1.

2. Pregătirea către reconstituirea faptei. Regulile principale ale reconstituirii

În cursul cercetarii unor cauze apare necesitatea reconstituirii savirsirii intregii fapte sau a uneia din
imprejurarile acesteia. Aceasta activitate de tactica criminalistica permite verificarea probatoriului
administrat şi chiar obţinerea unor probe noi.
Decizia de a proceda la reconstituire va fi precedata de o analiza a avantajejelor şi utilitatii acestei activitati,
asigurarea tehnico-materialanecesara, eventualele probleme de ordin social şi personal pe care le-ar putea
crea, cât şi progresul pe care il poate aduce cauzei.
Reconstituirea se va face sub conducerea anchetatorului, asigurand şi prezenta celor ale caror declaratii se
verifica, persoanele implicate în activitatea verificata ( autorul victima, experti ). Victima va fi inlocuita cu
o alta persona de aceeasi costitutie fizica dacă exista temerea ca participarea ar putea sa-i produca emotii
puternice generate de retrairea evenimentelor. după ajungerea la locul reconstituirii, se verifica starea
generala, asigurarea pazei, limitarea accesului strainilor, prezenta martorilor asistenti. Dacă urmeaza a se
reconstitui imprejurari complexe sau vor exista mai multe variante ale faptei ce urmeaza a fi reconstituite, se
recomanda mai ales anchetatorilor cu mai puţină experienţă să intocmească un plan al activitatii .
Pentru fiecare secvenţa în parte se vor asigura conditiile de reluare artificiala, procedându-se la atatea reluari
câte se apreciaza ca necesare.
Persoanele vor fi aşezate conform relatărilor. Atunci cind exista mai multe variante prezumtive privind
pozitiile şi distantele, se vor reconstitui toate aceste variante separat. În situatiile în care exista mai multi
autori, complici etc, care participa impreuna la reconstituire se recomandă a se lăsa acestora o relativă
libertate de miscare. Astfel, făptuitorii arestaţi ori reţinuţi nu vor fi tinuti incătuşaţi impreună, evitând astfel
atitudini pasive sau rezultate eronate. La reconstituirea unui omor deosebit de grav, complicele a fost lasat
încâtusat alaturi de autor, iar în faţa instantei acesta a folosit aceasta imprejurare pentru a sustine ca a avut
doar o atitudine pasiva la realizarea reconstituirii, diferită de imprejurările reale, în care nu ar fi putut
interveni pentru salvarea victimei.
Infractorul aflat în stare de arest nu va fi ţinut pe timpul reconstituirii incătuşat nici de organele de escorta şi
paza, de oarece şi în acest caz ar putea ulterior obiecta ca nu a putut actiona diferit şi nestânjenit, existând şi
posibilitatea de a ascunde unele mişcări sau acţiuni săvârşite la comiterea faptei.
Rezultatele reconstituirii se consemneaza în procesul verbal, fiind fixate şi prin fotografiere. Se recomanda
retinereacâtmai amanuntita a desfasurarii. Vor fi descrise metodele aplicate, mijloacele tehnice utilizate,
modul desfasurarii, persoane participante, actiuni executate şi de către cine, dacă s-a repetat secventa şi de
cate ori. De asemenea vor fi consemnate eventuale discutii cu privire la fiecare reproducere în parte,
observatii ale participantilor, modul de fixare al reconstituirii (foto, video).
3. Asistenţa tehnico-criminalistică a descoperirii infracţiunilor
4. Fazele interogării:
 Etapa introductive ;
 Relatarea libera;
 Relatarea dirijata sau intrebare-raspuns;
 Documentarea interogarii sau fixarea procesului si rezultatelor interogarii.

5. Caracteristica criminalistică a escrocheriei, obiectul atentării şi modurile principale de operare

ale infractorilor
6. Acţiunile de urmărire penală: noţiunea, clasificarea şi participanţii
Acţiunile de urmărire prevăzute de legislaţia procesuală în vigoare - prezintă o parte componentă a
activităţii de urmărire penală, care sunt orientate la descoperea, fixarea, acumularea, verificarea si
aprecierea probelor în scopul constatării circumstanţelor săvârşirii infracţiunii.
Acţiunile de urmărire cu excepţia cercetărilor la faţa locului potrivit - art. 118 CPP, pot fi petrecute numai
după intentarea procesului penal. LPP veche, pentru marea majoritate a acţiunilor de urmărire prevedea
prezenţa martorilor asistenţi la petrecerea lor, codul nou această nu prevede.
Despre mersul şi rezultatele acţiunilor de urmărire petrecute se întocmeşte un proces-verbal, care este
semnat de toate persoanele participante şi prezente la efectuarea acţiunea respectiva. Procesul-verbal al
acţiunilor de anchetă cu excepţia procesului-verbal de interogare constă din 3 parţi ş i anume:
- partea introductivă - ce începe de la denumirea procesului-verbal, unde se indică locul, data, luna, anul
întocmirii, ora, minutele când a fost începută acţiunea de anchetă, ora, minutele terminării acţiunii.
- partea descriptivă - se descrie procedura şi rezultatele acţiunii petrecute făcând trimiterile
respective la art. CPP, care prevăd şi permit petrecerea acestei acţiuni de urmărire;
- partea - finală (rezolutivă) - în care se indica, că procesul-verbal a fost citit tuturor participanţilor, se
menţionează că conţinutul procesului-verbal corespunde acţiunii petrecute şi rezultatelor obţinute,
despre care fapt participanţii şi prezenţii îşi depun semnătura.
Acţiunea de urmărire:
Cercetarea (examinarea)- legislaţia penală în vigoare prevede următoarele tipuri de cercetări -
examinări:- cercetarea la faţa locului art. 118;- examinarea obiectelor al. 3 art. 118;- examinarea
documentelor al. 4 art. 118;- examinarea cadavrului art. 120; - examinarea corporală art. 119;
Acţiunea de urmărire - INTEROGAREA
Interogarea sau declaraţiile - este cea mai răspândită acţiune de urmărire, care în acelaşi timp e şi destul
de complicată. Declaraţiile, sunt informaţiile orale sau înscrise, date în cadrul procesului penal de către
persoană, care au importanţă pentru justa soluţionare a cauzei.
LPP prevede următoarele tipuri de interogare audiere:
- interogarea bănuitului - art. 104 CPP;- interogarea învinuitului - art. 104 CPP;- interogarea martorilor -
art. 105 - 110 CPP;interogarea parţii vătămate - art. 111 CPP;interogarea şi audierea părţii civile şi părţii
civilmente responsabile art. 112 CPP.
Confruntarea - art. 113 CPP - prezintă interogarea simultană a 2 persoane anterior interogate în
depoziţiile cărora sunt prezente contradicţii esenţiale.
Prezentarea spre recunoaştere art. 116 - 117 CPP, potrivit legislaţiei în vigoare pot fi evidenţiate
următoarele tipuri de prezentări spre recunoaştere:- a persoanei vii; - a persoanei după fotografie; - a
obiectelor; - a cadavrului;
Ridicarea de obiecte şi documente se petrece conform - art. 126, 127, 128 CPP – organul de urmărire
penală este în drept să ridice obiectele sau documentele care au importanţă pentru cauza penală dacă
probele acumulate sau materialele de investigaţie operative indică exact locul şi persoana la care se află
acestea.
Percheziţia – este o acţiune de urmărire penală, care constă în cercetarea forţată a încăperilor, a
mijloacelor de transport, loturilor de pământ, a unor persoane, îmbrăcămintea acestora şi lucrurilor
personale în scopul depistării şi ridicării izvoarelor de probare şi a informaţiilor de orientare care au o
importanţă pentru justa soluţionare a cauzei penale.
VERIFICAREA DECLARAŢIILOR LA LOCUL INFRACŢIUNII
Reconstituirea faptei - art. 122 CPP – Organul de urmărire penală din oficiu sau la cererea
participanţilor, precum şi în instanţa de judecată, considerând că este necesar pentru verificarea şi
precizarea unor date, pot proceda la reconstituirea integrală sau parţială a faptei la faţa locului.
SECHESTRUL AVERII
Expertiza – art. 142-153 CPP – art. 143 CPP enumera cazurile de petrecere obligatorie a expertizei,
pentru petrecerea expertizei organul de urmărire penală întocmeşte o ordonanţă despre numirea
expertizei, ea poate fi numită din oficiu ori la cererea părţilor. Fiecare dintre părţi are dreptul să
recomande un expert pentru a participa la efectuarea expertizei.
Colectarea mostrelor pentru cercetarea comparativă Organul de urmărire penală este în drept să
colecteze mostre care reflectă particularităţile omului viu, cadavrului, animalelor, substanţei, obiectului
dacă investigaţia lor are importanţă pentru cauza penală.
Reţinerea - art. 165-174 CPP, constituie reţinere privarea persoanei de libertate, pe o perioadă scurtă de
timp, dar nu mai mult de 72 de ore în locurile şi condiţiile stabilite de lege.
7. Efectuarea expertizelor criminalistice la cercetarea omorului
8. Noţiunea şi obiectul criminalisticii
Criminalistica este ştiinţa investigării infracţiunilor în scopul descoperirii şi preveniri lor. Sarcina ei
primordială constă în aceea ca prin analiza realizărilor de ultimă oră a progresului tehnico-ştiinţific şi
generalizării experienţei pozitive a activităţii organelor de anchetă, a practicii judiciare şi de expertiză să
elaboreze metode, mijloace şi procedee eficiente de descoperire şi cercetare a faptelor penale.
Ca ştiinţă, criminalistica are un dublu obiect de studiu: legităţile realităţii obiective ce se manifestă cu
ocazia comiterii infracţiunilor, precum şi cele ce determină descoperirea, cercetarea si prevenirea lor.
Apariţia urmelor şi altor surse de informaţie cu semnificaţie criminalistică poartă un caracter universal,
constant, repetabil şi indispensabil, supunându-se legităţilor obiective comune oricărui proces de
reflectare a diverselor activităţi, inclusiv şi celor ilicite.
Pentru ca aceste urme, depistate în cursul cercetărilor să devină probe judiciare, ele trebuie strânse,
examinate, evaluate şi administrate conform cerinţelor legii procesual penale. Aceste operaţiuni se supun
la fel unor legităţi studiate de criminalistică.
Deci, criminalistica poate fi definită ca o ştiinţă ce studiază legităţile activităţii infracţionale, a
mecanismului de reflectare a faptelor penale în sursele de informaţie precum şi cele ce determină
activitatea de investigaţie a acestor fapte, cunoaşterea cărora serveşte drept bază de elaborare a metodelor
şi mijloacelor de descoperire, cercetare şi prevenire a infracţiunilor.
Aceasta şi constituie funcţia principală a criminalisticii, utilitatea ei practică.
9. Fixarea şi ridicarea armelor de foc. Măsurile de securitate in cadrul manipulării armelor de foc.
Pachetarea in vederea trimiterii la expertiză
Arma de foc adeseori ramane la fata locului, alteori infractorii dupa savarsirea infractiunii arunca arma in
zona campului infractional (rapa, groapa si alte locuri). Iata de ce anchetatorul trebuie sa examineze
minutios aceste locuri utilizand la necesitate si diverse dispozitive cu magneti, precum si detectoare de
metale.
Locul descoperirii armei se studiaza atent pentru a detecta urme de incaltaminte, de picioare, de transport,
mucuri de tigara s.a. Pe arma, in special pe cocos, pe partile metalice ale monsonului si altor mecanisme,
pot fi depistate urme digitale.
In procesul-verbal al cercetarii locului faptei se fixeaza minutios locul descoperirii armei, pozitia ei
raportata la obiectele masive din imediata apropiere, se descrie detaliat aspectul exterior si pozitia
mecanismului de dare a focului (daca este inchis, daca cocosul este lasat in jos). pentru a evita o
impuscatura accidentala este contraindicat sa manipulam cu arma in sensul apasarii pe tragaci.
Dupa aceasta urmeaza ca arma sa fie descarcata. In aceste scopuri se scoate incarcatorul, mai apoi se trage
monsonul, verificandu-se daca in camera de detonare n-a ramas vreun cartus.
Cercetarea exterioara a armei cuprinde fixarea tuturor particularitatilor de constructie, deteriorarile,
precum si impuritatile ce sunt descoperite. La fel trebuie de stabilit tipul si marca armei, calibrul, numarul
de serie si alte insemne de fabricatie. Se stabileste starea peretilor canalului tevii: daca acestea sunt
fumezate si intensitatea afumarii, prezenta ruginei si a altor murdarii. In mod obligatoriu trebuie sa se
fixeze prezenta sau lipsa mirosului de praf ars, ceea ce este important pentru a determina vechimea
impuscaturii.
Daca este temei de a presupune ca la fata locului au fost efectuate mai multe impuscaturi este indicat a
cauta toate gloantele aflate in campul infractional. In masura posibilitatilor proietilul se ridica impreuna
cu obiectul lovit de glont sau cu o parte a lui. Daca acest lucru este imposibil de realizat atunci proiectilul
se extrage din obstacol, dandu-se atinte ca suprafata acestuia sa nu fie deteriorata.
Obiectul - tinta deteriorat la fel se cerceteaza minutios. Se stabileste pozitia acestuia fata de lucrurile di
jur, destinatia si materialul din care este fabricat, precum si alte particularitati. Este indicat a cerceta
minutios orificiul si zona din vecinatatea lui, intrucat aici pot fi depistate indicii impuscaturii de la mica
distanta. In cadrul pachetarii obiectului cu urmele de impuscatura, orificiul se acopera cu o bucata de
stofa curata care se prinde de acest obiect astfel, incit sa-l protejeze cu siguranta. Obiectele-tinta ale
impuscaturii fabricate din materiale capitonate trebuie rasucite in asa fel ca orificiul sa ramina inauntru.
Pentru a determina directia impuscaturii mai intai trebuie de stabilit fatada obstacolului, mai apoi unghiul
sub care proiectilul a lovit tinta.
In cadrul cercetarilor urmelor impuscaturii uneori se deschid posibilitati de a se stabili consecutivitatea
aparitiei leziunilor produse victimei sau a deteriorarilor pricinuite obstacolului. Unul din indicii siguri ai
acestei operatiuni este prezenta inelului de stergere si metalizare slab pronuntat in jurul orificiului de
intrare de la prima impuscatura (ea fiind produsa din teava curatita) in comprataie cu urmele produse de
impuscaturile ulterioare.
Un alt semn il constituie depunerile de unsoare pe marginile sau in jurul orificiului de intrare in urma
primei impuscaturi din arma cu teava curatita si unsa. Examinarile facute in radiatii ultraviolete fixeaza
pete luminiscente in jurul orificiului de intrare in forma de inel pe marginea gaurilor cercetate. Uneori
insa daca au fost folosite cartuse unse abundent, depunerile circulare de unsoare pe marginile orificiului
de intrare pot fi depistate in fiecare din aceste urme.
Un al treilea indicator il prezinta gradul de hemoragie de-a lungul canalelor de ranire. De regula, peretii
canalului de la prima rana sangereaza mult mai accentuat decat canalele ranilor rezultate din
impuscaturile ulterioare.
Expertiza balistico-judiciara constituie una din cele mai raspandite expertize criminalistice, obiectele
careia sunt: arme de foc, munitii, obiecte-tinta cu urme de impuscatura.
Intrebarile care se pot pune expertului criminalist-balistician se pot referi la: modelul, seria si calibrul
armei; starea sa tehnica; posibilitatea de autodeclansare a focului; tipul de munitie folosita; existenta
urmelor suplimentare ale tragerii; distanta si directia de tragere; daca tuburile si proiectilele gasite la locul
faptei sau in corpul victimei au fost trase cu arma suspectata etc.
Pe categoria de astfel de dosare penale se dispun si expertize complexe, spre exemplu, balistico-judiciara
si fizico-chimica.
O atentie sporita se acorda pregatirii si prezentarii materialelor pentru expertiza, luandu-se si masuri de
securitate la manipularea cu obiectele in litigiu.
In astfel de cazuri se efectueaza, de asemenea, si verificarea glontilor si tuburilor dupa evidentele
criminalistice si colectiile de glonti si tuburi ridicate de la locurile nedescoperite pentru a preciza daca
arma incriminata n-a fost folosita la savarsirea altor crime.
10. Caracteristica criminalistică a infracţiunlor de jaf. Situaţiile tipice de urmărire penală,
versiunile.
11. Sistemul, sarcinile şi structura criminalisticii
Criminalistica ca ştiinţă este alcătuită tradiţional din patru compartimente: teoria generală a
criminalisticii, tehnica criminalistică, tactica criminalistică, metodica criminalistică, toate, în unitatea lor,
constituind suportul ştiinţific în lupta contra criminalităţii.
Criminalistica cuprinde 4 compartimente:
1)Teoria Generală a criminalisticii
2)Tehnica criminalistică
3)Tactica crim.
4)Metoda crim.
Teoria generală este baza metodologică a ştiinţei în totalitate. Ea cuprinde cunoştinţe privind obiectul
criminalisticii, scopurile şi sarcinile concrete, stabileşte locul şi legătura ei cu alte ştiinţe. Deci, teoria
generală a criminalisticii constituie un sistem de principii conceptuale, noţiuni şi categorii, definiţii şi
conexiuni ce privesc ştiinţa în ansamblu.
Părţile constituente ale ştiinţei în cauză se fondează la rândul lor, pe principii şi metode concrete de
cercetare a fenomenului delicvent.
Tehnica criminalistică cuprinde un ansamblu de teze ştiinţifice şi tehnici (în cea mai largă accepţie a
cuvântului), procedee şi metode destinate colectării, examinării şi utilizării probelor. Fundamentul acestui
compartiment îl formează datele unui rând de ştiinţe atât tehnice, cît şi naturale, de aceea termenul folosit
pentru întitularea acestui compartiment “tehnica criminalistică” are un caracter oarecum convenţional,
însă este unanim acceptat de savanţii şi practicienii de profil.
Tactica criminalistică constituie, de asemenea, un sistem de teze ştiinţifice în baza cărora se elaborează
diferite reguli de organizare şi planificare a urmăririi penale, precum şi procedee de realizare cu
maximum de eficienţă a diferitelor acţiuni de anchetă (cercetarea la faţa locului, interogarea, percheziţia
etc.). Tactica se bazează pe experienţa pozitivă a practicii judiciare, având menirea să adapteze la
necesităţile actului concret de investigaţie preconizările psihologiei judiciare, logicii, eticii profesionale,
ştiinţei despre organizarea muncii ş,a. O atare tactică asigură aplicarea cu maximum de randament a
metodelor şi mijloacelor tehnice în cadrul cercetărilor, marcând astfel legătura strânsă între tehnica şi
tactica criminalistică.
Metodica criminalistică (metodica cercetării anumitor categorii şi grupuri de infracţiuni) include un
ansamblu de recomandări şi indicaţii metodice, validate ştiinţific şi aprobate în practică, ce privesc
cercetarea crimelor de omor, a violurilor, furturilor, tâlhăriilor, accidentelor de circulaţie ş.a.m.d. Deci,
sistemul de “metodici particulare” scoate în evidenţă trăsăturile specifice de cercetare ale anumitor
categorii şi grupuri de infracţiuni determinate de natura faptelor, modul concret în care acestea se
săvărşesc şi alte împrejurări de fapt.
Sarcina generală este, fără îndoială, asistenţa ştiinţifică şi sprijinul organelor de drept în activitatea
profesională de combatere a criminalităţii. Conţinutul ei poate fi precizat prin formularea sarcinilor
speciale:
analiza legităţilor obiective ce fac temelia obiectului criminalisticii, dezvoltarea de mai departe a teoriei
generale şi a celor particulare ca condiţie necesară pentru lărgirea bazelor teoretice şi sporirea eficacităţii
practice a recomandaţiilor ei;
elaborarea noilor metode şi mijloace de colectare, examinare, evaluare şi utilizare a probelor şi
perfecţionarea celor existente;
elaborarea şi desăvîrşirea bazelor organizatorice, tactice şi metodice ale anchetei preliminare şi a
dezbaterilor judiciare;
studierea criminalisticii ţărilor dezvoltate, implementarea experienţei pozitive a acestora în practica de
descoperire şi prevenire a infracţiunilor comise în ţara noastră.
Evoluţia ştiinţei în cauză în mare măsură este impulsionată de dinamica şi structura criminalităţii
actuale aflate mereu în fluctuaţie ca rezultat al schimbărilor în societate. De aici derivă şi necesitatea
soluţionării unor sarcini concrete ce privesc realizarea a noi cercetări ştiinţifice în direcţii devenite la ora
actuală prioritare, precum:
■ Asistenţa tehnico-criminalistică a combaterii crimei organizate şi corupţiei;
■Aspecte procesuale, tactice, organizaţionale de luptă contra narcomaniei, luării de mită, contrabandei,
traficului de fiinţe vii, terorismului, banditismului, omorului la comandă, infracţiunilor informatice,
economice, ecologice etc.;
■ Implementarea unor noi sisteme automatizate de înregistrare penală, de evidenţă criminalistică, de
programare a cercetării infracţiunilor ş.a.
12. Noţiunea şi clasificarea versiunilor de urmărire penală
Versiunea criminalistică este o presupunere privind esenţa şi unele împrejurări ale infracţiunii bazată pe
datele faptice, adoptată de către anchetator sau altă persoană ce administrează ancheta în cadrul cercetării
şi descoperirii infracţiunilor. Sub aspect logic versiunea este o varietate a ipotezei ce prezintă o formă de
gîndire cu ajutorul căreia se efectuează trecerea de la cunoştinţe verosimile, prezumtive spre cunoştinţe
veridice.
În dependenţă de volumul lor versiunile se împart în generale şi particulare; după subiectul elaborării sunt
versiuni de anchetă, operative de investigaţie, de expertiză şi judiciare; după gradul de concretizare -
versiuni tipice şi concrete.
Versiunea generală este o lămurire verosimilă a evenimentului ce conţine elementele componente ale
infracţiunii, adică o presupunere despre faptul care s-a produs, spre exemplu - omor, sinucidere sau
accident.
Versiunea particulară este o lămurire prezumtivă a unor elemente ale evenimentului care a avut loc, adică
privind motivul, modul de comitere, timpul, locul, personalitatea infractorului etc.
Versiunile de anchetă sunt elaborate şi verificate de către anchetator în scopul lămuririi esenţei
evenimentului şi a tuturor împrejurărilor, adică acestea pot fi atît generale, cît şi particulare.
Versiunile operative de investigaţie sunt elaborate de către lucrătorul operativ care efectuează din
însărcinarea anchetatorului o verificare a unora sau altor împrejurări pe cauza cercetată. Versiunile
operative de investigaţie pot fi numai particulare.
Versiunea de expertiză este o presupunere a expertului adoptată spre verificare în cadrul investigaţiilor de
expertiză.
Versiunea judiciară este o presupunere a instanţei de judecată, elaborată şi verificată în cadrul judecării
unei cauze. Instanţa de judecată primeşte dosarul în care este formulată doar o singură versiune aceea care
a şi rămas în rezultatul cercetărilor preliminare, după care toate celelalte versiuni au decăzut.
Baza de elaborare a versiunilor sunt datele faptice privind evenimentul săvîrşit, dobîndite din surse
procesuale şi neprocesuale.
În cadrul elaborării versiunilor sunt folosite pe larg procedeele logice de gîndire, precum analiza, sinteza,
inducţia, deducţia, analogia.
13. Sursele şi principiile de bază ale metodicii criminalistice
14. Activitatea infracţională: noţiunea şi structura
In larga acceptie a cuvantului, activitatea poate fi interpretata ca un mod de existenta al omului, o
capacitate a acestuia de a modifica realitatea. Deci, este un act de influenta exercitat asupra mediului
material, un sistem de interferente dinamice consecutive dintre om si lucrurile ce-l inconjoara, in care
unul dintre obiecte influenteaza, iar celalalt receptioneaza aceasta influenta.
Structura activitatii infractionale este similara oricarei preocupari sociale si contine cateva elemente
principale: subiectul infractiunii; mijloacele activitatii infractionale; obiectul atentarii (victima); urmele
activitatii infractionale.[1, pag.87].
1. Subiectii activitatii infractionale sunt personajii principali ai infractiunii (organizatorii, executorii,
instigatorii etc.) capabili de a exercita activitati ce se pot reflecta in mediul inconjurator. Acestia poseda
anumite calitati: biologice, sociale, psihice, psihologice, care la fel se pot oglindi in amprentele materiale
ramase la fata locului, dar si in memoria oamenilor.
Aici, un interes deosebit prezinta acele caracteristici, care usor pot fi determinate, sunt evidente,
neschimbatoare si in acelasi timp operante pentru descoperirea faptelor ilicite. Spre exemplu,
semnalmentele exterioare frapante, desenul papilar digital, deprinderile si aptitudinile profesionale ale
faptuitorului etc.
Tinandu-se cont de aceste caracteristici, se inainteaza diverse versiuni de urmarire penala, se organizeaza
cautarea si identificarea faptasilor, se elaboreaza tactica de interogare a acestora, se demasca declaratiile
intentionat false etc.
2. Mijloacele activitatii infractionale. Aceasta notiune include cele mai diverse lucruri si obiectele ce se
utilizeaza pentru a se atinge scopul ilicit. Deci, ele trebuie intelese cat mai larg: o arma de foc, un mijloc
de transport, o substanta otravitoare sau exploziva, curent electric de inalta tensiune etc. In cursul
comiterii actului criminal aceste obiecte creaza urme materiale operante pentru a reconstitui fapta,
imprejurarile cauzei si a identifica autorul. Ansamblul de mijloace infractionale poate fi divizat in patru
grupe esentiale:
- unelte (de spargere, instrumente, obiecte contodente, substante lichide, pulverulente);
- arme (de foc, arme albe, dispozitive explozive);
- surse de pericol sporit (mijloace de transport, dispozitive de uz curent, mecanisme de producere,
fenomene fizice, substante cu efect puternic si otravitor);
- forte si fenomene naturale puse in actiune de catre faptuitor (ruperea digului unui canal, surparea
rocii in mina, tratarea pe ascuns cu radiatii de inalta frecventa etc.)
3. Obiectul atentatului (victima) sub aspect criminalistic este omul si lucrurile materiale ce-i apartin sau i-
l inconjoara: de la simpla incuietoare a usii pana la sistemele complexe bancare. Acest element trebuie
deosebit de conceptul juridico-penal al obiectului infractiunii care abordeaza in principal sfera relatiilor
sociale. Deci, obiectul activitatii infractionale este orice corp material aflat in stare solida, lichida sau
gazoasa supus unei actiuni nemijlocite si susceptibil sa o reflecte .
Personalitatea victimei sub aspect criminalistic trezeste interes prin insusirile si raporturile sale cu alte
persoane – elemente care inlesnesc descoperirea si cercetarea faptei. De pilda, in cazul omuciderii
importanta deosebita prezinta modul de viata, anturajul, viciile, cand si cu cine a avut intrevederi victima
inainte de deces etc. Astfel de date permit a elabora versiuni privind persoana interesata in moartea
victimei.
De subliniat ca marea diversitate de obiecte din campul infractional la fel pot indica unele caracteristici
ale faptuitorului. Spre exemplu, imprejurarile unui furt de valori si bunuri din locuinta, pot semnala
varsta, sexul, particularitatile fizice ale autorului etc. [4, pag.46]
4. Urmele activitatii infractionale in larga acceptie sunt diversele modificari a starilor de fapt si a
obiectelor din lumea materiala, dar si din sfera relatiilor sociale aparute ca urmare a comiterii unei
infractiuni. In sens restrans, urma este orice manifestare remanenta ivita in faza finala a procesului de
reflectare a unui obiect pe suprafata sau in masa altuia. [5, pag.60]
Aceste urme aparute obligatoriu si nedorit de infractor in procesul activitatilor infractionale, trebuie
socotite ca rezultat colateral al acesteia, scopul principal fiind satisfacerea unor necesitati, dorinte, pasiuni
insotite de pricinuirea daunelor fizice, materiale, morale valorilor protejate de lege. Stranse si fixate
procesual in cadrul actelor de urmarire penala, urmele materiale, dar si cele ideale, servesc ca surse de
proba in activitatea criminalistica de cercetare a infractiunilor si identificare a faptuitorilor.
15. Organizarea cercetării infracţiunilor. Elementele şi principiile planificării
Organizarea cercetării este selectarea raţională, distribuirea şi antrenarea eforturilor, uneltelor şi
mijloacelor de care dispune anchetatorul, crearea şi utilizarea condiţiilor optime pentru asigurarea şi
atingerea scopurilor procedurii judiciare.
M. Iakunin, bunăoară, în calitate de elemente ale organizării cercetării infracţiunilor de stat a înaintat:
repartizarea raţională a atribuţiilor în timpul desfăşurării cercetărilor; asigurarea coordonării acţiunilor
organelor şi persoanelor participante la cercetare; reglementarea cuvenită a cercetărilor; evidenţa şi
controlul riguros al muncii efectuate; utilizarea largă a procedeelor şi mijloacelor care contribuie la
sporirea eficacităţii lucrului unor executanţi aparte.
Elementele de organizare a urmăririi penale se manifestă în practică atât independent, cât şi în îmbinare
ori într-un anumit ansamblu. Este evident că fundamentarea, succesiunea, volumul şi conţinutul acţiunilor
procesuale şi măsurilor de investigaţie operativă în orice proces penal se determină pornind de la esenţa şi
exhaustivitatea informaţiei analizate de ofiţerul de urmărire penală cu privire la evenimentul ilicit şi la
persoanele suspectate sau implicate într-o anumită acţiune prejudiciabilă. Organizarea cercetării cazului
penal totdeauna începe cu studierea faptei săvârşite (materialele iniţiale, acumulate de ofiţerul de
urmărire penală sau parvenite la organele de constatare de activitate operativă de investigaţii. La începutul
cercetării reeşind din situaţiile de urmărire penală se elaborează versiunile de urmărire penală, operative
etc. şi în baza lor se întocmeşte planul cercetării cazului concret. El include asigurarea realizării acţiunilor
şi măsurilor concrete schiţate, coordonarea şi conlucrarea cu reprezentanţii altor servicii ale organelor
speciale şi de drept, departamente, instituţii, persoane fizice şi juridice. O condiţie a succesului în
descoperirea şi cercetarea oricărei infracţiuni este analiza şi controlul activităţii de urmărire penală şi a
materialelor dosarului. Fără aceste condiţii, ca şi fără planificarea reală a activităţii de urmărire penală în
legătură cu acţiunea prejudiciabilă (oral sau în scris), chiar şi cea mai simplă infracţiune poate să rămână
fie nedescoperită, fie această sarcină va fi îndeplinită cu mari complicaţii şi întârzieri.
Organizarea urmăririi penale are drept scop rezolvarea următoarelor sarcini:
 contracararea imediată a infracţiunii şi localizarea consecinţelor posibile;
 clarificarea situaţiei reale şi adoptarea la timp a hotărârilor calificate cu privire la urmărirea penală
a persoanelor concrete;
 determinarea corectă a complexului de acţiuni procesuale necesare şi a măsurilor de investigaţie
operativă în situaţia creată;
 asigurarea rezolvării sarcinilor procedurii penale, menţinerea ordinii de drept şi apărarea
securităţii interne a statului;
 îndeplinirea măsurilor necesare de profilaxie şi preventive în legătură cu depistarea infracţiunii.
Aspectele menţionate nu diminuează rolul şi importanţa sarcinilor altor instituţii şi organe de stat şi,
totodată, nu asimilează funcţiile lor, ci au dreptul la existenţă de sine stătătoare.
16. Caracteristica criminalistică a infracţiunilor de tâlhărie. Particularităţi de pornire a procesului
penal. Situaţiile tipice de urmărire penală
17. Regulile de bază ale verificării versiunilor
Verificarea versiunii constă în aprecierea datelor faptice ce confirmă sau infirmă versiunea, informaţiile
necesare se obţin pe care procesuală, adică în rezultatul efectuării acţiunilor de anchetă. Versiunile se
verifică la tel şi prin efectuarea activităţilor operative de investigaţie, însă această verificare poartă
caracter preliminar, rezultatele ei necesitînd confirmare prin probele adunate. In procesul de cercetare se
elaborează şi se verifică toate versiunile posibile. Nu trebuie de lăsat tară revizuire nici o versiune, chiar şi
slab posibilă. Toate versiunile, în măsura posibilităţilor se verifică simultan, paralel cu toate că în practică,
o astfel de posibilitate nu totdeauna există şi unele versiuni sunt lăsate pentru verificarea lor ulterioară. In
aceste cazuri este firesc că sunt adoptate spre verificare cele mai posibile, A asigura controlul tuturor
versiunilor, plenitudinea, obiectivitatea şi caracterul lor multilateral este posibil doar dacă anchetatorul îşi
va planifica munca de urmărire - element care îl vom discuta în paragraful următor.
18. Acţiunile de urmărire penală efectuate la etapa iniţială de cercetare privind cazurile de
escrocherie
19. Etapa de pregătire a cercetării la faţa locului
Pregătirea cercetării la faţa locului se face în două etape - la sediul organului judiciar şi la locul faptei,
fiecare constând din anumite măsuri proprii, necesare pentru atingerea scopului urmărit.
1. Măsurile pregătitoare luate la sediul organului judiciar sunt mai mult de ordin organizatoric, în vederea
asigurării cercetării locului faptei în bune condiţii sub toate aspectele.
a. Prima măsură constă din activităţile pentru obţinerea datelor necesare despre faptă, locul şi timpul în
care a fost comisă. În scopul evitării formării unei echipe de cercetare necorespunzătoare faptei să¬vârşite
şi a unor deplasări inutile, la adrese greşite sau fictive, organul judiciar sesizat despre săvârşirea
infracţiunii caută să afle din surse sigure, demne de încredere, ce anume infracţiune, unde şi când a fost
co¬misă, numărul victimelor, volumul şi natura pagubelor cauzate, dacă făptuitorul se cunoaşte sau nu, a
fost ori nu descoperit şi reţinut de că¬tre organele poliţiei.
b. A doua măsură priveşte transmiterea unor sarcini urgente pe care organele de poliţie urmează să le
îndeplinească la faţa locului până la sosirea echipei de cercetare. Ele se referă la salvarea victimelor aflate
încă în viaţă, conservarea locului faptei, prin împiedicarea pătrunderii
în perimetrul său a curioşilor sau a persoanelor interesate şi de ocrotire a urmelor împotriva intemperiilor,
evidenţa modificărilor intervenite la locul faptei, identificarea martorilor şi investigarea lor sumară, în
vederea identificării şi reţinerii infractorului.
c. În funcţie de natura faptei, locul în care a fost comisă şi urmările sale, se constituie echipa de cercetare,
din care fac parte: procurorul, care conduce activitatea tuturor membrilor ei; ofiţeri din compartimentul
judiciar şi de cercetări penale; ofiţerul criminalist; experţi de specialitate în domeniul tehnic sau de altă
natură, când particularităţile faptei impun prezenţa acestora; ofiţeri ori subofiţeri din cadrul organului de
poliţie în al cărui sector de activitate s-a comis infracţiunea; medicul legist şi subofiţerul care conduce
câinele de urmărire, dacă este cazul.
d. Asigurarea participării la cercetarea locului faptei a persoanelor legal interesate. În asemenea calitate, li
se deschide posibilitatea participării la cercetarea locului faptei părţilor civile, civilmente responsabile,
victimelor şi făptuitorilor.5 Părţile odată încunoştinţate, cercetarea se poate desfăşura şi fără participarea
lor. Făptuitorul, însă, trebuie să participe. Când, din motive obiective, prezenţa sa nu poate fi asigurată, se
iau măsuri pentru reprezentarea lui de un apărător ales sau din oficiu.
e. Alegerea mijloacelor tehnico-ştiinţifice necesare constituie o altă măsură de asigurare a unei bune
cercetări la faţa locului. Ea constă din verificarea trusei criminalistice universale, a mijloacelor pentru
efectuarea fotografiei judiciare operative (aparatele de fotografiat, filmele necesare în alb-negru şi color,
mijloacele de iluminat artificial), aparatul de filmat cu accesoriile sale, substanţele necesare pentru
ridicarea mulajelor, magnetofonul cu accesoriile corespunzătoare, detectoarele de metale şi de cadavre,
miniaspiratorul pentru ridicarea microurmelor, ambalajele necesare pentru ambalarea şi transportul
urmelor descoperite.
20. Caracteristica criminalistică a infracţiunilor contra proprietăţii. Situaţiile tipice de urmărire
penală
21. Apariţia şi dezvoltarea ştiinţei criminalsitice
Sub aspect evolutiv criminalistica a aparut ca o stiinta despre metodele si mijloacele practice de
investigare a faptelor antisociale intemeiate pe realizarile stiintelor tehnice si naturale. De la forme
empirice de lupta contra criminalitatii concepute in prima jumatate a sec.XIX de intiiul sef al politiei
pariziene E.F.Vidoq, treptat aveau sa-si faca aparitia unele generalizari si sistematizari ale acestor
experiente menite sa slujeasca aflarii adevarului in justitia penala.
Procesul de consolidare a cunostintelor criminalistice a fost infaptuit mai cu seama de catre functionarii
politienesti in ultimul sfert al secolului trecut. Aceasta munca se desfasura in trei directii principale:
1) Crearea si perfectionarea mijloacelor de inregistrare penala a infractorilor. Un remercabil reprezentant
al acestei orientari a fost Alfonse Bertillon – autor al metodei antropometrice de inregistrare, bazate pe
masurarea anumitor parti ale corpului uman, precum si a descrierii semnalmentelor dupa metoda
portretului vorbit, a diferitelor procedee de fotografiere etc. O contributie incontestabila pentru afirmarea
altui sistem de inregistrare penala – a celui dactiloscopic, care a succedat modelul antropometric au adus-
o U.Herchel, H.Foolds, R.Heindl, F.Galton, E.Henry, H.Vucetici s.a. La ora actuala acest sistem a devenit
universal si este aplicat pretutindeni.
2) Elaborarea si sistematizarea procedeelor de colectare a probelor – directie, legata in primul rind de
numele lui Hans Gross, magistrat si profesor austriac, care a formulat sistemul stiintei in cauza (insasi
termenul “Criminalistica” a fost propus de catre dinsul), a sistematizat si complementat ansamblul de
metode si mijloace vizind investigarea infractiunilor, socotindu-se pe drept, de rind cu A.Bertillon,
fondatorul stiintei criminalisticii. Editarea lucrarii lui intitulata “Manualul judecatorului de instructie” in
1893 este socotita ca moment de referinta in nasterea acestui domeniu de cunoastere. Urmasii lui din
tarile Europei Occidentale, inclusiv Romania, ca A.Niceforo, R.Reiss, E.Goddefray, M.Minovici,
S.Minovici, M.Moldoveanu, din Rusia – S.Tregubov, V.Lebedev, N.Makarenco, S.Potapov s.a. au avut
marele merit de a fi creatorii bazelor stiintifice ale acestei ramuri de cercetare.
3) Elaborarea metodelor stiintifice de expertizare a urmelor si altor obiecte materiale ridicate din scena
infractiunii – linie sustintua de E.Locard – fondator al laboratorului criminalistic din Lion (Franta),
Ottolenghi (Italia), E.Burinski (Rusia) – intemeietor al unui laborator de fotografie judiciara din
Petersburg, care a servit ca prototip la formarea primelor institutii de expertiza din Rusia (Moscova, Kiev,
Odesa in a.1913-1914), extinse ca numar si transformate in institute de cercetari stiintifice in anii ' 20-30.
Generalizind continutul acestor activitati si a publicatiilor din acea perioada, socotite ca pietre de hotar a
acestui domeniu de cunoastere putem trage citeva concluzii:
- Majoritatea lucrarilor exprima o idee comuna privind formarea unei disciplini de sinestatatoare –
criminalistica, denumita si “politie tehnica”, “politie stiintifica” uneori “tehnica penala”.
- Dupa cuprins aceasta disciplina poarta caracter eclectic si include doua mari dispartituri:
• expunerea modurilor de comitere a crimelor, a jargoanelor criminale, obisnuintelor si altor particularitati
ale activitatilor infractionale;
• formularea recomandatiilor privind organizarea descoperirii si cercetarii cauzelor penale. Deci, se
expun doua genuri de activitate – opuse si reciproc subordonate – activitatea criminala si activitatea
criminalistica de combatere a faptelor criminale;
• in practica de cercetare a infractiunilor se aplica cunostinte nu numai din domeniul tehnicii si a stiintelor
naturale, dar, ceea ce este important – si din psihologie – idee, la care criminalistica sovietica avea sa
revina mult mai tirziu.
Creatiile savantilor criminalisti ce au activat in perioada de acumulare a experientelor si care in Rusia
sovietica s-a extins pina la sfirsitul anilor '30 au jucat un rol hotaritor in pregatirea specialistilor, altoindu-
le preferinta fata de metodele stiintifice de contracarare a delicventei.
A doua etapa de dezvoltare a criminalisticii sovietice, la care in mod special ne vom referi in continuare,
s-a extins pina la mijlocul anilor ' 60. In cursul acestui rastimp s-au elaborat principalele teorii
criminalistice particulare (traseologia, balistica, etc.), favorizate de multimea colosala de date acumulate
de practica care au servit drept premise empirice de prefigurare a unor legitati studiate de stiinta
criminalistica. Tocmai atunci au fost asezate primele pietre metodologice la temelia teoriei generale a
Criminalisticii:
- Cu privire la obiectul si metodele criminalisticii sovietice (B.Saver, 1938);
- Introducere in criminalistica (S.Potapov, 1946);
- Principiile de baza ale expertizei criminalistice sovietice (A.Vinberg, 1949);
- Bazele teoretice ale criminalisticii sovietice (S.Mitricev, 1965);
- Bazele tacticii de ancheta (A.Vasiliev, 1960) s.a.
Ulterior, monografiile anilor '50-'60 consemnate de B.Komarinet, S.Tihenko, I.Luzghin, V.Lisicenko,
V.Snetkov, R.Belkin, L.Arotker, A.Kolesnicenko, V.Koldin, M.Segai, A.Dulov, I.Krilov, N.Selivanov,
A.Aisman s.a. au constituit nu numai bazele stiintifice ale teoriei generale a criminalisticii, dar si
elementele ei structurale.
In concluzie, subliniem ca Criminalistica ca oricare alta stiinta in aparitia si dezvoltarea sa a parcurs
anumite etape: 1) de cristalizare a elementelor embriogeneze in adincurile procedurii penale si primele
incercari de aplicare ale acestora in practica de urmarire penala; 2) de acumulare si generalizare a
materialelor empirice si formularea anumitor teorii particulare; 3) de creare a conceptiei generale a
criminalisticii si desavirsire a celor particulare.
22. Tactica ascultării: noţiunea, sarcinile, genurile, cerinţele procesuale şi tactice
23. Balistica judiciară: sarcinile şi structura ei. Armele de foc: noţiunea şi clasificarea
Balistica judiciara este o ramura a tehnicii criminalistice, care elaboreaza metodele şi mijloacele tehnico
stiintifice de studiere a armelor de foc portative, a munitiilor acestora şi a urmelor impuscaturii, în
vederea identificarii armei cu care s-a tras şi ulterior a autorului infractiunii.
Balistica generala are doua ramuri:balistica interioara şi balistica exterioara.
Balistica interioara studiaza toate fenomenele şi procesele care au loc pe timpul tragerii. Tragerea este
un proces termodinamic şi gazodinamic complex şi rapid, aproape instantaneu. Sursa de energie
utilizata şi nt combustibilii chimici, sub forma de pulberi balistice, caracterizati de o mare cantitate de
energie chimica_. Balistica exterioara este o ramura a mecanicii, care studiaza legile miscarii unui corp
greu, aruncat sub un anumit unghi faţa de orizont.
In prezent balistica interioara şi balistica exterioara sunt doua stiinte tehnice de sine statatoare şi bine
definite. Ele studiaza fenomene de naturii diferite şi dispun de legi şi mijloace propriide investigare
teoretica şi experimentala. S-au realizat şi studii de balistica a tintei, care abordeaza din punct de vedere
militar fenomenele care se produc în momentul atingerii acesteia de către proiectil.
Armele de foc sunt dispozitive formate dintr-un ansamblu de mecanisme, piese şi accesorii. Ele
functionează prin aruncarea proiectilelor, substanţelor toxice luminoase, etc,cu ajutorul fortei de
expansiune a gazelor, rezultate din arderea pulberii explozive. Acest tip de arme sunt utilizate in principal
pentru atac sau apărare, dar si in cadrul unor activităti sportive si de divertisment.
Armele de foc au de regulă in compunerea lor, următoarele mecanisme, piese si accesorii:
- teava si anexele ei;- mecanismul de tragere, constând din: inchizstor, mecanismul de
percutie, mecanismul de extractie si mecanismul de alimentare;- patul sau crosa armei;
- accesorii.
Clasificarea ermelor de foc:
După destinatie
Conform legii armele de foc sunt:
a) Armele militare, confectionate pentru dotarea fortelor armate, folosite în actiuni de neutralizare sau
nimicire a personalului si tehnicii de luptă ale inamicului.
Precum si orice alte instrumente, piese sau dispozitive destinate a imobiliza, răni, a ucide ori a distruge,
dacă prezintă caracteristicile unei arme militare.
b) Armele de tir, cu glont sau cu alice, special fabricate sau confectionate pentru practicarea tirului
sportiv, omologate sau recunoscute ca atare de Federatia Română de Tir.
c) Armele de vânătoare, cu glont, cu alice sau mixte destinate practicării vânătorii.
d) Armele confectionate special pentru a împrăştia gaze nocive, iritante sau de neutralizare.
e) Arme ascunse astfel fabricate sau confectionate încât existenta lor să nu fie vizibilă sau bsnuită.
f) Armele de panoplie
g) Armele de recuzits
Dupa constructia canalului tevii
Raportat la acest criteriu de clasificare armele sunt:
-arme cu teavs liss, care au peretii interiori ai tevii netezi, cum sunt: arme de vânstoare cu alice, arme de
tir redus, pitoalele lansatoare de rachete, arme militare de asalt cu teavs liss;
-arme cu teavs ghintuits sunt atât armele destinate vânstorii care au teavs ghintuits, dar in special arme
militare:pustile, pustile mitraliers, pistoalele mitraliers, pistoalele, revolverele, etc.;
-arme cu tevi combinate, având una sau dous tevi lise si una ghintuits.
.Dupa lungimea tevii
Conform acestui criteriu armele se clasifics in:
- arme cu teavs lungs 50-80 cm (pustile, carabinele, pustile mitraliers, armele de vânstoare, armele de tir
cu glont);
- arme cu teavs mijlocie 20-50 cm (pistoalele mitraliers);
- arme cu teavs scurts 3-20 cm (pistoale, revolvere).
Dupa modul de functionare al armelor
Regimul de functionare al armelor de foc difers de la un model de arms la altul. Unele tipuri de arms
functioneazs în regim automat, altele semiautomat, înss exists si arme care functioneazs în regim foc,
loviturs cu loviturs.
Principiile de functionare difers, de asemenea, de la caz la caz. Anumite tipuri de arme utilizeazs forta
gazelor rezultate în urma împuscsturii, pentru re armare, altele utilizeazs energia de recul, iar cele mai
simple functioneazs pur si simplu mecanic.
Pentru a ilustra modul de functionare al armelor de foc vom prezenta câteva tipuri si principiile care stau
la baza functionsrii lor.
- arme simple -arme de vânstoare cu tevi lise sau combinate, arme de tir cu un singur cartus, anumite
tipuri de revolvere;
24. Sistemul şi rolul tacticii criminalsitice in cercetarea infracţiunilor
Analiza literaturii de specialitate arata că în problema determinarii obiectului tacticii nu exista unitate de
păreri.
Bunăuară, profesorul Doraş Simion consideră ca: ,,Tactica criminalistică reprezintă un ansamblu de teze
ştiinţifice, metode şi procedee specifice destinate organizării şi guvernării anchetei panale, pregatirii şi
desfăsurarii în condiţii optime a activităţilor de urmărire penală în vederea constatării la timp şi cu
certitudine a faptelor ce constituie infracţiuni, identificării făptuitorilor şi determinării împrejurărilor în
care s-a activat.”
Profesorul M. Gheorghiţă consideră ca: ,, Tactica reprezintă un sistem de teze şi procedee generale,
argumentate ştiinţific, bazate pe dispoziţiile legii procesuale şi pe practica în domeniu, aplicarea cărora e
menită să asigure eficacitatea activitaţii organelor de urmărire penală în timpul soluţionării sarcinilor
trasate, ţinind cont de particularitaţile cazului penal şi de alte situaţii concrete de anchetă.”
Obiectul tacticii criminalistice, ca şi al oricărui alt domeniu al cunoaşterii ştiinţifice, îl constituie, pe de o
parte, relevarea legităţilor logice şi psihologice, proprii cercetării infracţiunilor, iar pe de altă parte, ţinând
cont de legităţile relevate, elaborarea tezelor şi procedeelor argumentate ştiinţific, comune pentru diferite
categorii de procese penale, menite să asigure eficienţa optimă a activităţii organelor de urmărire penală şi
de investigaţie operativă în timpul realizării sarcinilor trasate.
Tactica criminalistică pune la dispoziţia organelor de urmărire penală un ansamblu de procedee
criminalistice eficiente întru stabilirea adevărului. Această disciplină mai cuprinde recomandările
efectuării diferitelor acţiuni de anchetă. Ea se constituie din decizii, recomandări tactice, procedee tactice,
operaţiuni tactice şi combinaţii tactice.
Decizia tactică poate fi determinată drept o concluzie a ofiţerului de urmărire penală cu privire la
utilitatea, oportunitatea unor procedee, combinaţii şi operaţii tactice.
Recomandarea tactică este o prevedere argumentată ştiinţific, care poate fi aplicată în funcţie de situaţia
de urmărire penală şi de modul de comportare a persoanelor implicate în proces.
Procedeul tactic este o recomandare argumentată ştiinţific cu privire la ordinea şi modul de acţiune a
organelor de urmărire penală la soluţionarea anumitor probleme, realizarea unor acţiuni concrete de
urmărire în scopul asigurării eficacităţii lor cuvenite, luând în consideraţie particularităţile cazului penal şi
ale situaţiei de urmărire penală. Totodată, spre deosebire de procedeele tehnico-criminalistice, care
stabilesc ordinea acţiunilor în timpul lucrului cu diverse obiecte materiale, procedeele tactice constituie
recomandări vizând acţiunile în relaţiile dintre oameni. Bunăoară, cum trebuie să se acţioneze în timpul
demascării minciunii persoanei interogate; care este modalitatea organizării interacţiunii organelor de
urmărire penală sau ale altor instituţii.
Operaţiunea tactică reprezintă un sistem (complex) de procedee tactice, care se efectuează în baza unui
caz concret de cercetare în scopul soluţionării problemelor organelor de urmărire penală.
Combinaţia tactică este o îmbinare a procedeelor şi operaţiilor tactice în cadrul unei activităţi de urmărire
penală, în scopul de a realiza obiectivele concrete ale cercetării cauzei.
25. Noţiunea şi conţinutul metodicii cercetării anumitor categorii şi grupuri de infracţiuni
26. Noţiunea de armă albă şi trăsăturile ei generale. Clasificarea armelor albe
Cercetarea criminalistica a armelor albe si urmelor folosirii acestora este o subramura a armologiei
judiciare in care se studiaza arma alba, obiectele ce se aseamana sau le substituie, precum si legitatile
formarii urmelor aplicarii acestora, se elaboreaza mijloace si procedee de colectare si examinare a acestor
obiecte in calitate de probe judiciare la descoperirea, cercetarea si prevenirea infractiunilor.
Expresia “arma alba” este generalizatoare si cuprinde un sir de tipuri si modele constructive de astfel de
arme.
In toate cazurile de diagnosticare a unui obiect ca arma alba este necesar sa ne conducem in prima etapa
de unele criterii cu caracter general, apreciindu-le in ansamblu, si anume:
1. Obiectul considerat arma alba trebuie sa aiba constructie sau sa fie adaptat constructiv pentru a produce
leziuni grave omului sau animalului. In acest caz confectionarea sau ajustarea speciala a obiectului pentru
producerea unor astfel de leziuni delimiteaza net arma alba de obiectele de uz casnic.
2. Obiectul diagnosticat drept arma alba trebuie sa corespunda constructiei si modului de actiune a
modelelor-standard sau tipurilor istorice cunoscute de arma alba.
3. Baza energetica de actiune a armei albe o constituie forta musculara a omului. Pentru a pune in actiune
arma, se includ nu numai muschii palmei, mainii si ai antibratului (cand este vorba de nunceac, bici de
lupta, box), dar si muschii intregului corp (lovitura de baioneta).
4. Arma alba se utilizeaza in lupta corp la corp prin contact direct cu adversarul sau de la distanta prin
aruncarea acesteia (sulite, arcuri, cutite, arbalete, bumeranguri etc.).
Deci, arma alba poate fi considerat orice obiect confectionat special pentru a cauza prin mijlocirea fortei
musculare a omului leziuni corporale grave si care corespund unor modele-standard sau anumitor tipuri
istorice de arme albe.
Aceasta definitie este o determinare generica a armei albe, care include trasaturi comune tuturor tipurilor
de arme albe (de injunghiere – taiere, percutante, de zdrobire etc.). La fel cum nu exista “casa” sau
“copac” in general, nu exista nici arma alba abstracta, ci numai varietati concrete ale ei: pumnal, box,
cutit finlandez s.a.
De aceea, concomitent cu definitia generica a armei albe, este necesar sa se opereze si cu caracteristicile
varietatilor acesteia.
Caracteristicile constructive generale ale armei albe sunt:
- prezenta partii destinate special pentru producerea leziunilor periculoase pentru viata (lama, tais,
stift s.a.);
- existenta manerului a dispozitivului de manuit, a limitatorului care previne alunecarea mainii de
pe maner si evita pericolul de autoranire;
- soliditatea mecanica a constructiei in ansamblu.
Arma alba se clasifica in functie de mai multe temeiuri.
1. Dupa principiul de actiune, toate armele albe sunt divizate in arme pentru lupta corp la corp si arme de
lansare. Daca drept sursa de energie in cazul utilizarii armelor pentru lupta corp la corp serveste
nemijlocit forta musculara a omului, baza energetica de actiune a armelor de aruncare poate fi atat forta
musculara directa a omului (bumerang, sulita), cat si cea indirecta, prin mijlocirea coardei intinse a
arcului comprimat etc.(arcuri, arme cu arc s.a.);
2. Dupa destinatie, armele albe se impart in arme de lupta (militare, politienesti, speciale); arme civile
(sportive, de vanatoare); arme criminale;
3. Dupa metoda de confectionare, armele in cauza pot fi industriale, artizanale si de fabricatie proprie;
4. Dupa constructie, armele albe se clasifica in arme cu lama; fara lama; combinate si mascate.
Armele albe cu lama dupa modul lor de actiune se subdivizeaza in arme: de taiere (sabii, tesace, spade);
de injunghiere (pumnale, stilete, spade); de injunghiere-spintecare (palose, unele pumnale); de
injunghiere-taiere (cutite finlandeze, cutite de vanatoare, pumnale, baionete, plate, cutite militare).
Pentru armele albe cu lame se pot considera determinante urmatoarele caracteristici: forma, dimensiunile,
rezistenta obiectului in intregime si a partilor acesteia; prezenta lamei sau a muchiei taisului si gradul de
ascutire a acestuia; unghiul de convergenta dintre lama si muchie (de regula, trebuie sa fie nu mai mare de
45°); prezenta manerului comod pentru a fi tinut in mana in momentul aplicarii leziunilor; existenta
aruncatorului lamei sau a fixatorului in cazul briceagurilor; lungimea lamei nu mai mica de 7-8 cm.
Armele albe fara lame dupa modul de actiune sunt percutante-zdrobitoare: bastoane, buzdugane, ghioaje,
bice de lupta, palmare, boxuri, nunceacuri.
Pentru acest tip de arme proprietatile de baza sunt forma, dimensiunile si rezistenta obiectului in
intregime, precum si a componentelor in parte; existenta partii percutante sau a suprafetei de lovire;
greutatea optima a armei; prezenta gaurilor pentru degete, in cazul boxului; existenta manerului sau a
dispozitivului de manuit; bara de prindere a buzduganului.
Bastoanele si ghioajele, de regula, se confectioneaza din bucati din tevi metalice, fragmente de sarma-
cablu, din picioare de la scaune, din manerele unor instrumente agricole. Pentru a fi catalogat un astfel de
obiect la arma alba este necesar a stabili prezenta dimensiunilor respective (nu mai mici de 30-40 cm
lungime, diametrul aproximativ 3 cm), duritatea metalului si obligatoriu a manerului.
Boxul prezinta o plastina metalica sau din alt material dur ornamentata, ce se compune din trunchi si o
suprafata percutanta cu gauri pentru degete, precum si dintr-un suport cu sprijin.
Palmarul este compus dintr-un bandaj circular confectionat din piele sau alt material de care este prinsa o
plastina metalica de forma ovala sau rotunda. Palmarul se imbraca pe maina, astfel incat plastina este
plasata inauntrul palmei, lovitura dandu-se cu palma deschisa.
Ghioaga este un tip istoric de arma alba cu actiune de lovire-zdrobire si se compune dintr-un maner dur
de care prin sfoara este agatata o greutate. Uneori manerul are un lat pentru a fi prins de maina.
Nunceacul este un tip constructiv nou de arma alba cu actiune de lovire-zdrobire, precum si cu actiune de
asfixie. Nunceacul este compus din 2 (mai rar 3,4,5) elemente cilindrice sau cu muchii, de o lungime de
20-30 cm si greutate nu mai putin de 0,8 kg fiecare legate intre ele cu o sfoara de o duritate sporita.
In cazul de descoperire a obiectului ce seamana cu arma alba sunt necesare cunostintele unui specialist-
criminalisti sau armurier. In fata expertizei, de regula, se formuleaza urmatoarele intrebari: daca obiectul
in cauza este sau nu arma alba; care este tipul constructiv si modul de fabricare a acestuia.
27. Particularităţile ascultării minorilor. Participarea specialistului la ascultare
28. Pregătirea către audiere a bănuiţilor şi invinuiţilor
Banuitul este ..........
Calitatea de banuit este de 10 zile
Invinuitul este ...........
Care au dreptul la tacere
Procedeele tactice de interogare:
- interegarea detaliata pe evenimentul cercetat
- int repetata (de cite ori este nevoie)
- utilizarea probelor existente
- utilizarea datelor operative de investigatii, fara descifrarea sursei
- efectuarea confruntarilor cu alti participanti.

Pentru ca interogarea invinuitului sau a inculpatului sa-si atinga scopul propus, se impune, Tn primul
rand, o organizare riguroasa a acestei activitati care, Tn linii mari, se apropie de pregatirea ascultarii
martorului'. Astfel:
1.1. Studierea materialelor sau datelor existente in cauza. Pe plan tactic criminalistic, studierea
materialelor cauzei presupune cunoasterea datelor referitoare la modul si imprejurarile Tn care s-a savarsit
fapta, la probele existente Tn acel moment la dosar, la participant!, la persoana vatamata, la martori s.a., date
care urmeaza sa fie completate, confinnate sau verificate §i prin declaratiile Tnvinuitului sau ale inculpatului.
De exemplu, Tn functie de modul de sesizare a organului judiciar, va fi studiata plangerea, denuntul sau
procesul-verbal de constatare a efectuarii unor acte premer-gatoare, cand organul de urmarire penala s-a
sesizat din oficiu. Vor fi studiate cu atentie procesul-verbal de cercetare la fata locului, urmele sau
mijloacele materiale de proba descoperite si ridicate cu acest prilej, declaratiile eventualelor victime, ale
martorilor oculari. In urma acestui studiu, vor fi extrase problemele pe care trebuie sa le aiba Tn vedere
organul judiciar Tn momentul ascultarii.
Studierea materialului cauzei, ca, de altfel, Tntreaga pregatire a ascultarii, se efectueaza cu maxima
urgenta si operativitate, regula tactica dominanta Tn Tncer-carea de solutionare a cauzelor penale.
1.2 Cunoasterea personalitatii Tnvinuitului sau a inculpatului. Aceasta cerinta tactica are o
incidenta directa, imediata asupra stabilirii tacticii de ascultare, servind la conturarea ulterioara a laturii
subjective a infractiunii. Dintre princi-palele elemente de natura sa conduca la definirea personalitatii
unui individ, inentionam:
1.2.1. Trasaturile psihice ale personalitatii:
- Caracterul, trasatura psihica ce defineste manifestarile de conduita cu semni-ficatie morala pozitiva
(sinceritate, corectitudine, constiinciozitate, demnitate, sociabilitate etc.) sau negativd (nesinceritate,
egoism, susceptibilitate, Tngamfare, cruzimeetc);
- Temperamentul, trasatura ce determina diferentierea psihica a indivizilor Tn functie de capacitatea
energetica si dinamica a comportamentului, ca de pilda, tipul coleric (pulernic, neechilibrat si excitabil)
tipul sanguinic (puternic, echilibrat, mobil), tipul Jlegmatic (puternic, echilibrat, inert) si tipul
melancolic (slab);
-Aptitudinile, unele avand un sens general (inteligenta, precizia memoriei,
spiritul de observatie, imaginatia s.a), iar altele un sens special, ajungand pana la
talent (pentru muzica, poezie, sport etc.)1.
1.2.2. Factorii care au influentat sau conditionat evolutia somato-psihica (vorbire, mers) si sociala a
Invinuitului sau inculpatului, cum ar fi:
-Medial familial sau social in care a evoluat si s-a format, scolile urinate, locul Tn care si-a satisfacut
serviciul militar.
-Cercul de prieteni, in general sistemul si natura relafiilor sociale in care a fost sau se afla antrenat,
deci al mediului ales.
-Nivelul de inteligenta, slabiciunile, pasiunile sau viciile, starile psihofizice, gradul de pregatire
intelectuala, comportamentul in familie si Tn societate, activitati desfa§urate.
-Eventuale antecedente penale, raporturile cu alti participant la savarsirea infractiunii sau cu victima.
Toate aceste date pot fi obtinute din studierea materialului cauzei, din informatiile culese de la locul de
munca, de la domiciliu, din declaratiile martorilor, din studierea cazierului, precum si din discufiile preliminare
purtate cu Tnvinuitul sau inculpatul.
1.3. Organizarea modului de desfasurare a ascultarii. Modul de interogare se circumscrie planului
general de urmarire penala elaborat intr-o anumita cauza penala si care contine versiunile, problemele de
clarificat, metodele tactice folosite, ordinea de efectuare a diverselor activitati procedurale, dupa cum s-a
precizat mai sus. Tactic, organizarea ascultarii presupune:
a. Stabilirea cu precizie a problemelor, care urmeaza a fi clarificate cu ocazia
ascultarii, precum si a datelor ce trebuie verificate cu acest prilej.
b. Pregatirea materialuluiprobator ce urmeaza sa fie folosit Tn timpul ascultarii
(mijloace materiale de proba, fotografii, diverse Inregistrari)2.
c. Determinarea ordinii in care se vaface ascultarea. Daca Tn cauza exista mai
multi Tnvinuiti sau inculpati, la Tnceput vor fi ascultati cei care detin mai multe
date, sau cei care fac deelaratii sincere si complete. Pentru obtinerea cat mai multor
date, deseori se impune ascultarea mai Tntai a martorilor, prioritate avand martorii
oculari. Date mai pot fi obtinute din informatii extraprocesuale, efectuarea de
expertize judiciare.
d.Stabilirea modalitatii de citare, a datei, orei si locului in care acestia urmeaza
sa fie prezend Tn vederea ascultarii. Ordinea si modalitatea de citare trebuie astfel
concepute, Incat sa se evite, eel putin Tn faza primelor aseultari, contactui Tntre
diversele persoane interesate Tn cauza, Tndeosebi In ipoteza existentei mai multor
Tnvinuiti sau inculpati, martori, persoane vatamate, parti civile etc.
In asemenea Tmprejurari, daca ascultarea se face la intervale de timp care permit contactui Intre cei
ascultati si cei care urmeaza sa fie audiati, primii pot dezvalui problemele asupra carora a insistat organul
judiciar, ce au declarat In legatura cu ele si care ar putea fi datele definute de anchetator.
Uncori, acest aspect poate fi dedus din contextul Intrebarilor, din materialele prezentatc Tn timpul
ascultarii, din permisivitatea sau reactiile necenzurate ale magistratului. Mai ales Tnvinuitii sunt interesati
sa comunice Tntre ei si sa se puna de acord asupra confinutului declaratiilor sau sa insiste pe langa
martori cu rugaminti, intimidari, diverse promisiuni, pentru ca acestia sa nu faca deelaratii, sa nu relateze
tot ce cunosc, sau sa-si retraga declaratia, Tn special Tn faza de judecata.
Pericolul Tngreunarii anchetei, prin contactui Tntre Tnvinuiti sau Intre acestia si martori, este cu atat mai
mare Tn cazul Tn care ei se afla In stare de libertate. De aceea, este indicat, mai ales In cazurile
complexe, dificile, In care sunt cercetate fapte cu un pericol social mare, sa se procedeze la citarea
Invinuitului sau a inculpatului (daca acesta nu este retinut), In dimineata zilei In care va avea loc
ascultarea, la ore relativ apropiate §i, daca este posibil, In Incaperi diferite ale sediului organului de
urmarire penala.
In anumite Tmprejurari, nu trebuie exclusa posibilitatea deplasarii anchetatorului la locul Tn care se afla
Tnvinuitul sau inculpatul (loc de munca, domiciliu, spital, arest). Sub raport psihologic, eficienta primei
aseultari poate fi foarte mare In cazul in care aceasta se face la locul comiterii infracfiunii, Tndeosebi Tn
situatia celor savarsite cu violenta (omor, viol, talharie).
1.4. Planificarea ascultarii. Finalizarea pregatirii ascultarii Invinuitului sau inculpatului se va
materializa Tntr-un plan de ascultare, Tntocmit pentru fiecare Invinuit sau inculpat Tn parte. Acesta va
contine problemele de clarificat si succesi-unea de abordare a lor, Tntrebarile de fond sau de amanunt, la
care va trebui sa raspunda eel audiat, materialele care Ti vor fi prezentate s.a.
Pentru elaborarea planului se va tine seama de orice situatie care se poate ivi Tn timpul ascultarii, chiar
neprevazuta, astfel Incat organul judiciar sa nu fie luat prin surprindere sau derutat de atitudini, de reactii
neasteptate. De aici rezulta si nece-sitatea ca planul sa aiba un caracter flexibil. Aceasta va conduce si la
posibilitatea adaptarii, modificarii sau formularii de noi Intrebari referitoare la fapta cercetata si la
persoana autorului.
Daca Intocmirea unui plan este absolut necesara, In cazurile dificile, cu Tnvinuiti sau inculpati care
refuza sa recunoasca, fac deelaratii nesincere, mincinoase sau se contrazic, elaborarea eel putin a unei
schite de plan se impune si in cazurile simple, aspect de natura sa serveasca la urgentarea solutionarii
cauzei.
29. Reglementarea juridică a aplicării metodelor şi mijloacelor tehnico-criminalistice
30. Tactica efectuării acţiunilor iniţiale de urmărire penală in cazul infracţiunilor de jaf
31. Tehnica criminalistică: structura şi sarcinile ei
Tehnica criminalistică - reuneşte totalitatea metodelor de descoperire, evidenţiere, fixare, ridicare şi
examinare a macro şi microurmelor ce privesc fapta , respectiv - autorul sau autorii.
1.Procesul de constituire și dezvoltare al științei criminalistice a fost determinat de aplicarea în urmărirea
penală a realizărilor chimiei, fizicii, biologiei, antropologiei și altor științe, care au format temelia unei
ramuri a criminalisticii – tehnica criminalistică.
Astăzi această noțiune trebuie privită în dublu, sens ca compartiment al științei, ca totalitate de mijloace
tehnice propriu zise. Ca compartiment al științei tehnica crim.reprezintă un sistem de teze teoretice.
Principii de elabrare și recomandații de aplicare a metodelor șu mijloacelor tehnico-crim. în procesul de
investigare al infracțiunilor.
Sistemul acestui compartiment este compus din următoarele componente tradiționale:
aspecte generale al tehnicii;fotografia și videoînregistrarea;traseopogia crim.;armologia;
documentologia;gabitologi; aînregistrarea crim.
Sarcinile TC derivă din sarcina generală și cele speciale ale crim.:
Principalele sunt:
1) elaborare noilor și perfecționarea actelor celor procedee, metode și mijloace de descoperire
fiecare, ridicare și examinare a meterialelor de probă.
2) Elaborarea și perfecționarea bazelor teoretice, tactice și metodica ale expertizei criminalistice
3) Elaborarea mijloacelor de prevenire a infracțiunilor
Mijloacele TC pot fi clasificate după diferite temeiuri, mai însemnată fiind însă divizarea: după origine și
destinația acestora.
După prainiență se împart în mari grupe:
1) elaborate și aplicate doar în practica criminalistică (pensula magnetică, capturatorul de gloanțe,
fotorobotul etc.)
2) preluate și adaptate constructiv la necesitățile criminalisticii (detectarea de metale, microscopul,
lupe, etc)
3) preluate din tehnica generală și folosite fără nici o modificare (calculatoare, fotoaparat, camere
video, etc.)
32. Examinarea preliminară a urmelor infracţiunii la faţa locului ca sarcină a diagnosticii
criminalistice
In procesul de descoperire si cercetare a infractiunilor un mare sprijin in stabilirea adevarului il prezinta
asa numitele examinari diagnosticatoare. Acestea se realizeaza pentru a obtine date necesare desfasurarii
unor activitati operative de investigatie, expertize si altor actiuni procesuale. Insa, spre deosebire de
cercetarile de identificare, scopul carora este stabilirea identitatii, examinarile diagnosticatoare ajuta la
determinarea unor insusiri si stari ale obiectelor, aflarea cauzelor unor fenomene, interpretarea dinamicii
evenimentelor etc.
Astfel, dupa urmele de picioare este posibil de identificat nu numai factorul creator, dar se poate de
judecat si despre directia de miscare a autorului, viteza aproximativa, daca a purtat unele greutati sau daca
a operat in intuneric. Dupa urmele de spargere se determina deprinderile infractionale, puterea fizica si
inaltimea faptuitorului, timpul consumat la comiterea efractiei s.a.
Examinarile diagnosticatoare pot fi divizate in trei grupe,in cadrul carora pot fi solutionate urmatoarele
sarcini:
Prima – determinarea calitatilor si starii obiectelor prin cercetarea lor nemijlocita (de ex.daca arma
de foc este sau nu in stare buna de functionare, daca plomba este sau nu violata s.a.).
A doua – stabilirea insusirilor si starii obiectelor dupa urmele lasate de acestea (de ex.particularitatile
mersului unei persoane dupa cararea de pasi).
A treia grupa – constatarea legaturilor cauzale intre unele actiuni si consecintele acestora prin analiza
integrala a urmelor si starilor de fapt din scena infractiunii (spre ex. dupa forma, dimensiunile si numarul
petelor de singe se determina locul unde victimei i s-au cauzat leziuni mortale, unde si cum a fost mutat
cadavrul, daca a fost schimbata pozitia lui etc.).
Examinarile diagnosticatore pot fi corelate cu cele identificatoare. Spre ex. inainte de a stabili o persoana
dupa amprenta digitala ridicata de la locul faptei, trebuie sa se clarifice daca aceasta este utila pentru
identificare, adica daca desenul papilar imprimat in urma contine suficiente detalii de constructie.
In concluzie, mentionam ca identificarea si diagnosticarea criminalistica se aplica foarte larg in
descoperirea si cercetarea infractiunilor, ca metode efective de stabilire a adevarului in cauzele
instrumentate.
, examinarile criminalistice preliminare pot fi definite ca o forma de aplicare a cunostintelor de
specialitate si a mijloacelor tehnice respective in scopul obtinerii informatiei privind persoana faptasului,
mecanismul infractiunii si alte imprejurari utile pentru descoperirea cauzei pe urme proaspete.
33. Tactica valorificării cunoştinţelor de specialitate in cadrul urmăririi penale
34. Efectuarea expertizelor tehnice in cazul accidentelor de trafic rutier
35. Caracteristica particularităţilor aspectului exterior, clasificarea lor. Semnalmentele statice,
dinamice, generale şi particulare, trăsăturile frapante. Caracteristicile auxiliare
36. Regulile de bază a elaborării versiunilor
Tactica elaborarii versiunilor impune ca acestea sa fie formulate numai după ce s-au obtinut date suficiente
cu privire la fapta. Elaborarea versiunilor de urmarire penala este guvernata de trei conditii esentiale:
1. Detinerea de date şi informatii corespunzatoare cantitativ şi calitativ. Asa cum am mai precizat, acestea
sunt conditionate de calitatea actelor de natura procedurala din care provin.
2. Pregatirea profesionala multilaterala şi experienta în ancheta a celui cre efectueaza urmarirea penala. In
functie de complexitatea cauzei, de gravitatea faptei(omor, talharie, accident de munca, etc. ) Anchetatorul
va avea nevoie de cunostiinte din cele mai diferite domenii, fundamentate însă pe temeinice cunostiinte de
drept penal, procedura penala, criminalistica, medicina legala.
3. Folosirea unor forme logice de rationament deductiv, inductiv, analitic, şi ntetic. Rationamentele de tip
analogic pot însă conduce la situatia putin recomandata de a face comparatii superficiale şi a trasa şi
militudini cu alte cauze solutionate anterior. Aceasta conduce la incalcarea(ignorarea ) principiului
individualitatii urmaririi penale.
Elaborarea versiunilor se supune urmatoarelor principii:
1. Versiunile se elaboreaza numai pentru ceea ce poate avea mai multe explicatii.
2. Versiunile se elaboreaza numai pe baza unor date concrete.
Versiunile se elaboreaza pe baza datelor de natura procesuala, putand fi completate şi cu date de natura
extrajudiciara.
3. Versiunile trebuie sa fie elaborate în legatura cu toate explicatiile posibile.
4. Versiunile sa fie clare, precise, elaborate în baza unei temeinice fundamentari logice.
Pentru cauzele în care se elaboreza mai multe versiuni pentru aceeasi fapta, se vor verifica în paralel toate
versiunile elaborate. Aceasta se face prin analiza comparativă a probatoriului, cu continuarea concomitenta
a cercetarii cauzei, de oarece trecerea timpului poate duce la disparitia unor probe, la deformarea perceptiilor
unora dinte martori sub influenta zvonurilor, etc.
37. Metodica cercetării accidentelor rutiere. Caracteristica criminalistică a accidentelor. Situaţiile
tipice de urmărire penală
37. Trusele criminalistice, laboratoarele criminalsitice mobile
A. Trusa criminalistica universală
-dispune de un ansamblu de materiale şi instrumentar necesare principalelor operatiuni de cercetare a locului
faptei.
Trusa universală cuprinde mai multe compartimente orientate spre:
1. Probleme de traseologie - destinat descoperirii, fixării şi ridicării urmelor de mâini, picioare, dinţi,
urmelor de instrumente, etc. -prin folosirea de substanţe pulverulente pentru evidenţierea urmelor latente,
pulverizatoare, pensule, folii adezive pentru fixare / transfer de urme evidentiate, surse de lumina -UV, IR
- +spectrul vizibil
- vase de amestec pentru mulaje;
- benzi metalice pentru izolarea mulajelor, etc.
2. Măsurători şi marcaje – plăcuţe cu numere, bandă metrică (dm, cm) -, creta specială.
3. Desene şi schiţe - busola, hârtie mm, calc, coli albe, şabloane pt. hartă, s. a. m. d.
4. Alte instrumente auxiliare - cleşti şi magnet pentru extragere de corpi metalici, şurubelniţe, , dălţi –
utilizate dupăde cerinţele locului - plicuri, pungi -> pt. Ambalare şi transport.
- cutii, eprubete pentru recoltare de obiecte mici şi microurme ( schije, resturi, )
B. Trusa foto-video-audio
 - cuprinde aparatură foto cu obiective suplimentare, superangular, teleobiective, exponometru.
Dupa 1989 în special, s-a extins dotarea şi utilizarea tehnicii video în realizarea cercetărilor la faţa locului.
Avantajele sunt date de rapiditate, claritate şi caracterul cuprinzator al imaginii. Foarte utile se dovedesc a fi
inregistrările video ale interogatoriilor luate autorilor unor fapte grave. Prin utilizarea tehnicii video se pot
obţine imagini prin care se fixeaza condiţiile locului faptei când acesta are o intindere mai mare (de ex.
locul prăbuşirii unei aeronave) declaraţii ale unei victime care apoi decedează, declaraţii primare şi
reascultările unor inculpaţi recalcitranţi, martori, etc.
C. Trusele specializate
1. Truse pentru testarea stupefiantelor (la dispozitia poliţiei şi a organelor vamale) permit identificare
substanţelor opiacee, halucinogene, etc. , se bazează pe reacţii de tip colorimetric.
2. Truse pentru cercetarea accidentelor - de circulaţie, explozii, incendii.
3. Truse pentru examinarea şi ridicarea actelor suspecte.
4. Truse pentru examinări balistice - permit stabilirea direcţiei, unghiului, distanţei de tragere, extragerea
şi ridicarea gloanţelor, descoperirea şi ridicarea particulelor metalice.
D. Laboratoarele complexe mobile - cuprind mai multe mijloace auxiliare şi principale utile în cercetarea
locului faptei.
Aceste laboratoare mobile oferă posibilitatea de deplasare şi examinărilor de un anumit grad chiar la locul
faptei pentru cauze complexe - accidente aeriene, explozii de proporţii, omoruri în serie cu ingropara
victimelor, etc.
Fiind plasate pe mijloace de transport (auto, elicoptere, vase), ele permit accesul în locuri chiar izolate,
dispunând de surse proprii de iluminat, mijloace auxiliare cum ar fi: generatoare, compresoare de aer,
mijloace de excavaţie, sisteme de filtrare a noxelor. Unele din aceste laboratoare dispun de mijloace de
comunicare cu serviciile de evidenţă şi fişierele operative, constituind adevărate centre de comandă în
conducerea cercetarilor concomitent cu continuarea examinărilor criminalistice.
38. Noţiunea de tactică criminalistică, insemnătatea şi obiectul ei
Tactica criminalistică – formulează reguli de organizare şi desfăşurare a activităţilor de anchetă , procurare
şi examinare a probatoriului cum sunt: cercetarea locului faptei, reconstituirea, identificarea autorului şi a
victimei, ascultarea, percheziţia, prelevarea de obiecte, înscrisuri, acte, etc.
Tactica criminalistică constituie, de asemenea, un sistem de teze ştiinţifice în baza cărora se elaborează
diferite reguli de organizare şi planificare a urmăririi penale, precum şi procedee de realizare cu
maximum de eficienţă a diferitelor acţiuni de anchetă (cercetarea la faţa locului, interogarea, percheziţia
etc.). Tactica se bazează pe experienţa pozitivă a practicii judiciare, având menirea să adapteze la
necesităţile actului concret de investigaţie preconizările psihologiei judiciare, logicii, eticii profesionale,
ştiinţei despre organizarea muncii ş,a. O atare tactică asigură aplicarea cu maximum de randament a
metodelor şi mijloacelor tehnice în cadrul cercetărilor, marcând astfel legătura strânsă între tehnica şi
tactica criminalistică.
39. Acţiunile de urmărire penală efectuate in etapa iniţială de cercetare a infracţiunilor de viol
40. Fotografia criminalsitică: noţiunea, insemnătatea şi sistemul ei
Fotografia a aparut mai mult de un secol si jumatate in urma, gratie descoperirilor francezilor J.Nieps si
L.Dagher (a.1839). In scurt timp dupa descoperirea fotografiei in Franta, mai pe urma in Belgia si Suedia
s-au facut incercari de a utiliza fotografia in scopul inregistrarii infractorilor si in descoperirea
infractiunilor. Acest fapt a avut o mare insemnatate pentru consolidarea cunostintelor criminalisticii ca
stiinta, manifestandu-se ca suport tehnic al acestei ramuri, adaptate la necesitatile judiciare de catre
cunoscutul savant A.Bertillon dupa 1879.
La ora actuala tehnicile de realizare a imaginilor fotografice au evoluat extrem de mult in directia cresterii
calitatii si operativitatii obtinerii lor. Dintre acestea se pot enumara:
1. fotografia clasica, in care aparatul fotografic foloseste film negativ cu emulsia sensibila, copiat
ulterior pe hirtie fotografica;
2. fotografia obtinuta prin tehnica “Polaroid”, in care aparatul fotografic foloseste un material fotosensibil
special pe care apare direct imaginea pozitiva;
3. fotografia obtinuta prin tehnica “video”, in care aparatul pentru obtinerea imaginii foloseste banda
magnetica speciala;
4. fotografia “digitala”, in care imaginea este obtinuta pe disc lazer, - reprodusa ulterior la imprimanta
ordinatorului.
Organele judiciare ale Republicii Moldova mai frecvent folosesc fotografia clasica, avind in dotare
aparatura si materiale respective.
In procesul de obtinere a unei fotografii de acest fel se disting doua etape, si anume:
? etapa fizica, in care se foloseste aparatul fotografic in vederea impresionarii filmului negativ, etapa in
care actioneaza legile propagarii luminii, precum si cele de formare a imaginii optice a subiectului de
fotografiat.
? etapa chimica, in care filmul expus este tratat chimic pentru evidentierea imaginii latente aflate pe film,
operatie denumita generic “developare”.
In fosta Uniune Sovietica pentru prima data fotografia judiciara ca un sistem “de metode fotografice
stiintific fundamentate, aplicate in scopul descoperirii infractiunilor si prezentarii instantelor judecatoresti
a materialelor probante ilustrate” a fost prezentat in monografia cunoscutului criminalist rus S.Potapov
“Fotografia judiciara” in a.1926, reeditata in 1936.
In acceptiunea contemporana, fotografia criminalistica ca ramura a tehnicii criminalistice este un sistem
de teze stiintifice, metode, procedee si mijloace fotografice bazate pe aceste teze utilizate pentru fixarea si
cercetarea probelor in scopul descoperirii si prevenirii infractiunilor.
Obiectele fotografiei judiciare sunt orice corpuri materiale aflate in campul infractional: urme
infractionale, probe materiale, stari de fapt si elemente componente ale ambiantei inconjuratoare din
scena infractiunii etc.
Mijloacele fotografice sunt complete de aparate si instalatii folosite in procesul de fotografiere, realizarii
de fotografii, fotoaccesorii, precum si fotomaterialele folosite in aceste procese.
Metoda fotografica criminalistica prezinta un ansamblu de reguli si recomandari orientate spre alegerea
mijloacelor fotografice, a conditiilor de fotografiere si prelucrare a materialelor imaginate in scopul
obtinerii fotografiilor ce raspund nevoilor muncii de fixare si cercetare a probelor judiciare.
Dupa sfera de activitate si subiectii folosirii fotografiei, ea este impartita in fotografia operativa de
investigatie, fotografia de ancheta si judiciara si fotografia de expertiza.
In functie de sarcinile si scopurile aplicarii fotografiei se desting doua varietati ale ei: fotografia de fixare
si fotografia de examinare.
Cu ajutorul fotografiei de fixare se efectueaza inregistrarea obiectelor vizibile cu ochiul neinarmat,
evidente. In aceste scopuri se foloseste fotoaparatura speciala, precum si cea obisnuita preluata din
fotografia generala. Rezultatele a astfel de fotografieri se prezinta in fototabele care se anexeaza la
procesele verbale ale actiunilor de ancheta. Aceste fotografii sunt privite ca fotodocumente si detin forta
probanta in rezolvarea cauzelor judiciare.
Fotografia de examinare se aplica pe larg la efectuarea expertizelor si examinarilor speciale a probelor
judiciare, in cazurile cand este necesar a releva si a fixa caracteristicile slabvizibile sau invizibile ale
obiectelor, spre exemplu, fotografierea in radiatii ultraviolete si infrarosii etc.
41. Noţiunea şi sarcinile cercetării la faţa locului
„Cercetarea la faţa locului reprezintă o activitate procedurală şi de tactică criminalistică, al cărei obiect îl
constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârşit infracţiunea, descoperirea, relevarea, fixarea,
ridicarea şi examinarea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, precizarea poziţiei şi a stării acestora,
având ca scop stabilirea naturii şi împrejurărilor comiterii faptei, precum şi a datelor necesare identificării
făptuitorului”
„Cercetarea la faţa locului este una dintre activităţile procedurale şi de tactică criminalistică ale organului
de urmărire penală, ce se realizează, de obicei, la începutul urmăririi penale, în scopul cunoaşterii
nemijlocite a locului faptei, al descoperirii, fixării, şi ridicării urmelor create cu ocazia săvârşirii
infracţiunii, precum şi pentru ascultarea martorilor, a victimelor sau chiar a făptuitorilor. Deci, prin
cercetarea la faţa locului, organul de urmărire penală stabileşte împrejurările în care a fost comisă fapta,
identifică pe făptuitor sau delimitează sfera persoanelor bănuite, adună, conservă, şi examinează, probele
materiale descoperite.”
„Cercetarea la faţa locului constituie un procedeu probator, având drept obiect obţinerea de date privind
împrejurările în care a fost săvârşită fapta penală, descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor infracţiunii,
precum şi stabilirea stării şi poziţiei mijloacelor materiale de probă.”
Consider că cercetarea la faţa locului este o activitate cu o natură complexă, procesuală şi de tactică
criminalistică – care poate fi dispusă şi efectuată, atât de către de organele de anchetă cât şi de către
instanţa de judecată – ce constă în descoperirea, fixarea procesuală, ridicarea şi interpretarea naturii, stării
şi poziţiei urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, a legăturilor dintre acestea, precum, şi obţinerea de
date privind numărul şi identitatea făptuitorilor, natura şi împrejurările în care a fost săvârşită fapta
cercetată.
42. Metodica cercetării infracţiunilor contra patrimoniului
43. Sarcinile şi structura traseolgiei judiciare. Noţiunea şi clasificarea urmelor infracţionale
Activitea infracțională presupune prezența făptuitorului la locul faptei și săvîrșirea de către acesta a unor
modificări în ambianța existentă. Aceste modificări rezultate din activitatea ilicită a autorului sunt
cunoscute ca urme ale infracțiunii. Cu studiul lor se ocupă traseologia – ramură a tehnicii criminalisticii
care studiază mecanismul și legitățile apariției diferitor modificări materiale ca urmare a săvîrșirii unor
infracțiuni în scopul descoperii acestora.
Sarcinile traseologiei constituie căutare, descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor precum și
examinarea preliminară a acestora.
În literatura autorii apreciază ca termenul urmă are 2 accepțiuni, în sens larg ți restrîns.
Obiectul investigațiilor traseologice îl constituie urmele-reflectare(formă), aceela care reprezintă structura
exterioară a unui obiect pe suprafața sau în masa altui obiect.
Urmele reflectare își fac apariția în urma contactului a 2 obiecte, cel creator și primitor.
În funcție de obiectul creator distingem
- urme create de om(homeoscopice);
- urme ale instrumentelor,uneltelor,mecanismelor(mecanoscopice);
- urme ale transportului(traseologia transportului);

După mecanismul de firmare distingem:

- urme statice și dinamice
- urme de adîncime și suprafață(urme de statificare(depunere) și destratificare)
- urme locale și periferice

Toate urmele de la fața locului pot fi vizibile,slab vizibile și latente. Cele latente pentru a le scoate în
evidență se aplică în diferite metode(prafuirea cu prafuri magnetice și simple, afumarea cu vapori de iod,
folosirea razelor ultraviolete, a detectoarelor – lazer etc.)
Urmele vor fi consemnate în procesul-verbal. Urmele se fotografiază, se video-înregistrează după ce se
ridică fie împreună cu obiectul purtător fie cu o parte a cestuia.
Toate urmele se ambalează separat, se sigileaza, se etichetează..
44. Aplicarea filmării şi a inregistrării video in cursul efectuării actelor de urmărire penală.
Procedeele ce pot fi utilizate
Evolutia mijloacelor si metodelor de videoinregistrare au determinat aplicarea lor larga in criminalistica
in scopul descoperirii si cercetarii infractiunilor.
La fel ca si fotografia, videoinregistrarea se foloseste ca un mijloc suplimentar de fixare a procesului si
rezultatellor actelor de urmarire. Insa, comparativ cu fotografia judiciara videofilmul prezinta unele
avantaje:
- posibilitatea surprinderii in miscare a unor subiectie, a plasamentului si a raportului dintre acestia;
- videofilmul are un caracter pronuntat ilustrativ;
- capacitatea de imaginare a unor activitati in evolutia lor fireasca;
- rapiditatea cu care se pot fixa scenele, persoanele si obiectele, fixarea cadrului in videofilm ce contine
un cliseu dupa care se pot executa fotografii (stop-cadru).
Videofonogramele pot fi probe materiale (spre exemplu, o imprimare intamplatoare a comiterii unei crime
sau a circumstantelor acesteia executata de catre cineva, videoinregistrarea activitatilor infractionale
fixata de sistemele de paza electronice etc.). Pentru ca aceste materiale sa devina probe in dosarele
concrete ele trebuie anexate printr-o ordonanta speciala a anchetatorului. Videofonogramele obtinute in
cadrul desfasurarii unor masuri operative de investigatie, pot fi la fel utilizate ca probe daca acestea au
fost obtinute in ordinea prevazuta de lege.
Videoinregistrarea ca un mijloc suplimentar de fixare a mersului si a rezultatelor actiunilor de ancheta
poate fi utilizata la decizia anchetatorului, procurorului, instantei de judecata, precum si la cererea
invinuitului, banuitului, martorului sau a partii vatamate daca aplicarea ei in cazurile concrete nu
contravine intereselor anchetei.
Daca anchetatorul a decis sa aplice videoinregistrarea el este obligat sa instiinteze persoanele interesate si
alti participanti ai actiunii de ancheta. In acest scop poate fi invitat un specialist care este avertizat despre
raspunderea penala pentru refuzul sau sustragerea de la indeplinirea obligatiunilor sale de specialist
(art1161 CPP RM).
Videofonograma obtinuta in cadrul actiunii de ancheta, la fel ca si procesul-verbal trebuie sa contina trei
parti: introductiva, partea esentiala si de incheiere. In partea introductiva si cea de incheiere se fixeaza
informatii care certifica si precizeaza videofonograma, iar partea ei de baza oglindeste mersul si
rezultatele actiunii de ancheta.
Indiferent de genul actiunii de ancheta, partea introductiva este oportun a o incepe prin fixarea
indeaproape a persoanei ce conduce cu aceasta actiune de ancheta, care se prezinta specificand postul sau,
mai apoi indica actiunea de ancheta care se desfasoara si dosarul penal in cadrul careia se produce
videoinregistrarea, timpul si locul executarii acesteia. In continuare anchetatorul prezinta consecutiv
fiecare din membrii participanti ai actiunii de ancheta, care la fel sunt imaginati indeaproape. In unele
cazuri este oportun a fixa si anturajul, mijloacele de transport, persoanele ce se afla in vecinatate. Aceasta
contribuie la obtinerea unei imagini depline despre toti participantii la actiunea de ancheta si locul unde
aceasta s-a desfasurat. Mai apoi anchetatorul aflandu-se in cadrul filmului lamureste drepturile si
obligatiunile fiecarui participant, precum si ordinea in care se va desfasura actiunea. Cu aceasta se
termina partea de inceput a videofilmului dupa care anchetatorul imediat sau dupa o recreatie ce permite
participantilor sa se deplaseze la locul nemijlocit unde se va desfasura actiunea.
Este stiut ca in corespundere cu legea procesual penala inregistrarile audio a interogarii, precum si
repetarea declaratiilor special pentru a fi inregistrate nu se admit. In practica, insa, in ceea ce priveste
videoinregistrarea aceste restrictii sunt uneori nejustificate. Este imposibil, chiar inoportun de a fixa cu
ajutorul camerei de luat vederi, spre exemplu, tot procesul de cercetare a locului faptei sau de perchezitie,
care se poate prelungi ore in sir. Totodata este important de a fixa pe videofonograma vederea de
ansamblu a locului faptei, momente de depistare si ridicare a celor mai importante urme si alte probe
materiale, faptul descoperirii si a continutului unui ascunzis la perchezitie etc. Desigur aceste situatii
trebuie sa fie in mod corespunzator fixate pe videofilm. Intreruperile in videoinregistrare a actului de
urmarire, in principiu sunt inadmisibile, insa, practic, inevitabile. Este necesar doar de a respecta o ordine
anumita de intrerupere a videoinregistrarii. Fiecare intrerupere, timpul si cauzele acestuia trebuie sa fie
mentionate in mod special pe videofonograma si inregistrate in procesul-verbal.
Urmele si alte probe materiale se descriu in corespundere cu recomandarile criminalisticii, indicandu-se
locul depistarii, caracteristicile generale si particulare ale obiectului purtator de urma, modul de relevare a
urmelor, topografia acestora si particularitatile urmelor, precum si a modului de ridicare si pachetare.
Toate actiunile privind depistarea, fixarea si ridicarea urmelor si altor probe materiale trebuie sa fie
sonorizate de catre anchetatori sau specialistul respectiv.
Partea de incheiere a videofilmului se inregistreaza dupa vizionarea de catre participanti a materialului
imaginat. In ea se certifica corectitudinea videoactiunilor imaginate de catre participanti.
Dupa vizionarea filmului, videoinregistrarea se reia, fixandu-se participantii in momentul in care
anchetatorul ii chestioneaza despre corespunderea mersului si rezultatelor actiunii de ancheta,
continutului videofilmului vizionat, precum si a procesului verbal redactat la fata locului. Videofilmul se
incheie cu fixarea raspunsurilor la intrebarea pusa de anchetator si declaratia anchetatorului despre
sfarsitul actiunii de ancheta.
In unele cazuri la procesul-verbal al actiunii de ancheta este oportun a anexa fototabela executata de pe
imaginile videofilmului cu fixarea moemntelor-cheie a actiunii de ancheta.
Caseta cu videofilmul se pacheteaza intr-o punga de polietilena care se plaseaza intr-un plic de hartie, se
leaga cu o sfoara, capetele careia se fixeaza cu stampila anchetatorului. Pe pachet se fac inscriptiile de
rigoare, certificandu-se cu semnaturile anchetatorului si a martorilor-asistenti.
45. Particularităţile ascultării bănuitului şi invinuitului. Care sunt procedeele folosite de ofiţerul de
urmărire penală in situaţiile de conflict
46. Acţiunile de urmărire penală la etapa iniţială de cercetare a jafului şi a tâlhăriei
47. Noţiunea şi sarcinile confruntării. Procedee tactice de interogare la confruntare
Compararea (confruntarea)-este aplicată în numeroase cazuri, fiind şi extrem de accesibilă. Ea este un
mijloc de lucru atât tehnic cât şi un procedeu tactic frecvent. Sunt utilizate mijloace optice (microscoape
comparatoare, fotografiii de examinare, etc) care permit mărirea imaginilor şi examinarea minuţioasă a
detaliilor. Apoi are loc un proces de evaluare a importanţei unor elemente, frecvenţa prezenţei ( repetiţiei) lor
a concordanţei sau neconcordanţei detaliilor, însuţirilor, s.a.m.d.
Este o solutie la care se poate recurge în si1tuatiile în care intre declaratiile diferitelor persoane exista
contradictii , cerindu-se clarificarea şi completarea anumitor probe sau depozitii. Confruntarea poate fi
considerata , dat fiind specificul sau ca o solutie de exceptie, ea trebuind sa fie bine pregatita, mai ales sub
aspectul stapinirii perfecte a datelor ce urmeaza a fi clarificate prin intermediul său .
Prin compararea declaratiior contradictorii cu alte declaratii asupra acelorasi elemente de la dosarul
cauzei , se va putea aprecia care dintre persoanele care declara diferit se apropie mai mult de adevar, asa cum
rezulta el din restul probatoriului. Se vor lua în considerare starea fizica şi emotionala la momentul faptei,
atitudinea sau relatia cu infractorul(relatii de prietenie, conflicte anterioare, mila pentru autor, etc. ).
O chestiune destul de delicata este aprecierea oportunităţii confruntarii sub aspect moral. în functie de o
larga paleta de motive: cultura generala, virsta, trasaturi morale, reactii pe fond temperamental, pozitie
sociala, unele persoane pot sa se şi mta depasite de actul şi atmosfera confruntarii. în atari conditii, exista
riscul ca acestea sa participe intr-o stare de inhibitie, fiind doar participanti inerti, care nu pot sa-si sustina
punctul de vedere şi se lasa condusi de celalta parte cu care se face confruntarea. Exista de asemenea
posibilitatea ca la confruntarea cu autorul infractiunii, victimei sau unor martori oculari sa le fie reinviate
sentimentele, starea emotionala pe care le-au generat-o comiterea faptei, situatie de natura a ii impiedica sa
reziste procesului confruntarii. Cind aceste situatii nu pot fi inlaturate, este recomandabil sa se renunte la
confruntare, acesta fiind compromisa sub aspectul eficientei tactice .
Confruntarea va avea loc cu prezenta ambelor parti confruntate supraveghindu-se reactiile acestora.
Fiecare intrebare şi rapsuns vor fi consemnate, dar nu se recomanda a se citi declaratiile anterioare care au
determinat recurgerea la confruntare. Ele vor putea fi reproduse în esenţă, în sens.
Partilor confruntate li se vor pune aceleasi intrebari, acestea trebuind sa fie clare, concise, de natura a nu
sugera ca organul de ancheta ar impărtăşi sustinerile uneia şi ar suspecta cealalta parte de nesinceritate.
Intrebarile vor fi puse alternativ fiecarei parti, raspunsul uneia fiind urmat de adresarea aceleiasi intrebari
celeilalte parti şi după semnarea a ceea ce s-a consemnat cu privire la aceste raspunsuri va fi adresata
urmatoarea intrebare, continuind pina la epuizarea problemelor ce au determinat confruntarea.
48. Efectuarea expertizelor in cauzele de omor. Expertiza medico-legală. Ce probleme pot fi
rezolvate prin examinarea ADN-ului (esenţa metodei dactiloscopiei genetice)
49. Trăsăturile exterioare ale omului. Identificarea după metoda protretului vorbit şi mijloacele
tehnice folosite in aceste scopuri
Caracteristicile exterioare ale omului se impart in doua mari grupe. Una din ele consta din
semnalementele ce caracterizeaza particularitatile anatomice ale omului (inaltimea, constitutia, trasaturi
faciale etc.). Acestea se numesc anatomice sau “statice”, intrucat pot fi observate atat in procesul de
miscare al persoanei, cat si in stare de imobilitate. O alta grupa cuprinde caracteristicile ce se manifesta
numai in procesul miscarii omului (mersul, pozitia corpului, gesticulatia). Aceste caracteristici poarta
denumirea de functionale sau “dinamice”.
Anomaliile anatomice si functionale detin o importanta identificatoare considerabila si au o mare
insemnatate in activitatea de cautare. De aceea, ele sunt scoase intr-un grup de sine statator – “elemente
particulare”, care pot fi atat inascute (spre exemplu, scalioza, ghebosenie), cat si dobandite pe parcursul
vietii (cicatrice, tatuaj etc.).
O grupa aparte constituie asa numitele “caracteristici frapante”, adica relativ rare, batatoare la ochi ce se
intiparesc usor si joaca un rol important in stabilirea si cautarea persoanelor.
Un grup auxiliar de caracteristici exterioare il formeaza semnalmentele obiectelor vestimentare si a altor
lucruri portabile de catre persoana in cauza.
“Portretul vorbit” presupune descrierea caracteristicilor anatomice cu indicatia formei, dimensiunilor,
pozitiei, uneori si culorii.
Gradul de detalizare si de exactitate a descrierii depinde in fond de faptul daca persoana se descrie dupa
imaginea ramasa in memorie, dupa fotografie sau dupa urmele lasate la fata locului ori nemijlocit se
descrie in direct.
In cazul cand descrierea se face nemijlocit (spre exemplu, cand se descrie cadavrul) gradul de detalizare si
precizie a descrierii semnalmentelor este cu mult mai inalt decat in cazul descrierii dupa fotografie, cu
atat mai mult dupa imaginea ramasa in memorie.
Marimea partilor corpului se determina, de regula, nu in date absolute, ci relative si nu prin mijlocirea
masurarilor, ci prin metoda confruntarii vizuale cu alte parti ale corpului.
In “portretul vorbit” o atentie principala se atrage semnalmentelor figurii umane, intrucat acestea contin
particularitatile cele mai valoroase si sunt cele mai accesibile pentru observare.
Trasaturile fetei se descriu din doua pozitii: de dinainte (an fas) si de la o parte (profil).
Inaltimea se determina, de regula, dupa o gradare de 7 elemente: foarte inalt (peste 185 cm), inalt (176-
185 cm), mediu-pronuntat (171-175 cm), mediu (166-170 cm), mediu-slab pronuntat (161-165 cm),
statura joasa (151-160 cm) si de statura foarte joasa (pana la 150 cm). Pentru femei aceste limite sunt
micsorate cu 10 cm.
Constitutia se stabileste prin confruntarea inaltimii, latimii in spete, lungimii corpului, a picioarelor,
dezvoltarea partii toracice si a muschilor. Exista persoane cu o constitutie medie, atletica, slaba, uscativa.
Sexul si varsta. In lipsa datelor autentice privind varsta se indica cu aproximatie (la vedere 40-45 ani).
Capul. Se indica dimensiunile relative ale capului, forma lui, forma si profilul cefii.
Parul. Se indica forma, culoarea, desimea, prezenta si gradul de calvitie, lungimea firelor de par, modul de
frezare si de pieptanare. Daca exista mustata, barba, bachenbarde se fixeaza forma, culoarea si lungimea
lor.
Fata (figura). Forma generala a fetei umane privita din fata poate fi rotunda, ovala, dreptunghiulara,
patrata, rombica, triunghiulara cu baza in jos, triunghiulara cu baza in sus. In profil se indica conturul
general al fetei (proeminent, rectiliniu, concav). Dupa gradul de corpolenta fata poate fi slaba, de
corpolenta medie si plina. Dupa culoare exista fete albe, smolite, imbujorate, chistruiate, palide,
bolnavicioase.
Fruntea. In profil se caracterizeaza sub aspectul dimensiunilor verticale (frunte joasa, medie, inalta), dupa
inclinare (retrasa, verticala si proeminenta), dupa contur (rectiliniu, serpuit, convexe).
Sprancenele. Se caracterizeaza dupa lungime (scurte, medii, lungi), dupa latime (inguste, latime medie,
late), dupa desime (rare, desime medie, dese), dupa pozitie (inclinate interior, inclinare in exterior,
orizontale), dupa forma (rectilinii, arcuite, frante, serpuite), dupa pozitia reciproca (indepartate, medii si
concrescute).
Ochii - in cadrul stabilirii semnalmentelor se caracterizeaza lacasul ochiului dupa contur, intindere, gradul
de deschidere si pozitie; proeminenta globului ocular; culoarea irisului.
Genele se descriu dupa gradul de pronuntare.
Pleoapele se caracterizeaza dupa pozitia partii de sus nemiscate, forma si expresivitate.
Pometii se fixeaza dupa gradul de proeminenta.
Obrajii – se descriu dupa forma lor.
Nasul se caracterizeaza in ansamblu dupa inaltime, proeminenta, latime si particularitati (nas rosu,
bilobat, orientat spre dreapta, stanga). Radacina nasului se descrie dupa adancime, latime; muchia nasului
dupa contur, proeminenta, lungime, latime; baza nasului – dupa pozitie; varful nasului – dupa forma si
latime. Aripile nasului – dupa conturul marginilor de jos, inaltime, pozitie; narile – dupa marimea
orificiilor si dupa contur.
Gura se analizeaza dupa dimensiuni, contur, pozitia colturilor, particularitati (oblica, dimensiuni
exagerate, buze proeminente).
Buzele se caracterizeaza dupa proeminenta, inaltime, latimea si conturul buzei de sus, pozitia buzei de
jos.
Dintii se descriu doar caracteristicile ce pot fi observate si, mai cu seama, articulatia, marimea, defecte,
culoare.
Barbia se descrie potrivit profilului ei, latimii, inaltimii, particularitati (ascutita, bilobata, cu gropite).
Pavilionul urechii se analizeaza dupa dimensiuni, pozitie, indepartare de cap, forma, particularitati
(pavelion atrofiat etc.), precum si dupa conturul, pozitia elementelor particulare (lobul, tragusul,
antitragusul, helixul).
Ceafa se descrie dupa forma si pozitie.
Umerii se caracterizeaza dupa pozitie, latime, proeminenta.
Pieptul si spatele se caracterizeaza dupa forma si latime.
Mainile se descriu dupa lungime, grosime. Pe langa aceasta se fixeaza lungimea degetelor, forma,
conturul, lungimea si culoarea unghiilor.
Semnalmentele functionale. Sunt acele caracteristici care apar cu prilejul executarii unor miscari. Cele
mai importante sunt: expresia fizionomiei, atitudinea, gesticulatia, mersul, vocea si vorbirea, anumite
obisnuinte in diverse activitati.
Expresia fizionomiei: calma, enervata, flegmatica, suparata, mirata, confuza, distrata sau obosita.
Atitudinea se datoreaza starii de contractie musculara (relaxata, contractata, rigida).
Gesticulatia: abundenta, rara si nula. Dintre gesturi amintim: incruntarea fruntii, clipirea rapida si deasa a
pleoapelor. Aranjarea repetata a cravatei, gulerului, frecarea miinilor, joaca cu degetele etc.
Mersul: lungimea pasului, unghiul de mers (pozitiv-negativ), latimea pasului, rapiditatea, atitudinea
corpului (drept, aplecat), pozitia capului, oscilatiilor corpului, odulatii ale bazinului, miscarii ale bratelor
etc.
Vocea si vorbirea: vorbire scurta si corecta, in fraze lungi si confuzie, cu diferite erori, folosirea unor
dialecte. Ca defecte: bilbiiala, grasiere, vice de copil, adult, batrin.
Obisnuinte in diverse activitati: felul de a aprinde chibritul, de a tine tigara, pozitia miinilor, exalatie
frecventa, tualeta aleasa sau neglijenta etc.
Semnele particulare. Sun acumulate defecte anatomice si functionale care ajuta la identificarea unei
persoane.
Cicatricele: de natura traumatica, chirurgica, se descriu dupa culoare, forma, marime, pozitie.
Culoarea pielii (tenul): culoarea galbena, cenusie-galbena, ca rezultat al unor boli, rosietica a nasului, a
obrazului-alcoolizm. Prezenta petelor, negilor, alunitelor.
Semne particulare ca urmare a practicii unor meserii: bataturi, vatamari.
Pentru recunoastere si identificare preliminara a unor persoane prezinta interes si obiectele portabile ale
acestora care se descriu dupa denumire, culoare, grad de uzura si alte caracteristici.
Metodele tehnice folosite in identificarea persoanelor dupa semnalmentele exterioare
La alcatuirea portretului vorbit se utilizeaza diferite dispozitive tehnice:
1. Portretul schitat (schita de portret) executata de un desenator cu calitati plastice.
2. Fotorobotul – o metoda de identificare cu ajutorul unui colaj fotografic de elemente fizice preluate
din fotografii ale unor persoane diferite (frontala, nazala, bucala).
3. Identi-Kit-ul (ИКР-2): un album ce contine multe variante de elemente faciale reproduse pe o
pelicula transparenta purtind acelasi numar de cod. Peliculele se suprapun pe un suport special cu geam
luminat de jos, obtinindu-se o imagine grafica.
4. Mimicompozitorul: un montaj a mai multor dispozitive, proiecteaza pe ecran cite o zona a fetei
selectionate din fotografii obisnuite.

§3. Reflectarea trasaturilor exterioare ale omului in practica criminalistica.

Reflectarile aspectului exterior al omului folosite in practica de descoperire si cercetare a infractiunilor se
impart in subiective si obiective.
Reflectarile subiective. Imaginea este una din cele mai raspandite reflectari subiective. Ea se formeaza
sub actiunea a mai multor factori: sexul, varsta, zona de locuire, iluminare, durata observarii. Imaginea
mintala poate fi folosita nemijlocit (la recunoasterea agresorului de catre victima) si indirect, in cazul
cand acesta este materializat in forma de reflectari subiective (descrierea, alcatuirea portretului-vorbit).
Descrierea consta in indicarea caracteristicilor aspectului exterior; aceasta la fel este subiectiva dupa
natura ei.
Descrierea voluntara este o consemnare prezentata de catre martorul ocular prin mijlocirea cuvinteor
folosite in vorbirea curenta.
Descrierea sistematica si ordonata este si descrierea dupa metoda portretului-vorbit. O astfel de descriere
trebuie sa fie veridica, deplina, uniforma si unitara.
Descrierea dupa metoda portretului-vorbit trebuie sa se efectueze cu respectarea unor reguli:
- caracteristicile aspectului exterior se determina comparativ cu pozitia normala a corpului;
- elementele aspectului exterior se caracterizeaza din an fas si din profil;
- descrierea este compusa consecutiv – de la general spre particular; de sus in jos, la inceput
elementele fizice generale, apoi anatomice, functionale si insotitoare;
- se reliefeaza elementele particulare si frapante.
In practica criminalistica contemporana exista 4 genuri de portrete subiective: schita; schita
compozitionala, compozitie fotografica, mixta (dupa declaratiile martorilor oculari o persoana ce se
aseamana cu cel cautat se fardeaza, care mai pe urma se fotografiaza sau se filmeaza).
Reconstructia figurii umane dupa craniu se utilizeaza pentru fixarea informatiilor privind semnalemntele
exterioare ale persoanelor, osemintele carora sunt descoperite. Metodica reconstructiei fetii dupa craniu a
fost propusa de catre savantul – antropolog M.Gherasimov.
Reflectarile obiective. Informatia privind aspectul exterior al omului poate fi facuta mai deplin si obiectiv
prin mijlocirea fotografiei. In practica se foloseste fotografia signalitica si fotografia operativa.
Fotografia signalitica (de recunoastere) se aplica pentru a fixa semnalmentele exterioare ale persoanelor
ce trebuie inregistrate si puse la evidenta. Aceasta se efectueaza dupa unele reguli speciale. Mularea
elementelor faciale se utilizeaza in scopul fixarii semnalmentelor persoanelor decedate, pierite daca
modificarile post mortale nu sunt semnificative.

§4. Utilizarea metodei portretului vorbit in practica de descoperire a infractiunilor.

Utilizarea datelor privind semnalmentele exterioare ale omului presupune analiza si aprecierea informatiei
colectate si fixate. Simultan se studiaza si se evalueaza conditiile in care ea s-a strans precum si cele ce
influenteaza continutul lor, se iau in consideratie mijloacele si metodele folosite pentru colectarea si
fixarea ei, particularitatile folosirii ulterioare.
In urma a astfel de analize si aprecieri a informatiei despre semnalmentele omului se determina si
directiile in care se vor folosi, care cuprind, de regula, 3 situatii tipice:
- prima situatie priveste stabilirea martorului sau a faptuitorului necunoscut sau care este lipsa. Aceasta
situatie este una din cele mai complicate si mai frecvent intalnite. Determinarea persoanei faptuitorului
dupa semnalmentele exterioare ale lui se poate desfasura in conditii libere sau de o securitate sporita cu
aplicarea metodelor si mijloacelor operative, de ancheta, expertuale.
- a doua situatie vizeaza stabilirea persoanei faptuitorului care se afla sub supraveghere insa nu este
cunoscut. Datele privind caracteristicile aspectului exterior se folosesc pentru verificare daca persoana
detinuta este sau nu cea care a parasit locul faptei, daca ea nu se afla in cautare sau nu este persoana
disparuta fara veste.
- a treia situatie apare in cazul in care este necesar a determina identitatea unui cadavru necunoscut.
Descrierea se foloseste pentru verificarea dupa materialele de inregistrare a diferitor sisteme automatizate
de cautare in care se utilizeaza semnalmentele persoanelor inclinate spre a savarsi infractiuni.
O forma de utilizare zi cu zi a descrierii pentru stabilirea identitatii persoanelor sunt tabelele orientative
de cautare.
Portretele robot executate sunt surse importante de informatie despre aspectul exterior al persoanelor
cautate si se includ in tabelele orientative de cautare, multiplicandu-se pentru darea in cautare a acestora
la nivel regional si national.
O metoda destul de efectiva folosita in scopul stabilirii personalitatii celor decedati si pieriti este
prezentarea spre recunoastere a cadavrului sau imaginilor fotografice ale acestora. Aceste metode
dobandesc importanta probanta in cazul in care aceste fapte sunt confirmate de catre rezultatele
expertizei medico-legale.
Procesul de expertiza se compune din 5 faze care cuprind faza de pregatire, analitica, comparativa, de
sinteza si generalizare precum si fixarea rezultatelor acestor investigatii.

50. Desenele papilare: tipurile, varietăţile şi insuşirile lor. Metode de descoperire, fixare şi ridicare a
urmelor de mâini
Desenele papilare ca obiecte ale cercetarilor traseologice se caracterizeaza prin 3 calitati: individualitate,
stabilitate relativa si refacere.
Crestele papilare se formeaza in procesul dezvoltarii intrauterine al fatului si dispar dupa moartea
individului.
Stabilitatea desenului papilar este extrem de importanta sub aspect criminalistic.
Refacerea desenului papilar este capacitatea pielii de a se restabili dupa distrugerea ei. Desenul se
restabileste in cazul cand nu este distrus stratul de papile a dermei.
Individualitatea desenului papilar consta in irepetabilitatea totalitatii de detalii care il caracterizeaza.
Caracteristicile desenului papialr se impart in generale, la care se refera tipul desenului (arc, lat, vertijil).
Identificarea persoanei poate fi realizata chiar si dupa un fragment mic de urma lasata de palma, insa mai
frecvent in aceste scopuri se folosesc urmele lasate de falangeta.
Desenele papilare ale falangetelor sunt destul de suficient studiate si clasificate. Clasificarea acestora se
foloseste pentru inregistrarea persoanelor cu antecedente penale si in cazurile de efectuare a expertizelor
dactiloscopice.
Se stie din calculele statistice ca prezenta a nu mai putin de 12 coincidente de minutii in urma permite a
stabilit categoric identitatea celui care a lasat urma.
Daca faptuitorul s-a folosit de manusi atunci urmele descoperite la fel pot fi utilizate pentru identificarea
intai de toate a insasi manusilor, in alte cazuri si pentru stabilirea unor caracteristici generice ale
individului.
In scopul cercetarii obiectelor pe care se presupune ca sunt urme digitale mana se inmanuseaza. In lipsa
manusilor obiectele se prind de acele locuri pe care nu pot sa ramana urme utile pentru identificare:
fundul unei butelii si retezatura de sus, muchiile manerului pistolului s.a.
Daca nu este cu putinta a descoperi urmele prin mijlocirea luminii orientate se recurge la diverse
procedee fizice si chimice de relevare a acestora. Modalitatile fizice cuprind procedee de prelucrare a
urmelor cu diverse prafuri sau vaporizarea cu vapori de iod. Pentru tratarea suprafetelor intunecate se
folosesc prafuri de culoare mai deschisa (oxid de zinc, aluminiu s.a.), pentru prelucrarea suprafetelor
deschise – prafuri intunecate (oxid de cupru, grafit, fier s.a.).
Urmele relevate cu ajutorul prafurilor se copie pe o pelicula dactiloscopica sau alta pelicula adeziva
(respectiv – de culoare deschisa sau inchisa).
Urmele latente pe hartie se scot in evidenta cu ajutorul vaporizatorului de iod - element component al
trusei criminalistice. Urmele relevate cu ajutorul vaporilor de iod pot fi copiate pe o pelicula ce contine
crohmal sau dextrin precum si cu ajutorul hartiei fotografice.
De rand cu urmele de maini la expertiza se trimit si mostre de comparatie. Acestea sunt fisele
dactiloscopice si amprentele obtinute de catre anchetator in corespundere cu art.166 CPP RM.
In scopul obtinerii impresiunilor digitale se utilizeaza vopseaua tipografica de culoare neagra, care se
intinde uniform cu un rulou de cauciuc pe o placa de sticla sau de zinc. Apoi degetul persoanei ce se
verifica se roteste pe sticla de la o margine spre cealalta a degetului repetand aceasta miscare pe
formularul fisei dactiloscopice sau pe o hartie alba format A4.
. Utilitatea urmelor de miini pentru identificarea persoanei faptasului la fata locului se poate constata in
ipoteza depistarii unor urme clare, ce reprezinta nu mai putin de 7-8 detalii ale desenului papilar. In caz
contrar aceasta problema se rezolva in conditii de laborator. Daca urmele prezinta minjituri, pete sau
fragmente de creste papilare in care nu se observa particularitati ale desenului papilar, ele sunt socotite
inutile, nepotrivite pentru identificarea criminalului. Insa nu trebuie ignorate posibilitatile cercetarilor
poroscopice (forma, pozitia reciproca a porilor) si crestoscopice (forma, relieful marginilor crestelor
papilare).
Daca urmele formate de creste papilare sunt nedeslusite, usor sterse, tipul si varietatea desenului se
diferentiaza, iar detaliile se observa cu greu, amprentele se ridica pentru o examinare mai profunda in
conditii de laborator.
Daca urma contine un numar limitat de caracteristici constructive, dar suficient de clare (3-4), insa tipul
desenului papilar se determina cu aproximatie, problema valorificarii acestei amprente poate fi rezolvata
numai in prezenta impresiunilor digitale ale persoanei suspecte. De regula, asemenea urme se descopera
pe suprafete porozitare, structura carora nu permite a receptiona uniform detaliile si a stabili daca ele sunt
caracteristici ale desenului papilar sau dificiente conditionate de mecanismul de formare a urmei.
. Desenele papilare de tip arc se intilnesc in 5-7 % de cazuri, cele vertigile - in 30 %, iar laturile in 63-65
%. Din varietatile desenelor de tip lat mai raspindite sunt desenele in forma de lat simplu (95 %), mai rar -
desenele de tip lat-racheta, lat-semnul intrebarii (2,6-3,8 %), foarte rar se intilnesc laturile curbe. Prezenta
unei creste papilare in latul central al desenului papilar se observa in 50 % cazuri (in 21 % de cazuri se
numara cite doua, in 7 % - cite trei, in 1.5 % - cite patru).
Deci, in procesul de examinare preliminara ale urmelor papilare la inceput se constata utilitatea lor pentru
identificare, apoi se stabileste mecanismul de formare a acestora, localizarea lor, amprentele se confrunta
intre ele si, in sfirsit, se compara cu impresiunile dactiloscopice ale persoanelor de verificat.
51. Etapele cercetării la faţa locului. Redactarea procesuală a rezultatelor. Structura procesului-
verbal. Schiţa locului faptei
Fixarea rezultatelor cercetarii la fata locului consta in efectuarea de catre organul de urmarire penala a
anumitor lucrari in vederea inregistrarii si reprezentarii fidele si integrale a starii de lucruri, a pozitiei,
starii si a raportului de legatura ale obiectelor ce constituie ambianta acestuia, conservarii si retragerii
urmelor infractiunii si a altor mijloace materiale de proba.
Potrivit prevederilor art. 156 CPP. principalul mijloc de fixare a rezultatelor perchezitiei este procesul-
verbal, care se intocmeste in mod obligatoriu, indiferent de acestea. Daca la efectuarea perchezitiei s-au
aplicat mijloace tehnice de fixare sau s-a procedat la schitarea in intregime sau partiala a locului
perchezitionat, procesul-verbal va fi intregit cu fotografii, inregistrari videomagnetice, desene si cu alte
materiale ilustrative.
a) Procesul-verbal, principalul mijloc procedural de fixare a rezultatelor acestui act initial de
urmarire penala, trebuie sa reprezinte o reproducere fidela a intregii activitati desfasurate la fata locului, a
tuturor urmelor si mijloacelor materiale de proba descoperite cu aceasta ocazie.
in afara conditiilor de fond pe care trebuie sa le satisfaca orice proces-verbal incheiat de organele
judiciare, acesta trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii :
- sa fie obiectiv ;
- sa fie complet;
- sa se caracterizeze prin preciziune si claritate ;
- sa fie succint, sa fie redactat intr-o forma concisa, concentrata, cerinta care nu trebuie sa se
realizeze in dauna caracterului sau complet.
b) Potrivit dispozitiilor articolelor 131 si 91 Cod procedura penala, procesul-verbal de cercetare la
fata locului, in cele trei parti ale structurii sale, trebuie sa cuprinda :
in partea introductiva a procesului-verbal se consemneaza acele date ce atribuie caracter oficial acestui act
procedural:
- locul si data efectuarii cercetarii;
- numele, prenumele si calitatea celor ce participa la efectuarea cercetarii, cu precizarea denumirii
organului de urmarire penala sau a instante: de care apartin;
numele, prenumele si calitatea expertilor, specialistilor si tehnicienilor, precum si ale martorilor asistenti,
ci: indicarea adresei la care locuiesc ,
- Temeiurile de fap* si de drept care justifica deplasarea organului judiciar la fata locului;
- ora inceperi cercetarii la fata locului;
- cind cercetarea se efectueaza pe un teren deschis, mentiuni cu privire la conditiile meteorologice si
la conditiile de iluminare existente;
- precizarea daca partile au fost citate si daca acestea au fost prezente;
- mentiuni daca invinuitul este sau nu prezent, iar in cazul absentei acestuia, daca e reprezentat si de
catre cine anume.
in partea descriptiva a procesului-verbal se consemneaza toate activitatile intreprinse, in ordinea efectuarii
lor, toate urmele si mijloacele materiale de proba descoperite cu aceasta ocazie.
Aceasta parte debuteaza cu descrierea detaliata a locului unde s-a comis infractiunea, sub urmatoarele
aspecte : amplasarea locului in raport cu vecinatatile sale, intinderea locului supus cercetarii, situarea
locului in raport cu punctele cardinale precum si fata de anumite repere naturale fixe mai apropiate
(imobile vecine, strazi etc), caile de acces. Cind se efectueaza in incaperi se va descrie ambianta acestora .
peretii, dusumeaua, tavanul, usile, ferestrele, starea incuietorilor, obiectele de mobilier, amplasarea
acestora, etc.
Un amplu spatiu se acorda descrierii detaliate a urmelor, mijloacelor materiale de proba si obiectelor
descoperite cu aceasta ocazie.
Urmele vor fi descrise sub urmatoarele aspecte : natura acestora, locul unde au fost descoperite,
raporturile de distanta dintre diferite urme, distanta dintre acestea si obiectele principale, starea in care se
prezinta, procedeele si mijloacele tehnico-stiintifice utilizate la descoperirea, ridicarea si fixarea acestora.
in ceea ce priveste obiectele descoperite se vor mentiona urmatoarele : natura, felul obiectului, forma,,
dimensiunile, culoarea, particularitati de constructie, anumite caracteristici, cum ar fi, locul unde au fost
gasite, raporturile de distanta dintre acestea, starea in care se prezinta, etc.
Tot in aceasta par*e a procesului-verbal se mentioneaza asa-numitele imprejurari negative, precum si
obiectiile si explicatiile celor care in diverse calitati au participat la aceasta activitate : martori asistenti,
experti, specialisti, tehnicieni.
Atunci cind cu ocazia cercetarii la fata locului s-au efectuat si alte activitati (ascultarea invinuitului sau
inculpatului, a partii vatamate, a martorilor), declaratiile acestora se vor consemna in acte procedurale de
sine
statatoare, aceasta pentru a nu se incarca inutil continutul procesului-verbal de cercetare la fata locului.
In partea finala a procesului-verbal de cercetare la fata locului, se
mentioneaza urmatoarele elemente :
- care anume obiecte si urme descoperite la locul faptei au fost ridicate, ce mijloace si metode s-au
utilizat la ridicarea acestora;
- ce masuri s-au luat cu privire la victima infractiunii, cu privire la cadavru, la autovehiculul distrus
etc;
- ce genuri de fotografii, filme si videofonograme judiciare s-au
efectuat;
- daca s-a intocmit schita locului faptei;
- daca s-au facut experimente judiciare si ce rezultate s-au obtinut;
- ora terminarii cercetarii la fata locului.
Procesul-verbal de cercetare la fata locului va fi semnat pe fiecare pagina si la sfirsit toti cei care in
diverse calitati au luat parte la efectuarea acestei activitati : organul judiciar, martorii

Procesul-verbal de cercetare la fata locului este prevazut in lege cu o structura tripartita: introductiva,
descriptiva si de incheiere sau finala.
Partea introductiva cuprinde relatari succinte privind locul si data cand s-a efectuat cercetarea la fata
locului; denumirea si profilul unitatii
din care face parte organul de cercetare, temeiul de fapt si juridic al cercetarii; numele, prenumele si
numele dupa tata si adresa martorilor asistenti in prezenta carora s-a efectuat cercetarea; denumirea
institutiei in care activeaza specialistii care au participat la realizarea cercetarii; denumirea si profilul
unitatii din care fac parte lucratorii de politie implicati, conditiile meteorologice si de iluminare in care s-a
desfasurat cercetarea. La finele acestei parti a procesului-verbal se va remarca faptul ca martorii asistenti,
specialistii si alte persoane implicate au fost familiarizati cu drepturile si obligatiunile ce le revin prin
lege.
Partea descriptiva a procesului-verbal debuteaza cu o caracterizare generala a locului faptei, a amplasarii
sale in raport cu punctele cardinale sau fata de anumite repere relativ stabile - cladire invecinata, strada,
cale ferata, padure, rau etc. in cazul cercetarii unui teren deschis este indicat ca in procesul-verbal sa se
acorde o atentie deosebita reliefului si topografiei acestuia, precum si elementelor de delimitare a
spatiului cercetat de obiectele vecine (gard, constructie, sant).
in continuare vor fi consemnate constatarile facute in legatura cu cercetarea detaliata a locului faptei,
adica se vor descrie amanuntit obiectele cauzal legate cu fapta in cercetare si urmele rezultate din
activitatea faptuitorului sau a altor persoane implicate. in procesul-verbal obiectele se descriu dupa
insusirile constatate pe parcursul cercetarii, in special, dupa natura, destinatia, modul de confectionare,
marimea forma, culoarea lor, precum si dupa anumite elemente particulare caracteristice, cum ar fi, spre
exemplu, semnele marcate de producator (marca, seria, modelul, numarul) sau conditionate de gradul de
uzura Documentele, in masura in care au fost studiate la fata locului, se vor fixa in procesul-verbal dupa
denumire si destinatie, continut, caracteristicile materialelor din care sunt confectionate, atat sub aspect
cantitativ (dimensional), cat si calitativ (structural).
O deosebita atentie se va acorda fixarii urmelor infractiunii. in procesul-verbal ele se descriu prin
consemnarea constatarilor facute de catre organul de urmarire privind genul si natura lor (urme-forma sau
urme-materie, urme de maini, de picioare, de instrumente etc), modul de creare locul unde au fost
descoperite, in cazurile posibile si dupa elementele de structura si relief.
in procesul-verbal se fac de asemenea mentiuni cu privire la procedeele si mijloacele utilizate la
descoperirea, fixarea si ridicarea urmelor si a obiectelor-mijloace materiale de proba, indiferent daca
acestea au fost aplicate de organul de cercetare sau de specialistul criminalist incorporat in echipa de
cercetare.
Partea finala a procesului-verbal de cercetare la fata locului cuprinde mentiuni referitor la urmele si
mijloacele materiale de proba care au fost ridicate, modul si mijloacele tehnice criminalistice utilizate in
acest scop. Se precizeaza de asemenea, daca organul de cercetare a utilizat fotografia judiciara, filmarea,
videocasetofonul sau a procedat la schitarea grafica a circumstantelor locului faptei. Procesul-verbal se
incheie cu notarea timpului in care s-a desfasurat cercetarea, a obiectiilor martorilor asistenti si ale altor
persoane participante. Se semneaza fiecare pagina de catre persoana sub a carei conducere s-a desfasurat
activitatea de cercetare si de martorii asistenti, iar la sfarsit - de toti cei care au participat, intr-o calitate
sau alta, la efectuarea activitatii de cercetare.
2) Schita locului faptei
Schita reprezinta o modalitate de reprezentare grafica a locului infractiunii in ansamblu, a pozitiei
obiectelor si urmelor, a raporturilor de distanta dintre acestea si are menirea de a ilustra constatarile
cuprinse in procesul-verbal si de a intregi celelalte mijloace de fixare a rezultatelor
cercetarii la fata locului.
In functie de faptul ca la transpunerea in plan a locului faptei respecta sau nu proportiile reale ale
suprafetelor sau obiectelor reprezentate grafic, se disting doua modalitati de realizare a schitei : planul
schita si desenul schita.
Planul schita sau planul la scara presupune respectarea riguroasa a proportiilor reale ale terenului,
interioarelor, obiectelor reprezentate, precum si a raporturilor de distanta dintre acestea, micsorate de un
anumit numar de ori.
Scsra planului se determina in raport cu intinderea suprafetelor si a dimensiunilor obiectelor ce urmeaza a
fi reprezentate. Astfel, schita incaperilor poa e fi realizata la scara 1:50, a cladirilor la scara 1:100, iar a
locurilor deschise, in functie de suprafata acestora, la scara de 1:2000 sau la scara 1:1000.
Desenul schita se realizeaza prin desenare fara respectarea stricta a distantelor si dimensiunilor reale ale
suprafetelor sau obiectelor reprezentate.
in cazul trenurilor deschise trebuie sa se realizeze, mai intii, orientarea in teren cu ajutorul busolei, dupa
punctele oardinale (latura din dreapta a plansetei trebuie sa fie orientata in directia Nord-Sud, indicata de
acul busolei).
Reprezentarea in plan a obiectelor aflate la fata locului implica utilizarea unor simboluri, a unor semne
conventionale cu aceeasi semnificatie pentru toate organele judiciare.
Schita locurilor inchise se poate realiza dupa urmatoarele doua procedee : in proiectie orizontala si prin
rabatarea planurilor de proiectie.
Schita in proiectie orizontala, cel mai frecvent utilizata, permite fixarea obiectelor, aflate pe astfel de
suprafete.
Schita realizata prin rabatarea planurilor de proiectie permite realizarea intr-un singur plan a imaginii
unor corpuri tridimensionale si consta in reprezentarea in plan orizontal a suprafetelor verticale si a
tavanului unei incaperi.
52. Caracteristica acţiunilor de urmărire penală in etapa iniţială a cercetărilor privind omuciderile
Prin savarsirea faptelor prevazute de legea penala sunt aduse prejudicii grave unor valori sociale
deosebite, intre care primul loc il ocupa viata omului.
Viata este protejata prin multiple mijloace: medicale, sociale, educative, juridice. Dreptul penal o
ocroteste prin mijoace specifice, constand in pedepsirea celor care atenteaza la viata omului. Un rol
necontestat pentru aflarea adevarului in procesul penal il au probele stiintifice, obiective, cercetate,
valorificate si interpretate prin mijloace tehnico-stiintifice si metode tactico-penale oferite de
criminalistica.
Organelor de urmarire penala, care efectueaza cercetarile in legatura cu faptele savarsite impotriva vietii,
le revin sarcini de mare raspundere in aflarea adevarului si evitarea erorilor judiciare.
. Constatarea si expertiza medico-legala
Constatarea medico-legala se efectueaza chiar in cursul cercetarilor la fata locului. Expertiza medico-
legala se dispune in cursul urmaririi penale, in conditiile prevazute de art. 114 Cod procedura penala.
Atat constatarea, cat si expertiza medico-legala trebuie sa se efectueze in prezenta procurorului care
participa la cercetari, iar cand participarea procurorului nu este posibila, este recomandabil ca medicul
legist sa aiba la dispozitie lucrarile dosarului penal si sa mentina o legatura permanenta cu organele de
urmarire penala.
Intrebarile la care poate raspunde medicul legist difera dupa natura faptei si mijloacele folosite de
faptuitor pentru suprimarea vietii. Cunoscand mijloacele de investigare de care dispun in prezent stiintele
medicale, organele de urmarire penala vor stabili obiectivele care sunt de competenta medicului si care
sunt realizabile. intre acestea, mentionam stabilirea cauzei si naturii mortii si data probabila a decesului-
daca leziunile constatate sunt vitale sau postmortale; care este mecanismul de producere a lor; care este
agentul vulnerant folosit la producerea leziunilor; prezenta alcoolului in sange si in urina; stabilirea grupei
sangvine; prezenta spermatozoizilor in secretiile vaginale sau alte cavitati naturale (cavitatea bucala,
orificiul anal).
Prin stabilirea cauzei mortii se urmareste sa se afle daca a fost o moarte patologica sau violenta
(accidentala sau produsa de o persoana). De asemenea, expertiza medico-legala poate contribui la
stabilirea legaturii cauzale intre actele de violenta exercitate de o persoana si moartea victimei, chestiune
inca mult discutata in practica organelor de urmarire penala si a instantelor de judecata.
B. Constatarea tehnico-stiintifica si expertiza criminalistica
Daca urgenta o impune, constatarile tehnico-stiintifice pot fi efectuate in cursul cercetarilor la fata locului.
Este cazul cercetarii amprentelor digitale gasite la locul faptei, care pot fi utile pentru identificarea
autorului infractiunii. Alteori, aceste constatari se efectueaza pentru identificarea cadavrului, cand pot fi
examinate si comparate detaliile impresiunilor digitale, luate de la victima, cu cele existente in evidenta
operativa a organelor de politie.
Examinarea si interceptarea urmelor de maini sau de picioace (cararea de pasi) pot furniza date utile
pentru identificarea autorului faptei sau a victimei.
De asemenea, expertiza criminalistica a urmelor de dinti descoperite pe corpul victimei poate contribui la
identificarea autorului. Este concludent, in acest sens, cazul unei femei, in varsta de peste 80 ani, care
locuia singura si pe care rudele au gasit-o dupa cateva zile de la data mortii. Nefiind nici o urma de
violenta sau alte banuieli cu privire la cauza mortii, s-a considerat ca este moarte patologica, specifica
varstei (cardiopatie), asa cum rezulta si din actul de constatare eliberat de medicul dispensarului.
La scoaterea sicriului din casa pentru inmormantare, s-au observat la lumina zilei urme de dinti pe obrazul
stang. Ceremonialul inmormantarii a fost oprit de organele locale de politie, alertate de rudele victimei.
La autopsie s-au constatat multipte fracturi costale, precum si urme ale unui raport sexual.
Autorul omorului a fost identificat cu ajutorul expertizei criminalistice a urmelor de dinti gasite pe
obrazul victimei si a probelor de comparatie luate de la un tanar, vecin cu victima si care o mai ajuta la
treburi in gospodarie.
Alte categorii de expertize criminalistice privesc cercetarea urmelor de sange, a firelor de par, a urmelor
biologice (saliva, sperma) si chiar expertiza scrisului, daca la fata locului se gasesc acte despre care se
banuic ca ar fi scrise de faptuitori.
Tot din practica organelor judiciare din judetul lasi mentionam cazul unui tanar care, dupa ce a violat o
batrana si i-a furat un ceas de aur cu valoare de patrimoniu national, considerand ca fapta sa nu va fi
descoparita, a scris pe un caiet, lasat deschis la capul victimei, un mesaj insultator la adresa politistilor:
„Politailor ati dat de dracu'!" Dupa ce s-au luat probe de scris de la majoritatea barbatilor din sat, pentru a
se face o comparatie sumara a scrisului, activitate ramasa fara rezultate concludente a fost inclus in cercul
banuitilor si un tanar din alta localitate, aflat in vizita la rudele din satul unde locuia victima, in ziua in
care se savarsise fapta. Probele de scris luate de la acest tanar, comparate cu scrisul de pe biletul
incriminat, au fost suficiente pentru ca expertul criminalist sa formuleze concluzii certe in privinta
autorutui scrisului care s-,a dovedit a fi si autorul celor trei fapte grave: viol, omor si furt.
53. Urinele de incălţăminte. Particularităţile fixării cărării de paşi, a unei urme izolate in procesul-
verbal
Ca obiect al cercetarii traseologice urmele de picioare pot fi de adincime si suprafata, unitare sau
multiple.
In cazul in care o multitudine de urme rezulta dintr-un mecanism unic de formare in procesul de miscare
a individului ele se numesc carare de urme.
Examinarea cararii de pasi ne poate oferi date despre faptuitor si particularitatile mersului acestuia. In
procesul verbal se fixeaza elementele cararii de pasi:
- directia de miscare
-lungimea pasului sting si drept
-latimea pasului
Expertiza traseologica a urmelor de incaltaminte rezolva problemele:
- care e tipul de incaltaminte
- daca aceasta urma e valabila pentru a identifica exemplarul concret de incaltaminte
- daca urmele e sau nu formata de incaltamintea banuitului concret.
54. Tactica ascultării martorului şi a victimei. Factorii ce influenţează formarea declaraţiilor,
procedee folosite de ofiţerul de urmărire penală pentru a obţine depoziţii autentice
55. Caracteristica criminalistică a omuciderilor. Situaţiile tipice de urmărire penală şi versiunile ce
pot fi elaborate
Investigarea omorului - una dintre formele mortii violente - se particularizeaza. fata de cercetarea altor
categorii de infractiuni, prin problematica sa speclfici concentrate in cateva directii principale, respectiv:
stabilirea cauzei si natarii mor¬tii, a circumstantelor de timp si de mod in care a fost savarjita fapta.
descoperirea mijloacelor sau instrumentelor folosite la suprimarea vietii victimei. identincarea autorului, a
eventualilor participant!' la comiterea omorului. precizarea sccpului sau a mobilului infractiunii3.
Obiectul probatiunii il constituie tocmai aceste probleme sus-mentionate. car particularizate la fiecare caz
in parte, cu tot ce are el mai deosebit. Indiferent de particularitatile omorului, organul judiciar va trebui
sa-si orieriteze cercetari!e potrivit formulei "celor 7 intrebari", amintita: ce fapta s-a comis ji care este
natura ei? unde s-a comis fapta? cand a fost savarsita? cine este autorul? cum si in ce mod a savarsit-o? cu
ajutorul cui? in ce scop?. La aceste intrebari se mai adauga. uneori, inca una foarte importanta: cine este
victima?.
Numai pe baza raspunsului la aceste intrebari este posibil sa se alcauiiasca un probatoriu de natura sa
reflecte realitatea si, astfel, sa permits stabilirea adevarului.
2.1. Stabilirea cauzei si naturii mortii. Identificarea cauzei mortii este o problema la a carei rezolvare
Isi dau concursul, deopotriva, medicul legist si organul de urmarire penala. In functie de cauza ei, moartea
poate fi consecinta unui omor, a unei sinucideri sau a unui accident, "diagnosticul juridic" al decesului
stabilindu-se din coroborarea interpretarii datelor obtinute prin investigatiile §tiinti-fice criminalistice si
cele anatomopatologice. Fircste ca investigatiile medico-legale au prioritate.
2.2. Identificarea locului in care a fost savarsit oniorul. Stabilirea locului Tn care a fost savarsjt oniorul
este o alta problema importanta pentru solutionarea cazului, acesta fiind, de regula, ce! mai bogat in urme
si date cu privire la Tmpreju-rarile Tn care s-a comis fapta. Cu atat mai mult se impune gasirea locului
crimei, cu cat in practica se Tntalnesc frecvent cazuri de transportare a victimei in alta parte, ori de
Impra§tiere a fragmentelor de cadavru in diverse locuri.
Desigur ca, pe langa locul propriu-zis al faptei, nu trebuie sa excludem si cele-lalte locuri sau zone Tn
care au fost descoperite urme, mijloace materiale de proba etc.
2.3. Stabilirea momentului comiterii infractiunii. Momentul suprimarii vietii
victimei constituie o problema cu semnificatii multiple. Astfel, rezultatele
cercetarilor trebuie sa conduca, pe de o parte, la stabilirea momentului exact la care
a survenit moartea, iar pe de alta parte, la Tncadrarea In timp a activitatii infractio-
nale desfasurate de autor.
Multe date pot conduce la delimitarea unei perioade de timp Tn care autorul a efectuat diverse acte de
pregatire, aspect de natura sa permita Tncadrarea faptei In categoria omorului cu premeditare, cu toate
consecintele juridice care decurg din aceasta Imprejurare.
Stabilirea exacta a datei serveste nu numai la clarificarea modului Tn care auto¬rul si-a petrecut timpul
Tnaintea comiterii infractiunii, ci si la precizarea intervalului Tn care acesta s-a aflat in campul
infractional si a activitatilor desfasurate dupa finalizarea actului, aceasta si in scopul contracararii unor
false alibiuri.
2.4. Determinarea modului Tn care a fost savarsit oniorul. Stabilirea modului
de suprimare a vietii victimei este posibila pc baza interpretarii unui complex de
date, de urme, cu privire la intreaga activitate desfasurata de infractor. Si aici ne
intalnim cu investigatii complexe, la care participa criminalistii sj medicii legisti.
Se va determina, astfel, modul concret de operare, interesand o serie de circum¬stance de natura sa
serveasca la Incadrarea corecta a faptei, cum ar fi, de exemplu, omorul prin cruzime ori pentru a inlesni
savarsjrea unei alte infractiuni (art. 176 lit.a sau 175 lit.h, C.pen. sau art. 179 lit.f si hN.C.pen.).
De asemenea, pe aceasta cale, se stabilesc evolutia raportului dinamic victima-agresor, natura
eventualelor relatii dintre cei doi, posibilele incercari de simulare sau mascare a faptei, respectiv
disimularea omorului prin sinucidere ori accident etc.
2.5. Identificarea faptuitorului si a celorlalti participants Identificarea auto-
rului, a eventualilor participant la savarsirea infractiunii (complici, instigatori,
tainuitori), este una dintre problemele centrale ale cercetarii, de ea depinzand atat
desfasurarea normals a procesului penal, cat si incadrarea corecta a faptei. Avem in
vedere situatia in care autorul, ar putea fi, de exemplu, sot, ruda apropiata a victi¬mei, o persoana care a
mai savarsit un omor, imprejurare in care ne-am putea afla, de exemplu, in prezenta unei forme calificate
de omucidere (art. 175, 176 C.pen. sau art. 179 lit. e N.C.pen.).
Fata de importanta pe care o prezinta identificarea autorului unui omor, trebuie precizat ca, in practica, o
buna parte din activitatea de ancheta, de investigare a unui omor, este destinata tocmai rezolvarii acestei
probleme, de ea fiind legata rezolvarea cazului sub toate aspectele sale. A se vedea, de exemplu,
binecunoscu-tele cazuri "Mihalea" sau "Precupetii vechi", ale omorurilor "la comanda" din anii 1999-
2002 sau omuciderile savarsite de grecul Passaris.
2.6. Identificarea victimei. Identificarea victimei are, la randul ei, o importanta particulara pentru ancheta,
intrucat, o data stabilita identitatea, este posibila deter¬minarea cercului de suspecfi, ca si a incadrarii
faptei in functie de calitatea subiectului pasiv al infractiunii.
In ipoteza disparitiei unei persoane, cand exista indicii ca aceasta ar fi putut fi victima unui omor, una
dintre problemele importante ramane descoperirea cada-vndui. In cazul nedescoperirii acestuia, organului
judiciar ii revine sarcina sa probeze cat mai temeinic vinovatia autorului faptei, sa cerceteze cu maxima
atentie cazul, pentru a evita savarsirea unei erori judiciare.
2.7. Identificarea instrumentelor sau mijloacelor care au servit la savar¬sirea infractiunii. Identificarea
acestor instrumente vizeaza atat agentul vulnerant, care a cauzat moartea victimei, cat si celelalte mijloace
destinate pregatirii savarsi-rii faptei, patrunderii la fata locului, imobilizarii victimei etc. Aceasta
identificare isi gaseste utilitatea si Tn Incadrarea juridica a faptei.
De exemplu, Tn ipoteza uciderii unei persoane, prin aruncarea Tn aer a autotu-rismului acesteia, ne aflam
Tn fata unor mijloace care pun In pericol viata mai multor persoane, ceea ce conduce la Tncadrarea faptei
Tn prevederile art. 175 lit.e C.pen. (sau art. 179 lit. g N.C.pen.). Este o situatie similara savarsirii de acte
teroriste, care pot fi savarsite nu numai prin explozii.
56. Noţiunea de identificare şi diagnostică criminalistică. Specificul şi bazele ştiinţifice ale
identificării criminalistice
Identificarea în criminalistică : - activitatea prin care se constată atât însuşirile comune ale
obiectelor, fenomenelor, fiinţelor cât şi însuşirile ce le deosebesc, ordonarea lor în tipuri, grupe şi
subgrupe, apoi în vederea deosebirii fiecăruia în parte de toate celelalte cu anumite asemănări.
Tipuri de identificare:
- după memorie
- după descrierea trăsăturilor esenţiale
- după urmele lăsate – este mai frecvent în procesul de identificare
Procesul identificării – urmează mai multe trepte, de la general la particular, tipuri, grupe,
subgrupe, individualizare.
Ex. urmele roţilor de autovehicule.
Obiectele procesului de identificare:
- obiecte scop – care trebuie identificate
- obiecte mijloc – servesc la identificare
ex. Impresiuni experimentale; condiţii identice - ex.înregistrări telefonice
Fazele procesului de identificare:
- delimitarea în tipuri, grupe şi subgrupe: utilitate
înlăturarea obiectelor care nu au trăsăturile de grup respective şi
orientarea atenţiei asupra unei sfere restrânse de exemplare
- identificarea obiectului – scop prin delimitarea de toate celelalte cu însuşiri comune
Trăsăturile coincidente necesare identificării pot fi definite ca urmă:
- urmele de încălţăminte : 4-5 detalii
- urmele de mărimi : 10-17 caracteristici

57. Tactica percheziţiei şi a ridicării de obiecte şi documente

58. Caracteristica criminalistică a furturilor. Situaţiile tipice de urmărire penală. Conţinutul etapei
iniţiale de cercetare
59. Bazele ştiinţifice ale cercetării scrisului. Caracteristicile generale şi particulare. Pregătirea
materialelor către expertiză
Cercetarea criminalistica a scrisului se efectueaza in scopul determinarii persoanei care a indeplinit textul
sau semnatura in cauza.
In cursul unor miscari tipice repetate de multe ori se formeaza o deprindere (stereotip dinamic),
asimilarea caruia in mare masura micsoreaza consumul de energie psihica pentru a indeplini diferite
actiuni, inclusiv si cele ce sunt legate de scierea textelor.
Scrisul este un sistem de miscari stabile si individuale in cadrul indeplinirii unor manuscrise.
Individualitatea scrisului este irepetabilitatea si unicitatea acestuia. Doua persoane nu pot avea un acelasi
sistem absolut de miscari. Acest lucru este determinat de un complex de factoru subiectivi si obiectivi.
Stabilitatea realtiva inseamna pastrarea unei totalitati individuale de particularitati ale inscrisului
persoanei concrete pe parcursul unei perioade destul de lungi.
Vorbirea in scris se apreciaza din punctul de vedere gramatical, lexic si stilistic.
Caracteristicile gramaticale reflecta detinerea de catre executor a regulilor gramaticale de scriere. Dupa
caracterul greselilor gramaticale intalnite in diverse manuscrise gradul de carturie a persoanei poate fi
determinat ca inalt, mediu si jos.
Caracteristicile lexice caracterizeaza vocabularul persoanei care a scris textul. Caracteristicile stilistice
exprima maniera de a expune, constructia compozitionala a manuscrisului, limba de scriere. Exista limba
literara (publicistica, stiintifica, de afaceri, de arta) si limba folosita in vorbirea curenta.
Caracteristicile scrisului se impart in generale si particulare. Cele generale caracterizeaza scrisul ca un
sistem de miscari in ansamblu. La ele se refera:
Evolutia scrisului – nivelul de stapanire a tehnicii de scriere sau gradul de adaptare a miscarilor mainii
omului la scrierea cursiva contemporana. Exista trei niveluri de evolutie a scrisului – inalt, mediu si mic.
Complexitatea scrisului. Toti elevii ce se inavata a scrie incep cu studierea regulilor de scriere. Pe parcurs
insa imaginea grafica a semnelor de scriere difera de modelele caligrafice. Devierea se produce in doua
directii – simplificare si complexarea miscarilor. In dependenta de gradul de deviere inscrisurile cu
evolutie inalta se impart in trei tipuri – simplu, simplificat si complexat (pompos).
Legarea scrisului exprima capacitatea scriptorului de a scrie un anumit numar de semne fara ca sa ridice
tocul de pe hartie in ritmul sau firesc de scriere.
Marimea scrisului. In dependenta de marimea semnelor exista scris mare, mediu si mic.
Intinderea scrisului se determina dupa raportul dintre latimea literei si inaltimea ei. Acesta poate fi
mijlociu, comprimat si intins.
Inclinatia scrisului. Exista scrisuri inclinate in dreapta, verticale si inclinate in stanga.
Presiunea scrisului se caracterizeaza prin eforturile depuse de catre scriptor asupra instrumentului de
scriere. Exista scrisuri cu o presiune mare, medie si slaba.
In scopul identificarii personalitatii scriptorului este necesar a studia la fel si caracteristicile particulare
ale scrisului.
Caracteristicile particulare ale scrisului reflecta specificitatea miscarilor la scrierea unor semne aparte,
elemente, precum si moduri de legare a literelor. Acestea reflecta un sistem automatizat de miscari stabile
caracteristice fiecarei persoane. Caracteristica calitativa a miscarilor este determinata de forma, directia,
intinderea, consecutivitatea, precum si complexitatea miscarilor.
Caracteristicile particulare cuprind:
- forma miscarilor la indeplinirea si legare unor semne si elementele acestora;
- directia de miscare (de jos in sus, de sus in jos, in sensul acului ceasornicului, in contrasensul
acului ceasornicului);
- legatura miscarilor, adica modul de legare a elementelor in litere, precum si a modului de legare a
literelor intre ele (unit, prin interval);
- spatierea relativa a punctelor de atac, de finalizare, de intersectie si legatura a miscarilor;
- consecutivitatea miscarilor prin care se executa diferite elemente ale literelor;
- complexitatea miscarilor la indeplinirea literelor (simplificate, complicate comparativ cu regulile
caligrafice).
Caracteristicile particulare au insemnatate determinanta la identificarea persoanei scriptorului dupa
textele scrise de maina. Acestea se evidentiaza printr-o stabilitate mai inalta comparativ cu caracteristicile
generale si foarte greu se controleaza de catre creierul uman in procesul de scriere, de aceea acestea, de
regula, se pastreaza chiar si in cazul modificarii intentionate a scrisului.
60. Noţiunea, sarcinile şi varietăţile experimentului in procedura de urmărire penală
61. Metodica cercetării infracţiunilor de corupere. Situaţiile tipice de urmărire penală, versiunile şi
planificarea cercetărilor
62. Noţiunea de document şi cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor. Regulile de
manipulare cu documentele - probe materiale
In scopul modificarii continutului documentului plastografii mai frecvent recurg la corodare, inlaturare de
text, adaugire de text, stergerea unor fragmente de text din documentul autentic si inlocuirea lor cu altele.
Determinarea faptului modificarii continutului documentelor. Documentele pot fi autentice si false. Cele
autentice pot fi valabile si nevalabile. Actele confectionate in mod corespunzator, insa continand date
neconforme adevarului sunt nevalabile. Exista doua varietati de falsuri: intelectual (cand pe formularul
unui model prestabilit in prezenta tuturor rechizitelor sunt prezentate date neconforme realitatii) si
material (cand in documentul autentic sunt atestate modificari prin stergere, corodare sau documentul este
pe deplin contrafacut). Formularele false ale actelor mai frecvent se alcatuiesc prin intermediul cliseurilor
poligrafice si prin desenare. Cliseurile sunt obtinute prin culegerea sriftului tipografic, gravare manuala,
prin metode fotozincografice si prin alte metode.
Corodarea. Prin corodare se intelege o modalitate de falsificare care consta in aplicarea reactivelor
chimice cu scopul de a decolora colorantul folosit pentru a indeplini documentul sau o parte a acestuia.
Pentru a executa corodarea infractorii utilizeaza diferite substante chimice care actioneaza nu numai
asupra colorantului, dar si asupra hartiei, ceea ce conduce la unele schimbari in compozitia acesteia.
Inlaturarea de text este o modalitate de falsificare a documentelor in care textul este sters pe cale
mecanica. Actiunea mecanica a instrumentului folosit conduce iminent la modificarea suprafetei stratului
de hartie.
Urmele actiunii mecanice uneori se acopera prin netezirea suprafetei documentului cu un obiect oarecare
in rezultatul carora se pot forma unele trase, zgaraieturi create de obiectul folosit in aceste scopuri.
Adaugire de text este o alta modalitate de falsificare care consta in adaugirea unor grafisme, semne, cifre
si cuvinte in scopul modificarii continutului textului documentului .
Semnele adaugirii de text: diferenta de culoare si de nuanta a trasaturilor initiale si a celor adaugite,
deosebire intre grosimea grafismelor precum si a gradului de evolutie al scrisului cu care s-a indeplinit,
spatierea neuniforma a unor inscrisuri in text, intervale comprimate sau indepartate intre litere etc.
Schimbarea fotografiilor se face, de regula, in actele de indetitate. Cele mai frecvente procedee de
schimbare a fotografiilor si indicii acestor operatiuni sunt:
- schimbarea fotografiei in ansamblu – examinarea vizuala demonstreaza incoerenta in textul
stampilei, dimensiunile ovalurilor acesteia;
- montajul – pe documente raman parti ale fotografiilor initiale cu impresiuni de stampila pe ele la
care se incleie fotografia altei persoane; se pot detecta diferente ale sortimentului si calitatii hartiei
fotografice, urme de taiere a fotografiei ce nu corespunde cu elementele stampilei;
- prezenta pe reversul fotografiei anterioare a unor particule de emulsie de pe alta fotografie.
Stabilirea faptului de falsificare a impresiunilor de stampila si de sigiliu. Pentru stampilele si sigiliile
confectionate in mod industrial este caracteristic configuratia uniforma a semnelor omogene, aceleasi
dimensiuni ale semnelor si distanta dintre dansele, spatierea uniforma a textului si a literelor pe
circumferinta, imaginea simetrica a emblemelor sau a stemei.
Depistarea indicilor de falsificare este mai usor in cazul compararii a impresiunii litigioase cu amprenta
stampilei sau sigiliului autentic respectiv.
Infractorii fac uz de diverse moduri de falsificare a impresiunilor de stampila si de sigiliu. Cele mai
frecvente dintre dansele sunt urmatoarele: desenarea imaginii amprentei, copierea acesteia de pe
impresiunea autentica, fabricarea cliseului contrafacut prin taierea unor litere in cauciuc, linoleum si alte
materiale asemanatoare sau prin fabricarea cliseului fals alcatuit din litere tipografice.
In ultima vreme au devenit frecvente falsurile impresiunilor de stampila si sigilei prin intermediul
mijloacelor de poligrafie operativa si a calculatoarelor care au deschis posibilitati de a reproduce destul de
exact originalul, spre exemplu, cu ajutorul xeroxului, prin scanare etc. Insa in astfel de cazuri nu se va
observa pe reversul documentului urme de patrundere a colorantului stampilei in structura hartiei.
Cercetarea textelor dactilografiate. Textele dactilografiate sunt destul de des intalnite in practica de
descoperire si cercetare a infractiunilor. Cercetarea acestora se efectueaza, de regula, in scopuri
identificatoare a masinii de scris.
Daca executorul si autorul documentului este una si aceeasi persoana, caracteristicile identificatoare vor fi
si caracteristicile vorbirii in scris (particularitati de stil, lexica, gramatica) s.a.
In ultimul timp se emit masini de scris cu srifturi unificate, fara parghii de armare. Ele se deosebesc de
cele confectionate cu parghii segmentate, intai de toate prin prezenta in blocul de dactilografiere a
purtatorului monolit de litere si posiblitatii schimbarii operative a acesteia in procesul de dactilografiere.
Dupa astfel de texte este mai complicat de a identifica o masina de scris si chiar de a stabili grupa
generica a acesteia. Insa dupa o exploatare destul de lunga aceste masini de scris capata unele
caracteristici de identificare destul de stabile.
Cercetarea foto-videodocumentelor. In masura ce se raspandeste tot mai mult foto-videotehnica, aparatura
de imprimare audio, rezultatele utilizarii acestora tot mai des se manifesta ca probe materiale.
Uneori apare necesitatea de a stabili modificarea continutului documentului (spre exemplu, pe calea
montajului fotografiilor, a bandelor aparatelor de luat vederi).
In cursul falsificarilor videopeliculelor mai frecvent se recurge la inlaturarea sau incleierea unor parti.
Indicii acestor operatiuni se manifesta in modificarea brusca a imaginii, prezenta unor locuri de incleiere.
In cadrul cercetarilor criminalistice a foto-videodocumentelor se pot identifica: aparatura de filmat si de
laborator, negativele, obiectele, constructiile, portiunile de teren imaginate pe fotografii, reactivele
chimice, materialele fotosensibile si alte obiecte.

§4. Dispunerea expertizei privind cercetarea documentelor

In scopul cercetarii textelor scrise de maina si a textelor dactilografiate se ordona respectiv expertiza
scrisului sau expertiza tehnica a documentelor. In astfel de cazuri expertului i se prezinta originalul
manuscrisului in litigiu, precum si modelele de comparatie ale scrisului sau a semnaturilor. Acestea sunt
de doua feluri: libere si experimentale.
Modele libere de comparatie sunt acelea care sunt scrise pana la pornirea procesului penal. In aceste
modele nu exista schimbari intentionate a scrisului. Modele libere pot fi obtinute la locul de lucru sau la
domiciliul banuitului.
Modelele experimentale cand nu exista modele libere sau volumul si calitatea acestora sunt insuficiente
pentru a efectua cercetarea criminalistica.
In cazul dispunerii expertizei grafoscopice in fata expertului, de regula, se formuleaza urmatoarele
intrebari:
- daca textul documentului in cauza este indeplinit de catre o persoana concreta sau de alta
persoana;
- daca textele catorva documente sunt executate de una si aceeasi persoana;
- daca semnatura din numele unei persoane concrete este sau nu executata de ea insasi sau de alta
persoana;
- daca semnatura din numele unei persoane fictive este executata de o persoana concreta.
In cadrul cercetarii tehnico-criminalistice a documentelor se pot obtine raspunsuri la urmatoarele intrebari
principale:
- prin ce procedeu a fost modificat continutul documentului;
- daca fotografia de pe documentul proprietarului a fost sau nu schimbata;
- ce a fost executat mai inainte textul sau semnatura de pe document;
- daca fragmentele de documente au alcatuit anterior un tot intreg;
- care este continutul textului in impresiunea de stampila.
63. Noţiunea, esenţa şi tipurile prezentării spre recunoaştere
Este o actiune de urmarire penala ce consta (procesual) in evidentierea de mai multe obiecte sau persoane
a acelea despre care recunoscatorul a dat anterior depozitii.
Tipurile prezentarii spre recunoastere sunt:
- pentru recunoastere pot fi prezentate persoane vii sau cadavre umane, cele vii in natura sau dupa
fotografie.
- pot fi diferite lucruri, obiecte(orice lucru, obiect) prezentate spre recunoastere
- pot fi prezentate animale mari cornute
- pot fi prezentate incaperi si zone de localitati.
64. Acţiunile de urmărire penală efectuate la etapa iniţială de cercetare privind cazurile de
accidente a mijloacelor de transport
65. Formele şi obiectele identificării, etapele procesului de identificare
Identificrea poate fi infaptuita in doua forme: neprocesuala si procesuala.
Din momentul constatarii faptului comiterii unei infractiuni colaboratarii serviciilor operative de
investigatie ale organelor de drept realizeaza masuri de stabilire a faptuitorului, martorilor, victimelor,
precum si altor imprejurari ale cauzei. In cadrul acestor operatiuni, persoanele cautate se stabilesc dupa
fotografii, portrete-robot sau dupa semnlmentele lor-activitati care, in fond, prezinta identificari.
Teoria si practica identificarii criminalistice distinge doua forme de reflectare a obiectelor lumii
inconjuratoare: fixate-material si psihofiziologice (fixate in memorie). Prima vizeaza diferitele feluri de
urme (digitale, de picioare, de arme, de transport etc.), fotografii, descrieri (inclusiv in cartotecile de
evidenta) s.a. Identificarea dupa imaginile fixate material poarta un caracter obiectiv, bazindu-se pe
studierea caracteristicilor obiectului de catre specialisti in cursul analizelor de expertiza.
In cadrul reflectarilor psihofiziologice, in memoria unei anumite persoane se intipareste imaginea mentala
a obiectului. Identificarea in acest caz devine subiectiva, realizindu-se in actiunea de prezentare spre
recunoastere a obiectelor de catre persoana care le-a observat anterior.
Identificarea se poate infaptui in doua forme: procesuala (in cadrul expertizelor si altor actiuni de
ancheta), rezultatele carora prezinta probe judiciare si neprocesuala (in cursul activitatilor operative de
investigatie), efectele carora nu poseda forta probanta. De exemplu, din insarcinarea lucratorului operativ
specialistul-criminalist efectueaza o cercetare identificatoare a unor obiecte dobindite pe cale operativa,
rezultatele carora se consemneaza intr-o simpla constatare tehnico-stiintifica. In asa cazuri concluziile
specialistului nu figureaza in materialele dosarului si nu sint folosite in calitate de dovada, ci doar in
scopuri tactice, operative.
In cercetarile identificatoare sint antrenate diferite obiecte, rolul lor in aceste procese este diferit. Astfel,
teoria identificarii distinge:
- obiecte de identificat, denumite si obiecte scop. Acestea pot fi diferite lucruri (pistol, unealta de
spargere, imprimanta ordinatorului etc.), persoana infractorului, animale, portiuni de teren etc.
- obiecte identificatoare, denumite si obiecte mijloc de identificare, ce servesc la stabilirea obiectelor
cautate.
Grupa din urma cuprinde obiecte de natura necunoscuta, modele tip de comparatie, diferite urme-
materiale (de incaltaminte, de miini, tuburi sau glonti trasi etc.), unele parti de obiecte fragmentate, care
anterior au alcatuit un tot intreg (cioburi din fara autovehiculului, bucati de documente etc.). Aici
reconstituirea intregului dupa partile componente constituie o varietate a identificarii criminalistice. Ea se
efectueaza in baza reflectarilor reciproce a caracteristicilor structurii exterioare a partilor obiectului prin
metoda suprapunerii sau juxtapunerii liniilor si marginilor dezmembrate.
Deosebirea intre aceste doua grupe de obiecte rezida in faptul ca la obiectele de identificat se studiaza
calitatile proprii lui insasi pe cind in obiectele identificatoare- proprietatile altui obiect, reflectat in el.
Confruntarea nemijlocita a obiectului identificator cu cel ce urmeaza a fi identificat nu este posibila
intotdeauna, deaceea pentru identificare sint necesare modele de comparatie. In functie de modul de
obtinere se disting modele libere si modele experimentale. Cele libere (preconstituite) iau nastere inaintea
comiterii faptei, neavind legatura cu cauza cercetata (scrisori, note personale, cartuse ridicate de la
vinatori). Modelele experimentale se obtin in cadrul cercetarilor de expertiza a obiectelor concrete (glontii
trasi din arma suspecta).
La rind cu identificarea in criminalistica exista notiunea de determinare a apartenentei generice. Scopul ei
este de a stabili atributia obiectului la o specie, gen, varietate de obiecte, fie realizindu-se ca prima etapa a
identificarii individuale, fie ca sarcina de sinestatatoare. La fel ca si identificarea stabilirea apartenentei de
gen are o mare insemnatate practica.
Astfel, stabilirea tipului armei cu care s-a savirsit o crima de omor usureaza cautarea armei concrete si a
posesorului acesteia, la fel cum stabilirea sistemului masinii de scris restringe sfera de cautare si
contribuie la descoperirea masinii concrete la care a fost dactilografiat actul.
66. Categoriile de bază ale tacticii criminalistice
Tehnica criminalistica cuprinde un ansamblu de teze stiintifice si tehnici (in cea mai larga acceptie a
cuvantului), procedee si metode destinate colectarii, examinarii si utilizarii probelor. Fundamentul acestui
compartiment il formeaza datele unui rand de stiinte atat tehnice, cit si naturale, de aceea termenul folosit
pentru intitularea acestui compartiment “tehnica criminalistica” are un caracter oarecum conventional,
insa este unanim acceptat de savantii si practicienii de profil.
Tactica criminalistica constituie, de asemenea, un sistem de teze stiintifice in baza carora se elaboreaza
diferite reguli de organizare si planificare a urmaririi penale, precum si procedee de realizare cu
maximum de eficienta a diferitelor actiuni de ancheta (cercetarea la fata locului, interogarea, perchezitia
etc.). Tactica se bazeaza pe experienta pozitiva a practicii judiciare, avand menirea sa adapteze la
necesitatile actului concret de investigatie preconizarile psihologiei judiciare, logicii, eticii profesionale,
stiintei despre organizarea muncii s,a. O atare tactica asigura aplicarea cu maximum de randament a
metodelor si mijloacelor tehnice in cadrul cercetarilor, marcand astfel legatura stransa intre tehnica si
tactica criminalistica.
67. Dispunerea şi efectuarea expertizelor criminalistice in cazul acidentelor de trafic rutier.
68. Urmele instrumentelor de spargere: examinarea preliminară, fixarea şi ridicarea lor
Instrumentul de spargere sunt la origine simple unelte de lucruri( surubelnita,chei,topoare) sau sunt
obiecte ori intrumente adoptate la operatia la care au fost folosite.
Clasificarea urmelor de intrumente de spargere se poate face dupa modul lor de formare in:
- statice si dinamice
- de adincime si suprafata
- de taiere
- de apasare
-de frecare
- de lovire
Urmele intrumentelor se cauta pe usi , ferestre, case de bani , sertare etc. Ele se observa cu ochiul liber
uneori folosinduse mijloace optice, surse de lumina.
Fixarea prin proces-verbal se face prin consemnarea pozitiei fata de obiect, se indica caracteristicile
urmei, fotografiaza si ridica urmele cu ajutorul pastei (k+k-18(la temperatura ridicata,) ckth(temperatura
joasa) u4(temperatura +30).
Expertiza traseologica rezolva 3 probleme:
- care e felul instrumentelor
- daca urma contine elemente suficiente de identificare a intrumentului
- daca a fost sau nu lasat de acest intrtument.
69. Principiile tacticii criminalistice
Tactica criminalistica este alcatuita din 3 compartimente mari:
- teze generale
- actiuni de u.p
La baza tacticii criminalisticii stau principiile:
- operativitatii care presupune ca imediat organul de u.p trebuie sa inceapa actiunile de u.p
-obiectivitatii care presupune ca ceea ce vedem si constatam trebuie sa corespunda realitatii si din proceul
verbal.
- fermitatii care presupune ca in orice situatie trebuie de activat promt pentru a curma activitatea
infractionala si a proteja victimile(echitatea)
- consperativitatii presupune ca nimic nu trebuie de divulgat in legatura cu savirsirea infractiunii
- planificarii presupune ca toata activitatea de cercetare trebuie efectuata dupa un anumit plan
- flexibilitatii (dinamismului) totul trebuie sa se bazeze pe date stiintifice
70. Metodica folosirii datelor primite pe cale investigativ-operativă la cercetarea infracţiunilor de
omor
71. Indicii de fals in cazul substituirii fotografiei in actul de identitate. Care sunt indicii de
falsificare a impresiunilor de ştampilă
72. Tactica dispunerii şi efectuării expertizei judiciare. Concluziile expertului şi principiile de
apreciere
73. Metodica cercetării infracţiunilor ecologice. Situaţiile tipice de urmărire penală şi acţiunile
iniţiale
74. înregistrarea criminalistică: sarcinile, bazele ştiinţifice şi juridice de administrare. Sistemul şi
conţinutul evidenţelor
Eficacitatea descoperirii si cercetarii infractiunilor in mare masura depinde de volumul si de calitatea
diverselor genuri de informatie obtinute de catre anchetator, persoana ce efectueaza cercetarea
preliminara a specialistului-criminalist sau a expertilor judiciari.
Utilizarea rationala a informatiei cu semnificatie criminalistica este posibil numai in cadrul unui sistem
informational de cautare, ce asigura colectarea, prelucrarea si cautarea a astfel de informatii.
Un astfel de sistem este numit inregistrare criminalistica – subramura a criminalisticii ce prezinta un
sistem de teze stiintifice si metodici de inregistrare, depozitare si administrare a informatiei privind
obiectele ce cad in orbita activitatii operative de investigatie, de urmarire penala si judiciara a organelor
ocrotirii normelor de drept in scopul descoperirii, cercetarii si prevenirii infractiunilor.
Sistemul inregistrarii criminalistice este compus din evidente izolate, fiecare cuprinzand o grupa de
obiecte omogene. Deci, evidenta este un subsistem al inregistrarii criminalistice, in care este concentrata
informatia despre obiectele tipice omogene. Este necesar a diferentia genul evidentelor criminalistice de
forma acestuia, adica modul de colectare si depozitare a informatiei inregistrate. Modurile de fixare a
informatiei criminalistice sunt diverse: prin descriere, prin imaginare, grafic, prin colectii. In practica
foarte des se folosesc forme mixte de evidenta, acestea se sublimenteaza cu diverse alboame, cartoteci;
modul descriptiv al fixarii informatiei se combina cu executarea fotografiilor, a fiselor dactiloscopice etc.
Obiectele ce se iau la evidenta, de regula, cuprind:
a) persoanele (cunoscute – declarate in cautare, arestate, retinute, ce prezinta un interes operativ,
persoanele ce se ocupa cu vagabondajul si cersitul, persoanele disparute fara veste; necunoscute –
infractorii, persoanele disparute de la locul faptei, alienate mintal, copiii, identitatea carora nu este
stabilita etc.);
b) cadavrele (decedate, cetatenii decedati, identitatea carora nu este cunoscuta);
c) obiectele (apartenenta carora nu este cunoscuta – armele de foc ghintuite si pierdute, lucrurile furate,
automobilele rapite s.a.; obiectele apartenenta carora este cunoscuta – armele de foc depistate, uneltele de
efractie, folosite de la fata locului etc.);
d) urmele (spre exemplu, urmele digitale ridicate de la locurile nedescoperite ale infractiunilor);
e) documentele (spre exemplu, documentele falsificate, bancnotele si hartiile de valoare contrafacute
etc.);
f) animalele (furate s.a.);
g) infractiunile ramase cu autori necunoscuti
Modurile de inregistrare criminalistica cuprind: descriptiv (fixarea in scris a informatiilor, a
caracteristicilor obiectului ce trebuie pus la evidenta); obtinerea de amprente, inclusiv amprentarea
persoanelor; fono-videoinregistrarile; schita; schemele si alte desene; colectiilor (colectarea si pastrarea
obiectelor in natura; forma mixta cand se utilizeaza cateva moduri de inregistrare a obiectelor).
Toate caracteristicile obiectului ce trebuie inregistrate si informatii despre acestea se fixeaza intr-un mod
anumit, sistematic. Exista, respectiv si diferite forme de evidenta, adica cartoteci, jurnale, fotoalbumuri,
videoteci, fototeci, colectii, baze de date in calculator s.a.
Bazele legislative in conformitate cu care se organizeaza functionarea evidentelor criminalistice, de
regula, in actele legislative nu se prevad. Insa aceasta activitate este reglementata destul de detaliat in
actele bazate pe lege, in particular in ordinele si instructiunile Ministerului Afacerilor Interne a R.M.
(ordinul nr.115 din 12.03.1992).
Temeiul juridic pentru inretgistrarea anumitor persoane este ordonanta procurorului, a anchetatorului, a
persoanei ce efectueaza cercetarea penala, ordonanta de stabilire a masurii preventive privitor la invinuit;
sentinta sau decizia instantei de judecata; ordonanta de declarare a persoanei in cautare; procesul-verbal
de retinere a banuitului. Pentru a lua la evidenta criminalistica a altor obiecte temeiul juridic prezinta
procesul-verbal al actiunii de ancheta.

§2. Genurile de evidente criminalistice

Evidentele se divizeaza in: operative de informatie, criminalistice si auxiliare de informatie.
La baza evidentelor operative de informatie sunt puse semnalmentele evidente exterioare ale persoanelor,
obiectelor, lucrurilor, articolelor.
Evidentele auxiliare de informatie cuprind obiectele care nu sunt legate cauzal cu evenimentul
infractional, insa caracteristicile de inregistrare a acestora se depisteaza, fie vizual, fie cu ajutorul
cercetarilor speciale.
In dependenta de nivelul de centralizare a acestora, ele se impart in locale, care se duc la nivelul
comisariatelor de politie si sectiile centrelor de informatie, in laboratoarele criminalistice de expertiza, in
sectiile operative de investigatie; centrale in Directia Tehnico-criminalistica a MAI RM, Centrul de
informatie al MAI RM.

77. Caracteristica criminalistica a infractiunii este, la fel, un sistem de cunostinte ce reflecta

particularitatile tipice ale anumitor categorii si grupuri de infractiuni, analiza carora permite a judeca
despre caile optimale de descoperire si cercetare a acestora. In definitiile unui rand de savanti se
evidentiaza alte aspecte care complementeaza cele mentionate. Astfel, V.Obraztov, noteaza ca
caracteristica criminalistica este un model informational tipic ce reprezinta cele mai comune si repetabile
trasaturi ale unei clase de infractiuni [3, pag.38], A.Kolesnicenko – ca aceasta este un sistem de date
semnificativ criminalistice ale infractiunii ce se oglindesc in realitatea obiectiva si in constiinta oamenilor
sub forma de urme materiale si ideale [2, pag.33].
In general, literatura de specialitate inregistreaza unitate de pareri, precum ca caracteristica criminalistica
constituie o notiune abstracta, un rezultat al analizei stiintifice a practicii judiciare privind un anumit gen
de infractiuni, generalizarea trasaturilor si particularitatilor tipice ale acestora.
In asa calitate ea este folosita la elaborarea unor metodici particulare privind descoperirea si cercetarea
anumitor categorii de infractiuni. Deci, notiunea de caracteristica criminalistica se refera doar la o
categorie (tip, gen, grupa) de infractiuni si nu la unele manifestari infractionale izolate, in ea
comprimandu-se date despre caracteristicele lor tipice.
Desigur, in plan practic, se poate vorbi si despre caracteristica unor infractiuni aparte [6, pag.72], insa in
astfel de situatii se vor mentiona imprejurarile reale ale infractiunii concrete care pot fi atipice si deci,
inutile pentru aplicarea lor in descoperirea si cercetarea altor infractiuni de acest fel.
Cele mai relevante elemente ale caracteristicii criminalistice a infractiunii sunt:
1) Trasaturile distinctive ale informatiei initiale privind evenimentul delicvent, sursele si conditiile de
obtinere a acestora;
2) Date privind obiectul atentatului ce permit a judeca despre interesele faptuitorului;
3) Informatii vizand modul de pregatire, comitere si tainuire a infractiunii, precum si consecintele
tipice ale actiunilor criminale.
Insemnatatea prognostica a cunostintelor privind modul de operare al infractorului rezida in aplicarea
acestor date la elaborarea versiunilor de ancheta, determinarea zonelor prezumtive unde pot fi gasite
urmele autorului, utilizarea evidentelor criminalistice dupa modul de comitere a infractiunilor etc.
4) Informatii privind particularitatile tipice ale persoanei faptuitorului si a victimei.
Investigatiile criminologice (inclusiv victimologice) [7, pag4] si criminalistice demonstreaza ca intre
victima si infractor exista legaturi specifice, stabilirea carora faciliteaza elaborarea programului de
cercetare. Astfel, in urma unui studiu efectuat de savantul rus L.Vidonov a unui numar important de
omucideri in regiunea Gorki s-a stabilit ca toate victimele de sex femenin in varsta de 28-70 ani gasite in
afara locuintelor au fost savarsite de vecini, colaboratori sau convetuitori, ca urmare a unor insultari din
partea victimei; 75% de omoruri ale barbatilor in varsta de pana la 17 ani comise in zone izolate in afara
locuintelor au fost comise de prietenii si cunoscutii victimelor cu varste cuprinse intre 15-19 ani. [8,
pag.31]
5) Date generalizate despre cele mai obisnuite motive ale infractiunii indica la fel autorul prezumtiv
al infractiunii.
Lista elementelor caracteristicii criminalistice susmentionate nu este limitativa. Pe masura dezvoltarii
criminalisticii ea se va preciza si se va complementa pentru fiecare categorie de infractiuni.
Este important a retine, ca legaturile corelative si interdependentele componentelor caracteristicii
criminalistice au valoare doar pentru o anumita regiune teritoriala si o anumita perioada de timp, (1-2 ani)
de unde si necesitatea concretizarii lor dupa loc si actualizarea permanenta a acestor date.
75. Tactica prezentării spre recunoaştere a persoanelor in viaţă
76. Acţiunile ulterioare de urmărirepenală la cercetarea omorului
77. Caracteristica criminalistică a infracţiunilor: noţiunea şi structura ei
78. Tactica prezentării spre recunoaştere a cadavrelor, animalelor, obiectelor, documentelor
79. Acţiunile de urmărire penală la etap ulterioară la cercetarea furturilor
80. Stabilirea intregului după părţile componente şi a sursei unice de provenienţă ca varietate a
identificării
81. Fotografia judiciară operativă: noţiunea şi metodele ei
Tot din categoria fotografiei operative face parte fotografia de urmarire sau detectiva, aplicata de catre
organele de Urmarire operativa In vederea identificarii persoanelor supuse supravegherii active sau
declarate in cautare, precum si a contactelor dintre diferite persoane implicate In activitati ilicite (de
mituire, jafuri, navaliri talharesti, santaj etc).
Fotografiile detective se folosesc de catre organele mentionate in activitatea de prevenire a actelor
criminale, la demascarea autorilor faptelor savarsite, la paza diverselor obiecte de valoare sociala si a
frontierelor.
Fotografia de urmarire se realizeaza in conditii spatiale si de timp complicate, conditionate de necesitatea
pastrarii unui nivel Inalt de confidentialitate. Aceasta impune aplicarea unor procedee si mijloace tehnice
speciale. La fotografia de urmarire se folosesc aparate minuscule, ponderea fiind detinuta de cele
camuflate in diferite obiecte, cu sisteme automate de expunere si diafragmare. Atare aparate sunt
prevazute cu obiective ce permit expunerea de la distante mari.
Pentru executarea fotografiilor la Intuneric, conditie inerenta acestui gen de activitate, se folosesc
mijloace speciale de iluminare de tioul celor de radiatii infrarosii, amplificatoare electronooptice etc.
Fotografia se realizeaza dupa regulile generale si conform sarcinilor, pe care si le asuma organul
respectiv, tn cazul fotografierii unei persoane, spre exemplu, se va tine cont de conditiile privind
fotografia de recunoastere, pe cand fixarea unor actiuni se va realiza conform regulilor fotografierii Ia
locul faptei.
In prezent, cu prilejul efectuarii actelor de urmarire penala la care ne-am referit anterior, precum si a
interogarilor, se recurge la Inregistrarea videomagnetica. Avand un grad sporit ilustrativ, dar si datorita
posibilitatii de a reda In forma sincronizata fenomenele sonore si dinamice, inerente actelor de cunoastere
efectuate pe parcursul procesului penai, inregistrarea videomagnetica este pretutindeni acceptata, ea fiind
aplicata pe scara din ce In ce mai larga.
Fotografia se utilizeaza prectic la efectuarea tuturor actiunilor de ancheta. Regimul procesual si tactica
criminalistica, scopul actiunilor determina si particularitatile metodelor si procedeelor de fotografiere.
82. Pregătirea in vederea audierii
83. Instituţiile de expertiză judiciară in Republica Moldova
Centrul National de Expertize Judiciare de pe linga Ministerul Justitiei este institutie de stat specializata
in sfera efectuarii expertizelor judiciare.
Directorul Centrului de Expertiza Judiciara: Gheorghe Cretu
Centrul efectueaza urmatoarele expertize si constatari tehnico- stiintifice:
1) grafoscopica;
2) de stabilire a autorului;
3) tehnica a actelor;
4) traseologica;
5) balistica;
6) fibrelor, materialelor fibroase si articolelor fabricate din ele;
7) materialelor fibroase supuse distrugerii prin ardere;
8) lacurilor si vopselelor;
9) produselor petroliere si substantelor lubrifiante;
10) polimerilor si masei plastice;
11) substantelor narcotice, preparatelor medicamentoase cu efect puternic;
12) lichidelor care contin alcool;
13) sticlei, ceramicii si articolelor fabricate din ele;
14) metalelor, aliajelor si articolelor fabricate din ele;
15) solului;
16) biologica a obiectelor vegetale si animale;
17) chimica;
18) circumstantelor accidentelor rutiere;
19) traseologica a vehiculelor;
20) tehnica a pieselor vehiculelor;
21) merceologica auto;
22) instalatiilor mecanice;
23) instalatiilor electrotehnice;
24) instalatiilor cu gaze;
25) tehnicii incendiare;
26) tehnicii de calcul;
27) exploziilor tehnologice;
 28) tehnicii securitatii muncii;
29) in constructii;
30) de evaluare si partajare a bunurilor imobile, obiectelor de constructii si utilajului;
31) contabila;
32) economica;
33) financiar-bancara.
Actele normative ce reglamenteaza activitatea centrului
LEGE Nr. 1086 din 23.06.2000 cu privire la expertiza judiciara
HG Nr. 1052 din 12.09.2006 cu privire la Centrul National de Expertize Judiciare de pe linga Ministerul
Justitiei
HG Nr. 1147 din 22.09.2003 Cu privire la aprobarea Registrului de stat al expertilor judiciari atestati
Codul de Procedura Civila al R.Moldova
Codul de Procedura Penala al R.Moldova
84. Noţiunea şi clasificarea urmelor de impuşcătură. Cum se poate stabili direcţia şi distanţa de la
care s-a tras
Efectele impuscaturii sunt cauzate atit prin actiunea nemijlocita a proiectilului, cit si prin manifestarea
gazelor rezultate din tragere. Primele poarta denumirea de urme principale, celelalte - suplimentare.
Caracterul si evidentierea urmelor suplimentare depind de distanta de la care s-a tras, de tipul armei si al
proiectilului folosit, de insusirile obstacolului si de alti factori. Distrugerile pricinuite de impuscaturile,
rezultate din actiunea proiectilului pot fi:
a) de perforare, cind glontul (alicea, mitralia) strapunge obstacolul formind un orificiu de intrare si de
iesire si un canal care le uneste;
b) de patrundere, cind proiectilul s-a infundat in obstacol, formind un canal orb, adica numai un orificiu
de intrare si un canal;
c) de ricosare - o adincitura de o anumita profunzime ca urmare a devierii proiectilului in urma lovirii lui
de obstacol.
Pentru stabilirea directiei impuscaturii se determina mai intii orificiile de intrare si de iesire ale canalului
format de proiectil.
In practica criminalistica se intilnesc frecvent perforari in lemn, piele, tesaturi, sticla, metale. In functie de
proprietatile obstacolului natura orificiilor produse de glont este extrem de variata.
In scopul aprecierii directiei tragerii si a locului agresorului se aplica doua metode de baza: vizarea si
procedeul grafic de calculare. Modalitatea mai simpla este vizarea. Dupa doua gauri ea se realizeaza cu
ajutorul unui tub rectiliniu, prin aplicarea fotoaparatului, a binoclului, a dispozitivelor optice de ochire, a
laserului portabil (LG-78, OCG - 13) si a celor ce se utilizeaza in completele de arme contemporane cu
dispozitive de ochire. Dupa o gaura de perforare si o urma de patrundere sau de ricoset - cu ajutorul unei
sfori ce se intinde prin mijlocul punctelor de impact, care va indica traiectoria de zbor a glontelui. (Fig.
26). In cazul in care este depistat un canal orb, in el se introduce un pivot de lemn cu acelasi diametru.
Prelungirea axei longitudinale a pivotului coaxat cu obiectivul fotoaparatului, a binoclului, a unei sfori
etc. va indica traiectoria proiectilului
In ipoteza aplicarii metodei grafice de determinare a traiectoriei glontelui se alcatuiesc schite facute la
scara in proiectia verticala si orizontala.
Pe aceste desene se indica cu precizie toate punctele de impact ale glontelui pe obiectele mobilierului,
acestea unindu-se cu o linie dreapta. Proiectia orizontala a schitei (vedere de sus) va indica linia
imaginara a inaintarii proiectilului raportat la obiectele mobilierului, iar proiectia verticala (vedere
laterala) - traiectoria zborului acestuia fata de orizont.
Prelungirea liniei imaginare in afara limitelor incaperii va indica punctul de unde s-a produs impuscatura.
Acest loc trebuie examinat cu minutiozitate cautindu-se urmele lasate de agresor, tuburile arse si alte
obiecte.
Examinarea perforatiei si ale urmelor ce se formeaza in jurul acesteia permite sa se stabileasca distanta
de la care s-a tras, adica departarea in linie dreapta de la gura tevii pina la orificiul de intrare, format in
obstacol
In balistica criminalistica exista trei acceptii de distanta a impuscaturii: distanta mica, distanta cu teava
lipita de obstacol si distanta mare.
Fiecare gen de arma are intervalul sau, in limitele caruia ramin urme suplimentare ale impuscaturii. La
armele cu teava scurta urme vizibile suplimentare se formeaza la distanta de pina la 50 cm, la cele cu
teava lunga - pina la 2 m
La determinarea distantei de tragere din arma de vinatoare, trebuie sa avem in vedere ca suprafata
obstacolului atacata de alice sau de mitralii se mareste direct proportional cu sporirea distantei de la care
s-a tras. Spre exemplu, la tragerile cu incarcatura de alice de la o distanta de pina la 15 cm, pe obstacol se
formeaza un orificiu cu diametrul de circa 2,5 cm. In cazul in care distanta atinge 25 cm, apare o gaura cu
dimensiunea de pina la 3 cm cu marginile usor zimtate, care devin cu mult mai pronuntate daca se trage
de la o departare de pina la 50 cm. La tragerea de la 50-100 cm apare o gaura cu marimea de pina la 4,5
cm cu marginile zimtate puternic si unele orificii izolate formate de alice la periferia orificiului principal.
Dupa 4-5 m tabloul impuscaturii inregistreaza doar gauri izolate formate de alicele dispersate pe obstacol.
In mod deosebit trebuie sa mentionam particularitatile deteriorarilor cauzate obstacolului prin folosirea
armei cu amortizator de zgomot aplicate tot mai frecvent de criminali in ultima vreme.
Natura orificiului de intrare. La tragerile din arma obisnuita intr-o tinta din pinza de bumbac cu
impletitura rara in zona orificiului de patrundere a glontului tesutul se rupe. Sparturile sunt cu atit mai
intinse, cu cit este mai mare calibrul si mai aproape obiectul-tinta, fapt ce se deosebeste de tragerile din
arma cu amortizator de zgomot. Aici, indiferent de calibrul si distanta de la care s-a impuscat, tesutul in
locul de strapungere a glontului, de regula, nu se rupe, proiectilul desfacind fibrele tesaturii. Acest
fenomen se explica prin faptul retinerii gazelor impuscaturii de amortizator si prin viteza putin mai
scazuta a glontului, insa in materialele cu o densitate pronuntata gaura glontului tras din arma fara zgomot
este totdeauna bine accentuata.
Inelul de stergere. Daca la tragerile din arma obisnuita inelul de stergere se observa doar atunci cind
distanta de impuscare depaseste 10 cm, apoi in urma formata de proiectil a armei fara zgomot inelul de
frecare se observa indiferent de departarea de la care s-a tras.
Amprenta retezaturii anterioare a tevii (stant-marca). La tragerile din arma obisnuita cu teava lipita de
obstacol amprenta retezaturii anterioare a tevii, de regula, este derogata de ruperile tesutului, pe deasupra
aceasta acoperindu-se cu un inel subtire de funingine.
La tragerile din arma fara zgomot cu teava lipita de corp, lipsa rupturilor asigura stantarea suficient de
clara a retezaturii anterioare a tevii. In majoritatea cazurilor dupa desenul acestei amprente se poate
judeca nu numai despre faptul insusi al aplicarii unei atare arme, dar si despre forma, dimensiunile
(diametrul) amortizatorului de zgomot utilizat.
Arsurile aparute pe tinta. In cazul in care se folosesc arme obisnuite de infanterie arsurile pe tinta sunt
caracteristice tragerilor de la distanta mica. In ipoteza aplicarii armelor fara zgomot, urmele rezultate din
actiunea flacarii, de regula, nu exista. Numai uneori, la tragerile cu arma lipita de corp, pot fi descoperite
urme neinsemnate ale actiunii termice in canalul de glont.
Depunerea funinginii pe tinta. Urmele de funingine pe obiectele afectate de arma fara zgomot se
deosebesc de urmele de funingine lasate de armele obisnuite dupa culoare, forma depunerii si raza
extinderii.
La tragerile cu arma lipita de corp si de la distante mici din armele de foc obisnuite obstacolul in zona
orificiului capata o culoare de la suriu-deschisa pina la negru. In cazul impuscaturilor din arma fara
zgomot culoarea funinginii oscileaza de la galben-deschis pina la cafeniu-inchis.
Zona raspindirii funinginii pe tinta la tragerile din arma obisnuita totdeauna este mai vasta decit in cazul
impuscaturii cu aceleasi munitii si de la aceeasi distanta din arma fara zgomot.
In functie de distanta de tragere, intensitatea depunerii funinginii pe tinta in cazul utilizarii armei
obisnuite descreste uniform pe masura indepartarii de obstacol sau se depune in forma de arcuri
concentrice.
Cind se fac trageri din arma fara zgomot de la distante mici (3-5 cm) sau cu teava lipita, in jurul
orificiului de intrare se observa distinct trei cercuri de diferita intensitate de fumizare a suprafetei.
Dimensiunile acestor circumferinte si densitatea depunerilor de funingine sunt raportate la calibrul armei
si la distanta de la care s-a tras.
Resturile de pulbere. In alternativa impuscaturii din arma cu amortizator de zgomot de la o distanta mica
raza dispersarii si densitatea depunerii reziduurilor de pulbere sunt reduse decit la tragerile cu arma
obisnuita. Cind teava este lipita de corp, pulberea se depune abundent pe toata suprafata amprentei
retezaturii anterioare a tevii, pe cind aplicarea armei obisnuite in asemenea conditii rareori lasa particule
de praf pe tinta, fiind aproape in totalitate azvirlite in canalul glontului.
In cadrul cercetarilor urmelor impuscaturii uneori se deschid posibilitati de a se stabili consecutivitatea
aparitiei leziunilor produse victimei sau a deteriorarilor pricinuite obstacolului. Unul din indicii siguri ai
acestei operatiuni este prezenta inelului de stergere si metalizare slab pronuntat in jurul orificiului de
intrare de la prima impuscatura (ea fiind produsa din teava curatita) in comparatie cu urmele produse de
impuscaturile ulterioare.
Acest indiciu se observa clar pe tesaturile hainelor de culoare deschisa, mai greu - pe piele, iar pe
tesaturile de culoare inchisa - numai prin metode de laborator.
Un alt semn il constituie depunerile de unsoare pe marginile sau in jurul orificiului de intrare in urma
primei impuscaturi din arma cu teava curatita si unsa. Examinarile facute in radiatii ultraviolete fixeaza
pete luminiscente in jurul orificiului de intrare in forma de inel pe marginea gaurilor cercetate. Uneori
insa, daca au fost folosite cartuse unse abundent, depunerile circulare de unsoare pe marginile orificiului
de intrare pot fi depistate in fiecare din aceste urme.
Un al treilea indicator il prezinta gradul de hemoragie de-a lungul canalelor de ranire. De regula, peretii
canalului de la prima rana singereaza mult mai accentuat decit canalele ranilor rezultate din impuscaturile
ulterioare.
In cazul in care se cerceteaza sparturile de glont in sticla, oase (de exemplu, craniul uman) si in alte
obiecte fragile, consecutivitatea deteriorarilor se determina folosindu-se asa-numitul indiciu al lui Savinii.
Crapaturile radiale, care pornesc dinspre marginile orificiului al doilea, pot ajunge pina la crapaturile ce
au luat nastere de la primul orificiu, oprindu-se in el, ceea ce permite a se determina succesiunea
aplicarii deteriorarilor. Este stiut de asemenea ca la marginea gaurilor ce iau nastere dupa a doua si
celelalte impuscaturi se formeaza numai crapaturi radiale si nu se intilnesc cele concentrice.
Daca orificiul de intrare a impuscaturii secunde s-a format in crapatura rezultata din prima impuscatura,
aceasta poate sa nu mai aiba alte fisuri.
In literatura de specialitate sunt semnalati si alti indici de stabilire a consecutivitatii impuscaturilor, in
functie de natura obstacolului si de imprejurarile locului faptei, care de multe ori reclama metode de
laborator.