Popescu Mihai Bogdan

Facultatea de Istorie
Master: Istoria şi practica relaţiilor internaţionale
Anul I
Curs : Noua ordine internaţională după Primul Război Mondial

Securitatea colectivă în perioada interbelică . Studiu de caz : falimentul

Ligii Naţiunilor

REZUMAT : Securitatea colectivă reprezintă un sistem diferit de principiul realist al

balanţei de putere, pe considerentul că pacea şi securitatea internaţională sunt indivizibile,
statele pun accent pe cooperare, iar o ameninţare la adresa unuia dintre ele este percepută
ca o ameninţare la adresa tuturor din sistem. Liga Naţiunilor, instituită după sfârşitul
primului război mondial a reprezentat punerea în practică a acestui model teoretic. Dar
slăbiciuni precum natura constituţională, absenţa unui actor important din respectiva
arhitectură de securitate – SUA- şi naţionalismele divergente au dus în cele din urmă la
falimentul acestui proiect destinat să asigure pacea .
Termeni cheie : securitate colectivă, Liga Naţiunilor, Cele paisprezece puncte,
interes naţional.

1
 Securitatea colectivă în perioada interbelică . Studiu de caz : falimentul
Ligii Naţiunilor

Primul război mondial transformat structura sistemului internaţional , provocarea

germană fiind învinsă şi a impus voinţa taberei câştigătoare, şi dorind să evite ulterioare
catastrofe similare acestei conflagraţii şi să pună bazele unei păci echitabile, universale şi
mai ales durabile, factorii decizionali ai statelor considerate învingătoare au încercat
impunerea unui sistem de securitate colectivă.
Înainte de a defini acest concept trebuie reamintită situaţia de la sfârşitul primului
război mondial şi de asemenea trebuie menţionate precondiţiile necesare pentru stabilirea
arhitecturii unui astfel de sistem. Victoria Antantei şi a aliaţilor a determinat profunde
schimbări atât în Europa cât şi în lume. Patru imperii , cel rus – unde evenimentele
interne au determinat înlăturarea ţarismului, cel german, austro-ungar şi otoman au
dispărut, confruntându-se cu probleme grave, generate de lupta popoarelor pentru
libertate şi democraţie. De asemenea, în vreme ce oamenii politici europeni erau
preocupaţi de propria lor istorie, cei din SUA începeau să se reorienteze către
izolaţionismul tradiţional. Cu toate acestea însă, preşedintele Woodrow Wilson a întocmit
un program foarte important în vederea organizării Conferinţei de Pace de la Paris.
Programul cunoscut sub numele de ,,Cele paisprezece puncte’’ introduceau noi principii
în dreptul internaţional, ce urmau să fie aplicate şi în relaţiile dintre state precum : dreptul
popoarelor la autodeterminare, respectarea dorinţelor naţionalităţilor în vederea trasării
graniţelor teritoriale, limitarea înarmărilor, crearea unui organism care să garanteze şi să
supravegheze pacea , înlăturarea barierelor economice sau libertatea navigaţiei. 1
Aplicarea acestor principii avea să creeze o nouă ordine internaţională, bazată pe
echilibrul marilor puteri ce urmărea pe de altă parte şi înlăturarea oricărei posibilităţi
hegemonice sau crearea unui sistem de securitate colectivă. La rândul lor statele mici
aveau posibilitatea de a se implica alături de cele mari în arhitectura acestei noi ordini
post conflict, constatând-se începutul unui proces de democratizare în relaţiile
internaţionale. Conceptul securităţii colective a fost impus prin semnarea la 28 iunie 1919

1
Woodrow Wilson, ,,Cele paisprezece puncte’’ în Iulian Cănănău, O istorie documetară a SUA, Editura
Agatha, Piteşti, 2003, pp. 172 - 175

2
a Pactului Societăţii Naţiunilor2, anexat Tratatului de la Versailles, de către toate puterile
aliate şi asociate participante la conferinţă , dar şi de alte state care au aderat la principiile
incluse în el.
Într-un sistem internaţional anarhic caracterizat de lupta pentru putere,
supravieţuire sau autoajutorare, actorii statali au avut dorinţa de a face un pas important
spre realizarea unei păci pe termen lung, iar proporţiile catastrofale ale conflagraţiei
mondiale i-a determinat pe gânditorii liberali să vadă în jocul balanţei de putere o cauză a
conflictului şi nu un instrument de prevenire. În viziunea lui Morgenthau securitatea
colectivă se caracterizează prin faptul că, ,, problema securităţii nu mai constituie doar o
preocupare a statului naţional, care trebuie rezolvată prin înarmare şi prin alte elemente
ale puterii naţionale. Securitatea devine o preocupare a tuturor statelor, care se vor
îngriji de securitatea celorlalţi ca de a lor’’.3 Şi de asemenea prevede aplicarea regulilor
dreptului internaţional asupra tuturor membrilor comunităţii internaţionale. Principiul
securităţii colective este toţi pentru unul, pe considerentul că pacea şi securitatea
internaţională sunt indivizibile. Astfel balanţa de putere specifică mediului anarhic este
înlocuită cu una instituţionalizată . Spre deosebire de o alianţă obişnuită, ce are scopul de
a produce o obligaţie previzibilă şi precisă, securitatea colectivă funcţionează exact
invers, ,,lăsând aplicarea principiilor sale în seama interpretării diverselor împrejurări,
mizând fără intenţie dispoziţia de moment şi pe afirmarea sentimentului naţional’’. 4
Securitatea colectivă este strâns legată şi de sistemul dreptului internaţional, fiind
cea mai importantă încercare făcută în mod oficial pentru a depăşi deficienţele unui
sistem complet descentralizat de aplicare a dreptului. În timp ce dreptul internaţional lasă
aplicarea legilor sale naţiunii vătămate, securitatea colectivă prevede aplicarea regulilor
dreptului internaţional de către toţi membrii comunităţii de naţiuni, indiferent dacă aceştia
au suferit sau nu vătămări în acel caz particular.5
Pentru a putea fi instituit însă, un sistem de securitate colectivă are nevoie de trei
condiţii majore. Prima dintre ele ar fi aceea că aplicarea colectivă a acestor principii

2
***,, Covenant of the League of Nations’’, în http://www.u-s-history.com/pages/h1339.html (accesat la
06. 01.2010)
3
Hans Morgenthau, Politica între naţiuni: lupta pentru putere şi lupta pentru pace, Traducere de Oana
Andreea Boşoi, Editura Polirom, Iaşi, 2007 p. 448
4
Henry Kissinger, Diplomaţia, Traducere de Mircea Ştefănsecu, Editura ALL, Bucureşti 2007 p. 214
5
Robert MacLean, Public International Law, Londra, HLT Publications, 1992, pp. 231- 237

3
presupune existenţa unui status quo , sau a unei situaţii de pace asupra căruia naţiunile au
căzut de acord .6 În termeni practici, pacea pe care un sistem de securitate colectivă
trebuie sa o garanteze este status quo-ul teritorial existent într-un anumit timp al istoriei.
În al doilea rând securitatea colectivă cere ca naţiunile ce au subscris la acest principiu să
fie dispuse şi capabile în orice moment de a degaja o putere copleşitoare care să pună
7
capăt unui eventual conflict. Iar în al treilea rând este esenţial pentru principiul
securităţii colective, ca într-o lume de puteri inegale cel puţin marile puteri să se bucure
de solidaritatea politică o comunitate morală. 8
Dar, cel puţin acele state a căror forţă combinată ar îndeplini cerinţele celei de a
doua regulă trebuie să împărtăşească o concepţie similară despre securitatea pe care sunt
chemate să o apere şi mai mult de atât acele state trebuie să fie dispuse să îşi subordoneze
interesele politice ,,binelui comun’’9 , definit în termenii apărării colective a tuturor
statelor membre ale sistemului. Iar şansele de realizare ale unei astfel de probabilităţi sunt
10
relativ modeste deoarece este improbabil ca într-o situaţie reală un singur stat să se
regăsească în poziţie a agresorului, aproape întotdeauna o coaliţie de state opunându-se
activ ordinii pe care securitatea colectivă încearcă să o apere, fiind susţinut de o serie de
alte state.

Situaţia ideală a securităţii colective (o coaliţie de state împotriva

unui singur agresor) fig. 1

6
Kenneth W. Thompson, ,,Collective security reexamined’’ , The American Political Science Review, Vol.
47, No. 3 (Sep., 1953), p. 759
7
Ibidem, p. 760
8
Ibidem, p. 763
9
Hans Morgenthau, Op. Cit., p. 450
10
Ibidem, p. 451

4
Modul real de funcţionare al securităţii colective
(multiplii agresori, multiple coaliţii, state care nu intervin)
fig. 2

Într-un mod asemănător vedea şi Wilson lucrurile , afirmând că ,,Obiectivele

naţionale au trecut din ce în ce mai mult pe planul doi, iar obiectivul comun al omenirii
luminate le-a luat locul. Sfaturile oamenilor simpli au ajuns pretutindeni mai directe şi
mai multe decât sofisticaţilor oameni de afaceri care încă au impresia că practică un joc
11
al puterii cu o miză foarte mare’’ Într-adevăr Wilson, un adept al filosofiei idealiste
liberale nu avea o interpretare sinonimă asupra conceptului de interes naţional cu factorii
decidenţi europeni caracterizaţi de secole întregi ale aplicării principiului realpolitik. Spre
dezamăgirea avocaţilor săi, securitatea colectiva nu a fost implementata de chiar puterile
care au iniţiat-o. Agresiunea Japoniei împotriva Manciuriei (1931) si a Chinei (1937),
precum si invazia Etiopiei de Italia (1935) au fost condamnate ferm, dar nu au fost
sancţionate solidar. Mai mult, ocuparea Cehoslovaciei de Germania nazista nu a dus la un
răspuns colectiv. De aceea, izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial este socotita
eşecul politicii de securitate colectivă

11
Woodrow Wilson, Apud Henry Kissinger, Diplomaţia, Traducere de Mircea Ştefănsecu, Editura ALL,
Bucureşti 2007 p. 214

5
Falimentul Ligii Naţiunilor

Unul dintre aspectele cele mai originale şi cele mai noi ale tratatelor de pace a fost
crearea Ligii Naţiunilor, prin care se dorea oferirea unui răspuns nevoii profunde
resimţite de popoarele victime ale războiului şi asigurarea păcii pe baze durabile şi noi.
Liga a luat fiinţă la 10 ianuarie 1920, o dată cu ratificarea tratatului de la Versailles de
către Germania . Membrii Ligii erau semnatarele tratatelor din 1919-1920, de partea
Aliaţilor , un număr de treisprezece state neutre în timpul războiului , care au aderat însă
la Pact şi de asemenea exista uşa deschisă pentru orice stat independent ce accepta
obligaţiile internaţionale care decurgeau din pact şi era admis de Adunare cu o majoritate
de două treimi.
Conform Pactului, Liga avea următoarea structură instituţională: Adunare,
Consiliu şi Secretariat. Adunarea reprezenta forul legislativ al organizaţiei, cuprindea trei
delegaţii ale fiecărui stat membru , iar fiecare stat dispunea de un vot. Sesiunile erau
anuale şi aveau loc la Geneva în septembrie. Consiliul, era compus din cinci membrii
permanenţi, de fapt numai patru datorită absenţei americanilor, şi din patru membrii
nepermanenţi începând din 1922, şi nouă începând din 1926. Se ocupa de chestiunile ce
ţineau de pacea lumii , măsurile sale trebuiau votate în unanimitate şi făcea recomandări
în ceea ce priveşte înfrângerea unui potenţial agresor. Secretariatul pregătea documentele
şi rapoartele pentru Adunare şi Consiliu şi avea rolul de a convoca ultimul for
instituţional dacă un stat membru o cerea.12

12
***,, Covenant of the League of Nations’’, în http://www.u-s-history.com/pages/h1339.html (accesat la
06. 01.2010)

6
 Nucleul Ligii Naţiunilor era reprezentat de articolul 16 al Pactului 13 , care practic
punea în vigoare sistemul de securitate colectivă. Încălcările dreptului internaţional care
au pus în funcţie primele trei paragrafe ale Articolului 16 creează următoarele patru efecte
juridice : a) se consideră că naţiunea agresoare a comis un act de război împotriva tuturor
celorlalte membre ale Ligii, b) cele din urmă au obligaţia de a izola naţiunea agresoare
printr-un boicot total, de orice fel de legătură cu oricare alt membru al comunităţii de
naţiuni, c) Consiliul Ligii are obligaţia legală de a recomanda naţiunilor membre
contribuţia militară pe care trebuie să o aducă pentru apărarea prevederilor încălcate ale
Pactului şi d) Membrii Ligii au obligaţia de a-şi acorda reciproc tot ajutorul economic şi
militar pentru aplicarea acţiunii colective. 14 În timp ce punctele a, b şi d creează obligaţii
specifice cu un caracter colectiv, punctul c are o componenţă foarte slabă , în sensul că se
limita doar la o recomandare pe care naţiunile membre erau libere să o accepte sau să o
respingă. Trebuie subliniat faptul că, Pactul Ligii Naţiunilor nu scotea războiul în afara
legii ci impunea doar ,,acceptarea unor obligaţii de a nu recurge la război’’.15
În continuare ar trebui amintit faptul că, cel mai important actor de pe scena
politică mondială post război, SUA au refuzat să facă parte din Liga Naţiunilor. Structura
organizaţiei era dominată de state europene, singura mare putere non europeană fiind
Japonia. Germania a devenit membru în anul 1926, iar URSS (moştenitoarea Rusiei
ţariste) în 1934, în perioada de declin a Ligii. Refuzul SUA de a face parte din Ligă
trebuie căutat mult mai departe decât respectarea unei izolări politice care presupunea o
13
Articolul 16 din Pactul Ligii
Dacă un membru al Ligii recurge la război, contrar angajamentelor luate prin articolele 12, 13 sau 15, se
considera ipso facto că a comis un act de război contra tuturor celorlalţi membri ai Ligii. Aceştia se
angajează sa rupă imediat toate relaţiile comerciale sau financiare cu el, sa interzică toate raporturile intre
cetăţenii lor si cei ai statului care a încălcat pactul si să facă să înceteze toate comunicaţiile financiare,
comerciale sau personale intre cetăţenii acelui stat si cei ai oricărui alt stat, membru sau nu al Ligii. In
acest caz, Consiliul are datoria sa recomande diverselor guverne interesate efectivele militare, navale sau
aeriene cu care membrii Ligii vor contribui la forjele armate destinate a impune respectarea angajamentelor
Ligii. Membrii Ligii consimt, de asemenea, sa-si acorde ajutor reciproc in aplicarea masurilor economice si
financiare ce vor fi luate in virtutea prezentului articol, pentru a reduce la minimum pierderile si
inconvenientele ce pot rezulta. Ei îşi acordă, de asemenea, sprijin reciproc pentru a rezista oricărei masuri
speciale îndreptate împotriva vreunuia dintre ei de către statul care a încălcat pactul. Ei adopta dispoziţiile
necesare pentru a facilita tranzitarea teritoriilor lor de către forţele oricărui membru al Ligii care participă la
o acţiune comuna destinata impunerii respectării angajamentelor Ligii.
14
Hans Morgenthau, Op. Cit., p. 322
15
***,, Covenant of the League of Nations’’, în http://www.u-s-history.com/pages/h1339.html (accesat la
06. 01.2010)

7
pasivitate faţă de chestiunile europene. În primul rând ar trebui să aruncăm o privire
asupra Articolului 17 din Pact prin care se încerca impunerea unui guvern mondial ce
urma să aibă ca scop apărarea păcii, dar a cărui fezabilitate depindea de distribuţia de
putere printre membrii Ligii care acţionau împreună şi acele state asupra cărora urma să
se exercite funcţiile guvernamentale. Liga nu ar fi avut nici o dificultate să prevaleze
asupra unor state cu putere mică sau medie. Să presupunem totuşi ca un conflict ar fi
izbucnit intre un membru al Ligii, pe de o parte, şi Statele Unite sau Uniunea Sovietică,
ori ambele, pe de alta parte; sau intre aceste două puteri in perioada 1919-1934, când
nici una dintre ele nu era membra a Ligii. In aceste condiţii, încercarea de a impune
voinţa Ligii asupra Statelor Unite sau a Uniunii Sovietice, ori asupra ambelor state, s-ar
fi transformat intr-un război global intre membrii Ligii si oricare dintre aceste naţiuni,
probabil cele mai puternice din lume, câteva dintre naţiunile membre sau nemembre fie
alăturându-i-se celei din urma, fie rămânând neutre. Încercarea de a menţine pacea la
scara globală ar fi determinat un război pe scara globală. Astfel, calitatea de membru a
unor mari puteri si lipsa acestei calităţi in cazul altor mari puteri au făcut ca Liga sa fie
neputincioasă in ceea ce priveşte menţinerea păcii la nivel mondial. Dar Statele Unite au
respins Pactul Ligii şi datorită faptului că era legat de tratatele de pace, lucru considerat
inadmisibil de congresmanii americani. 16
În al treilea rând ar trebui amintit de interesele naţionale divergente din cadrul
Ligii Naţiunilor, în special disputa indirectă dintre Marea Britanie şi Franţa. În termeni
generici interesul naţional poate fi definit ca fiind,, cheia de justificare a oricărei
strategii de acţiune guvernamentala de termen scurt, mediu sau lung.’’17
Două principii au stat la baza creării statu-quoului din 1919: incapacitatea de lunga
durata a Germaniei de a mai purta războaie şi principiul autodeterminării naţionale.18
Totuşi, chiar de la început, cele doua naţiuni responsabile in cel mai mare grad de
politicile Ligii, Marea Britanie şi Franţa, au interpretat aceste două principii in moduri
foarte diferite şi au încercat să modeleze politicile Ligii potrivit acestor interpretări. In
cazul Franţei, incapacitatea îndelungata a Germaniei de a purta război era sinonim cu

16
Donald S. Birn, ,, The League of Nations Union and Collective Security’’, Journal of Contemporary
History, Vol. 9, No. 3 (Iulie., 1974), p. 139
17
Radu Dudău, ,,O analiză critică a conceptului de interes naţional’’, Institutui Diplomatic Român, iulie
2007 p. 1
18
Hans Morgenthau, Op. Cit., p. 487

8
dominaţia permanent a Franţei pe continentul european. Pentru Marea Britanie,
incapacitatea îndelungata a Germaniei de a purta război nu era incompatibilă cu revenirea
Germaniei ca mare putere in cadrul unor limite controlate, astfel meat pe continentul
european sa existe măcar aparenţa unei balanţe de putere.19 Aceasta este cauza ce explică
atitudinea diferită a celor două state faţă de agresiunea italiană spre exemplu, împotriva
Etiopiei. De asemenea in organizarea Ligii Naţiunilor n-au fost luate in considerare
interesele statelor învinse. Germania si Rusia care împreună însemnau mai mult de
jumătate din populaţia Europei si deţineau un important potenţial de putere. In problema
primirii Germaniei in Liga pozitia învingătorilor a fost diferita. Franţa a fost categoric
ostila admiterii statului german si susţinea ca acest lucru va fi posibil numai după ce
acesta îşi va fi îndeplinit toate obligaţiile asumate prin tratatul de pace. S.U.A si Marea
Britanie doreau o integrare mai rapida deoarece percepeau Franţa ca unica putere
continentala in stare sa-si impună hegemonia in Europa si astfel echilibrau raportul de
forte. Iar Japonia la rândul ei, înţelegând faptul că tratatele de pace din anii 1920 o plasau
într-o poziţie de inferioritate s-a pregătit pentru momentul când putea să îşi impună
propria hegemonie în Orientul Îndepărtat. Din cauza acestor slăbiciuni Japonia a atacat
Manciuria în 1922, Italia a invadat Etiopia trei ani mai târziu, iar Hitler în numele
naţionalismului german şi-a lansat campania de agresiune realizând Anschluss-ul cu
Austria în martie 1938 , anexând părţi din Cehoslovacia între 1938 şi 1939 şi în cele din
urmă invadând Polinia în septembrie acelaşi an.
În concluzie putem observa trei cauze ce au condus la falimentul Ligii Naţiunilor şi
la producerea celei de a doua conflagraţie mondială. În primul rând este vorba despre o
slăbiciune constituţională a proiectului prin care s-a vrut a se menţine pacea. Modul greoi
de acţiune şi faptul că Pactul nu scotea războiul în afara legii a provocat o paralizie la
nivelul instituţional al Ligii. În al doilea rând SUA, cel mai important actor al perioadei
post primul război mondial, capabilă să asigure un echilibru de forţe în sistem nu s-a
implicat în proiect. Şi în ultimul rând este vorba despre interesele naţionale divergente din
cadrul Europei, idee ce i-a scăpat însuţi preşedintelui Wilson, iar principiile Ligii s-au
transformat în justificări ideologice ale politicienilor urmărite de fiecare stat în parte.

19
Ibidem p. 488

9
 *****

Bibliografie :

Documente

***,, Covenant of the League of Nations’’, în http://www.u-s-

history.com/pages/h1339.html (accesat la 06. 01.2010)

Wilson, Woodrow,,Cele paisprezece puncte’’ în Iulian Cănănău, O istorie documetară a

SUA, Editura Agatha, Piteşti, 2003

Lucrări generale şi speciale

Birn, Donald S.,, The League of Nations Union and Collective Security’’, Journal of
Contemporary History, Vol. 9, No. 3 (Iulie., 1974)

Dudău, Radu ,,O analiză critică a conceptului de interes naţional’’, Institutui Diplomatic
Român, iulie 2007

Kissinger, Henry, Diplomaţia, Traducere de Mircea Ştefănsecu, Editura ALL, Bucureşti

2007

MacLean, Robert , Public International Law, Londra, HLT Publications, 1992

Morgenthau, Hans, Politica între naţiuni: lupta pentru putere şi lupta pentru pace,
Traducere de Oana Andreea Boşoi, Editura Polirom, Iaşi, 2007

Thompson, Kenneth W.,,Collective security reexamined’’ , The American Political

Science Review, Vol. 47, No. 3 (Sep., 1953

10
11