Cuprins

I. Poziţia consumatorului în fiecare din fazele economiei şi în lanţul „producător – distribuitor –

consumator”..........................................................................................................................p. 6
1. Observaţii introductive
2. Privire diacronică
• Faza autarhică
• Faza artizanală
• Faza comercială
• Faza industrială
• Faza consumeristă

II. Linii de evoluţie în dreptul consumaţiei...........................................................................p. 8

1. Observaţii generale
2. „Era consumerismului”. Dreptul consumaţiei ca „drept de reacţie” şi ordine publică de protecţie”

III. Consumatorul – pentru o primă prezentare..................................................................p. 13

1. O definiţie... sau mai multe? Încercări legislative
2. Elementele definiţiei. Noţiunea de consumator stricto sensu
• Primul element al definiţiei: persoana fizică sau grupul de persoane fizice constituit în
asociaţii
• Al doilea element: persoane care „cumpără, dobândesc, utilizează ori consumă”
• Al treilea element: „bunuri şi servicii”
• Scopul extraprofesional al dobândirii/utilizării bunului sau serviciului
3. Cel care vinde este consumator?
4. Irelevanţa cunoaşterii, de către profesionist, a calităţii de consumator a partenerului contractual
5. Reprezentarea consumatorului printr-un mandatar profesionsit
6. Criteriul fizic versus criteriul moral: cazul persoanelor juridice

IV. Stabilirea relaţiilor între distribuitor şi consumator......................................................p. 23

1. Precizări introductive
2. Tipuri de adresare a ofertei de către distribuitor
• Oferta în punctul de vânzare
• Oferta în afara punctului de vânzare

2
3. Sancţionarea refuzului de a vinde

V. Obligaţia de consiliere.........................................................................................................p. 26
1. Natura juridică şi obiectul datoriei de consiliere. Consilierea – obligaţie de rezultat
2. Delimitarea obligaţiei de consiliere de obligaţia de informare stricto sensu: „funcţie specifică” şi
câmp de aplicare
• Consilierea circumstanţiată
• Consilierea solicitată
3. Limitele obligaţiei de consiliere
• Datoria de colaborare incumbând consumatorului
• Ignorarea legitimă a trebuinţelor consumatorului
• Competenţa notorie a cumpărătorului
• Consumatorul asistat de un consilier profesionist
• Contractarea conştientizată „pe riscul şi pericolul” clientului

VI. Forţa contractuală a unor documente publicitare..................................................p. 41

• O aplicaţie a principiului coerenţei
• Condiţiile în care documentelor publicitare li se poate recunoaşte forţă contractuală

VII. Oferta promoţională.................................................................................................p. 56

1. Limitarea libertăţii comerciantului de a diminua preţul
2. Libertatea nelimitată în diminuarea preţului
• Vânzările de lichidare
• Vânzările de soldare
• Vânzarea în magazine/depozite de fabrică
• Vânzările promoţionale stricto sensu

VIII. Clauzele abuzive.......................................................................................................p. 60

1. Noţiune
2. Criterii de apreciere a abuzului: „dezechilibrul semnificativ”
3. Premisele reprimării: inadecvarea soluţiilor oferite de dreptul comun
4. Sancţionarea caracterului abuziv al clauzelor contractului de consum

IX. Obligaţia de conformitate.............................................................................................p. 66

1. Autonomia conceptuală

3
2. Semnalarea carenţei de conformitate
3. Obligaţie de conformitate versus viciu de consimţământ: ce fel de istorie?
4. Polisemia noţiunii. Conformitatea normativă

X. Clauzele de non-responsabilitate.......................................................................................p. 74
1. Ipoteză de lucru şi analize posibile
• Clauză de non-responsabilitate
• Clauză relativă la conţinutul obligaţional
2. Criteriul distincţiei
3. Garanţia convenţională

XI. Timpul de reflexie în formarea contractelor de consum...............................................p. 77

1. Termenul de reflexie prealabilă
2. Facultatea de retractare (dreptul de răzgândire) aparţinând consumatorului

XII. Creditul pentru consum...................................................................................................p. 82

1. Observaţii generale. Privire diacronică asupra instituţiei
2. Protejarea consumatorilor în operaţiunile de credit. Noţiunea de „ofertă prealabilă”
3. Facultatea de agrement (de agreare)
4. Interdependenţa dintre contractul de credit şi contractul de bază
5. Protejarea consumatorului în etapa de executare a contractului
6. Protejarea consumatorilor în cazurile de supraîndatorare
7. Creditul pentru consum în dreptul român
• Publicitatea ofertei de credit
• Formalismul informativ – noţiune. Menţiunea obligatorie privind DAE
• Sancţionarea nerespectării formalismului informativ
• Deturnarea protecţiei conferite prin reglementarea formalismului informativ
• Reguli speciale privind creditul gratuit

XIII. Obligaţia de securitate...................................................................................................p. 111

1. Istoric
2. Răspunderea specială pentru produsele cu defecte. Cauze de exonerare de răspundere
3. Riscul de dezvoltare
• Noţiune
• Criterii de apreciere

4
 • Elementele definiţiei
• Relaţia exonerării producătorului de răspundere în temeiul riscului de dezvoltare cu
dreptul comun al responsabilităţii civile
• Interferenţa răspunderii fabricantului de produse medicale cu răspunderea medicului
pentru lucruri
4. Obligaţia producătorului de urmărire a bunului pe piaţă
5. Posibilitatea consumatorului de a pretinde despăgubiri în temeiul răspunderii contractuale sau
extracontractuale, ori al altui regim special de răspundere

XIV. Aplicaţii practice...........................................................................................................p. 139

Bibliografie..............................................................................................................................p. 150

5
 I. POZIŢIA CONSUMATORULUI ÎN FIECARE DIN FAZELE
ECONOMIEI ŞI ÎN LANŢUL
„PRODUCĂTOR – DISTRIBUITOR – CONSUMATOR”

1. Observaţii introductive

1. Pericolele generate de societatea de consum au fost denunţate mai întâi în Statele

Unite ale Americii de filosofi precum Marcuse (Omul unidimensional), economişti precum
Galbraith (Era opulenţei) şi Vance Packard (Persuadarea clandestină)1 pentru ca, în anul
1962, în mesajul său despre starea naţiunii, preşedintele Kennedy să constate „oficial” că masa
consumatorilor reprezintă, în plan economic, grupul cel mai important, dar şi cel mai puţin
„ascultat”. Acesta a fost, de altfel, prilejul cu care, prin vocea amintitului preşedinte american,
a fost rostită pentru prima oară sintagma „dreptul consumatorilor la securitate” – noţiune ce
avea să facă mai târziu o remarcabilă carieră. În anii 1970, mişcarea consumeristă avea să
cunoască, în Statele Unite, o vigoare neobişnuită, sub impulsul dat de activitatea avocatului
Ralph Nader – primul care avea să câştige un proces important împotriva unui colos industrial
– uzinele General Motors (denunţând, în 1970, caracterul periculos al automobilelor pe care le
fabrica).
2. Un deceniu mai târziu, mişcarea consumeristă câştigă teren şi în ţările Europei
occidentale2, apărând în anii 1980 primele organisme de ocrotire a consumatorilor, ca şi cele
dintâi reglementări legale protectoare. În Franţa, prima variantă a Codului consumaţiei intra în
vigoare în anul 19933. La nivelul Uniunii Europene, a fost adoptat treptat un program complex
de protecţie a consumatorului (prin intermediul, îndeosebi, al unor directive precum Directiva
85/374 CEE privind răspunderea pentru produsele defectuoase), în care domină ideea
îmbunătăţirii calităţii vieţii cetăţenilor Uniunii şi evitarea, pentru viitor, a catastrofelor
alimentare şi sanitare care au tras semnale de alarmă dureroase în trecut.

1
J. Calais-Auloy, Fr. Steinmetz, Droit de la consommation, 5e édition, Dalloz, Paris, 2000, p. 2.
2
Pentru detalii, a se consulta J. Beauchard, Droit de la distribution et de la consommation, P.U.F., Paris, 1996, p.
22; Y. Picod, H. Davo, Droit de la consommation, Armand Colin, Paris, 2005, p. 1-45.

6
 2. Privire diacronică

3. Autonomizarea celor trei actori ai spaţiului consumaţiei – producătorul,

distribuitorul şi consumatorul – poate fi observată cu suficientă acribie numai într-o abordare
diacronică4 (deşi uşor simplificatoare) a celor cinci mari etape, cunoscute de societatea umană,
în evoluţia schimburilor economice. Prima fază a economiei este cea autarhică (primitivă), în
care producătorul şi consumatorul se suprapun, fiind una şi aceeaşi persoană: fiecare produce
pentru sine şi consumă ceea ce a creat. Etapa discutată se caracterizează printr-o confuziune a
activităţii de producţie şi a celei de consumaţie, precum şi prin absenţa oricărei activităţi de
distribuţie – datorită inutilităţii unei acţiuni de intermediere între producător şi destinatarul
bunului creat (P = C).
Cea de-a doua fază este artizanală: pentru prima dată, consumatorul este o a doua
persoană, căreia i se adresează activitatea de elaborare a producătorului. Disocierea producţiei
de activitatea de consum este aici posibilă, însă nu putem vorbi încă despre apariţia
intermediarului între cei doi şi, în consecinţă, despre o activitate propriu-zisă de distribuţie.
Relaţia consumatorului cu producătorul se stabileşte cel mai adesea la iniţiativa primului,
producţia având loc „la comandă” şi respectând preferinţele consumatorului, care deţine rolul
dominant (P – C).
4. Cea de a treia etapă este una comercială: producătorul şi consumatorul nu se mai
află – ca regulă – într-o relaţie directă, ci sunt puşi în legătură de un al treilea actor:
distribuitorul. Apar vânzătorii ambulanţi, apoi cei sedentari. Distribuitorul se limitează iniţial la
a fi transportatorul mărfurilor către consumatori, dar devine treptat un „cumpărător în scop de
revânzare” a bunurilor solicitate /căutate de consumatorul propriu-zis (P – D – C).
În cea de-a patra fază, cea industrială, asistăm la dezvoltarea „producţiei
standardizate” – o producţie de masă, în privinţa căreia este de remarcat inversarea originii
ofertei: atât iniţiativa stabilirii legăturii comerciale, cât şi conţinutul ofertei aparţin
producătorului, care deţine în această fază rolul dominant. Producătorul depăşeşte starea de
expectativă dictată de cererea distribuitorilor şi consumatorilor şi recurge la o producţie
standardizată, aflată rapid la sursa „societăţii de abundenţă” şi a consumismului de mai târziu.

3
J. Calais-Auloy, Fr. Steinmetz, cit. supra, p. 3.
4
A se vedea, pentru dezvoltări, D. Ferrier, Droit de la distribution, deuxième édition, Litec, Paris, 2000, p. 3-4.

7
Oferta depăşeşte adesea cererea, iar dificultatea majoră încetează să mai fie cea de a produce,
devenind o problemă de „a vinde ceea ce s-a produs”. O premisă pentru augmentarea rolului
distribuitorului, ca şi pentru tragerea primului semnal de alarmă: trebuinţele reale ale
consumatorului riscă să fie neglijate, iar poziţia sa excesiv speculată! (P – D – C).
Cea de a V-a fază economică este cea consumeristă, caracterizată printr-un veritabil
paradox: pe de o parte – la nivelul ostensibil al analizei – consumatorul pare a fi, aici, actorul
principal. Exigenţele sale încep să fie luate în calcul: nevoia de securitate a produselor şi
serviciilor, calitate şi fiabilitate a acestora, dar şi reduceri de preţ, oferte promoţionale,
preocuparea producătorilor şi distribuitorilor pentru „confortul actului de cumpărare”. Pe de
altă parte, producătorii şi distribuitorii rivalizează pentru seducerea şi fidelizarea clientelei şi
intră într-o concurenţă acerbă, ale cărei reguli sfârşesc prin a fi fixate cu acurateţe. Activitatea
de intermediere surclasează adesea în importanţă actul de producţie, iar distribuitorul deţine, în
numeroase cazuri, „controlul” activităţii producătorului (P – D – C).
Care este, în acest context, poziţia consumatorului? Cel mai frecvent, una de
inferioritate psihologică, informaţională şi / sau economică, în raport cu profesioniştii
comerţului. Apare şi se dezvoltă ceea ce avea să se numească dreptul consumaţiei: un
supradrept, un melanj de norme de cea mai diversă natură – norme de drept civil, comercial,
penal, administrativ, procesual – dar şi, din ce în ce mai frecvent, norme autonome, reguli sui
generis, care transcend diviziunile tradiţionale ale dreptului, ca şi soluţiile clasice la problemele
„părţii slabe” în contracte.

II. LINII DE EVOLUŢIE ÎN DREPTUL CONSUMAŢIEI

1. Observaţii generale

5. În înţelegerea tehnicilor juridice folosite în dreptul consumaţiei, fenomenul

apariţiei societăţii de consum este fundamental. Această apariţie este dificil de datat cu
exactitate, întrucât a luat amploare de abia după cel de-al doilea război mondial; „germenii săi
au existat însă cu siguranţă încă de la finele secolului al XIX-lea”5. Societatea de consum este

5
J. Beauchard, op. cit., p. 22.

8
ea însăşi produsul aşa-numitei revoluţii industriale, care a făcut-o posibilă. Ultima, construită
pe terenul unor invenţii tehnice remarcabile, facilitată de „invenţii juridice” precum cea a
societăţilor anonime6, s-a caracterizat prin fabricarea mecanizată de obiecte „în serie”. Acest
nou mod de producţie era realizat cu costuri mai mici şi favoriza augmentarea nivelului de trai
(inclusiv a confortului). Obiectele de folosinţă curentă se transformă în marfă şi produse de
serie: valoarea lor „de întrebuinţare” dispare treptat, lăsând locul aşa-numitei „valori de
schimb”; „originalitatea” obiectelor se estompează, este condamnată la disoluţie şi este
înlocuită cu caracterul „comun”, de „fabricat în serie” al lucrurilor. Unicitatea unui bun de uz
casnic, de pildă ori pur şi simplu fabricarea acestuia „la comandă”, pe baza preferinţelor
deţinătorului este taxată drept „excentricitate” şi tinde să izoleze individul de grup; or,
apartenenţa la grup (prin gusturi) şi la valorile comune ale acestuia este noua religie a secolului
XX. Acest curent a modificat radical natura obiectelor cotidiene; acestea au început să fie
„utile, practice, relativ economice, de un gust comun, produse în serie”.7
Revoluţia industrială a fost, aşadar, urmată, în secolul XX, de fenomenul nu mai
puţin important al revoluţiei comerciale. Aceasta este centrată pe distribuitori, care reuşesc să
creeze un comerţ modern8, rezultat din alianţa metodelor de vânzare noi (vânzarea pe suprafeţe
mari, vânzarea prin corespondenţă, vânzarea telematică şi, astăzi, cea electronică, promoţia
vânzărilor şi tehnici eficiente de marketing) cu „forţa” publicităţii şi atracţia generată de
creditul pentru consum. Fenomenul răspundea trebuinţelor unui anumit stadiu în evoluţia
societăţii umane: tehnica permite să se producă aproape orice (chiar dacă „a produce” nu mai
înseamnă de mult şi „a vinde”). Miza pusă în joc este atragerea atenţiei consumatorului (cu
orice preţ? jurisprudenţa răspunde că nu). În faţa unor alegeri atât de variate, consumatorul nu
dispune întotdeauna de timp şi de repere pertinente pentru a opta. De unde şi rolul covârşitor al
mesajului publicitar: un produs de o calitate excelentă – oferit la un preţ scăzut – se poate
dovedi un eşec, dacă nu este însoţit de o publicitate corespunzătoare (şi invers).

6
Ibidem.
7
“Obiectul, aşadar, pierde acele trăsături de unicitate, acea “aură”, care îi defineau Frumuseţea şi importanţa.
Noua Frumuseţe este reproductibilă, dar în acelaşi timp tranzitorie şi perisabilă. Ea trebuie să declanşeze în
consumator nevoia de a fi repede substituită, fie datorită deteriorării sale, fie datorită pierderii ataşamentului faţă
de acel obiect, pentru a nu stopa creşterea exponenţială a circuitului producţiei, distribuirii şi consumului de
mărfuri”: G. de Michele, în Istoria Frumuseţii, ediţie îngrijită de Umberto Eco, Editura RAO, Bucureşti, 2005, p.
376-377.
8
J. Beauchard, cit, supra, p. 23.

9
 6. Într-un alt plan al discuţiei, răspândirea uzului automobilelor, folosirea masivă a
muncii femeilor au favorizat – paradoxal, poate – apariţia şi dezvoltarea unor spaţii mari de
vânzare (hipermarket, supermarket ş.a.): muncind, femeile (al căror rol de „cumpărător” pentru
uzul casnic este tradiţional) nu mai dispun de timp pentru a face aprovizionări zilnice;
automobilul permite deplasarea în magazine mari situate (frecvent) la periferia oraşului pentru
cumpărături în regim hebdomadar. Contractarea pe credit, apoi, corespunde impacienţei (şi
complezenţei faţă de sine) a consumatorului (post)modern, care poate astfel dobândi imediat
ceea ce va plăti efectiv mai târziu.
Toate aceste aspecte servesc pentru caracterizarea aşa-numitei societăţi de consum: o
societate de „democratizare a luxului”, o societate a abundenţei (în interiorul căreia o varietate
largă de bunuri şi servicii este disponibilă la preţuri relativ accesibile), în opoziţie cu societatea
de penurie cunoscută de umanitate la începuturile sale (şi care marchează încă trista realitate a
ţărilor subdezvoltate). Este, apoi, o societate în care trebuinţele elementare ale majorităţii
populaţiei sunt satisfăcute şi în care sunt disponibile pentru consumatori bunuri şi servicii non
- esenţiale, odinioară considerate ca fiind „de lux”. O societate a exceselor, a consumatorului -
major repus în starea de minoritate de propria sa nechibzuinţă şi impetuozitate…

2. „Era consumismului”. Dreptul consumaţiei ca „drept de reacţie” şi „ordine

publică de protecţie”

7. În interiorul acestei revoluţii comerciale transformate rapid în consumism pur,

consumatorul a fost cel mai adesea neglijat, tratat ca simplu spectator ori, mai grav, „exploatat”
ca depozitar al unei credulităţi naturale9… S-a constatat însă că producţia şi distribuţia în masă

9
Principala trăsătură psihologică a noului subiect de drept numit “consumator” este fragilitatea. Consumatorul
este – în interiorul contractelor de adeziune – “partea slabă”, atât din punct de vedere economic şi informaţional,
cât şi în plan psihologic. Fără un precedent aparent în istoria dreptului privat, această “tutelă a majorului” care este
consumatorul face obiectul unei ample prezentări, în cuprinsul teoriei consumeriste. Datorită afinităţii evidente a
protecţiei în cauză cu ideea clasică de “tutelă”, de ocrotire reglementată prin lege în folosul unor persoane cărora
această asistenţă le este indispensabilă, înţelegem mai uşor faptul – insolit – al desemnării, în dreptul italian de
pildă, a “protecţiei consumatorilor” prin sintagma “tutelă a consumatorului”: M. Zana, La tutelle du
consommateur dans le droit italien des contrats, în “Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Jurisprudentia” nr. 2/2005,
p. 168.
Tutela consumeristă – având ca obiect nu persoana unui minor, ci pe cea a majorului care contractează în afara
profesiunii sale, pentru nevoi proprii – este doar în aparenţă o figură juridică lipsită de precedent. Prodigalitatea

10
prezentau, alături de avantaje, şi aspecte nefaste: (1) produse de proastă calitate ori periculoase;
(2) exces de publicitate ori publicitate înşelătoare; (3) infantilizarea consumatorului prin jocuri
şi concursuri cu miză economică; (4) servicii post-contractare costisitoare ori ineficace; (5)
tehnici agresive de vânzare ş.a.
Este contextul în care, în anii '60, debutează „mişcarea consumeristă” în SUA şi apoi
în Europa. Această mişcare era parte integrantă dintr-o contestare mai vagă şi mai generală a
aşa-numitei „societăţi de consum”. Mişcarea de apărare a consumatorilor s-a dezvoltat
considerabil, sfârşind prin a da naştere unui veritabil grup de presiune (adesea eclectic). Între
altele, se urmăreşte informarea şi educarea consumatorilor (mereu insuficiente), însă mişcarea
amintită a contribuit şi la difuzarea unui „spirit consumerist” („protecţionist”) durabil, „care a
câştigat tot mai multe medii, inclusiv pe cel al judecătorilor”10.
Mişcarea consumeristă a contribuit la luarea în calcul a intereselor consumatorilor de
către autorităţile statale, dar şi de către profesioniştii comerţului, pentru care doleanţele
„profanilor” (cel puţin în aparenţă) nu au mai rămas neglijabile. În majoritatea ţărilor Europei
occidentale, guvernele au luat act de revendicările consumeriste încă din anii '70-'80, pe de o
parte pentru a „oficializa” (şi chiar subvenţiona) acţiunile acestei mişcări; pe de altă parte,
pentru a institui măsuri legislative de protecţie a consumatorilor, născându-se treptat un
veritabil „drept al consumaţiei”. Construcţia acestuia este, se pare, departe de a fi fost
finalizată.

este principala (alături de securitatea fizică) raţiune care justifică elaborarea setului de norme legale, aflat în
expansiune, numit “protecţia consumatorilor”. Or, risipitorii netemperaţi au fost ocrotiţi (printr-o variantă a
curatelei, mai degrabă decât a tutelei) încă din dreptul roman clasic (în perioada Principatului, prodigului
interzicându-i-se încheierea de acte juridice şi administrarea propriului patrimoniu). Risipitorul consumator nu
este decât varianta “exacerbată” a prodigului roman… Cu o diferenţă incontestabilă, însă: ipohondria primului –
întreţinută de reclamele la produsele farmaceutice şi de pagini nenumărate în reviste, asortată cu angoasa
frumuseţii şi cu cea a accesului la bunurile “de confort” complică analiza şi pledează pentru instaurarea amintitei
“tutele”.
De remarcat faptul că “fragilitatea” consumatorului este prezumată absolut (neadmiţându-se de lege lata
posibilitatea profesionistului de a dovedi competenţa consumatorului): etalonul individului “consumator” nu mai
este – precum la originile dreptului civil – persoana de o inteligenţă medie, ci una de o inteligenţă mediocră şi de o
prudenţă modestă. O viziune legală care – dincolo de aspectul implacabil – nu este totuşi de “prost gust”: în
absenţa acestei “prezumţii absolute de fragilitate”, şansele consumatorului de a câştiga în instanţă în faţa
profesionistului s-ar reduce drastic…
10
J. Beauchard, cit. supra, p. 28.

11
 Chiar dacă în multe sisteme de drept a sfârşit prin a dobândi autonomie şi caractere
proprii, dreptul consumaţiei este greu de introdus în categoriile clasice, fiind mai degrabă o
prelungire (devenită necesară) a dreptului comercial. Profesioniştii distribuţiei de bunuri sunt şi
ei vizaţi de normele acestui drept, multe din acestea fiind însoţite de sancţiuni penale.
8. Spiritul şi geneza dreptului consumaţiei i-au imprimat acestuia o puternică
originalitate. Este, mai întâi, un drept de reacţie11 contra exceselor societăţii de consum. Juriştii
i-au adăugat ideea unei „contestări necesare” a autonomiei de voinţă, a libertăţii contractuale şi
a individualismului de sorginte liberală ce impregnează Codul civil, pornind de la postulatul că,
între profesionist şi consumator, există inegalităţi fundamentale, atât în procesul (absenţei)
negocierii contractului, cât şi în planul dependenţei şi inferiorităţii economice a consumatorului
în raport cu comerciantul.
Dreptul consumaţiei este, în fine, un drept esenţialmente imperativ (de pe poziţia
profesioniştilor comerţului, cărora li se impune), el este, prin natura sa, un sistem normativ de
ordine publică (un supradrept), izvorând din ceea ce astăzi putem deja numi „ordine publică
de protecţie”. Arsenalul legislativ consumerist postulează existenţa apriorică a unui
dezechilibru factual între poziţia consumatorului şi cea a profesionistului şi plasează pe umerii
ultimului un set de obligaţii inedite, în perpetuă multiplicare12, constituite în tot atâtea drepturi
pentru consumator. Pluridisciplinaritatea dreptului consumaţiei nu poate masca faptul că acesta
a fost construit pe suportul oferit de dreptul obligaţiilor civile, dreptul penal, dreptul comercial,
dreptul administrativ şi cel comunitar.13 Continua sa expansiune a făcut ca noul drept să
întreţină raporturi tot mai strânse cu zone juridice precum dreptul bancar, dreptul asigurărilor,
dreptul concurenţei, dreptul distribuţiei, dreptul sănătăţii, biodreptul ş.a.
Dincolo de interacţiunile indispensabile cu dreptul civil şi cu cel comercial, normele
consumeriste sunt complementare celor oferite de dreptul comun, pe care nu le suprimă, nici nu
le modifică, ci le dublează, în ideea oferirii unui nivel înalt de protecţie juridică14. O „emulaţie”
care nu poate fi decât în avantajul consumatorului15...

11
Idem, p. 31.
12
Precum obligaţia de securitate, de conformitate etc.
13
Y. Picod, H. Davo, op. cit., p. 3.
14
Consumatorul poate opta, într-un caz concret, fie pentru plasarea plângerii în justiţie pe terenul dreptului civil
clasic, fie pentru invocarea normelor consumeriste (fără a1] fi permisă însă “hibridarea” de regim juridic, din
raţiuni de claritate şi eficienţă a actului de justiţie).
15
Pentru remarci în acest sens, a se vedea Y. Picod, H. Davo, cit. supra, p. 5.

12
 III. CONSUMATORUL – PENTRU O PRIMĂ PREZENTARE

1. O definiţie… sau mai multe? Încercări legislative

9. Problema definirii consumatorului, paradoxal poate, a fost devansată de utilizarea
termenului – chiar şi în absenţa unei „instituiri de hotar” care este întotdeauna definiţia – în
cuprinsul diferitelor texte de lege de factură consumeristă. Dreptul consumaţiei se soldează, de
fiecare dată, cu „echilibrarea” relaţiilor dintre profesionist şi consumator, prezumate a sta sub
semnul inferiorităţii informaţionale, psihologice ori financiare a ultimului. Cine este însă
consumatorul ocrotit? Răspunsul nu s-a dovedit simplu, chiar dacă – pentru esenţial – cele
două tabere, a profesioniştilor comerţului şi a profanilor, pot fi net delimitate.
Întrebările - cheie par a fi următoarele: (1) În raporturile cu un profesionist dintr-o
anumită specialitate, profesionistul care aparţine unei alte specializări poate invoca, în favoarea
sa, normele dreptului consumaţiei?; (2) Consumatorul este, întotdeauna, o persoană fizică?; (3)
Dacă da, persoana fizică se poate prevala de regulile speciale consumeriste în relaţiile
contractuale cu o altă persoană fizică (în alţi termeni, protecţia consumatorului cunoaşte şi un
nivel orizontal ori doar unul „vertical”, de tip „profesionist - profan”)?; (4) Persoana fizică ce
contractează în folosul activităţii sale profesionale (în vederea exercitării unei profesii liberale,
să spunem) beneficiază de ocrotirea legilor consumeriste?
Mai multe întrebări, decât răspunsuri, în actualul stadiu al doctrinei şi jurisprudenţei.
Dincolo de zonele de frontieră – încă disputate – o posibilă definiţie a consumatorului a fost în
cele din urmă formulată. Neajunsul încercării legiuitorului român în materie este însă nu
absenţa unei definiţii, ci definiri ale consumatorului mult prea numeroase. Astfel:
a). Codul consumului, adoptat prin Legea nr. 296 din 18 iunie 200416 (urmând să
intre în vigoare la 1 ianuarie 2007) descrie consumatorul şi consumatorul final ca fiind „orice

16
Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 593 din 1 iulie 2004 şi modificată prin Legea nr. 363 din 13
decembrie 2005 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul protecţiei consumatorilor în
vederea respectării angajamentelor asumate de România pentru aderarea la Uniunea Europeană (publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 1147/19 dec. 2005). Opţiunea legiuitorului de a indica în chiar titlul legii
intenţia din spatele reglementării, în sensul armonizării dreptului intern cu cel comunitar în materie, este un caz
tipic de încercare de „muşamalizare” printr-un titlu declamativ a modestiei reglementării legale, la nivelul
substanţei... Anunţata „modificare” însumează doar două articole şi aproape că pare depăşită – ca întindere – de
titlul „stufos” al Legii...

13
persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care cumpără, dobândeşte,
utilizează ori consumă produse sau servicii în afara activităţii profesionale” (Anexa Codului
consumului, pct. 13).
b). Legea nr. 240 din 7 iunie 2004 privind răspunderea producătorilor pentru
pagubele generate de produsele cu defecte17 nu întrebuinţează, ci mai degrabă evită - dintr-o
precauţiune inutilă, dictată de dorinţa de a ocroti îndeosebi victimele care nu se află într-o
relaţie contractuală cu responsabilul („consumator” este însă şi persoana care „utilizează” un
bun al cărui cumpărător este un altul!) - termenul de „consumatori”, substituindu-i sintagma
„persoane vătămate ori prejudiciate”.
c). Legea nr. 37 din 16 ianuarie 2002 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.
58/2000 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 privind
protecţia consumatorilor18 reţine - după cum avea să o facă, doi ani mai târziu, şi Codul
consumului - că este consumator „persoana fizică sau grupul de persoane fizice constituite în
asociaţii care cumpără, dobândeşte, utilizează ori consumă produse sau servicii, în afara
activităţii sale profesionale”.
d). Potrivit Legii nr. 65 din 16 ianuarie 2002 pentru modificarea Legii nr. 193/2000
privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori19, prin
consumator se înţelege „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în
asociaţii care încheie un contract în afara activităţii lor autorizate, profesionale sau comerciale”
(art. 2 pct. 1 modifică, astfel, textul Legii nr. 193/2000, care se aplica iniţial şi persoanelor
juridice).
10. Pentru economişti, consumatorul se situează în zona ultimă a procesului
economic. Consumaţia se distinge de producţie şi distribuţie (inclusiv) prin amplasarea
ultimelor în amontele „transformării şi distribuirii resurselor / bogăţiilor”20. Acest discurs
economic despre consumerism năzuieşte la foarte puţin: să pună în lumină rolul de „finalizare a
procesului economic” alocat consumaţiei (la urma urmelor, „a consuma” - deşi derivă din
latinescul consumere, cu înţelesul „de a distruge”, „a nimici”, „a întrebuinţa ca hrană” - se
suprapune lingvistic latinescului consummare, cu semnificaţia de „a sfârşi”, „a termina”, „a

17
Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 552 din 22 iunie 2004.
18
Lege publicată în Monitorul Oficial al României nr. 91 din 2 februarie 2002.
19
Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 52 din 25 ianuarie 2002.
20
Pentru dezvoltări în materia raporturilor consumaţiei cu dreptul distribuţiei, a se vedea D. Ferrier, Droit de la
distribution, deuxieme édition, Litec, Paris, 2000, în special p. 163-205.

14
finaliza”). Pentru jurişti, însă, iluzia definirii în amintiţii termeni a consumatorului nu poate
persista decât cel mult în privinţa dihotomiei „fals consumator (producătorul ce utilizează o
materie primă achiziţionată) - consumator final (propriu-zis)”. Nu şi în privinţa deosebirii
consumatorului ocrotit, de profesionistul ce contractează în afara specialităţii sale (căruia, în
varianta majoritară a părerilor, i se refuză calitatea de consumator, pentru argumentul că
dreptul consumaţiei - ţintind prioritar la ocrotirea demnităţii umane - nu poate fi deturnat în
folosul exercitării activităţii sale profesionale).

2. Elementele definiţiei. Noţiunea de consumator stricto sensu

11. Potrivit definiţiilor furnizate de legile autohtone în materie, amintite mai sus,
consumatorul este „persoana fizică sau grupul de persoane fizice constituite în asociaţii care
cumpără, dobândeşte, utilizează ori consumă produse sau servicii în afara activităţii sale
profesionale”. Mai multe elemente ale definiţiei pot fi, astfel, desprinse.

a) Primul element al definiţiei: persoana fizică sau grupul de persoane fizice

constituite în asociaţii. Consacrarea ca unic protejat a persoanei fizice este un atribut plătit
vocaţiei dreptului consumaţiei, de drept al „ocrotirii demnităţii umane”, al echilibrării poziţiei
„părţii slabe”, ca răspuns la fragilitatea contemporană a acesteia. Or, despre demnitate
garantată nu putem vorbi decât în cazul persoanelor fizice, chiar dacă au existat (şi există) voci
în doctrină care au pledat pentru introducerea în domenialitatea noţiunii de consumator şi a
persoanelor juridice al căror reprezentant acţionează în afara specialităţii sale. Cât despre
„grupul de persoane fizice constituite în asociaţii”, formularea Legii este (din pripă) una
nefericită: în pofida aparenţei, nu orice asociaţii de persoane ar putea fi ocrotite de legile
consumeriste, ci doar asociaţiile de consumatori, care sunt frecvent în măsură să susţină
interesele membrilor lor, mult mai bine decât ar putea-o face ultimii pe cont propriu21.

21
Extinderea protecţiei asupra persoanelor morale – şi, deci, includerea ultimelor în categoria de „consumator” –
nu rămâne însă o ipoteză pedantă. Curtea de Justiţie a Comunităţilor europene, printr-o decizie din 22 noiembrie
2001, reţinea că – în aplicarea noţiunilor definite de Directiva din 5 aprilie 1993 – consumatorul nu poate fi decât
o „persoană fizică”. Ceea ce nu a împiedicat Casaţia franceză să încerce expandarea noţiunii, pentru a include aici
şi persoanele juridice, atunci când contractează în afara specialităţii lor (a) ori în scopuri extraprofesionale (b):
ştiut fiind faptul că, în dreptul francez, principiul specialităţii persoanei juridice s-a estompat treptat, ultima
ipoteză e posibilă – persoana morală poate contracta în „afara” scopului pentru care a fost constituită. Argumentul

15
 b) Al doilea element: persoane care „cumpără, dobândesc, utilizează ori consumă”.
Deşi simulează profunzimea, în realitate definiţia legală este de o regretabilă stângăcie. Dacă
ataşarea la verbul „a cumpăra” a lui „a utiliza” este de înţeles - întrucât cei care utilizează
bunurile şi serviciile pot fi, în fapt, alte persoane decât cele legate printr-o relaţie contractuală
cu profesioniştii comerţului (membrii familiei cumpărătorului, de exemplu), în schimb
dublarea acţiunii de „a dobândi” de verbul „a cumpăra” este inutilă (vânzarea - cumpărarea
fiind doar o specie de dobândire a bunului; în plus, amintita convenţie nu poate descrie
contractarea unui serviciu). După cum, plasarea termenului de „a consuma” în textul definiţiei
este o scăpare din atenţie a faptului că, la urma urmelor, dacă relaţia contractuală există între
victima prejudiciului şi profesionist, contractul „gestionat” de textul legal este cu necesitate
unul „de consum” (iar „izolarea” bunurilor consumptibile ca obiect de contract, în corpul
definiţiei, ar fi nejustificată).

înaintat de Curtea franceză de Casaţie a fost unul cu un puternic iz de „naţionalism juridic”: întrucât art. L. 132-1
din Codul francez al consumaţiei nu este redactat în aceiaşi termeni cu ai Directivei din 5 aprilie 1993, în dreptul
francez consumatorul ar putea fi şi o persoană juridică (decizie citată după Y. Picod, H. Davo, Droit de la
consommation, Armand Colin, Paris, 2005, p. 150). Este convingător, acest argument? Nu prea, întrucât ignoră
(deliberat, dar ignoră) spiritul (şi nu litera) dreptului consumaţiei – un drept al „părţii fragile” prin excelenţă şi al
prezervării demnităţii umane.
În termeni concreţi: care din zonele (ori principiile) dreptului consumaţiei s-ar aplica şi persoanelor juridice, în
măsura în care le-am acorda apelativul de „consumatori”? Prevederile referitoare la produsele defectuoase? Numai
parţial, pentru eventualele daune materiale, nu şi pentru daune fizice. Normele în materie de conformitate?
Parţial, întrucât carenţa de conformitate se raportează la „aşteptările consumatorului” (în plan psihologic), astfel
cum au fost enunţate în contract. Regulile din zona ofertei incitative ori seducătoare? Deloc, întrucât “seducţia”
exercitată de oferta cu preţ redus, de pildă, nu „emoţionează”, nici nu determină la un comportament compulsiv o
persoană juridică... Prevederile din materia creditului pentru consum? Deloc, pentru că pericolul supraîndatorării
netemperate îl pândeşte numai pe particular, ca individ concret, supus tentaţiilor. Normele privitoare la clauzele
abuzive? Da, numai că nu poţi fi consumator doar în privinţa unui fragment de lege, şi în alte cazuri să nu fi. În
alţi termeni: pentru unul şi acelaşi contract – un credit pentru microîntreprinderi, de pildă – persoana juridică
debitoare nu poate fi tratată drept „consumator” în privinţa eventualelor clauze abuzive inserate de instituţia de
credit în contract şi drept „non-consumator” în privinţa tuturor celorlalte aspecte ale contractului!
În realitate, normele de drept comun (civil ori comercial) asigură, de fiecare dată, cel puţin o variantă de atac
pentru persoana juridică lezată în interesele sale, fără a fi nevoie să recurgem la noţiunea de „consumator”...

16
 Preferabilă ar fi fost definirea consumatorului ca persoană ce îşi procură ori
utilizează bunuri şi servicii22. Categoria celor care îşi procură bunuri sau servicii ar urma să
înglobeze persoanele ţinute de un nex contractual direct cu profesionistul (printr-un aşa-numit
„contract de consum”: vânzare, locaţiune, antrepriză, împrumut, contract de asigurare, de
transport ş.a.), în vreme ce sfera utilizatorilor ar cuprinde, în context, consumatorii - terţi la
contractul de procurare a bunului / serviciului (membrii familiei şi cunoscuţii contractantului).
Din unghiul acestei definiţii, obligaţia de securitate (şi răspunderea specială pentru produsele
cu defecte) face figură aparte: aceasta se aplică şi în raporturile cu „trecătorul inocent” -
victimă a defectului produsului (o persoană care nici nu contractează cu profesionistul, nici nu
utilizează bunul ca terţ la contract; un exemplu în acest sens este cazul trecătorului care este
rănit de explozia unui aparat dintr-o vitrină, în timp ce se afla în faţa acesteia).

c) Al treilea element al definiţiei: bunuri şi servicii. Alăturarea celor doi termeni este
simptomul pentru vocaţia dreptului consumaţiei de a se aplica atât situaţiilor în care interesele
consumatorului au fost lezate prin intermediul unui bun, cât şi acelora în care nemulţumirea
ultimului decurge din prestarea unui serviciu. Strict teoretic, toate bunurile - mobile şi imobile,
corporale şi incorporale - pot face obiect al „consumaţiei” în sens tehnic, domenialitatea
acesteia nesuprapunându-se lucrurilor consumptibile din dreptul civil.
Noţiunea de serviciu, nedefinită de Codul civil, dar curentă în limbajul economic
înglobează orice prestaţie apreciabilă (evaluabilă) în bani (cu exceptarea, firească, a prestaţiei
constând în livrarea unui bun). Literatura de specialitate obişnuieşte gruparea serviciilor în trei
categorii, toate acoperite de normele dreptului consumaţiei (în raporturile dintre profesionist şi
consumatori): servicii de natură materială (cum sunt, de exemplu, cele de curăţenie, de
reparaţii, de transport ş.a.), cele de natură financiară (creditul, asigurările) şi servicii de natură
(preponderent) intelectuală (îngrijiri, tratamente şi investigaţii medicale, consiliere juridică
ş.a.).

d) Scopul extraprofesional al dobândirii / utilizării bunului sau serviciului. Este

poate marca, reperul esenţial al ocrotirii furnizate de dreptul consumaţiei, cel puţin în actualul
stadiu de dezvoltare a acestuia. Consumatorul protejat este definit prin opoziţie cu

22
Pe modelul terminologic francez. Pentru dezvoltări, pot fi consultaţi J. Calais-Auloy, Fr. Steinmetz, Droit de la
consommation, 5e édition, Dalloz, Paris, 2000, p. 7 şi urm.

17
profesionistul, primul acţionând pentru uzul său personal sau familial. Elemente de derută pot
interveni însă pe următorul palier: chiar şi atunci când contractează pentru consumul propriu,
nu orice consumator este la fel de credul, neinformat, uşor impresionabil ori incontinent ca un
altul. Există, aşadar, consumatori avizaţi, şi alţii mai puţin informaţi. Prezumţia de ignoranţă
ori de fragilitate (inferioritate) este una absolută ori una relativă? Răspunsul final al doctrinei
franceze a fost în sensul recunoaşterii unei prezumţii absolute de inferioritate a consumatorului
- ca fundament al tehnicilor speciale de protecţie învederate şi utilizate în dreptul consumaţiei.
Numai că prezumţiile absolute se metamorfozează rapid în adevărate reguli de
fond… Ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că, în prezent, dreptul consumaţiei funcţionează pe
pilonul inferiorităţii (informaţionale, economice, psihologice) a consumatorului - devenită
regulă de fond - o prezumţie relativă în materie fiind suspectată că ar slăbi eficacitatea „ordinii
publice de protecţie” astfel instituite (a permite profesionistului să îşi justifice comportamentul
incorect prin apel la gradul de avizare al unui consumator concret ori, mai grav, a solicita unui
consumator să dovedească faptul de a fi avut carenţe de informare ar duce la soluţii aberante).

3. Cel care vinde este consumator?

12. Aparent, întrebarea surprinde printr-un joc de cuvinte şi tinde să ne cantoneze în
hilar: cel care „consumă” este, la rigoare, cel care cumpără bunuri sau servicii, dar nu putem
numi, cu acelaşi cuvânt, persoana fizică ce pune în vânzare un bun ori serviciu, fără a face în
mod obişnuit acte de comerţ. Limbajul comun trasează limite foarte precise pentru acţiunea de
„a consuma”; or, vinderea nu poate fi aici încadrată.
Ne vom ajuta de un truism: dicţionarul juridic nu se suprapune fondului uzual de
cuvinte, iar termenul de „consumator” – în înţelesul său tehnic – nu evocă, nici nu calchiază
vocabularul ordinar. Ipoteza de lucru este aceasta: o persoană fizică ce nu efectuează în mod
obişnuit, ca o profesiune, acte de comerţ face o ofertă de vânzare ori o invitaţie la ofertă, în
legătură cu un bun.23 Contractului de vânzare-cumpărare i se vor aplica regulile dreptului
consumaţiei? Dacă da, în situaţia în care, în convenţie, figurează în calitate de cumpărător un
comerciant, cine va fi „partea slabă” şi, deci, partea protejată de normele dreptului amintit?
Să reformulăm, pentru a fi bine înţeleşi: calitatea de cumpărător se suprapune
întotdeauna cu cea de “consummator”? Dacă da, în exemplul amintit vom sfârşi în prezenţa
unei bizarerii juridice: comerciantul va fi ocrotit în raporturile cu particularul şi nu invers! Să

23
De exemplu, doreşte să-şi vândă autoturismul ori un tablou al cărui proprietar este.

18
fim totuşi atenţi: dreptul consumaţiei este „o ordine juridică de protecţie” în contra
comercianţilor (a profesioniştilor, în general), prezumaţi a fi mai puternici – economic,
psihologic şi informaţional – decât individul cu care contractează.
Şi atunci? Răspunsul, în aparenţă imposibil, este în realitate unul extrem de simplu:
în înţelesul său juridic, termenul de „consumator” acoperă şi situaţia celui care îşi vinde
serviciile sau bunurile către un profesionist al comerţului.

4. Irelevanţa cunoaşterii, de către profesionist, a calităţii de consumator a

partenerului contractual
13. Un bun exemplu de relativizare a problemei protecţiei consumatorului se poate
dovedi ipoteza în care, la momentul contractării, profesionistul nu cunoaşte faptul că cel cu
care contractează este un profan, echivocul situaţiei putând indica şi spre un specialist. De
exemplu: un comerciant – persoană fizică (a cărei activitate e cunoscută de către vânzător)
cumpără de la un dealer auto un autovehicul pentru uz personal ori pentru a-l dărui unui
membru al familiei sale. Vânzătorul profesionist de autoturisme se poate sau nu prevala de
faptul de a fi crezut că cel căruia i-a vândut bunul ar fi cumpărat în calitate de profesionist?
Întrebarea pare stânjenitoare;24 în realitate, răspunsul este simplu. În caz de dubii asupra
scopului profesional ori extraprofesional al contractării, ca şi asupra calităţii de consumator a
cumpărătorului: (1) profesionistul vânzător / prestator de servicii este dator a se informa (a
solicita detalii), în scopul mai bunei orientări a alegerii termenilor în care clientul va contracta;
(2) profesionistul vânzător / prestator de servicii nu va putea invoca propria ignoranţă în
privinţa calităţii partenerului contractual întrucât, dacă i s-ar permite prevalarea de o atare
scuză, regulile dreptului consumaţiei ar risca să fie evitate cu obstinaţie25, la adăpostul
susţinerii cum că respectiva parte la act a trecut, în ochii partenerului său, drept un specialist în
domeniu.

5. Reprezentarea consumatorului printr-un mandatar profesionsit

14. Ipoteza pe care este, aici, centrată discuţia este următoarea: dacă, la încheierea
contractului, consumatorul a fost reprezentat de un profesionist, în ce măsură consumatorul mai
poate invoca normele legale consumariste în privinţa acelui contract? Chestiunea nu e

24
Pentru o încercare de dezbatere a temei, a se vedea J. Calais-Auloy, Fr. Steinmetz, cit. supra, p. 9.
25
Ibidem.

19
nicidecum liminară: relativ des, contracte precum cumpărarea unei locuinţe printr-un agent
imobiliar care acţionează în contul consumatorului pot ridica întrebări de acest gen.
Dintr-un unghi strict „tehnic”, contractul nu se încheie cu agentul imobiliar, parte la
act devenind întotdeauna consumatorul. Cu toate acestea, dintr-o perspectivă esenţial practică,
agentul imobiliar care a contractat afacerea pentru clientul său – fiind un specialist în domaniu
– nu are aceleaşi carenţe informaţionale şi trebuinţe de consiliere la încheierea contractului
precum un cumpărător profan. Aşadar, obligaţia de informare ori de consiliere pare a fi exclusă
din sarcina profesionistului – vânzător cu care contractează agentul imobiliar.
15. În privinţa clauzelor abuzive însă, şi un agent imobiliar poate fi constrâns să le
accepte, în ipoteza în care nu a putut negocia acele prevederi contractuale în numele clientului
său. Şi atunci? Să i se aplice mandatarului profesionist regulile consumaţiei, însă numai parţial,
relativ la anumite norme legale consumeriste? Din exces de zel poate, judecătorii francezi au
opinat – confruntaţi cu asemenea cazuri – pentru inaplicabilitatea, în respectivul contract, atât
la nivelul formării, cât şi la nivel efectual, a dreptului consumaţiei, mizând pe argumentul că,
agentul imobiliar fiind un specialist în vânzarea şi locaţiunea imobilelor – fie că încheie
contractul pe un formular tipizat, fie că îl negociază – acţionează în calitate de specialist, în
contul clientului consumator, iar contractul ar fi exclus de sub protecţia consumeristă.26 El
însuşi este – în privinţa negocierii şi încheierii acelei convenţii – un furnizor de servicii către
consumatorul care l-a angajat şi răspunde (contractual) pentru „imperfecţiunile” serviciilor
prestate.
16. Adevărul nu îmbracă însă haine atât de strâmte... Deşi just că – la formarea
contractului – obligaţii precum cea de informare şi de consiliere se estompează în raport cu
agentul imobiliar care cumpără pentru client – în etapa efectuală, lucrurile nu stau neapărat
astfel. Să ne imaginăm că, odată încheiat contractul şi, deci, odată finalizată misiunea agentului
imobiliar mandatar, bunul predat cumpărătorului prezintă carenţe de conformitate27. Ar fi
absurd să i se refuze cumpărătorului garanţia de conformitate, pe motiv că, la încheierea
contractului, acesta a fost reprezentat de un mandatar profesionist. Rezolvarea se dovedeşte
astfel una conjuncturală, în raport cu obligaţia profesionistului deespre care consumatorul
susţine că, în cauză, nu a fost executată.

26
Pentru divergenţele jurisprudenţiale în materie, a se vedea ***, Le consommateur et ses contrats, directeur de
collection Fr. Terré, Editions du Juris-Classeur, Paris, 1999, p. 358-359.

20
 6. Criteriul fizic versus criteriul moral: cazul persoanelor juridice
17. La întrebarea „o persoană juridică este sau nu protejată de legislaţia
consumeristă?” nu pare să existe un răspuns general aplicabil, de tipul „da” sau „nu”. Uzanţele
doctrinare franceze, de exemplu, sunt în sensul discutării chestiunii prin raportare la un
fragment sau altul de drept al consumaţiei:28
(i) În privinţa procedurii speciale în caz de supraîndatorare a particularilor29, după
cum însăţi legea (franceză) în materie prevede, numai persoanele fizice (de bună-credinţă) ar
putea beneficia de o eşalonare a datoriei, ştergerea dobânzilor ş.a. Rezolvare cât se poate de
justificată, de altfel: insolvenţa persoanelor juridice (care desfăşoară acte de comerţ) este
supusă „procedurii reorganizării judiciare şi falimentului”.30 Dacă – în cazul individului
concret – lejeritatea cu care a contractat pentru sume excesive îşi poate găsi explicaţia în
presiunea economică şi psihologică exercitată asupra sa de către profesioniştii comerţului, în
cazul persoanelor morale o atare „indulgenţă” în tratament ar fi inoportună şi total nejustificată.
(ii) Regulile vânzării în afara spaţiilor comerciale îl protejează, din nou, doar pe
consumatorul – persoană fizică, „bruscat” în intimitatea căminului său ori într-un spaţiu
impropriu formulării acelei oferte (gară, aeroport ş.a.), confruntat cu „arsenalul” argumentativ
al comerciantului şi aflat în imposibilitatea de a compara oferat ce i se face cu eventualele
oferte ale concurenţilor ofertantului. Or, „elementul – surpriză” care marchează asemenea
vânzări nu se regăseşte nicidecum în cazul persoanelor juridice, lipsite prin natura lor – un
truism care trebuie amintit – de fragilitatea psihologică a unui individ uman.
(iii) Creditul pentru consum – întrucât, prin definiţie, este destinat finanţării nevoilor
personale, nominalizate sau nu, ale persoanei fizice – nu ridică din start dileme în privinţa unei
extinderi (imposibile) a reglementării asupra persoanelor juridice.

27
De exemplu, s-a achiziţionat prin contract un apartament cu 3 camere într-o construcţie nouă şi, deşi prin
contract au fost promise de vânzător anumite finisaje interioare, acestea lipsesc la predarea bunului.
28
A se vedea, de pildă, ***, Le consommateur et ses contrats, cit. supra, p. 351 şi urm.
29
Procedură inexistentă, deocamdată, în dreptul român al consumaţiei.
30
Pentru prezentarea amplă a căreia trimitem la I. Turcu, Falimentul – actuala procedură, tratat, ediţia a V-a
completată şi actualizată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005.

21
 (iv) Reprimarea clauzelor abuzive pare a fi singura zonă de apartenenţă a
persoanelor juridice la protecţia consumeristă.31 Postulatul de la care se porneşte este
următorul: presoanei juridice i se pot impune de către partenerul contractual, cu aceeaşi
frecvenţă şi în aceiaşi termeni ca şi persoanei fizice, clauze exorbitante, abuzive, care crează un
dezechilibru semnificativ între prestaţii. Adevărat. Doar că – după cum ingenios au argumentat
câţiva autori francezi32 - persoanele juridice nu se pot prevala de legea specială de reprimare a
clauzelor abuzive în alte condiţii decât persoanele fizice” Astfel, şi în cazul persoanei juridice
care susţine că a fost forţată să accepte clauze exorbitante trebuie: (1) să fie vorba despre un
contract nenegociat, de adeziune (domeniul clauzelor abuzive, conform definiţiei legale, atât în
dreptul francez, cât şi în dreptul român); deşi foarte rare între comercianţi, asemenea contracte
există totuşi; (2) actul să nu fi fost încheiat în scop profesional, or – extrem de rar, iar în
dreptul nostru deloc (dat fiind principiul specialităţii persoanei juridice) – persoana morală ar
putea întruni această condiţie. Ceea ce înseamnă implicit că – aproape întotdeauna – din pricina
neîntrunirii acestor condiţii, persoanei juridice i se va refuza aplicarea legislaţiei consumeriste
în materia clauzelor abuzive.

31
De remarcat că, în vreme ce Directiva europeană din 5 aprilie 1993 asupra clauzelor abuzive defineşte
consumatorii drept „persoane fizice”, articolul L. 132-1 din Codul francez al consumaţiei prevede aplicarea
normelor referitoare la acest tip de clauze „neprofesioniştilor ori consumatorilor”, fără a distinge între persoanele
fizice şi cele juridice. La adăpostul – iluzoriu, dacă îl privim cu atenţie – argumentului că, la urma urmelor,
Directiva însăşi autoriza Statele membre să adopte măsuri mai stricte pentru asigurarea unui nivel ridicat de
protecţie a consumatorilor (1) şi pe fondul admiterii de către Casaţia franceză a reprimării caluzelor abuzive, sub
această titulatură, şi în contractele încheiate de persoanele juridice (Curtea de Casaţie franceză, camera I civilă,
decizia din 28 aprilie 1987, citată după ***, Le consommateur et ses contrats, cit. supra, nº 024-20) – doctrina
franceză este, în general, favorabilă includerii persoanelor morale în interiorul noţiunii de „consumator”.
32
De pildă: Ph. Delebeque, Observation, în „Le Dalloz” 1997, Sommaires, p. 173.

22
 IV. STABILIREA RELAŢIILOR
ÎNTRE DISTRIBUITOR ŞI CONSUMATOR

1. Precizări introductive

18. Aflat în debutul schimbului de consimţăminte, profesionistul este cel care are
iniţiativa contractării, ceea ce-i permite predeterminarea liberă a condiţiilor în care aceasta va
avea loc. Contractele de consum fiind în larga lor majoritate contracte de adeziune, controlul
deţinut de profesionistul ofertant asupra formulării termenilor de contractare creează un
dezechilibru important între poziţia primului şi cea a consumatorului acceptant.
Superioritatea poziţiei profesionistului - care cunoaşte detaliile relevante cu privire
la obiectul ofertei - se manifestă, principial, ca „superioritate informaţională”: sofisticarea
crescândă a produselor, eficacitatea tehnicilor persuasive (tendenţioase) de vânzare - ignorată
ori subestimată de consumator - descriu un spaţiu al „profanului confruntat cu un cunoscător”.
Din acest motiv, mai întâi doctrina şi jurisprudenţa (în Franţa), apoi legiuitorul - inclusiv cel
român, iniţial prin dispoziţiile O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului, modificată -
au imaginat noi figuri juridice, precum obligaţia de informare, obligaţia de consiliere şi dreptul
de răzgândire, pentru a ocroti consumatorul în această etapă a apropierii partenerilor şi a
formării contractelor de consum.

2. Tipuri de adresare a ofertei de către distribuitor

a) Oferta în punctul de vânzare. „Punctul de vânzare” este spaţiul obişnuit de

formulare a ofertelor. Legea nr. 650/2002 pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr.
99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă preferă sintagma „structură
de vânzare”, pe care o defineşte frust (în art. 4) ca fiind „spaţiul de desfăşurare a unuia sau mai
multor exerciţii comerciale”. Comerciantul se află în stare de ofertă permanentă, ceea ce a
permis - prin recursul judecătorilor la schema clasică a întâlnirii ofertei cu acceptarea -
cenzurarea refuzului profesionistului de a contracta cu consumatorul (cu excepţia „motivelor
legitime” de refuz). Este, totodată, un spaţiu în care poate fi reţinută responsabilitatea delictuală
a distribuitorului, privind siguranţa consumatorului, respectiv responsabilitatea (adesea penală)

23
a consumatorului pentru săvârşirea unor fapte interzise (de exemplu, schimbarea etichetajului
produselor).

b) oferta în afara punctului de vânzare îmbracă fie forma deplasării la domiciliul

clientului, fie forma vânzării la distanţă (în formula tradiţională, a vânzării prin corespondenţă
ori în varianta modernă a comerţului electronic). În special în privinţa contractării la domiciliul
consumatorului, este de remarcat poziţia fragilă a acestuia, confruntat cu un distribuitor înarmat
cu un eşafodaj argumentativ puternic şi aflat în imposibilitate de a compara oferta acestuia cu
altele, similare; este contextul „preferat” al incidenţei unui drept al consumatorului de
retractare a consimţământului, întru-un interval de câteva zile (stabilit de lege).

3. Sancţionarea refuzului de a vinde

19. A decide în mod autonom cine va fi partenerul contractual ori dacă va exista sau
nu un contract ţine de esenţa libertăţii contractuale. Este vorba, în fond, despre condiţia care
face obligatorii stipulaţiile contractuale: să fie liber consimţite. Când însă ţi se refuză furnizarea
apei potabile pentru locuinţa recent construită ori vânzarea unui analgezic de către farmacia din
colţ, principiul libertăţii de a contracta ar primi un înţeles prea aspru. Mai mult, situaţia ar
prinde un profil insolit şi nefericit. Întrebarea – temă, formulată în maxima ei simplitate, sună
astfel: cum trebuie tratat, vis-à-vis de trebuinţele fireşti ale consumatorului, refuzul
profesionistului de a-i permite accesul în perimetrul contractelor de consum? Aceasta, câtă
vreme consumatorului i se recunoaşte întotdeauna libertatea nestânjenită de a accepta sau nu
oferta comerciantului. Să dispună oare şi ultimul de aceeaşi libertate ori, dacă nu, cât mai
subzistă azi – în privinţa profesionistului – din aşa-zisa libertate de a contracta?
Interesul particular pe care tema îl prezintă ţine de caracterul de „garant al demnităţii
umane” dobândit de dreptul consumaţiei. În această posibilitate concretă a consumatorului de a
avea acces la bunurile şi serviciile dorite, de a nu-i fi opus un refuz arbitrar, neanticipat şi
umilitor, de a duce o viaţă normală îşi împlântă ultimele sale rădăcini sancţionarea refuzului
profesionistului de a contracta. Dacă, pentru literatura autohtonă de specialitate, subiectul a
suscitat doar un interes relativ modest, în Franţa doctrina anunţă deja existenţa unei veritabile
obligaţii pozitive a profesionistului de a contracta, ultimul neavând – spre deosebire de
consumator – libertatea de a nu vinde. Avatarurile libertăţii contractuale nu sunt lipsite de

24
spectaculos: pentru comerciant, amintita libertate s-a transformat – nici mai mult nici mai puţin
decât – într-o adevărată obligaţie! Deşi, după cum cu maliţiozitate s-a observat, în cea mai
mare parte a timpului comercianţii sunt ispitiţi nu de practicarea refuzului de a vinde, ci de
exact contrariul…
20. Legiuitorul francez a interzis pentru prima dată oficial refuzul de a vinde în
perioada de penurie din jurul anului 1945, văzând în acesta o „poartă deschisă” pentru
discriminări anormale şi „bolnăvicioase” practicate de comercianţi în rândurile clienţilor.
Ulterior, şi în cu totul alt context social şi economic, Ordonanţa din 1 decembrie 1986 a
delimitat refuzul de a vinde opus consumatorilor – interzis prin art. 30 – şi cel intervenit între
profesionişti – prohibit prin textul art. 36 al reglementării franceze. Între ultimii, refuzul
contractării este considerat a fi un delict civil, în vreme ce, opus consumatorului, îmbracă
forma unei contravenţii şi se sancţionează cu o amendă cuprinsă între 3000 şi 6000 F.
La limită, soluţia franceză a putut fi calificată drept anunţarea caracterului de
„serviciu public” ori „serviciu de interes general” al distribuţiei de produse. Consumatorului i
se recunoaşte un drept autonom „de a obţine produsele şi serviciile oferite de profesionişti”,
câtă vreme este dispus să plătească preţul stipulat. Domenialitatea libertăţii de a nu vinde a
fost, astfel, circumscrisă la motivele legitime de refuz, supuse aprecierii judecătorului. La loc de
cinste printre acestea se numără cererea „anormală ori de rea-credinţă” a consumatorului (de
exemplu, o militantă pentru planning-ul familial care s-a deplasat cu avionul de la Paris la
Lyon, însoţită de o jurnalistă, în unicul scop de a consemna refuzul unui farmacist de a-i vinde,
în baza convingerilor sale religioase, pilule contraceptive a fost considerată de rea-credinţă, în
tentativa ei – reuşită – de a „prinde în capcană” amintitul farmacist – Lyon, decizia din 19
februarie 1982).

25
 V. OBLIGAŢIA DE CONSILIERE

1. Observaţii introductive
21. Spre deosebire de noţiunea cu care se învecinează – cea de obligaţie de
informare33 – obligaţia de consiliere revenind profesionistului în contactul său contractual cu
profanul nu a reţinut, deocamdată, atenţia doctrinei şi practicii judecătoreşti române decât cu
titlu precar şi cel mult sporadic34. Lipsa de interes faţă de analiza consilierii obligatorii a fost,
în plus, o marcă a înţelegerii acesteia ca fiind un simplu apendice al obligaţiei de informare ori,
la rigoare, o obligaţie accesorie unei alte obligaţii principale a profesioniştilor comerţului. O
asemenea calificare este criticabilă, în opinia noastră, motiv pentru care, în cele ce urmează,
vom încerca detalierea reperelor ce pot fi fixate în materia naturii juridice şi obiectului (I)
datoriei de consiliere, însoţită de o trecere în revistă – necesară – a criteriilor de delimitare (II)
a amintitei obligaţii faţă de instituţiile juridice proxime, ca şi de conturarea câmpului specific
de aplicare a acesteia (III), pentru a enunţa, în final, câteva observaţii în privinţa limitelor
obligaţiei de consiliere (IV).
O precizare se cuvine, în plus, a fi făcută: înţelegem să tratăm obligaţia de sfătuire
prioritar din perspectiva incidenţei sale în materia formării contractelor (îndeosebi a celor de
consum), consilierea post-contractare nefiind amintită, aici, decât cu titlu secundar.

2. Natura juridică şi obiectul datoriei de consiliere. Consilierea – obligaţie de

rezultat
22. Puţine figuri, în dreptul consumaţiei, au rămas la fel de misterioase precum
obligaţia de consiliere. La prima vedere, nimic nu pare să obstaculeze analiza: conceptul
amintit descrie datoria – forjată mai întâi jurisprudenţial – a profesionistului de a orienta
alegerea profanului, (îndeosebi) la momentul încheierii contractului, ori de câte ori este vorba

33
Dezvoltată cu suficientă acribie în literatura noastră de specialitate; a se vedea D. Chirică, Obligaţia de
informare şi efectele ei în faza precontractuală a vânzării-cumpărării, în „Revista de drept comercial” nr. 7-
8/1999, p. 50 şi urm.
34
Consilierea ca datorie civilă este amintită, de exemplu, de I.-F. Popa, Răspunderea civilă medicală, în „Dreptul”
nr. 1/2003, p. 50, în contextul discutării obligaţiei medicului de a-şi sfătui pacientul „în privinţa tratamentului pe
care îl consideră cel mai adecvat”.

26
despre bunuri de o tehnicitate sporită. La o a doua privire, enunţul deconcertează: obligaţia de
informare, odată îndeplinită – întrucât a presupus livrarea unui set de date – ar trebui dublată de
executarea unei a doua obligaţii, cea de „consiliere”? Dacă da, în ce situaţii? Este această „a
doua obligaţie” una de mijloace ori una de rezultat? În fine, întrebarea-tampon: cum rezolvăm
cazurile în care consumatorul, deşi „informat şi consiliat” într-un sens anume, stăruie în prima
sa opţiune, escamotând sfaturile profesionistului şi – procedând astfel – suferă un prejudiciu
devenit ulterior sursă de litigiu? În acest context, nu este limpede ca lumina zilei că obligaţia
de consiliere ar trebui înţeleasă ca o simplă obligaţie de mijloace? Răspunsul afirmativ pare a fi
inclus în întrebare. Credem că nu este totuşi cel corect, urmând să dezvoltăm, în continuare,
argumentele pe care ne întemeiem opţiunea.
23. Dar întrebarea cea mai stânjenitoare, în materia aici abordată, rămâne
următoarea: dacă admitem existenţa (în special) în perioada precontractuală, a unei „obligaţii
de informare” şi a unei „obligaţii de consiliere”, când începe una şi când sfârşeşte cealaltă? În
cazul unuia şi aceluiaşi contract, implicând o tehnicitate sporită – achiziţionarea unui
echipament informatic de ultimă generaţie, de pildă, ori a unui dispozitiv electronic de alarmă
şi supraveghere a locuinţei, care presupune uzul unei instalaţii complicate de emisie-recepţie –
când anume, în ce moment al dialogului pregătitor de contract putem afirma tranşant: „aici
sfârşeşte obligaţia de informare, livrarea acestor date a fost suficientă pentru a o considera
îndeplinită. De acum încolo trebuie să asistăm la executarea obligaţiei de consiliere”?
Putem face, în chip credibil, o asemenea demarcaţie? Cât de „vizibilă” (şi
cuantificabilă juridic) este graniţa dintre obligaţia de informare şi cea de consiliere revenind
aceluiaşi profesionist? Miza practică a discuţiei este importantă: dacă postulăm existenţa a nu
mai puţin de două asemenea obligaţii, este limpede că nimic nu trebuie să ne intereseze mai
tare decât momentul executării lor şi obiectul fiecăreia!
La urma urmelor, problema ar fi putut fi pusă în termeni ceva mai simpli: natura
obligaţiei de consiliere şi fixarea obiectului acesteia ar fi, per se, îndeajuns de lămuritoare.
Dar tocmai natura îndatoririi juridice de sfătuire este cea care a învrăjbit, vreme de
un deceniu35, literatura de specialitate franceză! Tradiţional, delimitarea a fost, uneori, una

35
Reamintim că problema obligaţiei de consiliere este formulată făţiş, la nivelul doctrinei franceze, de abia în
lucrarea lui M. Fabre-Magnan, De l'obligation d'information dans les contrats. Essai d'une théorie, L.G.D.J.,
Paris, 1992, şi nu autonom, ci în contextul – mai complicat – al obligaţiei de informare.

27
cronologică36: în etapa pregătitoare a contractului, cu o obligaţie de informare avem de-a face;
odată încheiat contractul, pe umerii profesionistului subzistă conjunctural îndatorirea de a
sfătui consumatorul în privinţa amplasamentului pertinent pentru bunul achiziţionat ori asupra
condiţiilor optime de valorificare şi întreţinere. „Subţire”, raţionamentul astfel livrat: nu
întotdeauna – ci episodic – obligaţia de consiliere are ca obiect întreţinerea, amplasamentul
bunului ş.a., în alţi termeni: executarea (la un anumit nivel a) contractului. De cele mai multe
ori, consilierea are drept ţintă orientarea profanului în materia condiţiilor optime de contractare
şi intervine pe chiar terenul formării convenţiei…
24. Este contextul în care un autor francez37 susţinea o teorie care avea să facă o
importantă – şi surprinzător de nemeritată – carieră: obligaţia de consiliere (mai mult chiar
decât obligaţia de informare) ar fi o obligaţie de mijloace. Piesa centrală în argumentaţia
autorului amintit: consumatorul rămâne liber – în orice moment al dialogului pregătitor purtat
cu profesionistul – să valorifice informaţiile primite ori, dimpotrivă, să le ignore în mod
deliberat. Întrucât creditorul obligaţiei (de consiliere) este singurul îndreptăţit să decidă în ceea
ce priveşte luarea sau nu în considerare a informaţiei / sfaturilor primite, nu am putea reţine –
în sarcina profesionistului – altceva decât simpla diligenţă de a livra, frust şi obiectiv, datele
relevante.
Dacă, pe acest eşafodaj tehnic, obligaţia de informare este una de mijloace, cu atât
mai mult ar fi astfel o obligaţie de consiliere. Orientarea consumatorului, consilierea acestuia –
dat fiind gradul de libertate aparţinând destinatarului – nu ar putea nicicând cuantificată într-un
„rezultat” precis. Dacă mă oblig la prestarea unui serviciu concret – cum ar fi cel de transport
de la destinaţia X către destinaţia Y – când promit, fireşte, un rezultat precis – nu va fi acelaşi
lucru cu a fi obligat să orientez, prin judecăţi de valoare, alegerea consumatorului între mai
multe oferte. Consilierea ar fi o operaţiune psihologică ce – în interpretarea autorului francez
amintit – nu s-ar solda cu un rezultat „palpabil”.
25. Dar cine spune că „obligaţie de rezultat” însemnă obligaţie de a procura un
rezultat „palpabil”? Dincolo de maliţiozitate, unde greşea autorul citat: în uşurinţa de a
transvaza conduita creditorului în sfera executării – de către debitor – a obligaţiei! În

36
Pentru o evocare a viziunii (relativ) „clasice”, trimitel la P.-H. Antonmattei, J. Raynard, Droit civil. Les contrats
spéciaux, Litec, Paris, 1997, p. 155 şi urm.
37
M. Fabre-Magnan, De l'obligation d'information…, op. cit., passim, citată de noi după J. Ghestin, Traité de
droit civil. La formation du contrat, L.G.D.J., Paris, 1993, p. 576 şi urm.

28
încercarea de a stabili dacă o obligaţie a fost sau nu executată38, conduita debitorului şi
nicidecum cea a creditorului se cuvine a fi luată în calcul. Deşi just că, odată primite indicaţiile
aferente, consumatorul rămâne liber să ţină cont sau nu de sfaturile profesionistului39, obligaţia
de consiliere va fi considerată îndeplinită de îndată ce ultimul a procedat la enunţarea reperelor
informaţionale apte de a-l orienta pe consumator.
26. La drept vorbind, niciuna din obligaţiile forjate în dreptul consumaţiei nu pot fi
altcumva decât obligaţii de rezultat. Apariţia obligaţiei de securitate, a obligaţiei de informare,
a celei de conformitate, a celei de transparenţă ş.a. a avut loc tocmai datorită faptului că
simplele diligenţe - la care, în baza bunelor moravuri, moralei colective şi a principiului quasi-
universal al bunei-credinţe, profesioniştii ar fi fost oricum obligaţi prin pârghiile dreptului civil
clasic – s-au dovedit ineficiente, pernicioase şi înşelătoare. Întregul eşafodaj ridicat pe pilonii
individualismului liberal, ca şi temperarea acestuia prin resorturile echităţii nu livrează – în
dreptul civil clasic40 - decât remedii imperfecte, greu sau imposibil de aplicat în materia
protecţiei „depline” a consumatorului. Limitele dolului, erorii, violenţei, răspunderii
contractuale, garanţiei pentru viciile ascunse ale lucrului etc. sunt cele care, în final, au
„activat” nevoia de imaginare a unor noi soluţii, inovate şi eficiente.

38
Şi ce altceva înseamnă aici disjuncţia „obligaţie de mijloace - obligaţie de rezultat”, decât o tentativă de a lămuri
momentul şi substanţa executării îndatoririi de consiliere? Oarecum paradoxal, prin amintita dihotomie s-a înţeles,
în context, nu o rigoare de probă, ci o „aşezare” teoretică a înţelesului obligaţiei de consiliere la nivelul obiectului
acesteia (datelor de furnizat).
39
Nimic – tehnic şi psihologic – nu împiedică un consumator inflexibil să opteze – din fatuitate, uneori – nu
pentru bunul sugerat de profesionist, ci pentru cel iniţial avut în vedere de către client.
40
În ciuda unor pronosticuri mai mult sau mai puţin optimiste, „contopirea” dreptului civil cu nou-venitul drept al
consumaţiei nu a avut loc în cei 35 de ani de când, în Franţa, problema rezolvării „în termeni juridici” a
consumerismului a început să fie abordată constant. Şi nici nu credem că, la rigoare, am putea asista vreodată la un
melanj între cele două. Dintr-o pricină foarte simplă: dreptul civil şi dreptul consumaţiei fac aplicarea unor
ideologii, filosofii şi psihologii radical diferite. Este suficient să amintim că, în perimetrul contractelor de consum,
profanul este „un major tratat ca un minor”, în vreme ce dreptul civil cunoaşte o abordare antagonică! „Majorul
minor” care este consumatorul ar fi – pentru civilistul tradiţionalist – un nonsens absolut…
Încă o precizare: dreptul consumaţiei este, de lege lata, un supradrept (inclusiv în dreptul nostru): de îndată ce
consumatorul alege plasarea litigiului pe terenul legilor speciale consumeriste, profesionistul nu poate invoca, în
respectivul proces (pentru a le opune consumatorului) norme aparţinând dreptului civil, comercial, al distribuţiei
etc. Că este bine sau nu, dreptul consumaţiei se caracterizează prin preeminenţă şi exclusivitate în raporturile cu
dreptul civil şi comercial.

29
 27. Relevanţa afirmaţiei: şi obligaţia de consiliere – din aceleaşi pricini ca şi
obligaţia de informare – s-ar dovedi o noţiune superfluă şi lipsită de reverberaţii practice, dacă
am înţelege-o ca pe o simplă obligaţie de mijloace. Nu mai puţin decât în cazul obligaţiei de
informare, consilierea trebuie să fie efectivă şi reală şi să se materializeze în enunţarea unor
judecăţi de valoare pertinente, menite să orienteze alegerea consumatorului. Nu impactul
psihologic al respectivelor enunţuri trebuie să intereseze, ci existenţa lor concretă, posibil de
probat. Misiunea profesionistului este, în sfera acestei obligaţii, nu aceea de a persuada cu orice
preţ consumatorul îndărătnic, ci de a-l ghida, de a-i îndrepta opţiunile pe făgaşul pertinent, de
a-l „asista” cu judecăţi de valoare în demersul său de evaluare a oportunităţii contractării. Atât
şi nimic mai mult. Doar că aceasta înseamnă o obligaţie de rezultat şi nu una de simplă
prudenţă şi diligenţă. În această materie, profesionistului nu i se poate cere să fie „diligent”; lui
trebuie să i se ceară să fie eficace.

3. Conjugare versus suprapunere: obligaţia de consiliere ca variantă specială a

obligaţiei de informare
28. De o habitudine cel puţin anacronică se loveşte analiza obligaţiei de consiliere,
atunci când se încearcă delimitarea ei de obligaţia de informare stricto sensu: relativ constant,
doctrina (franceză) obişnuieşte „ruperea” setului de date transmis consumatorului, pentru
„luminarea” consimţământului acestuia, în două fragmente. O primă parte a datelor ar avea
caracter obiectiv şi s-ar circumscrie exclusiv prezentării „neutre” a caracteristicilor, limitelor,
pericolelor bunului / serviciului oferit. Obligaţia de informare se consideră a fi îndeplinită de
îndată ce acest set de informaţii obiective sunt aduse la cunoştinţa celui profan. Dacă bunul este
de o tehnicitate aparte ori dacă se pune problema conturării – printr-un al doilea set de anunţuri
subiective – a oportunităţii contractării, apare în scenă obligaţia de consiliere care, în
asemenea împrejurări, trebuie să o dubleze pe cea de informare, prin judecăţi de valoare.
Două obligaţii, în loc de una, pe umerii unuia şi aceluiaşi profesionist, în anumite
circumstanţe. Aşa să fie, oare? La drept vorbind, adevărul poate fi exprimat şi astfel. Dar el ar
fi un adevăr parţial.

30
 Să luăm cazul celebrei decizii IBM contra Flammarion41: în speţă, un ordinator
insuficient adaptat nevoilor unei întreprinderi a dus la dezorganizarea şi bulversarea activităţii
acesteia. Judecătorii fondului au considerat că revenea furnizorului obligaţia de a orienta
alegerea clientului către un echipament apt să execute sarcinile prevăzute şi chiar îndatorirea de
a descuraja opţiunea clientului pentru respectivul aparat, prin punerea sa în gardă cu privire la
eventualele dificultăţi de operare.
Un al doilea caz edificator: în speţă42, vânzătorul şi-a informat clientul asupra
caracteristicilor (şi varietăţilor) unui „registrat alimentar” (un soi de vopsea destinată aplicării
în interiorul recipientelor de păstrare a anumitor produse alimentare), dar s-a abţinut să
semnaleze – deşi cunoştea intenţia cumpărătorului de a folosi recipientul pentru păstrarea
vinului – că, aplicat unor asemenea vase, „registratul” imprima vinului un miros şi un gust
care-l făceau impropriu consumului. Din nou, judecătorii reţin responsabilitatea vânzătorului,
în temeiul neîndeplinirii obligaţiei de consiliere.
29. Doar că, un strop de atenţie: atât în cazul logicianului informatic, cât şi în cazul
furnizorului vopselei pentru recipiente destinate păstrării produselor alimentare, profesionistul
a livrat cumpărătorului un prim set de informaţii despre caracteristicile bunului. În cel dintâi
caz, echipamentul informatic avea caracteristicile enunţate de furnizor, doar că nu era apt
pentru utilizarea particulară dorită de societatea cumpărătoare. În cea de-a doua speţă,
vopseaua putea fi într-adevăr destinată acoperirii interiorului unor recipiente pentru produse
alimentare, cu excepţia vinului, care prelua, prin forţa lucrurilor, mirosul acesteia!
Obligaţie de informare îndeplinită – obligaţie de consiliere neexecutată? Dacă da,
impactul asupra rezolvării nu va fi neglijabil: întrucât doar una din cele două obligaţii a fost
nesocotită, iar în prima speţă doar disuadarea cumpărătorului nu a avut loc (neexistând simple
carenţe în informare), daunele - interese datorate clientului se vor diminua considerabil. Mai
mult chiar, în absenţa unor judecăţi de valoare percutante provenind dinspre profesionist, în
cazul cumpărătorilor inflexibili – dar câtă vreme un set de informaţii relevante au fost totuşi

41
Curtea de Apel Paris, decizia din 12 iulie 1972; a se vedea şi Curtea de Apel Paris, decizia din 15 mai 1975;
Curtea de Casaţie franceză, camera comercială, decizia din 17 martie 1981, citate după J. Huet, Traité de droit
civil. Les principaux contrats spéciaux, L.G.D.J., Paris, 1996, p. 221.
42
Curtea de Casaţie franceză, camera comercială, decizia din 25 iunie 1980, reprodusă după J. Huet, loc. cit.
supra.

31
livrate profanului – am fi tentaţi să trecem cu uşurinţă peste neexecutarea unei aşa-zise
îndatoriri de consiliere43.
În aceste cazuri, executarea obligaţiei de informare, nu şi a celei de consiliere
înseamnă, credem, „un drum parcurs pe jumătate”. Or, consimţământul consumatorului nu se
poate forma valabil doar „pe jumătate”! Executarea obligaţiei se informare este aici pur
iluzorie. Şi aceasta, întrucât în cazul bunurilor de o tehnicitate sporită ori ale căror limite în
utilizare sunt incidente doar în împrejurări aparte, profesionistului nu i se poate cere o simplă
informare a clientului său. Din start, şi nu într-o a doua etapă profanul trebuie orientat,
călăuzit în alegerea bunului / serviciului potrivit trebuinţelor sale.
30. În această materie a protejării consimţământului „părţii slabe”, nu încap
jumătăţile de măsură. Consimţământul ori este unul „avizat, liber şi neviciat”, ori nu este astfel.
Zonele de gri nu-şi au locul în analiză. Dimpotrivă, opinăm că – în ipoteza tehnicităţii ori
periculozităţii sporite şi în cea a limitelor deosebite în utilizarea bunului – va trebui să vorbim,
de la bun început, nu despre o obligaţie de informare (îndeplinită44) şi o obligaţie de consiliere
(neîndeplinită), ci despre o unică obligaţie – cea de consiliere – vizibil neexecutată de către
profesionistul comerţului.
Conchidem, aşadar, că, în asemenea situaţii, obligaţia de consiliere include o
obligaţie de informare incipientă, dar o excede, în sensul că orientarea clientului presupune
depăşirea schimbului de informaţii - mai mult sau mai puţin neutre - şi întregirea obligatorie a
acestora cu date menite să elucideze consumatorului dilema oportunităţii contractării.
31. Obligaţie de consiliere înseamnă obligaţie de orientare. Or, astfel definită, ea nu
„dublează” obligaţia de informare stricto sensu, ci o cuprinde, într-un concept mult mai vast şi
a cărui substanţă este mult mai densă. Executarea obligaţiei de informare – în aceste cazuri –
rămâne a fi un nonsens; după cum, executarea obligaţiei de consiliere include automat şi
livrarea, alături de judecăţile de valoare, a unor date cu caracter neutru, obiectiv.
Obligaţia de consiliere, în împrejurări de genul celor amintite mai sus, se suprapune
– în opinia noastră – peste obligaţia de informare şi o „împinge” dincolo de zona neutralităţii

43
A cărei incidenţă, în speţă, ar trebui mai întâi probată, consilierea având o sferă mai restrânsă de aplicare decât
simpla informare.
44
Este limpede: nu facilităm deloc poziţia cumpărătorului materialului informatic din speţa amintită dacă reţinem
că el a fost informat, însă nu a fost consiliat, şi deci îi înjumătăţim daunele - interese cuvenite. Aşa-zisa
„informare” nu a „luminat” cu nimic, în speţă, consimţământul celui profan, în absenţa consilierii sale!

32
obişnuite. Orice altă interpretare ne face să eşuăm în perimetrul unei vicieri „parţiale” a
consimţământului45, la fel de absurdă – ca figură juridică – pe cât de ridicolă.

4. Delimitarea obligaţiei de consiliere de obligaţia de informare stricto sensu:

„funcţie specifică” şi câmp de aplicare
32. Ceea ce particularizează obligaţia de consiliere este, mai întâi, funcţia sa
specifică: în discuţie este o „obligaţie de orientare”, menită să fixeze, (inclusiv) prin judecăţi de
valoare, repere pertinente pentru opţiunea celuilalt contractant, îndeosebi în privinţa
oportunităţii contractării46. La un nivel funciar, atât consilierea, cât şi informarea ţintesc, în
fond, la facilitarea formării unui consimţământ avizat, ceea ce ne-ar putea determina să credem
că funcţia celor două îndatoriri este, la rigoare, aceeaşi. Ar fi o aserţiune credibilă? Da şi nu.
Da, pentru că, la un nivel bazic, protejarea consimţământului „părţii slabe” este cea asigurată.
Nu, pentru că, la un nivel superior al analizei, operaţiunea de consiliere este mult mai complexă
decât cea de informare, dat fiind caracterul neutru, obiectiv al ultimeia.
33. Orientarea alegerii clientului înseamnă, vrând-nevrând, mult mai mult. Astfel,
instanţele franceze au reţinut constant, în context, îndatorirea notarului public, de exemplu, de
a descuraja47 încheierea (uneori doar în anumiţi termeni) a unui act juridic48 a cărui
instrumentare ar eluda dispoziţiile legii ori ar contraveni moralei publice. În asemenea cazuri,
doctrina a vorbit chiar despre metamorfozarea obligaţiei de orientare a deciziei părţii într-o
îndatorire de substituire în locul celuilalt, pentru a decide! O viziune deloc utopică, la urma
urmelor: după cum s-a arătat într-o decizie de referinţă a judecătorilor francezi, profesionistul
este dator să refuze executarea anumitor lucrări, ori de câte ori îi este limpede , în baza
cunoştinţelor sale tehnice, că o decizie conformă opţiunii clientului s-ar solda cu un rezultat
dezastruos49. Nimic bizar totuşi, chiar şi pentru un spirit mai puţin progresist: ar fi inacceptabil
să se admită edificarea pe un teren nisipos sau mlăştinos, de exemplu, ori edificarea unui

45
Prin aşa-zisa îndeplinire, într-o speţă concretă, doar a obligaţiei de informare, nu şi a celei de consiliere.
46
Ori, conjunctural, a oportunităţii contractării în acei termeni.
47
Şi, deci, de a refuza asistarea părţilor la încheierea respectivului act.
48
J. Ghestin, Formation…, cit. supra, p. 577.
49
Curtea de Apel Louai, decizia din 20 octombrie 1964, citată după J. Ghestin, loc. cit. supra (referitoare la
refuzul justificat al unui antreprenor de a executa lucrări de construcţie în termenii solicitaţi de client, întrucât
imobilul astfel edificat s-ar fi dovedit inapt pentru o locuire sigură, lipsită de pericole).

33
imobil cu încălcarea unor parametri tehnici obligatorii ş.a., chiar dacă, procedând astfel,
profesionistul se subrogă deciziei profanului.
Concluzia este surprinzătoare – dacă o privim prin prisma dreptului civil clasic – şi
chiar banală, dacă o analizăm cu un ochi atent: nici unde în istoria dreptului privat nu s-a
susţinut că una din părţile la act ar trebuie să achieseze, necondiţionat, la propunerile
inabordabile50 provenind dinspre contractant.
Obiectul obligaţiei de consiliere este, aşadar, mai larg decât cel al informării, întrucât
debitorul nu se poate limita la enunţarea unor chestiuni de fapt, ci trebuie să evidenţieze
clientului oportunitatea – în plan tehnic şi / sau pecuniar – a încheierii contractului
preconizat51. O viziune de un roz optimist, dar de care instanţele Franţei au ţinut seama în mod
constant, în ultimele decenii52.

5. Câmpul de aplicare al obligaţiei de consiliere. Încercare de taxonomie

34. O eroare care trebuie corectată este obiceiul de a raporta îndeplinirea obligaţiei
de consiliere la furnizarea unor simple informaţii tehnice, profanului care cumpără un
echipament informatic, un material complex, un micro-ordinator sofisticat şi lista exemplelor
poate continua la nesfârşit. Or, buna executare a datoriei de consiliere nu constă în simpla
atenţionare a cumpărătorului asupra aspectelor de ordin tehnice ale unui echipament sau altul,
ci în asigurarea că profanul a achiziţionat un bun corespunzător trebuinţelor sale concrete53. O

50
Inclusiv în cursul executării contractului, cum se întâmplă în ipoteza antreprizei, unde – până la această limită,
a opţiunii vizibil greşite, tehnic – clientul orientează, conform preferinţelor sale, elaborarea lucrării.
51
În acest sens: Curtea de Apel Rouen, decizia din 18 mai 1973; instanţa a condamnat la plata de daune - interese
un garajist care, profitând de ignoranţa clientului, a efectuat pentru un automobil reparaţii de o valoare
exorbitantă, într-un context tehnic în care un schimb de piese „standard” s-ar fi dovedit mai puţin costisitor. Tot
un service auto a fost cel sancţionat de Curtea de Casaţie franceză, camera comercială, prin decizia din 12 mai
1966, pentru prestarea de reparaţii inutile, în a căror pertinenţă clientul lipsit de competenţă a crezut. Deciziile
sunt citate de noi după J. Ghestin, Formation…, cit. supra, p. 577.
52
În vreme ce, în dreptul nostru, nu există – din câte cunoaştem – vreo hotărâre judecătorească de condamnare la
despăgubiri a contractantului care a obţinut un câştig nedrept (pentru servicii nejustificate economic), prin
specularea credulităţii ori lipsei de informare a celuilalt. „Leziunea care s-ar analiza într-o cauză imorală”
(Tribunalul Suprem, completul de 7 judecători, decizia nr. 73/1969, citată după Fr. Deak, Tratat de drept civil.
Contracte speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 70), a rămas, din câte ne amintim, un caz izolat…
53
Este şi motivul pentru care garanţia tradiţională pentru vicii ascunse ar fi aici inoperabilă – bunul corespunde
parametrilor tehnici normali, dar nu este cel potrivit trebuinţelor consumatorului – ceea ce a şi impulsionat

34
tipologie a cazurilor în care obligaţia de orientare există se poate dovedi utilă din această
perspectivă:
a). consilierea circumstanţiată;
35. Domeniul predilect al obligaţiei de consiliere a fost, la origini, vinderea de
echipamente informatice54 - care, în urmă cu câteva decenii, surclasau în complexitate tehnică
(orice) alte materiale oferite spre vânzare. Însuşi termenul de „profan” ataşat consumatorului a
fost rostit, pentru prima dată, în contextul contractelor privitoare la domeniul informaticii.
Treptat, raţionamentul a fost extins asupra vânzării de echipamente de navigaţie sportivă,
schelete metalice pentru construirea unui hangar, vopsele speciale destinate aplicării pe
suprafeţe din beton55 ş.a.
Dar consilierea nu este un proces extrinsec în care se adiţionează pur şi simplu
contingenţe. Dimpotrivă, sunt frecvente cazurile în care bunul achiziţionat este familiar
clienţilor şi corespunde unor trebuinţe - standard, orice încercare de orientare a alegerii
cumpărătorului fiind, în acest caz superfluă. Nu este necesară, de exemplu, atenţionarea
clientului asupra diferenţei dintre un vehicul de teren şi un model familial, ori dintre un model
cabrio şi unul care nu este astfel. Chiar şi cea mai înaltă tehnologie poate prezenta,
conjunctural, o anumită doză de banalitate…
b). consilierea solicitată;
36. Ştiind, uneori, că bunul a cărui achiziţionare o intenţionează va primi o destinaţie
aparte, cumpărătorul poate solicita sfaturile profesionistului, menite să-i clarifice limitele şi
neajunsurile utilizării produsului. Particularismul „consilierii la iniţiativa cumpărătorului”
rezidă în lărgirea câmpului strict al obligaţiei de orientare, dinspre zona tehnicităţii
excepţionale către spaţiul tehnicităţii „relative”: în alţi termeni, de această dată consilierea

elaborarea, jurisprudenţială şi doctrinară, a unei obligaţii speciale, cea de consiliere, necunoscută ca atare
dreptului privat clasic. De altfel, în numeroase cazuri, nu ar fi operabilă nici obligaţia de conformitate – întrucât
nu există în contract specificaţii privitoare la uzul special al bunului, avut în vedere de cumpărător – şi, deci,
despăgubirea acestuia nu ar fi posibilă, în absenţa forjării teoretice a obligaţiei de consiliere. O dovadă în plus că
nici unul din conceptele de dreptul consumaţiei nu s-a autonomizat altfel decât prin învederarea unei funcţii
specifice, neacoperite de noţiunile de drept privat deja existente.
54
A se vedea îndeosebi Curtea de Casaţie franceză, camera comercială, decizia din 17 martie 1981; idem, decizia
din 3 decembrie 1985, citate după J. Huet, op. cit., p. 221.
55
J. Huet, loc. cit. supra.

35
poate interveni chiar şi atunci când în absenţa solicitării celui profan, obligaţia de consiliere nu
s-ar fi născut, fiind vorba despre bunuri cunoscute de către clientul - etalon.

6. Limitele obligaţiei de consiliere

37. Să încercăm, prin intermediul limitelor obligaţiei de consiliere, desluşirea
varietăţilor ce intervin în interiorul acesteia. Până unde este îndreptăţit (ori obligat)
profesionistul să împingă sfaturile şi sugestiile făcute clientului său? Cât de mult contează
colaborarea cu profanul, în elucidarea trebuinţelor specifice ale acestuia din urmă şi în
conturarea oportunităţii contractării? Un client inflexibil ori unul refractar se cuvine a fi
consiliat cu tot dinadinsul?
Cel puţin la prima întrebare, răspunsul nu este deloc simplu. Consilierea trebuie
„forţată”, cel puţin uneori; este cazul antreprenorului îndreptăţit să refuze contractarea şi / sau
executarea unor lucrări periculoase ori care ar urma să fie efectuate, la solicitarea clientului, în
baza unor parametri tehnici precari. Aici, disuadarea este sinonimă cu „orientarea” alegerii
clientului.
În alte împrejurări, refuzul clientului de a ţine cont de sfaturile cocontractantului nu
poate fi cenzurat, profesionistul fiind chemat să dea curs cererii acestuia de a încheia contractul
în anumiţi termeni. Aşadar, cât de mult poate fi constrâns clientul să accepte consilierea din
partea profesionistului?
a). datoria de colaborare incumbând cumpărătorului56;
Este vorba despre o dualitate esenţială a procesului de consiliere: datoria
profesionistului de orientare a alegerii clientului are drept corolar datoria ultimului de a
colabora în sensul definirii trebuinţelor sale specifice şi a obiectivelor pe care intenţionează să
le atingă, prin achiziţionarea acelui bun. Un refuz de colaborare se traduce, cu necesitate, în
estomparea până la dispariţie a responsabilităţii profesionistului.
b). ignorarea legitimă a trebuinţelor cumpărătorului;
De ordinul evidenţei este şi precizarea că obligaţia de consiliere încetează acolo
unde începe alegerea cumpărătorului de a păstra, în mod deliberat, tăcerea asupra destinaţiei pe
care urmează să o imprime bunului. Opacitatea trebuinţelor consumatorului fixează o graniţă
de netrecut pentru încercarea profesionistului de a-i orienta opţiunea. Putem afirma, aici, că nu
ar exista o obligaţie de consiliere?

56
Am ales cazul vânzării ca paradigmă, dar raţionamentul poate fi transpus şi în sfera altor contracte.

36
 Adevărul se află, şi de această dată, undeva la mijloc. Ignorarea trebuinţelor
cumpărătorului de către profesionist trebuie să fie legitimă. Or, debutul în schimbul reciproc de
informaţii aparţine vânzătorului. Acesta din urmă, în baza specializării sale, este dator să
solicite cumpărătorului să-şi precizeze intenţiile şi obiectivele, numai refuzul ultimului de a
comunica asemenea date fiind cel care pune capăt procesului de consiliere. Nu orice tăcere a
clientului, aşadar, ci o tăcere „provocată”, o tăcere obstinată va fi cea care stopează – legitim –
executarea obligaţiei de consiliere57.
c). competenţa notorie a cumpărătorului;
38. Consilierea nu este altceva decât un repertoriu de date „vitale” pentru formarea
unui consimţământ avizat, în ipoteza dezechilibrului informaţional dintre partenerii
contractuali. Or, de o asemenea asistenţă are trebuinţă, în principiu, numai profanul, nu şi cel
care împărtăşeşte comunitatea de specializare cu vânzătorul bunului / prestatorul serviciului.
Şi totuşi… Am spune mai degrabă că vom asista la o estompare a datoriei de consiliere şi nu
la o dispariţie totală a acesteia. Este atenuată consilierea circumstanţiată, nu şi cea solicitată.
Aparţine clientului dreptul de a cere partenerului său să-i orienteze alegerea potrivită, chiar şi
atunci când specializarea lor coincide ori când, cel puţin, clientul deţine informaţii de bază în
domeniul în care contractează58.
d). cumpărătorul asistat de un consilier profesionist;
Circumstanţial, faptul că clientul a fost asistat la contractare de un consilier
profesionist (un agent de afaceri, un avocat, un expert ori chiar un confrate de-al
cumpărătorului, ultimul fiind el însuşi specialist în domeniu) este de natură să atenueze – până
la dispariţie – intensitatea obligaţiei de consiliere a partenerului său59, în respectiva afacere.

57
Autorii francezi vorbesc în context – chiar dacă nu cu foarte multă fermitate – despre o verificare a bunei-
credinţe a profesionistului: iniţierea dialogului îi aparţine acestuia, dar transparenţa trebuie să fie reciprocă; a se
vedea J. Huet, op. cit., p. 222.
58
Instanţele Franţei au exclus răspunderea civilă a antreprenorului şi arhitectului, în caz de competenţă notorie şi
imixtiune în elaborarea lucrării, a clientului din contractul de antrepriză: J. Huet, loc. cit. supra.
59
Curtea de Apel Paris, decizia din 5 iulie 1990, citată după Ph. le Tourneau, L. Cadiet, Droit de la responsabilité
et des contrats, Dalloz, Paris, 2000, nº 3140; de remarcat totuşi reticenţa judecătorilor francezi de a admite – în
caz de asistenţă specializată suplimentară a părţii – diminuarea răspunderii notarului în privinţa neîndeplinirii
obligaţiei de consiliere (în speţă, autentificarea actului a avut loc fără ca notarul să cerceteze, măcar sumar,
maniera în care părţile îşi stabiliseră drepturile şi obligaţiile, în actul redactat de acestea): Curtea de Casaţie
franceză, camera I civilă, decizia din 21 mai 1985; idem, decizia din 5 iulie 1989; idem, decizia din 26 noiembrie
1996; idem, decizia din 10 iunie 1997, citate după Ph. le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., nº 4051.

37
 e). contractarea conştientizată „pe riscul şi pericolul” clientului;
39. Ipoteza în care cumpărătorul acceptă – deliberat şi în cunoştinţă de cauză – să
contracteze în termeni care se pot dovedi inadecvaţi ori chiar periculoşi exclude posibilitatea
acestuia de a acţiona ulterior profesionistul în judecată, pentru angajarea răspunderii ultimului.
Prima precauţie pe care trebuie să ne-o luăm atunci când ne apropiem de tema amintită este
însă investigarea absenţei unei patologii (juridice) a discernământului părţii care alege să
contracteze în aceşti termeni. Cu alte cuvinte, asumarea riscurilor şi pericolelor trebuie să aibă
loc într-o manieră conştientizată şi suficient reflectată, ceea ce echivalează cu a spune că – cel
puţin pentru prima etapă a apropierii (precontractuale) dintre profesionist şi clientul său –
primul are obligaţia de a-şi informa cocontractantul în legătură cu limitele, neajunsurile şi
pericolele ce pot decurge din utilizarea în anumite condiţii a bunului, cât şi de a-i orienta
alegerea, printr-un „rudiment” al obligaţiei de consiliere, pentru varianta cea mai adecvată de
contractare. Dacă existenţa unei obligaţii de informare, cât şi necesitatea iniţiativei de
consiliere a profesionistului nu pot fi negate, în schimb procedura efectivă de consiliere va
putea fi stopată prin refuzul clientului de a fi orientat. Cel puţin în teorie.
Astfel, clientul care comandă un dispozitiv informatic complet, hotărând să
procedeze singur la efectuarea studiilor de adaptare a sistemului la trebuinţele afacerii sale nu
poate invoca, ulterior, obligaţia furnizorului de a-l fi sfătuit în această privinţă60. Decizia a fost
similară în cazul clientului care s-a angajat în mod deliberat în operaţiuni bursiere hazardate61,
ori a cumpărătorului unui echipament informatic care a luat, pe cont propriu, hotărârea de a

În jurisprudenţa franceză s-a mai reţinut că – în caz de concurs între doi notari ori între un notar şi un alt
specialist (expert contabil, agent imobiliar ş. a.), la momentul încheierii contractului – răspunderea acestora pentru
o consiliere deficitară a clientului va putea fi angajată in solidum: Curtea de Casaţie franceză, camera I civilă,
decizia din 3 ianuarie 1996; nu există însă o ierarhie între profesioniştii intervenind într-una şi aceeaşi afacere –
responsabilitatea notarului nu are un caracter subsidiar şi nu este, deci, subordonată acţionării prealabile a
celorlalţi debitori: Curtea de Casaţie franceză, camera I civilă, decizia din 4 iunie 1996; notarul nu este totuşi
obligat – din perspectiva consilierii clientului – să verifice aplicarea unei reguli de urbanism, la respectarea căreia
sunt ţinuţi profesioniştii arhitecţi: Curtea de Casaţie franceză, camera a III-a civilă, decizia din 10 noiembrie 1998,
decizii citate după Ph. Le Tourneau, L. Cadiet, cit. supra, nº 4059.
60
Curtea de Casaţie franceză, camera comercială, decizia din 17 decembrie 1991, citată după Ph. le Tourneau, L.
Cadiet, op. cit., nº 3142.
61
Curtea de Casaţie franceză, camera comercială, decizia din 26 noiembrie 1996, citată după Ph. le Tourneau, L.
Cadiet, loc. cit. supra.

38
opta – în pofida avertismentului profesionistului – pentru o investiţie într-un material
insuficient adaptabil62, în locul celui pertinent, mai costisitor.
40. Nu poate fi totuşi ocultat un aspect important, la nivelul analizei tehnice a
situaţiilor amintite: strict tehnic, contractarea „pe riscul şi pericolul” cumpărătorului indică, în
mod necesar, prezenţa în fiecare caz în parte – ori de câte ori alegerea acestuia s-a dovedit
neinspirată şi, deci, prejudiciată – a faptei victimei ca motiv de temperare şi, uneori, de
excludere a responsabilităţii furnizorului63. În alţi termeni: refuzul clientului de a da curs
sfaturilor primite şi persistarea sa în mod conştient64 într-o alegere riscantă constituie o culpă
(de diferite grade) şi este de natură să conducă la exonerarea (cel puţin parţială) a partenerului
său contractual. Pe de altă parte, dacă acceptarea riscurilor se concretizează într-o clauză
contractuală expres convenită în acest sens, respectiva stipulaţie valorează clauză elizivă de
responsabilitate, în privinţa (simplelor) daune materiale65 rezultând din culpa ordinară a
debitorului66. În plus, în măsura în care disjungerea între clauzele relative la conţinutul
obligaţional al contractului şi clauzele de amenajare a răspunderii va putea fi, în concret,
practicată, „asumarea riscurilor şi pericolelor” de către cumpărător poate valora, conjunctural,
o clauză de excludere a oricărei obligaţii de rezultat a profesionistului în contract, o astfel de
obligaţie fiind transformată într-o îndatorire de mijloace67.

62
Curtea de Apel Paris, decizia din 27 ianuarie 1994; idem, nº 3142.
63
În acest sens, a se vedea îndeosebi Curtea de Casaţie franceză, camera a II-a civilă, decizia din 4 martie 1980 şi
decizia din 17 mai 1995, citate după Ph. le Tourneau, L. Cadiet, op. cit., nº 1892; în ultimul caz, a fost vorba
despre achiziţionarea – în pofida avertizării – a unei case situate la nivelul inferior al unei faleze, prezentând riscul
de a se surpa; instanţa a reţinut explicit culpa victimei.
64
De unde şi necesitatea, după cum aminteam, ca profesionistul să procedeze la consilierea „în germene” a
clientului său, numai în urma „livrării” către ultimul a unor judecăţi de valoare în materia oportunităţii contractării
putându-se vorbi despre o asumare „conştientă” a riscurilor şi pericolelor de către cumpărător. Nu rezultatul
consilierii (impactul persuasiv al sfaturilor) trebuie să ne intereseze, ca urmare, ci existenţa procedurii de
consiliere (ori, după caz, iniţiativa profesionistului de a proceda la consiliere) şi posibilitatea furnizorului de a o
proba.
65
După cum bine se ştie, exonerarea de răspundere, prin contract, pentru eventualele daune corporale produse
celuilalt este ineficace, la fel ca şi clauzele limitative ori exoneratoare de răspundere delictuală.
66
Nu şi din culpa lata, asimilată dolului – care, fapt ilicit fiind, nu poate fi „şters”, reamintim, printr-o exonerare
contractuală de răspundere.
67
Sub limita atingerii aduse – prin clauza de amenajare a conţinutului obligaţional al contractului – elementelor
esenţiale ale acestuia, caz în care, dată fiind „amploarea” nepermisă a trunchierii obligaţiilor contractuale,
respectiva stipulaţie va fi nulă de drept.

39
 7. Observaţii conclusive
41. Comentariile din literatura română de specialitate în materia obligaţiei de
consiliere nu sunt numeroase. În cele de mai sus, intenţia noastră a fost de a puncta principalele
observaţii ce pot fi făcute în privinţa naturii juridice şi obiectului acestei îndatoriri a
profesionistului în raporturile cu profanul, dar şi în privinţa limitelor ce se cuvin a fi fixate
asupra întinderii amintitei obligaţii. În acest context, am reţinut că datoria de colaborare
incumbând cumpărătorului (a), ignorarea legitimă de către profesionist a trebuinţelor
clientului său (b), competenţa notorie a cocontractantului (c), asistarea cumpărătorului de un
consilier profesionist (d) şi contractarea conştientizată „pe riscul şi pericolul” clientului (e)
sunt tot atâtea prilejuri de exonerare ori limitare a răspunderii profesioniştilor comerţului
pentru o consiliere absentă, incompletă ori deficitară.
Obligaţia de consiliere este o obligaţie de orientare a alegerii clientului şi chiar o
obligaţie de disuadare a acestuia, ori de câte ori contractarea în respectivii termeni ar fi
periculoasă, ilicită, în contrast cu normele imperative ale legii ori cu cele ale deontologiei
profesiei. Privită din această perspectivă, consilierea nu este un simplu accesoriu al obligaţiei
de informare, ci o variantă autonomă a acesteia, al cărei câmp de aplicare este mai restrâns
decât cel al datoriei de informare – şablon, dar a cărei profunzime, din perspectiva executării
obligaţiei, este mult mai pronunţată, în raport cu informarea obişnuită a clientului asupra
limitelor şi neajunsurilor produsului / serviciului oferit.

40
 VI. FORŢA CONTRACTUALĂ A UNOR
DOCUMENTE PUBLICITARE

1. Preliminarii
42. A vorbi, în dreptul privat român, despre forţa contractuală a unor documente
publicitare poate părea prezumţios şi oarecum exagerat: în varianta tradiţională a formării
contractelor, numai conţinutul ofertei (contopită cu acceptarea) este cel care conturează
obiectul convenţiei astfel create. Or, o constantă jurisprudenţă franceză a ultimilor ani este în
sensul admiterii unei viziuni „lărgite” a textului contractual, pentru a îngloba şi mesajul
publicitar, câtă vreme ultimul a fost suficient de ferm, precis şi complet încât să incite
destinatarul la contractare în respectivii termeni.
Viziunea despre care vorbim este o reverberaţie a solidarismului contractual68 care
pare a fi impregnat dreptul privat francez al ultimelor decenii şi valorifică, în contextul discutat
de noi, principiul coerenţei cu sine însuşi: regula potrivit căreia, întrucât nimănui nu-i este
permis să se contrazică pe sine, în acţiunile / actele sale succedanee – din pricina confuziei pe
care astfel ar putea-o cauza celor care s-au încrezut, în mod legitim, în respectivul act/fapt –
emitentul unui mesaj publicitar ferm şi precis nu se poate exonera valabil de răspundere, pentru
prejudiciul cauzat destinatarului mesajului, printr-un comportament contradictoriu ulterior.

68
Matricea unui drept privat virtuos şi generos, un templu juridic în interiorul căruia datoria de asistenţă
materială, întrajutorarea şi privilegierea intereselor celuilalt reprezintă principalele coloane. Solidarismul a început
prin a fi aplicat răspunderii civile – contractuale, mai întâi68; delictuale, în final68 - şi a sfârşit prin a propulsa
figuri juridice inedite, precum obligaţia de securitate (a), obligaţia de informare (b), obligaţia creditorului de
minimizare a propriului prejudiciu (c) ş.a. Filonul mutaţiei filosofice despre care vorbim este utilitarist:
individualismul liberal care a inspirat odinioară redactarea Codului civil napoleonian lasă locul unei viziuni mai
„umaniste”, împăciuitoare, de sinteză – uneori forţată – între interesele opuse ale părţilor, pentru a le reuni pe
terenul unei pacienţe altruiste şi tolerante. „Părintele” doctrinei utilitariste este Jeremy Bentham, filosof şi jurist
născut în Anglia, în 1748. Pentru prezentarea reverberaţiilor juridice ale acestui curent filosofic, a se vedea P.
Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 49 şi urm., iar pentru o succintă
evocare a ideilor lui Bentham, trimitem la P.-Y. Gautier, Contre Bentham: l'inutile et le droit, în „Revue
trimestrielle de droit civil” nr. 4/1995, p. 797 şi urm.

41
 43. Deşi are izul unei abstacţiuni greu de sintetizat, principiul coerenţei – şi aplicaţia
sa jurisprudenţială cea mai importantă: „contractualizarea” anumitor documente publicitare –
nu poate fi ignorat, în opinia noastră, ca posibilă sursă de „moralizare” a spaţiului contractual,
inclusiv în dreptul nostru, unde similitudinea de reglementare şi principiile coordonatoare ale
materiei contractuale permit un asemenea „import”. În cele ce urmează, înţelegem să
dezvoltăm înţelesul contemporan al principiului coerenţei în domeniul convenţiilor comerciale
(I), scopul conturării unei soluţii radicale – precum cea de a încorpora în textul contractului
anumite documente publicitare: admiterea şi valorificarea unei obligaţii de conformitate (II) a
produsului vândut cu stipulaţiile contractuale; condiţiile în care documentelor publicitare li se
poate recunoaşte – forţat, de către judecător – forţă contractuală (IV) şi raporturile în care nou-
apăruta obligaţie de conformitate intră cu tradiţionalul viciu de consimţământ al erorii (V).

2. Principiul coerenţei. Contrazicerea propriului comportament: un fine de

neprimire special
44. Nimic nu este mai necesar decât a fi coerent cu sine însuşi şi, în acelaşi timp,
nimic nu este mai dificil. Poate surprinzător, în dreptul privat recent regula conform căreia
„nimeni nu se poate contrazice pe sine” a primit valenţe inedite, care o îndepărtează de simpla
abstracţiune cu iz de moralism dulceag. Coerenţa descrie, în perimetrul dreptului privat, un fine
de neprimire special69, a cărui substanţă împărtăşeşte comunitatea de fundament cu un alt
principiu celebru - nemo auditur propriam turpitudinem allegans.
„Importată” în Franţa pe filiera dreptului comerţului internaţional, din dreptul anglo-
saxon – unde este cunoscută sub denumirea de estoppel70 - regula coerenţei a fost aclimatizată
relativ uşor la fondul dreptului privat intern, numeroase voci începând să recunoască în
configuraţia sa un veritabil „principiu general al dreptului”71. Coerenţa descrie norma potrivit

69
În accepţiunea de mijloc de apărare prin intermediul căruia pârâtul, fără a-şi îndrepta contestaţia către fondul
dreptului, susţine că judecătorul nu are puterea de a examina cererea reclamantului, din pricina neîndeplinirii
uneia din condiţiile dreptului la acţiune.
70
Partea care, prin susţinerile formulate în cursul procesului, îşi neagă propria conduită intervenită într-un
moment din trecut, este oprită (is estopped) să acţioneze / să se apere (pe acest motiv) în justiţie. Pentru dezvoltări,
a se vedea K. R. Abbolt, N. Pendlebury, Business Law, ed. a VI-a, DP Publications, Londra, 1993, p. 72; A.
Levasseur, Les contrats en droit américain, Dalloz, Paris, 1996, p. 47-49.
71
Traseul urmat a fost acesta: din dreptul roman, unde echitatea aplicată conjunctural înlătura încercarea uneia din
părţi de a nega propriul „trecut juridic”, rezolvarea a fost menţinută în dreptul anglo-saxon (unde doctrina estoppel

42
căreia cel care adoptă un comportament contrar atitudinii şi / sau susţinerilor sale anterioare
este de rea-credinţă, întrucât încalcă încrederea legitimă cu care a fost investit de către cei
asupra cărora s-au răsfrânt reverberaţiile respectivei atitudini. Consecinţa: negarea interesului
său de a acţiona / a se apăra în justiţie pe acest temei72.

3. Protestatio non valet contra actum / factum – aplicaţii jurisprudenţiale

45. Pe scurt, ceea ce aminteşte regula coerenţei este faptul că protestul ulterior nu
poate şterge, din trecutul mai mult sau mai puţin recent, faptul (sau actul) săvârşit de către
autorul negaţiei. La drept vorbind, explicaţia este mai degrabă simplă, decât spectaculoasă şi
derivă nu din aplicarea vreunui mecanism tehnico-juridic complicat, ci dintr-o cerinţă de logică
(şi / sau de fizică): faptul material, brut73 - întrucât prin survenienţa sa, se detaşează de autor, se
autonomizează ca element al istoriei spaţio – temporale – scapă de sub controlul autorului, care
nu-l poate retracta cu succes, din acelaşi motiv pentru care orice eveniment petrecut undeva în
trecut nu poate fi „şters” printr-o intervenţie plasată în viitor.
Istoria, inclusiv microistoria nu poate fi ştearsă cu buretele. Simplu, până în acest
punct. Realitatea juridică nu este însă realitate fizică. Retroactivitatea desfiinţării unui act
juridic74, de exemplu, este o bună mărturie în sensul existenţei faliei adânci care desparte cele

a fost succesiv construită pe rădăcina romană amintită); într-o a doua etapă, regula a trecut în dreptul comerţului
internaţional, pentru ca, în final, să fi fost „absorbită” în ultimele două decenii în dreptul comercial intern
(francez). Principiul coerenţei nu este însă străin oricărei aplicări în dreptul român: în materia acceptărilor tacite
ale succesiunii (prin acte materiale sau juridice neechivoce, a căror efectuare a presupus asumarea implicită a
calităţii de moştenitor), literatura juridică română a recurs făţiş la regula protestatio non valet contra
actune/factum (expresia latină a principiului coerenţei; infra, nr. 51 şi urm.), pentru a conchide că, în ipoteza
acceptării tacite, renunţarea expresă ulterioară în faţa notarului este ineficace („afirmaţia nu are valoare faţă de
actele făcute”: Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 470, nr. 273-5).
72
O comunitate de inspiraţie leagă regula coerenţei de instituţia aparenţei în drept. De altfel, agency by estoppel –
un soi de mandat aparent în common law – este una din ipostazierile posibile ale principiului coerenţei, cu
îmbinarea fericită a consecinţelor „aparenţei creatoare de drept”. A se vedea şi Ph. le Tourneau, L. Cadiet, Droit
de la résponsabilité et des contrats, Dalloz, Paris, 2000, nº 3057.
73
Chiar dacă a coincis cu un fapt juridic şi chiar dacă a debutat ca un act juridic, mai înainte de a fi fapt.
74
O ficţiune, fireşte; dar o ficţiune care reaşează elementele realităţii juridice, în pofida configuraţiei acestor
elemente în realitatea temporală; repunerea părţilor în starea anterioară, consecutivă desfiinţării retroactive a
actului, nu este decât un efort susţinut de a pune în acord elementele realităţii materiale cu cele ale realităţii
juridice fictive. Pentru detalii: G. Wicker, Les fictions juridiques, L.G.D.J., Paris, 1997, p. 277 şi urm.; I. Deleanu,
Ficţiunile juridice - conotaţii şi încercare de sinteză, în „Pandectele Române - Supliment” 2004, p. 18 şi urm.

43
două specii de realitate. Cum se face că, prin recursul la principiul coerenţei cu sine însuşi,
varianta juridică a realităţii se străduieşte să coincidă cu cea materială?
Cheia soluţiei rezidă – precum în cazul aparenţei creatoare de drept – în credinţa
legitimă cu care comportamentul din trecut al subiectului de drept a fost investit de către un alt
subiect de drept. Încrederea destinatarului atitudinii contrazise este piesa centrală în reprimarea
acestui tip de conduită, în dreptul anglo-saxon, unde detrimental reliance chiar aceasta descrie:
prejudiciul rezultat dintr-o încredere legitimă în cuvântul dat de celălalt. Prima condiţie impusă
reclamantului, pentru a obţine despăgubiri în temeiul încrederii trădate este aceea de a fi contat
efectiv pe promisiunea ce i-a fost făcută şi de a fi acţionat în consecinţă. O a doua cerinţă a
admiterii acţiunii ţine, dimpotrivă, de conduita promitentului: este necesar ca ultimul să se fi
aşteptat în mod rezonabil ca destinatarul promisiunii să-şi fi fondat opţiunea pe respectivele
afirmaţii.
46. O marcă a teoriei promissory estoppel: promitentului nu i se cere să fi urmărit
(să fi căutat în mod activ) să determine – cu ajutorul promisiunii făcute – o anumită cale de
acţiune, în persoana destinatarului. Este suficient să se fi aşteptat ca acesta din urmă să se
încreadă în aserţiunile ce i-au fost adresate. Buna-credinţă este motorul relaţiilor contractuale.
Truism, aproape, dar un truism care nu trebuie să însemne taxarea încrederii drept naivitate.
Interesantă, în fine, este modalitatea de evaluarea a daunelor şi intereselor ce se
cuvin părţii trădate, în caz de detrimental reliance75. O primă categorie de daune - interese se
referă la „valoarea aşteptărilor” (expectation interest); acestea echivalează rezultatul pe care, în
chip rezonabil, destinatarul s-a aşteptat să-l obţină în urma executării promisiunii. O a doua
sumă îi va putea fi acordată pentru acoperirea „încrederii decepţionate” (releance interest –
apropiată de ceea ce, pe continent, numim deja cu apelativul de „daune morale” – şi al cărei
cuantum este, în general, mult inferior sumelor acordate cu titlu de expectation interest76.
Inconstanţa în comportament are, aşadar, un preţ; ea este posibilă, dar contra cost.
47. Riscul este să vedem în regula coerenţei un simplu exerciţiu de retorică. Or, nu
este deloc astfel, o constantă jurisprudenţă franceză a ultimilor ani făcând cu obstinaţie
aplicarea acestui principiu, în domenii dintre cele mai variate:

75
Reliance descrie încrederea cuiva în ceva sau cineva; detrimental reliance este, deci, încrederea „aducătoare de
pagubă”, un soi de pariu pe libertatea celuilalt de a-şi ţine promisiunea; un pariu necâştigat, în acest caz…
76
În toate cazurile însă este necesar ca prejudiciul material să fi fost probat de către reclamant, prilej cu care se
afirmă că prejudiciul suferit trebuie să fie unul „economic, nu doar juridic”: A. Levasseur, op. cit., p. 49.

44
 - în materia contractelor de transport, în celebra afacere Chronopost, Casaţia
franceză reţinea că încalcă buna-credinţă comerciantul care, deşi în mesajele sale publicitare
anunţa că este un specialist al transportului „rapid şi sigur”, invocă ulterior o clauză
exoneratoare de orice răspundere, în caz de întârziere în livrarea bunului77;
- în materia vânzării-cumpărării de imobile, încalcă încrederea legitimă a
cocontractantului vânzătorul care indică în mod fals, în documentele sale publicitare, scutirea
de taxă funciară a terenului pentru o perioadă de 15 ani78; un important reper în jurisprudenţa
franceză este cazul Societăţii Centrale alsaciene de mezelărie (CCA), care a achiziţionat de la
Societatea G 3 I un număr de 14 spaţii comerciale, într-un ansamblu imobiliar format din 50
asemenea spaţii în curs de construire, cu destinaţie de complex comercial, decizia de
cumpărare fiind motivată de placheta publicitară a vânzătorului care descria complexul ca fiind
unul „modern, complet şi activ” şi preconiza un număr zilnic de vizitatori impresionant.
Ulterior, societatea G 3 I a reuşit să vândă doar o mică parte din aceste spaţii, din lipsă de
cerere, ceea ce a avut un puternic impact negativ asupra vânzărilor înregistrate de societatea de
mezelărie. Ultima a acţionat vânzătorul imobilelor în judecată, solicitând despăgubiri; cererea
sa a fost totuşi respinsă de instanţa supremă franceză, pe motiv că plângerea ar fi fondată pe un
risc comercial inevitabil ataşat activităţii oricărui comerciant;79
- este responsabil pentru prejudiciul cauzat cumpărătorului vânzătorul unui aparat
pentru imprimarea cecurilor care garanta, în documentele sale publicitare, faptul că cecurile

77
Curtea de Casaţie franceză, camera comercială, decizia din 22 octombrie 1996, citată după J. Mestre,
Observaion, în „Revue trimestrielle de droit civil” nr. 2/1998, p. 364.
78
Curtea de Apel Paris, decizia din 10 octombrie 1997, „Le Dalloz. Recueil” 1997, Informations rapides, p. 240.
79
Curtea de Casaţie franceză, camera a III-a civilă, decizia din 17 iulie 1996, citată după J. Mestre, Observation,
în „Revue trimestrielle de droit civil” nr. 1/1997, p. 118. Soluţia a fost conjuncturală şi „emoţională”; la fel de
bine s-ar fi putut raţiona în sensul trădării încrederii legitime a cumpărătorului în previziunile optimiste prezente în
textul plachetei publicitare. Singura problemă ar fi putut fi, mai degrabă, cea a conţinutului prezumtiv al plachetei
(care nu enunţa date precise, ci descria ambiţia constructorului de a edifica un spaţiu comercial „modern şi activ”);
aşadar, documentul ar fi lipsit de forţă contractuală nu pentru că „riscul comercial aparţine societăţii de
mezelărie”, ci din pricina impreciziei afirmaţiilor publicitare.
Rezolvarea instanţei are totuşi izul unui parti-pris: dacă plângerea ar fi fost plasată pe terenul cauzei
contractului (nu neapărat pe terenul dolului, mai greu de dovedit de către cumpărător), soluţia ar fi trebuit să fie
radical diferită (nefiind vorba despre un alea regăsit în preţul de achiziţie); remarcile optimiste ale vânzătorului au
fost, fără îndoială, cele care au determinat achiziţionarea celor 14 spaţii – aspect cunoscut de societatea
vânzătoare, care s-a putut aştepta ca previziunile sale să incite la cumpărare.

45
astfel imprimate erau infalsificabile; or, societatea achizitoare a fost ulterior victima a două
astfel de falsuri80;
- în domeniul materialelor informatice s-a reţinut, dimpotrivă, exonerarea parţială
valabilă – printr-o notă inserată în mesajul publicitar – de responsabilitate a vânzătorului, în
privinţa limitelor sistemului informatic vândut, denunţate explicit de acesta în respectivul
document81; datorează însă despăgubiri furnizorul care nu a livrat un program informatic
conform aşteptărilor clientului, în contradicţie cu afirmaţiile conţinute de documentele sale
publicitare82;
- instanţa a refuzat luarea în considerare a termenelor de livrare indicate în placheta
publicitară a unei societăţi de mesagerie, câtă vreme aceasta anunţa, în alte asemenea
documente, livrarea în 24 de ore a bunurilor încredinţate „oriunde în Franţa” (motivare
explicită a soluţiei judecătorilor pe temeiul contrazicerii celor două afirmaţii emanând de la
societatea de mesagerie, cu aplicarea principiului protestatio non valet contra actum)83.
48. Situaţia privilegiată de care se bucură, în dreptul francez, principiul coerenţei în
practica judecătorească recentă este atât de evidentă încât, la prima vedere, am putea crede că
suntem în prezenţa unei reguli aflată la adăpost de orice critici. O privire mai atentă surprinde
însă conexiunea fiecăreia din cauzele mai sus amintite cu problema de a „imprima” forţă
contractuală nu oricăror documente emanând de la ofertant, ci documentelor sale publicitare.
O întrebare se ridică, firesc: în ce condiţii mesajul publicitar face parte din corpul ofertei şi în
ce cazuri se situează în afara acesteia? Orice document publicitar constituie parte integrantă din
contract, cu consecinţa angajării răspunderii contractuale a emitentului, în ipoteza
neîndeplinirii promisiunii făcute? Evident, nu. Între publicitate şi ofertă linia de demarcaţie se
cuvine să rămână clară. Există şi o „zonă de gri”, a „publicităţii devenite ofertă”? Sunt
întrebările la care vom încerca să răspundem, în detaliu, în cele ce urmează.

80
Curtea de Casaţie franceză, camera comercială, decizia din 17 iunie 1997, citată după G. Pignarre, G. Paisant,
Observation, în „Le Dalloz. Recueil” nr. 19/1998, p. 248 şi urm.
81
Curtea de Casaţie franceză, camera I civilă, decizia din 5 noiembrie 1991, citată după Ph. le Tourneau, L.
Cadiet, op. cit, nº 3059.
82
Curtea de Casaţie franceză, camera comercială, decizia din 25 octombrie 1994; Curtea de Apel Paris, decizia
din 27 septembrie 1996, citate după Ph. le Tourneau, L. Cadiet, loc. cit. supra.
83
Curtea de Apel Paris, decizia din 29 ianuarie 1997, citate dup ă Ph. le Tourneau, L. Cadiet, loc. cit. supra.

46
 4. Forţa contractuală a unor documente publicitare – o aplicaţie a principiului
coerenţei
49. A încerca elucidarea unei probleme de teorie prin intermediul aplicaţiilor sale
practice poate părea o metodă nepotrivită, dar cu siguranţă nu mai este de mult timp una
originală. Printre cele mai importante speţe care au pus pe tapet – în practica judiciară franceză
– chestiunea documentelor contractuale şi relaţia acestora cu regula coerenţei s-a numărat şi
aşa-numita cauză a „spaţiului verde”84. În speţă, soţii G. au achiziţionat prin act autentic, de la
agenţia imobiliară P., o parcelă de teren pentru construit, lăsându-se atraşi de faptul că, în
pliantele publicitare primite de la societatea vânzătoare, însoţite de fotografii, respectiva
parcelă de teren era mărginită, la una din extremităţi, de o porţiune de spaţiu verde; or, fâşia de
pajişte a fost cea care a convins soţii G. să achiziţioneze acea parcelă de teren şi nu o alta,
întrucât, în viziunea cumpărătorilor, casa în care familia urma să locuiască, să-şi crească copiii
şi să se bucure de compania câinelui lor ar fi trebuit să fie, cu necesitate, o casă mărginită de o
porţiune de pajişte.
Posterior contractării, soţii G. constată că – în realitate şi în contradicţie cu
menţiunile cuprinse în pliantele publicitare – fâşia de verdeaţă fusese alipită, topografic, de
către agenţia imobiliară la terenul vecin, neachiziţionat la acel moment de vreun alt
cumpărător.
50. Acţiunea soţilor G. a fost întemeiată, previzibil, pe conţinutul unor documente
tradiţional „extracontractuale”. În plus, şansele lor de a avea câştig de cauză se conturau a fi
destul de precare: porţiunea de verdeaţă nu avea o valoare economică de sine stătătoare; în
plus, niciunde în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare nu se făcea vorbire despre vreo
obligaţie a vânzătorului de a preda terenul însoţit de o zonă de pajişte.
La un anumit nivel al înţelegerii speţei, era limpede că, dacă soţii G. au consimţit la
cumpărare, au făcut-o exclusiv în virtutea imaginii sugerate în pliant cum că viitoarea lor casă
va fi limitată de un „spaţiu verde”. Dacă ar fi ştiut adevărul „topografic”, este de presupus că
opţiunea lor s-ar fi îndreptat fie către un alt teren, fie către o altă agenţie imobiliară. Aşadar,
formarea contractului ar fi momentul în timp la care ar trebui plasată discutarea speţei.
Consimţământ neavizat, propulsat de o cauză falsă: nulitatea convenţiei s-ar fi cuvenit a fi
constatată.

84
Curtea de Casaţie franceză, camera a III-a civilă, decizia din 17 iulie 1997, citată după J. Mestre, Observation,
în „Revue trimestrielle de droit civil” nr. 2/1998, p. 363-364.

47
 51. Soţilor G., constatarea nulităţii absolute nu le putea profita în cauză, întrucât
preferinţa lor s-a orientat nu către repunerea în situaţia anterioară contractării (cumpărătorii
erau mulţumiţi, la urma urmelor, de amplasamentul terenului şi de preţul de achiziţie), ci către
obligarea societăţii vânzătoare la executarea a ceea ce a promis prin pliantele remise:
predarea terenului însoţit de fâşia de verdeaţă dorită de aceştia. Aceasta a şi fost, de altfel,
solicitarea cumpărătorilor adresată instanţei franceze.
Două obstacole s-ar fi putut ridica, în teorie, pentru o asemenea pretenţie. Primul, un
obstacol de ordin material (şi / sau juridic, în subsidiar): aflarea porţiunii de verdeaţă – la
momentul judecării speţei – în proprietatea altui achizitor, împreună cu terenul la care
aparţinea, topografic. În cauză, obstacolul material nu exista: societatea vânzătoare era încă
proprietara terenului la care alipise fâşia verde.
Intră însă în scenă un obstacol tehnic: a condamna vânzătoarea la „dezlipirea”
topografică a fâşiei de pajişte şi la predarea către soţii G. ar fi presupus constatarea existenţei
unei asemenea obligaţii în contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu soţii G., nimeni
neputând fi obligat să execute obligaţii „contractuale” pe care nu şi le-a asumat în mod liber. O
„răspundere contractuală pentru documente extracontractuale” ar fi fost de neimaginat.
52. Or, tocmai de angajarea răspunderii contractuale a vânzătorului aveau
imperioasă nevoie cumpărătorii85. Cauza falsă s-ar fi dovedit un remediu indezirabil. Invocarea
viciului de consimţământ al dolului ar fi fost – teoretic şi practic – imposibilă întrucât, pe de o
parte, soţii G. – dintr-o pudoare care a exclus euforiile sentimentale fade – nu au denunţat
agenţiei, în nici un moment, motivarea intenţiei de a cumpăra de mobilul – mai mult decât
subiectiv – al prezenţei porţiunii de verdeaţă. Pe de altă parte, manevre dolosive propriu-zise
din partea agenţiei imobiliare nu au existat, aceasta neîncercând atragerea clientului prin
intermediul apartenenţei fictive a fâşiei de pajişte la imobilul vândut (zonă căreia, de altfel, nici
nu i-a plasat o valoare economică aparte, regăsită în preţul de achiziţie). Aşadar, dolul
vânzătorului nu putea intra în discuţie, ca temei pentru tripticul de acţiuni pe care, îndeobşte,
acesta le oferă celui lezat.
Eroare asupra substanţei? Puţin plauzibil şi total ineficace. Puţin plauzibil întrucât,
în accepţiunea tradiţională a sintagmei, nu s-ar fi putut susţine – nici în cele mai îndrăzneţe
interpretări – că o fâşie îngustă de pajişte (fără valoarea imobiliară intrinsecă) ar aparţine

85
Care achitaseră o importantă sumă cu titlu de preţ, pentru un teren de construit, altul decât cel dorit de ei la
cumpărare!

48
substanţei unui teren pentru construit. Edificarea unei reşedinţe pe respectivul teren nu ar fi
fost în nici un fel periclitată ori făcută imposibilă de absenţa zonei cu iarbă, a cărei „utilitate” ar
fi fost una, cel mult, estetică. Desigur, în doctrina şi practica judecătorească de ultimă oră,
„eroarea asupra substanţei lucrului” evoluează către o eroare asupra substanţei contractului”,
pentru a îngloba şi mobilele (subiective) care au animat intenţia de contractare – ca edulcorant
pentru cazurile în care dolul propriu-zis, ca viciu de consimţământ, fie nu a existat, fie ar fi
dificil de probat.
Dar „eroarea asupra substanţei contractului” nu este (cel puţin uneori) decât un
eufemism pentru „eroarea asupra cauzei” convenţiei; or, după cum subliniam deja, falsitatea
cauzei – ducând la nulitatea absolută86 a vânzării – ar fi trebuit mai degrabă evitată, decât
invocată, din punctul de vedere al soţilor G. Probarea viciului de consimţământ al erorii – chiar
dacă ar fi admisă ca posibilă în speţă, printr-un înţeles „diluat” aplicat noţiunii de substanţă – ar
împinge rezolvarea către desfiinţarea (eventual însoţită de daune-interese) a contractului şi nu
către o executare silită – dorită de cumpărători – a predării fâşiei de verdeaţă!
53. Nici recursul la noţiunea obligaţiei precontractuale de informare ori a obligaţiei
de consiliere nu s-ar dovedi cu mult mai pertinent, dat fiind setul limitat de remedii pe care
neexecutarea acestora le oferă: fie desfiinţarea contractului (acompaniată, la rigoare, de plata
unor despăgubiri), fie menţinerea legăturii contractuale, cu obligarea societăţii vânzătoare la
achitarea de daune-interese. Dincolo de bariera acestor soluţii, instanţei nu îi stă în putinţă să
intervină în contract, modificându-l şi completându-l cu o aşa-zisă obligaţie de predare a
porţiunii de pajişte litigioase.
Punctul nevralgic al rezolvării ar fi, aşadar, „introducerea” în câmpul contractual a
precizărilor cuprinse în documentele publicitare, în baza caracterului „contractual” al acestora,
ceea ce ar face ca obligaţia transferării „spaţiului verde” să nu mai fie o creaţie a judecătorului,
ci o obligaţie voluntar asumată de către societatea vânzătoare, printr-o veritabilă clauză
contractuală în acest sens. Numai că „veritabila clauză contractuală” despre care vorbim
figurase, în speţă, nu în cuprinsul ofertei, ci undeva în textul (însoţit de imagini al) pliantelor
publicitare remise cumpărătorilor, în perioada precontractuală. Or, ultimele erau – prin chiar

86
Ori nulitatea relativă, în viziunile doctrinare de ultimă oră, care o preferă pentru regimul mai suplu şi mai
temperat al acesteia în raport cu cel al nulităţii absolute (teză construită, reamintim, pe fundamentul interesului
privat ocrotit prin sancţionarea cauzei false / absenţei cauzei).

49
natura lor – documente extracontractuale; mai mult, erau mesaje publicitare şi nu înscrisuri
constatatoare ale acordului de voinţe!
54. Instanţa franceză sfârşeşte – ca şi în cazurile mai sus amintite – prin a recunoaşte
forţă contractuală anumitor documente publicitare. Cărora dintre acestea şi în baza căror
condiţii? Vom vedea în cele ce urmează. Deocamdată să notăm un aspect care, în general, a
scăpat atenţiei comentatorilor unor asemenea speţe. Este limpede că, cel puţin în acest caz,
investigarea poziţiei psihologice a reprezentantului societăţii vânzătoare – buna sau reaua-
credinţă a acestuia – ar fi inutilă şi neavenită. Chiar dacă judecătorii ar sfârşi prin a fi convinşi
de bunele intenţii şi, deci, de totala onestitate a vânzătorului, instanţa nu poate trece peste un
fapt vizibil: contractul a avut drept pilon subiectiv (consimţământul nu a fost propulsat de o
cauză - mobil), din punctul de vedere al soţilor G., un singur element (care a şi fost criteriul
decisiv de opţiune) – prezenţa „spaţiului verde” la una din extremităţile terenului. A încerca
„salvarea” legăturii contractuale în absenţa acestui element ar fi, în mod cert, o nedreptate.
Soţii G. au dorit achiziţionarea nu a oricărui teren, ci a unuia (cu caracteristici similare celui
predat de agenţia vânzătoare şi) mărginit de un fragment de pajişte. Dacă extirpăm din corpul
contractului acest pilon, întregul eşafodaj convenţional se prăbuşeşte: nulitatea convenţiei,
restitutio in integrum.
Şi totuşi… Cumpărătorii se arată interesaţi nu de desfiinţarea contractului, ci de
menţinerea acestuia şi obligarea vânzătorului la livrarea a ceea ce a promis, în contextul
favorabil în care porţiunea de verdeaţă era alipită topografic unui teren aflat încă în proprietatea
agenţiei vânzătoare. Pentru condamnarea ultimeia la executarea silită a amintitei obligaţii de
predare, trebuie mai întâi să se reţină că promiterea „spaţiului verde” a făcut parte integrantă
din clauzele contractului; de unde şi necesitatea de a investiga în ce condiţii documentele
publicitare primesc, volens - nolens, conotaţii contractuale. Fireşte, dar pe ce temei tehnico-
juridic?

5. Obligaţia de conformitate: ţinta ultimă a „contractualizării” unor documente

publicitare
55. Am observat mai sus că nici unul din remediile plasate pe terenul formării
contractului nu era util rezolvării solicitate de cumpărători. Pe de altă parte, în speţă, societatea
vânzătoare „una afirmă şi alta face”, fără nici o umbră de îndoială: a insera date inexacte şi
fotografii înşelătoare în pliantele publicitare remise clienţilor, aşteptându-se ca aceştia să-şi

50
fondeze consimţământul pe asemenea date nu poate fi un comportament loial şi, deci, nu poate
fi un comportament scuzabil.
Indispensabil însă, pentru sancţionarea atitudinii contradictorii cu sine însăşi a
vânzătoarei, ar fi fost un remediu situat pe palierul efectelor contractului, instanţa încercând să
găsească un fundament tehnic corect pentru condamnarea agenţiei la executarea silită a
obligaţiei de livrare (posibilă, în speţă) a fâşiei de verdeaţă, în concordanţă cu ceea ce lăsase
aceasta să se înţeleagă în documentele sale publicitare. Acest remediu a fost cel al obligaţiei de
conformitate87, o figură recent conturată în dreptul consumaţiei şi a cărei consistenţă ar fi, după
mulţi autori, un soi de „fata Morgana” imposibil de cuprins în tipare.
56. Noţiunile forjate în dreptul consumaţiei sunt însă simple şi uşor de aplicat; de
îndată ce vor fi altfel, locul lor va fi lăsat altor concepte, mai suple şi mai adecvate nevoilor
consumatorului. Nici obligaţia de conformitate nu face figură aparte, ea având meritul unei
simplităţi - cristal. Conformitatea este formulată ca problemă ori de câte ori, la momentul
livrării bunului88, acesta nu respectă specificaţiile contractuale89.
Revenind la speţa comentată, se cuvine a fi făcută o precizare. Practic, soţii G.
invocau predarea neconformă a bunului. Or, am reţinut deja că, în interiorul obligaţiei de
conformitate stricto sensu, rolul stipulaţiilor contractuale (exprese şi scrise) este unul decisiv.
Or, precizarea potrivit căreia terenul achiziţionat era mărginit, la una din extremităţi, de un
îngust „spaţiu verde” figura nu în textul contractului, ci într-unul din pliante, aşadar într-un

87
Infra, nr. 76-81.
88
Ori al prestării serviciului; nimic nu se opune, funciar, aplicării conformităţii şi în materia serviciilor contractate
de consumatori, în pofida rezistenţei doctrinare (deocamdată) de a extinde conceptul către zona serviciilor. Se
cuvine menţionată recenta adoptare, în dreptul român, a Legii nr. 245 din 9 iunie 2004 privind securitatea generală
a produselor (publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 565 din 25 iunie 2004; parţial în vigoare
din 1 ianuarie 2005) care, în pofida denumirii – o scăpare a legiuitorului, în fond – tratează în cuprinsul său nu
problema securităţii produselor, ci pe cea a conformităţii acestora, Capitolul II fiind dedicat enunţării criteriilor
legale de evaluare a conformităţii produselor. Foarte pe scurt, amintim că apelativul „conform” aplicat unui
produs sau serviciu poate îmbrăca mai multe sensuri: conformitatea cu regulile legale imperative (dacă există, în
respectivul caz, o aşa-numită „normare” a produsului) (1); conformitatea bunului / serviciului cu uzanţele
profesionale (2); conformitatea cu prevederile contractuale exprese (3). Ultimul caz surclasează prin frecvenţă
primele două situaţii într-o măsură atât de mare încât prin „obligaţie de conformitate” stricto sensu (în dreptul
francez, deocamdată, jurisprudenţa română fiind absentă) urmează să se înţeleagă conformitatea cu stipulaţiile
contractuale, care au imprimat lucrului dorit de cumpărător un anumit particularism.

51
document publicitar. A admite însă încercarea vânzătorului de a-şi contrazice propriile
afirmaţii, în două documente decisive pentru naşterea contractului (oferta şi documentul
publicitar care a servit la elaborarea consimţământului) ar fi fost, din punctul de vedere al
instanţei franceze, în contradicţie cu comendamentele bunei-credinţe.
Instanţa se decide, aşadar în sensul condamnării profesionistului la predarea
conformă a terenului, acompaniat de fâşia de pajişte litigioasă. Ca să procedeze astfel, era însă
nevoie de prezenţa unor stipulaţii contractuale exprese în sensul datorării „spaţiului verde” de
către agenţia vânzătoare. Stipulaţiile cu pricina existau în textul unui document publicitar, fiind
de ajuns – pentru naşterea obligaţiei de conformitate – ca instanţa să decidă că respectivul
document publicitar are forţă contractuală şi că, deci, este un document contractual!
57. Drumul urmat de raţionamentul instanţei franceze pare sinuos, dar în realitate el
este unul simplu. Apartenenţa anumitor documente publicitare la corpul convenţiei avea drept
finalitate ultimă recunoaşterea unei obligaţii de conformitate pe umerii profesionistului, ceea
ce, în speţă, ar fi permis condamnarea acestuia la livrarea „spaţiului verde”, cu menţinerea
totodată a contractului – dorită de părţi.
Nu există însă aici o totală inversare a realităţii. Documentele publicitare nu pot fi
suprapuse, aprioric şi discreţionar, textului contractual propriu-zis, fără ca, printr-o asemenea
decizie, instanţa să păşească în absurd: publicitatea nu este nici informare (ci incitare la
contractare), nici consiliere (ci persuadare „tendenţioasă”), nici ofertă propriu-zisă (dat fiind
caracterul aluziv, uneori hiperbolic şi imprecis, al mesajului publicitar). O publicitate - ofertă ar
fi un exemplu admirabil de utopism juridic! Când, prin urmare, şi în ce condiţii ne este permis
să afirmăm că anumite documente publicitare au – în pofida destinaţiei şi denumirii lor – nici
mai mult, nici mai puţin decât „o forţă contractuală”?

6. Condiţiile în care documentelor publicitare li se poate recunoaşte forţă

contractuală
58. Introduse de judecător în ofertă, documentele publicitare devin specificaţii
contractuale – o „trambulină” pentru naşterea obligaţiei de conformitate90. Pentru a deveni o

89
Pentru detalii, trimitem la J. Calais-Auloy, Fr. Steinmetz, Droit de la consommation, 5e édition, Dalloz, Paris,
2000, p. 219 şi urm.
90
Interesantă de amintit, în context, este formularea dată de Casaţia franceză motivării soluţiei sale în cazul
cecurilor falsificate (maşină de imprimat cecuri, anunţată prin publicitatea furnizorului ca fiind infailibilă: Curtea
de Casaţie franceză, camera comercială, decizia din 17 iunie 1997, cit. supra, nr. 8). Instanţa reţinea cu acest prilej

52
parte a ofertei, textul publicitar trebuie să „împrumute” caracteristicile actului juridic al ofertei.
Documentul publicitar primeşte valoare contractuală numai în măsura în care este suficient de
ferm, precis şi detaliat încât – integrat ofertei – să angajeze emitentul de îndată ce există
acceptul destinatarului; concluzia va fi identică şi în prezenţa unei menţiuni de genul „acest
document nu este contractual”, importantă fiind precizia afirmaţiilor publicitare şi impactul
acestora asupra formării consimţământului celeilalte părţi şi nu denumirea atribuită
documentului de către emitent.
Este esenţial ca documentele publicitare în discuţie să fi fost remise
cocontractantului (comunicate pe cale directă acestuia), indiferent de suportul material concret:
cataloage, broşuri, pliante etc.; neprielnicia luării în considerare a unor documente care nu se
conformează acestei cerinţe este de ordinul evidenţei: publicitatea prin mass-media sau prin
intermediul afişelor nu poate purta valoare contractuală, ea situându-se în timp înainte de orice
apropiere a părţilor.
59. Mesajul publicitar nu este destinat a informa cu privire la caracteristicile
produsului sau serviciului oferit; finalitatea sa este una mult mai simplă şi univocă: să atragă

că, livrând o maşină care a permis falsificarea cecurilor astfel imprimate, contrar afirmaţiilor sale publicitare,
furnizorul nu şi-a executat obligaţia de livrare conformă; or, ultima este o „obligaţie de rezultat”.
Corectând apărarea furnizorului, cum că „oricât de bine ar fi conceput şi fabricat, orice aparat comportă cu
necesitate o marjă de imperfecţiune inerentă oricărei realizări tehnice”, Casaţia franceză aprecia în speţă că scopul
urmărit de părţi a fost livrarea unei maşini „perfecte”; or, livrarea oricărui aparat, altul decât unul perfect a
materializat o non-conformitate.
Puţin forţată – la nivelul barierelor logicii – formularea Casaţiei, dacă ne gândim că, urmând acelaşi
raţionament, am sfârşi prin a afirma că „perfecţiunea” convenită prin contract trebuie efectiv livrată, în caz contrar
vânzătorul încălcând obligaţia de conformitate (astfel, un contract având ca obiect „Luna de pe cer” obligă la
livrarea chiar a Lunii – pare să spună, in extremis, decizia instanţei supreme franceze – altfel, predarea eşuează
într-o „non-conformitate”)... Reamintim însă: conceptele dreptului consumaţiei – întrucât aparţin unui supradrept
axat pe ocrotirea explicită a „părţii slabe” – nu se preocupă în exces de limitele logicii ori tehnicii juridice.
Supleţea obligaţiei de conformitate deconcertează, uneori, dar se cuvine să nu îngrijoreze prea tare: într-o celebră
speţă privitoare la publicitatea hiperbolizantă (cazul valizelor de voiaj care rezistă, în clip-ul publicitar, „atacului”
unui buldozer şi al unui elefant, dar care, în speţă, scăpate fiind de către consumator de la etajul I al hotelului, se
dezmembrează: alegaţie de publicitate mincinoasă, Curtea de Casaţie franceză, camera penală, decizia din 21 mai
1984, afacerea Samsonite, citată după J. Calais-Auloy, Fr. Steinmetz, op. cit., p. 129), judecătorii îşi temperează
suficient elanul recunoaşterii unui „defect de conformitate”, pentru a afirma că „bunul simţ” şi o conduită matură
(echilibrată, non-credulă) ne orientează, în calitate de consumatori, pentru a discerne între obiectul „posibil” al
contractului şi cel „imposibil”.

53
atenţia, să convingă şi, în acest demers de prezentare (adesea) emfatică a produsului sau
serviciului său, emitentul mesajului nu poate fi privat de prezenţa oricărei unde de optimism91.
De abia în momentul în care autorul mesajului şi persoanele interesate vor debuta în relaţii
concrete, menite să conducă la perfectarea unui contract, profesionistul este chemat să ofere
informaţii pertinente şi detaliate în legătură cu produsul promovat publicitar. Aceasta nu
înseamnă însă că a atrage cu orice preţ atenţia, prin intermediul publicităţii, ar fi o sinecură:
principiul protestatio non valet contra actum / factum şi forţa contractuală pe care, în anumite
condiţii, documentele (iniţial) publicitare o primesc sunt remedii îndeajuns de rafinate pentru
evitarea situaţiilor în care încrederea legitimă în afirmaţiile ofertantului ar fi prilej de abuz, iar
buna-credinţă a partenerului ar fi exploatată drept credulitate.
60. Ceea ce i se cere, în fond, profesionistului este să-şi pună de acord – cu prilejul
discuţiilor precontractuale – afirmaţiile făcute în mesajul publicitar remis direct partenerului
său cu realitatea materială şi / sau juridică în care efectele contractului urmează să intervină.
Un clip publicitar, de exemplu, nu va angaja cu forţa unei oferte. Un document incitativ remis
unui destinatar precis, în scopul determinării acestuia să contracteze, va deveni însă document
contractual, în măsura în care afirmaţiile incluse sunt suficient de clare, precise şi ferme.
Documentul trebuie să fi exercitat o influenţă decisivă asupra formării
consimţământului celeilalte părţi92. Se ataşează la condiţiile menţionate aceea ca partea care se
prevalează de documentele publicitare să facă proba influenţei decisive pe care acestea au avut-
o asupra formării consimţământului său. Practica instanţelor franceze93 indică însă faptul că o
atare dovadă este in ce în ce mai uşor admisă şi că eforturile de a „seduce” cocontractantului în
faza precontractuală pot deveni pentru autor izvor de angajament.

91
Un enunţ de genul „vând casă prost construită, veche şi afectată de igrasie” ar contrazice însuşi specificul
sociologic al comportamentului unui vânzător, arăta, în urmă cu multe decenii, Troplong (De la vente, Paris, 1856,
p. 506), citat după P.-H. Antonmattei, J. Raynard, Droit civil. Les contrats spéciaux, Litec, Paris, 1997, p. 155.
92
Cerinţa este amintită expres de Muriel Fabre-Magnan (citată după J. Ghestin, Traité de droit civil. La formation
du contrat, L. G. D. J, Paris, 1993 p. 649) sub formularea „legitimitatea aşteptărilor creditorului”, apropiată de
condiţiile în care, în dreptul anglo-saxon, promissory estoppel poate fi invocată. În dreptul continental însă, cerinţa
este, în bună parte, superfluă, întrucât nu face decât să reia ideea caracterului ferm şi precis pe care afirmaţiile
publicitare trebuie să-l îmbrace, pentru a deveni o parte a ofertei. Or, întrucât juridic prin „ofertă” se înţelege un
set de informaţii complete, precise, clare şi ferme despre obiectul contractului propus, este limpede că afirmaţiile
cu pricina nu pot fi – natura lor – altfel decât „decisive pentru formarea consimţământului celeilalte părţi”…
93
Supra, nr. 8.

54
 7. Concluzii
61. În pofida lipsei de interes înregistrate de problema documentelor publicitare în
literatura română de specialitate şi chiar în practica judiciară, chestiuni precum incidenţa
acestor documente asupra obiectului contractului şi forţa contractuală pe care amintitele
documente o pot primi, prin intervenţia judecătorului merită, credem, a fi tratate cu atenţia
cuvenită. Din această perspectivă, practica judecătorească franceză în materie se poate dovedi
un important reper, pentru fixarea condiţiilor în care mesajului publicitar ferm şi precis i se
poate imprima forţa ofertei propriu-zise, în încercarea de a evita orice posibilitate de abuz din
partea profesionistului emitent.
Protestatio non valet contra actum nu este, astfel, decât epifania unei norme a bunei-
credinţe dinamice, care permite angajarea răspunderii (contractuale a ) emitentului, de îndată ce
acesta s-a putut aştepta în mod rezonabil ca alegaţiile sale publicitare să motiveze substanţial
intenţia de contractare a celuilalt. Încrederea legitimă a partenerului contractual în afirmaţiile
(inclusiv publicitare) emanând de la ofertant nu poate fi exploatată drept credulitate, iar a
atrage cu orice preţ atenţia – prin documente publicitare incitative – nu este o sinecură, nici
măcar în dreptul privat român – mai static şi mai „amorţit” la nivelul inovaţiilor pretoriene
decât principala sa sursă de inspiraţie, dreptul privat francez.

55
 VII. OFERTA PROMOŢIONALĂ

62. Promoţia constă în incitarea la cumpărarea unui produs / solicitarea unui serviciu.
Această tehnică prezintă dezavantajul, pentru consumator, de a realiza cumpărături inoportune
sau peste trebuinţele reale; poate încălca, în acelaşi timp, regulile concurenţei loiale. Tipologia
sa cunoaşte: (a) diminuarea preţului şi (b) augmentarea contraprestaţiei.

a). Limitarea libertăţii comerciantului de a diminua preţul. Ordonanţa Guvernului nr.

99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, aprobată şi modificată prin
Legea nr. 650/2002, prevede în art. 19: „este interzis oricărui comerciant să ofere sau să vândă
produse în pierdere, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 18 lit. a), b), e), f) şi g). Prin
vânzare în pierdere se înţelege „orice vânzare la un preţ egal sau inferior costului de achiziţie,
aşa cum acesta este definit în reglementările legale în vigoare”.
Preţul de apel (nereglementat în dreptul nostru) vizează atragerea consumatorului
printru-un produs oferit la preţ redus, în vederea realizării de profit în privinţa altor produse
(practică numită, uneori, „insula de pierderi în oceanul de câştig”) sau pentru atragerea
consumatorului dinspre produsele concurente („deriva vânzărilor”). În dreptul autohton,
asemenea practici pot fi eventual (şi conjunctural) sancţionate ca publicitate înşelătoare (în
baza art. 53 din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000, modificată), ca reprezentând concurenţă
neloială sau ca vânzare în pierdere (art. 19 din Ordonanţă). Vânzarea în pierdere poate avea loc
şi prin oferirea suplimentară a unor produse, incluse în preţ (de exemplu „trei produse la preţ
de două”).

b). Libertatea nelimitată în diminuarea preţului. Incident în materie este textul art. 18
lit. a) - c) şi e) - i) din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000, modificată, a cărui abordare o
întreprindem în cele ce urmează.

1. Vânzările de lichidare

63. Reglementate în Franţa încă din anul 1906, vânzările de lichidare sunt permise în
dreptul nostru prin textul art. 18 lit. a) din amintita Ordonanţă, fiind definite ca „orice vânzare

56
precedată sau însoţită de publicitate şi anunţată sub denumirea de „lichidare” şi care, printr-o
reducere de preţuri, are ca efect vânzarea accelerată a totalităţii sau numai a unei părţi din
stocul de produse dintr-o structură de vânzare cu amănuntul, într-una din următoarele situaţii”
(art. 20):
a). încetarea definitivă a activităţii comerciantului;
b). încetarea din proprie iniţiativă a activităţii comerciantului, în structura de vânzare
respectivă;
c). întreruperea activităţii comerciale sezoniere pentru o perioadă de cel puţin 5 luni;
d). schimbarea profilului structurii de vânzare;
e). lucrări de transformare şi amenajare care depăşesc 30 de zile, efectuate în interiorul
structurii de vânzare, iar aceasta urmează a fi închisă în respectiva perioadă;
f). vânzarea stocului de către moştenitorii comerciantului defunct;
g). deteriorarea gravă, din cauza unor calamităţi sau acte de vandalism, a stocului de produse.

64. Elementele lichidării pot fi astfel enumerate:

- la fel ca şi vânzarea de soldare, este supusă unei publicităţi şi unor anunţuri cu caracter
publicitar;
- are drept scop accelerarea vânzărilor;
- poate interveni doar în cazurile prevăzute de lege ca implicând modificări substanţiale în
activitatea sau exploatarea punctului de vânzare;
- se fondează pe o reducere de preţ
- este supusă unei notificări (art. 21) făcută, în baza unui inventar, la primăria localităţii.
Sancţiunile nerespectării acestor elemente sunt: (1) amendă cuprinsă între
20.000.000 - 100.000.000 lei şi (2) o amendă între 2.000.000 - 10.000.000, în privinţa
notificării.

2. Vânzările de soldare

65. Vânzările de soldare, permise în dreptul nostru prin textul art. 18 lit. b) din
Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000, modificată, au fost reglementate cu stricteţe în Franţa încă
din anul 1906 (nu în vederea ocrotirii consumatorilor însă, ci pentru protejarea comercianţilor
afectaţi de asemenea acte de concurenţă văzute la origini ca neloiale). Potrivit art. 24 din
amintita Ordonanţă, vânzarea de soldare este „orice vânzare însoţită sau precedată de

57
publicitate şi anunţată sub denumirea „soldare /soldări/ solduri” şi care, printr-o reducere de
preţuri, are ca efect vânzarea accelerată a stocului de mărfuri sezoniere dintr-o structură de
vânzare cu amănuntul”.
Vânzarea de soldare prezintă aceleaşi elemente precum vânzarea de lichidare; se
particularizează însă prin situaţia legală în care poate interveni (stoc de mărfuri sezoniere).
66. Condiţiile de incidenţă ale unei vânzări de soldare sunt (art. 45): (a). se poate
efectua doar în cursul a două perioade pe an, cu o durată maximă de 45 de zile fiecare; (b).
bunurile supuse soldării să fi fost achitate furnizorului cu cel puţin 30 de zile înaintea debutului
perioadei de soldare; (c). vânzarea să aibă loc în structurile de vânzare obişnuite; (d). anunţul
publicitar să menţioneze obligatoriu data de debut şi data de încetare a soldării, precum şi
sortimentul de mărfuri supus acestei operaţiuni. Nerespectarea acestor condiţii se sancţionează
cu amendă cuprinsă între 20.000.000 şi 100.000.000 lei.

3.Vânzarea în magazine / depozite de fabrică

67. Vânzarea în magazinele sau depozitele de fabrică se poate face la un preţ redus
(art. 18 lit. c) din O.G. nr. 99/2000, modificată şi prezintă, potrivit art. 31 din aceeaşi
Ordonanţă, următoarele elemente: (1) nu este supusă notificării; (2) este o vânzare din
producţia proprie, efectuată direct consumatorilor; (3) poate interveni numai în cazurile
prevăzute de art. 32 (fiind exceptate produsele alimentare):
a) bunul nu a fost anterior oferit spre vânzare din cauza defectelor de fabricaţie;
b) bunul face obiectul retururilor din reţeaua comercială;
c) reprezintă stocul nevândut din sezonul anterior.

4. Vânzările promoţionale stricto sensu

68. Reglementate de art. 18 lit. d) şi art. 34 din O.G. nr. 99/2000, modificată,
vânzările promoţionale în sens restrâns sunt acele „vânzări cu amănuntul, vânzări cash and
carry sau prestările de servicii de piaţă” care pot avea loc în orice perioadă a anului, fără să
facă obiectul notificării, cu condiţia ca: (a). să nu fie efectuate în pierdere; (b). să se refere la
produse disponibile sau reaprovizionabile; (c). produsele să existe spre vânzare pe durata

58
întregii perioade anunţate sau comerciantul să informeze consumatorii că oferta este valabilă în
limita stocului disponibil.
Nu constituie vânzări promoţionale (art. 34 pct. 2): acţiunile de promovare a unui
bun efectuate de producători (a) şi acţiunile de lansare de produse / servicii noi pe piaţă (b).

59
 VIII. CLAUZELE ABUZIVE

1. Noţiune
69. Din unghiul reglementării conţinute de Legea nr.193/2000, modificată şi de
Directiva 93/13/CEE94, clauza abuzivă este acea clauză contractuală care nu a fost negociată
direct cu consumatorul şi care, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract,
creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru
semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Această definiţie surprinde faptul că, în
economia clauzelor abuzive, sunt determinante: lipsa negocierii directe (1), încălcarea bunei-
credinţe (2) şi existenţa unui dezechilibru semnificativ (3) între drepturile şi obligaţiile părţilor.

2. Criterii de apreciere a abuzului: „dezechilibrul semnificativ”

70. Prima tentaţie, atunci când abordăm tema caracterului abuziv al clauzelor
contractului de consum este aceea de a înţelege „dezechilibrul semnificativ” între prestaţiile
părţilor (despre care face vorbire legea) drept un dezechilibru „masiv”, „manifest”, „evident”.
Or, viziunea care astfel se insinuează este una greşită: foarte rar caracterul abuziv al clauzelor
redactate de către profesionişti împrumută aspecte „exorbitante”, astfel încât să „sară în ochi”.
Dimpotrivă, de cele mai multe ori, clauzele abuzive prezintă acest caracter doar în economia
contractului95 (din perspectiva tuturor prestaţiilor la care părţile se îndatorează); una şi aceeaşi

94
Conform art. 4, alin. 1 din Legea nr. 193/2000, modificată şi respectiv art. 3, alin. 1 din Directiva 93/13/CEE.
Art. 4, alin.2 al Legii nr. 193/2000, modificată, prevede că : “o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind
negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze
natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de
comercianţi”.
95
***, Le consommateur et ses contrats, Editions du Juris-Classeur, Paris, 1999, p. 257; G. Paisant, M. Caraballo
Fidalgo, Première interprétation par la CJCE de la directive du 5 avril 1993 relative aux clauses abusives , „La
Semaine Juridique” nr. 15-16/2001, p. 768-772; G. Paisant, Le consommateur protégé par la directive du 5 avril
1993 sur les clauses abusives est une personne physique, „La Semaine Juridique” nr. 12/2002, p. 555-558; G.
Paisant, La notion de consommateur protégé contre les clause abusives, „ La Semaine Juridique” nr. 31-35/2002,
p. 1459-1461; G. Paisant, L'ambiguité d'une clause dans un contrat conclu avec un consommateur peut lui
conférer un caractère abusif, „La Semaine Juridique” nr. 47/2001, p. 2160-2162; B. Jaluzot, La bonne foi dans les
contrats. Étude comparative de droit français, allemand et japonais, Dalloz, Paris, 2001, p. 224 şi urm.; C.

60
clauză se poate dovedi abuzivă într-un contract concret, pentru a nu fi astfel într-un alt contract
de consum, prin care consumatorului i-au fost recunoscute, de pildă, drepturi care să
compenseze „concesiile” contractuale făcute profesionistului.
Astfel, o clauză prin care este suprimată posibilitatea consumatorului de a invoca
exceptio non adimpleti contractus, cerându-i-se să procedeze la executare chiar şi în ipoteza în
care profesionistul nu-şi execută obligaţiile (1) ori clauza prin care consumatorul răspunde
pentru neexecutarea obligaţiilor asumate inclusiv în caz de forţă majoră96 (2) reprezintă
stipulaţii contractuale abuzive în chip explicit. Dacă însă clauza în discuţie nu afectează în
întregime dreptul consumatorului la invocarea excepţiei de neexecutare, ci doar o limitează la
anumite cazuri, impunând consumatorului să execute parţial contractul în ipoteza executării
parţiale a prestaţiei profesionistului, clauza are mari şanse (în economia contractului) de a nu fi
considerată abuzivă, ci licită.
Un alt exemplu: o clauză prin care profesionistul îşi rezervă dreptul de a rezilia
unilateral şi nemotivat contractul, în orice moment, este, incontestabil, abuzivă. Aceeaşi clauză
s-ar putea dovedi (aproape întotdeauna) licită dacă, prin contract, i s-a rezervat consumatorului
un drept de reziliere similar celui dobândit de profesionist.
71. Când anume, aşadar, putem vorbi despre abuz contractual şi, implicit, despre un
„dezechilibru semnificativ” între poziţiile părţilor, în dauna consumatorului? Amprenta
clauzelor abuzive este dată de faptul că – dacă ar fi avut posibilitatea reală de a alege –
consumatorul nu le-ar fi acceptat97. Mecanismul din care s-a născut reprimarea acestor clauze
este centrat pe ideea prezervării libertăţii consimţământului: există „dezechilibru semnificativ”
între prestaţii ori de câte ori, raportată la ansamblul stipulaţiilor contractuale, respectiva clauză
nu ar fi fost liber asumată de către consumator în ipoteza în care ar fi fost în măsură să

Manara, Redaction des contrats de vente via internet: quelques indications , „Recueil Dalloz” nr. 11/2003, p. 304-
309.
96
Deşi frecventă, clauza unui contract de leasing ori clauza unui contract de cumpărare pe credit a unui bun de
consum, potrivit căreia consumatorul este dator să plătească redevenţele până la achitatea integrală a preţului
bunului (respectiv, până la expirarea duratei contractului de leasing) chiar şi atunci când bunul piere într-o
împrejurare care constituie forţă majoră (iar natura inundaţiilor care au devastat inclusiv în 2006 mai multe
localităţi ale ţării, distrugând şi astfel de bunuri, este aceea a forţei majore, într-o analiză lipsită de ipocrizie)
reprezintă o clauză abuzivă explicită. Cu toate acestea, din câte cunoaştem, în nici un contract de acest gen
judecătorii nu au înlăturat clauza în discuţie pe temeiul abuzivităţii (în parte, şi din pricina inculturii juridice a
consumatorilor, care nu cunosc existenţa acestui remediu legal).
97
Idem, p. 258.

61
negocieze. Reamintim: prin definiţie, clauzele abuzive sunt dispoziţii contractuale marcate de
absenţa negocierii, iar reprimarea lor se constituie într-o contrapondere la această „absenţă a
libertăţii” consumatorului de a alege textul contractual.

3. Premisele reprimării: inadecvarea soluţiilor oferite de dreptul comun

72. „Explozia” conceptelor juridice consumeriste are, de fiecare dată, acelaşi
numitor: absenţa, în dreptul privat tradiţional, a unor remedii eficiente, adecvate tuturor
cazurilor, mai vechi sau mai noi, de „inferioritate” a consumatorului în interiorul contractelor
de consum. Conştiinţa acestor carenţe s-a articulat, cu timpul, sub forma noilor noţiuni
elaborate pe terenul consumerismului contractual98 şi a fascinaţiei exercitate de ultimele asupra
celor care se străduiesc să le explice în afara teoriei dreptului civil clasic.
Cititorul poate lesne ghici lacunele pe care remedii precum îmbogăţirea fără justă
cauză (a), abuzul de drept (b), absenţa cauzei (c) ori viciile de consimţământ (d) le prezintă în
cazul în care consumatorul ar avea intenţia de a critica în justiţie o clauză „abuzivă” în înţelesul
legii. Să presupunem, de dragul argumentului, că abuzul în redactarea textului contractual este
o specie a abuzului de drept în general (de libertatea contractuală abuzează, aici,
profesionistul). Dacă şi-ar plasa plângerea pe acest temei, consumatorului i s-ar cere de către
judecător probarea relei intenţii a profesionistului; or, culpa ultimului nu este decât rareori uşor
de dovedit99. Apoi, a spune că s-a abuzat de libertatea de a stabili conţinutul contractului
echivalează cu a contesta fondul loial al clauzei abuzive înseşi, ceea ce justifică apariţia noului
concept şi autonomizarea sa ca noţiune juridică. În alţi termeni: nu există un abuz „abstract” de
libertate contractuală, ci el se materializează într-un drept ori o obligaţie concrete, în
defavoarea consumatorului, în contextul imposibilităţii ultimului de a negocia respectivul
contract. Aici, abuzul de drept se concretizează, invariabil, în inserarea unei „clauze abuzive”.
73. Îmbogăţirea fără justă cauză a profesionistului şi-ar dovedi şi ea imperfecţiunea
ca panaceu al acestor situaţii. Civiliştii riguroşi văd în actio de in rem verso remediul ultim şi
rezidual al reechilibrării raporturilor de drept privat. Ceea ce echivalează cu a afirma că, atât

98
Obligaţia de securitate, garanţia de conformitate, clauzele abuzive, obligaţia de informare şi de consiliere,
timpul obligatoriu de reflexie, retractarea gratuită a consimţământului consumatorului ş.a.
99
Nu toţi autorii cad de acord asupra necesităţii unei greşeli intenţionate pentru sancţionarea autorului unui abuz
de drept; criteriul scopului social al drepturilor domină o parte a doctrinei şi jurisprudenţei: H., L., J. Mazeaud,
Fr. Chabas, Leçons de droit civil, tome II, premier volume, Les obligations, Montchrestien, Paris, 1998, p. 478-
479.

62
timp cât consumatorul dispune de o soluţie juridică ce are prioritate teoretică, dar şanse
modeste de aplicare practică (anularea contractului în temeiul viciilor de consimţământ ori al
lipsei cauzei ş.a.), îmbogăţirea fără justă cauză a profesionistului nu ar putea fi invocată de
consumator. În plus şi deloc neglijabil: nu întotdeauna inserarea unei clauze abuzive va cauza
o îmbogăţire a comerciantului; de pildă, rezervarea prin contract a dreptului profesionistului de
a rezilia oricând, unilateral şi nemotivat contractul (cu efecte, desigur, pentru viitor) încheiat pe
termen determinat, fără recunoaşterea unui drept similar pentru consumator nu produce o
îmbogăţire imediată a profesionistului; tot astfel, inserarea în contract a clauzei potrivit căreia –
între emiterea ofertei şi acceptarea acesteia de către consumator comerciantul are dreptul de a
modifica unilateral caracteristicile bunului „fără preaviz” nu este – prin ea însăşi – o clauză
aducătoare de beneficii economice directe pentru profesionist, astfel încât intentarea unei actio
de in rem verso ar fi blocată. Analiza este aceeaşi în cazul unei clauze atributive de competenţă
teritorială ori al unei clauze compromisorii impuse de profesionist.
74. Viciile de consimţământ nu răspund nici ele, pe deplin, acestor situaţii.
Reprimarea clauzelor abuzive se dezvoltă pe terenul unei clauze nenegociate, impuse arbitrar
de către profesionist, ceea ce nu echivalează nici cu dolul (consumatorul nu este indus în
eroare, ci clauza abuzivă îi este impusă în chip făţiş), nici cu o eroare (neexistând o falsă
reprezentare a realităţii, apărută spontan), nici cu violenţa morală (consumatorul nefiind
ameninţat cu vreun rău fizic, moral ori patrimonial). Cât despre lipsa cauzei obligaţiei
consumatorului (îndeosebi de plată a preţului) în contextul inserării unei clauze abuzive, acest
motiv de nulitate ar fi eficient numai în măsura în care consumatorul şi-ar dori abandonarea
întregului contract. Or, de cele mai multe ori, consumatorul a acceptat clauza abuzivă tocmai
pentru că – din pricina urgenţei trebuinţelor sale ori din cauza monopolului factual deţinut de
profesionsit – nu a avut posibilitatea de a evita încheierea acelui contract, încheiere pe care,
dimpotrivă, şi-a dorit-o. Reputarea clauzei abuzive ca nescrisă este, în asemenea cazuri, o
soluţie mult mai temperată şi mai înţeleaptă decît constatarea nulităţii contractului însuşi, pe
temeiul lipsei cauzei.

4. Sancţionarea caracterului abuziv al clauzelor contractului de consum

75. La o primă vedere, legiuitorul român nu se dovedeşte deloc consecvent, atunci
când vine vorba despre reprimarea acestui tip de prevederi contractuale: în varianta propusă de
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, modificată, sancţiunea este cea a reputării lor ca

63
nescrise100, pentru ca Legea nr. 240/2004, ca şi Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, modificată
să le supună nulităţii absolute.
Nulitate absolută sau reputarea clauzei ca nescrisă? Ultima, credem, este unica
sancţiune adecvată, pentru următoarele motive:
(1) Nulitatea absolută se fundamentează, în fiecare caz în parte, pe absenţa unui
element contractual esenţial: a cauzei şi a obiectului (în contractele sinalagmatice, cum sunt şi
cele de consum, exonerarea comerciantului de orice fel de răspundere pentru neexecutarea
contractului, de exemplu, lipseşte contraprestaţia consumatorului de un echivalent real) ori a
consimţământului profesionistului (exempli gratia, clauza care dă dreptul comerciantului să
rezilieze unilateral contractul, fără a prevedea un drept identic pentru consumator). Motiv
pentru care constatarea nulităţii absolute a clauzei duce la căderea întregului eşafodaj
contractual, convenţia neputând supravieţui în lipsa cauzei, a obiectului ori a consimţământului
uneia din părţi. În vreme ce, dimpotrivă, „reputarea clauzei ca nescrisă” permite salvarea
contractului - dorit de consumator, care l-a încheiat şi în termeni nerezonabili, - întrucât doar
clauza exorbitantă va fi „extirpată” din corpul convenţiei de către judecător, nu şi restul
dispoziţiilor contractuale.
(2) „Reputarea clauzei ca nescrisă” este una din soluţiile cele mai ingenioase
înaintate în ultimele două decenii în dreptul european al contractelor101. Artificiul este demn de
remarcat nu numai pentru că permite menţinerea relaţiilor contractuale (ceea ce este în
interesul consumatorului), reechilibrându-le. Avantaje importante pentru consumatori intervin,
în plus, şi pe terenul probelor: angajarea nulităţii absolute a convenţiei necesită dovedirea, de
către consumator, a lipsei elementului contractual esenţial (or, a proba absenţa şi falsitatea
cauzei, ca să dăm un singur exemplu, nu este deloc facil). „Reputarea clauzei ca nescrisă” - ca

100
„Clauzele abuzive (…) nu vor produce efecte asupra consumatorului”, spune textul art. 6 din Legea nr.
193/2000.
101
Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive reţine, în art. 6, că statele membre trebuie să asigure
mijloacele adecvate şi eficace pentru a evita ca prevederile contractuale abuzive să „lege” pe consumator. În
Franţa, reputarea clauzei ca nescrisă este un mijloc frecvent de protejare a „părţii slabe”. Legiuitorul nostru face
vorbire, în textul Legii nr. 193/2000 despre faptul că asemenea stipulaţii „nu vor produce efecte”, ceea ce -
dincolo de stângăcia lingvistică evidentă (s-ar putea înţelege că aceste clauze se nasc, totuşi, valabile!) - înseamnă
acelaşi lucru: menirea judecătorului este aceea de a înlătura din contract asemenea clauze, ca şi cum ele nu ar fi
figurat în cuprinsul contractului.

64
sancţiune specifică clauzelor abuzive102 - nu implică decât dovada inserării clauzei în contract.
Judecătorul va investiga absenţa negocierii şi existenţa dezechilibrului semnificativ dintre
prestaţii103, consumatorului nesolicitându-i-se eforturi probatorii deosebite.

102
Deşi are vocaţia de a se aplica oricăror tipuri de contracte, sancţiunea discutată a făcut o importantă carieră
doar în contractele de consum, cel puţin dacă este să luăm ca reper jurisprudenţa franceză a ultimelor decenii.

65
 IX. OBLIGAŢIA DE CONFORMITATE

1. Autonomia conceptuală
76. Autonomizarea obligaţiei de conformitate are semnificaţia recunoaşterii unui
impas: nici garanţia tradiţională pentru vicii ascunse, nici viciile de consimţământ (asortate sau
nu cu o obligaţie precontractuală de informare) nu oferă soluţii perfecte, ci doar unele cu
impact limitat. Să luăm, de pildă, cazul defectelor estetice: livrarea, în baza contractului
încheiat cu consumatorul, a unui aparat electrocasnic apt pentru uzul căruia i-a fost destinat
prin fabricaţie, dar care prezintă mici imperfecţiuni estetice (zgârieturi minore), ori livrarea
unui corp de mobilier căruia îi lipseşte un accesoriu minor104 sunt cazuri în care invocarea
garanţiei pentru vicii ascunse ar ţine de domeniul utopiei, nu numai din pricina valorii
pecuniare modeste a imperfecţiunii estetice, ci îndeosebi din motivul neîntrunirii condiţiilor
tehnice pentru operarea amintitei garanţii (viciul bunului lipseşte, întrucât tradiţional acesta
este definit ca fiind un defect care afectează lucrul în însăşi folosinţa lui utilă). Cu toate
acestea, întrucât asemenea cazuri implică achiziţia de bunuri noi, va fi pe deplin legitimă
aşteptarea consumatorului de a i se livra bunuri lipsite de imperfecţiuni, fie ele şi minore.
77. Este contextul în care obligaţia de livrare conformă intră în scenă, pe un alt teren
însă faţă de obligaţia de livrare din dreptul civil clasic: în spaţiul dreptului consumaţiei, chiar şi
neajunsurile estetice ale bunului pot fi motiv de refuz al primirii bunului ori de invocare în
justiţie a neexecutării contractului de către profesionist.
De remarcat, în acelaşi perimetru al defectelor estetice, că nici obligaţia de
securitate (şi varianta sa generalizată – răspunderea specială pentru produsele cu defecte105)
apărută în timp înaintea recunoaşterii vreunei obligaţii de conformitate nu rezolvă problema
carenţelor estetice, aplicarea sa fiind cantonată în spaţiul periculozităţii bunului pentru
sănătatea, integritatea fizică ori bunurile unei persoane. Ceea ce nu s-a putut soluţiona prin

103
Nu trebuie uitat: judecătorul este adevăratul „revelator” al unor astfel de clauze, cu ajutorul reperelor oferite
de textul Legii nr. 193/2000 şi de anexa la lege conţinând exemple de clauze abuzive.
104
Un mâner ori o altă piesă de mici dimensiuni, utilizată pentru deschiderea unui sertar, a unui dulap ş.a. – piesă
a cărei valoare, prin ipoteză, reprezintă 1% din preţul de achiziţie al bunului principal.
105
Reglementată, în dreptul nostru, prin recent adoptata Lege nr. 240 din 7 iunie 2004, publicată în „Monitorul
oficial al Românei”, partea I, nr. 552 din 22 iunie 2004.

66
intermediul obligaţiei de securitate avea să se regăsească în figura „conformităţii” produselor,
astfel cum a fost aceasta conturată doctrinar şi jurisprudenţial, în ultimele două decenii.
Încă un reper util: uneori, nemulţumirea consumatorului la momentul livrării bunului
decurge din discrepanţa existentă între particularităţile bunului dorit de el, astfel cum au fost
acestea indicate expres în contract şi caracteristicile bunului efectiv predat de către
profesionist: livrarea unui bun de o altă culoare decât cea specificată în contract, absenţa unui
detaliu tehnic / estetic indicat în textul convenţiei ş.a. îndreptăţesc consumatorul să invoce
neexecutarea a ceea ce astăzi se numeşte „obligaţie de conformitate”. După cum cu uşurinţă se
observă, atât viciile de consimţământ, cât şi garanţia pentru vicii ascunse ar fi fost lipsite de
pertinenţă în asemenea ipoteze, de unde şi necesitatea imaginării unui remediu - supapă, cel al
conformităţii produsului cu specificaţiile contractuale.
78. Dacă ar fi să încercăm stabilirea unei congruenţe între conformitate şi
răspunderea producătorului pentru produsele cu defecte, ar trebui să punctăm cu necesitate, pe
de o parte, sfera mai largă de aplicare a carenţei de conformitate (întinsă şi asupra
deficienţelor estetice, oricât de neimportante valoric, dar şi asupra cazurilor în care bunul livrat
aparţine gamei de bunuri vizată de consumator la achiziţie, dar nu prezintă un detaliu tehnic
dorit de acesta şi indicat în contract) şi, pe de altă parte, condiţiile mai suple de invocare a
răspunderii profesionistului – regimul conformităţii este unul permisiv, acestuia neaplicându-i-
se niciuna din condiţionările tradiţionale ţinând de dovedirea existenţei şi întinderii
prejudiciului106, raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi pagubă, a faptei ilicite107 şi a
culpei profesionistului.
A aprecia conformitatea unei livrări presupune un studiu atent al registrului
specificaţiilor contractuale: simplele preferinţe de culoare, dimensiuni, parametri tehnici,
varietăţi ale bunului aparţinând consumatorului nu vor constitui un criteriu al predării conforme
decât în măsura în care aceste preferinţe au fost convenite cu profesionistul. La rigoare – şi
întrucât negotium există de îndată ce particularismul bunului a fost convenit între părţi, chiar şi
în absenţa unui instrumentum constatator al preferinţelor clientului – ar trebui să admitem că,
în aprecierea conformităţii, se va ţine cont nu numai de specificaţiile contractuale exprese, ci şi
de cele subînţelese ori implicite, precum şi de cele convenite verbal. Totuşi, nu aceasta este, în

106
De altfel, carenţa de conformitate nici nu este tratată ca fiind un prejudiciu propriu-zis.

67
prezent, orientarea doctrinei şi jurisprudenţei franceze în materie – numeroase voci subliniind,
pe drept cuvânt, arbitrariul în care am cădea dacă am admite carenţele de conformitate şi în
cazul neconvenirii lor exprese, în scris: cât de credibilă ar fi, în asemenea ipoteze, susţinerea
consumatorului cum că defectul estetic, imperfecţiunea artistică a bunului ori apartenenţa
acestuia la un standard tehnic altul decât cel dorit se concretizează într-o predare neconformă?
În ce măsură denunţarea preferinţelor consumatorului, la încheierea contractului, ar putea fi
probată de acesta, în lipsa unui înscris constatator?
Este motivul pentru care o constantă jurisprudenţă franceză a ultimilor ani reţine
existenţa unei obligaţii de conformitate stricto sensu numai în cazul unor stipulaţii
contractuale exprese, convenite în scris. Cu atât mai mult cu cât, dincolo de orice considerente
– decurgând dintr-o aplicare, mai mult sau mai puţin euforică, mai mult sau mai puţin
obstinată, a filosofiei consumeriste – profesionistul trebuie pus la adăpost de abuzul clientului
în invocarea carenţelor de conformitate stricto sensu, ori de câte ori „urme” ale convenirii unor
particularităţi ale bunului lipsesc din textul respectivei convenţii.

2. Semnalarea carenţei de conformitate

79. Utilitatea noţiunii de conformitate este pregnantă în perimetrul soluţiilor pe care
le oferă consumatorului înşelat în aşteptările sale. Teoretic, carenţa de conformitate trebuie
constatată (şi semnalată) de acesta în chiar momentul livrării108, prilej cu care varianta cea mai
credibilă de rezolvare este cea a refuzului de primire a bunului neconform. În ipoteza admiterii
predării bunului în pofida unor deficienţe de conformitate, cutuma jurisprudenţială franceză
este în sensul interpretării manifestării de voinţă a consumatorului în sensul renunţării la
acţiunea în justiţie pentru invocarea neîndeplinirii obligaţiei de conformitate.
Contrar aparenţei, cu o simplă prezumţie relativă avem de-a face: întrucât nu toate
carenţele de conformitate neinvocate (ori necontestate) la data livrării îşi găsesc un debuşeu în
imposibilitatea stabilirii imputabilităţii profesionistului, pentru setul de deficienţe care nu se

107
Aceste trei condiţii fiind, totuşi, aplicabile – printr-o contaminare voită cu logica dreptului civil clasic – şi în
interiorul răspunderii speciale pentru produsele cu defecte, astfel cum a fost aceasta reglementată prin Legea nr.
240/2004.
108
Din nou, din motivul evitării unui abuz al consumatorului: posterior livrării, este dificil de admis, în majoritatea
cazurilor, proba existenţei anumitor imperfecţiuni estetice (ori chiar a unor imperfecţiuni utilitare modeste), cum
ar fi zgârieturi minore de exemplu, la momentul livrării (şi, deci, imputabilitatea carenţei ar fi imposibil de
conturat).

68
regăsesc în această descriere se admite invocarea lor ulterioară de către consumator, pe calea
unei acţiuni în justiţie, câtă vreme nu i se poate reproşa acestuia o neglijenţă crasă în
verificarea bunului la momentul livrării.
Aşadar, o invocare ulterioară posibilă a carenţei de conformitate… Pentru cât timp
însă şi prin ce fel de acţiune? Analizele acestui aspect al conformităţii iniţiate de autorii
francezi au o savoare aparte109 întrucât, în final, discret, se îndreaptă către admiterea unei
acţiuni în revendicarea unui bun de gen! Fireşte, consumatorul are la dispoziţie fie
rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiei de livrare conformă, fie o acţiune în
executarea silită a predării conforme, astfel cum au fost conturate aceste acţiuni în dreptul civil
clasic, inclusiv obligarea profesionistului la plata de daune - interese.
80. Ce aduce, atunci, în plus obligaţia de conformitate? O „rebotezare” a clasicei
obligaţii de predare a lucrului vândut? Nu. O „repetare” a remediilor tradiţionale ţinând de
controversatul – dar probabil perenul – concept al responsabilităţii contractuale? Nicidecum.
Obligaţia de conformitate oferă, într-adevăr, o soluţie suplimentară – extrem de ingenioasă, de
altfel – cea a revendicării bunului în patrimoniul vânzătorului, întrucât, în ipoteza livrării
neconforme, concluzia poate părea abruptă, dar este una simplă şi eficace: livrarea neconformă
echivalează cu predarea unui bun, altul decât cel a cărui proprietate a dobândit-o consumatorul
în momentul încheierii contractului! Or, a primi un alt bun decât cel cumpărat (indiferent cât de
modestă ar fi imperfecţiunea acestuia110) permite proprietarului revendicarea „adevăratului”
bun achiziţionat.
Avantajul? Termenul de prescripţie al acţiunii… Revendicarea este
imprescriptibilă111, o ştie până şi un student începător. Executarea silită a clasicei obligaţii de
predare trebuie invocată în 3 ani; or, obligaţia de conformitate nu relativizează problema
predării bunului, ci o nuanţează: consumatorul - proprietar112, întrucât nu a primit bunul său, ci

109
Pentru o schiţă a conformităţii, însoţită de trimiteri la practica judecătorească relevantă, a se vedea ***, Le
consommateur et ses contrats, Éditions du Juris-Classeur, Paris, 1999, nº 051-14.
110
Chiar şi cea mai mică zgârietură a unui bun nou echivalează, astfel, cu livrarea altui bun decât cel cumpărat de
consumator!
111
Chiar şi în dreptul francez, unde atât nulitatea absolută, cât şi revendicarea cunosc o limită de invocare /
intentare de 30 de ani, remediul oferit de obligaţia de conformitate este deosebit de important, prin timpul lax de
acţiune pe care îl pune la dispoziţia consumatorului.
112
Reamintim că, în dreptul francez, vânzarea de imobile este şi ea consensuală, însoţită fiind de efectul
transferului automat al proprietăţii, formalităţile de publicitate imobiliară intervenind pe un cu totul alt palier.

69
un altul, poate intenta oricând acţiunea de revendicare, fără limită de timp. Aspect important,
dat fiind faptul constatării unor imperfecţiuni (îndeosebi tehnice) ale bunului în timp113, la
distanţă de momentul livrării.
81. Singura discrepanţă: bunul astfel revendicat este, de cele mai multe ori, unul de
gen, caz în care trei întrebări pot fi (şi au fost) formulate: 10. în ce măsură putem admite,
tehnic, o revendicare a bunurilor de gen? 20. dacă amintita revendicare este totuşi posibilă,
aceasta ar fi o specie sui-generis de proprietate şi, deci, de acţiune în revendicare? 30. întrucât
seamănă foarte puţin cu proprietatea bunurilor individual determinate, în ce măsură – şi în ce
termeni – putem vorbi despre o proprietate a bunurilor de gen? Amintim aceste întrebări nu
pentru a le elucida aici, ci pentru a semnala „prospeţimea” pe care chestiunea revendicării
bunurilor de gen o imprimă temei conformităţii.
În esenţă, în literatura juridică franceză, răspunsul formulat a fost, de multe ori (deşi
nu întotdeauna) următorul: 1º. proprietatea bunurilor de gen (din pricina fungibilităţii şi / sau
consumptibilităţii acestora) este o pseudo-proprietate, o proprietate „de mâna a doua”, mult mai
fragilă şi mai puţin „consistentă” decât proprietatea bunurilor individual determinate; 2º.
revendicarea – pe temeiul neconformităţii livrării – a bunului de gen este totuşi posibilă,
identificarea acestuia în patrimoniul vânzătorului urmând să aibă loc pe baza specificaţiilor
inserate în contract; întrucât, teoretic, mai multe asemenea bunuri – conforme stipulaţiilor
contractuale – vor putea fi reperate în urma procedurii „de identificare” a bunului revendicat
(doar unul urmând a fi selectat pentru obligarea profesionistului la predarea către consumator),

113
Un echipament / o instalaţie mai mult sau mai puţin complexe, la a căror asamblare consumatorul procedează
mult după efectuarea livrării, prilej cu care constată absenţa unor elemente / accesorii importante, ori a unor
parametri tehnici, când termenul de trei ani de la contractare / punerea în întârziere pentru a cere executarea silit ă a
predării bunului ar fi insuficient. În plus dacă imperfecţiunea nu este esenţială pentru utilizarea bunului, a cere
executarea silită a predării – o dată efectuată această predare, în privinţa unui bun care prezintă o carenţă estetică
minoră – ar fi, în dreptul civil clasic, imposibilă; pe terenul tradiţional al predării lucrului, o „reluare” a predării
pentru motive estetice modeste ar fi de neimaginat.
Or, consumatorul nu poate fi silit, în contemporaneitate, să se mulţumească cu primirea unui bun nou zgâriat,
„uşor deteriorat” etc. Obligaţia de conformitate se dovedeşte, aici, un remediu - supapă extrem de util, prin
forjarea ideii că bunul livrat cu (mici) imperfecţiuni nu este bunul cumpărat de consumator şi, deci, livrarea nu a
avut loc! Un strop de onestitate ne obligă să admitem că aşa-numita „revendicare” a bunului nu este decât o
executare silită a predării conforme. Dacă aceasta intervine însă după trei ani, tot de pârghiile revendicării se va
servi consumatorul reclamant.

70
3º. această revendicare este sui-generis; 4º. din calificarea amintită nu decurg impedimente
tehnice în exercitarea, de către consumator, a acţiunii în revendicare.

3. Obligaţie de conformitate versus viciu de consimţământ: ce fel de istorie?

82. În fine, înţelegem să ne oprim atenţia asupra unei teme care a învrăjbit de ceva
vreme doctrinarii francezi: în ce măsură neconformitatea şi vicierea consimţământului, astfel
cum este ultima definită în dreptul civil clasic, pot coabita într-una şi aceeaşi speţă, în ipoteza
în care aşteptările legitime ale cumpărătorului în legătură cu anumite proprietăţi / atribute ale
bunului nu se regăsesc în realitate, în urma livrării acestuia?
La prima vedere, răspunsul nu ar putea fi decât unul tranşant: o atare coabitare nu ar
fi posibilă în nici o măsură! În dreptul civil clasic, eroarea - viciu de consimţământ şi obligaţia
de livrare nu se pot suprapune nicicând. Ele reclamă un raţionament de tipul „ori alb, ori
negru”: în cazul maşinii de imprimat cecuri, de exemplu, anunţată mult prea optimist de către
furnizor ca fiind infailibilă114, ori în ipoteza achiziţionării unui teren din motivul mărginirii lui
de un „spaţiu verde”, inexistent topografic, în realitate115 - a susţine că achizitorul se poate
prevala, după plac, fie de viciul de consimţământ al erorii116, fie de neîndeplinirea obligaţiei de
livrare conformă ar fi o utopie. Tradiţional, suntem învăţaţi că vicierea consimţământului se
analizează pe terenul formării contractului, în vreme ce, pe axa timpului, obligaţia de livrare se
situează într-o etapă ulterioară, a efectelor contractului. A susţine că unul şi acelaşi motiv
(afirmaţia publicitară referitoare la „cecurile infalsificabile” şi, respectiv, la prezenţa zonei de
pajişte, în speţele amintite) ar putea justifica o acţiune în justiţie atât pe terenul formării, cât şi
pe terenul efectelor convenţiei ar părea un nonsens juridic.
83. Şi totuşi… În perimetrul dreptului consumaţiei, obligaţia de conformitate nu este
o obligaţie clasică de livrare! Dacă substanţa acesteia s-ar suprapune peste consistenţa ultimeia,
conformitatea nu ar mai fi fost nicicând „inventată” ca noţiune specifică relaţiilor
consumeriste. Delimitarea celor două provine, mai întâi, din sfera de aplicare diferită, clasica
îndatorire de livrare neputând fi imaginată ca neexecutată, în prezenţa, de exemplu, a unor mici
imperfecţiuni estetice117.

114
Ibidem.
115
Supra, nr. 10.
116
Inclusiv al erorii asupra cauzei.
117
La urma urmelor, neconformitatea de dreptul consumaţiei nu se aplică doar defectelor estetice (după cum s-a
putut observa în cazul speţei „cecurilor falsificate”), dar forjarea sa doctrinară a fost facilitată de luarea în calcul –

71
 Apoi, regimul lor juridic este diferit: conformitatea se străduieşte să facă uz de
pârghiile revendicării (imprescriptibile), construită pe ideea că „livrarea unui bun neconform cu
stipulaţiile exprese contractuale este livrarea unui bun, altul decât cel al cărui proprietar a
devenit cumpărătorul, la momentul contractării”.
Pe de altă parte însă, dreptul consumaţiei nu înlătură, ci dublează reglementările
tradiţionale, în încercarea de a oferi consumatorului o opţiune pertinentă, pentru remedii mai
simple şi mai eficace decât cele furnizate de dreptul civil. După cum aveau să sublinieze
explicit autorii francezi118, consumatorul poate invoca neconformitatea, pe terenul dreptului
consumaţiei, dacă o consideră oportună, dar la fel de liber poate opta pentru remediile erorii
sau dolului - vicii de consimţământ, plasându-şi plângerea în spaţiul dreptului civil. Prin
apartenenţa lor la două ramuri de drept distincte, amintitele acţiuni nu se exclud aprioric, ci pot
„coabita”, până la alegerea uneia de către consumator119.

4. Polisemia noţiunii. Conformitatea normativă

84. Polisemia noţiunii consumeriste de „conformitate” se cuvine remarcată de la bun
început. În dreptul consumaţiei, conformitatea bunului ori serviciului contractat este apreciată
în raport cu „aşteptările legitime ale consumatorului”120. Dincolo de izul sentimental al
expresiei, două sunt accepţiunile acoperite de aceasta: (1) calitatea bunului ori serviciului
aşteptată de consumator în baza unor specificaţii contractuale exprese (conformitatea
contractuală) şi (2) aşteptările consumatorului relative la bun, aşa cum sunt acestea legitimate
de reglementările legale în vigoare (conformitatea normativă).
Normalizarea ori „conformitatea normativă” a fost gândită ca o contrapondere la
reglementarea legală punitivă (de reprimare), vocaţia sa preventivă, securizatoare justificându-i

drept motiv legitim de refuz al preluării bunului – a imperfecţiunilor estetice, oricât de minore, în cazul achiziţiei
de bunuri noi. Suntem – ideologic – departe de tradiţionala relaţie de vânzare - cumpărare între particulari, astfel
cum fusese aceasta imaginată în Codul civil. Astăzi, dată fiind competiţia acerbă între comercianţi, periculozitatea
şi tehnicitatea sporită a produselor, inducerea ideii apartenenţei consumatorului – prin intermediul bunurilor – la
un anumit status social etc., a impune consumatorului acceptarea (la momentul livrării) a unui bun nou afectat de
imperfecţiuni estetice (chiar minore) nu reprezintă o opţiune, din punctul de vedere al instanţelor franceze. O
practică judiciară în a cărei imitare, la noi, nu putem decât spera.
118
G. Pignarre, G. Paisant, Observation, loc. cit. supra, în materia afacerii „cecurilor falsificate”.
119
Fireşte, alegerea poate fi „reorientată” dacă, în urma procesului plasat pe unul din cele două terenuri – al
dreptului civil ori al dreptului consumaţiei – reclamantul consumator nu a obţinut succesul sperat.
120
Y. Picod, H. Davo, op. cit., p. 216.

72
succesul. Limitată odinioară la anumite bunuri, normalizarea comunitară include în prezent
ansamblul bunurilor de consum, pe cel al noilor tehnologii şi pe cel al serviciilor121. Iniţial
sinonimă a standardizării, normalizarea reprezintă astăzi un set amplu de norme122 de natură
mixtă, de drept public şi de drept privat.
Norma este un document tehnic care poate fi obţinut pentru fiecare produs, de la
organismul naţional de normare; importanţa sa rezidă parţial în încrederea cu care simbolul
normei (CE, de exemplu) este investit de către consumatori, ultimii fiind dispensaţi de
necesitatea cunoaşterii conţinutului concret al normei123.
De pe poziţia profesioniştilor, normalizarea contribuie la „sanitarizarea” spaţiului
concurenţial, dezvoltând o politică economică eficace, inclusiv prin faptul că, prin recursul la
normele tehnice, costurile de producţie se reduc considerabil. Competitivitatea produselor şi
serviciilor este dublată, apoi, de pe poziţia consumatorului, de garanţia de securitate şi de
calitate pe care standardizarea produselor şi serviciilor o aduce.

121
Idem, p. 222.
122
La nivel european, Comitetul european de normalizare (CEN) grupează, începând din 1961, institutele
naţionale de normare din ţările membre ale Uniunii Europene şi ale Asociaţiei europene a liberului schimb.
Acestuia i se adaugă, din 1972, Comitetul european de normalizare electrotehnică (CENELEC) şi Institutul
european de normare a telecomunicaţiilor (ETSI), din 1988.
123
Conţinut concret ce poate viza caracteristicile produsului (compoziţie, calităţi), perioada de probă etc.

73
 X. CLAUZELE DE NON-RESPONSABILITATE

1. Ipoteză de lucru şi analize posibile

85. Exploatantul unei parcări precizează în textul tichetelor remise clienţilor că îşi
declină orice responsabilitate, atât în caz de furt al obiectelor lăsate în autoturisme, cât şi în caz
de furt al autovehiculelor. Care este valoarea juridică a unor asemenea clauze?
a) Clauza din exemplul ales de noi se poate, mai întâi, analiza într-o clauză de non –
responsabilitate, ca fiind clauza prin care debitorul contractual, asumându-şi o anumită
obligaţie, înţelege să-şi decline orice responsabilitate în caz de neexecutare a acesteia ori de
eşec al misiunii sale.
Limitele inserării unei asemenea clauze rezidă în faptul că, în materie contractuală, o
asemenea clauză este valabilă în măsura în care nu este interzisă expres prin lege / nu este
abuzivă (contractul devine aproape întotdeauna aleatoriu).

b) Clauza relativă la conţinutul obligaţiilor: declarând că nu este responsabil în caz de

furt, debitorul indică faptul că, prin contract, nu este obligat să şi supravegheze bunul în cauză.
În urma inserării clauzei de amenajare a conţinutului obligaţional al contractului, întrucât nu
este din start ţinut la o obligaţie de pază, debitorului nu i se poate angaja răspunderea
contractuală în caz de furt.
86. Limitele analizei în atare ipoteze: această clauză este valabilă în măsura în care nu
înlătură astfel o obligaţie fundamentală în contract (un element esenţial al acestuia)124.
Elementele „de esenţa” convenţiei (stricto sensu) sunt apanajul legiuitorului, neputând fi
înlăturate de particularii – părţi la respectivul contract numit. Elementele „de natura”
contractului (naturalia negotii) sunt prevăzute de lege (în cazul convenţiilor numite) ca
reprezentând elemente „reziduale”, supletive; o clauză expresă convenită de părţi le poate însă
modifica ori înlătura din contract. Clauzele de amenajare a conţinutului obligaţional intervin,

124
Jurisprudenţa franceză a suprimat clauzele de non-responsabilitate care permiteau profesionistului să evite
sancţiunile neexecutării unei obligaţii esenţiale făcând uz de argumentul potrivit căruia obligaţia consumatorului
(de plată a preţului) rămâne fără cauză în prezenţa unei clauze prin care obligaţia corelativă esenţială a
profesionistului a fost suprimată prin clauza exoneratoare de răspundere : Curtea de Casaţie, camera comercială,
decizia din 22 oct. 1996 (afacerea Chronopost), citată după A. Sériaux, Note, în „Le Dalloz” 1997, p. 121.

74
aşadar, pe palierul „elementelor naturale” ale contractului, în vreme ce elementele accidentale
– cea de a treia specie a elementelor contractului – sunt din start rodul imaginaţiei juridice a
părţilor, nefiind prevăzute de lege (nici măcar în mod dispozitiv).

2. Criteriul distincţiei
87. Clauzele de amenajare a responsabilităţii debitorului (în sensul înlăturării acesteia)
se limitează la a indica faptul că debitorul nu va fi responsabil şi nu va datoria daune – interese
în caz de neexecutare, executare tardivă ori necorespunzătoare a obligaţiei. Clauzele de
amenajare a întinderii obligaţiei delimitează însuşi conţinutul contractului şi, prin urmare,
acţionează doar indirect asupra răspunderii civile contractuale (prin ricoşeu, conturează şi
regimul juridic aplicabil convenţiei în etapa de formare, dar mai ales în etapa executării; de
exemplu, în funcţie de prezenţa unei asemenea clauze contractul este sau nu aleatoriu, obligaţia
este doar una de mijloace etc.).
Interesul practic al delimitării: în prezenţa unei clauze de neresponsabilitate, se naşte
întrebarea dacă respectiva clauză acoperă toate gradele culpei comise de debitor, ori doar
greşeala importantă (culpa lata). În faţa unei clauze relative la obligaţii, interpretul se întreabă
dacă stipulaţia poartă doar asupra obligaţiilor accesorii ori, dimpotrivă, aduce atingere şi
obligaţiilor fundamentale (esenţiale) în contract, caz în care clauza este nulă (nulitatea poate
contamina întregul contract).

3. Garanţia convenţională
88. O figură aparte, în contextul discutat, fac clauzele de amenajare a garanţiei
convenţionale oferite consumatorului de către profesionist, prin stipulaţii contractuale concrete
în acest sens. În perimetrul amintitei garanţii, un prim principiu este inconturnabil: garanţia
convenţională nu poate fi decât mai profitabilă consumatorului decât garanţiile legale (cea
pentru vicii ascunse, de exemplu), ceea ce echivalează cu a afirma că o atare garanţie îl obligă
pe profesionist în termeni mai oneroşi decât cei legali.125
Într-un alt plan al discuţiei, clauzele generatoare de garanţie contractuală nu pot
tinde la suprimarea oricărui interes al garanţiei pentru consumator, caz în care ar fi sancţionate

125
De pildă, profesionistul se obligă să ofere cumpărătorului o garanţie de un an sau de doi ani de la data predării
bunului, în timp ce, în cazul garanţiei clasice pentru viciile ascunse ale bunului, cu excepţia ipotezei dolului comis
de vânzător, acţiunea cumpărătorului se prescrie în 6 luni de la data descoperirii viciilor.

75
drept „abuzive”: de pildă, clauza prin care este înlăturat dreptul consumatorului la repararea
bunului ori este drastic redus la îndeplinirea unor condiţii exorbitante; clauza prin care
profesionistul se exonerează de garanţia legală pentru vicii ascunse, oferind doar garanţia
contractuală; clauza prin care profesionistul îşi rezervă dreptul de a modifica unilateral
caracteristicile bunului între momentul contractării şi cel al livrării au fost depistate ca abuzive
şi extirpate de către judecător din textul contractual.126
89. Garanţia contractuală nu este, nici pe departe, o simplă „amenajare” a garanţiei
legale: (1) garanţia convenţională presupune apariţia unui defect în termenul stipulat; (2)
consumatorul este scutit de dovada existenţei defectului la momentul livrării (această existenţă
fiind prezumată); (3) garanţia convenţională se stinge în cazul utilizării necorespunzătoare a
bunului ori al intervenţiei neautorizate a cumpărătorului în sensul reparării produsului; (4)
clauzele relative la condiţiile în care garanţia contractuală este datorată nu au nici un efect
asupra garanţiei legale; (5) garanţia contractuală nu este un simplu serviciu post-vânzare
(ultimul presupune prestarea către consumator de servicii de întreţinere sau de reparaţii contra
unei sume stabilite forfetar ori nu); (6) elementele garanţiei convenţionale necesare punerii în
scenă a acesteia (durată, acoperire teritorială, numele şi adresa debitorului garanţiei etc.)
trebuie precizate expres, în termeni lipsiţi de echivoc; (7) condiţia încheierii în scris a garanţiei
convenţionale este obligatorie127; (8) garanţia comercială (convenţională) nu înlătură garanţia
legală de conformitate a produsului (cu normele în vigoare şi cu specificaţiile contractuale) şi
nici garanţia civilă pentru vicii ascunse (orice clauză se suprimare a acestor garanţii fiind
nulă).

126
Pentru detalii privitoare la acest curent jurisprudenţial francez, a se vedea D. Ferrier, Droit de la distribution,
cit. supra, p. 200-201. De remarcat faptul că art. R. 132-1 din Codul francez al consumaţiei interzice « clauza care,
într-un contract de vânzare, suprimă sau reduce dreptul consumatorului la daune-interese în caz de neexecutare, de
către vânzător, a uneia din obligaţiile ce-i revin » (Y. Picod, H. Davo, op. cit., p. 153).
127
Natura ei juridică – probatorie ori ad validitatem – fiind încă obiect de dispută în literatura de specialitate.

76
 IX. TIMPUL DE REFLEXIE ÎN FORMAREA
CONTRACTELOR DE CONSUM

90. În ţările Uniunii Europene, din ce în ce mai multe dispoziţii legale „mărturisesc”
despre încercarea de a proteja consumatorul în amontele operaţiunii de contractare, fie prin
retardarea, temporizarea formării „definitive” a contractului (timpul de reflexie acordat prin
lege având, astfel, un rol preventiv, securizator), fie prin instituirea în favoarea consumatorului
a unui drept de răzgândire, ori de retragere a consimţământului acordat. Nu suntem în prezenţa
unei reguli de aplicaţie generală în contractele de consum, ci a unei măsuri speciale,
conjuncturale, aplicabilă doar acelor contracte de consum considerate (prin procedura de
încheiere ori prin efecte) mai periculoase ori (din start) mai dezavantajoase pentru consumator.
Regula are însă vocaţia unei soluţii generice, specifice dreptului consumaţiei, motiv pentru care
nu ar trebui să ne surprindă repetarea ei ca rezolvare, în viitor, şi în alte cazuri decât cele de
debut. Varietatea modalităţilor gândite de legiuitorii europeni în acest context nu poate masca
unitatea de fundament a tehnicilor folosite. Două sunt procedeele cel mai frecvent utilizate: (a)
instaurarea unui termen de gândire prealabilă semnării contractului final; (b) retractarea
consimţământului dat în prealabil, prin instituirea unui termen de reflexie a posteriori, în aval.

1. Termenul de reflexie prealabilă.

91. Deşi paradoxal – întrucât prevenţia face adesea inutilă reparaţia – nu acesta este
procedeul la care recurge legiuitorul cel mai des, deoarece se dovedeşte puţin fiabil la nivelul
punerii în practică. Este de reperat o asemenea tehnică juridică în special în două tipuri de
convenţii: contractarea de cursuri prin corespondenţă şi creditul destinat anumitor operaţiuni
imobiliare128. Tot aici poate fi inclusă (chiar dacă forţând termenii) şi practica încheierii (în

128
J. Beauchard, Droit de la distribution et de la consommation, Presses Universitaires de France, Paris, 1996, p.
356. De exemplu, potrivit punctului 1 lit. g) din Anexa nr. 1 la Legea nr. 289 din 24 iunie 2004 privind regimul
juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice (publicată în „Monitorul
Oficial al României”, partea I, nr. 611 din 6 iulie 2004 şi intrată în vigoare, conform art. 24 (2), la 6 luni de la data
publicării), una din clauzele minimale obligatorii pe care contractul de credit pentru consum trebuie să le conţină
este „indicarea termenului eventual de reflectare (indicarea unui termen de graţie în vederea analizării oportunităţii
creditului)”

77
Franţa, de exemplu) a unor contracte prealabile (pregătitoare) în cazul unor operţiuni
imobiliare. Vânzarea de imobile pentru construire, propusă de profesionişti ai tranzacţiilor
imobiliare, prezintă riscuri importante pentru achizitor, întrucât contractul poartă asupra unui
lucru viitor şi necesită angajamente financiare semnificative pentru particulari.
În încercarea de a amenaja această practică, legiuitorul francez a generalizat
folosirea contractelor preliminare de rezervare a bunului, ori de câte ori o persoană
contractează edificarea unei clădiri cu destinaţie de locuinţă (ori uz profesional combinat cu
stabilirea reşedinţei), cu obligaţia de a vărsa, de la început ori periodic, sume de bani mai
înainte de ridicarea construcţiei. Încheierea contractului preliminar nu este obligatorie, în baza
legii franceze, însă contractul final trebuie să conţină, sub pedeapsa nulităţii absolute, un număr
de menţiuni obligatorii destinate să-l informeze pe cumpărător cu privire la imobilul pe care se
va edifica, termenele de executare a lucrărilor, tranşele de preţ etc. Contractul nu garantează
cumpărătorului că imobilul va fi efectiv construit, ci rezervă, la dispoziţia sa, imobilul – obiect
(derivat) al contractului. Convenţia mai permite cumpărătorului să renunţe la operaţiune, în
baza unui soi de drept de dezicere, cu pierderea sumei depuse ca garanţie pentru asemenea
cazuri, cu excepţia situaţiilor în care renunţarea este fondată pe motivele declarate prin lege ca
legitime, când răzgândirea este „gratuită”.
92. În alte cazuri, legea franceză impune un veritabil timp de reflexie „forţată”,
interzicând să se încheie contractul definitiv în intervalul de până la expirarea acestui termen.
Tehnica menţionată face uz de pârghiile ofertei care, pentru a fi completă şi, deci, pentru a
exista juridic trebuie să conţină anumite informaţii necesare (de regulă, cu indicarea termenului
în care poate interveni acceptarea şi a modalităţilor în care aceasta poate fi făcută). Pentru
cursurile prin corespondenţă, legea franceză stabileşte un termen de gândire de 7 zile de la
receptarea ofertei, timp în care se consideră că oferta nu poate fi valabil acceptată, iar legea
franceză privitoare la creditul imobiliar impune un timp de reflexie obligatorie de 8 zile, în
care oferta de credit nu poate fi acceptată, aceasta – odată emisă – trebuind a fi menţinută timp
de 30 de zile. Eficacitatea unui asemenea procedeu este de ordinul evidenţei.
93. Timpul legal de reflexie descrie un procedeu – uzitat frecvent în legislaţiile
ţărilor Uniunii Europene – la care legiuitorul recurge pentru a preveni încheierea pripită,
insuficient analizată a anumitor contracte de credit interzicând acceptarea ofertei într-un
interval de timp (7 zile ori 30 de zile).
Intervenţia sanitară a Legii are loc în etapa precontractuală – spre deosebire de
dreptul de retractare – şi este axată pe principiul „a preveni este mai uşor decât a repara”. În

78
Franţa această tehnică este utilizată nu în contractele de credit pentru consum, ci în contractele
de credit imobiliar – dată fiind valoarea importantă şi durata mare (10 – 20 ani) pe care se
întind aceste credite. Timpul legal de reflexie este de 30 de zile de la data la care oferta a ajuns
la cunoştinţa destinatarului, iar procesul psihic de analiză este „forţat”, în sensul că în acest
interval de timp oferta de credit nu se poate întâlni cu acceptarea, legea franceză considerând
ca nulă orice acceptare formulată de consumator în respectiva perioadă.
Astfel, nu numai că destinatarul unei oferte de credit imobiliar are la dispoziţie 30 de
zile pentru a cumpăni cu atenţie avantajele şi dezavantajele contractării, ofertele concurente şi
posibilitatea sa de a face faţă costului total al creditului, dar în plus nici nu poate, legal, accepta
oferta în acest interval. Este opţiunea consumatorului, în cele din urmă, să folosească acest
timp pentru o analiză atentă a ofertei, ori, dimpotrivă, să o ignore total în cele 30 de zile, fiind
din start hotărât să accepte creditarea. Tot ceea ce poate face legiuitorul este să-l „oblige” la
reflexie, interzicând „întâlnirea ofertei cu acceptarea”. Ca orice proces psihic, reflexia este
„forţată” aici doar la nivelul superficial, al reglementării prin lege a momentului perfectării
contractului. O limită totuşi cât se poate de firească a intervenţiei legiuitorului.

2. Facultatea de retractare (dreptul de răzgândire) aparţinând consumatorului

94. Procedeul constă în a permite consumatorului, posterior semnării unui contract,
să revină asupra acceptării emise, într-un anumit interval de timp, în general destul de scurt.
Este o tehnică utilizată îndeosebi în cazul vânzării în afara punctului de desfacere ori a
vânzării la domiciliu, fiind extinsă ulterior şi la cazul altor contracte.
Deşi ambele procedee – cel al termenului de reflexie şi cel al dreptului de retractare
– împărtăşesc comunitatea de fundament ideatic (ţintesc la protejarea consimţământului celui
profan, temporizând încheierea contractului), în planul tehnic distanţa este uriaşă. Dreptul de
retractare este un drept legal de dezicere cu caracter gratuit129, fixat de lege în favoarea

129
O varietate relativ bizară a dezicerii, dacă ne amintim că de esenţa acesteia, în dreptul civil clasic era caracterul
oneros: „recuperarea” libertăţii contractuale posterior momentului încheierii convenţiei are loc, tradiţional, contra
cost (suma fiind fixată prin contract). Pe de altă parte, dreptul consumatorului de a se răzgândi în termenul legal
nu ar putea fi decât gratuit; altfel, beneficiul s-ar transforma în dezavantaj.

79
consumatorului, în anumite contracte considerate a fi de o periculozitate sporită, drept ce poate
fi exercitat într-un interval de 7 zile de la data încheierii contractului130.
Natura juridică a acestei facultăţi131 – legale şi gratuite – de dezicere a învrăjbit
îndelung doctrinarii francezi. Respectivul drept este recunoscut prin lege doar consumatorului,
nu şi celeilalte părţi şi pare a avea cel puţin o faţetă exorbitantă: intervine pe terenul efectelor
contractului – în perioada precontractuală, aşadar –, se exercită cu titlu gratuit şi bulversează în
aparenţă tot ceea ce am învăţat, de-a lungul a două secole, în materie de consensualism şi forţă
obligatorie a contractului.
Într-o primă opinie, avem de-a face cu un contract sub condiţie, a cărui desfiinţare –
în ipoteza exercitării, de către consumator, a dreptului său de retractare – este retroactivă. Or,
dacă vedem aici o condiţie suspensivă, ea ar fi nulă în baza art. 1010 C. civ. ca fiind potestativă
în forma cea mai pură (raţionamentul consumatorului la contractare ar fi „mă oblig, dacă nu
cumva mă răzgândesc în următoarele 7 zile”, un soi de „ şi da, şi nu” inadmisibil juridic).
Dacă, dimpotrivă, optăm pentru a considera „facultatea de retractare” drept o
condiţie rezolutorie, ne lovim de următorul obstacol tehnic: condiţia rezolutorie nu împiedică
producerea efectelor, ceea ce înseamnă că am sili societatea de credit să predea suma de bani
(ori vânzătorul care vinde pe credit să livreze bunul), pentru ca, 3 sau 7 zile mai târziu – dacă
profanul se răzgândeşte – să obligăm părţile la refacerea în sens invers a traseului parcurs de
bun. Or, e limpede, un exerciţiu util al dreptului de retractare impune – dacă o contractare
pripită este cea evitat – „amânarea” producerii efectelor contractului până la expirarea celor 7
zile132. Ceea ce înseamnă însă, prin ricoşeu, că retractarea consimţământului consumatorului nu
se va putea analiza nicicând într-o condiţie rezolutorie!

130
În dreptul francez, asemenea contracte cu facultate legală de dezicere sunt anumite convenţii de asigurare,
vânzările la domiciliul clientului, contractarea de cursuri prin corespondenţă, vânzările de tip teleshopping,
contractul privitor la utilizarea pe durată de timp limitată a unor imobile (în sistem time-sharing), anumite
operaţiuni de credit, vânzarea de imobile noi cu destinaţie de locuinţă. Pentru detalii asupra dreptului de retractare
aparţinând consumatorului în aceste convenţii – considerat a fi un drept potestativ – a se vedea S. Valory, La
postestativité dans les relations contractuelles, Presses Universitaires d'Aix-Marseille, 1999, p. 175-177. Pentru
dezvoltări asupra conceptului de „drept potestativ”, a se vedea I. Reghini, Consideraţii privind drepturile
potestative, în „Pandectele române” nr. 4/2003, p. 236 şi urm.
131
Pentru dezvoltări, a se vedea J. Beauchard, cit. supra, p. 360-361.
132
Legea franceză interzice – în contractele (inclusiv de credit pentru consum) însoţite de un drept legal de
retractare – efectuarea schimbului de prestaţii între părţi, până la expirarea termenului de 7 zile. Cu toate acestea,

80
 95. O altă viziune asupra naturii dreptului de retractare,la fel de criticabilă, face uz
de pârghiile distincţiei între perfectarea şi eficacitatea contractului, ca momente succedanee în
timp. Existenţa unui contract valabil format nu înseamnă şi eficacitate automată a acestuia.
Dreptul de retractare apare aici ca un element legal solicitat pentru eficacitatea convenţiei, iar
resortul tehnic este cel al elementelor intrinseci manifestării de voinţă, care trebuie uneori
dublate de elemente extrinseci, pentru ca actul juridic să producă efectele scontate.
Neîndeplinirea acestui element („neconfirmarea” consimţământului consumatorului în cele 7
zile de după încheierea contractului, adică) nu ar atrage desfiinţarea retroactivă a contractului
de credit, ci doar caducitatea acestuia. Totuşi, caducitatea produce efecte doar pentru viitor,
ceea ce, în materie, ar fi dezastruos. În ipoteza în care cel puţin prima tranşă din împrumut a
fost remisă debitorului, în intervalul celor 7 zile, dacă acesta exercită dreptul său gratuit de
răzgândire, cum anume se explică faptul că debitorul trebuie să restituie societăţii de credit
suma primită?
96. În fine, de departe cea mai interesantă explicaţie poartă denumirea de formare
progresivă a contractului de credit. Teza poate fi rezumată astfel: există contracte care nu se
formează uno ictu, ci care contrazic – prin „forţa lucrurilor” – schema clasică a „întâlnirii
ofertei cu acceptarea”. Nu este locul să insistăm aici asupra tuturor detaliilor tehnice ale
formării „în etape” a contractului. Reţinem doar că, în cazul dreptului legal de retractare, deşi
consimţământul consumatorului se întâlneşte într-o primă fază cu cel al profesionistului,
contractul nu este format „pe deplin”, ci doar în chip provizoriu. În fiecare secundă din cele 7
zile, pe măsură ce consumatorul alege să nu îşi exercite dreptul de retractare, consimţământul
său „se maturizează”, se consolidează treptat, urmând să fie considerat ca deplin format în
momentul epuizării celor 7 zile fără ca retractarea să fi intervenit.
Teoria are meritul de a explica atât aneantizarea133 contractului în cazul retractării
consimţământului, cât şi faptul că – atât timp cât nu este pe deplin format – contractul nu poate
produce încă efecte (şi, deci, prestaţiile părţilor nu pot avea deocamdată un fundament juridic).

intervalul de retractare este redus legal la 3 zile în ipoteza creditelor preafectate, când consumatorul a solicitat şi
obţinut de la vânzător predarea bunului / prestarea serviciului.
133
Aneantizare care nu e stricto sensu retroactivă: precum o plantă a cărei creştere şi dezvoltare e stopată,
contractul a cărui formare e „întreruptă” nu „este desfiinţat”, nici pentru trecut, nici pentru viitor: pur şi simplu, nu
se va mai forma.

81
 XII. CREDITUL PENTRU CONSUM

1. Observaţii generale. Privire diacronică asupra instituţiei

97. Creditul pare să fie figura cea mai importantă în planul economiei secolului
scurs. Deşi „împrumutaţi şi împrumutători” au existat dintotdeauna, creditul a cunoscut o
dezvoltare spectaculoasă de abia în ultimii 50 de ani. În Europa occidentală, a recurge la credit
a devenit pentru particulari un comportament frecvent începând cu perioada de după cel de-al
doilea război mondial, în special în privinţa construirii ori cumpărării de locuinţe. Rapid,
creditul a fost extins la achiziţia de automobile, mobilier, aparate electrocasnice, iar astăzi
asistăm la solicitarea de credit pentru satisfacerea unor trebuinţe tot mai „efemere”: călătorii,
vacanţe, cărţi, vestimentaţie, produse cosmetice, după cum, din nou cu ajutorul creditului, sunt
achitate cele mai diverse datorii prin intermediul cardurilor de plată (impozite, chirii, prime de
asigurări, hrană etc.)134.
Dacă, în urmă cu jumătate de secol, se economisea timp de zeci de ani pentru
cumpărarea unei case ori a unui autovehicul, astăzi astfel de bunuri sunt dobândite imediat,
făcând uz de pârghiile creditului, urmând ca achitarea preţului să se facă în tranşe eşalonate pe
parcursul a câtorva ani ori a câtorva luni, după caz. Diferenţa – în aparenţă – este inexistentă;
în realitate, ea este uriaşă: consumatorul profită imediat de bunul dorit, iar producţia de astfel
de bunuri este în continuă creştere.
O asemenea evoluţie nu este însă lipsită de inconveniente şi de pericole. Se trăieşte
din credit, se contractează pentru viitor, şi, adesea, pentru un viitor îndepărtat. Între timp,
dramele existenţei umane pot spulbera calculul iniţial: pierderea locului de muncă, contractarea
de credite mult prea oneroase, subestimarea „poverii” dobânzii, decesul partenerului,
invaliditatea survenită, pentru a nu da decât câteva exemple, duc la tot atâtea cazuri de
„supraîndatorare”.

134
J. Beauchard, op. cit., p. 386 şi urm., pentru o analiză a dreptului francez în materie.

82
 2. Protejarea consumatorilor în operaţiunile de credit. Noţiunea de „ofertă
prealabilă”
98. Deşi atât spiritul, cât şi mecanismul utilizat sunt identice, legiuitorul preferă să
distingă între creditul obţinut pentru bunuri de consum şi creditul imobiliar. În privinţa
primului, este de remarcat că informarea împrumutatului este piesa centrală a dispozitivului de
protecţie montat pentru faza formării contractului. Publicitatea făcută ofertei de credit este,
fireşte, facultativă pentru emitentul ofertei, însă, dacă acesta din urmă recurge totuşi la
publicitate, va trebui ca mesajul său să conţină o serie de menţiuni obligatorii, sub pericolul de
a-i fi aplicate ofertantului, în caz contrar, sancţiunile prevăzute de lege. Orice mesaj sau
document publicitar va trebui să conţină, potrivit legii franceze, referiri la identitatea societăţii
de credit, obiectul şi durata operaţiunii propuse, precum şi un calcul al costului total al
împrumutului, incluzând dobânda datorată (precum şi, în eventualitatea în care aceasta este
obligatorie, cuantumul total al primelor de asigurare pentru bunul în cauză). Referiri exprese
sunt necesare şi cu privire la valoarea primei tranşe şi a taxelor de procesare a dosarului depus
de împrumutat.
99. Formarea contractului are lor în etape, Codul consumatorului impunând în
Franţa societăţilor de credit să formuleze o ofertă prealabilă, acompaniată de un drept de
retractare aparţinând consumatorului135, de care acesta poate face uz în ipoteza în care, deşi a
acceptat oferta de credit, hotărăşte în zilele următoare să revină asupra opţiunii sale iniţiale.
Literatura de specialitate s-a grăbit să remarce, pe de o parte, uzul de pleonasm la care recurge
legiuitorul francez, aşa-numita „ofertă prealabilă” descriind practic (în limbajul tehnic
tradiţional) orice ofertă în etapa de până la perfectarea contractului.
Pe de altă parte, potrivit legii franceze, oferta trebuie remisă în dublu exemplar
consumatorului, cu respectarea modelelor-tip fixate pentru activitatea bancară. Dincolo de
stângăcia cu care unii autori rezolvă problema, chiar şi în situaţia în care consumatorul este cel
care, cel dintâi, se adresează societăţii de credit solicitând un împrumut, nu consumatorul se
află la originea ofertei, el făcând o simplă invitaţie la ofertă (de altfel, nu el este cel care
fixează termenii împrumutului, în această primă apropiere), motiv pentru care – întrucât şi aici
veritabila ofertă emană de la profesionist – documentul constatator trebuie să conţină, în mod
obligatoriu, seria de menţiuni stabilite prin lege.

135
Idem, p. 355.

83
 100. Consumatorul obişnuieşte să semneze simultan atât contractul de împrumut, cât
şi contractul servit de acesta (care poate fi unul de vânzare, locaţiune, antrepriză etc.). În
Franţa, legea adoptată la 10 ianuarie 1978 permite împrumutatului să retracteze acceptarea într-
un termen de 7 zile, cu ajutorul unui formular detaşabil anexat ofertei de credit. Acest termen
în care răzgândirea trebuie să îmbrace forma unei declaraţii manuscrise exprese, poate fi redus
la 3 zile, dacă împrumutatul a cerut să-i fie livrat mai repede bunul dobândit cu ajutorul
creditului.
În ideea de a facilita exerciţiul libertăţii de retractare, legea franceză interzice
executarea de plăţi între societatea de credit şi consumator, în baza respectivului contract, ceea
ce este de natură să ridice semne de întrebare dacă nu cumva procedeul cel mai nimerit ar fi
fost cel al termenului obligatoriu de reflexie, şi nu cel al dreptului de retractare, în situaţia
discutată părând a fi mai degrabă vorba despre retardarea formării contractului, decât despre
temporizarea etapei executării.

3. Facultatea de agrement (de agreare)

101. În special atunci când oferta de credit este făcută în vederea contractării
concomitente, a consumatorului de credit, cu un vânzător, un locator ori un antreprenor ş.a.,
societatea de credit are interesul de a se informa în legătură cu riscurile pe care şi le asumă
atunci când oferă respectivul credit. În acest sens, este uzuală practica de a stipula, în oferta de
credit, o aşa numită clauză de agreare136 în baza căreia, într-un interval de 7 zile de regulă,
societatea de credit îşi rezervă dreptul de a notifica împrumutatul cum că îşi menţine (sau nu)
opţiunea iniţială de acordare a creditului către acesta (în analizele recente, amintita clauză
funcţionează ca o rezervă în angajament; consimţământul societăţii de credit este un
„preconsimţământ” care, pentru a forma contractul împreună cu acceptarea consumatorului,
trebuie să fie „confirmat” de către ofertant).

4. Interdependenţa dintre contractul de credit şi contractul de bază

102. Un alt aspect important este cel al interdependenţei dintre contractul de credit şi
contractul de bază, a cărui finanţare are loc prin intermediul primului. Este limpede că cele

136
Pentru o prezentare a clauzelor de agrement, a se vedea D. Chirică, Contracte speciale civile şi comerciale, cit.
supra, p. 128 şi urm.

84
două contracte sunt legate economic, consumatorul dornic să obţină creditarea fiind interesat de
contractul fundamental numai în măsura în care intervine contractarea creditului, şi invers.
Interdependenţa dintre cele două convenţii este, însă, şi una juridică, în Franţa legea specială
solicitând ca în contractul fundamental să se precizeze dependenţa sa de contractul de credit,
executarea nici unui angajament neputând fi cerută consumatorului câtă vreme nu a acceptat
oferta prealabilă a societăţii de credit.
În ipoteza în care creditul este refuzat, ori consumatorul face uz de dreptul de
retractare, sau nu este agreat ulterior de împrumutător, contractul de bază „se rezoluţionează”
(nefiind însă vorba de reţinerea unei culpe, în realitate şi în pofida termenilor uneori utilizaţi,
nu rezoluţiunea este cea care operează, ci fie caducitatea, fie inexistenţa contractului de bază, a
cărui formare devine imposibilă).

5. Protejarea consumatorului în etapa de executare a contractului

103. Precauţiunile luate în vederea încheierii contractului de credit şi legate de

informarea consumatorului, posibilitatea de „furnizare” a unui consimţământ avizat şi de
consultare a ofertelor concurente devin insuficiente dacă, în perioada de până la rambursarea
creditului obişnuit, evenimente neprevăzute şi nefericite, precum maladia, decesul,
accidentarea, pierderea locului de muncă, diminuarea în alt mod a venitului lunar etc. îl aduc pe
consumator în situaţia unui datornic falit. Se adaugă, conjunctural, abuzul comis de societatea
de credit în inserarea, pentru asemenea situaţii, de clauze penale extrem de oneroase.
În dreptul francez, legile speciale adoptate în materie limitează, pe de o parte,
cuantumul penalităţilor ce pot fi prevăzute în contract pentru nerambursarea la termen a
creditului. Pe de altă parte, legea franceză prevede, pentru cazurile în care dificultăţile
financiare înregistrate de consumator sunt pasagere, ori este vorba de o jenă momentană şi mai
puţin gravă, o procedură prin care, la cererea consumatorului adresată societăţii de credit,
executarea obligaţiilor lui este suspendată, prin instituirea unor termene de graţie bine
delimitate.
104. Posibilitatea, pentru judecător, de a acorda termene de graţie nu este o inovaţie
de dată recentă a legii franceze, Codul civil instituind o asemenea competenţă. Adevărata
problemă a fost însă aceea de a şti cum trebuie rezolvate situaţiile în care, după expirarea
perioadei de graţie, debitorul se confruntă cu imposibilitatea de a rambursa, printr-o singură
plată, sume enorme, rezultate din adiţionarea la datoria exigibilă a dobânzilor şi a daunelor –

85
interese calculate pentru acest interval. Legea franceză din 31 decembrie 1989 permite
judecătorului să decidă că, pentru perioada de graţie, suma împrumutată nu este producătoare
de dobânzi, respectiv să fixeze cuantumul tranşelor în care va fi rambursat împrumutul, în
funcţie de situaţia debitorului.
La o privire mai atentă, nu se poate însă ignora atitudinea uşor timorată a
legiuitorului francez în materie, câtă vreme presiunea la care a fost supus de către bănci şi
societăţile de credit în general a fost deosebit de puternică. S-a remarcat chiar, nu fără maliţie,
că bancherul, dat fiind cuantumul ridicat al daunelor – interese obţinute în caz de imposibilitate
pentru consumator de plată la termen, este mai degrabă interesat ca clienţii săi să aibă
dificultăţi financiare decât ca aceştia să-şi execute fidel obligaţia de rambursare...

6. Protejarea consumatorilor în cazurile de supraîndatorare

105. Franţa ultimilor ani cunoaşte, pe model american, ca de altfel şi alte ţări
europene, admiterea oficială şi, consecutiv, reglementarea printr-o lege specială, a unei
probleme care, până de curând, era cel mult una de ordin psihologic: cea a îndatorării excesive
a particularilor, în urma încheierii contractelor de consum. Legea franceză, astfel cum a fost
retuşată prin modificările aduse în 1995, instituie o procedură inedită, bizară chiar – dacă am
privi-o cu ochii celor care au trăit la începutul secolului trecut – o procedură pe jumătate
amiabilă, pe jumătate administrativă, al cărei actor principal este aşa-numita Comisie pentru
supraîndatorarea particularilor, aflată sub control judiciar. Comisia este compusă dintr-un
reprezentant al Statului, al Trezoreriei, un reprezentant local al Băncii Naţionale şi doi
reprezentanţi aleşi de reprezentantul Statului la propunerea societăţii de credit, respectiv la
propunerea asociaţiilor familiale şi a consumatorilor.
„Supraîndatorarea” este un concept propriu dreptului consumaţiei care descrie
„imposibilitatea manifestă, pentru debitorul de bună-credinţă, de a face faţă ansamblului
datoriilor sale neprofesionale, exigibile sau scadente”.
106. Buna-credinţă este o condiţie de admisibilitate a cererii consumatorului de a i
se aplica procedura specială. În dreptul francez, mai multe decizii ale Curţii de Casaţie reţin
ideea că, şi în acest domeniu, buna-credinţă se prezumă, revenind profesioniştilor creditori
sarcina probării unei îndatorări dolosive ori rezultate dintr-o neglijenţă nepermisă. În plus,
instanţa supremă franceză a afirmat, de fiecare dată, că revine judecătorilor fondului misiunea
de a cerceta (analiza) circumstanţele care au dus la situaţia de îndatorare excesivă. De exemplu,

86
nu poate fi considerat debitor de bună-credinţă consumatorul care, pentru a obţine noi credite, a
disimulat situaţia sa patrimonială reală, prin declaraţii mincinoase.
Supraîndatorarea activă (îndatorarea necugetată, insuficient reflectată, rezultată
dintr-o neglijenţă gravă) nu este însă singura ipoteză posibilă. Supraîndatorarea pasivă –
adesea mai gravă – poate reieşi dintr-o situaţie ulterioară de divorţ, şomaj, invaliditate
survenită, decesul unuia din soţi ş.a.; cu alte cuvinte, este produsul unor circumstanţe
exterioare, personale ori familiale şi solicită, din partea judecătorului, o indulgenţă aparte.
În Franţa, o suită de texte legale culminând cu Legea din 29 iulie 1998 privitoare la
lupta contra excluderii sociale şi cu introducerea în Codul consumaţiei a art. L. 331 – 1 şi
următoarele instituie o procedură specială referitoare, pe de o parte, la reglarea amiabilă a
creanţelor între debitorul falimentar civil şi creditorii săi şi, pe de altă parte, la redresarea
judiciară civilă a acestuia. Beneficiul amintitei proceduri este rezervat persoanelor fizice, iar
aplicarea textelor legale este declanşată de cererea consumatorului adresată unei comisii
speciale de mediere.
107. Procedura franceză a supraîndatorării poate fi rezumată astfel: (I) depunerea
dosarului, (II) admiterea dosarului consumatorului, (III) înscrierea imediată a acestuia în
Fişierul electronic naţional al incidentelor de credit privind particularii, (IV) elaborarea unui
plan de reglare amiabilă a debitului între creditori şi debitor, (V) în caz de eşec al rezolvării
amiabile, elaborarea unui plan convenţional de redresare civilă, (VI) dacă aplicarea planului se
dovedeşte posibilă (debitorul este solvabil), se procedează la eşalonarea plăţii datoriilor pe o
durată maximă de 8 ani. Remarcabilă, în acest context, este posibilitatea legală de moderare a
dobânzilor datorate creditorului până la întinderea dobânzii legale.
În ipoteza în care aplicarea planului devine imposibilă (debitorul este insolvabil), se
aplică un moratoriu (îngheţarea datoriilor) pentru o durată cuprinsă între câteva săptămâni şi
trei ani. În acest interval de timp, dacă şansele debitorului de a-şi achita treptat datoriile sunt
nule sau modice, dosarul se reîntoarce în faţa Comisiei, care procedează la o ştergere totală
sau parţială a datoriilor consumatorului. Singura „sancţiune” suferită de acesta din urmă este
înscrierea imediată în Fişierul naţional al incidentelor privind creditul acordat particularilor,
pentru 8 ani consecutivi, ceea ce echivalează cu excluderea de la posibilitatea de a obţine
credite în următorii 8 ani.
108. Tratamentul favorabil de care se bucură, în Franţa, consumatorul care a
contractat credite în caz de „faliment civil” „mărturiseşte” despre un filon teoretic al „asistenţei
civile aplicate majorilor”. Iar favorizarea netă a consumatorului debitor, prin lipsirea

87
creditorilor de plata unei părţi din dobânzi (ori chiar de plata creanţelor în capital) nu este
altceva decât solidarism contractual aplicat raporturilor „profesionist – consumatori”.
Procedura de examinare a dosarelor este prescrisă exclusiv pentru persoanele fizice,
fiind excluse persoanele morale, cu excepţia cazului în care ar fi vorba despre supraîndatorarea
unei familii. Nu se distinge însă între familia de fapt (familia naturală, concubinajul) şi familia
legal constituită.
Situaţia de supraîndatorare ca şi concept juridic descrie imposibilitatea manifestă,
pentru un debitor de bună-credinţă, de a face faţă ansamblului datoriilor sale non-profesionale,
devenit exigibile. Termenii definiţiei nu sunt extrem de clari. Imposibilitate manifestă de plată
înseamnă imposibilitate evidentă şi nu una relativă însă, faptic, întotdeauna neputinţa de plată
este conjuncturală, izvorâtă din raporturi obligaţionale precise, fiind greu de făcut aprecieri
generale, obiective, în legătură cu posibilitatea achitării oricărui debit, către orice creditor
personal al acelui consumator.
109. Legea franceză solicită, pentru aplicarea procedurii, ca debitorul să fie de bună-
credinţă, ceea ce este de natură să ridice numeroase semne de întrebare. Înţeleasă strict, cu
rigiditate, condiţia ar duce la înlăturarea majorităţii debitorilor. Interpretată rezonabil, buna-
credinţă va exista ori de câte ori debitorul nu s-a comportat abuziv ori fraudulos în obţinerea
creditelor, ceea ce l-ar face nedemn de protecţia legii.
Misiunea Comisiei este ca, pe cale amiabilă, să-şi dea concursul la elaborarea unui
plan convenţional de redresare, putând la nevoie să instituie măsuri autoritare, ce debutează ca
simple recomandări, însă pot deveni, în final, obligatorii pentru consumatorul implicat.
Singurul în drept să sesizeze Comisia, printr-o declaraţie expresă în acest sens, este
consumatorul, indicând în textul cererii nu numai situaţia familiei sale, dar şi elementele de
activ şi de pasiv ale patrimoniului său. Comisiei îi revine o obligaţie legală de discreţie în
legătură cu aceste informaţii. Comisia poate cere suspendarea procedurilor pendinte de
executare îndreptate împotriva respectivului debitor, după care se trece la elaborarea planului,
ce trebuie aprobat atât de debitor, cât şi de principalii săi creditori. Planul poate conţine măsuri
de reeşalonare a plăţilor, reduceri ori suprimări ale dobânzilor, crearea ori substituirea de
garanţii.
Comisia poate recomanda o reeşalonare a datoriilor pentru 5 ani, cu excepţia celor
fiscale ori către organismele de securitate socială, sau chiar să ceară creditorilor să facă
imputarea plăţilor mai întâi asupra capitalului, apoi asupra dobânzilor. În caz de vânzare silită a
locuinţei consumatorului, declanşată de societatea de credit finanţatoare a cumpărării locuinţei,

88
Comisia poate cere ştergerea datoriei către societatea de credit rămasă după alocarea integrală
a preţului vânzării pentru achitarea creditului imobiliar contractat.

Procedura supraîndatorării în dreptul francez al consumaţiei

Depunerea
dosarului

Declararea acestuia ca
admisibil

Înscrierea imediată în fişierul naţional al

incidentelor de plată privind particularii

Elaborarea unui plan pentru procedura

amiabilă dintre debitor şi principalii creditori

În caz de eşec
(al acestei proceduri)

Elaborarea unui plan convenţional de

redresare

Plan posibil (debitor solvabil) Plan imposibil (debitor insolvabil)

Durata maximă de eşalonare a Moratoriu (îngheţarea datoriilor)

plăţilor: 8 ani pe o perioadă între 3 săptămâni şi
3 ani

Dobânzile creditelor pot fi

reduse la întinderea dobânzii Revenirea în faţa comisiei:
legale ştergerea totală / parţială a
datoriilor

Înscrierea în fişierul naţional

pentru 8 ani (excluderea de la
acordarea de credit timp de 8 ani

89
 7. Creditul pentru consum în dreptul român
110. Creditul pentru consum este, pentru dreptul privat, un „copil” atipic: s-a
dezvoltat într-un an cât alţii în şapte. Instituţia creditului pentru consum este de dată relativ
recentă inclusiv pentru dreptul francez – un posibil model în materie – iar în dreptul român este
cunoscută de abia peisajului ultimilor doi-trei ani. Conceptul descrie însă o realitate economică
extrem de prolifică, achiziţionarea pe credit a unei game tot mai largi de bunuri şi servicii
recreând astăzi iluzia existenţei paradisiace.
Societatea de consum nu este însă o societate paradisiacă... Pericole grave îl pândesc
pe consumator la tot pasul: riscul îndatorării excesive, prin încheierea unor contracte de credit
cărora financiar nu le poate face faţă; capcana cumpărării mult prea pripite a unor bunuri
inutile ori inadecvate trebuinţelor sale ş.a. Este motivul pentru care nevoia unei reglementări
exprese (şi relativ detaliate) a condiţiilor de contractare pe credit pentru bunuri de larg consum
s-a făcut simţită şi în dreptul nostru.
111. Astfel, recent adoptata Lege nr. 289 din 24 iunie 2004 privind regimul juridic
al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice137 poate fi un
bun prilej de trecere în revistă a principalilor piloni pe care – în spaţiul creditului pentru
consum – este axată protecţia consumatorului: regulile speciale privind publicitatea ofertei de
credit, formalismul informativ şi, nu în ultimul rând, regimul juridic aparte aplicat „creditului
gratuit”. Legea nr. 289/2004 este o transpunere în dreptul român138 a Directivei nr. 87/102/CEE
din 22 decembrie 1986 pentru armonizarea prevederilor legislative, administrative şi de
reglementare privind creditul pentru consum, modificată şi completată prin Directiva nr.
90/88/CEE din 22 februarie 1990 şi Directiva nr. 97/7/CE din 16 februarie 1998. La fel ca şi
reglementările europene preluate, Legea nr. 289/2004 se fondează pe ideea contracarării
situaţiei de „supraîndatorare” a particularilor, dar fără a defini şi detalia o procedură specială în
materie, din graba, probabil, cu care „transpunerea” modelului european s-a realizat.

• Publicitatea ofertei de credit

137
Publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 611 din 6 iulie 2004 şi intrată în vigoare,
conform art. 24 (2), la 6 luni de la data publicării. În continuare Legea.
138
Aspect indicat expres în textul art. 24 (1) din Lege.

90
 112. Prima remarcă pe care un cititor atent o poate face, atunci când parcurge textul
Legii nr. 289/2004 este aceea că, în materie de credit pentru consum, legiuitorul român – pe
modelul directivelor europene – nu a considerat suficientă prohibiţia generală a publicităţii
înşelătoare, ci a optat pentru „înăsprirea” regimului aplicabil mesajului publicitar în acest
domeniu. Astfel, în a doua parte a textului art. 5 din Lege se aminteşte faptul că, şi în privinţa
creditului pentru consum, profesioniştii sunt chemaţi să „respecte prevederile Legii nr.
148/2000 privind publicitatea, cu modificările şi completările ulterioare”.
Textul art. 5 adaugă însă: „scopul comercial al acestor informaţii trebuie să fi expus
foarte clar, prin folosirea limbajului obişnuit”. Intrăm, dintr-o dată, pe terenul unui regim mai
riguros aplicat mesajului publicitar: pe de o parte, acesta trebuie să facă uz de termenii
limbajului comun, cu evitarea expresiilor de specialitate inaccesibile celui profan. Transpare de
aici intenţia legiuitorului de a-l pune la adăpost pe consumator de situaţiile în care ar fi „sedus”
de un anunţ publicitar care ascunde – prin omisiune ori prin eufemizare – pericolele ce decurg
din acceptarea ofertei de credit. Mai mult chiar, publicitatea făcută creditului poate exploata
vizibil credulitatea, nevoia de afectivitate, trebuinţele fizice ale consumatorului etc. Or,
informaţia „livrată” consumatorului trebuie să fie comprehensibilă, iar norma legală tinde la
disiparea – din interiorul anunţului publicitar ori a ofertei de credit139 - a oricărei obscurităţi ori
ambiguităţi. Prezentarea inteligibilă a informaţiilor esenţiale înlesnesc elaborarea unui
consimţământ „luminat”. Ceea ce ne permite să conchidem că, deşi prima faciae regula pare să
gestioneze regimul publicităţii ofertei de credit, în realitate pe terenul formării contractului
trebuie să ne plasăm atunci când discutăm această reglementare, iar ţinta sa ultimă este
protejarea consimţământului „părţii slabe” la act.
Aşadar, legiuitorul – pe tiparul directivelor europene – a considerat insuficientă, în
materia creditului pentru consum, interzicerea publicităţii înşelătoare şi a impus, în cuprinsul

139
Un strop de atenţie: deşi „anunţul publicitar” şi „oferta de credit” sunt aduse împreună în textul art. 5 din
Lege, pentru a li se aplica regula informării comprehensibile şi cea a informării loiale (ambele trebuie „să
menţioneze dobânda anuală efectivă (DAE) în mod clar şi inteligibil”), în realitate regimul lor juridic – inclusiv
din perspectiva sancţiunii aplicabile în caz de absenţă a menţiunii referitoare la DAE – este radical diferit. Astfel,
un anunţ publicitar făcut cu încălcarea literei art. 5 atrage aplicarea unei amenzi contravenţionale de la 50.000.000
lei la 100.000.000 lei, conform art. 17 (1) lit. b) din Lege. În vreme ce – deşi aplicarea aceleiaşi amenzi rămâne
posibilă şi în cazul unei oferte incomplete – contractul va fi lovit în plus de nulitate absolută (art. 16 (2)),
consumatorul lezat putând obţine repunerea în situaţia anterioară contractării. Vom reveni cu detalii asupra acestor
aspecte (infra, nr. 15 şi urm.).

91
art. 5 din Lege, o serie de reguli pozitive, ce obligă profesioniştii creditului la inserarea unor
menţiuni obligatorii în mesajul publicitar, respectiv în textul ofertei de credit. Vom analiza
aceste reguli în cele ce urmează.

• Formalismul informativ - noţiune

113. Menţiunea obligatorie privind DAE. Potrivit art. 5 din Lege, orice ofertă de credit
pentru consum „trebuie să menţioneze DAE, în mod clar şi inteligibil”. DAE - dobânda anuală
efectivă - reprezintă, după cum se arată în art. 2 lit. e), „costul total al creditului la consumator,
exprimat în procent anual din valoarea creditului total acordat şi calculat în conformitate cu art.
4”.140 Menţiunea obligatorie impusă de Lege pentru orice anunţ publicitar ori ofertă de credit
pentru consum se referă la DAE şi indică intenţia legiuitorului de a reprima două tipuri de
practici abuzive141: pe de o parte, profesioniştii creditului pot încerca anunţarea unui cost al
creditului relativ scăzut, fără a avertiza consumatorul asupra obligaţiei sale contractuale de a
plăti taxe de examinare a dosarului, comisioane şi alte remuneraţii ale împrumutătorului, al
căror cuantum sporeşte substanţial, în realitate, costul total al creditului contractat; or, în
prezenţa art. 5 din Lege, o asemenea tentativă a profesionistului este anulată, DAE trebuind a fi
specificată în ofertă (respectiv în mesajul publicitar) expres şi inteligibil.
Pe de altă parte, împrumutătorul ar putea indica o dobândă calculată asupra
capitalului împrumutat iniţial, cu ignorarea intenţionată a faptul că acest capital se diminuează
succesiv în timp, prin fracţiunile ce vor fi rambursate eşalonat. Or, specificarea DAE
furnizează consumatorului o informaţie obiectivă: aceasta se determină cu luarea în calcul a
modalităţilor de amortizare, în funcţie de rambursarea fiecărei tranşe din suma iniţială.

140
Textul art. 4 (1) precizează: „DAE, care face echivalenţa, la nivelul unui an, între valoarea curentă a tuturor
angajamentelor sub forma unor împrumuturi, rambursări şi cheltuieli existente sau viitoare, acceptate de către
creditor şi de beneficiarul creditului, se calculează în conformitate cu formula prevăzută în anexa nr. 2”. De
subliniat că anexa nr. 2 la Lege cuprinde ecuaţia fundamentală, iar în anexa nr. 3 se indică exemple de calcul, din
nou pe bază de ecuaţii rezolvate algebric. Enunţurile matematice livrate de legiuitor – şi care pot descumpăni, prin
complexitate, cititorul neiniţiat – nu sunt decât un calc al formulelor prevăzute de Directiva nr. 98 din 16 februarie
1998.
141
A se vedea J. Calais - Auloy, Fr. Steinmetz, Droit de la consommation, cit. supra, p. 381-382.

92
 114. Menţiunile obligatorii prevăzute de art. 8 din Lege. Potrivit art. 8 din Legea nr.
289/2004 textul scris al contractului de credit pentru consum trebuie să prevadă expres:
(a) numele şi adresele părţilor contractante (art. 8 lit. a) din Lege);
(b) valoarea DAE, precum şi indicarea condiţiilor în care DAE poate fi modificată
(art. 8 lit. b) şi c) din Lege); textul este superfluu, dacă observăm că, deja în baza art. 5 din
Lege, menţiunea privitoare la DAE trebuie să figureze în orice ofertă de credit pentru
consum.Tautologia comisă de legiuitor se explică simplu şi este de natură să nu pună într-o
lumină prea favorabilă felul în care redactorii Legii stăpânesc conceptele elementare de drept
privat: oferta de care face vorbire art. 5 este văzută, în chip bizar, drept „altceva” decât
contractul final ca acceptare a respectivei oferte142 (un soi de document publicitar sau de
„propunere” nejuridică). Motiv pentru care – săvârşind o eroare tehnică evidentă – legiuitorul
prevede ca obligatorie menţionarea DAE atât în ofertă, cât şi în „oferta acceptată”.143
(c) „o listă cu valoarea, numărul şi frecvenţa sau datele plăţilor pe care consumatorul
trebuie să le efectueze pentru rambursarea creditului, precum şi pentru dobândă şi alte costuri.
În cazul în care este posibil, va fi indicată, de asemenea, valoarea totală a plăţilor efectuate”
(art. 8 lit. d) din Lege). Asistăm din nou la amestecarea, în acelaşi text legal, a două tehnici
juridice care ar fi trebuit să rămână distincte: pe de o parte, primele date sunt elemente
esenţiale ale contractului de credit pentru consum (ce ţin de nucleul acestuia, conturat prin
lege); pe de altă parte, menţionarea valorii totale a plăţilor este facultativă (spre deosebire de
elementele de esenţa contractului, a căror precizare este obligatorie).
O singură problemă, totuşi: precizarea acestei „valori totale” este utilă
consumatorului pentru formarea unui consimţământ avizat. Din două, una: ori mergem pe ideea
că stipularea în contract a costului total al creditului (cum cere art. 8 lit. e)) este suficientă
pentru informarea consumatorului şi atunci menţionarea „valorii totale a plăţilor” nu mai este
obligatorie. Ori considerăm – într-o variantă mai puţin credibilă – că stabilirea prin contract a
valorii total a plăţilor este şi ea obligatorie, dar atunci ea nu poate fi şi facultativă (indicată,
adică – în exprimarea legiuitorului – „în cazul în care este posibil”)! Hilar, la urma urmelor,
demersul redactorilor Legii, în art. 8 lit. d): o parte a acestor date este şi ea „obligatorie”, dar
numai „în cazul în care este posibil”…

142
Este un truism, dar îl formulăm totuşi: contractul nu este altceva decât o ofertă căreia i s-a spus „da”
(„acceptarea” cu amendamente aduse ofertei fiind, ea însăşi, o contraofertă).

93
 (d) „o listă a elementelor de cost prevăzute la art. 4 alin. (2) şi care revin
consumatorului” (art. 8 lit. e) din Lege);
(e) documentaţia de credit specifică (art. 8 lit. f) din Lege);
(f) prevederile art. 11 devin şi ele menţiuni obligatorii144 (conform art. 8 lit. g) din
Lege);
(g) „celelalte condiţii esenţiale ale contractului de credit, inclusiv clauzele prevăzute
în anexa nr. 1” (art. 8 lit. h) din Lege).

115. Circumscrieri ale conceptului de „formalism informativ”. Formalismul descris

de Codul civil face pereche cu noţiunea de „consensualism”, căreia i se opune, mai mult sau
mai puţin direct, în funcţie de formele sale. Spre deosebire însă de varianta tradiţională – a
formalismului substanţial, probator ori a celui cerut pentru opozabilitate – formalismul
informativ nu poate fi aranjat, la rigoare, nici printre speciile solemnităţii stricto sensu, nici
printre variantele formei ad probationem.
Ce este formalismul informativ? Conceptul descrie o tehnică perfecţionată de
145
protecţie a consimţământului consumatorului la încheierea contractelor cu profesioniştii
comerţului. Sorgintea sa este legală: stabilirea cazurilor de formalism informativ şi a condiţiilor
în care informaţia obligatorie trebuie furnizată consumatorilor rămâne apanajul legiuitorului,
care intervine prin intermediul legilor speciale aparţinând dreptului consumului. Literatura
franceză de specialitate aranjează această nouă specie de formalism când printre variantele
solemnităţilor, când printre măsurile preventive de informare a consumatorilor (ca sursă legală
şi concretă a unei obligaţii de informare). Care să fie adevărul? Credem că formalismul
informativ este o variantă modernă, inovată a formalismului ad validitatem, solemnitatea şi
informarea obligatorie îmbinându-se într-un mod inedit, perfecţionat în raport cu maniera
tradiţională de evitare a viciilor de consimţământ.

143
Consumatorul nu va figura nicicând ca ofertant, contractele de credit pentru consum fiind, şi ele, contracte
de adeziune.
144
Potrivit art. 11, „(1) Consumatorul are dreptul să achite anticipat, integral sau parţial, obligaţiile sale
rezultate din contractul de credit. (2) În cazul achitării anticipate a obligaţiilor sale contractuale, consumatorul are
dreptul la o reducere echitabilă a costului creditului, stabilită proporţional cu perioada de utilizare a creditului
respectiv”.
145
V. Magnier, Les sanctions du formalisme informatif, în „La Semaine Juridique” nr. 5/2004, p. 178.

94
 116. Este adevărat că, la o privire superficială, formalismul informativ nu pare a se
asemăna prea mult cu solemnitatea tradiţională, care descrie de regulă obligativitatea întocmirii
unui act autentic notarial pentru însăşi naşterea valabilă a convenţiei. Cu toate acestea, despre
un veritabil formalism ad validitatem vorbim şi în ipoteza instituirii prin lege – precum în cazul
contractelor de credit pentru consum – a unui formalism informativ. Am văzut mai sus că,
potrivit art. 5 din Legea nr. 289/2004, atât anunţurile publicitare, cât şi oferta de credit pentru
consum trebuie să conţină, în mod obligatoriu, menţiunea privitoare la cuantumul DAE.
Pentru ca textul legal să îşi atingă finalitatea protectoare se impune cu necesitate ca
oferta de credit146 să fie făcută în formă scrisă, numai astfel putându-se vorbi despre
respectarea cerinţei legale a menţiunii obligatorii. În alţi termeni: ori de câte ori legea impune
inserarea unor menţiuni speciale, ea indică implicit, cu necesitate, respectarea formei scrise ad
validitatem, întrucât doar astfel oferta formulată de profesioniştii creditului (sau ai comerţului
în general) va satisface cerinţa legală. Raţionamentul este simplu: despre menţiuni obligatorii
putem vorbi numai în perimetrul formei scrise a contractului vizat147.
117. Teoretic, soluţia ar putea fi şi în sensul unui formalism probator: pentru ca
profesionistul creditului să poată face dovada respectării cerinţei menţiunii obligatorii, este
necesar ca acesta să fi redactat în scris oferta adresată consumatorului. Repetăm: nu aceasta
este calificarea corectă a formalismului informativ, el nefiind un simplu formalism ad
probationem, ci unul ad substantiam. De ce? Credem că lucrurile pot fi simplu explicate:
legiuitorul nu se poate opri aici la o cerinţă de probă: consimţământul consumatorului este cel
ocrotit prin regula instituită de art. 5 (şi o parte din textul art. 8) din Lege; or, protejarea
consimţământului la act este, din totdeauna, o marcă a formei solemne.

146
Este limpede că formalismul informativ, ca specie a formei solemne, se aplică numai ofertei de credit –
înţeleasă ca act juridic unilateral – nu şi documentelor / mesajelor publicitare. Este motivul pentru care credem că
legiuitorul nostru a optat în mod greşit pentru „înghesuirea” pripită, în acelaşi text legal (art. 5 din Legea nr.
289/2004) atât a unei condiţii speciale privind publicitatea ofertei de credit, cât şi a unei cerinţe solemne, privind
forma ofertei de credit. Este adevărat că, la nivelul obiectului, cele două condiţii se suprapun (atât mesajul
publicitar, cât şi oferta propriu-zisă trebuind să conţină precizarea expresă a cuantumului DAE). Pe fond însă cele
două cerinţe aparţin unor planuri diferite: una este condiţia privitoare la publicitate (sancţionată doar cu amendă)
şi alta este cerinţa instituind un formalism validator informativ pentru chiar oferta de credit, când absenţa
menţiunilor obligatorii atrage nulitatea contractului însuşi!
147
De altfel, potrivit art. 7 din Lege, contractele de credit pentru consum „vor fi redactate în scris, pe hârtie sau
pe alt suport durabil”.

95
 Dacă am interpreta textul art. 5 din Lege în sensul instituirii unei rigori probatorii,
am eşua în absurd: înscrisul - instrumentum consemnând oferta – dacă există – în măsura în
care nu conţine menţiunea obligatorie a DAE, ar fi nul ca mijloc de dovadă; contractul de
credit s-ar derula însă mai departe, în caz de litigiu urmând a fi probat in extremis printr-alte
mijloace decât înscrisul inform. Desigur, profesionistului i s-ar putea aplica amenda
contravenţională prevăzută de art. 17 din Lege, dar această rezolvare nu ar înlesni cu nimic
situaţia consumatorului care a contractat în necunoştinţă de cauză şi al cărui consimţământ a
fost unul neavizat. Prin urmare, nu de un formalism probator riguros are nevoie consumatorul
la formarea contractelor de credit pentru consum, ci de un formalism ad validitatem, a cărui
nerespectare atrage, după cum se ştie, nulitatea absolută a contractului înţeles ca negotium. Cu
tot ceea ce implică aceasta, inclusiv repunerea părţilor în situaţia anterioară contractării.
Prin ricoşeu, aşadar, obligativitatea menţionării DAE implică redactarea în formă
scrisă ad validitatem a ofertei de credit148. În spatele regulii de formă, întrezărim o cerinţă de
fond: forma scrisă a ofertei trebuie să conţină informaţii clare şi explicite privitoare la DAE, iar
scopul ultim este cel al evitării unui consimţământ pripit şi neavizat. Cunoscând din star
cuantumul DAE, consumatorul poate decide repudierea ori acceptarea respectivei oferte,
putând-o compara cu oferta formulată de alte instituţii de credit şi putând evalua cu exactitate
atât costul final al creditului, cât şi: 10. oportunitatea contractării acelui împrumut; 20.
posibilitatea efectivă de a face faţă, financiar, costului total indicat de ofertă149.

118. Premisele ideatice ale formalismului informativ. Evitarea îndatorării excesive a

consumatorului. Premisele teoretice ale noţiunii aici discutate descriu o adevărată strategie de
disuasiune contractuală, care – prin intermediul asigurării unei libertăţi reale de a contracta a

148
Cazurile impunerii, în legislaţia consumeristă, a unei forme scrise validatoare de act – ca „veşmânt”
necesar pentru menţiunile obligatorii tinzând la formarea unui consimţământ avizat – sunt numeroase în dreptul
francez, unde tot mai multe voci anunţă, din această pricină, „un reviriment al formalismului” şi, corelativ, un
abandon tot mai accentual al consensualismului de inspiraţie liberală. Astfel, legea franceză prevede
obligativitatea anumitor menţiuni obligatorii în: contractele de asigurare individuală, cesiunea fondului de comerţ
(informaţii privind valoarea fondului), contractele de distribuţie exclusivă (informaţii obligatorii privind piaţa de
desfacere şi reţeaua de distribuţie) ş.a.; pentru precizări în acest sens, a se vedea V. Magnier, op. cit., p. 177.
149
Nu trebuie uitat că protecţia sporită de care beneficiază consumatorul, cu ajutorul regulilor speciale trasate
de Legea nr. 289/2004 intervine pentru un credit a cărui valoare depăşeşte 200 euro (art. 3 (1) lit. g) din Lege;
aşadar, pentru credite a căror „povară” financiară nu este neglijabilă în termenii costului final.

96
consumatorului – militează mai degrabă în favoarea evitării contractelor de credit pentru
consum, decât în sensul încurajării acestora150.
Literatura franceză de specialitate obişnuieşte să vadă în formalismul informativ o
sinteză inedită a două mari curente: cel al liberalismului contractual de tip clasic şi cel al
“consumerismului” de sorginte modernă151. Liberalismul şi autonomia de voinţă promovată de
acesta ne învaţă că este de preferat o informare prealabilă obligatorie a cocontractanţilor, mai
degrabă decât o reglementare legală rigidă a efectelor contractuale. “Consumerismul”, pe de
altă parte, dacă este să ne ofere o certitudine, aceasta e una singură: starea de inferioritate
tehnică, economică, psihologică ori pur şi simplu informaţională a profanului în raporturile cu
profesionistul contractant.
119. De unde şi necesitatea de a concilia două idei aparent ireconciliabile: libertatea
contractuală proprie liberalismului clasic – conform căreia fiecare parte este „păzitoarea”
propriilor interese, iar legiuitorul, respectiv judecătorul sunt chemaţi să intervină în contracte
cât mai rar cu putinţă – şi protejarea „părţii slabe” – ca încercare de „restaurare” a echilibrului
contractual, frânt de inegalitatea economică şi cel mai frecvent informaţională dintre
contractanţi. Aparent paradoxal, dar nu neapărat surprinzător, din îmbinarea celor două
postulate – al libertăţii contractuale depline şi cel al contractării „asistate” pentru protejarea
„părţii slabe” – nici unul nu a ieşit trunchiat ori anulat. Sinteza acestora s-a concretizat într-o
libertate contractuală „reîntărită” şi „reafirmată”: o libertate contractuală reală, efectivă a
consumatorului de a decide intrarea în câmpul contractelor de credit pentru consum.
În acest sistem de prevenţie – şi, de prevenit, se previne vicierea consimţământului
consumatorului – informarea obligatorie deţine un rol privilegiat. Pe modelul directivelor
europene în materie, legiuitorul român construieşte în art. 5 şi 8 din Legea nr. 289/2004 un
formalism ad validitatem cu scop informativ şi preventiv: astfel, respectarea regulii de formă
(formularea ofertei în formă scrisă, cu inserarea menţiunilor obligatorii) va fi suficientă pentru

150
Legea nr. 289/2004 marchează, în dreptul român, o schimbare de optică demnă de luat în seamă. Până la
acest act normativ de „preluare” în legislaţia internă a Directivelor europene amintite, legislaţia română trăda, în
materie, preocuparea de a ocroti băncile şi restul instituţiilor de credit, de pericolul rezultat din contractarea cu
persoane insolvabile! De abia prin Legea nr. 289/2004 privind creditul pentru consum putem vorbi despre o
orientare netă – dar, deocamdată, incompletă – către protejarea consumatorului în faţa unor oferte de credit care îi
speculează credulitatea, lipsa de informare ori poziţia financiară fragilă.
151
V. Magnier, cit. supra, p. 178.

97
prevenţia viciilor de fond. O reaşezare a ideii că forma actului juridic nu este decât o epifanie
elocventă a fondului acestuia.
120. Deşi graba cu care legiuitorul român a încercat adaptarea dreptului intern la
directivele europene amintite nu i-a permis acestuia detalierea fundamentelor ideatice ale
reglementării aici comentate, îndatorarea excesivă a particularilor este unul din pericolele la
evitarea cărora Legea ţinteşte. Supraîndatorarea activă (îndatorarea necugetată, insuficient
reflectată, rezultată dintr-o neglijenţă gravă) nu este însă singura ipoteză posibilă.
Supraîndatorarea pasivă – adesea mai gravă – poate reieşi dintr-o situaţie ulterioară de divorţ,
şomaj, invaliditate survenită, decesul unuia din soţi ş.a.; cu alte cuvinte, este produsul unor
circumstanţe exterioare, personale ori familiale şi solicită, din partea judecătorului, o
indulgenţă aparte.
În Franţa, o suită de texte legale culminând cu Legea din 29 iulie 1998 privitoare la
lupta contra excluderii sociale152 şi cu introducerea în Codul consumului a art. L. 331 – 1 şi
următoarele instituie o procedură specială referitoare, pe de o parte, la reglarea amiabilă a
creanţelor între debitorul falimentar civil153 şi creditorii săi şi, pe de altă parte, la redresarea
judiciară civilă a acestuia. Beneficiul amintitei proceduri este rezervat persoanelor fizice, iar
aplicarea textelor legale este declanşată de cererea consumatorului adresată unei comisii
speciale de mediere.
121. Toate aceste măsuri legale mărturisesc despre un filon teoretic al „asistenţei
civile aplicate majorilor”. Iar favorizarea netă a consumatorului debitor, prin lipsirea
creditorilor de plata unei părţi din dobânzi (ori chiar de plata creanţelor în capital) nu este
altceva decât solidarism contractual aplicat raporturilor „profesionist – consumatori”. În caz de
„supraîndatorare”, cineva trebuie să plătească. Dacă particularii nu o mai pot face, costul
creditului va fi plătit de către creditori. Într-un chip oarecum bizar, dar cu siguranţă
„postmodern”. Or, postmodernismul se caracterizează printr-o relativizare a valorilor şi printr-
un pozitivism pesimist. Cu alte cuvinte: fireşte, „cuvântul dat trebuie respectat”, dar numai
până într-un punct – cel al supraîndatorării…

152
Supra, nr. 105. Până la urmă, despre aceasta vorbim: supraîndatorarea – concretizată în imposibilitate
manifestă de plată – conduce inevitabil, mai devreme sau mai târziu, la marginalizarea socială a celui în cauză şi,
deci, legiuitorul este chemat să se ocupe şi de acest aspect.
153
Nu cu o figură de stil, ci cu o noţiune tehnică operăm în materie: consumatorul „supraîndatorat” sfârşeşte
prin a fi un „falit civil”.

98
 122. Sancţiunile formalismului informativ. Decăderea profesionistului din dreptul de
a pretinde dobânzile stipulate în contract. Pe terenul sancţiunilor ce pot fi aplicate
neîndeplinirii cerinţei privitoare la menţiunile obligatorii, opţiunea legiuitorului român, prin
Legea nr. 289/2004 este departe de a fi un model în materie. Dimpotrivă, chiar. Cei care au
redactat textul legal s-au pripit din nou, uitând să arunce o privire atentă asupra alegerii pe care
alţi legiuitori europeni au făcut-o în perimetrul contractelor de credit pentru consum. Astfel,
încălcarea dispoziţiilor art. 5 din Lege se sancţionează fie cu amenda contravenţională de
50.000.000 lei până la 100.000.000 lei aplicată profesionismului dezobedient conform art. 17
din Lege, fie cu nulitatea absolută a contractului de credit inform (potrivit art. 16 (2) din Lege,
care vorbeşte despre o nulitate „de drept”), fie cu aplicarea ambelor sancţiuni.
Or, deşi sancţiunea amenzii contravenţionale se poate dovedi disuasivă, ea nu este
totuşi pentru consumator o măsură de reparare a intereselor lezate, dată fiind vărsarea sumei în
bugetul Statului. Pe de altă parte – şi aici credem că intervine eroarea de optică a legiuitorului
român – nici sancţiunea nulităţii absolute a contractului de credit inform nu este de prea mare
folos consumatorului. Dacă acesta a optat pentru acceptarea unei oferte de credit
dezavantajoasă ori înşelătoare, a făcut-o fie pentru că a dorit efectiv încheierea contractului de
credit – şi atunci constatarea nulităţii respectivului contract îi este nu favorabilă, ci
prejudiciabilă; fie pentru că nu a avut de ales (în special în plan economic) – şi atunci, nulitatea
absolută a contractului de credit este din nou o soluţie contrară intereselor „părţii slabe”.
123. Să amintim, în plus, cazul creditelor preafectate, când suma de bani obţinută a
fost utilizată pentru executarea unui al doilea contract „finanţat” în acest mod (cumpărarea unui
bun, contractarea prestării unui serviciu). Constatarea nulităţii absolute a contractului de credit
are reverberaţii imediate asupra celui de-al doilea contract, iar soluţia cea mai credibilă este cea
a „nulităţii în lanţ”: nulitatea creditului atrage nulitatea contractului „finanţat”, dar nu pe
principiul accesorium sequitur principale, inaplicabil aici (care ar fi accesoriul: creditul obţinut
de la bancă pentru cumpărarea unui autoturism sau contractul de vânzare – cumpărare al cărui
preţ urmează a se plăti cu ajutorul creditului?), ci pe principiul cauzei reciproce (cele două
contracte îşi servesc reciproc drept cauză).
Opţiunea legiuitorului român pentru o nulitate absolută a contractelor de credit
informe este o soluţie excesivă, nulitatea relativă – al cărui regim juridic este mai temperat –
putându-se dovedi mult mai utilă consumatorului lezat. Pe de o parte, nulitatea relativă, spre
deosebire de cea absolută, ar fi putut fi confirmată de consumatorul care, deşi prejudiciat prin
oferta de credit informă, ar dori continuarea relaţiei contractuale cu profesionistul, în pofida

99
absenţei, din textul ofertei, a menţiunii obligatorii privitoare la DAE. Pe de altă parte, nulitatea
absolută prezintă dezavantajul de a putea fi invocată de orice persoană interesată, inclusiv de
către profesionistul căruia i se datorează nerespectarea textului art. 5 din Lege. Doar printr-un
artificiu suplimentar – cel al aplicării regulii nemo auditur propriam turpitudinem allegans – ar
putea fi înfrântă, dacă ar exista, o asemenea tentativă a profesionistului.154
124. Ce anume impută ofertei informe consumatorul care se plânge că a fost indus în
eroare, prin încălcarea de către profesionist a cerinţei menţiunii obligatorii a DAE, prevăzută
de art. 5 din Lege? Un singur lucru: faptul că plăteşte dobânzi mult prea mari, faptul că nu a
putut estima la momentul contractării costul total al creditului, cu alte cuvinte – faptul că, din
pricina nerespectării cerinţei informative legale, a contractat un credit mult prea oneros. Pe care
altfel l-ar fi evitat, sau ar fi acceptat o ofertă de credit mai avantajoasă propusă de concurenţii
creditorului său.
Or, pe acest palier al dobânzii credem că trebuie să intervină sancţionarea
profesionismului pentru ignorarea deliberată a art. 5 din Lege. Am văzut mai sus că sancţiunea
nulităţii absolute propuse de legiuitorul român se dovedeşte dezavantajoasă pentru chiar cel pe
care trebuie să îl protejeze. Şi aceasta, întrucât îl lipseşte de o creditare de care are totuşi
nevoie, dar pe care şi-ar dori-o mai puţin oneroasă. Textul art. 5 din Lege solicită
profesionistului să-şi informeze partenerul contractual asupra cuantumului DAE, mai înaintea
oricărei contractări. Dacă nu o face, jena economică a consumatorului declanşată de un
cuantum al DAE prea mare trebuie aplatizată nu prin desfiinţarea contractului, ci într-un mod
mult mai eficient: decăderea profesionistului din dreptul de a pretinde dobânzile stipulate în
contract.

154
La rigoare, cazurile în care creditorul însuşi ar fi cel care încearcă să se prevaleze de încălcarea art. 5 şi /
sau 8 din Lege pentru a obţine desfiinţarea contractului sunt extrem de rare. La o privire atentă, se poate observa
însă că în absenţa aplicării lui nemo auditur…, profesioniştii creditului ar putea solicita desfiinţarea retroactivă a
contractelor de credit din al căror text lipseşte menţiunea obligatorie privitoare la DAE (absenţă imputabilă lor, de
altfel), ca justificare dolosivă pentru un exerciţiu arbitrar al facultăţii de agreare a debitorului, rezervată prin
ipoteză în chiar textul ofertei de credit. În alţi termeni: dacă societatea de credit şi-a rezervat dreptul de a-l agrea
sau nu ca partener contractual pe acceptantul ofertei, acest drept ar putea fi exercitat abuziv la adăpostul
pretextului (invocat de profesionist) că oferta sa este oricum nulă de drept întrucât nu menţionează DAE. Or, o
asemenea tentativă nu ar fi posibilă în cazul nulităţii relative care – întrucât îl protejează doar pe consumator – ar
putea fi invocată doar de acesta!

100
 Este sancţiunea pentru care a optat şi legiuitorul francez155, care a transformat
privarea creditorului de dobânzi într-o „pedeapsă privată” cu cert impact disuasiv. Cu alte
cuvinte: în vreme ce nulitatea absolută (chiar şi cea relativă) este o sancţiune gravă şi
neindividualizată (consumatorul fiind şi el atins de „tăvălugul” nulităţii contractului, întrucât
pierde creditul convenit), „decăderea” creditorului dezobedient din dreptul de a pretinde
dobânzile stabilite prin contract ar fi o sancţiune individualizată (aplicată nu şi consumatorului,
ci doar profesionistului vinovat de încălcarea art. 5 din Legea nr. 289/2994) şi unilaterală.
125. Nu trebuie uitat, apoi, impactul profilactic pe care sancţiunea formalismului
informativ ar trebui să-l aibă. Profesionistul care cunoaşte că va pierde dreptul la dobânzi în
ipoteza omiterii, din textul ofertei, a menţiunii DAE, este de presupus că va reflecta de două ori
înainte de a avea asemenea tentative. Pentru ideea foarte simplă că un consimţământ smuls
consumatorului prin maniere dolosive la contractarea creditului se va întoarce împotriva
profesionistului, dacă acesta va fi sancţionat cu pierderea profitului rezultat din respectiva
operaţiune. Credem, aşadar, că de lege ferenda pierderea dreptului de creanţă al
profesionistului privitor la dobânzi este o sancţiune cominatorie mult mai eficientă şi mai
adecvată nevoilor consumatorului, ori de câte ori formalismul informativ impus de lege a fost
încălcat.
126. Să ne oprim, în fine, la textul art. 20 din Lege, cel care, pe parcursul a trei
paragrafe, reglementează rezolvarea litigiilor apărute între consumator şi profesioniştii
creditului:
• Conform art. 20 (1), „în cazul în care părţile nu ajung la un acord de modificare a
contractului de credit, oricare dintre acestea se poate adresa instanţei judecătoreşti competente,
care va decide”. Instanţa va decide ce? Modificarea contractului de credit? Imposibil, juridic.
Pe de o parte, principiul libertăţii contractuale înseamnă, printre altele, că la nivelul clauzelor
contractul este rodul voinţei părţilor, nu al voinţei judecătorului. Pe de altă parte, în ce sens va
modifica instanţa contractul: în cel dorit de consumator, ori în cel vizat de profesionist? Textul
legal citat este un bun exemplu de raţionament defectuos.
• Potrivit art. 20 (2), „orice creditor, de comun acord cu consumatorul, poate
acorda facilităţi sau reeşalonări la plata obligaţiilor asumate”. Să înţelegem, de aici, că în
absenţa acestui text legal, respectiva posibilitate a acordării de facilităţi de plată ar fi fost

155
A se vedea V. Magnier, loc. cit. supra.

101
interzisă profesioniştilor creditului? Nicidecum; fragmentul legal citat este doar o mostră de
inutilitate juridică…
• Conform art. 20 (3), „dacă părţile nu rezolvă pe cale amiabilă litigiile rezultate
din contractul de credit, se pot adresa instanţei de judecată”. Este, de departe, exemplul cel mai
stânjenitor al verbalismului gratuit în care, din nefericire, eşuează uneori legiuitorul nostru.
Dreptul consumatorului de a se adresa instanţei de judecată nu poate fi, nici în cele mai absurde
interpretări, o creaţie datată 2004, când a fost elaborat textul legii comentate…

127. Limitele formalismului informativ. Nici o protecţie nu este scutită de un pericol:

cel al deturnării sale, în scopuri reprobabile, de către chiar cei cărora li se adresează. Or, care
este obiectivul urmărit de legiuitor pentru instituirea, în materia creditului pentru consum, a
unui formalism informativ? Forma contractului de credit vine în sprijinul fondului acestuia,
„întărind” (reafirmând) libertatea de a contracta a consumatorului, ameninţată de manevrele
persuasive ale profesionistului. O libertate contractuală „reconfigurată”, asumată cu luciditate
de către „partea slabă” la act şi materializată într-un consimţământ avizat. Un prim indiciu,
aşadar, pentru neajunsurile formalismului informativ: atunci când libertatea contractuală a
consumatorului nu a fost ameninţată, iar credulitatea sa nu a fost exploatată, judecătorul va
trebui să se dovedească extrem de temperat în aplicarea cu rigoare a textului art. 5, 8, 16 şi 17
din Lege.
Teoretic – nu neapărat şi practic, dat fiind caracterul imperativ al dispoziţiilor legale
referitoare la formalismul informativ – acţiunea consumatorului în constatarea nulităţii absolute
(în bata art. 16 din Lege) a contractului de credit ar trebui admisă numai în măsura în care
acesta dovedeşte un prejudiciu rezultat din omisiunea, din textul contractului, a uneia din
menţiunile obligatorii.
128. Condiţionarea admiterii acţiunii de suportarea unui prejudiciu se poate dovedi,
faptic, atât o soluţie inspirată, cât şi una aberantă, de la caz la caz. Inspirată, atunci când, de
exemplu, consumatorul încearcă fraudulos abandonarea contractului pe motiv că, din textul
acestuia, lipseşte menţiunea privitoare la adresa societăţii de credit. Cunoaşterea adresei îi
facilitează consumatorului exercitarea în termen a dreptului de retractare a consimţământului.
Dar dacă reclamantul a optat oricum pentru „confirmarea” consimţământului în locul dezicerii?
În măsura în care consumatorul nu va putea proba un prejudiciu efectiv, credem că judecătorul
ar trebui să respingă acţiunea în constatarea nulităţii contractului.

102
 Soluţia respingerii acţiunii va fi, dimpotrivă, aberantă – chiar şi în absenţa unui
prejudiciu efectiv suferit de debitor – în ipoteza în care din textul contractului lipsesc menţiuni
servind la formarea unui consimţământ avizat. Astfel, absenţa datelor privitoare la valoarea
DAE ori lista elementelor de cost, ori chiar a documentaţiei de credit specifice sunt per se
motive de nulitate a contractului, dacă fiind încălcarea art. 8 din Lege, chiar şi atunci când
consumatorul nu poate proba o daună materială reală. Cum ajungem la o atare concluzie?
Relativ simplu: aceste menţiuni sunt destinate „clarificării” imaginii pe care „partea slabă” şi-o
face asupra oportunităţii contractării şi costurilor creditului, în etapa formală consimţământului.
Or, absenţa acestora din textul contractului echivalează din start cu încercarea profesionistului
de a profita de inferioritatea informaţională, economică ori psihologică a consumatorului.
129. Se prea poate ca asemenea informaţii – deşi absente din textul contractului – să
fi ajuns totuşi la cunoştinţa consumatorului prin alte mijloace (documente precontractuale şi /
sau publicitare, discuţii purtate cu reprezentanţii societăţii de credit ş.a.). Motivul de nulitate a
convenţiei nu este nicidecum acoperit. Deşi în aparenţă lucrurile pot părea a sta altfel, textul
art. 8 din Lege instituie o prezumţie – în opinia noastră – absolută, însă doar în privinţa
menţiunilor destinate „luminării” consimţământului consumatorului. Absenţa – din textul
formator de act – a oricăreia din aceste menţiuni declanşează prezumţia irefragabilă a vicierii
consimţământului „părţii slabe”. Să dezvoltăm ceea ce tocmai am afirmat.
La rigoare, nici unul din viciile de consimţământ nu poate fi prezumat. În bună
logică – şi întregul construct doctrinar al dreptului privat clasic este în sensul acesta – alterarea
consimţământului prin intervenţia erorii, dolului ori violenţei trebuie probată de către cel care o
invocă, la fel cum trebuie probată întrunirea condiţiilor tehnice de admitere a acţiunii. Or, în
cazul art. 5 şi 8 din Legea nr. 289/2004, nerespectarea cerinţei menţiunilor obligatorii
declanşează o prezumţie absolută de viciere a consimţământului „părţii slabe”. Nu este
aberantă o asemenea prezumţie?
Nicidecum. Reamintim că, în totalitate, conceptele dreptului consumatorului –
inclusiv cel al formalismului informativ – se desprind de dreptul civil clasic, se autonomizează
(tocmai pentru că noţiunile tradiţionale s-au dovedit insuficiente şi limitate) şi primesc un
regim juridic sui generis, inovat şi inovator. În viziunea tradiţională, eroarea, dolul şi violenţa
trebuie dovedite. În spaţiul dreptului consumatorului, ele se prezumă, ori de câte ori forma
scrisă întregită cu menţiunile obligatorii nu a fost respectată. Dacă am admite contrariul – dacă
am solicita, adică, profanului să probeze eroarea sau dolul căruia i-a căzut victimă, prin
eludarea de către profesionist a normei art. 5 şi 8 din Lege – ne-am cantona în acelaşi spaţiu al

103
dreptului civil clasic, iar art. 5 şi 8 din Lege ar fi inutile! Inutile pentru că, dacă acţiunea în
anulare ar fi admisă numai în urma probării de către consumator a erorii, dolului sau
violenţei156, dispoziţiile mai favorabile din dreptul consumatorului (cuprinse, în cazul ofertei de
credit informe, în Legea nr. 289/2004) ar fi superflue. Un minim raţionament logic ne cere să
admitem că – dacă legiuitorul a intervenit pentru a trasa configuraţia obligatorie a textului
contractului de credit – a făcut-o nu pentru a se suprapune peste dispoziţiile deja existente în
Codul civil, ci pentru a oferi consumatorului căi de acţiune mai uşor de utilizat.
130. Consumatorul rămâne liber şi de această dată să se prevaleze de clasica acţiune
în anulare fondată pe eroare, dol sau violenţă, aşa cum au fost acestea reglementate în Codul
civil şi detaliate de doctrină. Dar, dacă optează pentru plasarea acţiunii pe terenul Legii nr.
289/2994, va beneficia de regimul facilitat de acţionare în justiţie a profesionistului, pus la
dispoziţie de această lege. Astfel, pe acest teren profesionistului nu i se permite dovada
respectării dispoziţiilor art. 5 şi 8 din Lege altfel decât prin redactarea contractului în scris, cu
inserarea menţiunilor obligatorii prescrise de textul legal.
La urma urmelor, avem de-a face cu un formalism ad validitatem, formalismul
informativ fiind o specie de solemnitate destinată „sanitarizării” spaţiului precontractual şi
„luminării” consimţământului „părţii slabe”. Or, să ne amintim cum stau lucrurile inclusiv în
dreptul clasic: întotdeauna formalismul validator este şi un formalism probator prin ricoşeu.
Neîndeplinirea cerinţei formei solemne obstaculează definitiv posibilitatea de a proba actul
prin alte mijloace de dovadă.157
De altfel, conceptul de „formalism informativ” – ca îmbinare „spectaculoasă” a unei
reguli de fond cu o regulă de formă – a fost creat tocmai pentru a evita neajunsurile pe care
clasicele acţiuni în anulare pentru vicii de consimţământ a contractului le prezentau. Atât dolul,
cât şi eroarea sunt greu de invocat de către consumator în contra profesionistului, îndeosebi

156
Violenţă economică, îndeosebi, care merge până la limita profitării profesionistului de starea de
constrângere economică a profanului. Doctrinarii francezi vin însă şi cu o viziune mai suplă (şi mai ingenioasă) în
materie: oferta (inclusiv de credit) agresivă – cea care, prin anunţarea unei disproporţii considerabile faţă de oferta
concurenţilor ori prin anunţarea tendenţioasă a unei „urgenţe” în acceptarea ei din pricina limitei temporale, îl
determină pe consumator să accepte sub „ameninţarea ” (imanenţa) unui „rău” patrimonial în cazul „ratării”
ofertei – este sancţionată astăzi, în Franţa, ca violenţă – viciu de consimţământ. Chiar şi oferta seducătoare poate
fi o manifestare – mai subtilă, fireşte – a violenţei. Pentru detalii, a se vedea D. Ferrier, Droit de la distribution,
cit. supra, p. 183.

104
dacă i s-ar permite ultimului să facă dovada că a menţionat cuantumul DAE, costul total al
creditului ş.a. în orice alte documente (care poate nici nu au fost citite de către debitor) decât
înscrisul contractual. Ori că aceste informaţii au fost „livrate” consumatorului în timpul unor
discuţii precontractuale purtate cu acesta. Cum ar putea fi dovedit în chip credibil conţinutul
acestor discuţii?
131. Creditul pentru consum – dat fiind pericolul supraîndatorării – este un contract
mult mai grav decât vânzarea – cumpărarea, între particulari şi cu plata uno ictu a preţului, a
unui bun electronic, de exemplu. Motiv pentru care – prin art. 5 şi 8 din Legea nr. 289/2004 şi
pe modelul directivelor europene amintite – legiuitorul se asigură că menţiunile obligatorii
enumerate figurează în chiar textul formator de contract158 şi nu intervin în simple documente
publicitare ori dialoguri precontractuale. Ceea ce avantajează vizibil poziţia consumatorului în
ipoteza unui litigiu: este suficient ca acesta să se prevaleze de absenţa textului scris al
contractului ori de lipsa unei menţiuni obligatorii destinată prin lege formării unui
consimţământ avizat. În acest moment, se declanşează contra profesionistului prezumţia
absolută a alterării consimţământului celui profan159, cu consecinţa aplicării sancţiunilor
descrise de art. 16 şi 17 din Lege.
„Viciere a consimţământului” prezumată absolut sau „absenţă a consimţământului”?
La prima vedere, varianta vicierii consimţământului – în caz de încălcare a art. 5 şi 8 din Lege
– pare a fi cea corectă. Un indiciu însă: regula de formă solemnă echivalează cu a considera
actul ca născut (format) în plan juridic numai în măsura în care consimţământul se
materializează în înscrisul solicitat de lege. Consimţământul şi solemnitatea se suprapun şi se
condiţionează, sunt unul şi acelaşi, desprinderea lor este imposibilă. Cu alte cuvinte:
solemnitatea este singura formă în care consimţământul se poate exterioriza, în cazul actelor
juridice considerate de legiuitor ca fiind de o gravitate excepţională.

157
Este un loc comun faptul că, de exemplu, o donaţie ostensibilă ori o ipotecă nule pentru absenţa (ori
neregularitatea) actului autentic nu există juridic şi, deci, nici nu pot fi probate prin alte mijloace de dovadă.
158
Acesta este, poate, şi motivul pentru care legiuitorul a simţit nevoia sancţionării neîndeplinirii acestor
cerinţe cu o „nulitate de drept” (art. 16 din Lege) şi nu cu o nulitate relativă, cum ar fi fost firesc.
159
Prezumţiile irefragabile se metamorfozează – lucru de la sine înţeles – în veritabile reguli de fond, fiind mai
curând norme de drept substanţial decât limitări ale probei. Dată fiind această consecinţă implacabilă, opinam mai
sus pentru reglementarea – de lege ferenda – a unei sancţiuni a formalismului informativ mai temperate şi mai în
acord cu interesele consumatorului (cum ar fi „decăderea” profesionistului din dreptul de a pretinde dobânzile
contractuale).

105
 132. Oricât de stânjenitoare va fi soluţia pentru spiritele mai conservatoare, în cazul
nerespectării formalismului informativ de dreptul consumaţiei avem de-a face atât cu o viciere
prezumată absolut a consimţământului, cât şi cu o absenţă a consimţământului însuşi! Până la
un punct, rezolvarea pare să conţină o contradicţie pe fond şi în termeni. Numai că nu trebuie
să uităm structura eclectică, deosebit de eterogenă a ceea ce numim „formalism informativ”.
Acesta debutează ca o regulă de fond (cea a „procurării” unui consimţământ „luminat” şi, deci,
neviciat), dar acest final este atins în chip ingenios (pentru evitarea limitelor noţiunilor
tradiţionale a erorii şi dolului) printr-o îmbinare a regulii de fond cu o cerinţă de formă. Forma
solemnă (înscris conţinând menţiunile obligatorii) serveşte la evitarea implacabilă a vicierii
consimţământului, dar fiind vorba despre o solemnitate se suprapune ea însăşi cu
consimţământul, ca unică expresie permisă de lege a acestuia.
133. Pe de altă parte, „deturnarea” protecţiei consumatorului intervine atunci când
acesta încearcă, la adăpostul literei legii, să se dezică de angajamentele sale contractuale fără a
i se aplica vreo sancţiune. Va fi vorba, în asemenea cazuri, despre un comportament oportunist,
neloial al profanului, care solicită desfiinţarea contractului în temeiul unei iregularităţi
materiale deşi, la o privire mai atentă, omisiunea materială nu a contribuit la vicierea
consimţământului său, ci este doar un pretext pentru abandonarea legăturii contractuale.
Un bun exemplu în acest sens este o speţă cu a cărei rezolvarea Curtea de Casaţie
franceză s-a confruntat relativ recent160 şi care trădează „virtuozitatea” cu care regulile legale
consumeriste sunt folosite uneori de către consumatori într-un cu totul alt scop decât cel dorit
de legiuitor. Conform art. R 311-7 al. 2 din Codul francez al consumaţiei, borderoul detaşabil
de retractare a consimţământului consumatorului nu trebuie să conţină pe verso nici o altă
menţiune decât numele şi adresa societăţii de credit. În speţă, după semnarea contractului
consumatorul a constatat că, pe spatele formularului detaşabil desinat facilitării exerciţiului
dreptului gratuit de dezicere, nu figurau cele două informaţii solicitate de lege. Ca urmare, l-a
acţionat pe creditor în judecată, cunoscând faptul că sancţiunea aplicabilă îi este benefică:
decăderea profesionistului din dreptul de a pretinde dobânzile stipulate în contract.
Consumatorul nu reproşa profesionistului faptul că – din pricina modului în care
fusese redactat borderoul detaşabil – ar fi fost pus în imposibilitate obiectivă de exercitare a
dreptul său de răzgândire. După cum a observat Casaţia franceză, debitorul nu a intenţionat

160
Curtea de Casaţie franceză, camera I civilă, decizia din 17 iulie 2001, citată după D. Mazeaud, Note, în „Le
Dalloz. Recueil” nr. 1/2002, p. 71-74.

106
nicidecum să facă uz, în termenul legal de 7 zile, de dreptul de a reveni asupra
consimţământului. Prevalându-se de iregularitatea formei, consumatorul încerca să obţină
indirect revizuirea judiciară a contractului, în speranţa că instanţa va „înlătura” dreptul la
dobânzi al creditorului. Or, în formularea judecătorilor Casaţiei, „utilizarea borderoului de
retractare este facultativă pentru consumator, acesta putând trimite creditorului actul său de
renunţare prin orice alt procedeu”.
Conform raţionamentului instanţei în cauză, borderoul inform era destinat să
înlesnească, nu să condiţioneze exercitarea dreptului de retractare. Astfel, deşi numele şi
adresa creditorului nu figurau – precum solicita legea franceză – pe borderoul detaşabil, aceste
date puteau fi uşor aflate de către consumator, inclusiv din consultarea celorlalte documente
contractuale. Concluzia: solicitarea consumatorului folosea într-un scop dolosiv dispoziţiile
legale şi, ca atare, a fost respinsă de Casaţia franceză.

134. Reguli speciale privind creditul gratuit. Legea nr. 289/2004 nu aminteşte
nicăieri în textul său sintagma „credit gratuit”, dar atunci când, în cuprinsul art. 3, enumeră
cazurile exceptate de la aplicarea dispoziţiilor sale, exclude prin lit. d) şi „contractele de credit
acordate ori puse la dispoziţie161 fără plata de dobânzi sau de orice alte cheltuieli”. Deşi
denumirea este evitată, cu „creditul gratuit” avem de-a face, în realitate, în textul art. 3 lit. d).162
O primă imagine pe care ne-o putem forma în legătură cu această operaţiune ar fi aceea că, de
lege lata, creditul gratuit este exceptat de la regimul strict impus creditelor de consum prin
Legea nr. 289/2004 şi că, deci, acest contract va putea cunoaşte, în practică, reguli mult mai
suple şi mai favorabile.
La drept vorbind, imaginea aceasta este una exactă. Deocamdată, creditul gratuit –
nefiind reglementat în chip special prin lege şi exclus fiind, prin art. 3 lit. d), de sub incidenţa

161
Exprimarea legiuitorului este, din nou, una nefericită, după cum limpede se observă. Un contract se încheie,
nu „se acordă”, iar oferta unui contract de credit este formulată şi nu „pusă la dispoziţie”. Dincolo de terminologia
suspectă – şi eronată, tehnic – legiuitorul acreditează ideea că între cele două situaţii („contractele de credit
acordate” şi „cele puse la dispoziţie”) diferenţele ar exista şi ar fi demne de luat în calcul. Aşa să fie, oare?
162
În aparenţă, şi lit. e) a art. 3 ar indica tot un credit gratuit, atunci când arată că „contractelor de credit care
nu prevăd dobânzi, cu condiţia ca consumatorul să accepte rambursarea creditului printr-o singură plată” nu li se
aplică dispoziţiile Legii. Cu toate acestea, spre deosebire de situaţia descrisă la lit. d), de data aceasta suntem în
prezenţa unui „fals credit gratuit” întrucât, în ipoteza rambursării uno ictu a creditului, împrumutătorul îşi rezervă
prin contract o remuneraţie care suprimă, în fond, gratuitatea creditării, în pofida neaplicării de dobânzi.

107
regulilor imperative ale Legii nr. 289/2994 – se bucură de un cadru permisiv extrem de
atrăgător pentru profesioniştii creditului. La prima vedere, opţiunea legiuitorului de a-l favoriza
este una cât se poate de firească. La un nivel superficial al discuţiei, creditul gratuit pare a fi
benefic consumatorilor, acestora nesolicitându-li-se dobânzi mai mult sau mai puţin oneroase,
ci doar restituirea capitalului primit. Totul se petrece, în aparenţă, ca şi cum s-ar fi cumpărat
„cu banii jos”, iar profesionistul pare singurul păgubit în această operaţiune.
135. În realitate, lucrurile sunt mult mai complicate. Şi aceasta întrucât, privit mai
îndeaproape, creditul gratuit ori nu este într-atât de „gratuit” pe cât pare, ori determină, în
persoana consumatorului, comportamente compulsive163, pe care în alte condiţii acesta le-ar fi
evitat:
• abordat în latura sa economică, „creditul gratuit” poate oferi consumatorului
surpriza de a-i fi fost anunţată o gratuitate care, în realitate, nu poate exista; costul creditului se
repercutează în mod necesar (pentru ca operaţiunea să nu fie lipsită de profit pentru
comerciant) asupra preţului produsului vândut164;
• comercianţii care anunţă, prin diferite mijloace de publicitate, acordarea unui
165
credit gratuit tind să ascundă consumatorului faptul important că un cost al creditului există
totuşi şi că el a fost inclus aprioric în preţul fixat pentru respectivul produs166; o altă practică

163
„Cumpărăturile compulsive” – definite ca fiind acele achiziţii a căror unică raţiune este nu utilitatea
economică efectivă a bunului, ci utilitatea sa psihologică (terapeutică) „de moment” – sunt, astăzi, un subiect de
atenţie atât pentru psihologie, psihiatrie şi sociologie, cât şi pentru juriştii preocupaţi de stabilirea unui cadru
juridic „sanitarizat” pentru încheierea contractelor de consum. „Compulsivitatea” actului de cumpărare ţine de
răspunsul nereflectat (iraţional, întrucât dominat de simţuri) pe care oferta „agresivă” şi „oferta seducătoare”
(amintitele sintagme sunt deja termeni tehnici în dreptul consumaţiei) îl declanşează în persoana consumatorului.
Pentru o interesantă descriere a acestei specii contemporane de „alienare”, a se vedea V. Protopopescu, Roboţi ai
shopping-ului, sclavi ai week-end-ului, în revista „Cultura”, nr. 2/2004, p. 18.
164
J. Calais-Auloy, Fr. Steinmetz, op. cit., p. 378.
165
Practica tinde să devină frecventă şi în peisajul românesc al ultimilor doi ani.
166
Motiv pentru care, în Franţa, legea specială adoptată la 24 ianuarie 1984 interzice expres fixarea, în context,
a unui preţ superior preţului practicat în mod obişnuit pentru acel tip de produs. Ceea ce, limpede, este un mod
edulcorat de a îngrădi pe deplin „creditul gratuit”, fără a-l interzice totuşi, expres: dacă profesionistul nu va putea
obţine nici un fel de profit din operaţiunea respectivă – preţul neputând fi majorat pentru a include costul
creditului, remuneraţie specială neputând fi prevăzută, iar dobânzile fiind inexistente – este de presupus că acesta
nu va recurge la oferta de credite gratuite. Nu pentru că legea i-ar interzice-o, ci pentru că regulile economiei de
piaţă nu i-o permit.

108
uzitată în materie este cea a condiţionării acordării „creditului gratuit” de achiziţionarea unui
pachet de produse din aceeaşi gamă.167
136. Rezumând, este de remarcat „conţinutul periculos” al unui fals credit gratuit: el
determină contractarea nechibzuită, insuficient analizată a unor bunuri pe care, în alte condiţii,
consumatorul fie ar fi evitat să le achiziţioneze, fie le-ar fi cumpărat la un preţ mai scăzut. Este
de la sine înţeles că acceptarea repetată, în mod pripit, a unor tentante oferte de „credit gratuit”
– întrucât cu o falsă gratuitate avem de-a face – nu se poate prezenta, din punctul de vedere al
patrimoniului consumatorului, decât sub formă de problemă. Chestiunea „supraîndatorării”
acestuia din urmă, prin intermediul contractelor de credit, nu este decât reverberaţia firească a
periculozităţii unor astfel de convenţii.
Cum se face astfel că – deşi firesc ar fi fost, în lumina celor deja arătate, ca „creditul
gratuit” să fie tratat cu mai multă rigoare decât creditul cu cost ostensibil – el este exceptat de
la aplicarea regulilor imperative ale Legii nr. 289/2004? Să însemne oare, excluderea sa prin
art. 3 lit. d), o opţiune implicită a legiuitorului de a aproba desfăşurarea unor asemenea
operaţiuni într-un cadru juridic cât mai permisiv cu putinţă? Nici pe departe.
Să reţinem, mai întâi, faptul – amintit mai sus – că Legea nr. 289/2004 nu este decât
o transpunere – realizată, din nefericire, mult prea în pripă – a Directivei 90/88/CEE din 22
februarie 1990 şi a Directivei 98/7/CE din 16 februarie 1998. Or, aceste directive au exclus ele
însele „creditul gratuit” de sub imperiul reglementării – cadru a creditului pentru consum. Dar
nu pentru motivul – cum am fi, poate, tentaţi să credem – că un aşa-zis „credit gratuit”, dată
fiind absenţa stricto sensu a dobânzilor, ar fi mai puţin periculos pentru consumator ci,
dimpotrivă, tocmai din pricina gravităţii sale sporite şi a tentaţiei subtile, dar neloiale pe care o
poate exercita asupra consumatorilor de credit.

167
„O combină frigorifică şi un televizor” de exemplu, „un sistem home-cinema şi o combină muzicală”, o
maşină de spălat şi un robot de bucătărie” etc. Periculozitatea unor asemenea practici este evidentă: atras fiind de
„creditul gratuit” oferit pentru bunul „principal”, consumatorul acceptă achiziţionarea simultană a unui bun care în
cel mai rău caz îi este inutil (ori a cărui cumpărare este „superfluă”, consumatorul având deja în proprietate un
aparat de acest tip) şi în cel mai bun caz îi este necesar, dar ar fi putut opta – în alte condiţii – pentru un exemplar
mai puţin costisitor, aparţinând eventual altei mărci.
Se poate observa cu uşurinţă că aşa-zisul „credit gratuit” este aici însoţit de un cost mascat de dubla achiziţie:
preţul celui de-al doilea produs (a cărui cumpărare este obligatorie pentru acordarea creditului) reprezintă (cel
puţin parţial) „remuneraţia” plătită de consumator pentru creditul ce i se oferă.

109
 Cu alte cuvinte, şi pentru a ne face înţeleşi: directivele europene amintite nu se
aplică şi „creditelor gratuite” din chiar pricina faptului că, în această materie – până când se va
elabora o legislaţie comunitară suficient de inspirată în domeniu – statele-membre sunt
chemate să adopte şi să aplice reglementări naţionale speciale, de descurajare a „creditului
gratuit”. Or, ce putem concluziona? Deocamdată, Legea nr. 289/2004 – întrucât nu este decât
un calc al Directivelor europene amintite – nu se ocupă de problema „creditelor gratuite”. Atât
judecătorii, cât şi specialiştii interesaţi se cuvine să reţină însă că, de lege ferenda, abordarea
detaliată a acestor contracte printr-o lege specială, aşa cum s-a procedat şi în Franţa, de
exemplu, se impune cu tărie.
137. „Creditul gratuit” nu este mai benefic pentru consumatori decât restul
contractelor de credit pentru consum, ci dimpotrivă. Or, dacă a avut loc reglementarea – prin
Legea nr. 289/2004 – a cadrului juridic imperativ în care acestea din urmă pot fi convenite, cu
atât mai mult se impune organizarea legală, în viitor, a unui regim mai rigid şi mult mai
inhibitor pentru creditele acordate „gratuit”. Un regim care ar putea cuprinde, spre exemplu, de
lege ferenda, următoarele reguli:
• interzicerea publicităţii efectuate pentru „creditele gratuite” în afara locurilor
obişnuite de vânzare / desfacere ale acelui comerciant;
• interzicerea practicării, pentru produsele oferite prin „credit gratuit”, a unui preţ
superior preţului celui mai scăzut practicat pentru respectivele produse de către ofertant în
cursul celor 30 de zile care preced oferta de credit;
• obligaţia comerciantului de a oferi o reducere de preţ (pe modelul creditelor
oneroase şi în pofida denumirii de „credit gratuit”), în cazul în care consumatorul achită
anticipat întreaga sumă.168

168
Ceea ce va transforma „creditul gratuit” dintr-o sursă de câştig neloial într-o cauză de pierdere evidentă
pentru comerciant. Regula, prezentă în legislaţia franceză în vigoare, a determinat numeroşi autori să vorbească

110
 XIII. OBLIGAŢIA DE SECURITATE

1. Istoric

138. Autonomizarea unei obligaţii speciale de securitate s-a constituit într-un

răspuns la o formă modernă de angoasă: cea legată de relaţia consumatorului cu profesioniştii
comerţului. Obligaţia de securitate apare, în prima sa variantă, în jurul anului 1911, ca fiind o
specie de obligaţie contractuală prezentă ca element esenţial169 în convenţiile de muncă mai
întâi, apoi în cele de transport de persoane170.
De ce era nevoie de o obligaţie contractuală specială? Foarte simplu: pentru că, de
pe poziţia consumatorului creditor al obligaţiei, răspunderea contractuală este mult mai uşor de
antrenat decât varianta delictuală a responsabilităţii civile, ştiută fiind dificultatea cu care poate
fi dovedită culpa, în cazul ultimeia. În plus, obligaţia amintită urma să fie una de rezultat. Din
două motive: pe de o parte, victima era scutită de proba culpei transportatorului, fiind suficient
să dovedească paguba. Pe de altă parte, a vorbi despre o simplă îndatorire de prudenţă şi
diligenţă, în privinţa societăţilor de transport de persoane, - care îşi propuseseră această
activitate ca scop juridic, - ar fi fost un nonsens şi ar fi plasat victimele accidentelor pe un teren
extrem de neprielnic despăgubirilor.
139. Cu paşi mărunţi dar siguri, jurisprudenţa franceză a extins domeniul obligaţiei
de securitate asupra tuturor cazurilor în care victimei i-ar fi fost imposibil să facă proba
vinovăţiei comerciantului. Astfel, obligaţia în discuţie a fost impusă, pe care pretoriană şi
uneori legislativă, proprietarilor ori exploatanţilor de hoteluri, restaurante, piscine, cluburi de
echitaţie, săli de spectacole, cluburi sportive, patinoare, agenţii de voiaj ş.a. Treptat, în dreptul

despre o veritabilă „interzicere” legală (mascată) a creditului gratuit, mai degrabă decât despre o “temperare” a
acestuia; a se vedea J. Calais-Auloy, Fr. Steinmetz, op. cit., p. 378.
169
Clauzele de nerăspundere inserate de profesionişti sunt ineficace, fiind tentative de extirpare din contract a
unui element esenţial.
170
Este de esenţa contractului de transport de persoane ducerea pasagerilor în siguranţă la destinaţie. În
absenţa acestei obligaţii, călătorii nu ar fi contractat cu transportatorul, reţinea în 1911 Curtea de Casaţie franceză:
H., L., J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil, tome II, 1re volume, Les Obligations, 9e éd., Montchrestien,
Paris, 1999, p. 397 şi urm. A se vedea şi I.- F. Popa, Obligaţia de securitate – mijloc de protecţie a
consumatorului, în „Dreptul” nr. 3/2003, p. 59-76.

111
privat francez s-a asistat la o decontractualizare a obligaţiei de securitate: nu numai
contractanţii, dar şi cei care erau terţi faţă de contractul încheiat cu comerciantul urmau a fi
despăgubiţi de către acesta din urmă, în ipoteza prejudicierii lor prin intermediul produselor
defectuoase. Cazul „trecătorului inocent”, ori al rudelor cumpărătorului de produse, răniţi sau
lezaţi într-un alt mod de bunul defect intrau, de acum, în categoria victimelor cu drept de
despăgubire în temeiul obligaţiei de securitate171.

2. Răspunderea specială pentru produsele cu defecte. Cauze de exonerare de

răspundere
140. Ceea ce anticipau instanţele franceze avea să se regăsească, mai târziu, în
Directiva nr. 85/374/EEC din 25 iulie 1985 privind răspunderea producătorului172, care îşi
propunea, în preambul, instituirea unei răspunderi obiective (detaşate de elementul - culpă),
fondate pe defectul produsului şi nu pe vinovăţia fabricantului şi în acelaşi timp a unei
răspunderi imperative (orice clauză vizând înlăturarea sau limitarea acestui tip de
responsabilitate fiind reputată ca nescrisă)173.
Un element - cheie al reglementării cuprinse în Directivă: Statele - membre erau
obligate se adopte o legislaţie conformă cu prevederile comunitare, dar erau autorizate să
conserve, în acelaşi timp, sistemele de răspundere deja existente174. Răspunderea specială urma
să se adauge, - ca mijloc de protecţie mai eficace şi mai favorabil consumatorilor, - variantelor
de reparaţie a intereselor acestora deja oferite de dreptul naţional. Consumatorul era cel care,
conform situaţiei sale concrete, avea să aleagă între acţiunile în justiţie „clasice” şi cele oferite
de textul Directivei, „transplantat” în sistemul juridic naţional.

171
Explicaţia figurează expressis verbis de abia în hotărâri precum: Curtea de Casaţie franceză, camera I
civilă, decizia din 20 martie 1989; decizia din 17 ianuarie 1995, citate dup ă P. Jourdain, Note, în „Le Dalloz.
Recueil” nr. 25/1995, p. 350-358.
172
În continuare Directiva. A fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 210 din 7
august 1985 şi a fost modificată şi completată prin Directiva nr. 1999/34/EC a Parlamentului European şi a
Consiliului, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 141 din 4 iunie 1999. De remarcat că,
după cum arată expres textul art. 16, Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele
generate de produsele cu defecte reprezintă o transpunere în dreptul român a Directivei nr. 85/374/EEC.
173
J. Calais - Auloy, Fr. Steinmetz, Droit de la consommation, cit. supra, p. 315 şi urm.
174
În măsura în care erau mai avantajoase pentru consumatori. Variantele de rezolvare mai puţin favorabile îi
sunt accesibile, dar nu-i pot fi impuse „părţii slabe”.

112
 141. Potrivit Directivei, un produs este defectuos atunci când nu oferă securitatea la
care consumatorul se poate aştepta în mod legitim, definiţie reluată în linii mari de legiuitorul
nostru în textul art. 2 (1) din Lege175. Deşi fondată pe orice altceva decât elementul - culpă,
răspunderea instituită de Directivă nu era menită să se transforme într-o „povară” mult prea
greu de dus de umerii - şi aşa „fragilizaţi” de regulile stricte ale regimului concurenţei legale -
ai fabricanţilor de bunuri. Responsabilitatea pentru produsele defectuoase este supusă, mai
întâi, unei duble condiţii temporale:
• pe de o parte, aceasta se stinge la scurgerea unui termen de 10 ani de la data punerii
produsului în circulaţie (art. 11 din Lege)176. Un termen criticabil, fără îndoială, - însă doar de
pe poziţia consumatorului (întrucât majoritatea pagubelor intervin în practică după expirarea
acestei durate), nu şi din perspectiva fabricanţilor, eliberaţi de răspunderea specială după 10 ani
(se ţine cont, în fond, de faptul că fiecare produs nu este decât rezultatul unei etape, - adesea
depăşită mai târziu, - în evoluţia ştiinţei şi tehnicii);
• pe de altă parte, acţiunea în reparaţie se prescrie într-un termen de 3 ani de la data la
care victima a luat sau ar fi putut lua la cunoştinţă despre existenţa pagubei, a defectului şi a
identităţii producătorului (art. 11 din Lege, reluând termenul indicat de Directivă).
142. Problema cea mai delicată a răspunderii „obiective” astfel reglementate a fost
cea a cauzelor exoneratoare de răspundere177. Faptele purtând această titulatură sunt expres şi
limitativ enumerate dar, de la prima vedere, juristul este surprins: forţa majoră – cauză
tradiţională de nerăspundere – nu figurează printre acestea. De ce oare? Explicaţia nu este
deloc spectaculoasă: pur şi simplu, autorii Directivei au avut ca model uzanţele dreptului
anglo-saxon, unde sunt cunoscute o serie de cauze de exonerare, apropiate mai mult sau mai
puţin de ceea ce, pe continent (în special în sistemele de drept de inspiraţie romană) numim
prin sintagma „forţă majoră”178.
În esenţă, este vorba despre cauze de nerăspundere relativ uşor de explicat, în puţine
cuvinte şi fără comentarii prea elaborate: producătorul nu este răspunzător dacă dovedeşte

175
Art. 2 (1) lit. d) din Lege: „produs cu defecte - produsul care nu oferă siguranţa la care persoana este
îndreptăţită să se aştepte, ţinându-se seama de toate împrejurările, inclusiv de: 1. modul de prezentare a
produsului; 2. toate utilizările previzibile ale produsului; 3. data punerii în circulaţie a produsului”.
176
Textul Legii reia precizările Directivei, la fel cum procedase şi legiuitorul francez.
177
Preluate expres (şi identic, cu excepţia lit. f) în dreptul nostru, prin art. 7 (1) din Lege. Pentru dezvoltări, a
se vedea infra, nr. 43.
178
Pentru detalii: J. Calais-Auloy, Fr. Steinmetz, op. cit., p. 318.

113
absenţa defectului în momentul punerii în circulaţie a bunului sau naşterea defectului posterior
acestui moment; fabricantul nu răspunde dacă aduce proba faptului că nu el este la originea
punerii bunului în circulaţie, că produsul nu a fost destinat vânzării şi distribuţiei comerciale,
ori că defectul rezultă din respectarea regulilor legale imperative în vigoare.
I se mai dă şansa producătorului să dovedească intervenţia faptei victimei – drept
cauză a prejudiciului (art. 8 din Lege) – ceea ce respectă tradiţia dreptului civil continental,
unde culpa victimei exonerează de răspundere. Nu trebuie, totuşi, să ne lăsăm înşelaţi de
termenii folosiţi: în fond, foarte rar s-ar putea ajunge la exonerarea totală a producătorului pe
acest temei, odată ce defectul există; mai degrabă, către o diminuare a răspunderii trebuie să ne
orientăm aici.
143. Cauzele de neimputabilitate au fost expres şi limitativ arătate în textul art. 7 (1)
lit. a) – d) şi f) din Lege. În esenţă, vorbim aici despre două tipuri de cauze de
neimputabilitate179:

(a) Cauze de neimputabilitate a prejudiciului, însumând următoarele situaţii:

- nu producătorul este cel care a pus bunul în circulaţie (art. 7 (1) lit. a) din Lege).
Foarte pe scurt, lucrurile stau astfel: în baza unei prezumţii simple, producătorul este considerat
– până la proba contrară, adusă de acesta – a se afla la originea punerii bunului în circulaţie.
Noţiunea „punerii în circulaţie” a unui produs trimite la desesizarea voluntară de bun, ceea ce
înseamnă că, ori de câte ori intrarea în posesia produsului a avut loc fără consimţământul
fabricantului, ultimul va fi exonerat de răspundere. Ipoteze ale ivirii acestui caz în practică pot
fi, de pildă: cazul prejudicierii unui angajat al producătorului, de către un produs defectuos, mai
înaintea punerii lui în circulaţie; cazul în care paguba intervine în contextul în care, odată
depistat viciul, fabricantul a încredinţat bunurile unei societăţi specializate, pentru a fi distruse,
iar aceasta le pune în circulaţie fără ştirea sa etc.

- produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice altă formă de
distribuţie în scop economic (art. 7 (1) lit. c) din Lege). Prevederea legală vizează, de exemplu,

179
Pentru detalii, trimitem la F. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, Contrats civils et commerciaux, Précis
Dalloz, 4e édition, Paris, 1998, p. 242-243.

114
cazul bunurilor destinate exclusiv procedurilor experimentale, dar nu şi pe cel al eşantioanelor
gratuite oferite pentru atragerea, fidelizarea ori recompensarea clientelei.180
Doar o observaţie, odată ajunşi în acest punct: Legea reia, pe segmentul cauzelor
exoneratoare de răspundere, prevederile Directivei C.E.E. din 25 iulie 1985 privind
răspunderea pentru produse defectuoase; or, textul Directivei este uşor tautologic: cazul în care
produsul nu a fost destinat distribuţiei comerciale nu este o veritabilă cauză autonomă de
neimputabilitate, ci doar o variantă a ipotezei în care producătorul nu a pus produsul în
circulaţie – deja vizată de art. 7 lit. a) din Directivă (respectiv art. 7 (1) lit. a) din Legea
română). Deşi reduntant, textul lit. c) vine să atragă atenţia – în mod util, poate, - asupra uneia
din modalităţile concrete ale ivirii cauzei de neimputabilitate prevăzute deja la lit. a).

(b) cauze de neimputabilitate a defectului. Două situaţii pot fi aici încadrate:

- defectul care a generat paguba nu a existat la data la care produsul a fost pus în
circulaţie sau a apărut ulterior punerii în circulaţie a produsului din cauze neimputabile
producătorului (art. 7 (1) lit. b) din Lege). Din nou asistăm, şi în acest caz, la solicitarea unei
probe din partea producătorului, care să ţintească la răsturnarea prezumţiei simple de
imputabilitate a pagubei. Misiunea fabricantului nu este deloc facilă, pentru că, pe teren
probator, el va trebui să arate că defectul nu îşi are originea în sfera sa de producţie.
Textul legal nu lasă loc pentru dubii: dacă se poate aprecia că defectul ce a cauzat
paguba s-a născut ulterior punerii bunului în circulaţie, fabricantul produsului nu va fi ţinut
responsabil. Situaţii practice de intervenţie a acestui caz de nerăspundere pot fi, de exemplu,
cele în care defectul apărut este rezultatul greşitei manipulări sau transportări a bunului, de
către distribuitor sau transportator.
Redundant, pe alocuri, dar şi inconsecvent este şi cazul de neimputabilitate a pagubei
prevăzut la lit. b). Şi aceasta, întrucât implică adesea dovada intervenţiei unei cauze străine
(fapta victimei, fapta unui terţ), la care trimite oricum art. 8.181 Utilitatea textului legal poate fi

180
Acest tip de practici se încadrează, de fapt, în „orice altă formă de distribuţie în scop economic”, pentru
care fabricantul este ţinut a răspunde. A se vedea, pentru analiza unor speţe de dreptul consumaţiei implicând
producerea de pagube prin intermediul eşantioanelor gratuite distribuite clienţilor, A. Laude, La responsabilité des
produits de santé, în „Le Dalloz. Recueil”, nr. 18/1998, Chronique, p. 193.
181
Inconsecvent, pentru că, în art. 4, legiuitorul optase (pe modelul Directivei 85/374 CEE) pentru excluderea
exonerării în baza faptei unui terţ (păstrând doar dreptul de regres al producătorului contra terţului). Să fie vorba
despre o măsură înţeleaptă? Credem că nu. O răspundere pentru produse care să acopere şi culpa terţilor ni se pare

115
salvată, eventual, prin prisma faptului că acest caz exonerator intervine uneori şi în absenţa
faptei victimei: ipoteza viciilor apărute în cursul exploatării normale a bunului este şi ea aici
vizată.

- paguba se datorează respectării unor condiţii obligatorii impuse de reglementările

emise de autorităţile competente (art. 7 (1) lit. d) din Lege). Această cauză de nerăspundere
are, totuşi, un teren de aplicare extrem de strict. În următorul sens: nu este suficient ca produsul
să fi fost fabricat cu respectarea normelor legale imperative existente ori să fi făcut obiectul
unei autorizaţii administrative. Este, în acelaşi timp, necesar ca producătorul să fi monitorizat
(în cei zece ani de la punerea bunului în circulaţie la care face trimitere textul art. 11) evoluţia
bunului pe piaţă şi apariţia posibilelor defecte. Supravegherea urmată de retragerea bunului de
pe piaţă, odată intervenite în practică efectele nocive ale produsului şi de avizarea prin mass-
media a consumatorilor asupra riscurilor atrase de achiziţionarea produsului compromis.182
144. Rezumând, constatăm că Legea face implicit vorbire, - pe modelul Directivei
europene – despre două prezumţii simple aplicate producătorului: o prezumţie de imputabilitate
(raportul de cauzalitate dintre prejudiciu şi defectul bunului s-ar datora, până la proba contrară,
producătorului, întrucât a ţinut de voinţa sa) şi o prezumţie de implicare (raportul de cauzalitate
– înţeles în sens material – între pagubă şi defectul produsului intervine datorită activităţii
producătorului).
„Prezumţie de imputabilitate” în interiorul unei „răspunderi fără culpă”? Nu ar fi
aceasta o bizarerie juridică greu de explicat? În alţi termeni: în ce măsură răspunderea pentru
produse este una obiectivă, independentă de culpă? (am insistat deja, în mare parte, asupra
acestui subiect); riscul de dezvoltare este, şi el, o cauză de neimputabilitate? Să le luăm pe
rând.
Textul Directivei debuta cu următorul postulat: răspunderea pentru produse este o
formă obiectivă de răspundere, detaşată total de elementul – culpă şi independentă de orice
element subiectiv ţinând de starea de conştiinţă a producătorului.
La prima vedere, lucrurile sunt limpezi: s-a vrut o răspundere „garantată”, un soi de
socializare a răspunderii, sensibilă la interesele consumatorului, la angoasele şi ezitările

prea aspră chiar şi pentru consumerismul român. În plus, ea este şi aberantă, juridic, deşi legiuitorul nu pare să o
observe.

116
acestuia. Cazul thalidomidei, medicamentul pus pe piaţă fără a se fi aşteptat investigarea
posibilelor efecte nocive şi naşterea unor copii cu malformaţii, de către toate femeile
însărcinate care l-au consumat, a fost – poate – semnalul de alarmă cel mai puternic tras
vreodată pe continent, în materia produselor defectuoase.183 Cineva este chemat să răspundă,
chiar dacă despre un vinovat – în termeni clasici, - nu se poate întotdeauna vorbi.
Aminteam, mai sus, despre ponderea pe care o deţine vinovăţia producătorului în
angajarea răspunderii sale speciale. Nu se mai pleacă, precum în cazul răspunderii civile
clasice, de la dovada culpei profesionistului. Victimei nu i se solicită o astfel de probă,
imposibil de adus în practică împotriva fabricantului. Ultimul este prezumat a se fi aflat în
culpă, lui revenindu-i sarcina de a se dezvinovăţi, prin probarea uneia din cauzele de
neimputabilitate enumerate limitativ de art. 7 (1) din Lege.
145. Aceasta înseamnă, până la urmă, „caracterul obiectiv” al răspunderii
producătorului, amintit în debutul Directivei: profesionistul este prezumat a fi în culpă, până la
dovada contrară, care îi incumbă. Or, se ştie deja: „prezumţia de culpă” indică o formă de
răspundere în interiorul căreia vinovăţia nu joacă decât un rol minor (cel puţin în prima fază,
cea în care prezumţia nu este încă răsturnată). Iar aceasta, numai o răspundere subiectivă nu
poate fi!
Şi totuşi… Adăugarea unor cauze de nerăspundere care, aproape toate, sunt şi cazuri
de neimputabilitate „alterează” caracterul obiectiv al răspunderii în discuţie. Rezultatul este,
după cum aminteam, o răspundere semi-obiectivă, semi-subiectivă. Adică, şi-şi. Ori, mai
degrabă, nici una, nici alta. Nu trebuie uitat: răspunderea producătorilor instituită de Directivă
îşi trage seva din două sisteme de drept (cel anglo-saxon şi cel continental) extrem de diferite,
conceptual. Preferabil ar fi a nu încerca să „înghesuim” această specie în sertarele dreptului
civil. Ea este o noţiune nouă, de dreptul consumaţiei, de un particularism insurmontabil.

3. Riscul de dezvoltare

182
După cum solicită art. 4 (2) din Legea nr. 245 din 9 iunie 2004 privind securitatea generală a produselor
(publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 565 din 25 iunie 2004).
183
Un alt exemplu, mai puţin celebru dar la fel de grav: în 1972, punerea în vânzare în Franţa a unui talc toxic
a cauzat moartea mai multor nou-născuţi: J. Calais-Auloy, Fr. Steinmetz, op. cit., p. 297.

117
 146. Legea nr. 240 din 7 iunie 2004 privind răspunderea producătorilor pentru
pagubele generate de produsele cu defecte184, atunci când face vorbire despre împrejurările
speciale în care producătorul este exonerat de răspundere, enumeră la lit. e) şi cazul în care
„nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice existent la momentul punerii în circulaţie a
produsului nu i-a permis depistarea defectului în cauză”.
Jurisprudenţa franceză numeşte această situaţie „risc de dezvoltare” şi îi consacră o
detaliere nuanţată şi atentă a elementelor definitorii. În dreptul nostru, noţiunea a fost
reglementată legal încă din anul 2002185. Prin amintita noţiune s-a înţeles uneori un „risc
societar”, respectiv un „risc inevitabil în condiţiile progresului tehnic”, ceea ce o apropie
nepermis – în opinia noastră – de situaţia riscurilor contractuale şi de cea a riscurilor
proprietăţii. Confundarea riscului de dezvoltare cu „suportarea unui prejudiciu” ori cu
„plasarea costurilor pe umerii persoanei răspunzătoare” ne îndepărtează de esenţa acestei
noţiuni. Riscul de dezvoltare descrie, în viziunea noastră, un defect aparte al bunului, a cărui
existenţă nu este acoperită de răspunderea specială reglementată de lege.
Mulţimea variantelor în care amintita „cauză exoneratoare de răspundere” apare în
practica dreptului consumaţiei poate descumpăni spiritele prea ordonate. Acest proteism
derutează pentru că „stadiul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice de la momentul punerii în
circulaţie a produsului” are, adesea, înţelesuri diferite la nivel mondial şi la nivel local
(regional sau naţional), la nivelul ramurii de producţie şi la nivelul atins de cercetarea ştiinţifică
în general. Care dintre acestea va fi luat în calcul, ca bază pentru anihilarea răspunderii
producătorului? Iată doar una din întrebările ce pot servi drept călăuze în ideea pe care ne-o
facem despre riscul de dezvoltare.
147. Directiva în materie (iar în dreptul nostru, lit. e) a art. 7 (1) din Lege) prevede
exonerarea producătorului în temeiul a ceea ce se numeşte generic „risc de dezvoltare”.

184
Publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 552 din 22 iunie 2004 şi intrată în vigoare la 30
de zile de la data publicării, cu excepţia câtorva articole (care vor intra în vigoare la data de 1 ianuarie 2007). În
continuare Legea. Potrivit art. 18 din Lege, pe data intrării sale în vigoare se abrogă prevederile art. 42 - 42 pct. 7
din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată în „Monitorul oficial al
României”, partea I, nr. 75 din 23 martie 1994, cu modificările şi completările ulterioare. Textul art. 42 pct. 2 lit.
e) prevedea şi el exonerarea producătorului în temeiul „riscului de dezvoltare”.
185
Prin Legea nr. 322 din 27 mai 2002 (publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 408 din 12
iunie 2002), care modifica şi completa capitolul 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia
consumatorilor.

118
Chestiunea riscului de dezvoltare a fost una dintre cele mai discutate cauze de exonerare, la
momentul elaborării Directivei. La urma urmelor, era vorba despre a lipsi victima de
despăgubire, ori de câte ori defectul a fost în mod obiectiv indecelabil la momentul punerii
bunului în circulaţie. Indecelabil absolut, din ce pricină? Din cauza cunoştinţelor ştiinţifice şi
tehnice insuficiente la momentul amintit. Discuţiile au fost aprinse: delegaţia Germaniei s-a
dovedit a fi marea susţinătoare a acestei cauze de exonerare; dacă un asemenea risc ar fi plasat
în sarcina producătorilor - arăta ea - reglementarea ar putea atrage ruina economică a
întreprinderilor (dat fiind numărul mare de procese în care este de presupus că producătorii ar fi
antrenaţi) ori ar timora, iremediabil, crearea de produse noi şi punerea lor în vânzare pe piaţă.
Progresul ar stagna; or, după cum se ştie, orice lipsă a evoluţiei se traduce rapid într-o
involuţie.
148. De partea cealaltă a baricadei, delegaţia Franţei: argumentelor de ordin
economic aduse de adversari, francezii au opus o construcţie bazată pe echitate.
Experimentarea produselor noi direct pe consumatori ar antrena victimizarea acestora în
proporţii îngrijorătoare. Dacă întreprinderile trimit produse pe piaţă în pofida nedescoperirii
tuturor efectelor adverse, o fac pentru a obţine profit. Cei care acţionează astfel, însă, trebuie să
se arate pregătiţi a suporta financiar riscurile ce decurg de aici.
Prevederile Directivei în materia riscului de dezvoltare sunt, finalmente, rezultatul
unui compromis186: riscul va fi suportat de consumatori, însă acestora le rămân la îndemână, ca
supape de rezolvare, remediile mai favorabile din dreptul naţional. Toate Statele membre aveau
să admită exonerarea producătorilor pe acest motiv, cu excepţia Luxemburgului şi a Finlandei.
Cât despre Franţa, a fost ultima ţară care a transpus în dreptul intern textul Directivei. În cele
din urmă, avea să admită şi ea riscul de dezvoltare ca pricină de nerăspundere, printr-o lege din
19 mai 1998. Nu pentru că bagajul argumentativ adus împotriva riscului de dezvoltare ar fi
fost, între timp, perimat. Ci pentru că, după foarte multe discuţii, protecţia consumatorilor a
trebuit a fi conciliată cu regulile concurenţei întreprinderilor comunitare. Pentru a nu crea un
serios handicap producătorilor interni, în raport cu cei ai celorlalte State membre, Franţa a

186
Între altele, s-a ţinut cont şi de necesitatea stimulării inovaţiilor şi a experimentării unor produse noi
(esenţială în industria farmaceutică, de exemplu). Pentru un rezumat al discuţiilor purtate, pe tema riscului de
dezvoltare, între „maximalişti” şi „minimalişti” (prima categorie cuprinzând voci favorabile protejării „depline” a
consumatorilor): Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, 6e édition, Dalloz, Paris, 1996, p.
766-768.

119
decis alinierea în materie la normele aplicabile ţărilor vecine187. Nici pentru prima, nici pentru
ultima oară, concurenţa dintre comercianţi avea să surclaseze în importanţă nevoia de ocrotire a
consumatorilor…

• Noţiune

149. Prin „risc de dezvoltare”188 se înţelege defectul unui produs, existent la

momentul punerii acestuia în circulaţie, dar care a fost imposibil de detectat de către
producător, datorită nivelului cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice din acel moment.
Citite atent, rândurile definiţiei demonstrează strădania autorilor Directivei din 1985
de a permite rezolvarea, de o manieră pertinentă, a problemei distribuirii riscurilor inerente
producţiei moderne, în aşa fel încât consecinţele economice ale răspunderii producătorilor să
nu fie ignorate, dar nici interesele consumatorilor să nu fie sacrificate, cu orice preţ, pe altarul
progresului tehnic. Sub veşmântul unei metafore, „riscul de dezvoltare” scoate la rampă nu o
cauză aparte de exonerare de răspundere, ci un anumit tip de defect care, odată prezent, exclude
răspunderea fabricantului, pentru simplul motiv că situaţiile cu pricina nu intră în cercul
ipotezelor prevăzute de lege ca atrăgând răspunderea specială pentru produse.
150. A fi un „risc de dezvoltare” este, pentru un defect al bunului pus în circulaţie,
sinonimul unei situaţii excluse prin lege de la supunerea sub regimul răspunderii obiective.
Fiind o situaţie „de serie”, o adevărată instituţie, riscul de dezvoltare propune o viziune cu totul
singulară despre statutul consumatorului lezat: el se vede condamnat la a suporta povara -

187
J. Calais-Auloy, Fr. Steinmetz, cit. supra, p. 320.
188
Riscul de dezvoltare apărea ca situaţie exoneratoare de răspundere după ce mitul consumistului fericit se
instalase deja temeinic în ţările industrializate. De unde anume şi, mai ales, cum ajunge să intre în scenă acest caz
de sacrificare a consumatorului în folosul progresului ştiinţific şi tehnic? Să fie vorba despre o aluzie la destinul
industrial al omenirii, substitut simbolic al preeminenţei grupului în faţa individului, chiar şi atunci când vocea
ultimului denunţă că i s-a făcut o nedreptate? Cu alte cuvinte, un soi de „omenirea să progreseze, chiar dacă pe
traseu cad unul sau doi dintre membrii săi”? Aşa cred mai toţi istorii dreptului consumaţiei. Sau, dacă nu o cred,
cel puţin o spun că tărie.
În 1985, sintagma „risc de dezvoltare” este importată de europeni în textul Directivei nr. 374, la insistenţele
Germaniei, deşi Franţa s-a opus vehement. Ultima va tempera, însă, impactul naţional al acestei „situaţii de
nerăspundere” prin excluderea sângelui şi a altor componente ale corpului uman şi prin introducerea legală a unei
obligaţii suplimentare pentru producători: aceea de a urmări bunul pe piaţă, monitorizând apariţia efectelor nocive.

120
financiară şi/ sau psihologică - a daunelor posibile ori deja produse (şi a angoaselor astfel
declanşate), fără a o putea transfera pe umerii profesioniştilor comerţului. Aceasta, câtă vreme
stadiul tehnicii şi al ştiinţei de la epoca punerii în circulaţie a bunului asfixia orice posibilitate
de decelare a efectelor negative.
Demonstraţia îşi are logica sa, numai că nu toate ipostazele practice ale unui astfel
de defect au un impact identic. Una este punerea în pericol a sănătăţii ori vieţii unei persoane,
prin intermediul unui medicament toxic (ce ar putea antrena decesul, mutilarea ori infirmitatea
permanentă a consumatorului)189, de exemplu şi alta este prejudicierea persoanei prin
distrugerea unor bunuri, din pricina exploziei unui aparat electric defect din fabricaţie. Până la
un punct, miza psihologică va cântări foarte greu, în primul caz, şi va fi mai puţin presantă în
cel de-al doilea. De la un punct încolo, însă, orice defect imputabil producătorului ar trebui să
permită angajarea răspunderii sale. Ce înseamnă, aşadar, „imputabil” în context? Vom vedea în
cele ce urmează.
Elementul care garantează unicitatea conceptului de „risc de dezvoltare” este luarea
în calcul, - ca bază de apreciere, - a „nivelului cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice din momentul
punerii în circulaţie a produsului”. În principiu, producătorul nu răspunde pentru defectele
reproşabile nivelului ştiinţei în general şi stagiului de dezvoltare tehnică atins de omenire. „De
omenire…” Care din părţile ei, ştiut fiind faptul că ştiinţa nu evoluează identic pe un continent
sau altul, într-un sector industrial ori într-altul? Criteriile de apreciere a existenţei riscului de
dezvoltare au, în materie, o importanţă covârşitoare.

• Criterii de apreciere

151. Riscul de dezvoltare se fondează pe criteriul stadiului atins de cunoştinţele

ştiinţifice şi tehnice de la momentul punerii bunului în circulaţie. Două sunt manierele în care
acesta poate fi înţeles. Într-o primă variantă, cunoştinţele luate drept reper sunt cele deţinute de
un producător cu un grad normal de diligenţă, ţinând cont de precauţiile fireşti pentru sectorul

189
Cazul pacientului care, în Franţa, a consumat un medicament al cărui înveliş a întârziat nepermis în intestin,
provocându-i o infecţie gravă şi punându-i în pericol viaţa, a atras atenţia în mod particular asupra responsabilităţii
fabricantului de medicamente: J. Calais-Auloy, Fr. Steinmetz, op. cit., p. 295 şi urm. Interesant de lecturat, în
dreptul nostru, ar fi Ordinul nr. 179 din 5 martie 2003 privind regimul de comercializare a produselor prezentate
ca miraculoase, precum şi a unor produse alimentare, în scopul protejării vieţii, sănătăţii, securităţii şi intereselor
economice ale consumatorilor (publicat în „Monitorul oficial al României”, nr. 166 din 17 martie 2003).

121
industrial aflat în discuţie. Stă la loc de cinste în această concepţie observarea faptului că
nivelul atins de cunoştinţele ştiinţifico-tehnice depinde în practică de normele de securitate şi
de etalonul tehnic efectiv folosit în sectorul industrial în care operează producătorul.
Să trecem însă, în revistă şi cea de-a doua variantă interpretativă: prin „nivel al
cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice” s-ar înţelege stadiul cel mai înalt atins de cercetările
ştiinţifice în general, independent de tehnicile utilizate în mod obişnuit într-o profesie anume.
Concepţia prezintă avantajul de a pune consumatorul la adăpost de deficienţele care ar fi putut
fi evitate printr-un efort susţinut de informare, întreprins de producător, inclusiv în zone ale
ştiinţei altele decât cea în care s-a specializat. Varianta ar avea atât un succes reparator, cât şi
un impact preventiv deloc neglijabil, situat în amontele operaţiunii de producţie, prin aceea că
ar obliga producătorii la autoinformare şi la vigilenţă sporită în privinţa datelor ştiinţifice
oferite de alte discipline decât cea în care evoluează aceştia.
152. Numai că, pentru a se dovedi viabil, criteriul de apreciere a riscului de
dezvoltare trebuie să asocieze „nivelului celui mai înalt al ştiinţei” caracterul accesibil al
informaţiei pertinente. Ce fel de cunoştinţe ar trebui calificate drept „accesibile”? Cele
publicate în opere ştiinţifice, ori făcute publice pe altă cale, ca rod al cercetării universitare, de
exemplu. Nu şi informaţiile care, deşi existau la respectivul moment undeva în lumea
ştiinţifică, nu au putut fi accesate de către producătorul în cauză, din pricina lipsei lor de
notorietate, din pricina investiţiilor exorbitante presupuse, ori din motivul păstrării lor secrete
de către deţinători.
Tema „nivelului cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice” se repercutează în întreg
constructul doctrinar al riscului de dezvoltare. Trei variante de apreciere au fost propuse, pe
rând, în legislaţiile, jurisprudenţa ori literatura ştiinţifică a statelor europene.

153. (a) Concepţia restrictivă. Aprecierea obiectivă a existenţei riscului de

dezvoltare. Natură paradoxală, defectul nedetectabil190 pune pe tapet chestiuni echivoce: care
este graniţa ce delimitează deficienţa anormală de cea previzibilă? ce rol joacă existenţa, de
pildă, a unui set de cunoştinţe tehnice cu privire la apariţia în timp a efectelor nocive, - câtă
vreme aceste cunoştinţe ar fi rodul descoperirilor făcute pe un alt continent, ori într-o altă
ramură de activitate?

190
Până la urmă, despre aceasta vorbim: pentru a exonera, defectul trebuie să fi fost „nedetectabil”, nu doar
„nedetectat”.

122
 Într-o primă fază, literatura franceză de specialitate s-a decis în sensul de a exclude
răspunderea producătorilor numai în măsura în care nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice
din momentul punerii în circulaţie a bunului făceau ca defectul să fie nedetectabil în mod
absolut. Cu alte cuvinte, doar defectele care nu au putut fi descoperite, inclusiv prin uzul unor
mijloace extraordinare, de prudenţă ieşită din comun, urmau a fi scoase de sub
responsabilitatea profesionistului. În această optică, ultimului îi revenea sarcina de a se informa
asupra tuturor cercetărilor întreprinse în materiile conexe procesului de fabricaţie, indiferent de
zona de pe glob unde acestea fuseseră iniţiate şi independent de gradul de ignorare al
rezultatului amintitelor cercetări, de către comunitatea ştiinţifică.
154. Într-o altă ordine de idei, chiar şi informaţiile cuprinse într-o teză de doctorat
nepublicată încă ori cele desprinse dintr-un proiect încă nedat publicităţii trebuia a fi cunoscute
şi utilizate de către fabricantul doritor a se exonera de răspundere. Vastul arsenal teoretic,
mobilizat pe toate căile posibile (inclusiv cele aflate la frontiera mai multor discipline) urma să
ţintească, cum era de aşteptat, la evitarea deficienţelor şi efectelor nocive ale produsului, mai
înaintea oricărei puneri în circulaţie a acestuia.
Doar că, astfel conturat şi apreciat impersonal, riscul de dezvoltare nu ne ajută decât
într-un singur loc şi într-un singur fel, când vine vorba despre ocrotirea consumatorilor
prejudiciaţi: aceştia ar fi despăgubiţi întotdeauna, fără distincţie, până la acoperirea integrală a
prejudiciului suferit. Reversul medaliei: antrenarea producătorilor într-un şir nesfârşit de
procese, ale căror costuri, uriaşe de altfel, vor fi suportate tot de către consumatori. Cum
anume? Foarte simplu:
- producătorii vor fi tentaţi să încheie contracte de asigurare, pentru sume mari, acoperind şi
„riscul de dezvoltare”. Ceea ce echivalează cu a spune că reglementarea răspunderii pentru
produse nu va determina fabricanţii să devină mai diligenţi în privinţa evitării, pe toate căile
posibile, a eventualelor efecte nocive ale produselor. Dimpotrivă, vigilenţa acestora riscă să
atingă nivelul zero, societăţile de asigurări preluând indirect problema despăgubirii
consumatorilor;
- producătorii vor încerca, în aval, să transfere pe umerii consumatorilor, costurile contractelor
de asigurare încheiate, introducându-le în preţul bunurilor;

123
- fabricanţii sensibili la interesele consumatorilor (şi la efectul descurajant al unui nume
comercial „pătat” prin procesele de dreptul consumaţiei) vor fi timoraţi191 în elaborarea de
produse noi, iar progresul tehnic va fi stânjenit.
Neajunsurile concepţiei obiective explică, în cele din urmă, abandonul acesteia şi
orientarea către o interpretare cu o coloraţie mai personală, care să grupeze şi elemente ţinând
de situaţia concretă a producătorului criticat.

155. (b). Concepţia permisivă. Aprecierea subiectivă a existenţei riscului de

dezvoltare. În conturarea acestei păreri considerăm important de amintit interpretarea dată
conceptului de către Curtea de Justiţie Europeană, în cazul recursului introdus de Comisia
Europeană împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord (legat de
transpunerea în legislaţia internă a art. 7 lit. e) din textul Directivei, privitor la riscul de
dezvoltare)192.
Deşi nu a reuşit, în cele din urmă, să convingă Curtea, opţiunea legiuitorului englez
avea să facă, în istoria conceptului aici analizat, carieră ca reprezentând „varianta permisivă”
de apreciere. În esenţă, în Marea Britanie, The Consumer Protection Act adoptat în 1987, ca
transpunere a Directivei, prevedea în textul art. 4 lit. e) că producătorul va fi exonerat de
răspundere, în măsura în care va dovedi că nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice (la
momentul punerii bunului în circulaţie) nu permitea nici unui fabricant de produse similare
celor în cauză decelarea defectului. Aprecierea propusă era una subiectivă: situaţia
fabricantului acţionat în judecată urma să suporte o comparaţie atentă cu poziţia unui
producător diligent din aceeaşi ramură de activitate.
După cum vom vedea în cele ce urmează, aprecierea permisivă a riscului de
dezvoltare nu a convins câtuşi de puţin Curtea Europeană de Justiţie, care suspecta o atare
interpretare de ignorarea nepermisă a stării victimelor. Cazul Marii Britanii s-a dovedit, însă,
un bun prilej pentru conturarea, de către instanţă, a principalelor repere în materie: „misterul”
riscului de dezvoltare avea să fie dezlegat, pentru prima oară la nivel european, prin decizia
Curţii emisă cu această ocazie.

191
Cel puţin în teorie.
192
Curtea Europeană de Justiţie, decizia din 29 mai 1997, citată după J. Calais-Auloy, Fr. Steinmetz, op. cit.,
p. 329.

124
 156. (c). „Calea de mijloc”: încercare de melanj între regulile aprecierii obiective şi
dezideratele aprecierii subiective a riscului de dezvoltare. De la bun început trebuie spus că
viziunea conciliantă asupra riscului de dezvoltare, - menită să dezamorseze tensiunile create în
rândurile producătorilor de concepţia restrictivă, dar şi temerile consumatorilor în legătură cu
potenţiala lor folosire drept „cobai” (în varianta permisivă), - are la bază un radicalism oarecum
temperat. Şi aceasta întrucât impunerea, în doctrina dreptului consumaţiei, a unor cerinţe
excesive ar exclude conceptul riscului de dezvoltare, treptat sau chiar brusc, din mijlocul teoriei
juridice în care se vrea totuşi a fi validat.
Ce noutăţi aduce, pe scurt, concepţia mediană analizată aici? Mijloacele prin care
producătorul ajunge să se disculpe pentru prejudiciile cauzate de defectele intrând în categoria
„riscului de dezvoltare” au fost clar precizate - după cum aminteam, - într-o decizie de referinţă
a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene din 1997193. În fond, exonerarea intervine în urma
prezentării, de către producător, a unui set de probe: în primul rând, dovada că acesta a ignorat,
în momentul punerii produsului în circulaţie, defectul cauzator de prejudicii. În plus, proba că,
la acelaşi moment, starea cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice, la nivelul lor cel mai avansat, nu i-
a permis depistarea defectului ori, deşi descoperirea defectului ar fi fost teoretic posibilă, ea nu
a intervenit din pricina lipsei (neimputabile) de acces a producătorului la respectivele
cunoştinţe.
157. Până în acest punct, apropierea de concepţia obiectivă este flagrantă: indiferent
cât de riscant s-a dovedit mersul „prea departe” al producătorului, în elaborarea şi punerea în
circulaţie a unui bun inedit, indiferent de cât de puternică ar fi fost forţarea, de către acesta, a
graniţelor unanim acceptate în materia cu pricina, el nu va fi făcut răspunzător pentru efectele
negative ale produsului, cât timp acestea intervin într-un cadru informaţional steril şi frust, care
nu i-a dat şansa de a fi ocolit respectivele neajunsuri.
Se adaugă, însă, o precizare: Curtea nu omite să sublinieze diligenţele maxime cerute
fabricantului, ultimul neputându-se mulţumi cu o privire de ansamblu, insensibilă la detalii,
asupra riscurilor posibile atrase de punerea în circulaţie a produsului, ci fiind, dimpotrivă,
chemat să probeze totala sa onestitate şi uzul tuturor cunoştinţelor accesibile pentru decelarea
eventualelor imperfecţiuni.
158. În drumul deschis de decizia Curţii Europene din 1997, nu i se mai cere
producătorului depăşirea unor limite imposibil de suprimat şi nu se mai ajunge, precum în

193
Decizia din 29 mai 1997, la care am făcut deja trimitere (supra, nr. 152).

125
varianta jurisprudenţială obiectivă, la supralicitarea puterii economice a fabricantului şi la
ignorarea situaţiei sale concrete. Aşadar, în opinia Curţii, caracterul accesibil al cunoştinţelor
ştiinţifice sau tehnice este esenţial şi trebuie considerat îndeplinit numai atunci când acestea au
fost cunoscute efectiv, de o parte a lumii ştiinţifice. Incapacitatea producătorului de a accesa
setul de informaţii relevant se apreciază prin raportare la practica din acel sector industrial (1),
dar şi cu luarea în calcul a puterii economice reale a fabricantului (2). Oricum am privi
lucrurile, ar fi nerealist să se creadă că, indiferent de forţa lor financiară şi logistică, toţi
producătorii pot fi la curent, în permanenţă, cu cele mai recente descoperiri, la scară mondială,
făcute în ştiinţa şi tehnica de înalt nivel.
159. Decizia Curţii Europene din 1997 are meritul de a evidenţia, între altele, un
aspect elementar: investigarea situaţiei concrete a producătorului acţionat în judecată şi
preluarea în analiză a unor elemente de ordin subiectiv se dovedeşte de o reală pertinenţă, cât
timp judecătorul este chemat să decidă rolul jucat de fabricantul - pârât pe teritoriul propriei
ramuri industriale, iar nu pe marile „câmpuri de luptă” ale cercetării ştiinţifice. Cu alte cuvinte,
nivelul investiţiilor şi timpul necesar descoperirii defectului prejudiciabil trebuie să fi fost
accesibile unui producător al acelui tip de produs, în realitatea economică a momentului,
cunoscută de respectivul sector industrial. O altă nuanţă, de altfel foarte importantă, a variantei
mediane de apreciere, care nu poate totuşi induce în eroare: după cum aminteam, situaţia
producătorului, deşi investigată pentru observarea particularităţilor sale, nu trebuie în nici un
fel să se caracterizeze prin neglijenţă. Producătorul este dator, finalmente, a se informa cu
privire la progresul tehnic atins de alte sectoare industriale decât cel de proprie specialitate, în
măsura în care astfel de date îl pot ajuta la ameliorarea produselor sale.

• Elementele definiţiei

160. (a) riscul de dezvoltare este un anumit tip de defect. Uzul unei metafore, -
precum cea de „risc de dezvoltare”, - pentru desemnarea unui concept juridic poate deruta: am
fi tentaţi să credem că aşa-numitul „risc” ar fi un „pericol posibil”194 rezultând din efortul de
dezvoltare al industriilor. Adică, pentru consumator, „posibilitatea de a suferi o pagubă, de a
avea de înfruntat un pericol de natură variată”, prin contactul cu un produs nou.

194
Aceasta este definiţia pe care DEX-ul o dă cuvântului „risc”.

126
 Juridic, însă, prin „risc de dezvoltare” vom înţelege acel defect al unui produs care,
deşi existent la momentul punerii bunului în circulaţie, nu a putut fi depistat de către
producător, datorită inadvertenţei nivelului de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice al momentului.
Defectul apărut în aceste condiţii nu este acoperit de răspunderea specială a
producătorului, iar situaţia astfel rezultată este o „situaţie de nerăspundere”. „Riscul de
dezvoltare” nu este, deci, o veritabilă „cauză exoneratoare” sau cauză străină. După cum nu
este nici caz de forţă majoră, nici caz fortuit. El rămâne a fi o specie aparte de defect, păstrată
de legiuitor în afara răspunderii fabricantului, din raţiuni economice şi de stimulare a
progresului industrial.
161. Apariţia „riscului de dezvoltare” (ca defect indecelabil) nu exclude apariţia unei
cauze străine, exoneratoare de răspundere, cu care nu este imcompatibil. Astfel, să presupunem,
prin ipoteză, că un medicament nou prezintă un defect ce nu a putut fi descoperit la momentul
punerii în circulaţie (de exemplu, cauzează la femeile însărcinate, avortul spontan sau naşterea
de copii cu malformaţii). În acelaşi timp, poate interveni o cauză străină care să limiteze
răspunderea producătorului: de pildă, fapta victimei195, care a asociat culpabil medicamentul cu
un al doilea produs medicamentos, în prezenţa căruia efectele negative ale primului au fost
potenţate. Teoretic, odată apărută cauza străină, responsabilitatea producătorului ar fi diminuată
(cel mai adesea, printr-o reducere a cuantumului despăgubirilor băneşti acordate victimei).
Dată fiind însă excluderea integrală, din sfera responsabilităţii speciale, a defectului indecelabil
numit „risc de dezvoltare”, reţinerea cauzei străine concurente este imposibilă şi inutilă.
Exemplul este, credem, elocvent: „riscul de dezvoltare” nu ar fi, după cum greşit s-a
afirmat uneori, o cauză străină sau exoneratoare de răspundere, care ar „absorbi” alte cauze
străine concurente. El este o varietate de defect, pentru care, din start producătorul nu poate fi
chemat să răspundă. Şi aceasta, independent de eventuala existenţă ori concurenţă în
producerea pagubei a unor cauze străine.

162. (b) defectul purtând această denumire trebuie să fi existat la data punerii
bunului în circulaţie. Nu ne putem apropia de tema riscului de dezvoltare fără a remarca
similitudinile existente între răspunderea producătorilor pentru bunurile defectuoase şi garanţia

195
Sau fapta unui terţ, dacă victimei îi este administrat cel de-al doilea medicament de către un medic ori un
farmacist. De notat, totuşi, opţiunea legiuitorului român de a nu vedea în intervenţia terţului o cauză exoneratoare
(conform art. 4 din Lege).

127
tradiţională pentru vicii ascunse. Conflictul celor două este doar aparent: pe de o parte, autorii
Directivei s-au inspirat din dreptul anglo-saxon al responsabilităţii - şi au atribuit răspunderii
speciale a producătorului un caracter obiectiv, dar recunoscând în acelaşi timp existenţa unor
cauze de nerăspundere (şi de neimputabilitate). Pe de altă parte, aceiaşi autori ai Directivei au
utilizat ca model variantele „clasice” de garanţie şi responsabilitate civilă, existente în dreptul
continental. Între acestea, garanţia vânzătorului pentru vicii ascunse s-a aflat la loc de cinste:
după cum lesne se observă, fabricantul este ţinut să răspundă numai pentru defectele prezente
la data punerii bunului în circulaţie. Dintre defectele posibile, cele datorate nivelului
insuficient al cunoştinţelor tehnice şi ştiinţifice nu sunt acoperite de răspunderea specială,
rămânând în afara ei.
163. Aşadar, prevederile Directivei sunt o mostră de melanj între responsabilitatea
de drept anglo-saxon şi dreptul continental. Rezultatul este spectaculos: răspunderea specială
astfel instituită se relevă ca noţiune sui-generis, în interiorul căreia dihotomia clasică
„răspundere obiectivă - răspundere subiectivă” nu mai poate servi drept criteriu de apreciere.
Orice încercare de suprapunere a răspunderii speciale pentru produse peste responsabilitatea
civilă fondată pe culpă sau peste cea obiectivă (cunoscute în sisteme de drept privat precum cel
român) ar avea un efect dezastruos. Nu ne putem, prin urmare, întreba: „este răspunderea
Directivei una obiectivă, aşa cum se postulează în debutul textului european, ori este bazată pe
culpă, din moment ce art. 7 prevede câteva cauze de neimputabilitate? O asemenea întrebare
reclamă un răspuns de tipul „alb-negru”; or, chestiunea discutată este o veritabilă „zonă de gri”.
Răspunderea specială a producătorilor nu este nici obiectivă, nici subiectivă (date fiind
originile sale ideologice deosebit de eclectice). Iar riscul de dezvoltare nu este nici caz fortuit,
nici situaţie de forţă majoră, ori caz de neimputabilitate. Este doar o specie de defect pentru
care răspunderea fabricantului nu intervine.
164. Responsabilitatea prevăzută de Directivă (respectiv, la noi, de Legea nr. 240 din
7 iunie 2004) nu se fondează pe culpă - înţeleasă drept „criteriu fundamental” de apreciere.
Decisivă, adică, nu este starea de conştiinţă (inocentă sau nu) a producătorului, ci nevoia
victimei de a fi protejată, în contactul nefericit cu produsele puse de primul în circulaţie.
În acelaşi timp, însă, producătorii nu sunt priviţi ca „semizei”: lor nu li se cere nici
livrarea de produse perfecte - ceea ce ar fi imposibil, - nici despăgubirea tuturor victimelor unui
produs defectuos, nediferenţiat, - ceea ce ar fi inechitabil. Greu de echilibrat, această balanţă a
riscurilor, între producător şi consumator! Cu toate acestea, acolo unde echitatea o cere,
investigarea bunei-credinţe a producătorului (şi a diligenţei sale maxime) are totuşi loc. Astfel

128
se explică existenţa, în textul Directivei (şi în cel al Legii române) a „cauzelor de
neimputabilitate”. Când, sub nici o formă, defectul nu poate fi reproşat producătorului (nu el a
pus bunul în circulaţie; produsul nu era destinat consumatorilor; nivelul ştiinţei a lăsat de dorit;
producătorul a respectat, de fapt, normele legale imperative în vigoare), răspunderea acestuia
nu va fi angajată. Până la urmă, aceasta nu este o formă de răspundere fără vinovaţi. Ci,
dimpotrivă, o răspundere-compromis: ea funcţionează în favoarea victimei şi în contra
producătorului, însă doar până la un punct. Iar acest punct este absenţa oricărui element care să
incrimineze conduita fabricantului.
165. Într-o anumită măsură, se poate susţine că răspunderea pentru produse ar fi
răspunderea pentru neexecutarea obligaţiei speciale de securitate. Or, obligaţia de securitate
fiind una de rezultat, „caracterul obiectiv” al răspunderii vrea să însemne că producătorul este
prezumat în culpă, victima trebuind doar să facă proba neîndeplinirii rezultatului (constând în
securitatea la care a fost îndreptăţită să se aştepte). Credem însă că, mai degrabă, răspunderea
pentru produse ar fi o formă de răspundere pentru lucruri, calchiată în dreptul consumaţiei
după modelul din dreptul civil. Iată de ce: obligaţia de securitate are o origine contractuală196;
or, raporturile juridice pe care le discutăm intervin frecvent între producător şi consumatorul
necontractant, lezat printr-un defect al bunului. Se observă cu uşurinţă: în acest cadru, obligaţia
de securitate – contractuală şi de rezultat, - nu ar avea vocaţia unui remediu; consumatorii
prejudiciaţi care nu au contract cu producătorul nu şi-ar putea sprijini plângerea pe o atare
obligaţie convenţională. Dimpotrivă, răspunderea pentru lucruri de dreptul consumaţiei ar
acoperi întreaga paletă a situaţiilor contactului nefericit cu bunul defectuos, inclusiv pentru cei
care nu ar fi contractat cu producătorul bunului.

166. (c) defectul se datorează nivelului cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice de la

momentul punerii produsului în circulaţie. Am discutat, în rândurile de mai sus, despre
înţelesul acestor termeni, motivul pentru care explicaţiile nu vor fi reluate aici.
Riscul de dezvoltare este, şi el, o cauză de neimputabilitate? Credem că nu. La
rigoare, toate cauzele de răspundere enumerate de textul art. 7 (1) – inclusiv riscul de
dezvoltare – ar putea fi privite drept cauze de neimputabilitate, adică drept situaţii ce nu pot fi
reproşate producătorului, buna sa credinţă, precum şi diligenţele depuse dezbrăcându-l de orice

196
H., L., J. Mazeaud, Fr. Chabas, op. cit., p. 396-401. Aşa-zisa „decontractualizare” jurisprudenţială nu a fost,
credem, decât o metaforă pentru recunoaşterea unei răspunderi speciale pentru bunuri.

129
vinovăţie. Dacă lucrurile chiar stau astfel în cazul motivelor arătate la literele a) –d) şi f),
ipoteza riscului de dezvoltare prezintă unele trăsături aparte.
Să ne reprezentăm corect acest caz: defectul se datorează într-adevăr insuficienţei
cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice, la data punerii lui în circulaţie. Dar cauzarea pagubei nu este
străină de voinţa producătorului care, deşi a avut motive de ezitare din pricina nivelului ştiinţei
şi tehnicii, a ales totuşi punerea bunului în circulaţie. Fireşte, a făcut aceasta în încercarea de a
obţine profit, eventual prin surclasarea unor competitori care nu ofereau încă o varietate
similară de bun. Aşadar, nevinovăţia sa nu este una completă şi incontestabilă. Defectul, până
la un punct, poate fi imputat fabricantului care, ce-i drept, nu l-a putut decela, dar a putut
decide dacă va pune sau nu bunul în circulaţie, în contextul în care stadiul ştiinţei şi tehnicii
făceau riscantă o asemenea acţiune.
167. Cum se face totuşi că, deşi imputabil (măcar parţial), defectul numit „risc de
dezvoltare” nu este acoperit de răspunderea specială a profesionistului? Reamintim ceea ce
arătam deja: în cuprinsul art. 7 (1) lit. e) din Lege avem de-a face nu cu o veritabilă „cauză de
neimputabilitate”, ci mai degrabă, credem noi, cu o „cauză de nerăspundere”. În reglementarea
acesteia nu s-a pornit, precum în cazul lit. a) –d) şi f), de la absenţa vinovăţiei producătorului,
ci de la altceva: raţiuni de ordin economic (procesele în lanţ, intentate de consumatori nu ar fi
benefice nimănui) şi raţiuni ţinând de progresul industrial (timorarea fabricanţilor de bunuri
noi nu ar fi, s-a spus, de bun augur, în unele industrii – precum cea farmaceutică, - inovaţia şi
experimentarea de produse noi fiind vitale). Rezumând, situaţia riscului de dezvoltare este mai
degrabă o „cauză de nerăspundere”, decât una de „neimputabilitate”.
168. „Situaţie de nerăspundere”: simplă formulă apelativă? Ba, dimpotrivă: oricare
ar fi termenii folosiţi, tehnicitatea acestora nu lasă portiţe de scăpare, atrăgând cu sine un regim
juridic bine delimitat. Sintagma ni se pare mai inspirată decât aceea de „cauză de
neimputabilitate”, pentru motivele mai-sus expuse. Credem, totodată, că trimiterea la teoria
forţei majore, ori chiar la cea a cazului fortuit încurcă nepermis lucrurile. Reamintim:
alunecarea către conceptele dreptului civil, atunci când se doreşte explicitarea unor noţiuni de
dreptul consumaţiei trădează incultura juridică a celui ce ar încerca-o. Falia care desparte
ireconciliabil cele două seturi de norme juridice nu poate fi negată. Dreptului consumaţiei, deşi
aflat la noi într-un stadiu incipient, trebuie să i se recunoască, vrând-nevrând, originalitatea.
Mai devreme sau mai târziu.

130
 • Relaţia exonerării producătorului de răspundere în temeiul riscului de
dezvoltare cu dreptul comun al responsabilităţii civile

169. În ipoteza în care victima unui defect alege să-şi plaseze pricina pe terenul
responsabilităţii de drept ordinar (- contractuală sau delictuală, după caz -), în ce măsură
producătorul ar putea fi exonerat de răspundere invocând insuficienţa bagajului de cunoştinţe
ştiinţifice şi tehnice la momentul punerii în circulaţie a produsului?
Răspunsul jurisprudenţei franceze la întrebarea enunţată a fost şi este unul tranşant:
sub nici un argument, fabricantului nu-i este permisă invocarea unei situaţii de nerăspundere de
genul celor reglementate de Directiva din 1985 (inclusiv „riscul de dezvoltare”), atunci când
consumatorul decide să se judece prin raportarea la normele de drept privat comun. Spaţiul
dreptului consumaţiei, - favorabil, fără îndoială, „părţii slabe” în contracte care este
consumatorul – nu se impune acestuia din urmă ca unică sursă de remedii, ci vine să se adauge,
printr-o reglementare mai actuală şi mai adecvată, acţiunilor în justiţie oferite de dreptul civil al
contractelor ori de cel al obligaţiilor civile în general.
170. Aşadar, singurul în măsură să opteze între cele două seturi de reglementări
legale este consumatorul, care va alege din catalogul de soluţii juridice pe cea pe care o
consideră concordantă cu interesele sale. Odată operată această alegere, mixtura de norme
legale nu este permisă, la fel cum, de exemplu, cel care ar opta pentru acţiunea în garanţie
pentru vicii ascunse rămâne cantonat în spaţiul condiţiilor de admisibilitate ale acestei acţiuni
(inclusiv în privinţa termenului de prescripţie ori a cerinţelor privind anterioritatea şi caracterul
ascuns al viciului).
Nu este greu de înţeles de ce plasarea pricinii pe terenul dreptului civil atrage
implicit şi neputinţa producătorului de a invoca normele legii speciale. Este limpede: dat fiind
statutul de „supradrept” al normelor juridice în materia consumaţiei197, opţiunea între
răspunderea de drept comun şi răspunderea obiectivă specială la care face trimitere Legea
aparţine consumatorului. Nu s-ar putea însă susţine cu temei, pornind de aici, că producătorul

197
În sensul privilegierii individului lezat în calitate de parte a unui contract de consum. Privilegiere ce
intervine în baza unor legi speciale şi este dublată de sacrificarea frecventă a intereselor profesionistului, în
încercarea de a aboli diferenţa de forţă economică şi informaţională dintre părţi.
De remarcat recenta adoptare, la noi, a unui Cod al consumului, prin Legea nr. 296 din 28 iunie 2004,
modificată (publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 593 din 1 iulie 2004), ce va intra în vigoare
la data de 1 ianuarie 2007.

131
acţionat ar fi plasat pe o poziţie de inferioritate, prin respingerea posibilităţii acestuia de a face
uz de cazurile de nerăspundere reglementate de Lege, atunci când se judecă cu victima pe
terenul răspunderii civile ordinare. Să nu încurcăm deloc lucrurile: consumatorul nu are nici el,
mai mult decât producătorul, dreptul de a încerca un melanj între normele răspunderii civile şi
cele ale răspunderii speciale de dreptul consumaţiei. Fiecare formă de răspundere îşi păstrează
regimul juridic propriu, nealterat.198

• Interferenţa răspunderii fabricantului de produse medicale cu răspunderea

medicului pentru lucruri

171. Ipoteza de lucru o putem rezuma astfel: dauna a fost cauzată prin fapta unui
lucru utilizat de medic, cu prilejul sau ca suport al serviciilor curative acordate.199 Dacă
defectul a existat la data punerii bunului în circulaţie, soluţia este limpede: victima poate
încerca antrenarea răspunderii producătorului, în interiorul căreia locul deţinut de „riscul de
dezvoltare” a fost circumscris în rândurile de mai sus.
Mult mai la îndemână (măcar pentru faptul că identitatea adversarului îi este
victimei, din start, cunoscută) este acţionarea medicului în judecată, pentru repararea pagubei
astfel cauzate. Asupra diferenţelor de regim dintre cele două specii de răspundere – civilă şi de
dreptul consumaţiei – am insistat mai sus. Dorim doar să atragem atenţia în legătură cu

198
În Franţa, chestiunea alegerii între planul civil şi cel de dreptul consumaţiei a avut o miză uriaşă, practica
judecătorească fiind chemată să se pronunţe în legătură cu posibila exonerare – în temeiul riscului de dezvoltare –
a unui centru de transfuzii sanguine care livrase sânge infectat cu virusul HIV, plângerea fiind plasată de victime
în spaţiul dreptului comun al responsabilităţii civile. Instanţa a refuzat pe un ton ferm încercarea Centrului de a se
eschiva de răspundere invocând caracterul indecelabil al infectării sângelui cu HIV la momentul livrării. După
cum se ştie, în interiorul acţiunii în garanţie pentru vicii ascunse, necunoaşterea viciului de către vânzător (buna sa
credinţă) nu joacă nici un rol sub aspectul existenţei garanţiei (ci numai sub aspectul întinderii daunelor-interese
acordate): Curtea de Casaţie franceză, camera I civilă, hotărârea din 12 aprilie 1995, citată după ***, Le
consommateur et ses contrats, Ėditions du Juris – Classeur, Paris, 1999, p. 893.
Cazul nu a fost singular. Într-o altă speţă cu serioasă miză socială (sânge contaminat cu virusul hepatitei C),
Casaţia franceză reţinea că „organismele de transfuzie sanguină sunt ţinute să livreze primitorilor produse libere
de orice vicii”, acestea neputându-se exonera – în materia garanţiei pentru vicii ascunse – prin invocarea
caracterului indecelabil al viciului (Curtea de Casaţie franceză, camera I civilă, decizia din 27 mai 1997, citată
după ***, Le consommateur et ses contrats, loc. cit. supra).

132
necesitatea de a alege cu grijă termenii juridici, atunci când se încearcă analiza unor noţiuni de
dreptul consumaţiei: ultimul „dublează” dreptul comun, fără a-l înlătura, dar şi fără a presupune
uzul neclintit al conceptelor tradiţionale.
172. Este de la sine înţeles: victima trebuie să probeze situarea faptei lucrului la
originile producerii prejudiciului. Simplu, până la acest punct. Mai departe, însă, care sunt
condiţiile de antrenare a responsabilităţii medicului pentru lucruri? Ceea ce surprinde ochiul
cititorului care ar parcurge motivările unor hotărâri ale instanţelor franceze în materie este
extraordinara viteză de evoluţie în tratarea conceptelor200: o jurisprudenţă relativ recentă reţine
în sarcina medicului o veritabilă obligaţie de rezultat.201 Atunci când paguba a fost pricinuită de
lucrul întrebuinţat, profesionistul este considerat, în dreptul francez, „responsabil de plin
drept”.
Sintagma merită reţinută, pentru că ea evocă automatismul angajării amintitei
răspunderi. „Responsabilitatea de plin drept” nu implică în nici un fel, - după cum eronat am fi
tentaţi să credem, - un caracter obiectiv al acesteia (ceea ce ar exclude exonerarea medicului
pentru cauzele străine producătoare de pagube). Dimpotrivă, instanţele franceze recunosc
profesionistului posibilitatea de a fi scutit de răspundere, dându-i şansa să probeze intervenţia
unei cauze străine de tipul celor tradiţionale (forţă majoră, fapta victimei sau fapta unui terţ).
„Răspunderea de plin drept” înseamnă doar irelevanţa cunoaşterii, de către medic, a defectului
de care era afectat bunul utilizat.
173. Cea mai spectaculoasă linie de evoluţie, în materia analizată, rămâne însă
plasarea răspunderii medicului pe teren contractual, mai favorabil victimei, dat fiind efortul
probator minim. Jurisprudenţa franceză admite, în ultimii ani, existenţa unei răspunderi
contractuale pentru fapta lucrului, asemănătoare celei cunoscute în temeiul art. 1384 alin. 1 C.
civ. francez (art. 1000 alin. 1 C. civ. român).202

199
Pentru o analiză detailată, a se vedea Ş. Beligrădeanu, Răspunderea civilă a medicilor şi a unităţilor
sanitare, în „Dreptul” nr. 3/1990, p. 6 şi urm.
200
Sau de „revoluţie conceptuală”, dacă este să spunem lucrurilor pe nume.
201
Ceea ce dispensează victima de dificila probă a culpei medicului. O tendinţă identică este de remarcat în
materia infecţiilor nosocomiale (adică a infecţiilor contactate cu ocazia îngrijirilor medicale): profesionistul nu se
poate elibera de răspundere decât făcând dovada unei cauze străine, obligaţia de îngrijiri fiind una de rezultat.
202
Curtea de Casaţie franceză, camera I civilă, decizia din 9 noiembrie 1999, citată după J. Calais-Auloy, Fr.
Steinmetz, op. cit., p. 325, nota de subsol 1. În speţă, pacientul e eşuat, în cele din urmă, în a dovedi că la originea
pagubei s-ar fi situat lucrul întrebuinţat de medic.

133
 Juristul tradiţionalist sau poate doar rezervat faţă de invazia noului s-ar putea întreba
cu suficient temei: cât de pertinentă şi, de altminteri, cât de inspirată este utilizarea cuvântului
„contractual” în sintagma „răspundere pentru lucruri”? Ei bine, tendinţa franceză este totuşi de
un rafinament greu de ignorat: victima are nevoie de posibilitatea de a „exploata” la maximum
relaţia contractuală, pentru a putea angaja cu succes răspunderea profesionistului.
A spune că medicul „îşi asumă prin contract o obligaţie (de rezultat) de securitate în
legătură cu instrumentarul folosit” înseamnă a facilita despăgubirea victimei, fără a mai cere
acesteia probe greu de adus. Obligaţia contractuală de rezultat, de îndată ce nu a fost executată
de medic (aspect uşor de dovedit de către consumator, fiind suficientă proba neîndeplinirii
rezultatului promis) antrenează răspunderea acestuia, profesionistului revenindu-i în continuare
misiunea de a se exonera, prin eventuala dovedire a cauzelor externe.
Doar obiectul obligaţiei variază: fapta lucrului este cea „garantată” de către medic,
acesta promiţând ca rezultat absenţa oricărui efect negativ (deplina siguranţă în folosirea
instrumentarului medical). Dincolo de particularitatea de obiect, şi această obligaţie
contractuală de securitate este tratată (în privinţa regimului juridic) la fel ca orice altă specie de
obligaţie născută din convenţii.
174. Până la urmă, ceea ce a putut surprinde, sub apelativul de „răspundere
contractuală pentru lucruri”, nu este nicidecum o inovaţie sau, mai degrabă, nu este pentru
jurisprudenţa franceză un experiment. Includerea în contract, sub titulatura de obligaţii de
rezultat, a unor îndatoriri specifice de dreptul consumaţiei, precum obligaţia de informare,
obligaţia de conformitate, cea de consiliere ori cea de securitate sunt deja „loc comun” în
peisajul jurisprudenţial francez. Judecătorul român s-ar putea lăsa, aici, inspirat: în fond,
situaţia victimei este cea care trebuie să servească drept punct de plecare în analiză. Or, situaţia
victimei este aceasta: nici poziţia psihologică, nici starea fizică şi nici suportul informaţional
nu-i permit autonomia de acţiune, pacientul fiind nevoit să crediteze ca „necesară şi sigură”
intervenţia medicului, inclusiv sub aspectul uzului de aparatură medicală. Iar medicul va fi
chemat să răspundă civilmente, chiar şi în cazurile de daună pricinuită fără culpă, prin
intermediul instrumentarului.
175. O singură obiecţie s-ar putea ridica, în teorie, în legătură cu includerea în
contract a obligaţiei de pază a lucrului. Rezerva unor autori203 provine din susţinerea

203
J. Carbonnier, Droit civil. Les obligations, 22-e éd., Ėd. Presses Universitaires de France, Paris, 2000, p.
520-523.

134
tradiţională potrivit căreia, în caz de daune corporale ori de suprimare a vieţii unei persoane,
doar răspunderea delictuală ar putea fi angajată, nu şi cea contractuală. Şi aceasta, întrucât
corpul uman – nici sub aspectul prezervării siguranţei şi a integrităţii sale fizice, - nu poate face
obiectul unui contract.
Astfel s-ar rezuma obiecţia tradiţională. Ce anume uită cei care îmbrăţişează amintita
opinie? Următorul aspect: obiectul îndatoririi contractuale de securitate privind fapta lucrurilor
nu este corpul uman, ci un rezultat concret, constând în absenţa oricăror vătămări corporale, în
urma întrebuinţării instrumentarului medical. Altfel spus: securitatea în acordarea de îngrijiri
cu sprijinul aparaturii medicale. Revenim asupra motivaţiei instanţelor franceze, atunci când au
inclus în contractul de transport de persoane, ca element esenţial, o obligaţie de securitate. Ne
oprim din nou asupra acelei motivaţii, pentru că ea funcţionează şi în cazul discutat: în absenţa
siguranţei că integritatea corporală nu-i va fi prejudiciată, este de presupus că pacientul nu ar fi
contractat. Securitatea actului medical (sub aspectul folosirii instrumentarului) este un element
esenţial al contractului; în lipsa lui, dispare atât cauza, cât şi consimţământul pacientului.
Aproape un truism: nimeni nu ar contracta îngrijiri sau investigaţii medicale, dacă
din start s-ar putea aştepta la leziuni provocate de aparatură. Iar dacă, totuşi, acestea se produc,
medicul răspunde, în principiu, în temeiul obligaţiei contractuale de rezultatele neîndeplinite.
Ingenioasă, soluţia francezilor, şi demnă de imitat, credem noi.
176. Dezbateri şi perspective. Noţiunea de alea terapeutic. Nu toţi autorii francezi
coincid în privinţa soluţiei optime, atunci când se discută răspunderea medicului, inclusiv cea
pentru fapta lucrului. Voci puţine, dar de rezonanţă amplă, propun revenirea la modelul
tradiţional: orice răspundere trebuie fondată pe culpă; a vorbi despre responsabilitate în absenţa
vinovăţiei ar fi un nonsens şi un „abis” juridic. Problema daunelor cauzate de actul medical ori
de instrumentarul folosit ar trebui rezolvată prin crearea (prin lege) a unor fonduri de
indemnizare pentru alea terapeutic (un soi de fonduri de garanţie), a căror existenţă să fie
fondată pe ideea de solidaritate, iar nu pe cea a responsabilităţii civile. Mai multe proiecte
legislative au fost propuse, în Franţa, în acest sens.204
Conceptul fondurilor de garanţie ar urma să fie construit pe o noţiune inedită, dar cu
suport real: aceea de „alea terapeutic”. Pe scurt, construcţia valorifică elementul riscului
special prezent în orice act medical. „O medicină performantă însemnă o medicină mai
periculoasă”, iar în acest perimetru, culpa medicului sau lipsa de culpă nu mai pot avea

204
J. Calais-Auloy, Fr. Steinmetz, op. cit., p. 326.

135
înţelesul tradiţional. Pe de o parte, ca în orice profesiune, medicii trebuie să răspundă pentru
fapta culpabilă, odată comisă. Pe de altă parte, absenţa culpei profesionistului în provocarea
rezultatului dezastruos „împovărează” nepermis soarta victimei. Or, tocmai nevoii acesteia de
despăgubire ar urma să răspundă constituirea fondurilor speciale de garanţie care, după cum se
sublinia în literatura franceză de specialitate, ar avea vocaţia de a se aplica tuturor accidentelor
cauzate de progresul tehnicii şi ştiinţei.

4. Obligaţia producătorilor de urmărire a bunului pe piaţă

177. Textul art. 4 (2) din Legea nr. 245/2004 privind securitatea generală a
produselor obligă producătorii „să adopte măsuri proporţionale cu caracteristicile produselor pe
care le furnizează, care le permit: (a) să fie informaţi de riscurile pe care aceste produse le-ar
putea prezenta pentru consumatori; (b) să poată întreprinde acţiunile potrivite, inclusiv, dacă
este necesar, pentru a evita aceste riscuri, să poată dispune retragerea de pe piaţă, avertizarea
adecvată şi eficientă a consumatorilor, returnarea de la consumatori”.
Obligaţia producătorului de urmărire (supraveghere) a produselor pe piaţă implică
luarea unor măsuri de prevenţie a viitoarelor pagube, în prezenţa unui defect descoperit în
interiorul termenului de 10 ani în care se stinge obligaţia fabricantului de garanţie a securităţii
produselor, potrivit. art. 11 din Legea nr. 240/2004. Obligaţia de retragere a bunurilor
defectuoase este dublată de o obligaţie de informare a consumatorilor asupra periculozităţii
depistate a produsului, astfel încât acestora să li se dea şansa de a evita achiziţionarea sa în
viitor.
178. Dacă facem o trecere în revistă a neajunsurilor acestei reglementări, vom
constata imediat că marea majoritate a avantajelor aduse de stabilirea obligaţiei de urmărire a
bunului de piaţă sunt compromise de „îndulcirea” caracterului său imperativ prin chiar textul
legal amintit. În esenţă, se impun a fi remarcate următoarele aspecte:
• obligaţia de stopare a livrărilor şi de retragere a bunului de pe piaţă intervine numai
în măsura în care este o „acţiune potrivită” şi „necesară” - spune textul legal - ceea ce nu
garantează, în nici un fel, punerea consumatorilor la adăpost de viitoarele efecte nocive ale
produsului. În fond, aşa cum lasă textul legal să se înţeleagă, producătorul este singurul
îndreptăţit să aprecieze dacă defectul constatat ar face obligatorie sau nu retragerea sa de pe

136
piaţă. Nu există obligaţie fără obligativitate; iată o axiomă pe care legiuitorul român pare să o fi
uitat;
• citind sancţiunea obligaţiei de urmărire a bunului ne întrebăm, cu oarecare
perplexitate: să fie această obligaţie adevăratul mijloc de prevenţie a abuzurilor din partea
producătorilor? Potrivit art. 8 (1) lit. c) din Legea nr. 245/2004, încălcarea dispoziţiilor
privitoare la obligaţia analizată se sancţionează cu amendă contravenţională de la 7.000.000 la
70.000.000 lei. Aceasta, chiar şi în cazul în care, să zicem, un medicament nou lansat pe piaţă
nu a fost retras de către producător, deşi au existat cazuri dovedite de efecte nocive grave.
179. Nu credem că încadrarea nesocotirii obligaţiei de urmărire a bunului în rândul
contravenţiilor sancţionate de Lege a fost cea mai inspirată măsură cu putinţă. Trecând peste
cuantumul modest al amenzii aplicabile (de la 7.000.000 lei la 70.000.000 lei), neajunsul cel
mai mare ni se pare lipsa oricărei reparaţii efective în privinţa intereselor lezate ale
consumatorilor, ultimii nefiind în nici un fel „recompensaţi” prin sancţionarea faptul ca fiind
contravenţie.
Mai adecvată ni se pare - ca sancţiune a neîndeplinirii obligaţiei de urmărire a
bunului - respingerea posibilităţii producătorului de a se exonera de răspundere în temeiul
riscului de dezvoltare. În cazurile în care, deşi au fost depistate defecte ale bunurilor aflate în
circulaţie, acestea nu au fost retrase de către fabricant, şansa ultimului de a se eschiva la
adăpostul riscului de dezvoltare ar trebui, credem, refuzată.

5. Posibilitatea consumatorului de a pretinde despăgubiri în temeiul

răspunderii contractuale sau extracontractuale ori al altui regim special de răspundere

180. Într-o enumerare rapidă, riscul de dezvoltare este, de departe, cea mai
„periculoasă” - pentru consumator - formă de exonerare a producătorilor de responsabilitate.
Temerea primilor de a fi transformaţi în „recipiente de experimentare” a produselor noi nu va
putea fi nicicând pe deplin înlăturată, câtă vreme riscul de dezvoltare există şi este reglementat
ca atare prin lege.
Ce le rămâne de făcut, totuşi, consumatorilor? Nu li se poate garanta absenţa, pe
viitor, a oricăror efecte negative ale unui produs. În schimb, li se permite prevalarea de formele
„clasice” de răspundere, pentru acţionarea fabricantului în judecată. Răspunderea specială
instituită de Lege nu este menită să anihileze variantele de acţiune deja existente, atunci când

137
acestea din urmă se dovedesc mai favorabile consumatorului lezat. Care va fi avantajul cel mai
important? Următorul: pe terenul răspunderii civile contractuale ori delictuale, „riscul de
dezvoltare” nu exonerează, motiv pentru care nu poate fi invocat de către producător205.
Astfel, acţionarea comerciantului în temeiul garanţiei pentru vicii ascunse, de
exemplu, promite despăgubirea consumatorului chiar şi atunci când viciul a fost indecelabil,
datorită nivelului cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice de la momentul punerii bunului în
circulaţie206.
181. Scurt fragment de drept comparat. În Franţa, sub presiunea cazurilor de
infectare cu HIV ori cu hepatita C a sângelui furnizat de un centru de recoltare, admiterea
riscului de dezvoltare ca situaţie de nerăspundere a fost legal limitată. Într-un prim sens, mai
întâi: atunci când prejudiciul este cauzat „de un element al corpului uman ori de un produs ce a
folosit elemente ale corpului uman”, riscul de dezvoltare nu înlătură răspunderea furnizorului, -
a stabilit legiuitorul francez, printr-o lege specială.
În al doilea rând, obligaţia de consiliere şi de informare a consumatorului a primit
valenţe deosebite în materia produselor medicamentoase207, contraindicaţiile, posibilele efecte
secundare şi aspectele de posologie trebuind a fi precis semnalate în prospectul acestora.
Curtea de Casaţie franceză adăuga, însă: astfel de cerinţe se vor aplica prin raportare „la ceea
ce era cunoscut în momentul introducerii medicamentului pe piaţă şi la ceea ce a fost adus la
cunoştinţa laboratorului la acel moment”. Ceea ce, după cum lesne se observă, este o
reîntoarcere către riscul de dezvoltare, ca situaţie exoneratoare de răspundere.

205
În acest sens, a se vedea F. Collart-Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 245.
206
Reamintim: garanţia pentru vicii ascunse este obiectivă, necunoaşterea viciului de către vânzător nefiind
relevantă pentru antrenarea răspunderii acestuia, ci numai pentru întinderea despăgubirilor.
207
Curtea de Casaţie franceză, camera I civilă, decizia din 8 aprilie 1986, citată după F. Collart-Dutilleul, Ph.
Delebecque, cit. supra, p. 244, nota de subsol 1.

138
 XIV. APLICAŢII PRACTICE

1. O persoană este abonată la un furnizor de curent electric, costul efectiv al

prestaţiei societăţii furnizoare urmând să fie stabilit cu ajutorul unui contor. În ce măsură
abonatul poate contesta modul de evaluare a sumei de bani datorate şi precizate în factură,
aducând în discuţie condiţiile de funcţionare a aparatului de contorizare?

Repere: Posibilitatea de contestare de către abonat a facturării depinde de condiţiile

de funcţionare a aparatului, două situaţii putând fi imaginate:
a) contorul a funcţionat prost, caz în care sarcina probei acestui fapt revine
abonatului (furnizorul beneficiază de o prezumţie de corectitudine a cifrelor prezentate de
contor);
b) contorul s-a oprit, ipoteză în care furnizorul nu beneficiază de o prezumţie
similară; dimpotrivă, acesta are obligaţia de a asigura funcţionarea ireproşabilă a contorului,
prin verificări periodice; prejudiciul va fi suportat de furnizor; în practică, se uzitează inserarea
în contractele de furnizare pe bază de abonament a unor clauze ce prevăd o evaluare forfetară
(globală şi apriorică) a materiei consumate şi a preţului datorat de abonat în asemenea cazuri,
luând ca reper istoria de consum a abonatului (consumul minim ori cel mediu).

2. O persoană se prezintă la o agenţie de voiaj şi contractează servicii presupuse de

o călătorie ce va avea loc la data stabilită de părţi în contract. La data respectivă, persoana se
află însă în imposibilitate de a întreprinde călătoria programată, datorită unor probleme de
ordin personal. În ce măsură poate obţine restituirea, de către agenţie, a părţii din preţ pe
care clientul a achitat-o la contractare?

Repere: Soluţia este dictată de natura juridică a sumei vărsate. În astfel de

contracte, suma plătită la contractare este văzută ca fiind o arvună şi tratată ca atare (clientul
pierde suma în cazul în care renunţă la călătorie). Contrabalansarea acestei situaţii: asupra
agenţiei de voiaj planează o obligaţie de informare a clientului cu privire la consecinţele
răzgândirii sale; dacă amintita obligaţie de informare nu a fost îndeplinită, poate fi angajată

139
răspunderea agenţiei (de regulă, pentru etapa precontractuală, fiind vorba despre informaţii
„livrate” consumatorului la contractare, în vederea formării consimţământului acestuia).

3. Un schior debutant utilizează telescaunul pentru a accede la pista de schi. Ajuns

acolo, coboară din telescaun cu câteva secunde înainte ca acesta să se fi oprit definitiv şi se
răneşte grav. Novicele schior poate să invoce neîndeplinirea, de către societatea care
exploatează telescaunul, a unei obligaţii de securitate a pasagerilor şi să solicite, astfel,
despăgubiri?

Repere: Obligaţie de securitate (istorie, delimitări faţă de instituţii juridice proxime

– obligaţia de livrare a bunului în dreptul civil clasic; obligaţia de conformitate; garanţia pentru
viciile ascunse ale lucrului; natură juridică – obligaţie contractuală / extracontractuală;
obligaţie de mijloace / de rezultat). În contractul de transport cu telescaunul, obligaţia
neexecutată de societatea exploatatoare este una contractuală, însă se poate asista la un partaj
de responsabilitate în funcţie de rolul activ al victimei în executarea contractului: astfel, în
speţă obligaţia de securitate incumbând transportatorul este una de rezultat pe traseu, când
victima are exclusiv un rol pasiv şi, respectiv, o obligaţie de mijloace la urcare şi coborâre,
când consumatorul serviciului are un rol activ.

Observaţie: Cazul „schiorului neglijent” a fost soluţionat de instanţele franceze în

sensul partajului de responsabilitate (la nivelul suportării prejudiciului) între debutantul pripit
şi societatea de transport, fiind unul din prilejurile cu care „rolul activ al victimei” a fost admis
ca motiv de „atenuare” a răspunderii profesionistului. Astfel, într-unul şi acelaşi contract,
obligaţia de securitate poate suferi metamorfoze de genul evoluării către o simplă îndatorire de
mijloace; soluţii similare au fost elaborate pentru accidentele survenite în timpul unor cursuri
de echitaţie ori patinaj.

4. Clientul unui hotel este victima unui dublu furt în incinta acestuia: i se fură atât
obiectele personale depuse în camera primită, cât şi autoturismul pe care l-a parcat în spaţiul
hotelului amenajat în acest sens. Poate clientul să angajeze răspunderea hotelierului pentru
acoperirea prejudiciului suferit, câtă vreme la recepţie un afiş anunţă: „hotelul îşi declină
orice responsabilitate în caz de furt comis în parcarea hotelului ori asupra obiectelor depuse
în cameră”?

140
 Repere: Hotelierul este ţinut de o obligaţie de securitate (supraveghere) de rezultat
în privinţa bunurilor depozitate de clienţii săi, atât pentru lucrurile lăsate în cameră, cât şi
pentru vehiculele parcate în parking-ul privat al hotelului (depozit necesar). Clauzele limitative
sau elizive de responsabilitate nu pot tinde la înlăturarea obligaţiilor esenţiale în contract, sub
consecinţa nulităţii / reputării lor ca nescrise.

5. Un client cumpără într-un supermarket un bun, la un preţ ce i s-a părut firesc.

Vânzătorul invocă însă, ulterior, o eroare în etichetarea preţului şi solicită anularea vânzării.
Analizaţi efectele juridice ale unei astfel de „greşeli de etichetaj”.

Repere. În măsura în care preţul afişat pe produs nu este derizoriu (caz în care, în
speţă, nu ar mai putea fi vorba despre o vânzare, ci de un contract inexistent, consumatorul
fiind obligat să restituie bunul), vânzătorul care a omis o eroare în etichetarea produselor sale
nu se poate prevala de aceasta pentru a solicita anularea / constatarea nulităţii vânzării pentru
lipsă de cauză / obiect. Limita soluţiei: preţul trebuie să fie real şi serios.

6. Un mare amator de maşini vechi remarcă un anunţ privind vânzarea unui

autoturism de colecţie. La telefon, vânzătorul îi confirmă intenţia de a-şi înstrăina modelul
deţinut, pentru raţiuni financiare. Deplasându-se la domiciliul vânzătorului pentru ridicarea
maşinii şi plata preţului, vânzătorul îi aduce la cunoştinţă faptul că, între timp, s-a redresat
financiar şi că, drept consecinţă, nu mai este dispus să înstrăineze automobilul. Potenţialul
cumpărător se poate plânge, în acest caz, de „refuz de vânzare”, câtă vreme posibilul vânzător
este, şi el, un consumator (neprofesionist)?

Repere: Refuz de a vinde (refuzul de a contracta) – limitele principiului libertăţii

contractuale în dreptul consumaţiei. În Franţa, Codul consumaţiei sancţionează refuzul de a
vinde opus consumatorului, chiar şi atunci când intervine între necomercianţi (neprofesionişti),
în toate sectoarele vieţii economice, fiind suficient ca vânzătorul să nu-şi poată justifica refuzul
(dreptul consumaţiei este privit ca un drept al „demnităţii umane”). Legitimitatea motivelor de
refuz este la libera apreciere a judecătorului. În jurisprudenţa franceză, au fost considerate
motive legitime: faptul că produsul nu mai este disponibil (epuizarea stocului); insolvabilitatea
celui care solicită încheierea contractului; existenţa unei dispoziţii legale de interzicere a

141
respectivei vânzări. Printre motivele de refuz al contractării „depistate” ca nefiind legitime s-au
numărat: convingerile personale şi ( sau religioase ale vânzătorului (a se vedea, totuşi, cazul
vânzării de contraceptive, refuzată de un farmacist din Lyon, în baza convingerilor sale
religioase; în final, jurnalista reclamantă a fost considerată ca fiind autoarea unei „capcane
insidioase” întinsă farmacistului – aceasta s-a deplasat cu avionul în oraşul farmacistului, în
unicul scop de a „consemna” refuzul, „bănuit”, al farmacistului de a-i vinde contraceptive);
obişnuinţele personale (de exemplu, vânzătorul nu poate refuza vinderea unui exponat pe
motiv că astfel „deranjează amenajarea vitrinei”; nu poate fi refuzată în mod legitim vânzarea
de băuturi alcoolice la masă, pe motiv că acestea se servesc la barul amenajat în incinta
respectivului restaurant, în contextul în care consumatorul era însoţit de o persoană ce
comandase la masă meniul zilei).

7. Soţii C. au convenit cu societatea Protect paza casei în care locuiau, contra unei
remuneraţii lunare. La 3 septembrie 2004, la ora 12.50, în urma unui control de rutină s-a
descoperit că sistemul de alarmă legând casa de centrul de supraveghere video nu funcţiona;
la ora 13.30 un angajat al soţilor C (absenţi, la acel moment), sosind la locuinţa acestora,
întrerupe acţiunea unor hoţi de sustragere de bunuri, infractorii dispărând însoţiţi de
numeroase bunuri importante. Societatea Protect recunoaşte că textul contractului o obliga, în
caz de anomalii constatate, să prevină prin telefon vecinii desemnaţi de soţii C. şi, în absenţa
unui răspuns din partea vecinilor, să alerteze Poliţia, obligaţii pe care societatea de pază nu
le-a executat. Societatea se apără însă arătând că obiectul unui contract de antrepriză de acest
tip presupune doar instalarea unui sistem de alarmă, contra unei remuneraţii periodice.
Sunteţi judecător.

Repere: cauza / obiectul contractului, în speţă, a fost atât cea indicată de societatea
de pază, cât şi de a se de alarma în mod efectiv; admiterea acţiunii în despăgubire a
reclamanţilor.

8. Un arboricultor cumpără, în baza unui contract încheiat cu o pepinieră, 6000 de

butaşi de pomi fructiferi. La prima înflorire, adică la doi ani de la data livrării, rezultă că o
parte importantă a pomilor nu aparţin varietăţii comandate, fiind pruni şi nu o varietate
specială de caişi, astfel cum fusese formulată comanda arboricultorului. Cumpărătorul, care

142
nu a putut în mod obiectiv să observe acest aspect la data livrării, solicită în justiţie
condamnarea vânzătorului la plata sumei de 300 000 000 lei, cu titlu de daune interese.
Vânzătorul se arată dispus să achite doar 100 000 000 lei, prin aplicarea unei clauze limitative
de responsabilitate inserată în contractul de vânzare – cumpărare. Amintita clauză restrângea
garanţia vânzătorului de autenticitate a varietăţii de pomi fructiferi livraţi la suma stipulată cu
titlu de preţ în factură. Sunteţi avocatul cumpărătorului.

Repere: a). delimitarea garanţiei pentru viciile ascunse ale lucrului de obligaţia de
conformitate, vânzătorul profesionist este prezumat a cunoaşte viciile bunului vândut (în
perimetrul garanţiei pentru vicii ascunse, clauza limitativă de garanţie ar fi ineficace (ceea ce ar
favoriza poziţia cumpărătorului; dezavantajele soluţiei decurg însă din condiţiile mai dificile de
invocare a amintitei garanţii);
b). în speţă, cumpărătorul s-ar putea prevala de neîndeplinirea obligaţiei de
conformitate (avantaj – termenul scurt, de 6 luni / 3 ani pentru intentarea acţiunii în garanţie
pentru vicii ascunse ar putea fi evitat);
c). caracterul abuziv al clauzei limitative de garanţie – cel de-al treilea remediu
posibil (discuţii privitoare la admiterea caracterului abuziv al unei clauze convenite între
profesionişti);
d). problema invocării regulilor speciale de Dreptul consumaţiei între profesioniştii
care nu aparţin aceleiaşi specialităţi, atunci când vânzarea-cumpărarea are loc nu pentru
consumul propriu, ci pentru exercitarea profesiei sale.

9. Cumpărătorul unei sticle de ulei scapă din mână recipientul, din cauza plasticului
prea moale din care era fabricat acesta. Sticla de ulei cade pe aragaz, provocând un incendiu
în care sunt distruse mai multe bunuri de-ale cumpărătorului prezente în bucătărie, iar acesta
suferă arsuri grave. În ce măsură accidentul poate fi pus pe seama prezenţei unui defect din
fabricaţie al sticlei de ulei?

Repere: Răspunderea producătorului pentru produsele cu defecte este incidentă ori

de câte ori bunul „nu oferă securitatea la care ne putem aştepta în mod legitim”. Din această
perspectivă, fabricarea recipientului dintr-un plastic prea moale reprezintă un defect pentru care
poate fi antrenată răspunderea specială, detaşată de culpă, a profesionistului.

143
 10. Un motociclist care, în timpul mersului, purta o pereche de ochelari speciali de
protecţie – garantaţi ca incasabili de către firma producătoare – este rănit grav la ochi, prin
spargerea ochelarilor în urma ciocnirii cu o pasăre.

Repere: Răspundere specială pentru produsele cu defecte. Fragilitatea unor ochelari

de protecţie destinaţi deplasării pe motocicletă reprezintă un defect (produsul „nu prezintă
siguranţa la care ne putem aştepta în mod legitim”).

11. Un analgezic produs de o companie farmaceutică germană sub numele de

Thalidomidă şi distribuit în numeroase ţări europene a fost administrat femeilor însărcinate,
context în care a provocat naşterea a mii de copii handicapaţi, dintre care 450 în Marea
Britanie.

Observaţie: Cazul Thalidomidei – o catastrofă cu importante consecinţe în planul

legislaţiei consumeriste în ţările UE – a declanşat rapid o puternică reacţie de indignare a
opiniei publice şi a „forţat” formularea problemei unei mai bune protecţii a consumatorului, cu
modificarea pe fond a condiţiilor de angajare a răspunderii profesioniştilor (atât contractuale,
cât şi delictuale şi „extracontractuale”). Cazul marchează evoluţia către o răspundere obiectivă
veritabilă (majoritatea victimelor medicamentului care a provocat tragedia a sute de familii
erau terţi ce nu puteau invoca o legătură contractuală cu vânzătorul, iar dovedirea culpei
fabricantului ar fi fost aproape imposibilă).

12. Doamna Donoghue este invitată de un cunoscut într-un bar londonez, unde
comandă o sticlă de Gingerale, o băutură tradiţională obţinută din ghimbir. Observând în
sticla servită resturile unui melc descompus, clienta localului suferă un şoc şi o gravă
indigestie, motiv pentru care decide acţionarea vânzătorului profesionist în judecată. Analizaţi
incidenţa calităţii de terţ la contract a reclamantei asupra admisibilităţii acţiunii în
despăgubire.

Repere: produs defectuos, răspundere „obiectivă, detaşată de culpă” a

profesionistului, faţă de victima defectului produsului, chiar şi necontractant.

144
 Observaţie. Speţa Donoghue v. Stevenson a fost soluţionată în Marea Britanie, de
către Camera Lorzilor, prin admiterea acţiunii unui terţ împotriva vânzătorului produsului
defectuos. Prezenţa rămăşiţelor melcului în băutura servită a fost considerată un defect al
acesteia. „Cazul melcului descompus” a servit pentru întărirea principiului „cojii de ou” uzitat
în common law: nevoia consumatorului de a fi protejat se analizează in concreto, în funcţie de
specificul său comportamental şi psihologic, un consumator concret putând avea (cel puţin
psihologic) fragilitatea „învelişului unui ou”, chiar dacă o altă persoană aflată în situaţia sa s-ar
fi dovedit mai rezistentă (fizic şi / sau psihic). Doamna Donoghue a obţinut rambursarea
integrală a cheltuielilor întreprinse după incident pentru şedinţele la psiholog, deşi poate un alt
consumator care ar fi trecut printr-o traumă similară ar fi surmontat incidentul mai uşor şi cu un
efort financiar mai moderat…

13. Un cerc din plastic destinat exerciţiilor psiho - motrice pentru elevii cu un
anumit handicap – cumpărat de o şcoală – s-a rupt în timpul unui exerciţiu de gimnastică şi a
rănit grav la ochi fetiţa care îl folosea în acel moment în curte. Cauza dezmembrării cercului a
fost un defect de fabricaţie, iar părinţii copilului doresc acţionarea vânzătorului profesionist
(şi în subsidiar a producătorului) în judecată pentru a obţine despăgubiri corespunzătoare
prejudiciului fizic cauzat minorei pe care o aveau în ocrotire. Vânzătorul se apără arătând că
între el şi fetiţa – utilizatoare a cercului, ca şi între el şi părinţii fetiţei nu există raporturi
contractuale, cercul fiind achiziţionat de către şcoala la care învăţa victima.

Repere: a). răspunderea vânzătorului profesionist în baza obligaţiei de securitate;

caracter obiectiv şi „extracontractual” al răspunderii; victima va putea obţine despăgubiri chiar
şi în absenţa raportului contractual direct (raţionament similar în cazul „trecătorului inocent” –
rănit prin explozia unui aparat din vitrina magazinului prin faţa căruia trecea).
b). Soluţia răspunderii în temeiul obligaţiei de securitate este (cel puţin) pe acest palier
superioară garanţiei vânzătorului pentru viciile ascunse ale lucrului (ultima permite doar
rezoluţiunea vânzării ori reducerea preţului, daunele – interese fiind datorate de vânzător numai
în măsura dovedirii relei sale credinţe; clasica garanţie nu funcţionează în favoarea terţilor la
contract).

145
 Observaţie. „Cazul cercului spart” a fost soluţionat în Franţa, de Curtea de Casaţie,
secţia I civilă, prin decizia din 17 ianuarie 1995 şi a marcat în mod decisiv autonomizarea
conceptuală şi recunoaşterea jurisprudenţială a unei obligaţii de securitate în sarcina
vânzătorului profesionist, a cărei domenialitate ar fi „extracontractuală” (în sensul ocrotirii atât
a partenerului contractual, cât şi a oricărei alte persoane care, venind în contact cu bunul, a fost
lezată printr-o carenţă de securitate a acestuia).

14. În anul 1995, compania farmaceutică A. introduce pe piaţă produsul „Fen -

Phen” - o combinaţie de medicamente pentru slăbit. Doi ani mai târziu, mai mulţi consumatori
ai acestui cocktail de medicamente acuză dureri constante de inimă şi tulburări de circulaţie
sangvină periferică. În urma investigaţiilor medicale întreprinse, medicii descoperă că
amintitul cocktail pentru slăbire provoca pacienţilor o anomalie a valvelor inimii şi perturba
grav circulaţia sângelui, motiv pentru care câteva consumatoare ale produsului hotărăsc
acţionarea în judecată a companiei farmaceutice producătoare şi, în calitate de avocat, vă
solicită o consultaţie în acest sens.

Repere: (a). răspunderea pentru produsele cu defecte - Legea nr. 240/2004

(publicată în M. Of. nr. 551 din 22 iunie 2994); posibilitatea producătorului de a invoca „riscul
de dezvoltare”: condiţii de admisibilitate (stadiul ştiinţei, la momentul punerii bunului în
circulaţie, nu a permis în mod obiectiv depistarea defectului; criterii de apreciere a existenţei
„riscului de dezvoltare”; pertinenţa comparaţiei cu situaţia producătorilor de bunuri similare
ş.a.);
(b). obligaţia producătorului de a retrage de pe piaţă bunul în legătură cu care a fost
semnalată existenţa unor defecte;
(c). în ipoteza în care exonerarea producătorului în temeiul „riscului de dezvoltare”
va fi admisă, consumatorul poate opta (chiar şi într-un proces subsecvent) pentru remediile
clasice de drept civil, unde incidenţa „riscului de dezvoltare” este inexistentă (răspunderea
civilă delictuală a producătorului, în temeiul art. 998-999 C. civ., în măsura dovedirii culpei
acestuia, ori răspunderea civilă pentru lucruri).

Observaţie. Cazul medicamentului Fen - Phen a fost judecat în SUA; 18000 femei
între 25 şi 45 de ani care prezentau, din pricina cocktail-ului medicamentos, amintitele
anomalii au fost indemnizate prin sistemul put option: cazul Fen - Phen a fost unul din

146
prilejurile pentru conturarea în SUA a sistemului de despăgubire în masă (tort class actions),
atunci când numărul victimelor este important, dar prejudiciul suferit de o parte a
consumatorilor este neglijabil. Termenul put option este împrumutat din dreptul societăţilor
comerciale, unde desemnează „dreptul unui acţionar principal de a constrânge alţi acţionari mai
mărunţi să-i cumpere acţiunile în condiţii determinate şi într-un termen dat”. În dreptul
american al consumaţiei, mecanismul put option are semnificaţia unei tehnici de menţinere a
păcii între părţi: „autorul prejudiciului îşi cumpără liniştea juridică oferind victimelor o
despăgubire uniformă (…). Victima (…) obţine repede o compensare a prejudiciului, iar
pârâtul (…) alege această cale din motive de prudenţă. El observă că, în mod constant, juriile
acordă daune penale mai mari victimelor care au suferit chiar prejudicii minore dacă acestea
sunt judecate împreună cu alte victime, grav prejudiciate”.208

15. Un producător de ulei de rapiţă pune în circulaţie o importantă cantitate din

acest produs, indicându-l prin etichetare ca fiind destinat consumului alimentar. La scurt timp,
se descoperă că uleiul de rapiţă fusese amestecat, în procesul de fabricaţie, cu un colorant
toxic care îl făcea necomestibil, unica destinaţie pertinentă fiind consumul industrial.
Consumarea produsului a cauzat moartea a 300 de persoane şi intoxicarea altor câteva mii.
Un mare număr de victime ale catastrofei alimentare s-au adresat instanţei pentru a cere
despăgubiri substanţiale, însă producătorul se apără dovedind că produsul fusese pus în
circulaţie - ca ulei comestibil - cu acordul autorităţilor statale competente. Faceţi o analiză a
cazului, în calitate de avocat al reclamanţilor.

Repere: (a). reclamanţii pot opta pentru angajarea răspunderii speciale pentru
produsele cu defecte, instituită de Legea nr. 240/2004; pertinentă poate fi şi invocarea
răspunderii delictuale clasice, culpa producătorului fiind, în acest caz, uşor de probat;
(b). de remarcat că, potrivit art. 7 lit. d) din Legea nr. 240/2004, acordul (avizul) de
comercializare emis de autorităţile statale competente nu exonerează producătorul de
răspundere, ci doar respectarea de către acesta, la momentul fabricaţiei, „a unor condiţii
obligatorii impuse prin reglementările emise de autorităţile competente” (fapt căruia i se

208
C-tin Teleagă, Armonizarea legislativă cu dreptul comunitar în domeniul dreptului civil. Cazul răspunderii
pentru produsele defectuoase, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004, p. 64.

147
datorează defectul) ar putea avea caracterul unei cauze exoneratoare (or, în speţă, nu acesta a
fost cazul producătorului uleiului de rapiţă).

Observaţie: Cazul uleiului toxic de rapiţă s-a judecat în Spania, pe temeiul

răspunderii civile delictuale, Curtea Supremă condamnând Statul spaniol, ca responsabil
subsidiar, să despăgubească toate victimele catastrofei. A fost unul din prilejurile cu care, pe
continentul european, s-a pus problema pertinenţei constituirii unor fonduri speciale de
indemnizare, la nivelul fiecărui stat, pentru situaţiile în care numărul victimelor este foarte
mare, iar responsabilii au o capacitate financiară precară (ori limitată).

16. O societate comercială producătoare de medicamente lansează pe piaţă un

produs farmaceutic denumit Diethylsibestrol, conţinând un hormon care, administrat femeilor
însărcinate cu risc de avort spontan, evita avorturile şi permitea ducerea la termen a sarcinii.
În urma administrării ulterioare a acestui medicament unui număr semnificativ de femei, s-a
constatat că produsul a cauzat, în toate cazurile, cancerul fătului mamelor care-l consumaseră
pe durata sarcinii. Analizaţi posibilitatea tragerii la răspundere a producătorului, în contextul
în care acesta se apără invocând faptul că analizele de laborator întreprinse înaintea
fabricaţiei nu au fost de natură să indice incidenţa ulterioară a cancerului asupra fătului şi că,
în fond, produsul avea într-adevăr efectul promis: cel de menţinere a sarcinii.

Repere: (a). răspunderea specială pentru produsele cu defecte este incidentă însă,
teoretic, sunt şanse de exonerare a producătorului în temeiul „riscului de dezvoltare”; în Franţa,
produsele medicamentoase şi cele alimentare au fost excluse expres din domeniul de aplicare a
„riscului de dezvoltare”;
(b). răspunderea delictuală clasică, cu dificultăţi generate de necesitatea probării
culpei producătorului.

Observaţie: Cazul medicamentului Diethylsibestrol a fost judecat (în termeni

apropiaţi celor redaţi mai sus) în faţa Curţii Supreme de Justiţie din California, prilej cu care s-
a reţinut că „toate întreprinderile care au realizat beneficii de pe urma produsului în cauză vor
răspunde în mod solidar şi victima va putea obţine o indemnizare integrală de la oricare din

148
aceştia”209 . În SUA, reclamantul trebuie să facă doar dovada raportului direct dintre defect şi
prejudiciu. Ipoteza amintitului medicament a fost din rândul acelora în care produsul
farmaceutic a fost fabricat sub licenţă nu de unul, ci de mai multe laboratoare - caz în care
intervine aşa-numita market share liability - avantajoasă pentru reclamant, întrucât îi „oferă” o
răspundere solidară a tuturor producătorilor implicaţi.

209
C-tin Teleagă, op. cit., p. 250.

149
 BIBLIOGRAFIE

A. Monografii, tratate, manuale, culegeri de practică judiciară comentată

K.R. Abbolt, N. Pendlebury, Business Law, ediţia a VI-a, DP Publications, Londra, 1993;
P.-H. Antonmattei, J. Raynard, Droit civil. Contrats spéciaux, Litec, Paris, 1997;
J. Beauchard, Droit de la distribution et de la consommation, P.U.F., Paris, 1996;
A. Bénabent, Les obligations, Montchrestien, Paris, 1999;
J. Calais-Auloy, Fr. Steinmetz, Droit de la consommation, 5e édition, Dalloz, Paris, 2000;
H. Capitant, Fr. Terré, Y. Lequette, Les grands arrêts de la jurisprudence civile, tome 2,
Obligations. Contrats spéciaus. Sûretés, 11e édition, Dalloz, Paris, 2000;
J. Carbonnier, Flexible Droit, 10e édition, L.G.D.J., Paris, 2001;
J. Carbonnier, Droit civil. Les obligations, Presses Universitaires de France, Paris, 1995;
J. Carbonnier, Sociologie juridique, Librairie Armand Colin, Paris, 1972;
P. Corrigan, The Sociology of Consumption, SAGE Publications, Londra, 1997;
D.V. Davidson, B.E. Knowless, L.M. Forythe, R.R. Jespersen, Comprehensive Business
Law. Principles and Cases, Kent Publishing Company, Boston, 1987;
W. Doise, J.-C. Dechamps, G. Mugny, Psihologie socială experimentală, Polirom, Iaşi, 1999;
D. Ferrier, Droit de la distribution, deuxième édition, Litec, Paris, 2000;
J. Ghestin, Traité de droit civil. La formation du contrat, L.G. D.J., Paris, 1993;
P. Greffe, Fr. Greffe, La publicité et la loi, septième édition, Litec, Paris, 1990;
J. Huet, Traité de droit civil. Les principaux contrats spéciaux, L.G.D.J., Paris, 1996;
B. Jaluzot, La bonne foi dans les contrats, Dalloz, Paris, 2001;
B. Lestrade, Publicité et promotion des ventes, Les Publications Fiduciaires, Paris, 1995;
A. Levasseur, Les contrats en droit américain, Dalloz, Paris, 1996;
L. Leveneur, 10 ans de jurisprudence commentée, 1990-2000, Ėditions du Juris-Classeur,
Paris, 2001;
Ph. Malaurie, L. Aynés, Cours de droit civil. Les obligations, tome IV, Cujas, Paris, 1997;
H. ,L., J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil, tome I, premier volume, Introduction à
l'étude du droit, 11e édition par Fr. Chabas, Montchrestien, Paris, 1996;
H., L. ,H. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil, tome II, premier volume, Obligations,
9e édition par Fr. Chabas, Montchrestien, Paris, 1998;

150
Y. Picod, H. Davo, Droit de la consommation, Armand Colin, Paris, 2005;
L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
G. Ripert, R. Roblot, Traité de droit commercial, par Ph. Delebecque, M. Germain, tome 2,
16e édtion, L.G.D.J., Paris, 2000;
C-tin Teleagă, Armonizarea legislativă cu dreptul comunitar în domeniul dreptului civil.
Cazul răspunderii pentru produsele defectuoase, Rosetti, Bucureşti, 2004;
Fr. Terré, Ph. Simpler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 1996;
Ph. le Tourneau, L. Cadiet, Droit de la responsabilité et des contrats, Dalloz, Paris, 2000;
I. Turcu, L. Pop, Contractele comerciale, vol. I, Formarea contractelor, Lumina Lex,
Bucureşti, 1997;
S. Valory, La potestativité dans les relations contractuelles, Presses Universitaires d'Aix-
Marseille, 1999;
P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil, Rosetti, Bucureşti, 2003;
M. Villey, La formation de la pensée juridique moderne, Presses Universitaires de France,
Paris, 2003;
A. Weill, Fr. Terré, Droit civil. Les obligations, 4 ème édition, Dalloz, Paris, 1987;
***, L'argent et le droit, „Archives de la Philosophie du Droit”, tome 42, Dalloz, Paris, 1998;
***, Le droit et l'immateriel, Archives de la Philosophie du Droit”, tome 43, Dalloz, Paris,
1999;
***, L'Obligation, „Archives de la Philosophie du Droit”, tome 44, Dalloz, Paris, 2000;
***, Le consommateur et ses contrats, Ėditions du Juris-Classeur, Paris, 1999.

B. Articole, studii în volume colective

A. Batteur, La protection illusoire du consommateur, în „Le Dalloz. Recueil” 1996, p. 82 şi

urm.;
D. Bureau, Remarques sur la codification du droit de la consommation, în „Le Dalloz.
Recueil” 1994, Chroniques, p. 291 şi urm.,
J. Calais-Auloy, L'influence du droit de la consommation sur le droit civil des contrats, în
„Revue trimestrielle de droit civil” nr. 2/1994, p. 239 şi urm.;

151
J. Calais-Auloy, Ne mélangeons plus conformité et sécurité, în „Le Dalloz. Recueil” 1993,
Chroniques, p. 130 şi urm.;
C. Carreau, Publicité et escroquerie, în „Le Dalloz. Recueil” 1996, Chroniques, p. 257 şi
urm.;
C. Carreau, Publicité et hyperbole, în „Le Dalloz. Recueil” 1995, Chroniques, p. 225 şi urm.;
Fr. Chabas, L´obligation d´information médicale en danger, JCP 2000.I.202;
P. Chazal, Le consommateur existe-t-il?, în „Le Dalloz. Recueil” 1997, Chroniques, p. 260 şi
urm.;
P. Chazal, Le contrainte économique: violence ou lésion?, în „Recueil Dalloz” 2001, p. 879-
882;
D. Chirică, Principiul libertăţii de a contracta şi limitele sale în materie de vânzare-
cumpărare, în „Revista de drept comercial” nr. 5/1999, p. 44-49;
D. Chirică, Obligaţia de informare şi efectele ei în faza precontractuală a vânzării-
cumpărării, în „Revista de drept comercial” nr. 7-8/1999, p. 50-58;
M. Favero, La standardisation contractuelle, enjeu de pouvoir entre les parties et de
compétition entre systèmes juridiques, RTDcom. 2003, p. 429 şi urm.;
J. Flour, Quelques remarques sur l'évolution du formalisme, în „Ėtudes offertes à G. Ripert”,
tome I, L.G.D.J., Paris, 1950;
E. Gabrielli, Il contratto e l'operazione economica, în „Rivista di diritto civile” Padova nr.
2/2003, p. 95 şi urm.;
P. Gallo, Buona fede oggettiva e transformazioni del contratto, în „Rivista di diritto civile”
Padova nr. 2/2002, p. 239 şi urm.;
P.-Y. Gautier, Contre Bentham: l'inutile et le droit, în „Revue trimestrielle de droit civil” nr.
4/1995, p. 797 şi urm.;
P.-Y. Gautier, Contrats spéciaux. L'inutile et le droit (suite), în „Revue trimestrielle de droit
civil” nr. 1/1996, p. 190 şi urm.
P.-Y. Gautier, Contrats spéciaux. L'inutile et le droit (suite), în „Revue trimestrielle de droit
civil” nr. 2/1998, p. 397 şi urm.;
P.-Y. Gautier, Contrats spéciaux. L'inutile et le droit (suite), în „Revue trimestrielle de droit
civil” nr. 1/1999, p. 127 şi urm.;
Ch. Jamin, Plaidoyer pour le solidarisme contractuel, în „Le contrat au début du XXIe siècle.
Ėtudes offertes à Jacques Ghestin”, L.G.D.J., Paris, 2001, p. 441 şi urm.;

152
Ch. Jamin, La réticence dolosive, l'obligation d'information et la bonne foi dans la formation
du contrat, Note sous Cass. 1re civ. 3 mai 2000, în „La Semaine Juridique” nr. 15-16/2001, p.
757 şi urm.;
L. Josserand, Aperçu général des tendances actuelles de la théorie des contrats, în „Revue
trimestrielle de droit civil” 1937, p. 1-30;
Ph. Jourdain, G. Viney, L´indemnisation des accidents médicaux: que peut faire la Cour de
Cassation?, JCP 1997.I.4016;
X. Lagarde, Office du juge et ordre public de protection, JCP 2001.I.312;
Ch. Larroumet, Obligation essentielle et clause limitative de responsabilité, în „Le Dalloz.
Recueil” 1997, Chroniques, p. 145 şi urm.;
Ch. Larroumet, L´indemnisation de l´aléa thérapeutique, în „Le Dalloz. Recueil” 1999,
Chroniques, p. 33 şi urm.;
B. Lecourt, Les loteries publicitaires: la déception a-t-elle un prix?, JCP 1999. I. 155;
V. Magnier, Les sanctions du formalisme informatif, JCP 2004.I.106;
C. Manara, Redaction des contrats de vente via internet: quelques indications, „Recueil
Dalloz” nr. 11/2003, p. 304-309;
D. Mazeaud, Loyauté, solidarité, fraternité: la nouvelle devise contractuelle?, în „L'avenir du
droit. Mélanges en hommage à François Terré”, Dalloz, Presses Universitaires de France,
Ėditions du Juris-Classeur, Paris, 1999, p. 603 şi urm.;
D. Mazeaud, Les vices de la protection du consentement du consommateur, Note sous Cass.
1re civ., 17 juill. 2001, în „Le Dalloz. Recueil” nr. 1/2002, p. 71 şi urm.;
J. Mestre, Observation, De l'acceptation de certaines clauses du contrat, în „Revue
trimestrielle de droit civil” nr. 2/1992, p. 389 şi urm.;
J. Mestre, Observation, Les documents contratuels, în „Revue trimestrielle de droit civil” nr.
1/1997, p. 118 şi urm.;
J. Mestre, Observation, La force contractuelle de certains documents publicitaires, în „Revue
trimestrielle de droit civil” nr. 2/1998, p. 363;
J. Mestre, De l'interdiction de se contradire au détriment d'autrui, în „Revue trimestrielle de
droit civil” nr. 1/2002, Chroniques, p. 93 şi urm.;
G. Paisant, Les clauses abusives et la présentation des contrats dans la loi du 1er février
1995, în „Le Dalloz. Recueil” 1995, Chroniques, p. 99 şi urm.;
G. Paisant, Essai sur la notion du consommateur en droit positif, JCP 1993.I.3655;

153
G. Paisant, A la recherce du consommateur – pour en finir avec l´actuelle confusion née de
l´application du critère du „rapport direct”, JCP 2003.I.121;
G. Paisant, M. Caraballo Fidalgo, Première interprétation par la CJCE de la directive du 5
avril 1993 relative aux clauses abusives, „La Semaine Juridique” nr. 15-16/2001, p. 768-772;
G. Paisant, Le consommateur protégé par la directive du 5 avril 1993 sur les clauses abusives
est une personne physique, „La Semaine Juridique” nr. 12/2002, p. 555-558;
G. Paisant, La notion de consommateur protégé contre les clause abusives, „La Semaine
Juridique” nr. 31-35/2002, p. 1459-1461;
G. Paisant, L'ambiguité d'une clause dans un contrat conclu avec un consommateur peut lui
conférer un caractère abusif, „La Semaine Juridique” nr. 47/2001, p. 2160-2162;
L. Pop, Riscul de dezvoltare, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Jurisprudentia” nr. 1/2003,
p. 27 şi urm.;
I.-F. Popa, Reprimarea clauzelor abuzive, în „Pandectele române” nr. 2/2004, p. 194 şi urm.;
E. Scoditti, Regole di efficacia e principio di correttezza nei contratti del consumatore,
„Rivista di diritto civile” (Padova) nr. 1/2006, Dottrina, p. 119 şi urm.;
C. Thibierge – Guelfucci, Libres propos sur la transformation du droit des contrats, în
„Revue trimestrielle de droit civil” nr. 2/1997, p. 366 şi urm.;
M. Trochou, La protection des consommateurs, în „Le Dalloz. Recueil” 1999, Chroniques, p.
81 şi urm.;
P. Vasilescu, Résponsabilité médicale – Action de vie dommageable – Préjudices moral et
matériel – Lien de causalité – Perte d´une chance (Cass. SU, arrêt nº 485 du 28 novembre,
pourvoi nº 00-11/197), Note, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Jurisprudentia” nr. 1/2002,
p. 59-70.

154