Un lucru pe care e musai să-l înțeleagă părinții copilului sub 12 ani e acesta:

Copiii își verifică în oglinda reacțiilor tale emoționale validitatea cuvintelor, a sentimentelor sau
a acțiunilor lor.

L-ați văzut pe ăla mic căzând și întorcându-se întâi să vadă în ochii tăi dacă e cazul să plângă?

Well, până se fac ei mari, până - adică - devin ei înșiși și încep să-și aparțină sieși - tot fac acest
check-up în ochii și reacțiile tale, calibrându-și și reajustându-și emotivitatea, pragurile de durere
și toleranță, reziliența, încrederea, optimismul, răbdarea, reactivitatea etc. Dacă tu ești total
impresionat și destabilizat emoțional de reacțiile lui, dacă le iei ca atare, crezi în ele, pui în
spatele lor tot trecutul și poveștile tale de viață, gata! - ai încurcat-o! Și el începe să creadă în
dramatismul sau teatralismul unor cuvinte - cuvinte-test, nu încă adevărate.

"Nu pot! Nu vreau! Mi-e frică! Nu-mi place! Sunt un prost! Nu știu! Nu am prieteni! Nimeni nu
mă place! Mă doare rău! Ești o mamă rea! Aș vrea sa nu exist! Plec de-acasă!" - sunt, de cele mai
multe ori, fumigene. Niște probe pentru tine, să vadă cât de serios reacționezi. În funcție de asta,
abia apoi încep si ei să creadă in "durerea" lor.

Încăpățânarea, nerăbdarea, autovictimizarea, neangajarea, tonusul scăzut, renunțările dese, fricile

multe și mărunte, hipersensibilitatea - sunt, de cele mai multe ori "opera" părinților - adică acele
comportamente nedorite la copii, dar totuși, involuntar, întărite pozitiv cu ajutorul adultului și al
reacțiilor sale emoționale nepotrivite:
- te schimbi și tu la față, pulsul îți crește, inima îți tremură și oglindești fără să știi "victima" din
copilul tău;
- te înfurii și tu odată cu el și întărești, fără să vrei, un prag mic de toleranță la frustrare;
- suferi și tu respingerea lui, pentru că activează în tine propriile povești nevindecate și atunci
folosești în ton "milă" și oglindești neputință.
- te îmbățoșezi și tu și devii lupul moralist când el "nu vrea" ceva și astfel întărești încăpățânarea;

Și tot așa.

Ce funcționează mai bine?

Nu oglindi starea lui sufletească în sensul în care începi și tu să te torni pe tine emoțional în
momentul lui; de parcă el ar trebui să digere și bagajul tău; reflectă doar că-l înțelegi, zâmbește și
transformă energia lui grea în ceva ușor și optimist ca tine :) printr-o glumă, o poveste, o mică
ironie, prin joc, prin empatie sau printr-o limită fermă, fără negociere. Nu cuvintele sau faptele
tale fac diferența, ci energia din spatele lor, felul în care te simți tu atunci și acolo, "în focul
momentului". Dacă ești centrat în tine, știi, cu relaxare, că asta e natura umană - se încearcă de
nenumărate ori pe sine în oglindă până își stabilizează o "apucătură" oarecare - dacă înveți să nu
te duci pe panta emoțiilor lui, ci să îl înalți pe el către tine - ești bineee! Copilul va fi bine și se va
ajusta în cămașa lui emoțională exact cât să nu îl strângă prea tare.

Mare parte din ce devine omul mai târziu nu aparține intrinsec lui - ci vine, ca o umbră, din
povara emoțională a părinților lui. Eliberați-i, cât puteți, pe copii, de bagajele voastre și lăsați-i să
își testeze "fumigenele" lor într-un spațiu aerisit și deschis - acela al unui adult care îl poate
conține pe celălalt fără să își dea drumul sieși peste el