1.

PROPRIETĂŢILE ŞI ÎNCERCĂRILE METALELOR

ŞI ALIAJELOR METALICE
1.1. PROPRIETĂŢILE METALELOR ŞI ALIAJELOR METALICE

Pentru confecţionarea pieselor care alcătuiesc diversele maşini şi utilaje folosite în industria
constructoare de maşini, se întrebuinţează diferite materiale, cele mai utilizate fiind metalele.
Deoarece metalele pure se utilizează foarte rar în industrie, mult mai frecvent se folosesc aliajele,
adică materiale complexe obţinute pe calea difuziunii dintre două sau mai multe elemente, din care
cel puţin unul şi anume cel de bază, este metal.
În afara criteriului economic, aplicarea în practică a diferitelor materiale va depinde de
proprietăţile lor, adică de modul lor de comportare în anumite condiţii de lucru.
Proprietăţile metalelor şi aliajelor se împart în 4 mari grupe:
 proprietăţi fizice;
 proprietăţi chimice;
 proprietăţi mecanice;
 proprietăţi tehnologice.
Proprietăţile fizice, chimice şi mecanice sunt proprii materialului respectiv, motiv pentru care
acestea se mai numesc şi proprietăţi intrinseci, în timp ce proprietăţile tehnologice sau de utilizare
sunt puse în valoare prin diverse procedee de prelucrare.

1.1.1. Proprietăţi fizice

Proprietăţile fizice caracterizează natura metalelor:

1. Greutatea specifică (volumica) medie - greutatea unităţii de volum;

2. Densitatea - masa unităţii de volum;
3. Temperatura de topire - temeratura la care metalul pur, la presiune atmosferică normală,
trece din stare solidă în stare lichidă;
4. Dilataţia termică - proprietatea materialelor de a-şi mări volumul prin încălzire;
5. Contracţia - proprietatea metalelor de a-şi micşora volumul de răcire;
6. Conductibilitatea termică - capacitatea metalelor de a transmite căldura;
7. Conductivitatea electrică - proprietatea metalelor şi aliajelor de a conduce curentul
electric între două puncte din interiorul acestora, între care există o diferenţă de potenţial;
8. Rezistivitatea (rezistenta electrică specifică) - proprietatea metalelor şi aliajelor de a se
opune trecerii curentului electric;
9. Magnetismul - proprietatea metalelor şi aliajelor de a atrage alte metale de aceeaşi
natură;
10. Capacitatea de iluminare - proprietatea corpurilor metalice de a emite radiaţii
luminoase la anumită temperatură de încălzire.

1.1.2. Proprietăţi chimice

Proprietăţile chimice exprimă capacitatea metalelor şi aliajelor de a rezista la acţiunea

diferitelor medii active (substanţe chimice, a agenţi atmosferici, temperaturi înalte etc.):

1. Rezistenta la coroziune - proprietatea metalelor de a rezista acţiunii diferitelor substanţe

sau agenţi chimici;
2. Refractaritatea - proprietatea metalelor şi aliajelor de a-şi menţine rezistenta mecanică la
temperaturi înalte şi de a nu forma pe suprafaţe straturi de oxizi metalici.

1
1.1.3. Proprietăţi mecanice

Proprietăţile mecanice indică modul de comportare al materialelor sub acţiunea diferitelor

forţe exterioare la care sunt supuse:

1. Rezistenta mecanică la rupere - proprietatea metalelor şi aliajelor de a se împotrivi

forţelor exterioare care tind să le distrugă sau să le deformeze (tracţiunea, compresiunea,
încovoierea, răsucirea, etc.);
2. Elasticitatea - proprietatea materialelor de a se deforma sub acţiunea forţelor exterioare
şi de a reveni la forma şi dimensiunile iniţiale după ce solicitarea care a produs deformaţia
şi-a încetat acţiunea. Proprietatea contrară elasticităţii este rigiditatea;
3. Plasticitatea - proprietatea materialelor deformate de a nu mai reveni la forma şi
dimensiunile iniţiale după ce solicitarea care a produs deformaţia şi-a încetat acţiunea,
fără a se produce fisuri interioare materialului;
4. Fragilitatea - proprietatea unor materiale de a se rupe brusc sub acţiunea unor sarcini
(eforturi), fără ca în prealabil să se deformeze mult (deformare plastică minimă);
5. Tenacitatea - proprietatea materialelor de a rezista la acţiunea diferitelor sarcini
(eforturi), deformându-se mult înainte de rupere (deformaţii permanente vizibile);
6. Fluajul (curgerea lentă) - proprietatea metalelor şi aliajelor de a se deforma lent şi
continuu în timp, sub acţiunea unei sarcini constante; fluajul variază cu temperatura;
7. Duritatea - proprietatea unui material de a se opune pătrunderii unui corp cu o duritate
superioară, care nu capătă deformaţii permanente (penetrator nedeformabil) în stratul sau
superficial;
8. Rezilienţa - proprietatea metalelor de a rezista la şocuri, de a se opune unor sarcini
dinamice;
9. Rezistenţa la uzură - proprietatea materialelor de a rezista la acţiunea de distrugere prin
frecare a suprafeţei acestora;
10. Rezistenţa la oboseală - proprietatea materialelor de a se opune la acţiunea unor
solicitări variabile repetate (ciclice);
11. Relaxarea - proprietatea unor metale de a prezenta o scădere a tensiunilor, sub
deformaţie constantă, în timp;
12. Ecruisarea - proprietatea metalelor de a li se mări rezistenta datorită unei prelucrări
mecanice.

1.1.4. Proprietăţi tehnologice

Indică modul de comportare a diferitelor materiale metalice când sunt prelucrate la cald sau la
rece, prin diferite metode şi procedee tehnologice. Acestea sunt:

A. Turnabilitatea - proprietatea unor materiale de a umple prin turnare şi solidificare

cavitatea unei forme de turnare;
B. Deformabilitatea - proprietatea unor materiale de a se prelucra prin deformări
permanente mari, sub acţiunea forţelor exterioare;
C. Uzinabilitatea - proprietatea unor materiale de a se prelucra prin detaşarea unor particule
mai mari sau mai mici sub acţiunea unei energii:
- aşchiere - energia de efect este mecanică, iar particulele detaşate sunt relativ mari;
- eroziune - particulele detaşate sunt mici indiferent de natura energiei de efect;
► Proprietăţi de turnare:

1. Fluiditatea - proprietatea unui metal de a umple bine o formă de turnare;

2. Contracţia - proprietatea metalelor de a-şi micşora volumul la răcire, după solidificare;
3. Tendinţa de segregare - proprietatea aliajelor de a prezenta după solidificare,
neomogenitate chimică în diferitele zone ale pieselor;

2
► Capacitatea de prelucrare prin deformare plastică:

1. Maleabilitatea - proprietatea unor materiale de a putea fi fi laminate, sub formă de table

şi foi subţiri;
2. Ductibilitatea - proprietatea unor materiale de a putea fi trase în fire subţiri;
3. Forjabilitatea - proprietatea pe care o au metalele de a prezenta, atunci când sunt lovite
sau presate, la temperaturi cât mai joase, o rezistenţa redusă la deformare;
4. Sudabilitatea - caracteristică complexă a unui metal sau aliaj care determină, în condiţii
de sudare dată, aptitudinea lor tehnică pentru realizarea anumitor îmbinări nedemontabile;
5. Prelucrabilitatea prin aşchiere - proprietatea unui metal de a putea fi prelucrat prin
aşchiere cu ajutorul sculelor tăietoare, în produse semifabricate sau finite, cu eforturi cât
mai mici;
6. Călibilitatea - proprietatea unor materiale de a deveni mai dure prin răcirea bruscă de la
o anumită temperatură.

1.2. Determinarea proprietăţilor materialelor metalice

1.2.1. Încercări mecanice

► Încercările mecanice ale metalelor reprezintă toate determinările privind comportarea

acestora în anumite condiţii de solicitare mecanică. Se clasifică după mai multe criterii:
 după modul de acţionare a solicitării:
- încercări statice - caracterizează comportarea materialelor sub acţiunea sarcinilor
mecanice aplicate static, când sarcina creşte lent şi progresiv de la zero până la o
anumită valoare sau până la ruperea piesei supusă la încercare;
- încercări dinamice - caracterizează comportarea materialelor la şocuri de care
trebuie să se ţină seama la proiectarea maşinilor şi instalaţiilor, care în timpul
funcţionarii trebuie să suporte asemenea solicitări;
 după tipul caracteristicilor exprimate:
- încercări de rezistenţă;
- încercări tehnologice;
 după tipul solicitării există încercări la:
- tracţiune;
- compresiune;
- încovoiere;
- răsucire;
- forfecare;
- la presiune de contact;
- la solicitări compuse;
 după temperatura la care se execută încercarea:
- încercări la temperatura normală;
- încercări la cald;
- încercări la rece.
► Eforturile unitare şi deformaţiile sunt în general mărimile care trebuie să se măsoare la
încercarea mecanică, cu care se pot trasa curbele caracteristice ale materialelor. Încercările mecanice,
în funcţie de natura rezistenţei care se determină, se fac pe maşini speciale. În continuare sunt
descrise încercările mecanice des întâlnite.
■ Încercarea la întindere (tracţiune) - încercare statică specifică oţelurilor carbon şi aliate
pentru construcţii, metalelor şi aliajelor neferoase, precum şi fontelor cenuşii.
■ Încercarea la compresiune - constă în aplicarea, în general până la rupere sau până la
apariţia primei fisuri, pe direcţia axei longitudinale a epruvetei, a unei sarcini de compresiune în
vederea determinării anumitor caracteristici mecanice.

3
 ■ Încercarea la încovoiere, se aplică în special fontelor şi constă în aplicarea unei sarcini
perpendiculare pe axa epruvetei, la mijlocul distanţei dintre reazeme, în mod progresiv, până la
ruperea acesteia.
■ Încercarea de rezilienţă, se aplică în special oţelurilor şi este o încercare de încovoiere
prin şoc constând în ruperea dintr-o singură lovitură cu un ciocan special, a unei epruvete prevăzute
la mijloc cu o crestătură.
 Încercarea de rezilienţă la oboseală se realizează prin supunerea unei serii de epruvete
eforturilor alternante sau pulsatorii, în maşini de încercat speciale.
■ Încercări statice de duritate. Duritatea caracterizează capacitatea materialelor de a se
opune deformărilor plastice provocate de contactele localizate în straturile superficiale. La
majoritatea încercărilor, suprafaţa materialului vine în contact cu un penetrator special, de exemplu o
bilă din oţel călit, con de diamant, etc. Penetratorul învinge mai întâi rezistenţa materialului la
deformaţii elastice, apoi la deformaţii plastice mici, iar când efortul aplicat este mare, la deformaţii
plastice importante.
A. Metoda Brinell
- constă în determinarea rezistenţei pe care o opune un material la pătrunderea unei bile din
otel călit de diametrul D sub acţiunea unei sarcini constante F care acţionează un timp
dat; se notează cu HB, [daN/mm2];
- este contraindicată pentru materialele metalice a căror duritate HB>450 daN/mm2, (bila
se poate deforma şi rezultatele încercării pot fi compromise);
- alegerea sarcinii se face în funcţie de natura materialului: pentru oţeluri şi fonte F=20 D2;
pentru alame şi bronzuri, aliaje Al-Si, aliaje Al-Cu-Mn etc. F=10 D2; pentru aliaje de
magneziu F=5D2; pentru aliaje antifricţiune F=2,5 D2 etc. (D – diametrul bilei);
- duritatea Brinell se simbolizează astfel: HB 5/750/15, unde: HB este duritatea Brinell, 5 –
diametrul bilei utilizate, [mm]; 750 reprezintă sarcina care acţionează asupra
penetratorului, [daN]; 15 reprezintă timpul efectiv pentru aplicarea sarcinii, [sec].
B. Metoda Rockwell (metoda cu sarcină iniţială) - determină duritatea prin diferenţa
dintre o adâncime de pătrundere convenţională şi adâncimea de pătrundere reală a penetratorului
(con de diamant cu unghiul la vârf de 1200 sau o bilă din oţel călit).
Există trei tipuri de încercări Rockwell: HRA, HRB şi HRC:
- metoda Rockwell A - foloseşte un con de diamant având sarcina F0=10 daN,
suprasarcina F1=40 daN şi sarcina totală de 50daN;
- metoda Rockwell B - foloseşte o bilă din oţel călit cu D=1,58 mm, sarcina iniţială F 0=10
daN, suprasarcina F1=90 daN şi sarcina totală 100 daN;
- metoda Rockwell C - utilizează un con de diamant cu sarcina iniţială F 0=10 daN,
suprasarcina F1=140 daN şi sarcina totală de 150 daN; este întrebuinţată pentru valori de
duritate cuprinse între 25...67 HRC.
În general duritatea HRC se aplică tuturor aliajelor feroase supuse tratamentului termic prin
călire volumică sau superficială urmată imediat de o revenire.

C. Metoda Vickers
- se bazează pe folosirea unui penetrator piramidal de diamant cu baza pătrată, cu
unghiul diedru la vârf al feţelor de 1360, asupra căruia acţionează o anumită forţă;
se notează cu HV, [daN/mm2];
- durata de menţinere a sarcinii este de 10...15 secunde pentru oţeluri, de 30...35
secunde pentru metale şi aliaje neferoase şi de 120…125 secunde pentru metale
foarte moi;
- se simbolizează astfel: HV 30/20, în care: 30 reprezintă sarcina aplicată [daN], iar
20 reprezintă durata de acţionare a acesteia, [sec];
- pentru determinarea durităţii constituenţilor structurali se utilizează sarcini de
0,005...0,2 daN; în acest caz, aparatele (microdurimetre) pentru încercarea

4
 durităţii sunt prevăzute cu un microscop, care asigură posibilitatea identificării
constituenţilor structurali.
Tabelul 10.1
Corespondenţa dintre valorile de duritate şi rezistenţa la rupere Rm
(dependenţe nu sunt valabile la oţeluri austenitice şi la cele prelucrate prin deformare plastică la
rece), conform normelor ASTM (American Society for Tasting Matallic Material,

Duritatea Rm Duritatea Rm Duritatea

HV HRB HB [N/mm2] HV HRC HB [N/mm2] HV HRC
100 56,4 95 325 400 40,7 379 1275 700 59,3
100 63,4 104 355 410 41,5 388 1315 710 59,8
120 69,4 114 380 420 42,4 397 1345 720 60,2
130 74,4 124 420 430 43,2 405 1385 730 60,7
140 78,4 133 450 440 44 415 1410 740 61,1
150 82,2 143 480 450 44,8 425 1440 750 61,5
160 85,4 152 510 460 45,5 433 1470 760 61,9
170 88,2 162 540 470 46,3 442 1500 770 62,3
180 90,8 171 570 480 47 452 1530 780 62,6
190 93 181 600 490 47,7 460 1570 790 63,1
200 95 190 635 500 48,3 471 1610 800 63,5
210 96,6 200 670 510 49 479 1640 810 63,9
220 98,2 209 695 520 49,7 488 1680 820 64,3
230 - 219 725 530 50,3 497 1725 830 64,7
240 HRC 228 755 540 50,9 507 1765 840 65
250 23 238 785 550 51,5 517 1805 850 65,4
260 24,6 247 825 560 52,5 525 1845 860 65,7
270 26,2 256 855 570 52,8 535 1890 870 66
280 27,6 265 880 580 53,3 545 1940 880 66,3
290 29 275 920 590 53,8 554 1990 890 66,6
300 30,3 284 950 600 54,4 564 - 900 66,9
310 31,5 294 990 610 54,9 573 - 910 67,2
320 32,7 303 1020 620 55,4 582 - 920 67,5
330 33,8 313 1050 630 55,9 591 - 930 67,8
340 34,5 322 1080 640 56,4 601 - 940 68
350 36 331 1115 650 56,9 611 - 950 68,4
360 37 341 1150 660 57,4 620 - 960 68,7
370 38 350 1175 670 57,9 630 - 970 69
380 38,9 360 1205 680 58,5 638 - 890 69,3
390 39,8 369 1245 690 58,9 647 - 1000 69,9
1.2.2. Încercări tehnologice

Se aplică pentru determinarea proprietăţilor tehnologice şi verificarea capacităţii de

prelucrare a materialelor (schimbarea formei) prin diferite procedee tehnologice. Se evaluează doar
deformarea produsă, proba fiind satisfăcătoare dacă pe suprafaţă nu apar, în zona critică, exfolieri,
crăpături sau alte defecte vizibile. Nu se măsoară forţe, rezultatele încercărilor exprimându-se nu prin
calificative.
Cele mai uzuale încercări tehnologice sunt:
■ Încercarea de ambutisare a tablelor;
■ Încercarea la îndoire alternată a tablelor şi benzilor din oţel;
■ Încercarea de refulare - verifică modul de comportare a materialelor metalice în piese ca
nituri, şuruburi, etc. - turtirea unei epruvete cilindrice sau prismatice;
■ Încercarea la îndoire.

5
1.2.3. Încercări fizico-chimice

1.2.3.1. Încercări fizice

► Încercări structurale - categorie specială de încercări care analizează structura cristalină

a metalelor şi aliajelor, scoţând în evidenţă:
- constituenţii metalografici;
- mărimea şi orientarea cristalelor;
- prezenta corpurilor străine;
- anumite defecte;
- efectele nedorite ale unor procese tehnologice aplicate incorect.
Încercările structurale se pot realiza prin două categorii de metode:
A. Metode metalografice - studiază structura metalelor şi aliajelor pe probe prelevate din
materialul metalic.
 examinare macroscopică - dacă cercetarea se face cu ochiul liber sau cu un
instrument optic a cărui putere de mărire este de până la 50x;
 examinare macroscopică - dacă studiul structurii se face cu ajutorul microscopului
optic (putere de mărire până la 1500x) sau cu microscopul electronic (putere de
mărire până la 1500000x).
B. Metode defectoscopice nedistructive - utilizează diferite fenomene fizice
(feromagnetism, capilaritate, radiaţii penetrante, ultrasunete), în scopul vizualizării unor eterogenităţi
macrostructurale superficiale sau de profunzime. Se aplică în special în domeniul controlului calităţii
pieselor - defectoscopie - şi mai puţin în studiul propriu-zis al structurii materialelor metalice.

■ Încercări structurale fără distrugerea probei – utilizate la determinarea defectelor

(fisuri, crăpături etc.):
 examinarea cu raze Röentgen – (paragraful 1.5);
 examinarea cu raze  - se utilizează în cazul pieselor care depăşesc 100 mm grosime
(lungimea de undă a acestor raze fiind mai mică decât a razelor X);
 metoda pulberii magnetice (defectoscopie magnetică) - determină fisurile fine şi
incluziunile de zgură, bazându-se pe faptul că, în piesa magnetizată, fluxul de linii de
forţă magnetică îşi schimbă direcţia acolo unde este o fisură sau o incluziune
(permeabilitatea magnetică fiind mai mare decât pe porţiunile compacte); se foloseşte
o soluţie cu suspensie de pulbere fină de oţel în petrol lampant, care este stropită pe
piesă; marginile fisurilor atrag pulberea, acestea fiind puse în evidenţă;
 defectoscopia cu ultrasunete - se bazează pe proprietatea piezoelectrică a cuarţului,
de a transforma oscilaţiile electrice în oscilaţii mecanice (şi invers); oscilaţiile electrice
acţionează asupra unei plăcuţe de cuarţ emiţătoare, care le transformă în oscilaţii
mecanice, care la rândul lor, sunt reflectate de defectele din piesa metalică fiind
recepţionate de un alt element piezoelectric, format dintr-o a doua plăcuţă de cuarţ
receptoare, care le transformă din nou în oscilaţii electrice (aparatul de măsurat
primeşte aceste oscilaţii amplificate);
■ Încercări structurale cu distrugerea probei. Proprietăţile mecanice ale materialelor
metalice depind, aşa după cum s-a arătat, de structura lor (microstructură şi macrostructură).
Metalografia este unul din domeniile care se ocupă cu studiul structurilor materialelor metalice,
precum şi cu modul în care diferitele proprietăţi depind de structura respectivă.

1.2.3.2. Încercări chimice

■ Metode clasice - se bazează pe determinarea compoziţiei chimice a substanţelor prin

metodele chimiei analitice, adică măsurarea masei componentului de dozat pe baza unei reacţii

6
chimice. Compoziţia chimică poate fi determinată prin următoarele metode (care nu satisfac integral
cerinţele şi complexitatea tehnologiilor actuale):
-metode gravimetrice;
-metode volumetrice (metode absolute).
■ Metode analitice - realizează controlul rapid al proceselor tehnologice, analizând probe
complexe, cu număr mare de componenţi, în domenii de concentraţii de la zeci de procente până la
părţi pe milion.
■ Metode (analize) instrumentale - se utilizează în metalurgie şi construcţii de maşini
utilizând o serie de tehnici pentru determinarea calitativă şi cantitativă a compoziţiei chimice în
metale şi aliaje metalice:
 spectrofotometria de absorbţie în vizibil şi ultraviolet - se efectuează prin metode
calorimetrice, fotocalorimetrice şi spectrofotometrice; spectrele electronice au
lungimile de undă de 8000…1000Å, iar energiile necesare pentru excitarea
electronică a moleculelor cuprinse între 30…300 kcal · mol -1;
 spectrofotometria de absorbţie în infraroşu - domeniul infraroşu al spectrului
cuprinde radiaţiile electromagnetice cu lungime de undă între 0,8...300 nm, absorbţia
radiaţiilor infraroşii ducând la modificări de vibraţie şi rotaţie ale moleculelor
investigându-se prin spectrul obţinut; absorbţia de energie radiantă are loc în urma
interacţiunii componentelor electrice ale radiaţiei electromagnetice şi moleculei;
 spectrometria de absorbţie atomică - constă în determinarea concentraţiei unui
element dintr-o probă prin măsurarea absorbţiei unei radiaţii electromagnetice de o
frecvenţă specifică şi caracteristică elementului studiat, la trecerea acestuia printr-un
mediu care conţine atomii liberi ai probei uniform distribuiţi;
 analiza spectrochimică prin emisie optică - determină compoziţia chimică calitativă
şi cantitativă a unei probe metalice pe baza interpretării spectrului de emisie, care
apare datorită fenomenelor ce se petrec la nivelele electronilor periferici dintr-un
atom;
 analiza spectrochimică prin excitare cu radiaţii laser - se bazează pe laseri care
sunt surse de lumină cu emisie în regiunea vizibilă infraroşie sau ultravioletă a
spectrului, de o mare varietate de tipuri constructive având caracteristici deosebite de
sursele luminoase clasice (coerenţa, monocromaticitatea, direcţionalitatea şi
intensitatea mare a luminii emise);
 analiza polarografică - este o metodă grafică de studiu a fenomenelor de polarizare
a catodului sau anodului, care se bazează pe fenomenul de supratensiune şi polarizaţie
de concentraţie;
 analiza potenţiometrică - se bazează pe determinarea potenţialului unui electrod
indicator introdus în soluţia de cercetat, asociat cu un electrod de referinţă cu care
formează o pilă a cărei forţă electromotoare se măsoară; se determină activitatea şi
concentraţia tipului de ioni la care electrodul indicator este sensibil şi prezintă variaţii
de potenţial;
 analiza termometrică - se bazează pe înregistrarea diferenţei de temperatură care
apare ca urmare a reacţiei chimice între componentul de dozat şi un reactiv
corespunzător; diferenţa de temperatură este proporţională cu concentraţie
componentului de determinat;
 analiza spectrochimică prin metodele opticii electronice (vezi paragraf 1.5);
 spectrometria de fluorescenţă a radiaţiilor X - se bazează pe următorul principiu:
un fascicul de radiaţii X de intensitatea mare, dirijat asupra probei, produce o excitare
a atomilor acesteia pe nivelele interioare de energie; revenirea atomilor excitaţi în
starea fundamentală, se realizează prin emisia de radiaţii X de frecvenţa caracteristică
fiecărui tip de atom considerat; această emisie formează radiaţia de florescenţă sau
spectrul secundar de radiaţii X;
 analiza de masă cu microsonda ionică - la această metodă, un fascicul de ioni
primari este accelerat, focalizat şi bombardează suprafaţa probei de analizat; ionii

7
 primari (având energie cinetică mare), interacţionează cu atomii probei, produc
eroziunea acestora, formându-se ioni pozitivi sau negativi care sunt colectaţi şi
analizaţi în spectrometre de masă adecvate;
 analiza prin excitare cu radiaţii nucleare - se bazează pe metodele radiochimice,
radiometrice şi radioactive putându-se determina un număr mare de elemente chimice.

îndoire tracţiune

răsucire compresiune

ambutisare
încovoiere
Statice
refulare
forfecare
scânteie
Tehnologice Mecanice flambaj
călibilitate
fluaj
deformabilitate
duritate
sudabilitate
tracţiune prin şoc
turnabilitate
compresiune prin şoc
uzinabilitate
Dinamice
ÎNCERCĂRILE oboseala
MATERIALELOR (durabilitate)

Duritate cu sarcina
variabilă
(ciocan Poldi)

macroscopice
Metalografice
microscopice
Structurale
cu raze penetrante
Fără distrugerea
pieselor
electromagnetice

cu ultrasunete

Fig. 1.1. Clasificarea încercărilor materialelor în funcţie de caracteristicile urmărite