Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Drept
Departamentul Drept Public

Referat
Tema: Licențierea Băncilor Comerciale

Chisinau 2018
Scurt istoric
Termenul de „bancă comercială” a apărut în primele etape de dezvoltare ale activităţii bancare,
când băncile sprijineau preponderent comerţul, schimbul de mărfuri şi plăţile. Principalii clienţi
ai acestor bănci erau „comercianţii” – de aici se trage şi noţiunea de „bancă comercială”.
Odată cu dezvoltarea industriei, au apărut operaţiile de creditare pe termen scurt a ciclului de
producţie. Termenul de creditare se majora treptat, o parte a resurselor bancare a început să se
învestească în capital fix, hârtii de valoare ş.a., astfel termenul „comercial” în noţiunea de bancă
şi-a pierdut sensul iniţial. Acum acest termen presupune caracterul „de afacere” al băncii,
orientarea ei spre deservirea tuturor agenţilor economici indiferent de sfera de activitate.
În mecanismul de funcţionare al sistemului de creditare al statului un rol important îl au
băncile comerciale. Ele sunt nişte organizaţii multifuncţionale ce activează în diferite sectoare
ale pieţei capitalului de împrumut. Băncile acumulează partea de bază a resurselor de creditare şi
oferă clienţilor ei un complex de servicii financiare, care includ creditarea, deschiderea
depozitelor, decontări, vânzarea-cumpărarea şi păstrarea valorilor mobiliare, a valutei străine etc.
În economia de piaţă modernă activitatea băncilor comerciale are un rol major datorită legăturii
lor cu toate sectoarele economiei. Scopul băncilor este de a asigura circulaţia continuă a
capitalului şi a banilor, creditarea întreprinderilor industriale, a statului şi a populaţiei, crearea
condiţiilor favorabile pentru creşterea economică.
Băncile comerciale moderne, având rolul de intermediari financiari, îndeplinesc o funcţie
macroeconomică importantă, asigurând redistribuirea interramurală şi interregională a capitalului
bănesc. Mecanismul bancar de distribuire şi redistribuire a capitalului pe sfere şi ramuri permite
dezvoltarea economiei în dependenţă de necesităţile obiective ale producerii şi contribuie la
restructurarea economiei.
Creşterea rolului economic al băncilor comerciale se observă în prezent şi prin lărgirea sferei
lor de activitate şi dezvoltarea unor tipuri noi de servicii financiare. În prezent, băncile
comerciale ale unor ţări pot presta clienţilor lor până la câteva sute de servicii.
O trăsătură specifică băncilor comerciale constă în faptul că scopul de bază al activităţii lor
este obţinerea profitului. În aceasta şi constă „interesul comercial” din sistemul relaţiilor de piaţă.
În Republica Moldova crearea şi funcţionarea băncilor comerciale se bazează pe „Legea cu
privire la instituţiile financiare”, aprobată la 21 iulie 1995. În conformitate cu această lege, banca
– este o instituţie financiară care primeşte de la persoane fizice sau juridice depozite sau
echivalentele lor, ce pot fi transferate prin intermediul diferitor instrumente de plată, şi care
foloseşte total sau parţial aceste mijloace pentru acordarea de credite sau investire pe propriul
său cont şi risc.
Etapele de obtinerea a licentei

Banca Naţională a Moldovei are dreptul exclusiv de a elibera licenţe băncilor și filialelor
băncilor străine. Banca străină, care doreşte să deschidă sucursale pe teritoriul Republicii
Moldova, trebuie să obțină licenţa Băncii Naţionale a Moldovei, în modul stabilit de prezentul
regulament. Banca străină care dorește să deschidă filială pe teritoriul Republicii Moldova
trebuie să respecte cerințele și să obțină licenţa Băncii Naționale a Moldovei în modul stabilit la
capitolul VII5 din prezentul regulament. Noţiunea „bancă” va include şi sucursalele băncilor.

Banca poate desfăşura în limita licenţei acordate activităţile financiare permise băncii
conform art.26 din Legea instituţiilor financiare. Banca nu este în drept să desfăşoare activităţi
financiare, neprevăzute în licenţă. Conform art.26 alin. (1) lit. n) din Legea instituţiilor financiare
banca poate desfăşura activităţi sau servicii, în măsura în care acestea se circumscriu domeniului
financiar şi pentru care dispune de permisiunea Băncii Naţionale a Moldovei emisă în condiţiile
capitolului VII4 din prezentul regulament.

Cuantumul capitalului minim se stabileşte pentru capitalul de gradul I în mărime de 200

mil. lei. Metoda de calculare a capitalului de gradul I se conţine în anexa nr.4 la prezentul
Regulament. Plata pentru acţiuni se efectuează numai din mijloace băneşti. patrimoniale şi alte
cote nebăneşti nu pot fi utilizate pentru cumpărarea acţiunilor băncii.

A. Cererea scrisă pentru primirea licenţei privind desfăşurarea activităţilor financiare,

întocmită în conformitate cu prevederile stipulate în anexele la prezentului regulament, se
înaintează de către fondatorii băncii Guvernatorului Băncii Naţionale a Moldovei. La cerere
trebuie să fie anexat pachetul de documente enumerate în anexe.

B. Îndată ce pachetul de documente va fi prezentat conform prevederilor anexei

corespunzătoare la prezentului regulament, solicitantul va fi informat despre aceasta în scris.
Concomitent cererea va fi înregistrată şi primită de către Banca Naţională a Moldovei spre
examinare.

C. Banca Naţională este în drept să ceară prezentarea informaţiei suplimentare, în cazul

în care informaţia prezentată conform literei A din prezentul capitol este insuficientă pentru
luarea deciziei la cererea pentru eliberarea licenţei.

1. În termen de trei luni de la data înregistrării cererii, Banca Naţională aprobă

preliminar cererea sau o respinge, informînd în scris solicitantul despre decizia sa.

2. Refuzul de a elibera licenţă

Decizia privind refuzul de a elibera licenţă trebuie să conţină motivarea cauzelor în baza
cărora se respinge cererea în conformitate cu art.7 al Legii instituţiilor financiare. Drept motive
de respingere a cererii pot fi de asemenea şi prezentarea Băncii Naţionale a Moldovei informaţiei
insuficiente pentru luarea deciziei privind eliberarea licenţei şi/sau prezentarea
informaţiei neautentice în cererea pentru primirea licenţei.

Banca Naţională nu eliberează licenţă în cazul cînd capitalul băncii ce se constituie nu

corespunde cuantumului capitalului minim plus cheltuielile necesare pentru constituirea băncii.
Cheltuielile legate de constituirea băncii se efectuează în limita prevăzută în business-planul
elaborat în conformitate cu punctul 12 din anexa nr.1 la prezentul regulament.
 3. Aprobarea preliminară a cererii

1. Banca Naţională aprobă preliminar cererea privind eliberarea licenţei, dacă va constata
că au fost îndeplinite prevederile art.7 alin.(2) al Legii instituţiilor financiare, referitor la bănci şi
prevederile art.7 alin.(6) al Legii instituţiilor financiare referitor la sucursalele băncii străine.

2. În aprobarea preliminară pentru eliberarea licenţei Banca Naţională stabileşte cerinţele,

prevăzute la art.7 alin.(3) al Legii instituţiilor financiare, pe care solicitantul trebuie să le
îndeplinească pentru primirea licenţei.

3. Solicitantul e obligat în decursul unui an să îndeplinească cerinţele Băncii Naţionale a

Moldovei, indicate la punctul C.2 al capitolului VII. În caz contrar aprobarea preliminară a
cererii pentru eliberarea licenţei se anulează.

4. Eliberarea licenţei

1. Solicitantul trebuie să prezinte în scris confirmare privind îndeplinirea cerinţelor

enumerate ale Băncii Naţionale calculul capitalului normativ total întocmit în conformitate cu
anexa nr.4 la ultima dată gestionară a lunii şi decizia de înregistrare eliberat de Camera
Înregistrării de Stat. După ce Banca Naţională a Moldovei se va convinge, că cerinţele ei sînt
îndeplinite, eliberează autorizaţia în termen de o lună precum şi permisiunea scrisă privind
deţinerea cotei substanţiale de către acţionarii care au solicitat o astfel de cotă.

2. Banca Naţională, în termen de cel mult 3 zile lucrătoare de la data adoptării

deciziei privind eliberarea licenţei, înştiinţează solicitantul în scris despre acest fapt şi despre
necesitatea achitării taxei stabilite în Legea instituţiilor financiare pentru eliberarea licenţei.
Autorizaţia se semnează în termen de 3 zile lucrătoare de la data primirii documentului care
confirmă achitarea taxei pentru eliberarea licenţei şi se înmînează, contra semnătură, persoanei
împuternicite de către bancă.

Banca are dreptul să desfăşoare activităţile financiare prevăzute în licenţă din data
semnării acesteia.

Anexa la licenţă este parte integrantă a acesteia şi conţine toate condiţiile de licenţiere,
precum şi expres activităţile şi/sau serviciile preconizat de a fi desfăşurate, conform art. 26
alin.(1) din Legea instituţiilor financiare.

Fiecare bancă poate să-şi deschidă filiale şi reprezentanţe pe teritoriul Republicii

Moldova, şi în afara teritoriului ţării, cu aprobarea BNM.
Filiala este o subdiviziune separată, juridic dependentă de bancă. Poate desfăşura toate
tipurile de activităţi financiare sau doar unele din ele, în limita împuternicirilor băncii. La rîndul
său, filialele pot avea subdiviziuni proprii, agenţii, puncte de schimb valutar, care se află de
regulă, în afara sediului ei, nu au un bilanţ contabil separat.
Reprezentanţele sunt subdiviziuni separate care se află în afara sediului, juridic
dependente de bancă, cu rol de informare, de reprezentare şi apărare a intereselor băncii. Nu are
competenţa de desfăşurare a activităţilor financiare.
Sucursala este o persoană juridică în care o altă persoană juridică sau un grup de
persoane care acţionează împreună, deţin jumătate sau mai mult din acţiunile cu drept de vot,
ceea ce le permite acestora să exercite un control asupra managementului sucursalei şi a
activităţii ei.
 Pentru obţinerea licenţei de băncile străine, BNM cere suplimentar prezentarea licenţei de
atragere a depozitelor sau altor fonduri rambursabile, de la Banca Centrală a ţării de origine a
băncii, şi aprobarea în scris din partea Băncii Centrale, ca aceasta să-şi deschidă filiale în
străinătate, plus, să demonstreze că este supravegheată adecvat de autorităţile competente din
ţara de origine.
BNM poate să retragă autorizaţia băncilor comerciale pe parcursul activităţilor lor:

1. La solicitarea băncii;
2. În cazul în care banca a comis încălcări grave a legislaţiei în vigoare (operaţiuni riscante
care au dus la micşorarea capitalului minim, mai mic de 1/3 de capitalul reglementat) sau
banca nu este capabilă să execute cerinţele creditorilor. Art. 38 din Legea instituţiilor
financiare stabileşte modalitatea de lichidare a instituţiilor financiare lovite de
insolvabilitate.
3. Cînd licenţa a fost obţinută în baza unor informaţii eronate, oferite de solicitant sau
referitoare la ele;
4. Banca nu a început activitatea timp de 1 an de la eliberarea licenţei sau a fost incapabilă
timp de 6 luni să efectueze operaţiuni de atragere a depozitelor sau a altor fonduri
rambursabile;
5. A fost retrasă licenţa unei alte bănci care deţine o cotă substanţială din activele băncii
respective;
6. A avut loc fuziunea băncilor sau vinderea unor părţi substanţiale din activele băncii;
7. Banca este lichidată conform hotărîrii luate de către proprietari sau încetează să existe ca
comunitate juridică independentă;
8. Activităţile financiare din primii 3 ani se deosebesc considerabil de cele preconizate în
cererea de eliberare a licenţei;
9. Acţionarii băncii nu respectă condiţiile prevăzute de lege pentru asigurarea unei gestiuni
prudente a băncii sau nu permit efectuarea unei supravegheri eficiente;
10. În caz de insolvabilitate, iar pentru băncile străine şi filialele lor, atunci cînd pierd licenţa în
statul propriu de a desfăşura activitităţi de acceptare a depozitelor.
Tipurile de licente:
“A” – min 50 mln lei, pot efectua urmatoare operatiuni:

a) acceptarea de depozite (platibile la vedere sau la termen etc.) cu sau fara dobinda;

b) acordarea de credite (de consum si ipotecare, factoring cu sau fara drept de regres, finantarea
tranzactiilor comerciale, eliberarea garantiilor si cautiunilor etc.);

c) imprumutarea de fonduri, cumpararea ori vinzarea, in cont propriu sau in contul clientilor (cu
exceptia subscrierii hirtiilor de valoare), de: - instrumente ale pietei financiare (cecuri, cambii si
certificate de depozit etc.); - futures si optioane financiare privind titlurile de valoare si ratele
dobinzii; - instrumente privind rata dobinzii; - titluri de valoare;

d) acordarea de servicii de decontari si incasari;

e) emiterea si administrarea instrumentelor de plata (carti de credit sau de plata, cecuri de voiaj,
cambii bancare etc.);

f) cumpararea si vinzarea banilor (inclusiv a valutei straine);

g) leasing financiar;

h) acordarea de servicii aferente la credit;

i) acordarea de servicii ca agent sau consultant financiar.

“B” – min 100 mln lei, pot efectua operatiile licentei “A” plus:

j) operatiuni in valuta straina, inclusiv contracte futures de vinzare a valutei straine;

k) acordarea de servicii fiduciare (investirea si gestionarea fondurilor fiduciare), pastrarea si

administrarea hirtiilor de valoare si altor valori etc.;

n) orice alta activitate financiara permisa de Banca Nationala.

“C” – min 150 mln lei, pot efectua operatiuni licentelor “A” si “B” plus:

l) acordarea de servicii de gestionare a portofoliului de investitii si acordarea de consultatii

privind investitiile;

m) subscrierea si plasarea titlurilor de valoare si actiunilor, operatiunile cu actiuni;

Formele organizatorico-juridice ale băncilor comerciale
Băncile comerciale reprezintă al doilea nivel al sistemului bancar. În calitate de persoană
juridică, cu scopul de a obţine profit, banca:
– atrage pe depozite mijloace băneşti ale persoanelor fizice şi juridice;
– plasează aceste mijloace din nume propriu şi pe cont propriu, în condiţii de rambursare,
achitare, urgenţă;
– ţine evidenţa conturilor bancare ale persoanelor fizice şi juridice.
Banca comercială poate fi creată ca societate economică cu capital acţionar, adică în formă
de societate pe acţiuni (SA).
Activitatea băncilor, create sub formă de societate pe acţiuni (BCA), se reglementează conform
„Legii cu privire la instituţiile financiare” şi „Legii cu privire la societăţile pe acţiuni”.
Societatea pe acţiuni este organizaţia comercială al cărei capital social este divizat într-un
număr anumit de acţiuni, care atestă drepturile obligatorii ale acţionarilor faţă de această
societate. Acţionarii nu răspund de angajamentele societăţii şi poartă riscul legat de activitatea ei,
în limita costului acţiunilor pe care le deţin. Acţionarii care nu au achitat pe deplin acţiunile,
poartă responsabilitate solidară privind angajamentele întreprinderii în limita costului acţiunilor
neachitate.
Banca pe acţiuni poartă răspundere pentru angajamentele sale în limita întregului său
patrimoniu, dar nu este responsabilă pentru angajamentele acţionarilor săi.
Dacă falimentul băncii pe acţiuni este condiţionat de activitatea sau pasivitatea acţionarilor săi
sau a altor persoane, care dădeau instrucţiuni obligatorii personalului băncii şi dirijau cu activitatea
ei, atunci, în caz de insuficienţă de patrimoniu, asupra acestor acţionari sau altor persoane, se poate
impune responsabilitatea subsidiară pentru angajamentele băncii.
Banca acţionară poate fi societate pe acţiuni de tip deschis sau închis, fapt determinat de
statutul ei. Dacă banca este o societate pe acţiuni de tip deschis, atunci ea este în drept să
efectueze subscrierea deschisă la acţiunile emise şi să le realizeze liber pe piaţă. Acţionarii băncii
pot vinde acţiunile pe care le deţin fără acordul celorlalţi acţionari. BCA de tip deschis i se
permite şi subscrierea închisă. În acest caz acţiunile se repartizează doar fondatorilor băncii sau
unui cerc restrâns de persoane dinainte stabilit. Cu toate acestea, dreptul de a petrece subscriere
închisă la acţiunile emise trebuie să fie prevăzut în Statutul BCA deschise şi în actele legislative
ale Republicii Moldova. Numărul de acţionari ai BCA deschise nu este limitat.
Banca creată sub formă de SA de tip închis nu are dreptul să petreacă subscriere deschisă la
acţiunile emise sau să le ofere printr-o altă modalitate unui număr nelimitat de persoane. O BCA
de tip închis nu poate avea mai mult de 50 acţionari. Dacă numărul acţionarilor depăşeşte cifra
de 50, atunci banca trebuie să se transforme în SA de tip deschis pe perioada de un an. În caz
contrar, banca va fi lichidată prin judecată. Acţiunile BCA de tip închis se repartizează doar
fondatorilor săi sau unui cerc restrâns de persoane dinainte stabilit.
În Republica Moldova fondatori ai băncilor comerciale pot fi atât persoane juridice, cât şi fizice.
Pentru formarea capitalului social al băncii nu se permite utilizarea mijloacelor din bugetul
consolidat, fondurilor extrabugetare de stat, mijloacelor băneşti libere, aflate sub administrarea
organelor centrale ale puterii de stat (cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţie).
Mijloacele băneşti ale subiecţilor Republicii Moldova, precum şi mijloacele băneşti libere
ale subiecţilor Republicii Moldova, aflate în administrarea organelor puterii de stat, organelor de
administraţie locală, pot fi utilizate pentru formarea capitalului social al băncii, dacă acest fapt
este prevăzut de legislaţia specială a Republicii Moldova sau de hotărârea organului de
administraţie locală.
Pentru formarea capitalului social al băncii poate fi atras şi capital străin. În prezent,
ponderea lui în sistemul bancar din Republica Moldova este limitată de o cotă, care se calculează
ca raportul dintre suma capitalului instituţiilor creditare cu investiţii străine şi a capitalului
filialelor băncilor străine şi capitalul social total al instituţiilor creditare, înregistrate în RM.
Organele de conducere ale Băncii Comerciale
Organul suprem de conducere al băncii (în orice formă organizatoro-juridică a ei) este
Adunarea Generală a Acţionarilor sau Membrilor. Ea se convoacă anual pentru hotărârea
următoarelor întrebări:
– modificarea statutului băncii sau a capitalului social;
– aprobarea rezultatelor financiare ale activităţii anuale;
– distribuirea profitului;
– alegerea Consiliului băncii etc.
În băncile acţionare în care numărul de acţiuni cu drept de vot depăşeşte 100, se formează
comisia de numărare a voturilor. Componenţa numerică şi personală a acestei comisii este
propusă de Consiliul Directorilor băncii şi este stabilită de Adunarea Generală a Acţionarilor.
Consiliul Directorilor (Consiliul de Supraveghere) realizează conducerea generală a
activităţii băncii, executând dispoziţiile Consiliului băncii şi a Adunării Generale a Acţionarilor
şi îşi asumă responsabilitatea pentru rezultatele activităţii băncii.
Consiliul directorilor stabileşte direcţiile prioritare de activitate, precum şi politicile de
creditare, de investiţii şi valutară ale băncii. Politica dusă de bancă trebuie să asigure atingerea
scopurilor propuse, chiar şi în cazul unor schimbări radicale în situaţia economică din ţară şi pe
piaţa valutară. Consiliul directorilor recomandă mărimea dividendelor, utilizarea fondului de
rezervă, crearea filialelor şi reprezentanţelor, aprobă încheierea contractelor importante,
acordarea unor credite mari etc.
La existenţa a peste 1000 acţionari, Consiliul directorilor trebuie să fie format din cel puţin 7
persoane; peste 10000 de acţionari – cel puţin 9 persoane. Activitatea Consiliului directorilor
este condusă de Preşedintele consiliului.
Consiliul directorilor ia decizia referitor la structura băncii, aprobă dările de seamă a
subdiviziunilor structurale. Structura organizatorică a băncii este determinată de funcţiile ei:
creditare, investiţii, servicii de trust, transferuri internaţionale, deschiderea şi deservirea
depozitelor.
Activitatea curentă a băncii este condusă de Organul executiv unitar (director, director general)
sau de Organul executiv colegial (administraţia băncii, direcţia). În ultimul caz, directorul băncii mai
îndeplineşte şi funcţia de preşedintele consiliului băncii. În competenţa organului executiv intră toate
întrebările referitoare la activitatea curentă a băncii (cu excepţia celor care, conform statutului, sunt
soluţionate de Adunarea Generală).
În scopul asigurării controlului activităţii economico-financiare a băncii, la Adunarea generală a
acţionarilor, se alege comisia de cenzori sau cenzorul. Comisia de cenzori verifică rezultatele
activităţii băncii în decursul anului şi mai mult, cât din iniţiativă proprie, atât şi conform hotărârii
Adunării generale a acţionarilor, conducerii băncii. Adunarea generală a acţionarilor stabileşte
organul de audit al băncii şi costul serviciilor lui.
În conformitate cu legea, operaţiunile bancare se realizează în funcţie de tipul de licenţă
acordată de către BNM. BNM duce evidenţa permanentă a activităţii băncilor comerciale prin
intermediul normativelor economice şi a altor norme prudenţiale, pe care băncile trebuie să le
respecte.
Funcţiile băncilor comerciale
Principalele funcţii ale băncilor sunt:
– acumularea şi mobilizarea capitalului bănesc;
– intermedierea în operaţiunile de creditare;
– efectuarea decontărilor şi plăţilor;
– crearea instrumentelor de plată;
– organizarea emisiunii şi plasării valorilor mobiliare;
– servicii de consulting.
1. Mobilizarea mijloacelor băneşti temporar libere şi transformarea lor în capital este una
dintre cele mai timpurii funcţii bancare. Mijloacele băneşti libere ale persoanelor juridice şi
fizice acumulate de către bancă, pe de o parte aduc venit deţinătorilor lor sub formă de dobândă,
iar pe de altă parte creează baza operaţiunilor de creditare. Economiile acumulate pot fi utilizate
pentru diferite necesităţi economice şi sociale. Astfel, în special prin intermediul băncilor are loc
concentrarea mijloacelor băneşti şi transformarea lor ulterioară în capital.
2. O altă funcţie importantă a băncilor este intermedierea în operaţiunile de creditare. În
faţa relaţiilor directe dintre deţinătorii de mijloace băneşti libere şi debitorii de capital apare
problema necoincidenţei dintre volumul de capital oferit şi cel cerut, precum şi diferenţa dintre
termenul de rambursare a împrumutului termenul, necesar debitorului respectvei sume. Relaţiile
de creditare directă dintre deţinătorii de capital şi debitori sunt împiedicate şi de riscul de
nerambursare a creditului. Deţinătorul de capital nu dispune de informaţie despre situaţia
financiară reală a debitorului. Băncile comerciale, intrând în rolul de intermediari financiari,
înlătură aceste greutăţi. Creditele bancare se îndreaptă în diferite sectoare ale economiei,
asigurând diversificarea producţiei. O economie stabilă nu poate exista fără un sistem de
decontări băneşti organizat şi bine reglat. De aici rezultă şi importanţa mare a băncilor în
efectuarea decontărilor şi plăţilor.
3. Majoritatea decontărilor dintre întreprinderi se realizează fără numerar. Băncile, deţinând
rolul de intermediari în plăţi efectuează decontări la ordinul clienţilor, primesc bani în cont şi ţin
evidenţa tuturor întrărilor şi ieşirilor de mijloace băneşti.
Funcţionarea efectivă a sistemului de plăţi în ţările cu o infrastructură destul de dezvoltată
necesită o performanţă a tehnicilor de plată. Din acest motiv, în astfel de ţări se creează diferite
sisteme de plată. De exemplu, sistemele de „clearing” a marilor bănci comerciale cu o reţea
densă de filialele şi sucursale, sau girosistemele în formă de societăţi pe acţiuni, create de băncile
participante la decontări, inclusiv şi băncile centrale. Decontările se realizează şi prin intermediul
băncilor corespondente, când între bănci se înfiinţează relaţii reciproce, ce presupun deschiderea
conturilor corespondente. Centralizarea plăţilor în bănci duce la micşorarea cheltuielilor de
circulaţie, iar pentru a accelera decontările şi a mări siguranţa plăţilor se introduc sistemele de
decontare electronică.
O funcţie specifică băncilor comerciale este capacitatea lor de a crea sau lichida bani, adică
de a majora sau micşora masa monetară. Crearea mijloacelor de plată este legată direct de
activităţile de creditare şi depozitare ale băncilor. Depozitul poate fi creat pe două căi:
introducerea numerarului în bancă de către client sau acordarea creditului debitorului. Cu toate
acestea, aceste operaţiuni influenţează diferit masa monetară în circulaţie. Astfel, dacă clientul a
introdus în bancă 100000 USD şi a încredinţat băncii să depună această sumă în contul său la
vedere, atunci rezultatul acestei operaţiuni va fi majorarea soldului de casă în activul bilanţului şi
majorarea soldului depozitelor în pasiv cu aceeaşi sumă. Totodată, volumul total de mijloace
băneşti în economie va rămâne neschimbat, deoarece s-a realizat un transfer de bani din formă de
numerar în forma fără numerar. Alt exemplu, debitorul a primit un credit în valoare de 100000
USD şi banca a depus această sumă în contul de depozit a clientului. Drept rezultat, în economie
volumul total de mijloace băneşti s-a majorat cu 100000 USD, deoarece prin procesul de
creditare banca a creat mijloace noi de plată.
 Totuşi, băncile pot nu doar să creeze ci şi să lichideze banii. Acest fapt se realizează prin
rambursarea creditelor de către debitori prin decontarea banilor din conturile lor de depozite. În
acest caz, totalul masei monetare din economie se diminuează.
Existenţa cererii la credite permite mecanismului modern de emisiune să lărgească limitele
emisiunii monetare, fapt care se confirmă prin creşterea masei monetare în ţările industrial
dezvoltate. Dar economia are nevoie de o cantitate optimală, nu excesivă de bani în circulaţie,
fapt datorită căruia băncile comerciale activează în limita anumitor restricţii (rezerve obligatorii),
impuse de băncile centrale.
Băncile comerciale îndeplinesc şi funcţia emitent-constitutivă, realizând emisia şi plasarea
valorilor mobiliare, în special a acţiunilor şi obligaţiilor. Pe lângă aceasta, băncile au
posibilitatea să direcţioneze economiile lor în scopuri de producţie. Piaţa valorilor mobiliare
completează sistemul de creditare şi colaborează cu el. La ordinul întreprinderilor, care au nevoie
de investiţii pe termen lung şi care recurg la emisiuni de acţiuni şi obligaţii, băncile îşi asumă
determinarea mărimii, condiţiilor, termenului emisiei, alegerea tipului de valori mobiliare,
precum şi obligaţiunea de plasare şi organizare a circulaţiei lor secundare. Băncile garantează
cumpărarea valorilor mobiliare emise, cumpărându-le şi apoi vânzându-le din cont propriu sau
creează în acest scop sindicate bancare, care oferă credite cumpărătorilor de acţiuni şi
obligaţiuni. Angajamentele cu privire la sume impunătoare, luate de companiile mari, pot fi
distribuite de bancă prin vinderea lor directă clienţilor săi, dar nu prin metoda de vânzare liberă
la bursa de valori.
Competenţa economică suficientă şi posibilitatea de control a situaţiilor economice permit
băncilor să desfăşoare activitatea de „consulting” a clienţilor. Băncile efectuează analiza
activităţii financiare a întreprinderilor, starea evidenţei lor contabile, apreciază strategia de
dezvoltare şi depistează direcţiile posibile de majorare a veniturilor. Ocupându-se de operaţiunile
cu valori mobiliare, băncile apreciază perspectiva de emitere a noilor acţiuni ale clientului şi
posibilitatea plasării lor; consultă clienţii în alegerea firmelor, care sunt gata să-şi asume
responsabilitatea privind plasarea noilor valori mobiliare. Băncile oferă următoarele servicii de
consultanţă: acoperirea conturilor, activitate creditară şi de casă, recomandări privind efectuarea
operaţiunilor pe pieţele valutară şi de mărfuri.
Lista serviciilor de consultanţă, oferite de băncile comerciale în diferite sfere ale
activităţii lor, poate include:
– în domeniul de creditare şi decontări – informaţii despre conjunctura pieţei monetare,
modificarea ratei dobânzii, despre condiţiile şi formele de creditare, eliberarea de
recomandări referitor la deservirea creditelor în diferite tranzacţii, analiza organizării
decontărilor fără numerar, cercetarea modalităţilor de perfecţionare a lor;
– în sfera emisiunii valorilor mobiliare şi a operaţiunilor cu ele – informaţie despre
conjunctura pieţei valorilor mobiliare, modificarea cursului lor, despre emitenţii de valori
mobiliare, explicarea ordinii de emitere a valorilor mobiliare şi regulile de utilizare a lor;
– în sfera investiţiilor capitale – informaţii cu privire la conjunctura pieţei serviciilor de
construcţie, preţurile la materialele de construcţie şi tarifele la diferite lucrări de montare
şi de construcţie, efectuarea calculului eficienţei economice a investiţiilor capitale etc.
În prezent, băncile comerciale se confruntă cu o intensificare a concurenţei din partea multor
instituţii de creditare specializate, precum şi a corporaţiilor industriale mari, care au creat
companii financiare proprii. Concurenţa stimulează băncile să găsească noi sfere de activitate, să
mărească numărul serviciilor oferite clienţilor şi să îmbunătăţească calitatea deservirii.
Tendinţa de lărgire a spectrului de funcţii al băncilor comerciale evoluează în condiţiile
contemporane. Pentru întărirea poziţiei pe piaţă, băncile tot mai des îndeplinesc operaţiuni
necaracteristice băncilor, pătrunzând în sferele netradiţionale ale antreprenoriatului financiar.
Astfel, se măreşte rolul băncilor în funcţionarea economiei.
Operaţiunile băncilor comerciale
Băncile comerciale pot îndeplini un întreg complex de diferite operaţiuni. Să examinăm mai
amănunţit caracterul operaţiunilor comerciale efectuate de bancă.
Definirea băncii ca instituţie, care acumulează mijloace băneşti libere şi le plasează în baza
rambursabilă, permite să evidenţiem în activitatea ei operaţiuni pasive şi active.
Cu ajutorul operaţiunilor pasive băncile îşi formează resursele. Esenţa lor constă în
atragerea diferitor tipuri de plasamente, primirea creditelor de la alte bănci, emisia valorilor
mobiliare proprii, precum şi realizarea altor operaţiuni în rezultatul cărora se măresc resursele
băncii. Din punct de vedere istoric, operaţiunile pasive aveau un rol prioritar faţă de cele active,
astfel, pentru efectuarea operaţiunilor active o condiţie obligatorie este suficienţa resurselor.
Prin urmare, operaţiunile pasive includ:
– primirea depozitelor (plasamentelor);
– deschiderea şi deservirea conturilor clienţilor, inclusiv şi cele ale băncilor
corespondente;
– emisia valorilor mobiliare proprii (obligaţiuni, cambii, certificate de depozit şi de
economii);
– primirea creditelor interbancare, şi resurselor creditare centralizate;
– operaţiunile REPO;
– creditele eurovalutare.
O formă specială a resurselor bancare îl reprezintă capitalul propriu al băncii. Capitalul
propriu având un suport legislativ bine conturat şi o determinare funcţională, este baza financiară
de dezvoltare a băncii. El permite realizarea plăţilor de compensaţie investitorilor şi creditorilor
în caz de pierderi sau falimentul băncii; menţine volumul şi diversitatea operaţiunilor în
conformitate cu scopurile băncilor.
Capitalul propriu al băncii include:
– capitalul social;
– capitalul de rezervă;
– fonduri speciale;
– profitul nedistribuit timp de un an.
Elementul de bază al capitalului propriu este capitalul social. El se formează diferit, în
funcţie de forma organizaţională a băncii. Dacă banca este societate pe acţiuni, atunci capitalul ei
social se formează din mijloacele acţionarilor, acumulate în rezultatul vânzării acţiunilor. Banca
formată ca SRL îşi creează capitalul social din contul cotei de participare a membrilor. Indiferent
de forma organizatorico-juridică a băncii, capitalul ei social se formează totalmente din contul
depunerilor membrilor (persoanelor fizice şi juridice) şi asigură respectarea de către bancă a
obligaţiunilor sale.
Capitalul de rezervă are scopul de acoperire a pierderilor posibile ale băncii în urma
operaţiunilor efectuate. Mărimea lui se determină ca cotă procentuală din capitalul social. Sursa
de formare a capitalului de rezervă sunt alocaţiile din profit.
Băncile creează şi alte fonduri speciale, precum: „Uzura mijloacelor fixe”, „Uzura obiectelor
de mică valoare şi scurtă durată”, formate pe calea alocaţiilor pentru amortizare, precum şi
fondurile stimulării economice create din profit. La fondurile speciale bancare se atribuie şi
mijloacele, primite din supraevaluarea fondurilor de bază, conform hotărârilor guvernului;
mijloacele acumulate din vânzarea acţiunilor primilor posesori la un preţ mai mare decât
valoarea nominală etc.
Structura modernă a bazei de resurse a băncilor comerciale de regulă se caracterizează
printr-o pondere mică a mijloacelor proprii. În ţările cu economie de piaţă bine dezvoltată cota
mijloacelor proprii în total resurse constituie 15-20%, ceea ce permite asigurarea stabilităţii şi
siguranţei băncilor. Capitalul propriu în totalul resurselor băncii, constituie nu mai mult de 10%.
Partea de bază a resurselor băncii o formează mijloacele atrase, care acoperă de la 80% la
90% din tot necesarul de mijloace băneşti pentru realizarea operaţiilor bancare active. Mărimea
maximă a mijloacelor atrase depinde de capitalul propriu al băncii. În diferite ţări există mai
multe normative de corelaţie dintre capitalul propriu şi mijloacele atrase. Aceste normative
variază de la raportul 1:10 la 1:100. D e exemplu, în Elveţia, acest raport este de 1:12, iar în
Japonia de 1:83.
Banca comercială are posibilitatea de a atrage mijloacele întreprinderilor, organizaţiilor,
instituţiilor, populaţiei şi altor bănci. După fixarea termenului resursele atrase se divizează în
resurse dirijate şi în pasive curente. Resursele dirijate includ depozite la termen, atrase de bancă,
şi credite interbancare. Pasivele curente se formează din soldurile conturilor de decontare,
curente şi corespondente.
Depozitul – mijloacele băneşti (în numerar sau fără numerar, în monedă naţională sau valută
străină), transferate băncii de către deţinătorul lor pentru păstrare cu anumite condiţii.
Operaţiunile legate de atragerea mijloacelor fixe în depozite se numesc operaţiuni de depunere.
Pentru bănci, depozitele sunt principala modalitate de operaţiune pasivă şi, prin urmare, resursa
de bază pentru desfăşurarea operaţiunilor active de creditare.
Există mai multe principii de clasificare a depozitelor. În funcţie de depunător, depozitele se
clasifică în depozite ale persoanelor juridice şi depozite ale persoanelor fizice; depozitele se mai
clasifică conform termenului de retragere în: depozite la termen şi la vedere.
Depozitele la vedere sunt plasate de către bancă în diferite conturi deschise de client. Ele
sunt utilizate pentru realizarea decontărilor curente şi, în orice moment, pot fi total sau parţial
folosite. Retragerea depozitelor poate fi în numerar sau în forma decontărilor fără numerar.
Depozitele la vedere sunt, în general, instabile, ceea ce îngustează sfera lor de utilizare de
către băncile comerciale. Din acest motiv, deţinătorilor de conturi li se oferă o dobândă mică sau
nu li se plăteşte deloc. În condiţii de concurenţă aprigă, în vederea atragerii depozitelor, băncile
comerciale tind să atragă mai mulţi clienţi şi stimulează sporirea depozitelor la vedere prin
acordarea serviciilor suplimentare deţinătorilor de conturi, precum şi prin îmbunătăţirea calităţii
deservirii.
Depozitele la termen sunt mijloacele băneşti, transferate în conturile de depozit pe un termen
stabilit cu o plată a dobânzii. Rata dobânzii depinde de mărimea şi termenul depozitului.
Obligaţiunea că deţinătorul depozitului la termen va folosi banii doar la scadenţă nu exclude
posibilitatea de retragere a mijloacelor băneşti înainte de termen. Dar, în acest caz, la client se
micşorează volumul mijloacelor în depozit. Banca este interesată în atragerea depozitelor la
termen, deoarece ele sunt stabile şi permit băncii să utilizeze mijloacele depunătorilor termen
îndelungat.
O varietate a depozitului la termen este şi certificatul de depozit, destinat să atragă mijloace
pe un termen exact stabilit. Pentru prima dată el a fost introdus în 1961 de o bancă americană.
Deţinătorilor de conturi li se oferă un certificat nominal special, în care este indicată scadenţa şi
rata dobânzii. Certificatul de depozit este o dovadă scrisă a depunerii în bancă a unei sume de
bani suficient de mari, în care se indică termenul obligatoriu de rambursare de către bancă şi
mărimea supraplăţii.
Certificatele de depozit se acordă doar persoanelor juridice. Ele pot fi nominale sau la
purtător. Dreptul de primire a depozitului conform certificatului de depozit poate fi transferat
unei terţe persoane. Certificatele de depozit se emit de către bănci cu o rată a dobânzii stabilită în
contract, pe un termen fixat sau la vedere. Pentru persoanele fizice se utilizează certificatele de
economii, oferite de către bănci pe termen stabilit sau la vedere.
Un rol important în resursele băncii îl joacă depozitele de economii ale populaţiei, în special,
depozitele cu destinaţie specială. Ele se plasează şi se retrag în suma totală sau parţială şi se
confirmă prin eliberarea livretului de economii. Acestea pot fi depozitele, plata cărora este legată
de concediu, zi de naştere, aşa-numitele depozite de sărbători. Aceste depozite sunt deosebit de
populare în ţările înalt dezvoltate.
Depozitele sunt o sursă importantă a băncilor comerciale. Structura lor în bancă este
flexibilă şi stabilită în dependenţă de conjunctura pieţei valutare. Totuşi, acestei surse de formare
a mijloacelor bancare îi sunt caracteristice şi unele neajunsuri. În primul rând, este vorba despre
cheltuielile considerabile ale băncii pentru atragerea mijloacelor în depozite, insuficienţa
mijloacelor băneşti libere în anumite regiuni. Pe lângă aceasta, mobilizarea mijloacelor în
depozite depinde considerabil de depunători şi nu de bancă, şi totuşi, lupta concurenţială dintre
bănci pe piaţa resurselor de credit, le impune să ia măsuri de diversificare a serviciilor care
contribuie la atragerea depozitelor.
În condiţiile actuale, pentru atragerea operativă a mijloacelor băneşti suplimentare, băncile
comerciale folosesc posibilităţile pieţei interbancare de resurse, unde are loc vânzarea
mijloacelor băneşti, mobilizate de alte instituţii creditare. Creditul interbancar se oferă, de regulă,
în condiţiile relaţiilor de corespondenţă. Mecanismul relaţiilor corespondente interbancare
presupune deschiderea conturilor corespondente de către o bancă în alta, pentru realizarea
operaţiilor de decontare şi plată la ordinul fiecăreia.
Operaţiunea pasivă a băncilor comerciale este primirea resurselor de credit centralizate.
Creditele băncilor centrale se oferă băncilor comerciale cu scopul de refinanţare în bază
concurenţială, precum şi în formă de credite lombard.
O altă metodă de atragere a mijloacelor sunt tranzacţiile REPO. Acestea reprezintă un acord
încheiat între o bancă şi o firmă sau dealer-ii hârtiilor de valoare de stat. Când firma vrea să
investească o sumă mare de bani pe un termen scurt, ea cumpără de la bancă hârtii de valoare de
stat cu condiţia răscumpărării lor ulterioare de către bancă. Firma îşi poate rambursa mijloacele
chiar în ziua următoare şi poate primi o dobândă puţin mai mică decât cea la certificatele de
depozit. Acordurile de acest fel au devenit o sursă importantă de atragere a mijloacelor băneşti
temporar libere.
Operaţiunile active. Operaţiunile active ale băncii reprezintă plasarea resurselor mobilizate
ale băncii cu scopul de a obţine profit şi de asigurare a lichidităţii.
Operaţiunile active ale băncii pot fi divizate în patru grupe:
1. de creditare, în rezultatul cărora se formează portofoliul de credite al băncii;
2. de investiţii, ce creează baza formării portofoliului de investiţii;
3. de decontare şi de casă, care reprezintă unul din serviciile oferite de bancă clienţilor ei;
4. alte operaţiuni.
Operaţiuni de creditare. Operaţiunile de creditare reprezintă baza activităţii bancare în
plasarea resurselor ei. Ele aduc băncilor o parte importantă din venituri. Băncile comerciale oferă
clienţilor lor diferite tipuri de credite, care pot fi clasificate conform următoarelor criterii:
– după debitor: credite întreprinderilor, guvernului şi organelor administraţiei publice
locale, populaţiei, băncilor;
– după termenul de utilizare: credite pe termen scurt (până la un an), pe termen mediu (1-
5 ani), pe termen lung (peste 5 ani);
– în funcţie de sfera de funcţionare: credite în sfera productivă şi credite pentru circulaţie;
– după ramura economiei în care activează debitorul: credite pentru industrie, comerţ,
agricultură, transport;
– după caracterul de asigurare: credit ipotecar, garantat şi negarantat (credit în alb),
asigurat;
– după modul de rambursare: credite rambursate total sau în tranşe.
Băncile oferă credite în conformitate cu respectarea următoarelor principii (adică condiţiile
de oferire a creditelor), care se folosesc în comun şi stipulează realizarea lor în comun: garanţie,
rambursare, termen, solvabilitate şi destinaţie.
Organizarea activităţii de creditare presupune diferite forme de acordare a creditului. În
majoritatea ţărilor creditele se acordă, de regulă, prin deschiderea liniei de credit. Astfel, în SUA,
Germania, Olanda, Belgia şi alte ţări este larg răspândită forma de impunere a limitei la contul
curent, deschis debitorului de credit. Contul curent reprezintă îmbinarea contului de creditare cu
contul de decontare. Soldul debitor al acestui cont înseamnă acordarea creditului clientului, iar
soldul creditor – existenţa resurselor proprii în cont. Acest fel de credit este legat de satisfacerea
necesităţii curente de mijloace împrumutate şi se caracterizează prin scurtă durată. Prin prezenţa
contractului corespunzător acordarea unui astfel de credit se face practic automat, fără analiza
cauzelor apariţiei necesităţii lui, ceea ce asigură operativitatea satisfacerii lui.
 Băncile altor ţări (Marea Britanie, Canada, SUA etc.) folosesc overdraft-ul ca formă de
creditare pe termen scurt. Prin overdraft banca acordă credit, eliberând clientului banii prin cec
sau plătind diferenţa de sold a contului lui curent, în limita restricţiilor impuse. Drept rezultat, în
contul curent apare un sold debitor. Suma maximă a overdraft-ului se indică în contract la
deschiderea contului curent. Această formă de creditare, fiind o varietate a contului curent,
permite satisfacerea nevoilor clientului în mijloace, în momentul insuficienţei lor pentru finisarea
decontărilor curente. Plata pentru credit se încasează doar pentru folosirea de facto a creditului.
Reglarea volumului creditului acordat se realizează în multe ţări prin stabilirea limitei liniei
de credit. În acest caz între bancă şi client se încheie o înţelegere, conform căreia banca se obligă
să-i ofere debitorului credit într-o sumă anumită pe termen stabilit. Linia de credit se deschide de
obicei pe termen de un an. Pe parcursul termenului stabilit, debitorul poate primi credit în orice
moment, fără convorbiri adiţionale sau oarecare alte înregistrări. Totuşi, banca are dreptul să
anuleze înţelegerea până la scadenţa, dacă situaţia financiară a clientului se înrăutăţeşte. Linia de
credit se foloseşte doar în cazul debitorilor fideli băncii cu un grad înalt de încredere. Încheierea
contractului, de regulă, este însoţită de condiţia de menţinere de către client a unei sume minime
de compensaţie, în valoare de 20-30% din limita liniei de credit.
O formă de organizare a activităţii de creditare bancare în alte ţări este eliberarea
împrumutului prin contul de credit. În acest caz suma creditului acordat se transferă din debitul
contului de împrumut în creditul contului de decontare al clientului. Este posibilă şi achitarea
directă a documentelor de plată a debitorului din contul de credit.
În grupa operaţiilor active de credit ale băncilor se includ şi operaţiunile de factoring şi
leasing. Factoring-ul reprezintă cesiunea în contul băncii a creanţelor neplătite, ce apar între
agenţii economici în procesul de realizare a producţiei şi reprezintă o variaţie a operaţiunilor
comerciale ce se îmbină cu creditarea. Astfel este vorba despre creanţe pe termen scurt. Banca
procură dreptul de a cere plata şi de cumpărător al producţiei. Concomitent ea creditează
capitalul circulant al beneficiarului şi ia asupra sa riscul lui de credit.
La hotărârea întrebării privind acordarea creditului, banca analizează solvabilitatea clientului
şi informaţia despre starea debitorilor lui. Deoarece tot riscul de insolvabilitate şi-l asumă banca
(factor), ea, de obicei, plăteşte debitorului doar 80-90% din suma totală, iar restul (rezerva) i se
rambursează după achitarea întregii sume a creditului. Băncile comerciale, utilizând acest fel de
credit, obţin posibilitatea suplimentară de diversificare a operaţiunilor sale, mărind volumul
profitului şi intensificând relaţiile cu clienţii.
Operaţiunile de leasing reprezintă darea în arendă pe termen lung a maşinilor,
echipamentelor, imobilelor şi a altor elemente de capitalul fix ale întreprinderilor arendatoare.
Băncile pot participa la operaţiunile de leasing sub diferite forme. Cea mai răspândită dintre ele
este creditarea de către bancă a companiilor de leasing. Băncile pot, de asemenea, să crediteze şi
întreprinderile producătoare, care dau în arendă maşini şi echipamente, şi care efectuează
deservirea lor tehnică. Pe lângă aceasta, banca poate singură să ofere în arendă maşinile şi
echipamentele proprii.
Băncile şi companiile de leasing din toată lumea folosesc leasing-ul financiar. El se
caracterizează prin termenul mediu şi lung al contractelor, nivelul înalt de amortizare, care
presupune, practic, costul total al bunului dat în arendă. La sfârşitul termenului contractului
arendatorul poate răscumpăra obiectul de leasing la valoarea rămasă.
Eficacitatea operaţiunilor de credit ale băncii este determinată de politica ei de creditare.
Politica de creditare formează direcţiile de bază de acordare a creditelor. Plasamentele de credit
trebuie să fie rentabile şi sigure pentru bancă. Nivelul riscului de credit poate fi determinat ca
mărimea maximă admisibilă de risc la un debitor. Scopul băncii constă în atingerea corelaţiei
optime dintre risc şi profitul operaţiilor de credit.
Direcţiile principale ale politicii de credit sunt: alegerea posibililor clienţi debitori şi a
tipurilor de credite oferite, organizarea optimală a activităţii de creditare. În procesul de creditare
nu trebuie de încălcat aşa-zisa „regulă bancară de aur”, conform căreia termenul creditelor
acordate nu trebuie să întreacă termenul resurselor băncii.
Operaţiunile băncilor cu valori mobiliare
O altă operaţiune activă a băncii comerciale este activitatea ei investiţională, în procesul
căreia banca apare drept investitor, investind resurse în valori mobiliare sau procurând drepturi
de activitate economică comună. Astfel de valori mobiliare pot fi acţiunile simple şi privilegiate,
obligaţiunile, obligaţiunile de stat, cambiile etc. De exemplu, operaţiile active cu cambii includ:
operaţiile de scontare şi de rescontare, cele de creditare, operaţiile de acceptare, de încasare,
oferirea cauţiunilor cambiale etc. Operaţiile cu valorile mobiliare includ şi operaţiile cu valorile
mobiliare cotate la bursă.
Investind în valori mobiliare, băncile urmează, în primul rând, scopul obţinerii profitului.
Profitabilitatea activităţii investiţionale ale băncilor este influenţată de următorii factori:
– starea economiei;
– structura sistemului financiar-creditar;
– nivelul de dezvoltare al pieţei valorilor mobiliare;
– starea bazei normativ-legislative, care reglează emisiunea şi circulaţia valorilor
mobiliare;
– existenţa valorilor mobiliare cu o lichiditate înaltă;
– structura portofoliului valorilor mobiliare, care la rândul său, depinde de modificarea
dividendelor la acţiuni, dobânzilor la obligaţiuni şi cambii.
Profitabilitatea valorilor mobiliare depinde de scadenţa lor. Cu cât scadenţa valorii mobiliare
este mai mică, cu atât preţul ei de piaţă este mai stabil. Cu cât scadenţa este mai mare, cu atât
mai des se va modifica preţul valorii mobiliare. Din acest motiv, pentru băncile comerciale, sunt
mai favorabile investiţiile în valori mobiliare pe termen scurt decât în cele pe termen lung.
Investind în valori mobiliare, băncile se conduc nu numai de interesul profitabilităţii şi
siguranţei depunerilor, dar urmăresc şi un alt scop – dirijarea solvabilităţii şi lichidităţii lor.
Investiţiile băncii în valori mobiliare cu lichiditate înaltă îi permit să le vândă uşor în caz de
necesitate şi să efectueze plăţi pe contul de corespondenţă.

Concluzie

Băncile comerciale au rolul de intermediari financiari şi îndeplinesc o funcţie

macroeconomică importantă, asigurând redistribuirea interramurală şi interregională a capitalului
bănesc. Mecanismul bancar de distribuire şi redistribuire a capitalului pe sfere şi ramuri permite
dezvoltarea economiei în dependenţă de necesităţile obiective ale producerii şi contribuie la
restructurarea economiei. Creşterea rolului economic al băncilor comerciale se observă în
prezent şi prin lărgirea sferei lor de activitate şi dezvoltarea unor tipuri noi de servicii financiare
destinate deservirii clientelei.
Bibliografie

 Regulamentul Nr.37 din 15.08.1996 cu privire la licentierea bancilor si filialelor straine

 Dreptul Afacerilor Volumul I, Nicolae Rosca si Sergiu Baies, Chisinau 2004
 Basno C., Dardac N., Floricel C. Monedă, credit, bănci. Editura Didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1997.