Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA DREPT
NOTE DE CURS
ETICĂ JURIDICĂ
2010
STRUCTURA CURSULUI
OBIECTIVE GENERALE
EVALUAREA FINALĂ
Lucrare scrisă de rezolvare a unor situaţii etice, reale sau ipotetice, în baza
cunoştinţelor însuşite în urma parcurgerii acestei discipline.
2
CUPRINS
3
Cursul de Etică este o necesitate contemporană ce rezultă atât din observarea
realităţilor sociale, cât şi din documentele oficiale emise de instituţii naţionale şi
internaţionale despre România. Rapoartele UE din ultimii ani asupra sistemului
juridic din Romania reliefează nu doar eronări sistemice, ci proiecţii ale unei etici
personale şi profesionale orientată (fundamanentată), în condiţiile economiei de
piaţă, mai mult pe valorile economice, decât pe valorile etico-morale. O diagnoză
mai profundă conduce la concluzia că acesta, sistemul juridic, este o proiecţie a
unei societăţii în mare nevoie de reformă morală. Cadrul cel mai propice pentru
cultivarea valorilor morale, pe lângă instituţiile tradiţionale existente, familia şi
Biserica, îl constituie sistemul de educaţie. Societatea pentru Justitie în urma
realizării proiectului intitulat Sistemul juridic din Romania - raport independent
constată următoarele:
1
http://www.sojust.ro/publicatii/sistemul-juridic-din-romania-raport-independent-2006.html
4
CURS 1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
I. Etimologie şi Definţii
Etică şi Morală
Hegel este primul care face distincţie între aceşti termeni şi anume filozoful
tratează morala ca fiind felul în care sunt percepute acţiunile de către individ,
manifestată prin trăirea vinovăţiei, iar moralitatea felul în care se manifestă în
realitate faptele omului.
Etic şi Juridic
La fel de important pentru studiul nostru sunt conceptele de justiţie, de just şi
de injust raportate la comportamentul oamenilor în serviciu, în societate sau în
propria familie. Aici nu ne referim exclusiv nici la idea de justiţie şi nici la idea de
instituţie judiciară, ci mai mult la ceea ce este just, adică în conformitate cu
6
adevărul, cu realitatea socială la un moment dat. Opusul lui just ne conduce la
ideea de nedrept, incorect, nelegitim, nepermis, inechitabil, nelegal, imoral ş.a.
La fel, noi abordăm justiţia şi ca virtute morală. Denumirea de justiţie o
regăsim în latinescul Justiţia, care derivă din justus = conform dreptului, la rîndul
lui provenit din jus/juris=drept. Sensul originar al lui jus este religios, având
conotaţia de jurare, de angajare printr-o formulă sacră; drept consecinţă, în
antichitate jurământul era sacru, reprezentând angajamentul de a suporta o
pedeapsă în cazul încălcării sau a nerespectării acestuia. Justiţia latină a separat
chestiunea binelui de lumea religioasă, începând cu cele douăsprezece table,
afirmând că ea este construită pentru a face bine şi nu rău în societate.
Justiţia este virtutea prin care fiecăruia i se acordă drepturile. Ea se întemeiază
pe respectarea drepturilor altuia. Instituţiile judiciare fac dreptul şi impun
respectarea acestuia în numele legii şi al adevărului. Din punct de vedere moral şi
filozofic justiţia este, totuşi, un termen ambiguu, întrucât poate desemna justiţia
care există într-o societate (ca instituţie judiciară) sau justiţia ca trăsătură de
caracter a fiecărui individ, deci ca virtute moral-etică. Diferenţa dintre cele două
sensuri este evidentă.
Datorie si Deontologie
„ Datoria” este una dintre categoriile fundamentale ale eticii şi desemnează
conceperea de către personalitate a necesităţii imperioase a îndeplinirii a ceea ce
porunceşte idealul moral, a ceea ce reiese din idealul moral. Datoria omului este de
a urma calea virtuţii, de a face bine altor oameni în dependenţă de posibilităţile
sale, de a nu permite ca în sine să existe vicii, să se opună răului.
Filozofii au meditat asupra problemei: în ce constă datoria noastră, adică
obligaţia ce ni se impune în mod natural de a tinde spre bine. Această obligaţie ne
îndeamnă să ne conducem neapărat după principiile justiţiei, egalităţii şi carităţii,
adică să nu luăm din binele general decât partea ce ni se cuvine, potrivit meritelor
noastre şi în proporţie cu dreptul.
7
Deontologia (în sens restrâns) reprezintă ansamblul regulilor după care se
ghidează o organizaţie, instituţie,profesie sau o parte a acesteia, prin intermediul
organizaţiilor profesionale care devin instanţa de elaborare, aplicare şi
supraveghere a aplicării acestor reguli (H. Isaac, 1996).
Se consideră că etica studiază relaţia între mijloacele utilizate într-o instituţie
(organizaţie, asociaţie) şi scopurile pe care şi le propune acea instituţie
(organizaţie, asociaţie).
Scopul demersurilor etice îl reprezintă moralitatea.
8
CURS 2
Distincţii fundamentale şi relaţii inter- si trans- disciplinare ale eticii
juridice
9
viaţă
Pentru a se constitui, o ştiinţă are nevoie de anumite metode de cercetare
care să ducă la rezultatele adecvate pe care le cercetează.
Pe parcursul dezvoltării eticii un rol important l-a avut metoda speculativă –
legile morale sunt ceva înnăscut, ca ceva de la început dat, atribuindu-le origine
divină.
b) Caracter interdisciplinar
Mai multe discipline cu care etica juridică se intersectează:
Analiza aspectelor morale ale colectivităților sau publice cad în sfera eticii
economice şi sociale .
e) Caracter normativ
Cea mai importantă trăsătură comună dreptului şi moralei, este cea care
determină specificitatea acestor două ştiinţe în raport cu celelalte ştiinţe sociale:
12
normativitatea etică şi juridică. Atât regulile morale cât şi cele juridice sunt
reguli normative, care se aplică în mod prescriptiv realităţii sociale. Aceste
reguli au un caracter necesar şi constrângător, care trebuie să fie conştientizat de
către orice fiinţă raţională. Normele morale şi cele juridice nu sunt rezultatul
unor simple constatări factual, ci fie sunt imperative categorice (pe care raţiunea
şi le prescrie singură), fie sunt deduse, în mod logic, din acestea.2
Funcţiile eticii juridice sunt aliniate funcţiilor dreptului care sunt acele
orientări fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic la îndeplinirea cărora
2
file:///C:/Users/faith/Documents/Postliceala/Etica%20Juridic%C4%83/raportul-dintre-drept-si-etica-in-conceptia-
lui-mircea-djuvara.htm
13
participă întregul sistem al dreptului – ramurile, instituţiile, normele dreptului –
precum şi instanţele sociale special abilitate cu atribuţii în domeniul realizării
dreptului, dar au anumit grad de indivitualitate şi specificitate, rezultat tocmai din
caracterul specific al disciplinei de studiu.
Aceste funcţii sunt:
14
IV. Principii Specifice
Sistemul de drept este format din principiile fundamentale ale dreptului şi din
principiile de ramură. Principiile de ramură au la bază principiile fundamentale,
continuându-le acţiunea, amplificând-o la nivelul fiecărei ramuri de drept, dar şi
asupra ştiinţelor ajutătoare.
Teoria generală a dreptului rezumă cele mai importante principii ale dreptului:
3
Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura
Univers Enciclopedic, 1998
15
morală, juridică, religioasă, şi are un caracter corelativ, respectiv politic, moral,
juridic, religios ş.a.m.d. Prin declanşarea răspunderii şi suportarea consecinţelor ce
decurgând din ea se restabileşte ordinea de drept încălcată.
În vederea îndeplinirii profesiilor juridice responsabilitatea şi răspunderea
etică şi juridică au un rol determinant.
4
Nouveau dictionnaire latin français, Paris 1912, p. 1031.
5
J. Guitton, G. Bogdanov, I. Bogdanov, Dumnezeu şi ştiinţa, Editura Harisma, Bucureşti, 1992, p. 53.
16
Acţiunea principiului echităţii trebuie să privească atât activitatea legiuitorului
– în elaborarea actelor normative - cât şi activitatea de interpretare şi aplicare a
dreptului de către organele care aplică legea.
17
CURS 3
DREPT ŞI MORALĂ
În aprecierea raportului între drept şi morală, doctrina juridică contemporană,
aşa cum apreciază numeroşi autori6, a evoluat pe două mari direcţii: cea care a
conceput dreptul ca un minim de morală („justiţie prin drept şi morală”) şi cea
corespunzătoare pozitivismului juridic („ordine de drept fără morală”).
În cadrul primei orientări (concepţiile moraliste despre drept), dreptul şi
morala sunt înţelese ca două faţete ale unui fenomen: morala este etică subiectivă,
iar dreptul apare ca etică obiectivă. Un reprezentant important al acestui curent de
gândire este neokantianul Giorgio Del Vecchio. Acesta susţine ideea că dreptul şi
morala, fiind deopotrivă norme de conduită, trebuie să aibă un fundament comun
(principiul etic). Conduita umană fiind unică, rezultă că regulile care o determină
trebuie să fie între ele coerente, să nu se contrazică. Dreptul determină o sferă, un
spaţiu al acţiunilor permise într-o societate, putând fi definit astfel: „Coordonarea
obiectivă a acţiunilor posibile între mai multe subiecte, conform unui principiu etic
care le determină, excluzând împiedicarea lor”.7 Trebuie să observăm că definiţia
lui Del Vecchio se aseamănă izbitor cu cea a lui Kant (prezentată anterior). Ceea ce
legea morală prescrie ca datorie este totdeauna permis de drept, adică licit din
punct de vedere juridic.
Adevărata distincţie se întemeiază pe poziţia logică diversă a celor două
categorii. Morala se referă la subiect în sine, adică confruntă o acţiune cu alta a
aceluiaşi subiect. Dreptul, în schimb, confruntă o acţiune cu alta provenind de la
subiecte diferite. Astfel, morala apare ca unilaterală, iar dreptul ca bilateral. Esenţa
distincţiei între norma juridică şi cea morală, după Del Vecchio, este că „dreptul
constituie Etică obiectivă, iar morala Etică subiectivă”.
6
Menţionăm doar pe Ion Craiovan, Introducere în filosofia dreptului, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 1998, p. 117 şi pe
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 142-143.
7
Giorgio Del Vecchio, op. cit., p. 198.
18
Dincolo de această concepţie, Del Vecchio aduce anumite lămuriri în
problema studiată, ce nu au putut fi contestate ulterior în doctrina juridică. Astfel,
se arată că dreptul este mai bine determinat decât morala, în el sunt inadmisibile
incertitudinile. Normele juridice sunt explicit formulate şi au ca obiect de
reglementare anumite relaţii sociale clar determinate. Morala, în schimb, trăieşte
mai cu seamă în conştiinţa individuală şi, prin urmare, se găseşte într-o stare difuză
şi nu are voie să fie formulată şi fixată în coduri, ca dreptul. Mai trebuie să
menţionăm respingerea caracterizării normei juridice ca perfectă în opoziţie cu cea
morală, caracterizată ca imperfectă, deoarece acesteia din urmă i-ar lipsi cu
desăvârşire sancţiunea, încât, dacă o datorie morală n-ar fi îndeplinită de bună voie,
nu poate fi adusă la îndeplinire prin constrângere. Del Vecchio arată că ambele
norme sunt perfecte, având sancţiuni proprii, între sancţiunile specifice normei
morale sunt enumerate: sentimentul de satisfacţie sau de remuşcare ce urmează
îndeplinirii sau nesocotirii datoriei morale, sancţiunea opiniei publice (concretizată
prin ironie, batjocură, respingere, marginalizare a celui ce a încălcat norma
morală).
8
Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, Ed. ALL, Bucureşti, 1995, p. 320.
9
Ibidem, p. 321
19
intermediul concepţiilor etice ale legiuitorului sau ale judecătorului sau, în cel mai
bun caz, rătăceşte la frontierele dreptului pentru a pătrunde atunci când se iveşte
prilejul (atunci când legile juridice sunt lacunare sau când sunt contrare legii
morale). Culegând exemple din domeniul dreptului civil, autorul francez indică
între obligaţiile morale legiferate: responsabilitatea civilă, interzicerea îmbogăţirii
fără justă cauză, exercitarea cu bună credinţă şi neabuzivă a drepturilor conferite de
lege ş.a. Când legea nu mai este conformă cu principiile morale, ar cădea în
desuetudine, morala apărând ca un criteriu de verificare a corespondenţei dreptului
pozitiv cu dreptatea.
În cadrul celeilalte orientări, dreptul este desprins de orice altă realitate, el
este o construcţie în sine, singura realitate cu care corelează este statul. Autori
binecunoscuţi (M. Waline, Carre de Malberg, Hans Kelsen), plecând de la teze
afirmate şi demonstrate în filosofie de către Hegel, ajung la concluzia că normele
de drept au o existenţă, o valabilitate în sine, dincolo de orice raport s-ar putea
stabili cu morala. Kelsen respinge explicit teoria conform căreia „dreptul ar
reprezenta prin natura sa un minim moral”, căci aceasta presupune existenţa moral
absolută sau cel puţin un conţinut comun tuturor sistemelor morale pozitive.
Valorile morale absolute nu pot fi concepute decât „pe baza unei credinţe
religioase în autoritatea absolută şi transcendentă a unei existenţe divine”, însă „de
pe poziţiile unei cunoaşteri ştiinţifice”10 asemenea valori morale nu pot fi
acceptate, iar în ceea ce priveşte valoare comună tuturor sistemelor morale, Kelsen
afirmă că aceasta este de negăsit. „Ceea ce le este în mod necesar comun tuturor
sistemelor morale posibile nu este altceva decât că sunt norme sociale, adică norme
care statuează un anumit comportament al oamenilor faţă de alţi oameni, deci îl
consideră obligatoriu […] Este bine din punct de vedere moral ceea ce corespunde
normei”.11 Normele morale sunt, deci, doar norme sociale, cu nimic superioare
normelor juridice, neexistând nici o raţiune pentru care dreptul ar trebui să respecte
morala şi să nu o contrazică în nici o parte a ei.
10
Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 87-88.
11
Ibidem, p. 89.
20
După argumentele reprezentanţilor celor două orientări („dreptul ca minim de
morală” şi „ordinea de drept fără morală”), un răspuns univoc la problema
raportului între drept şi morală apare ca imposibil. Aşa cum am arătat (vezi
subcapitolul anterior), relaţia între cele două sisteme normative este concepută în
funcţie de definiţia dată moralei. Filosofia moralei are două extreme: morala ca
principiu imuabil, ce poate fi doar cunoscut, nu şi determinat (volitiv) de om, şi
morala ca normă empirică, supusă schimbărilor în funcţie de societate, timpul
istoric, clasa socială ş.a. avute în vedere. Între aceste extreme se situează multe
variante complicate şi subtile pe care filosofii le-au dezvoltat în efortul de a elucida
natura moralei. Pretenţia ca dreptul să aibă un minim de conţinut moral, ca norma
juridică să poată fi judecată din perspectiva celei morale, presupune o morală
absolută şi unică. Dimpotrivă, dacă morala este concepută ca relativă, atunci norma
juridică nu va mai putea fi judecată din perspectiva celei morale, ambele având
aceeaşi legitimitate, fără a se putea stabili vreo ierarhie. Se observă astfel
corespondenţa între concepţiile asupra moralei şi cele asupra raportului între
morală şi drept.
Un posibil răspuns se poate obţine prin analiza celor patru trăsături ale
normei morale stabilite de H. Hart: Importanţa, Imunitate la modificarea
deliberată, Caracterul intenţionat al infracţiunilor morale şi Formele presiunii
morale. Hart se rezumă doar la aceste patru trăsături deoarece ele sunt acceptate de
marea majoritate a sistemelor filosofice şi au în vedere mai mult interacţiunea între
etică şi societate decât un ideal abstract.12
a) Importanţa. Se manifestă multiplu: mai întâi, în simplul fapt că standardele
morale sunt menţinute în pofida puternicelor pasiuni pe care le limitează cu preţul
sacrificării unor interese personale considerabile; în al doilea rând, în formele
serioase de presiune socială, exercitată nu doar pentru a obţine conformare în
cazurile individuale, ci pentru a face totul ca standardele morale să fie în
continuare înţelese şi învăţate de societate în ansamblu ca fiind lucruri fireşti; în al
treilea rând, în recunoaşterea generală că dacă standardele morale nu ar mai fi
12
H. L. A. Hart, Conceptul de drept, Ed. Sigma, Chişinău, 1999, p. 167
21
acceptate, în viaţa oamenilor ar avea loc schimbări neplăcute. Importanţa este
esenţială pentru norma morală, este raţiunea existenţei acesteia, norma juridică,
însă, se aplică până la abrogarea sau modificarea ei, indiferent de importanţa ce îi
este atribuită.
b) Imunitate la modificarea deliberată. Un sistem juridic se caracterizează
prin faptul că normele juridice noi pot fi introduse, iar cele vechi modificate sau
anulate doar printr-un act deliberat; dimpotrivă, normele morale nu au un
asemenea regim. Ar fi astfel absurd să se afirme, de exemplu: „De pe data de 1
ianuarie trecut, a devenit imoral să …”. Deşi normele morale nu pot fi anulate sau
modificate printr-o opţiune deliberată, anularea sau adoptarea unor anumite legi ar
putea deveni cauze ale modificării sau decăderii unor standarde morale. În felul
acesta, actele juridice pot stabili norme de onestitate sau omenie care, până la
urmă, modifică şi înalţă morala curentă (morala unei societăţi) şi, viceversa,
reprimarea juridică a unor practici considerate obligatorii din punct de vedere
moral poate ştirbi senzaţia de importanţă a acestora şi, astfel, statutul lor de morală.
Totuşi, legile pierd adeseori bătălia cu morala înrădăcinată, pe când o normă
morală continuă să fie în deplină vigoare alături de legile care interzic ceea ce ea
porunceşte.
c) Caracterul intenţionat al infracţiunii morale. Blamul este exclus atunci
când cel care a încălcat norma morală dovedeşte că a făcut acest lucru
neintenţionat şi împotriva oricărei precauţii pe care a fost posibil să o ia. În orice
sistem juridic dezvoltat, până la un moment, este adevărat acelaşi lucru. Cu toate
acestea, dificultăţile de a dovedi faptele psihologice pot conduce un sistem juridic
la refuzul de a investiga stările sau capacităţile mentale reale ale indivizilor, în loc
de aceasta folosind „terţe obiective” prin intermediul cărora indivizii acuzaţi de o
infracţiune sunt consideraţi că au capacitatea de control şi abilitatea de a lua măsuri
de precauţie ale unui om normal şi rezonabil. 13 Din punct de vedere moral, cel care
dovedeşte că nu a încălcat norma voit, neprevăzând pericolul în acel caz particular,
chiar dacă în mod abstract ar fi putut să o facă, nu este supus blamului (moral).
13
H. L. A. Hart, Conceptul de drept, Ed. Sigma, Chişinău, 1999, p. 176
22
Dimpotrivă, din punct de vedere juridic, el va rămâne vinovat (chiar dacă se
vorbeşte de culpă), avându-se în vedere modelul abstract al omului normal care
putea şi trebuia să prevadă, în situaţia dată, pericolul acţiunii sale. Având în vedere
toate acestea, se poate susţine că infracţiunea morală este exclusiv intenţionată.
d) Formele presiunii morale. O altă particularitate a moralei o constituie
forma caracteristică de presiune care se exercită în sprijinul ei. Această
particularitate este strâns legată de cea precedentă şi a contribuit substanţial la
senzaţia vagă că morala vizează ceea ce este „intern”. În cazul moralei, formele
tipice de presiune constau din apeluri la respectarea normelor ca lucrări importante
în sine şi care se presupune că sunt împărtăşite de cei cărora li se adresează. În
felul acesta, presiunea morală este în mod caracteristic, deşi nu exclusiv, exercitată
nu prin ameninţare sau prin apel la frică sau interes, ci prin invocarea specificului
moral al acţiunii vizate şi ale cerinţelor morale. Aceasta nu înseamnă că norma
morală nu ar avea şi o sancţiune aplicată din exterior de comunitate. Dar invocarea
insistentă a normei, apelurile la conştiinţă şi căutarea de sprijin în sentimentul de
vină sunt formele cele mai pronunţate, cele mai caracteristice de presiune folosite
pentru a susţine norma morală. Faptul că ea trebuie sprijinită anume pe aceste căi
este o consecinţă simplă a acceptării normelor şi standardelor morale ca lucruri pe
care, în mod evident, este extrem de important să le menţinem. Cu alte cuvinte,
gradul de interiorizare al normei morale este mai mare decât cel al normei juridice.
Cele patru trăsături ale normelor morale, folosite anterior, sunt, într-un sens,
criterii formale. Ele nu se referă direct la conţinutul pe care trebuie să-l aibă
normele şi standardele pentru a fi morale şi nici nu răspund la întrebarea asupra
posibilităţii unei morale imuabile. Prin aceste trăsături, am situat demersul nostru
la nivelul unei morale comune, recunoscută în practica reală a grupurilor sociale,
am insistat mai mult asupra utilului decât asupra idealului. Este adevărat şi
important că morala include mult mai mult decât obligaţii şi îndatoriri utile din
punct de vedere social, existând forme de morală care se extind dincolo de morala
23
acceptată şi împărtăşită de o societate anume. 14 Aşa este, de exemplu, imperativul
categoric al lui Immanuel Kant: „Acţionează astfel încât maxima voinţei tale să
poată oricând valora în acelaşi timp ca principiu al unei legislaţii universale”.
Exigenţa moralei kantiene i-a determinat pe unii filosofi să afirme că aceasta ar fi
destinată mai degrabă îngerilor decât oamenilor.
Realizarea idealurilor morale nu este văzută ca ceva de la sine înţeles, ci ca o
performanţă care merită elogii. Eroul şi sfântul sunt exemplele extreme ale celor ce
fac mai mult decât le cere morala comună. Ceea ce fac ei nu este o obligaţie, o
îndatorire socială, iar nereuşita lor nu este considerată un păcat sau ceva ce trebuie
cenzurat. Exclusivitatea idealelor morale i-a determinat pe unii filosofi să susţină
prioritatea moralei în faţa dreptului şi necesitatea unui minim conţinut moral în
sistemul normativ juridic.
Pe de altă parte, prin relativizarea valorilor şi normelor morale, alţi
teoreticieni au susţinut legitimitatea egală a celor două sisteme normative şi, de
aici, independenţa dreptului faţă de morală.
Am putea transforma complexitatea problemei într-o liniştitoare univocitate,
oferind în final soluţia reconcilierii sau a eternei incompatibilităţi. Considerăm că
nu putem aduce, însă, discuţiile legate de relaţia dintre drept şi morală într-un
punct terminus care să eludeze detaliile pentru a se instala într-o iluzorie şi comodă
victorie cognitivă. Dorim să menţinem pluriperspectiva ca răspuns dezamăgitor dar
ataşat naturii conceptelor diseminate.
14
H. L. A. Hart, Conceptul de drept, Ed. Sigma, Chişinău, 1999, p. 179
24
CURS 4
Responsabilitatea şi răspunderea morală şi juridică
A. Definiţii şi Distincţii
B. Răspunderea juridică
C. Răspunderea morală
D. Concluzii
A1- Definiţii
a) Răspundere
În sens general răspunderea se referă la ”obligaţia de a răspunde de
îndeplinirea unei acţiuni, sarcini”15. Dicţionarul limbii române moderne şi
Dicţionarul explicativ al limbii româe, pun semnul egalităţ între "responsabilitate"
şi "răspundere", definind "responsabilitatea" ca o obligaţie de a efectua un lucru, de
a răspunde, de a da socoteală de ceva , definiţie destul de imprecisă .
Răspunderea juridică este complexul de drepturi şi obligaţii conexe, care,
potrivit legii, se nasc ca urmare a savârşirii unor fapte ilicite, constituind cadrul de
realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul
asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumării membrilor societăţii în
spiritul respectării ordinii de drept16.
Profesorul Gheorghe Bobos defineşte răspunderea juridică ca ”un raport
juridic de constrângere, iar sancţiunea juridică reprezintă obiectul acestui raport”17.
15
Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura
Univers Enciclopedic, 1998
16
M.N. Costin, O încercare de definire a noțiunii răspunderii juridice, în R.R.D. nr. 5/1970, p. 83
17
Ghe. Boboş, Teoria generală a dreptului,Edit. Argonaut, Cluj-Napoca,2005, p. 2
25
Răspunderea juridică este definită ca un instrument clasic de realizare a
prescripţiilor normelor juridice 18.
Răspunderea poate să fie de natură: politică, morală, juridică, religioasă, etc.;
şi are un caracter corelativ, respectiv politic, moral, juridic, religios ş.a.m.d. Prin
declanşarea răspunderii şi suportarea consecinţelor ce decurg din ea se restabileşte
ordinea de drept încălcată.
b) Responsabilitate
Într-o lucrare de drept civil francez din perioada interbelică, găsim o
explicaţie etimologică a noţiunii de responsabilitate precizându-se că termenul
cuprinde latinescul "spondeo", ceea ce în contractul verbis din vechiul drept roman
semnifică legarea solemnă a debitorului faţă de creditorul său, pentru a executa o
anumită obligaţie asumată prin contract19. În limba latină, spondeo, respondeo,
sponsum, sponsa, sponsio, înseamnă a promite, a se obliga faţă de zei.
De fapt, termenul "responsabilitate" include două cuvinte latine: verbul
"spondeo", care înseamnă a promite solemn, a garanta, a răspunde pentru cineva şi
substantivul "res", care înseamnă lucru motiv, cauza, realitate, afacere, chestiune,
interes,avantaj.
Desprindem de aici concluzia că noţiunea de responsabilitate juridică
înseamnă legătura stabilită printr-o promisiune solemnă sau prin lege, să facă sau
să nu facă ceva, ori să suporte ceva într-o afacere, chestiune, lucrare, realitate etc.,
ca urmare a încălcării unor obligaţii anterioare.
Astfel, responsabilitatea, reprezentând o modalitate activă de raportare a
individului şi colectivităţii la o anumită cauză, implică asumarea unor răspunderi şi
riscuri, acţionînd uneori dincolo de sistemul de norme care le generează drepturile
şi obligaţiile. Responsabilitatea se referă deci la autoangajarea liber consimţită,
obligaţia izvorîtă din sistemul de norme devenind o datorie pe care şi-o impune
18
Duţu M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007. pp. 238-243.
19
http://www.preferatele.com/docs/drept/2/responsabilitatea-ju6.php
26
individul sau colectivitatea prin autoconstrîngere” 20.
c) Responsabilitate morală
Comparativ cu instituţia răspunerii juridice, răspunderea morală nu a fost la
fel de mult studiată, fiind definită în principal în raport cu răspunderea socială, mai
precis prin sancţiunile de natură socială pentru un comportament antisocial, ilicit.
Constrângerea venită din partea societăţii, corespunzătoare normei morale, se
poate concretiza în oprobiul public, prin ironizare, marginalizare etc. Diminuarea
antrenării răspunderii morale s-a datorat lipsei identificării reale a instituţiei faţă de
care are loc răspunderea morală şi gradul scăzut al severităţii sancţiunilor impuse
de societate. Conştientizând nevoia creşterii responsabilităţii morale şi a
formalizării răspunderii morale au fost introduse în diferite sfere a societăţii
diferite structuri sociale (comitete, agenţii,etc.) în vederea creşterii responsabilităţii
şi răspunderii morale şi a conştientizării sancţiunilor. Prin aceste acţiuni s-a
încercat eliminarea aspectului aleatoriu care plana cu privire la răspunderea
morală.
Prin raportarea răspunderii morale la divintate aceasta dobândeşte noi
valenţe. Teologia morală fără a face o distincţie clară între răspundere şi
responsabilitate, defineşte responsabilitate ca ”obligaţia ce-i revine unei persoane
de a se recunoaşte ca autor liber al faptelor sale şi de a lua asupra sa urmările
acestora”21. În strânsă legătură cu responsabilitatea stă imputaţia morală, care este
”judecata prin care o persoană este declarată drept autor liber al unei fapte,
dimpreună cu urmările ei”22. Cu toate că au existat şi există opinii care neagă
existenţa răspunderii morale, existenţa ei este ”strâns legată de conştiinţa noastră
morală şi înainte de a fi declaraţi responsabili din punct de vedere moral din partea
20
Dmitrii Baltaga, Teoria răspunderii juridice: aspecte doctrinare, metodologice şi practice,
referat teză de doctorat, 2008 p.16
21
E. Baudin, Cours de Philosophie, p. 187-189
22
Nicolae Mladin, Teologia Morală Ortodoxă, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 280
27
altor foruri, propria noastră conştiinţă este forul cel dintîi care ne declară
responsabili”23.
Cu referire la etica în afaceri profesorul Mureşan susţine că ”responsabilităţile
etice obligă societăţile comerciale de a întreprinde ceea ce este just, corect şi
echitabil chiar dacă nu sunt silite să procedeze astfel de actele normative existente
la un moment dat24. Prin aceasta se sugerează indirect că răspunderea morală
preexistă răspunderii juridice şi este prezentă în societate chiar în absenţa unor
norme juridice.
A2 – Distincţii
În teoria dreptului, referitor la instituţia răspunderii juridice, s-au conturat două
curente: adepţii primului curent consideră că răspunderea este o sancţiune, o
constrîngere ce apare doar în urma încălcării normelor juridice, iar susţinătorii celui
de-al doilea curent prezintă răspunderea juridică sub două aspecte: pozitiv –
responsabilitatea juridică, şi retrospectiv, negativ – răspunderea juridică propriu-
zisă. Făcînd abstracţie de unele nuanţe, aceste curente acoperă, practic, întreg
conţinutul teoriei răspunderii juridice.
Astfel s-au conturat două categorii de relaţii conceptuale între răspundere şi
responsabilitate, un raport de independentă şi un raport de interdependenţă.
23
Idem, p. 281
24
Mureşan L., Poţincu C.: Etica în afaceri. Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2007, p. 36
25
Constantin Jurcă, Curs de Drept Civil, Editura Bren, București, 2007, p. 231
28
degradării naturii umane de-a lungul vremurilor afectându-i până şi libertatea se
ridică legitima întrebare în ce măsură se mai poate exercita un grad ridicat de
responsabilitate?
26
Mihai C. Gh.: Fundamentele dreptului. Teoria răspunderii juridice. Editura C. H. Beck, Bucureşti,
2006, p. 34.
29
parcurge cîteva etape: încorporarea regulii în norma juridică, existenţa obligaţiilor
corespunzătoare, determinarea statutului juridic; conştientizarea obligaţiilor cu
luarea unei atitudini psihice faţă de ele şi găsirea motivaţiei comportamentului;
comportamentul legal.
Răspunderea şi responsabilitatea juridică sînt două categorii distincte, dar care
au multe trăsături comune, interacţionînd şi determinîndu-se reciproc, deoarece nu
poate să existe răspundere decît numai între persoane responsabile şi libere să-şi
aleagă un anumit tip de comportament conformat sau neconformat legii.
Răspunderea şi responsabilitatea nu coincid, deoarece se întemeiază pe factori
externi diferiţi, precum diverse sînt şi obiectivele la care se raportează. Noţiunile nu
coincid nici în ce priveşte natura lor: răspunderea este mai mult de ordin normativ,
în timp ce responsabilitatea, preponderent şi direct este mai mult de ordin valoric.
B. Răspunderea Juridică
Răspunderea juridică trebuie studiată în strînsă conexiune cu cea socială,
adăugând ultimei specificul juridic, întrucât foarte mulţi savanţi, filozofi, sociologi,
definind răspunderea socială, dezvăluie doar caracterele specifice răspunderii
morale, politice şi altele, fără a evidenţia în special semnele răspunderii juridice.
Din perspectiva juriştilor răspunderea juridică este forma cea mai gravă a
răspunderii sociale şi are următoarele caracteristici:
a) Legalitatea
Răspunderea juridică ”are, întotdeauna, ca temei încălcarea sau nerespectarea
unei norme de drept”27. În absenţa încălcării dovedite a unei norme juridice nu
poate fi vorba de o răspundere juridică.
b) Instituţionalitatea
În stabilirea răspunderii juridice este, întotdeauna, necesar existenţa unei
instituţii cu competenţă specifică în acest domeniu, răspunderea juridică fiind
”legată de activitatea exclusivă a unor organe de stat care au competenţa de a
27
http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap7.htm#_ftnref36
30
constata în mod oficial nerespectarea sau încălcarea normei de drept, de a aprecia
gradul de vinovăţie şi de a stabili şi aplica sancţiunea prevăzută de norma
juridică”28.
c) Obligativitatea
Aceasta este o răspundere general-obligatorie, izvorând din imperativitatea
dreptului şi capacitatea coercitivă a aparatului de stat de a interveni şi aplica, la
nevoie, constrângerea juridică;
d) Punitivă
Orice răspundere juridică aduce cu sine sancţiunea pentru faptele ilicite,
proporţional cu gravitatea acestora, ”putând antrena chiar sancţiuni privative de
libertate sau (în unele state) pedeapsa capitală”29
e) Complexă
În procesul stabilirii concrete a răspunderii juridice acesta ” nu este un act sau
demers strict juridic, ci cu valoare multiplă...de ordin moral, social, economic,
etc.”30. Astfel răspunderea juridică antreneză şi celelalte forme de răspundere
existente în societate, şi chiar, în unele situaţii, dinamizează acţiunea lor.
28
Idem
29
http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap7.htm#_ftnref36
30
Idem
31
c. Principiul justetei sancţiunii sau al răspunderii, proporţional cu fapta
săvârşită.
Pentru o faptă, o persoană, făptuitorul, răspunde o singură dată. Dar, pot exista
şi situaţii când, prin aceeaşi faptă, au fost încălcate mai multe norme juridice, deci,
fapta ca atare constituie obiect de reglementare pentru mai multe ramuri de drept.
31
http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap7.htm#_ftnref36
32
Subiectul răspunderii juridice poate fi persoane fizice şi persoane juridice.
Pentru ca o persoană fizică să devină subiect al răspunderii juridice, trebuie să
fie îndeplinite două condiţii: să aibă capacitatea de a răspunde şi să acţioneze în
mod liber.
Subiectele colective (instituţii, organizaţii, organe de stat, autorităţi publice,
fundaţii, societăţi comerciale, regii autonome) pot deveni persoane juridice în baza
unor proceduri legale. Acestea pot răspunde numai civil şi administrativ, (nu pot
răspunde penal sau disciplinar). Răspund, în schimb, sub toate formele, persoanele
fizice cuprinse în persoanele juridice.
Intenţia- forma vinovăţiei, prin care acţiunea ilicită este orientată în mod voit,
deliberat, spre a produce efectul dorit.
32
http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap7.htm#_ftnref36
33
Culpa -forma uşoară a vinovăţiei în care autorul faptei ilicite nu prevede
consecinţa faptelor sale, deşi trebuia să le prevadă sau, prevăzându-le, spera în mod
superficial că acestea nu se vor produce. Deci, culpa nu conţine dorinţa realizării
scopului nemijlocit ilicit ci acceptarea posibilităţii sau riscului producerii lui.
Pentru faptele săvârşite din culpă, răspunderea juridică este mai uşoară.
C. Răspunderea Morală
33
Nicolae Mladin, Orest Bucevschi,Constantin Pavel, Ioan Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă, Reîntregirea, Alba
Iulia, 2003, p. 284
34
răspunderea în măsura în care s-a participat voluntar la aceste fapte. În această
situație culpabilitatea cea mai mare revine autorului principal, iar în caz de
vinovăție egală, răspunderea e solidară.
6) Răspunderea morală este spirituală și atemporală. Din perspectiva moralei
religioase instanța ultimă în fața căruia va răspunde fiecare om este Dumnezeu, iar
hotărârea este definitivă și veșnică. Prin căință fiecare om poate schimba cursul
viitorului mare proces și să primească iertarea lui Dumnezeu.
În multe privințe răspunderea morală și cea juridică sunt asemănătoare, dar
există și diferențe, în special în ceea ce privește instanțele față de care are loc
răspunderea morală, cât și caracterul atemporal al răspunderii morale.
35
Curs 5
Sisteme Etice. Analiză Comparativă
34
Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura
Univers Enciclopedic, 1998
35
Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura
Univers Enciclopedic, 1998
36
Cele mai cunoscute și des utilizate sisteme etice, atât în etica personală, cât și în
etica aplicată:
1)Relativismul Cultural
2)Utilitarismul
3) Etica Situațională
1. Relativismul Cultural
36
William Graham Sumner, Folkways, Ginn and Company, Boston, 1906, p.76
37
demonstreze relativismul cultural. Cncluzia lui, la fel ca a lui Dewey , este că nu
exista principii etice universale, ci pur și simplu diferite condiționări culturale.
Sumner a fost convins că această diversitate a valorilor morale în mod clar
demonstrează că singură cultura determină standardele noastre etice. În esență
cultura determină ce este bine sau rău.
Un alt exponent al relativismului cultural a fost Melville J. Herskovits care în
cartea Cultural Relativism suține că ”judecățile sunt bazate pe experiență și
experiența este interpretatș de fiecare în mod individual în termenii propriei lui
culturi”37. Herskovits argumentează, chiar mai mult, că până și definiția a ceea ce
este normal și anormal este relativă cultural. Acceptarea sau respingerea de către o
anumită societate a unor prinicipii morale se datorează de fapt standardului moral
al indivizilor din acea societate .
Anthony Flew a scris cartea Evolutionary Ethics în care sugerează că într-un
fel ”toate ideile și idealurile morale își au originea în această lume … și evoluează
în mod continu”38. Acest aspect ridică întrebarea: Unde și când s-a născut prima
valoare morală? Răspunsul lui Few la acestă întrebare a fost tocmai argumentarea
faptului că o valoare vine dintr-o non-valuare.
Flew neagă existența lui Dumnezeu și implicit orice autoritate morală obiectivă
și absolută, dar în același timp el crede într-o autoritatea a unui sistem valoric.
Presupoziția lui este că valorile prin natura lor sunt în mod constant schimbabile
sau evolutive.
37
Melville J. Herskovits, Cultural Relativism, Random House, New York, 1973, p.15
38
Anthony Flew, Evolutionary Ethics, St. Martin’s Press, New York, 1973, p. 55
38
Un alt principiu fundamental al socio-biologiei este că întreg
comportamentul omului este egoist la nivelul cel mai de bază și promovează o
perspectivă foarte cinică asupra naturii umane și societății.
Promotorii relativismului cultural susțin că ceea ce noi percepem ca și
convingeri sau conștiință morală sunt produse ale culturii, singură cultura este
responsabilă de moralitatea noastră.
Într-un anumit sens ideea de relativism cultural a încurajat
multiculturalismul si postmodernismul. Potrivit acestora dacă adevărul este creat și
nu descoperit, atunci toate adevărurile create de o anumită cultura sunt în mod egal
adevăruri, însemnând că normele și instituțiile trebuie să fie considerate în mod
egal valide dacă sunt folositoare unui anumit grup de oameni într-o anumită
cultură.
Avnatajele și dezavantajele relativismului cultural ar putea fi printre altele
următoarele:
a) Un punct tare al acestui sistem etic este că nici o cultură nu deține
monopolul asupra adevărului. Relativsimul cultural ne permite nouă să fim
reținuți în judecați morale cu privire la practicile sociale ale altei culturi.
b) Slabiciunea relativismul cultural constă în faptul că nu dorește să evalueze
valorile și practicile morale ale unei altei culturi, alunecând într-o toleranță
excesivă.
c) Relativismul cultural nu a reușit să explice afirmația paradoxală că valoarea
și-ar găsi originea în non valoare deci, nu a reusit să explice care este prima
cauză care a generat sistemul valorilor morale.
d) Relativismul cultural ridică următaorea întrebare: Dacă valorile absolute nu
există transcultural sau extern unui grup , cum poate o cultură diferită
formată din diferite grupuri sociale să-și păstreze unitatea fără a se
dezintegra?
39
2. Utilitarismul
40
diferite tipuri de plăcere, considerând că, în evaluarea morală, ar trebui luate în
considerare preferinţele, mai degrabă decât plăcerile.
Cu toate că utilitarismul este un sistem etic atractiv pentru cei mai mulți
oameni acesta ridică următoare probleme:
a) Utilitarismul a condus la mentalitatea ”scopul scuză mijloacele”. Dacă
această abordare este adevărată atunci Holocaustul a fost un lucru bun pentru că
scop ultim a fost purificarea rasei umane.
b) Utilitarismul nu poate să faciliteze promovarea și protejarea dreptului
minorităților datorită orientării spre obținerea celui mai mare bine pentru cei mai
mulți, iar cei cei mai puțini nu mai contează.
c) Utilitarismul nu poate prevedea consecințele. Dacă moralitatea se bazează pe
rezultate atunci noi ar trebui să fim omniscienți pentru a putea cu acuratețe să
anticipăm rezultatele unei acțiuni.
d) Utilitarismul nu asigură o temelie obiectivă și consistentă pentru a judeca
rezultatele pentru că rezultatele sunt mecanismul folosit pentru a judeca acțiunea în
sine.
3. Etica situațională
Etica situațională este o formă destul de populară a utilitarismului avându-l
ca și promotor pe Joseph Fletcher (1905-1991) prin cartea sa Situation Ethics:
The New Morality. Cu toate că a stiut faptul că etica situațională este în esența ei o
etică utilitaristă el a înlocuit principiul plăcerii cu principiul dragostei.
Fletcher a dezvoltat acest sistem etic ca o alternativă la legalismul sau
antinomianismul39 vremurilor sale susținând că nici o lege nu poate fi mai
universală ca această lege a iubirii. Iubirea la care se referă el este acel agape al
grecilor prin care descrieau iubirea divină totalmente distinctă de iubirea umană.
Această iubire a devenit esențială în creștinism.
Pentru Fletcher această lege a iubirii se va aplica diferit in functie de
contextele diferite, iar semnificația iubirii este determinată de situație. Ceea ce într-
39
Respingerea toată a legilor
41
o anumită situație poate să constituie o expresie a iubirii, aceiași acțiune într-o altă
situație poate să fie percepută ca o lipsă a iubirii.
O analiză a acestui sistem etic a condus la următoarele concluzii:
a) La fel ca utilitarismul etica situațională tinde să definească moralitatea
după mentalitate ”scopul scuză mijloacele”.
b) Cea mai mare problemă a eticii situaționale este că legea iubirii este un
concept prea general, iubirea fiind definită diferit de fiecare persoană sau grup.
c) Etica situațională suferă de aceeași problemă a faptului că nu poate fii
predictibilă în mod absolut cu privire la consecințe sau rezultate. Chiar Fletcher a
recunoscut că ”noi nu putem întotdeauna să ghicim viitorul, dar chiar și așa noi
suntem forțați să încercăm”40.
40
Joseph Fletcher, Situation Ethics: The New Morality, Westminster, Philadelphia, 1966, p. 136
41
Louis P. Pojman, Ethics, Thomson Wadsworth, Belmont, CA, 2006, p. 194
42
Poruncii Divine42 (Divine Command Theory - DCT), principiile etice ne fiind
altceva decât poruncile lui Dumnezeu. Astfel moralitatea, în sens universal și
authentic,nu poate să existe fără Dumnezeu.
Tezele principale al teoriei Poruncii Divine sunt:
a) Moralitatea își are originea în Dumnezeu
b) Dreptatea morală înseamnă în mod simplu ”voința lui Dumnezeu”, iar
nedreptatea morală înseamnă ”fiind împotriva voiei lui Dumnezeu”.
c) În mod esențial moralitatea se bazează pe voința divină și nu pe argument
independente pentru acțiune.
Cele trei mari religii monoteiste (iudaism, creștinism și islamul) sunt
promotarele sistemului etic absolutist. Fundamental pentru religia iudaică sunt trei
convingeri43: a) Dumnezeu este unul singur, creator al cerurilor și pământului și
conduce lumea cu milă și dreptate; b) Torah este Cuvântului lui Dumnezeu către
omenire; c) Cuvântul lui Dumnezeu a venit mai întîi la poporul Israel.
În Isalam principiile morale se găsesc în Koran care, în opinia
musulmanilor, nu trebuie privit ca și o lucrarea a lui Mohamed, ci ca pe o revelație
de la Allah prin Mohamend. Fazlur Rahman oferă două argumente pentru urmarea
eticii din Koran: ”Mai întâi musulmanii cred faptul că Koranul este Cuvântul lui
Dumnezeu. În al doilea rând ei cred faptul că Koranul conține răspunsuri la toate
problemele actuale și potențiale”44 .
Înțelegerea cu privire la etică a creștinismului are ca punct de plecare
ipoteza că Dumnezeu există și s-a revelat (descoperit) pe sine umanității. El a ales
să se reveleze pe sine în natură, conștiința umană și în persoana Mântuitorului
Iisus. Caracterul lui Dumnezeu este standardul ultim de bine și rău, iar Biblia, cu
toate că a fost scrisă cu mult timp înainte, conține principii actuale și universale de
evaluare a moralității.
42
Ibidem, p. 193
43
Roger H. Crook, An introducion to Christian ethics, Person Prentince Hall, New Jersey, 2007, p.13
44
Fazlur Rahman, Law and Ethics in Islam, in Hovannisian, Ethics in Islam,p. 14
43
CURS 6
CODUL DEONTOLOGIC AL AVOCAȚILOR
DIN UNIUNEA EUROPEANĂ 45
1. PREAMBUL
1.1. Misiunea avocatului
Într-o societate întemeiată pe respect faţă de justiţie, avocatul îndeplineşte un
rol eminent. Misiunea sa nu se limitează doar la executarea fidelă a unui mandat în
cadrul legii. Într-un Stat de drept, avocatul este indispensabil justiţiei şi
justiţiabililor şi are sarcina de a apăra drepturile şi libertăţile acestora: el este
deopotrivă sfătuitorul şi apărătorul clientului său.
Misiunea lui îi impune îndatoriri şi obligaţii multiple, uneori aparent
contradictorii, faţă de:
Client,
Tribunale şi celelalte autorităţi în faţa cărora avocatul îşi asistă sau îşi
reprezintă clientul,
45
Emitent: CCBE - Consiliul Barourilor Uniunii Europene; Comisia Permanentă a UNBR, prin Decizia
nr. 1486/2007 a decis că: „(…) Codul deontologic al avoca ilor din Uniunea Europeană, adoptat la data
de 28 octombrie 1998 şi ulterior modificat în Sesiunile plenare ale Consiliului Barourilor Uniunii
Europene (CCBE) din 28 noiembrie 1998, 6 decembrie 2002 şi 19 mai 2006 (…) se aplică în România ca
fiind şi Codul deontologic al avocatului român, începând de la data de 1 ianuarie 2007”
44
1.2.2. Fiecare barou are normele sale specifice, care derivă din propriile sale
tradiţii. Ele sunt adaptate organizării şi domeniului de activitate al profesiei în
respectivul Stat-membru, precum şi procedurilor juridice, procedurilor
administrative şi legislaţiei naţionale. Nu este nici posibil şi nici nu este de dorit ca
acestea să fie dezrădăcinate sau să se încerce generalizarea unor norme care nu sunt
susceptibile de a fi generalizate.
Normele specifice fiecărui barou se referă totuşi la aceleaşi valori şi relevă,
de cele mai multe ori, o bază comună.
3. Obiectivele Codului
1.3.1. Funcţionarea progresivă a Uniunii Europene şi a Spaţiului economic
european şi intensificarea activităţii avocatului dincolo de frontiere, în interiorul
Spaţiului economic european au făcut necesară, pentru binele public, definirea unor
norme uniforme, aplicabile oricărui avocat din Spaţiul economic european, pentru
activitatea desfăşurată dincolo de frontiere, indiferent care ar fi baroul din care face
parte respectivul avocat. Scopul definirii unor astfel de norme este îndeosebi acela
de a atenua dificultăţile care derivă din aplicarea unei duble deontologii, aşa cum se
prevede în art. 4 al Directivei 77/249, din 22 martie 1977.
1.3.2. Organizaţiile reprezentative ale profesiei de avocat reunite în cadrul
CCBE doresc ca normele Codului, enunţate mai jos să fie recunoscute, din acest
moment, ca fiind expresia convingerii împărtăşite de toate Barourile din Uniunea
Europeană şi din Spaţiul economic european, să fie făcute aplicabile, în termenul
cel mai scurt, în funcţie de procedurile naţionale şi/sau ale Spaţiului economic
european cu privire la activitatea de dincolo de frontiere a avocatului din Uniunea
1
45
Atunci când normele din prezentul Cod vor fi fost făcute aplicabile în
activitatea de dincolo de frontiere, avocatul va rămâne supus normelor baroului din
care face parte, în măsura în care acestea din urmă concordă cu cele ale prezentului
Cod.
4. RELAŢIILE CU MAGISTRAŢII
4.1. Deontologia aplicabilă în activitatea judiciară
Avocatul care se prezintă în faţa unei jurisdicţii dintr-un Stat-membru sau
participă la o procedură în faţa unei astfel de jurisdicţii trebuie să respecte normele
deontologice aplicabile în respectiva jurisdicţie.
4.2. Caracterul contradictoriu al dezbaterilor
Avocatul trebuie să respecte, în orice circumstanţă, caracterul contradictoriu
al dezbaterilor. El nu poate, de exemplu, să contacteze un judecător, cu privire la o
cauză, fără a-l informa în prealabil pe avocatul părţii adverse. El nu poate transmite
unui judecător acte, note sau alte documente, fără ca acestea să fi fost comunicate,
în timp util, avocatului părţii adverse, cu excepţia cazurilor în care respectivele
demersuri sunt autorizate prin normele de procedură aplicabile. În măsura în care
normele de drept nu interzic acest lucru, avocatul nu poate să divulge sau să supună
54
instanţelor o propunere de soluţionare a cauzei, făcută de partea adversă sau de către
avocatul acesteia, fără o autorizare expresă din partea avocatului părţii adverse.
4.3. Respectul faţă de judecător
Avocatul va da dovadă de respect şi de loialitate faţă de oficiile judecătorului,
dar, în acelaşi timp, îşi va apăra clientul în mod conştiincios şi fără teamă, fără a
ţine cont de propriile sale interese şi nici de vreo consecinţă de orice fel ce l-ar
putea privi pe el sau pe oricare altă persoană.
4.4. Informaţii false sau susceptibile de a induce în eroare
Avocatul nu trebuie, în nici un moment, să furnizeze judecătorului, cu bună
ştiinţă, o informaţie falsă sau de natură să îl inducă pe acesta în eroare.
4.5. Aplicarea în cazul arbitrilor şi al persoanelor exercitând funcţii similare
Normele aplicabile în cazul relaţiilor dintre un avocat şi un judecător se
aplică, în egală măsură, şi în cazul relaţiilor avocatului cu un arbitru, cu un expert
sau cu orice altă persoană însărcinată, în mod ocazional, să îl asiste pe judecător sau
pe arbitru.
5. RELAŢIILE DINTRE AVOCAŢI
5.1. Confraternitatea
5.1.1. Confraternitatea impune ca relaţiile dintre avocaţi să fie bazate pe
încredere, spre interesul clientului şi pentru a evita atât procesele inutile cât şi orice
comportament susceptibil să impieteze reputaţia profesiei. Totuşi, ea nu trebuie să
pună niciodată în opoziţie interesele avocaţilor şi interesele clientului.
5.1.2. Avocatul recunoaşte drept confrate pe orice avocat dintr-un alt Stat-
membru; el manifestă faţă de acesta un comportament colegial şi loial.
55
5.2.2. Atunci când avocaţii din două State-membre diferite lucrează
împreună, amândoi au datoria de a ţine cont de diferenţele care pot exista între
sistemele lor legislative, barourile lor, competenţele şi obligaţiile lor profesionale.
5.3. Corespondenţa transmisă între avocaţi
5.3.1. Avocatul, care adresează unui confrate dintr-un alt Stat-membru o
comunicare căreia doreşte să i se confere un caracter "confidenţial" sau "without
prejudice", va trebui să precizeze în clar acest lucru încă din momentul expedierii
respectivei comunicări.
5.3.2. În cazul în care destinatarul comunicării nu este în măsură să îi confere
acesteia un caracter "confidenţial" sau "without prejudice", el va trebui să o
returneze expeditorului fără a lua cunoştinţă de conţinutul acesteia.
5.4. Onorariile pentru recomandare
5.4.1. Avocatul nu poate nici să pretindă şi nici să accepte din partea unui alt
avocat sau din partea vreunui terţ un onorariu, un comision sau vreo altă
compensaţie pentru faptul că a recomandat un avocat unui client sau că a trimis un
client la un avocat.
5.4.2. Avocatul nu poate plăti nimănui un onorariu, un comision şi nici vreo
altă compensaţie în contrapartidă pentru că i-a fost prezentat un client.
5.5. Comunicarea cu partea adversă
Avocatul nu poate intra în relaţie directă cu o persoană, cu privire la o anume
cauză, atunci când ştie că respectiva persoană este reprezentată sau asistată de un alt
avocat, exceptând cazul în care el are acordul confratelui său şi cu obligaţia de a-l
ţine la curent pe acesta din urmă.
5.6. (Abrogat prin Hotărârea Sesiunii Plenare a CCBE, la Dublin, în 6
decembrie 2002.)
5.7. Răspunderea pecuniară
În relaţiile profesionale dintre avocaţii unor barouri din State-membre
diferite, avocatul care nu se limitează doar la a recomanda un confrate unui client
sau la a i-l prezenta ci încredinţează o cauză unui omolog al său ori îl consultă într-o
cauză, este personal obligat, chiar în caz de neprezentare a clientului, să-i achite
56
confratelui din străinătate, pentru consiliere, onorariile, cheltuielile şi sumele
avansate de către acesta din urmă din propriul buget. Totuşi, respectivii avocaţi pot
conveni, încă din momentul demarării acestor relaţii, stabilirea unor dispoziţii
speciale cu privire la acest subiect. În plus, avocatul poate, în orice moment, să
limiteze obligaţia sa personală la nivelul valorii totale a onorariilor, cheltuielilor şi
sumelor avansate de confratele străin până la data notificării transmise acestuia din
urmă cu privire la decizia sa de a-şi declina răspunderea pe viitor.
5.8. Pregătirea tinerilor avocaţi
Pentru a întări încrederea şi cooperarea dintre avocaţii din State-membre
diferite şi spre interesul bine înţeles al clienţilor, este necesar să fie încurajată
dobândirea unei mai bune cunoaşteri a legilor şi a normelor procedurale aplicabile
în diferitele State- membre. În acest scop, în cadrul obligaţiei sale profesionale de a
asigura pregătirea tinerilor, avocatul va lua în considerare necesitatea pregătirii unor
tineri confraţi din alte State-membre.
5.9. Litigiile dintre avocaţii din mai multe State-membre
5.9.1. Atunci când un avocat este de părere că un confrate dintr-un alt Stat-
membru a încălcat o normă deontologică, el trebuie să-şi atenţioneze confratele
asupra acestui lucru.
5.9.2. Atunci când între avocaţii din mai multe State-membre apare vreun
diferend personal, de natură profesională, aceştia trebuie să încerce mai întâi să-l
soluţioneze pe cale amiabilă.
5.9.3. Înainte de a angaja o procedură împotriva unui coleg dintr-un alt Stat-
membru, pe tema unui diferend de tipul celui menţionat la paragrafele 5.9.1. şi
5.9.2., avocatul trebuie să informeze barourile din care fac parte cei doi avocaţi,
pentru a permite respectivelor barouri să-şi dea concursul în vederea soluţionării
diferendului pe cale amiabilă.
57
CURS 7
46
Consiliului Superior al Magistraturii - HOTĂRÂRE Nr. 328 din 24 august 2005 pentru
aprobarea Codului deontologic al judecătorilor şi procurorilor. Hotărâre nr. 144/2005 din
26/04/2005 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 382 din 06/05/2005 se abrogă.
58
(3) Judecătorii şi procurorii nu pot să acorde nici un fel de sprijin unui candidat la
o funcţie publică cu caracter politic.
Art. 5. -(1) Judecătorii şi procurorii nu se pot servi de actele pe care le îndeplinesc
în exercitarea atribuţiilor de serviciu pentru a-şi exprima sau manifesta
convingerile politice.
(2) Judecătorii şi procurorii nu pot participa la reuniuni publice cu caracter politic.
Art. 6. -(1) Judecătorii şi procurorii pot participa la elaborarea de publicaţii, pot
elabora articole, studii de specialitate, lucrări literare ori ştiinţifice şi pot participa
la emisiuni audiovizuale, cu excepţia celor cu caracter politic ori a celor care ar
putea afecta imaginea justiţiei.
(2) Judecătorii şi procurorii pot fi membri ai unor comisii de examinare sau de
întocmire a proiectelor de acte normative, a unor documente interne ori
internaţionale.
(3) Judecătorii şi procurorii pot fi membri ai societăţilor civile sau academice,
precum şi ai oricăror persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial.
Art. 17. -Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte
de natură să compromită demnitatea lor în funcţie şi în societate.
Art. 18. -(1) Relaţiile judecătorilor şi procurorilor în cadrul colectivelor din care
fac parte trebuie să fie bazate pe respect şi bună-credinţă, indiferent de vechimea în
profesie şi de funcţia acestora.
(2) Judecătorii şi procurorii nu îşi pot exprima părerea cu privire la probitatea
profesională şi morală a colegilor lor.
Art. 19. -Judecătorii şi procurorii îşi pot exprima public opinia privind exercitarea
dreptului la replică în cazul în care prin articole de presă sau în emisiuni
audiovizuale s-au făcut afirmaţii defăimătoare la adresa lor.
Art. 20. -Judecătorii şi procurorii nu pot desfăşura acţiuni care, prin natura lor sau
modul de finanţare ori executare, ar putea, în orice formă, să impieteze îndeplinirea
cu imparţialitate, corectitudine şi în termenele legale a obligaţiilor profesionale.
Art. 21. -(1) Judecătorii şi procurorii nu pot cumula această calitate cu nici o altă
61
funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul
superior.
(2) Judecătorii şi procurorii pot participa ca formatori în cadrul Institutului
Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, potrivit programului
stabilit de acestea cu conducerile instanţelor sau parchetelor în care formatorii îşi
desfăşoară activitatea.
Art. 22. -Judecătorilor şi procurorilor le este interzisă participarea directă ori prin
persoane interpuse la jocuri de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de
investiţii pentru care nu este asigurată transparenţa fondurilor, în condiţiile legii.
Art. 23. -Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină, potrivit legii, de la orice
activitate legată de actul de justiţie în cazurile care presupun existenţa unui conflict
între interesele lor şi interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a
intereselor generale ale societăţii.
62
CURS 8
CODUL DEONTOLOGIC AL CONSILIERULUI JURIDIC
TITLUL I DISPOZIŢ1I GENERALE
Art. 1 Consilierul juridic este persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de
lege pentru exercitarea profesiei şi care asigură apărarea drepturilor şi intereselor
legitime ale statului, ale autorităţilor publice centrale şi locale, ale instituţiilor
publice şi de interes public, ale celorlalte persoane juridice de drept public, precum
şi ale persoanelor juridice de drept privat, în favoarea cărora exercită profesia.
Art. 2 Consilierii juridici sunt obligaţi să respecte regulile de conduită morală şi
profesională cuprinse în prezentul cod.
Art. 3 Regulile profesionale reprezintă ansamblul normelor de ordin deontologic
care, prin aplicarea dispoziţiilor legale şi statutare în vigoare, se impun tuturor
consilierilor juridici în exercitarea activităţii lor. Aceste reguli sunt susceptibile de
a fi modificate în funcţie de evoluţia dispoziţiilor legale şi a celor statutare.
Art. 4 Consilierii juridici sunt înscrişi pe Tabloul Consilierilor Juridici definitivi
sau stagiari ţinut de către Colegiile Consilierilor Juridici membre ale U.C.C.J.R.
Art. 5 Toţi consilierii juridici înscrişi în Tabloul Consilierilor Juridici sunt obligaţi,
conform jurământului depus la primirea în corpul profesional, să respecte
deontologia profesiei.
TITLUL II PRINCIPII DEONTOLOGICE
Art. 6 Integritatea şi autonomia profesională, respectarea legilor, probitatea,
onoarea, vigilenţa, confidenţialitatea, organizarea, eficacitatea şi perseverenţa sunt
ideile diriguitoare care guvernează activitatea consilierului juridic.
Art. 7 Îndeplinirea corectă şi în timp util a atribuţiilor profesionale conferă
substanţă principiului integrităţii profesionale.
Art. 8 Autonomia şi independenţa profesională a consilierului juridic se manifestă
prin asumarea unor responsabilităţi şi acţionarea la moment oportun într-un context
determinat.
63
Art. 9 Consilierii juridici sunt independenţi din punct de vedere profesional şi se
supun numai Constituţiei României, legii, statutului profesiei şi prezentului cod de
deontologie profesională.
Prin independenţă profesională în sensul prezentului cod se înţelege libertatea de
actiune şi de opinie care este limitată doar prin dispoziţii legale sau regulamentare
aplicabile profesiei de consilier juridic.
Art. 10 Corectitudinea şi integritatea morală sunt valori fundamentale pe care
consilierul juridic este obligat să le respecte atât în timpul serviciului cât şi în afara
acestuia.
Art. 11 Rezultatul activităţii consilierului juridic este o consecinţă a urmăririi
atente şi continue a derulării sarcinilor încredinţate.
Art. 12 Datoria fiecărui consilier juridic este să păstreze secretul datelor şi
informaţiilor de care a luat la cunoştinţă în virtutea exercitării profesiei cu excepţia
unor dispoziţii legale sau statutare contrare.
Confidenţialitatea datelor şi informaţiilor deţinute contribuie la crearea unui climat
de siguranţă pentru entitatea beneficiară a serviciilor oferite.
Art. 13 Organizarea riguroasă a activitţii consilierului juridic se face în scopul
satisfacerii celor mai exigente standarde de calitate şi eficacitate a muncii.
Art. 14 Prin discernerea între serviciul oferit şi aşteptările beneficiarului, între
aşteptările personale, profesionale şi consecinţele economice, în activitatea
consilierului juridic primează respectarea legii.
Art. 15 Consilierul juridic este obligat să depună efortul necesar pentru realizarea
şi reuşita sarcinilor ce îi revin în exercitarea profesiei.
Art. 16 Respectarea şi aplicarea principiilor enunţate constitute un deziderat şi un
scop al exercitării profesiei de consilier juridic. Respectarea lor se impune chiar şi
în afara exercitării activităţii profesionale, consilierul juridic fiind obligat să se
abţină de la săvârşirea de fapte ilegale sau contrarii dispoziţiilor statutare ale
asociaţiei profesionale din care face parte, de natură a aduce atingere principiilor
fundamentale, ordinii publice şi bunelor moravuri sau demnităţii profesiei de
consilier juridic.
64
TITLUL III CONDIŢII DE EXERCITARE A PROFESIEI
Art. 17 Consilierul juridic asigură apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale
statului, ale autorităţilor publice centrale şi locale, ale instituţiilor publice şi de
interes public, ale celorlalte persoane juridice de drept public, precum şi ale
persoanelor juridice de drept privat şi ale celorlalte entităţi interesate în
conformitate cu Constituţia şi cu legile ţării.
Art. 18 În virtutea unei pregătiri profesionale deosebite şi a stăpânirii perfecte a
tehnicilor de asistenţă, consiliere şi reprezentare consilierul juridic trebuie să
dovedească o mănunţită cunoaştere a problematicii cauzelor supuse spre rezolvare.
Art. 19 Apartenenţa consilierului juridic pe baza unui contract sau a unui act de
numire în funcţie la o entitate privată sau publică, nu aduce atingere îndatoririlor
sale profesionale, oportunitîţii de a alege metodele de lucru sau posibilităţii de
luare a unor decizii în plan profesional.
Art. 20 Consilierului juridic îi este interzis în exercitarea profesiei să tolereze acte
ilegale.
Consilierul juridic nu se poate prevala de poziţia sa pentru a satisface anumite
interese personale. El va refuza orice oferte sau promisiune de avantaje ilicite şi se
va abţine de la acte care contravin principiilor moralei şi celor de ordine publică.
Art. 21 Consilierul juridic este responsabil de concluziile şi acţiunile sale în
exercitarea profesiei.
Art. 22 Profesia de consilier juridic se exercită personal de către consilierul juridic
înscris pe Tabloul profesional al consilierilor juridici definitivi sau stagiari, ţinut de
către Colegiile Consilierilor Juridici din România.
Art. 23 Consilierul juridic va utiliza cu bună credinţă mijloacele tehnice şi baza
materială puse la dispoziţie de către beneficiarul serviciilor sale.
67
Art. 43 Activitatea desfăşurată de consilierul juridic este o activitate de mijloace şi
nu de rezultat.
Art. 44 Prezentul Cod deontologic intră în vigoare astazi 24/07/2004, data adoptării
de către Congresul U.C.C.J.R.
Art. 45 Regulile de comportament profesional cuprinse în prezentul cod fost
adoptate de către Congresul U.C.C.J.R., în data de 24/07/2004, în aplicarea
dispoziţiilor Legii nr. 514/2003 şi a Statutului profesiei.
68
CURS 9
Standardele internaționale de conduită etico-morală în justiţie
Daca analizăm eforturile depuse de către diverse instituţii şi organizaţii pentru
definirea unei conduite dezirabile a practicienilor din sistemul de justiţie,
constatăm că standardele sunt cuprinse în următoarele instrumente:
a. Codul de conduită a oficialilor ce aplică legea (ONU, 1979)
Acest cod se aplică persoanelor cu atribuţii poliţieneşti, în special cea de
arestare şi deţinere; faţă de această definiţie, rezultă că el se aplică politiştilor,
procurorilor, judecătorilor, funcţionarilor din Administraţia Penitenciarelor din ţara
noastră. Cele opt articole prevăd că atribuţiile se exercită în serviciul comunităţii şi
pentru protejarea persoanelor împotriva actelor ilegale; agenţii trebuie să respecte
drepturile omului, să folosească forţa doar când este necesar, să păstreze
confidenţialitatea informaţiilor obţinute, să nu provoace sau să tolereze acte de
tortură sau cruzime, să asigure sănătatea persoanelor deţinute, să nu comită nici un
act de corupţie şi să se opună şi să combată asemenea acte, să respecte legea şi
prezentul cod, să prevină şi să combată încălcarea acestora.
Aplicarea codului este încurajată de “Ghidul pentru implementarea efectivă a
Codului de conduită a oficialilor ce aplică legea” (ECOSOC, 1989) . Se recomandă
acordarea unei maxime importante selectării, educării şi formării oficialilor;
remunerarea să fie adecvată, iar condiţiile de muncă potrivite; stabilirea unui
mecanism disciplinar intern şi a unei supervizări externe; aducerea la cunoştinţa
publicului a unui mecanism de reclamaţii contra oficialilor. Pentru implementare la
nivel naţional, se sugerează traducerea ghidului, preluarea lui în legislaţie,
aducerea la cunoştinţa funcţionarilor şi a publicului atât a acestui cod cât şi a
dispoziţiilor înrudite, organizarea de simpozioane asupra rolului şi atribuţiilor
oficialilor ce aplică legea cu privire la protecţia drepturilor omului şi prevenirea
comiterii de infracţiuni.
b. Codul internaţional de conduită a agenţilor publici (ONU, 1996)
Prin acest cod, ONU declară corupţia drept o problemă ce afectează
stabilitatea şi securitatea cetăţenilor, care dăunează democraţiei şi moralităţii şi
69
care impiedică dezvoltarea economica, socială şi politică. Fenomenul devine unul
cu implicaţii internaţionale şi are legatură cu infracţiunile de crimă organizată şi
cele economice. Se recomandă utilizarea codului ca un instrument în lupta statelor
contra corupţiei.
Codul include principiile generale pentru conduita agenţilor publici, ca şi
principiile de prevenire a conflictelor de interese, declaraţii de avere, acceptare de
cadouri, gestionarea informaţiilor confidenţiale şi implicarea în activităţi politice.
Ghidul stabileşte mai întâi principii generale: agenţii publici trebuie să acţioneze
doar în interes public; să îşi îndeplinească atribuţiile efectiv, eficient şi cu
integritate; să administreze eficient resursele publice; să fie atenţi, drepţi şi
imparţiali în lucrul cu publicul. Sunt reglementate conflictul de interese şi
incompatibilităţile: agentţii publici nu pot să se folosească de funcţia lor pentru a
obţine avantaje inadecvate în interesul personal sau financiar al lor sau al familiilor
lor, nici măcar după părăsirea funcţiei; nu se pot implica în relaţii comerciale,
financiare sau de altă natură incompatibile cu funcţia lor; ei trebuie să declare
astfel de interese sau relaţii şi să ia măsuri de eliminare sau reducere a unor
asemenea conflicte de interese; ei nu pot folosi banul public, bunuri publice sau
informaţii obţinute în exercitarea funcţiei, în activităţi care nu au legătură cu
aceasta. Apoi sunt reglementate obligaţiile şi interdicşiile pentru agenţii publici:
obligatţia de a-şi declara averea şi datoriile; interdicţia de a solicita sau primi,
direct sau indirect, dăruri sau alte foloase care le pot influenţa exercitarea funcţiei,
performanţa sau capacitatea de decizie; obligaţia de a păstra confidenţialitatea
informaţiilor, inclusiv după părăsirea funcţiei; atenţionarea ca exercitarea
activităţilor politice sau altor activităţi publice nu trebuie să slăbească încrederea
publicului în exercitarea imparţială a funcţiei.
c. Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară (ONU, 2001)
ONU consideră că un impediment serios al oricărei strategii anticorupţie este
corupţia din justiţie şi, din nefericire, se înregistrează o extindere a acesteia în
instantele din multe părţi ale lumii. ONU a examinat în detaliu această problemă şi
a întocmit programul de întărire a integrităţii judiciare care are trei obiective: să
70
formuleze conceptul de integritate judiciară şi să conceapă metodologia de
introducere a sa fără a compromite principiul independenţei justitiei; să faciliteze
un mediu de învăţare sigur şi productiv pentru a reforma mentalităţile şefilor de
instanţe din lume; să crească sensibilizarea cu privire la integritatea judiciară şi să
dezvolte, să ghideze şi să monitorizeze proiecte de asistenţă tehnică cu privire la
întărirea integrităţii şi capacităţii judiciare.
În anul 2001, la invitaţia ONU şi a organizaţiei Transparency International, la
Bangalore (India) un grup de înalţi magistraţi, presedinţi de instanţă din sistemul
anglo-saxon (apoi fiind consultaţi şi magistraţi din sistemul continental de drept),
denumit Grupul judiciar de întărire a integrităţii judecătorilor, au alcătuit aceste
Principii . Practic, este vorba, despre un cod de conduită aplicabil judecătorului;
dar în România statutul procurorului, care este de magistrat, îl face aplicabil şi
pentru această categorie profesională.
La elaborarea codului s-au avut în vedere principalele documente
internaţionale în domeniu elaborate de instituţii sau organizaţii din diverse ţări.
Codul reglementează 6 valori: Independenţa, Imparţialitatea, Integritatea, Eticheta,
Egalitatea, Competenţa şi străduinţa (diligenţa). În ceea ce priveste Integritatea şi
Eticheta, ele sunt declarate ca fiind principii indispensabile exercitării funcţiei
judecătoreşti:
- este ridicată la rang de principiu şi aparenţă: judecătorul va face în aşa fel
încât conduita să apară în ochii unui observator neutru ca ireprosabilă; atitudinea şi
conduita unui judecător trebuie să menţină trează încrederea oamenilor în
corectitudinea puterii judecâtoreşti; în tot ceea ce face, inclusiv în viaţa
particularaă, judecătorul va evita orice atitudine necorespunzătoare sau impresia
unei atitudini necorespunzătoare;
- este reglementat conflictul de interese: judecătorul, în relaţiile sale personale
cu alţi jurişti care au o prezenţă constantă in instanţa în care el lucrează, va evita
situaţiile care ar putea favoriza părtinirea sau ar da naştere, pe bună dreptate,
suspiciunilor în acest sens; judecătorul se va abţine de la a participa la soluţionarea
unei cauze în care un membru al familiei sale este parte la proces sau are legătură
71
cu acesta; judecătorul nu va permite niciunui avocat sau jurist să îi utilizeze
locuinţa pentru a primi clienţi sau alţi membri ai profesiei juridice respective;
judecătorul va trebui să se documenteze asupra intereselor personale şi financiare
ale sale şi va face eforturile corespunzătoare pentru a se informa cu privire la
interesele financiare ale membrilor familiei sale;
- sunt prevăzute libertăţile: judecătorul, ca orice alt cetăţean, are dreptul la
libertatea de exprimare, libertatea convingerilor, libertatea de asociere, de a forma
grupuri, dar îşi va exercita aceste drepturi în aşa fel încât să nu prejudicieze
demnitatea funcţiei judecătoreşti sau imparţialitatea şi independenţa puterii
judecătoreşti; judecătorul poate înfiinţa sau se poate afilia la asociaţii ale
judecătorilor sau alte organizaţii care reprezintă interesele judecătorilor;
- sunt prevăzute interdicţii: judecătorul nu va avea voie să uzeze de prestigiul
funcţiei judecătoresti pentru a rezolva interesele sale personale sau interesele
personale ale membrilor familiei sale sau ale altor persoane şi nici nu va trebui să
lase impresia sau să dea voie altora să lase impresia că ar exista persoane într-o
poziţie privilegiată, capabile să îl influenţeze într-un mod necorespunzător în
îndeplinirea atribuţiilor sale judecătoreşti; judecătorul nu va avea voie să se
folosească sau să dezvăluie informaţiile confidenţiale obţinute de el în această
calitate în scopuri care nu au legătură cu obligaţiile sale profesionale;
- sunt prevăzute ca drepturi ale judecătorului: să scrie, să ţină conferinţe, să
predea şi să ia parte la activităţi legate de lege, organizarea sistemului juridic,
înfăptuirea actului de justiţie, sau altele conexe; să apară la o audiere publică în
faţa unei autorităţi care are competenţe în materia dreptului, a organizării
sistemului juridic, a înfăptuirii actului de justiţie, sau a altora conexe; să fie
membru al unui organ oficial sau al unei comisii de stat, al unui comitet sau organ
consultativ, cu condiţia ca, funcţionând în această calitate, aceasta să nu contravină
principiilor de imparţialitate şi neutralitate ale unui judecător; să desfăşoare orice
alte activităţi care nu împietează asupra demnităţii sale de organ judecătoresc şi
nici nu îl împiedică să îşi îndeplinească obligaţiile sale de magistrat;
72
- ca incompatibilitate se prevede că judecătorul nu va avea voie sa practice
dreptul ca avocat atâta timp cât deţine funcţia jurisdicţională;
- cu privire la corupţie se arată că judecătorul, ca şi membrii familiei sale, nu
vor avea voie să pretindă sau să accepte cadouri, donaţii, împrumuturi sau favoruri
în legătură cu acţiunile sau inacţiunile sale legate de activitatea sa judecătorească;
judecatorul nu va permite, cu bună ştiinţă, membrilor instanţei sale de judecată sau
altor persoane aflate sub influenţa, autoritatea sau la dispoziţia sa, să pretindă sau
să accepte cadouri, donaţii, împrumuturi sau favoruri în legătură cu acţiuni sau
inacţiuni legate de activitatea sau atribuţiile sale; în măsura permisă de lege şi de
reglementările privind transparenţa, judecătorul poate primi un dar simbolic, un
premiu sau o recunoaştere, în funcţie de împrejurările în care i se oferă acestea, cu
condiţia ca darul, premiul sau recunoaşterea să nu fie percepută ca urmând să îl
influenţeze pe judecător în desfăşurarea obligaţiilor sale judecătoreşti sau să dea
naştere unor suspiciuni de parţialitate; judecătorul nu va permite membrilor
familiei sale, persoanelor din anturajul său sau altor persoane să influenţeze
negativ conduita şi dreapta sa judecată.
Pentru că în 2007 ONU a realizat faptul că Principiile nu sunt suficient de
cunoscute, a adunat mai mulţi experţi din toate statele, la Viena, unde au fost
redactate Comentariile la Principiile de la Bangalore . Ele detaliază fiecare
principiu şi cuprind cazuri concrete ale conduitei ce trebuie adoptată de judecători
în diverse situaţii, cum ar fi discuţiile despre soluţii cu colegii, angajarea rudelor ca
şi grefieri, prieteniile cu politişti sau avocaţi, frecventarea cluburilor şi a
asociaţiilor secrete, relaţii sociale cu justiţiabili, relaţii extra-conjugale, legăturile
familiei judecătorului cu firme de avocatură sau cu guvernul, implicarea
judecătorului în viaţa publică sau politică, declaraţiile judecătorilor în privinţa
defecţiunilor sistemului, scrierea scrisorilor de recomandare, depunerea mărturiilor
cu privire la părţi, participarea la conferinţe şi interviuri publice, participarea la
activităţi guvernamentale, bunurile ce pot fi primite de judecător şi sub ce titlu.
d. Modelul de Cod de conduită a agenţilor publici (CoE, 2000)
73
Codul a fost adoptat prin Recomandarea (2000) 10 a Comitetului Miniştrilor
al Consiliului Europei şi este însoţit de un memoriu explicativ . Statelor membre li
se recomandă să îl folosească ca model când concep codurile de conduită pentru
proprii agenţi publici, înţelegându-se prin aceasta persoanele angajate în cadrul
unei autorităţi publice, însă nu şi reprezentanţii publici aleşi, membrii guvernului şi
personalul care exercită funcţii judiciare. Prin urmare, acesta este aplicabil
magistraţilor când nu exercită funcţii judiciare în cadrul instanţei (de exemplu,
când sunt membri în comisii de licitaţie, comisii de concurs, comisii de evaluare),
precum şi personalului auxiliar de specialitate din instanţe şi parchete.
Acest instrument european recomandă ca prin codurile de conduită ale
agenţilor publici să se precizeze regulile în materie de integritate şi conduită a
agenţilor, să li se ofere ajutor în respectarea lor şi să se informeze publicul cu
privire la conduita pe care au dreptul să o pretindă de la agenţii publici.
Codul impune respectarea normelor, politeţe, loialitate, competenţă,
imparţialitate; solicită să se evite conflictele de interese reale, potenţiale sau
aparente; să se pastreze confidenţialitatea; să fie semnalate ordinele sau conduitele
ilegale, neetice sau penale; să se declare interesele, să nu se desfăşoare activităţi
incompatibile cu funcţia, iar activităţile publice sau politice să nu slăbească
încrederea în serviciul public; agentul public să nu accepte cadouri sau invitaţii
care âi pot afecta imparţialitatea, să refuze şi să semnaleze foloasele care nu i se
cuvin; să nu returneze favoruri; să nu abuzeze de poziţia sa pentru a obţine
avantaje; să se asigure că bunurile proprietate publică sunt folosite în mod util,
eficace şi economic; la recrutare, numire şi promovare să se verifice integritatea;
superiorii răspund pentru faptele angajaţilor dacă nu au luat măsurile necesare şi
trebuie să ia măsuri anticorupţie cum ar fi atragerea atenţiei asupra respectării
legilor şi regulamentelor, pregătire adecvată anticorupţie, să fie atenţi la
dificultăţile financiare sau de altă natură a personalului, să fie ei înşişi exemplu de
integritate; agentul public nu se poate angaja ulterior într-o funcţie unde poate
folosi informaţiile obţinute anterior sau dacă anterior a intervenit ca agent public
74
într-un caz şi acum i-ar procura un avantaj entităţii care l-a angajat; să nu acorde
tratament preferenţial sau privilegiat foştilor agenţi publici.
Codul defineşte conflictul de interese ca fiind situaţia în care agentul public
are un interes privat care ar influenţa sau ar părea ca influenţează exercitarea cu
imparţialitate şi obiectivitate a îndatoririle legale. Acest interes privat include orice
avantaj pentru agentul oficial sau pentru familie, al rudelor apropiate, prieteni sau
persoane ori organizaţii cu care are sau a avut relaţii de afaceri sau politice, fie că
este financiar sau vreo altă obligaţie civilă.
Codul dă sugestii despre gestionarea unor situaţii reale cu care se confruntă
oficialii publici, cum ar fi primirea de cadouri, folosirea de informaţii oficiale sau a
resurselor publice, relaţiile cu foştii angajaţi. Codul sublinează importanţa întăririi
şi integrităţii agenţilor publici şi răspunderea organelor superioare ierarhice prin
trei obiective: stabilirea standardelor de integritate şi de conduită ce se aşteaptă de
la agenţii publici; ajutarea lor în a înţelege şi adopta aceste standarde; informarea
publicului asupra conduitei pe care o pot pretinde de la oficiali.
e. Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE)
CCJE este un organism consultativ din cadrul Consiliului Europei în materie
de independenţă, imparţialitate şi competenţă a judecătorilor. Este alcătuit din câte
un judecător din fiecare stat membru şi emite opinii (avize).
Opinia nr. 3 din 2002, intitulată Principiile şi regulile ce guvernează conduita
profesională a judecătorilor, în special etica, comportamentul neadecvat şi
imparţialitatea judecătorilor [8] răspunde la trei întrebări:
1. Ce standarde de conduită ar trebui să se aplice judecătorilor?;
2. Cum ar trebui formulate standardele de conduită?;
3. Ce se întâmplă dacă judecătorilor li se aplică răspunderea penală, civilă şi
disciplinară?
Potrivit acestei opinii, puterile încredinţate judecătorilor sunt strict legate de
valorile de justiţie, adevăr şi libertate; standardele de conduită care se aplică
judecătorilor sunt corolare acestor valori şi o condiţie a încrederii în administrarea
justiţiei. Opinia nr. 3 consideră că judecătorii trebuie să se ghideze în activitatea lor
75
pe principii de conduită profesională, care să le ofere soluţii pentru a depăşi
dificultăţile pe care le înfruntă în acest domeniu; principiile trebuie să fie redactate
de înşişi judecători si să fie complet separate de sistemul disciplinar al
judecătorilor; este de dorit să se înfiinţeze în fiecare ţară unul sau mai multe
organisme sau persoane în cadrul sistemului juridic care să sfatuiască judecătorii ce
se confruntă cu probleme legate de etica profesională sau de compatibilitatea unor
activităţi non-juridice cu statutul lor.
În ceea ce priveşte regulile de conduită individuală ale judecătorilor, CCJE
este de părere că: fiecare judecător în parte trebuie să facă totul pentru a susţine
independenţa juridică, atât la nivel instituţional, cât şi individual; judecătorii
trebuie să se comporte cu integritate în exerciţiul funcţiei şi în viaţa particulară;
trebuie să adopte tot timpul o abordare care să fie şi să pară imparţială; trebuie să
îşi îndeplinească îndatoririle fără favoritisme şi fără prejudecăţi sau idei
preconcepute existente sau aparente; trebuie să ia deciziile luând în considerare
toate lucrurile relevante pentru aplicarea prevederilor legale şi să le excludă pe cele
irelevante; trebuie să arate respectul cuvenit tuturor persoanelor care iau parte la
procedurile judiciare sau sunt afectate de aceste proceduri; trebuie să îşi
îndeplinească îndatoririle cu respectul cuvenit pentru tratamentul egal al părţilor,
evitând orice idee preconcepută şi discriminările, păstrând echilibrul între părţi şi
asigurând o audiere corectă pentru fiecare; trebuie să dea dovadă de circumspecţie
în relaţiile cu mass-media, să îşi păstreze independenţa şi imparţialitatea abţinându-
se de la folosirea în scop personal a relaţiilor cu mass-media şi de la comentarii
nejustificate privind cauzele de care se ocupă; trebuie să se asigure că păstrează un
grad înalt de competenţă profesională; trebuie să aibă un înalt grad de conştiinţă
profesională şi să muncească sârguincios pentru a respecta obligaţia de a emite
hotărârile într-o perioadă rezonabilă de timp; trebuie să dedice majoritatea timpului
de lucru funcţiilor lor juridice, inclusiv activiăţtilor conexe; trebuie să se abţină de
la desfăşurarea activităţilor politice care le-ar putea compromite independenţa şi le-
ar putea afecta imaginea de imparţialitate.
f. Standarde internaţionale pentru procurori
76
În materia instrumentelor internaţionale ce ghidează conduita procurorilor,
amintim ”Standardele de responsabilitate profesională şi declaraţia cu privire la
îndatoririle esenţiale şi drepturile procurorilor”, care este un cod adoptat în 1999 de
Asociaţia Internaţională a Procurorilor bazat pe Ghidul cu privire la Rolul
Procurorilor adoptat de Naţiunile Unite în 1990 . Standardele se referă la Conduita
profesională, Independenţa, Imparţialitatea, Rolul în procedurile penale,
Cooperarea şi protecţia. Cât priveşte Conduita, se prevede că procurorii trebuie să
îşi exercite profesia cu onoare şi demnitate, respectând legea şi etica, să acţioneze
şi să pară că acţionează consistent, independent şi imparţial, să îndeplinească tot
timpul cele mai înalte exigenţe de integritate, să se informeze cu privire la
evoluţiile legislative, să respecte dreptul acuzatului la un proces echitabil şi să
servească interesului public.
Amintim şi de Consiliul Consultativ al Procurorilor Europeni , un corp
consultativ al Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, înfiinţat în 2005
pentru a instituţionaliza adunările ce se desfăşurau până atunci drept Conferinţe ale
Procurorilor Generali din Europa. O astfel de conferinţă, care a avut loc la
Budapesta, a adoptat la 31 mai 2005 un Ghid European asupra eticii şi conduitei
procurorilor . Ghidul recomandă procurorilor să nu favorizeze părţile, să nu se lase
influenţaţi de interesele proprii, ale familiei sau ale altor persoane, să nu folosească
informaţiile astfel obţinute pentru a servi nejustificat în interesul lor sau al terţilor,
să nu accepte cadouri, avantaje sau ospitalitate din partea unor terţi care le-ar putea
compromite integritatea, echitatea şi imparţialitatea.
Recent, cele două consilii consultative, cel al judecătorilor şi cel al
procurorilor europeni, au adoptat Opinia cu privire la relaţiile dintre judecători şi
procurori . Este de subliniat că la pct. 10 se prevede: ”Pentru buna administrare a
justiţiei este necesară împărtăşirea principiilor juridice şi a valorilor etice comune
de către toţi profesioniştii implicaţi într-un proces judiciar” .
77
Bibliografie
78
Miroiu, Adrian (ed), Teorii ale dreptăţii, Alternative, Bucureşti, 1995