slavismul nostru au format, într-o

Literatura elitelor şi folclorul literar

Texte nereligioase, cu valoare documentar-literară:

Scrisoarea lui Ştefan cel Mare către principii creştini

O istorie a lui Mihai Viteazul de el însuşi

Hungaria de Nicolaus Olahus

Istoriografia în limba română

LITERATURA ROMÂNĂ MEDIEVALĂ

2. O istorie a lui Mihai Viteazul de el însuşi

3. Hungaria de Nicolaus Olahus

4. Anecdotele despre Vlad Ţepeş

1.Prezentaţi într-un eseu de o pagină imaginea Ardealului

2 2.Enumeraţi patru tipuri de texte medievale, mirene:

1 punct 4. Când şi unde s-au formulat etnonimele vlah⁄ valah şi român:

1 punct 5.Trăsăturile literaturii române medievale sunt:

II. Literatura religioasă medievală în limba română

Ioan Paul al II-lea îndemna pe creştinii celui de-al treilea mileniu

Retorica religioasă. Cazanii, didahii şi predici

Mitropolit al Moldovei, în timpul domniei lui Vasile Lupu, şi

Antim Ivireanu s-a stabilit în Bucureşti probabil că între anii

Stihuri la luminatul Stihuri despre

Psalmul 136 Şi să mi să prinză limba

6. Precizaţi din ce psalm fac parte versurile de mai jos:

III. Istoriografia românească

În vârful ierarhiei politice a Ţărilor Române extracarpatice au

Grigore Ureche (1590-1647)

Miron Costin (1633-1691)

Introducere. Miron Costin a fost fiu de boier, tatăl său Ioan

Ion Neculce (1672-1745)

Când citeşti cronica lui Neculce, un nume îţi

2. Istoriografia Ţării Româneşti

„Datorită caracterului ei partizan, facţionar sau encomiastic, deci

În Ţara Românească, primele scrieri originale în limba maternă

GRIGORE URECHE (1590-1647)

MIRON COSTIN (1633-1691)

ION NECULCE (1672-1745)

Literatura Ţării Româneşti a avut un destin similar cu cel

1. Prezentaţi într-un eseu de două pagini trăsăturile

4. Numiţi cinci dintre personajele antologiei de

1 punct 3. Numiţi prima cronică în limba română din Ţara

2 puncte 4. Prezentaţi în cinci rânduri legenda despre întemeierea

La împlinirea a trei sute de ani de la naşterea lui Dimitrie

Dimitrie Cantemir inaugurează cu această carte seria istoriilor

Carte comandată de Academia din Berlin, Descrierea Moldovei 1

Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor

1772, ed. rusă, St. Petersburg

1783, Bacmeister, ed. germ, 1787, în genealogia Cantacuzinilor, ms de banul

1794, trad. Grec., Zaviras

1. Comentaţi într-un eseu de două pagini următorul

3. În romanul Istoria ieroglifică autorul se

Aşadar, poezia noastră medievală a exersat mai bine de trei secole

Deci nimeni-ntr-avere să nu se gândească

Ioan Budai Deleanu

1. Miron Costin, Viiaţa Lumii, în Opere, Editura Minerva, Bucureşti.

1. Ion Istrate, Barocul literar românesc, Editura Minerva, 1982.

Viiaţa lumii Ce nu petrece lumea şi în ce

1. Identificaţi autorul şi titlul poemului din care face

1,50 2. Enumeraţi şase dintre speciile ocazionale de poezie

2 puncte 3. Prezentaţi conţinutul Ţiganiadei de I. B. Deleanu,

2 puncte 4. Din câte cânturi este compusă Ţiganiada?

5. Bifaţi data corectă a redactării poemului Viiaţa lumii