Sufletul înțelept al copilului este creat de relația inversată și incestuoasă din punct de vedere emoțional

dintre părinte și copil, în care părintele are nevoie de cel mic în aceeași măsură în care copilul are nevoie
ca părintele să aibă nevoie de el

Copilul este nevoit să renunțe la limitele normale sănătoase pentru a compensa golurile și lipsurile
părintelui său. Un astfel de copil este împovărat cu așteptarea extrem de nerealistă de a fi singura sursă
de fericire și de speranță a părintelui. Fiind îngrijitorul emoțional al părintelui său, sănătatea lui
psihologică este confiscată și epuizată. Acest tip de relație traumatizantă și dăunătoare pentru
dezvoltare este numită adeseori incest emoțional. Incestul emoțional se petrece atunci când un părinte
sabotează dezvoltarea intelectuală sau emoțională a unui copil având pretenția ca acesta să participe la
interacțiunile profund personale, intime și private care sunt de obicei rezervate unui soț sau unui
partener adult. Confesiunile făcute copiilor despre problemele personale, profesionale, financiare sau
sexuale așază o povară dăunătoare în cârca unui copil care nu este echipat emoțional pentru a le
gestiona (Kelley și Kelley, 2006). De teama represaliilor sau a consecințelor nefavorabile, victima
incestului emoțional se resemnează cu rolul forțat de confident, sfătuitor și cel mai bun prieten al
părintelui său. Acești copii sfârșesc oferindu-le părinților lor acel tip de alinare emoțională pe care
părintele adult ar trebui să îl ofere lor.

Victima incestului emoțional este susceptibilă să continue relația toxică și disfuncțională, uneori până
târziu în viața adultă

c. Părintele narcisist nu-și va asuma niciodată responsabilitatea pentru răul provocat, căci acest lucru ar
aprinde butoiul cu pulbere al furiei reprimate, adânc îngropate, și al urii de sine provocate de faptul că
au fost crescuți în aceeași manieră. Prin urmare, exteriorizându-se și dând vina pe așa-zisa „răutate“ a
copilului, se protejează împotriva transformării în realitate a celui mai groaznic coșmar al lor – că au
devenit următoarea generație de părinți abuzivi sau neglijenți care și-au creat propriii copii traumatizați
și deteriorați. Când un narcisist patologic este incapabil să tolereze comportamentul copilului lui, poate
să recurgă la pedepsirea sau la agresarea acestuia. Deoarece acest părinte ia personal comportamentul
negativ și, în consecință, trăiește un afront narcisist, simte că riposta lui este justificată. Mai rău decât
neglijarea sau privațiunile, părintele narcisist poate să îi facă rău verbal, emoțional sau fizic celui mic.
Realitatea în cazul acestor copii este că sunt pedepsiți pentru că se comportă ca orice alt copil care ar fi
crescut de un părinte la fel de ostil, periculos și lipsit de iubire

Chiar dacă copilul și-ar putea surprinde părintele narcisist și ar începe să se poarte cum ar trebui să o
facă micuțul din fantezia lui (copilul care îi face pe plac), nu va fi niciodată îndeajuns pentru a-i schimba
părerile preconcepute ale părintelui său despre el. Paradoxal, ar pune fără să vrea sub semnul întrebării
justificările și scuzele părintelui pentru tratamentul lui punitiv. Dacă părintelui narcisist patologic i s-ar
cere socoteală pentru privațiunile, neglijența și/sau abuzurile sale, ar rezulta un răspuns defensiv și
răzbunător. Părintele și-ar justifica furios acțiunile, învinovățindu-i pe ceilalți pentru problemele copilului
(inclusiv pe copil) și pedepsindu-l și mai mult pe cel mic.

Deoarece părinții narcisiști nu-și pot accepta defectele personale, își petrec zilele încercând să se
autoconvingă că tot ceea ce fac este perfect. Când personalitatea lor provoacă suferință în familie, iar
problemele copiilor încep să reflecte acest lucru, părinții respectivi sunt obligați să facă o alegere. Fie
trebuie să admită că comit erori care îi afectează negativ pe cei mici, fie încearcă să se autoconvingă și să
îi convingă și pe ceilalți că problemele nu sunt provocate de ei, ci provin din altă sursă... În mintea lor,
dând vina pe altcineva, se iartă pentru orice faptă rea și pot continua să creadă – și să se străduiască să-i
convingă și pe ceilalți – că în realitate sunt perfecți. Dar mai întâi trebuie să aibă pe cineva pe care să dea
vina... ... În cazul micuților fără apărare care sunt siliți să fie țapi ispășitori, povara etichetei de copil
„rău“, indiferent ce ar face, este apăsătoare. Țapul ispășitor află curând că nu poate avea câștig de
cauză; n-are nici un sens să se zbată să îmbunătățească părerea familiei despre el, deoarece acest lucru
pur și simplu nu este lăsat să se întâmple... Într-o tentativă disperată de a reduce persecuția activă și
bătaia de joc a părinților, țapul ispășitor cade victimă rolurilor de elev care nu obține rezultate pe
măsura posibilităților sale, de copil tulburat, de ratat, oaie neagră sau zurbagiu. Acest lucru le oferă
părinților exact ceea ce tulburarea lor mentală îi face să creadă că trebuie să aibă – un obiect extern pe
care să dea vina – în așa fel încât să-și poată continua reconfortanta fantezie că nu e nimic în neregulă cu
ei sau cu familia lor în ansamblu. În efortul de a alina într-o oarecare măsură suferința provocată de furia
mamei narcisiste, țapul ispășitor se dă până la urmă bătut și cade de acord cu verdictul familiei sale, care
spune că este inferior și că își merită reproșurile. Asimilează convingerea că este rău, inutil și imperfect
din fire și crede că toată lumea cu care intră în contact poate să vadă acest lucru cu claritate și că îl va
respinge așa cum o face și familia lui (Keys, 2012).

Din cauza trecutului lor traumatic și a daunelor psihologice aferente, acești copii se vor transforma în
adulți care sunt incapabili să creeze sau să mențină niște relații romantice sănătoase. Mai concret,
copilăriile lor abuzive și în care au fost neglijați se vor manifesta printr-o tulburare de sănătate mintală,
îndeosebi una dintre cele trei TPN. Ca narcisist patologic, vor fi în mod natural hiperconcentrați asupra
satisfacerii propriilor nevoi sau vor fi experți în a i face pe ceilalți să le satisfacă nevoile, fără să se simtă
obligați să le răspundă cu aceeași monedă. Ca narcisiști, nu vor fi conștienți de vreun rău pe care l-ar
provoca altor oameni. Copilăriile acestor narcisiști patologici i-au învățat că doar printr-o abordare
egoistă și egotistă a relațiilor cu ceilalți se pot simți bine în pielea lor. Abilitatea de a manipula sau de a-i
exploata pe alții, combinată cu un sentiment exagerat al propriei importanțe, i-a ajutat să
supraviețuiască în copilăria lor traumatică. Este puțin probabil să formeze atașamente sănătoase și
reciproce, căci acești viitori narcisiști patologici vor urma fără să aibă habar calea disfuncțională a celor
care i-au creat.