MEDICINA SOCIALA.

CARACTERISTICI GENERALE

Medicina socială este o ramură a medicinii şi o parte a sănătăţii publice; ea se bazează

pe constatarea conform căreia factorii sociali au o influenţă determinantă asupra fenomenului
de sănătate şi boală. Obiectul medicinii sociale este studiul stării de sănătate a populaţiei în
corelaţie cu factorii ce o influenţează (diagnosticul stării de sănătate a populaţiei şi factorii
etiologici).
Sănătatea publică reprezintă ansamblul cunoştinţelor, deprinderilor şi atitudinilor
populaţiei orientat spre menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii.
Obiectul sănătăţii publice îl reprezintă grupurile umane.
Hanlon a definit sănătatea publică ca fiind ştiinţa protejării oamenilor şi a sănătăţii, a
promovării redobândirii sănătăţii prin efortul organizat al societăţii.
Scopul sănătăţii publice este să reducă: disconfortul, boala, incapacitatea
(invaliditatea, handicapul), decesul prematur.
O definiţie concisă a sănătăţii publice dată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, 1997,
este: arta şi ştiinţa prevenirii îmbolnăvirilor, prelungirea vieţii şi promovării sănătăţii prin
mijloace de acţiune organizată ale societăţii ; acest lucru are ca premisă faptul că sănătatea este
un proces care angajează resurse sociale, fizice, mentale şi spirituale.
Deci, sănătatea publică este ştiinţa şi arta care se preocupă cu :
- prevenirea îmbolnăvirilor
- prelungirea vieţii
- promovarea sănătăţii prin efortul organizat al comunităţii
- sanitaţia şi mediu
- educaţia pentru sănătate
- organizarea sistemului de sănătate astfel încât să permită accesul la un pachet
de servicii de bază pentru întreaga populaţie.
În consecinţă noul concept al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii de sănătate publică
include organizarea tuturor resurselor umane şi a instituţiilor pentru furnizarea de servicii de
sănătate în vederea promovării sănătăţii, prevenirii bolilor, diagnosticului şi tratamentului
bolilor şi reabilitării fizice, sociale şi profesionale, după ce au fost identificate nevoile de
sănătate ale populaţiei.
Scopurile principale ale medicinii sociale sunt:
- creşterea speranţei de viaţă sănătoasă pentru populaţie;
- prevenirea deceselor evitabile sau premature;
- îmbunătăţirea calităţii vieţii pentru persoanele cu boli cronice pe termen lung
sau disfuncţii;
- ameliorarea stării de sănătate prin intermediul prevenirii.
Medicina sociala este un domeniu interdisciplinar în care se regăsesc elemente din
diferite discipline precum: epidemiologia, biostatistica, demografia, ecologie, igienă, etică,
sociologia, dreptul, managementul şi organizarea serviciilor de sănătate.
Sănătatea este un drept fundamental al omului ; este o resursă esenţială pentru individ,
pentru comunitate şi pentru societate în ansamblu.
Există o diversitate de definiţii ale sănătăţii pentru care se folosesc multiple criterii .
Cele utilizate cel mai frecvent sunt :
- bunăstarea funcţională
- capacitatea organismului de a se adapta la condiţiile variate da viaţă şi de muncă
- condiţia umană care îl face pe individ creativ.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a definit sănătatea individuală „starea de bine din
punct de vedere fizic, mintal şi social şi nu numai absenţa bolii sau a infirmităţii”.

1
 Sănătatea grupurilor umane ar putea fi definită ca fiind o sinteză a sănătăţilor
individuale apreciată într-o viziune sistemică, globală.
Diagnosticul stării de sănătate a populaţiei
Diagnosticul stării de sănătate a unei colectivităţi se face după un raţionament similar
cu cel pe care îl face medicul aflat în faţa unui bolnav . În ambele situaţii trebuie parcurse, în
mod obligatoriu, anumite etape, metodologia diagnosticului fiind practic aceeaşi. Trebuie ştiut,
însă, că nu se poate face o extrapolare de la diagnosticul individual al unui bolnav la starea de
sănătate sau boală a unei întregi comunităţi. Prezentăm mai jos după D.Enăchescu, M.Marcu
(1997) o paralelă între diagnosticul stării de sănătate a individului şi diagnosticul stării de
sănătate a unei colectivităţi.

Diagnosticul stării de sănătate a unui Diagnosticul stării de sănătate a unei

individ colectivităţi
-Identificarea persoanei (nume, sex, vârstă, Identificarea grupului (distribuţia pe vârste
ocupaţie) şi determinarea vârstei medii care reprezintă “vârsta”
grupului; distribuţia pe sexe cu determinarea proporţiei
sexului masculin, respectiv feminin, distribuţia în
funcţie de alte variabile ca de exemplu: ocupaţie, grad
de şcolarizare, etc.
- Anamneza Culegerea de informaţii în condiţii cât mai
- Examenul clinic standardizate, prelucrarealor, calculându-se indici valori
- Examenul paraclinic medii şi / sau valori relative şi compararea rezultatelor
- Compararea informaţiilor obţinute cu obţinute, cu anumite modele de referinţă.
“modelele” ştiute pentru diferite afecţiuni
- Diagnosticul sănătăţii sau bolii individului - Diagnosticul sănătăţii comunităţii
- Determinarea etiologiei bolii - Determinarea cauzelor probabil implicate
- Tratamentul bolii ( etiologic, patogmetic, - “Tratamentul” sub forma unui program de intervenţie
simptomatic , etc.) aplicat colectivităţii care vizează factorii “cauzali”, de
risc (de ex: modificarea comportamentelor) , sau boala
a cărei frecvenţă a fost determinată.
- Control - Control prin monitorizarea stării de sănătate a
colectivităţii.

Sănătatea publică este privită ca un concept multifactorial fiind condiţionată de mai

mulţi factori . Factorii care influenţează starea de sănătate a unei populaţii pot fi grupaţi, după
Lalonde în factori biologici, comportamentali (stil de viaţă), factori socio-economici (factori
ambientali) care intervin în proporţie de 90% în determinarea sănătăţii şi asistenţa medicală,
indifferent de tipulsistemului de sănătate în procent de 10%.
- Factorii biologici reprezintă zestrea biologică a fiecărui individ – ereditatea. Ei
cuprind şi caracteristicile demografice ale populaţiei.
- Factorii ambientali se referă la:
- factorii mediului fizic
- factorii sociali
- factorii economici
- factorii culturali
- factorii educaţionali
- Factorii comportamentali – stilul de viaţă depinde de comportamente care, la rândul
lor, sunt condiţionate de factori sociali. Stilul de viaţă este deci rezultatul factorilor sociali şi al
comportamentelor, el se referă atât la obiceiuri alimentare cât şi la riscurile profesiei şi cele din
timpul liber.

2
 - Serviciile de sănătate sunt de trei categorii :
- curative
- preventive
- recuperatorii
După Dever, aceşti factori se constituie în modelul epidemiologic al factorilor care
determină starea de sănătate (prezent în figura)

Sisteme interne complexe

Maturizare şi Biologie umană Factori genetici

Îmbătrânire

Social Recuperare
Psihic Mediul Starea de sănătate Sistemul sanitar Terapie

Fizic Prevenţie

Riscuri profesionale Stil de viaţă Riscuri în timpul liber

Obiceiuri alimentare
şi consum

Figura 1 - Modelul epidemiologic al factorilor determinanţi ai stării de sănătate (după

Dever)

Măsurarea stării de sănătate

Măsurarea stării de sănătate se realizează cu ajutorul unor indicatori, cei mai obişnuiţi
fiind grupaţi astfel : (după D. Enăchescu, M.Marcu, 1997 ) :
A. Indicatori de nivel (ca rezultat al acţiunii factorilor care influenţează starea de
sănătate)
1. Demografici: natalitate, fertilitate, mortalitate
- de frecvenţă
- probabilităţi, riscuri
2. Morbiditate :
- clasici
- consecinţe ale bolii (deficienţe senzoriale, somatice sau psihice, incapacitate,
invaliditate)
- gravitate
- combinaţi
3. Globali ai sănătăţii:
- bazaţi pe incapacitatea funcţională
- bazaţi pe perceperea sănătăţii/bolii
B. Indicatori de factori :
- biologici
- mediu
- comportamente
- servicii de sănătate ( disponibilitate, utilizare)
C. Complecşi

3
 Sanatatea publica este o parte din sistemul global de sanatate si cuprinde mai multe
domenii principale cum sunt demografia, epidemiologia, dreptul medical, etica si deontologia
medicala. Este nevoie de o corelare pemanenta a datelor demografice, a indicatorilor de
morbiditate si de dezvoltare fizico-psihica cu factorii complecsi ai mediului ambiant, fie
naturali fie sociali precum si cu a datelor de eficienta a activitatii medicale pentru a cunoaste
starea de sanatate a populatiei.

NOŢIUNI GENERALE DE DEMOGRAFIE

Termenul provine din limba greacă: demos = popor şi graphos = descriere.

Demografia este ştiinţa care studiază populaţia umană din punct de vedere al
dimensiunii, structurii, evoluţiei şi caracterelor generale.
Demografia este ştiinţa socială care studiază structura şi dinamica fenomenelor,
evenimentelor ce se desfăşoară într-o populaţie definită.
Statistica demografică este o ramură a statisticii economico – sociale care are ca scop
culegerea, analiza şi interpretarea informaţiilor care caracterizează evenimentele şi fenomenele
care au loc într-o populaţie.
Obiectul demografiei este populaţia umană.
Demografia operează cu trei noţiuni fundamentale:
- eveniment demografic – cazul observat purtător de informaţii demografice (născut
viu, născut mort )
- fenomen demografic – ansamblul evenimentelor demografice care apar într-o
populaţie într-o perioadă de timp (natalitatea , mortalitatea )
- indicator demografic – raportul care măsoară aceste fenomene.
Din punct de vedere al demografiei istorice societăţile premoderne s-au caracterizat
printr-o natalitate şi mortalitate crescută (stare de echilibru relativ).
A urmat o a doua etapă caracterizată printr-o natalitate crescută şi o scădere a
mortalităţii (prin ameliorarea calităţii vieţii).
În a treia etapă (de planificare, de limitare a dimensiunilor familiei) natalitatea scade,
morbiditatea rămânând staţionară.
A. Statica populaţiei studiază numărul şi structura populaţiei.
Dinamica populaţiei ( mişcarea populaţiei ) are două componente :
- mişcarea naturală
- mişcarea mecanică
Populaţia reprezintă ansamblul de locuitori dintr-un anumit teritoriu.
Tipuri de populaţie
- Populaţia locală - populaţia care are domiciliul legal ( înregistrat în cartea de identitate )
în localitatea respectivă.
- Populaţia stabilă – populaţia legală şi populaţia care locuieşte de un număr de luni în
localitate , elevii şi studenţii veniţi pentru studii.
- Populaţia deschisă – populaţia afectată de migraţia externă.
- Populaţia închisă – populaţia neafectată de migraţia externă.
Populaţia staţionară este populaţia stabilă care are o rată de creştere zero şi o structură pe
vârste constantă .
Numărul populaţiei poate fi cunoscut prin:
- recensământ – este o înregistrare globală , la un moment dat , a unei populaţii cu
principalele caracteristici.
- actualizarea datelor recensământului prin date ce provin de la starea civilă.

4
 Densitatea populaţiei reprezintă raportul dintre numărul de locuitori şi suprafaţa
terenului pe care locuiesc.
Dispersia este gradul de împrăştiere a populaţiei în colectivităţi constituite.
Structura populaţiei – are importanţă pentru studiul sănătăţii publice şi al ocrotirii
sănătăţii.
Structura populaţiei pe diferite caracteristici, cum ar fi sexul, vârsta, mediul urban sau
rural, profesia, ocupaţia, nivelul de instruire etc. este de o importanţă decisivă din punct de
vedere al ocrotirii sănătăţii, dar şi din punct de vedere socio-economic, cultural, etc.
Starea de sănătate a populaţiei este mult diferenţiată pe sexe, grupe de vârstă, mediul
urban sau rural, ocupaţii etc, din care cauză OMS a introdus termenul de disparităţi, iar în
domeniul demografiei sau a morbidităţii termenul de supramortalitate sau supramorbiditate.
De exemplu morbiditatea şi mortalitatea sunt mai mari la copii sub un an şi la vârstnici,
numărul de născuţi vii de sex masculin este mai mare, morbiditatea la grupele adulte de vârstă
este mai mare la sexul feminin.
De asemenea, natalitatea şi mortalitatea infantilă sunt mai mari în mediul rural, la fel şi
mortalitatea generală în cele mai multe ţări, în special în cele în curs de dezvoltare.
Toate acestea îşi au explicaţii plurifactoriale.
Ţinând seama de aceste aspecte, un studiu ştiinţific nu poate să se adreseze la populaţia
luată global ci trebuie să analizeze fenomenele pe toate caracteristicile esenţiale pentru a
depista disparităţile şi cauzele acestora.

- structura populaţiei pe sexe – In general exista o egalitate intre numarul populatiei

de sex masculin si numarul populatiei de sex feminin, la naştere, raportul este în favoarea
sexului masculin ; proporţia se schimbă în favoarea sexului feminine în jurul vârstei de 35 de
ani datorită supramortalităţii masculine. Caracteristic pentru specificitatea de sex este existenţa
unei supramorbidităţi feminine şi supramortalitatea masculină . Structura pe sexe este diferita
in mediul urban de mediul rural.
Structura pe sexe prezinta interes in cunoasterea riscurilor si a frecventei bolilor la
populatia masculina fata de cea feminina.
Indicele (rata) de masculinitate este raportul ce se obţine prin divizarea populaţiei de
sex masculin la cea de sex feminin, media pe total vârste fiind subunitară respectiv 100%, la
grupele de vârstă tinere fiind însă peste 1,0 respectiv peste 100%. Inversul acestui indice este
rata de feminitate.
Im%= Lm/Lf x 100 If%= Lf/Lm x 100

Im, If = indice de masculinitate sau de feminitate

Lm si Lf = populatia de sex masculine si feminin

- structura populaţiei pe medii – mediul de viaţă îşi pune amprenta asupra modelului
de morbiditate şi de mortalitate, repartiţia populaţiei pe medii depinzând de structura
economică a ţării, si de politica de dezvoltare economica a tarii respective.
Cauzele acestor diferenţieri rezidă şi din condiţiile diferite de viaţă şi de muncă ale
populaţiei din cele două medii, nivelul de şcolarizare, accesibilitatea la asistenţă medicală,
condiţii igienico-sanitare, cultura generală, etc.

- structura populaţiei pe grupe de vârstă - măsurarea şi descrierea structurii populaţiei

pe grupe de vârstă prezintă interes pentru sistemul de sănătate deoarece tabloul morbidităţii şi
al mortalităţii diferă de la o grupă la alta.
În alegerea grupelor de vârstă trebuie să se ţină seama de esenţa fenomenelor, de
frecvenţa evenimentelor specifice grupei respective de vârstă.

5
 Repezentarea grafica tipica pentru structura populatiei pe grupe de varsta este piramida
populatiei (piramida varstelor).
Piramida vârstelor este o reprezentare grafică a repartiţiei populaţiei pe vârste,
constituită din două histograme una pentru populaţia masculină, alta pentru populaţia feminină
dispusă pe axa ordonatelor ca bază ( numărul populaţiei de fiecare vârstă sau grupă de vârstă )
şi pe axa abciselor perpendicular valorile vârstei

Principalele modele de piramidă a vârstelor sunt:

- modelul care îmbracă forma de triunghi , cu bază largă ; se întâlneşte în ţările cu natalitate
mare , indicele de reproducere netă fiind supraunitar ; modelul este caracteristic ţărilor în curs
de dezvoltare;
- modelul în „clopot” unde baza este relativ largă , iar , ca urmare a creşterii nivelului de trai
, creşte şi durata vieţii , deci se acumulează mai mulţi vârstnici ; este un model de tranziţie,
caracteristic ţărilor rapid industrializate;
- modelul „în urnă” caracteristic ţărilor dezvoltate cu natalitate scăzută şi longevitate mare ;
- modelul „în treflă” se deosebeşte de modelul „în urnă” prin baza care este mai largă , ca
urmare a unor schimbări apărute în unele ţări dezvoltate , în special tendinţa uşoară de creştere
a natalităţii ;Piramida varstelor poate avea aspecte diferite ca urmare, in principal, a raportului
natalitate/mortalitate.

6
 - structura populaţiei pe profesii - profesia şi ocupaţia influenţează în mare măsură
starea de sănătate a populaţiei .
Profesia este specialitatea sau meseria dobândită prin studii, calificări sau practica la
locul de muncă.
Ocupaţia este activitatea socială utilă depusă de o persoană. În funcţie de acestea se
deosebesc:
 populaţia activă
 populaţia ocupată – totalitatea persoanelor care au loc de muncă la data
recensământului
 populaţia neocupată – persoanele care nu au loc de muncă
 populaţia inactivă – cuprinde persoanele care nu exercită o activitate
aducătoare de venituri şi care, în majoritatea cazurilor se află sub limita de muncă ( copii, tineri
) sau peste limita de muncă (bătrâni).
populaţia inactivă
Raportul de dependenţă = x 100
populaţie activă

- structura populaţiei după felul şcolii absolvite – caracterizează nivelul instructiv

educativ al populaţiei. Situaţia populaţiei, nivelul de educaţie şi instruire se cunoaşte cu ocazia
recensământului.
nr. de locuitori ce au terminat instrucţia elementară
Indicele nivelului elementar de instruire =
x 100
nr. de locuitori la vârsta terminării instrucţiei
elementare

Tendinţele demografice ale Europei

În ultimele decenii s-au constatat :
 un declin al fertilităţii cu scăderea numărului copiilor de rang mare
 întârzierea apariţiei primului copil
 scăderea nupţialităţii
 creşterea divorţialităţii
 creşterea rolului femeii în societate are consecinţe favorabile asupra stării de sănătate:
scăderea numărului de copii nedoriţi
 eficacitatea mijloacelor contraceptive a facilitat uniunile consensuale şi reducerea
numărului de copii nedoriţi
 echilibrul instalat între numărul de născuţi vii şi numărul de decese determină un spor
natural scăzut.
Consecinţa este îmbătrânirea populaţiei.
În 2025 se prevede o creştere a persoanelor de 65 ani şi peste la un procent 18%. Ca
urmare apare o schimbare a raportului de dependenţă.

7
 B. DINAMICA POPULAŢIEI. MIŞCAREA NATURALĂ A POPULAŢIEI

Mişcarea naturală a populaţiei sau reproducerea populaţiei reprezintă domeniul central

al demografiei, cu mare interes pentru medic.
Reproducerea populaţiei are două componente: natalitatea şi mortalitatea.

B.1 NATALITATEA SI FERTILITATEA

Definiţiile evenimentelor demografice şi ale unor noţiuni utilizate în studiul natalităţii
şi al fertilităţii sunt :
Născutul viu – este produsul de concepţie expulzat sau extras complet din corpul
mamei, indiferent de durata sarcinii din care acesta provine şi care prezintă un semn de viaţă:
respiraţie, activitate cardiacă, pulsaţii ale cordonului ombilical sau contracţia unui muşchi
voluntar.
Născutul mort – este produsul de concepţie care provine dintr-o sarcină de peste 28 de
săptămâni şi care după separarea completă de corpul matern nu manifestă nici un semn de viaţă.
Avortul – este produsul de concepţie care provine dintr-o sarcină cu o durată mai mică
de 28 de săptămâni şi care după extragerea completă din corpul matern nu manifestă nici un
semn de viaţă.
Produsul de concepţie este rezultatul fecundării unui ovul de către un spermatozoid
care a parcurs perioada de gestaţie şi care se soldează prin naştere sau avort.
Naşterea este evenimentul expulzării unui produs de concepţie după o perioadă a
sarcinii mai mare de 28 de săptămâni.
Rangul naşterii exprimă a câta naştere (cu nou născut viu sau mort) a mamei în cauză.
Rangul născutului – exprimă al câtelea născut viu sau mort este născutul în suita celor
pe care i-a născut mama.
Intervalul protogenezic – este durata medie dintre căsătorie şi naşterea primului copil.
Intervalele intergenezice – sunt duratele medii care separă într-o populaţie naşterile
de rang succesiv (durata medie între prima şi a doua naştere, a doua şi a treia, ş.a.m.d.).
Natalitatea – reprezintă fenomenul demografic al frecvenţei născuţilor vii într-o
populaţie dintr-un anumit teritoriu şi o anumită perioadă.
Măsurarea natalităţii se face prin indicele (rata) de natalitate care se calculează
raportând numărul de născuţi vii la numărul mediu de locuitori ai perioadei considerate.
număr de născuţi vii
N= X 1000
Nr. mediu de locuitori ai perioadei considerate

Perioada de timp la care se referă indicatorul este de un an, iar numărul de locuitori este
fie numărul mediu anual, fie numărul de locuitori la mijlocul anului calendaristic.

Fertilitatea
Indicele de natalitate nu caracterizează corect intensitatea fenomenului deoarece se
raportează născuţii vii la întreaga populaţie. Indicele fertilităţii corectează această eroare de
calcul considerând populaţia feminină între 15 – 49 de ani. Astfel, fertilitatea reprezintă un
indicator mai sensibil decât natalitatea, deoarece se raportează la populaţia feminină şi nu la
întreaga populaţie.
numărul de născuţi vii
Fg = X 1000
numărul femeilor în vârstă de 15 – 49 ani

8
 Fg – rata generală a fertilităţii

nr. născuţilor vii de femei în vârstă de „x” ani

Fx = x 1000
Nr. femeilor în vârstă de „x” ani

Fx – rata specifică pe vârste a fertilităţii

Întregul comportament reproductiv este sintetizat în numărul mediu de descendenţi de

sex feminine pe care o femeie îi naşte în perioada fertilă.
În practică se foloseşte frecvent indicele brut de reproducere care reprezintă numărul
mediu de fete pe care le-ar naşte o generaţie de femei care nu ar fi supusă riscului mortalităţii
(de la naştere până la vârsta de 50 de ani) şi care ar avea la fiecare vârstă (între 15 şi 49 de ani)
fertilitatea specifică observată în perioada considerată.
Indicele de reproducere netă este bazat pe acelaşi principiu de calcul dar cu luarea în
consideraţie a mortalităţii femeilor între vârsta de 15 şi 49 ani.
Descendenţa finală (numărul urmaşilor) se obţine prin reducerea la unitate a fertilităţii
brute = 1/1000 fertilitate brută.
Se apreciază ca in prezent descendenta medie finala in Romania are valori de 2,2-2,4
copii si ca indicele brut de reproducere are valori cuprinse intre 1,15-1,2.
Factorii care influenţează fertilitatea:
A. Factorii demografici:
-distributia pe sexe;
-structura populatiei, in special a populatiei feminine pe grupe de varsta;
-nuptialitatea si divortialitatea.
B. Factorii medico-biologici:
-sterilitatea feminina primara si secundara;
-sterilitatea masculina;
-patologia genitala, inclusiv consecintele medicale ale avorturilor;
-igiena sexuala.
C. Factori sociali:
-prelungirea scolarizarii;
-gradul de angajare a femeilor in activitatile socio-economice;
-apartenenta la o anumita categorie sociala si mobilitatea intre aceste categorii.
D. Migratia populatiei - ca fenomenul de masa determinat de factorii politici, economici,
sociali sau culturali.
E. Factori legislativi:
-prevederile Codului muncii si Codului familiei;
-sistemul de alocatii pentru copii;
-programe de protectie materno-infantila;
-politica de planificare familiala inclusiv legislatia privind avorturile.
F. Factorii subiectivi: pot fi inglobati in notiunea complexa de de planificare familiala
(atitudinea constienta a cuplului fata de reproducerea sa).
-atitudinea fata de copii,existenta sau lipsa unei atitudini constiente fata de numarul copiilor
doriti si realizati si fata de cresterea copiilor realizati;
-numarul de copii doriti;
-numarul de copii realizati;
-metodele si mijloacele contraceptive;
-motivatiile subiective ale comportamentului demografic.

9
G. Factorii locali-traditionali legati de specificul dezvoltarii istorice a zonei, nivelul cultural,
obiceiuri locale, religie.
Toti acesti factori au actionat in general coborand nivelul reproducerii, prin interventia
voluntara a cuplurilor asupra conceptiei.
Un efect opus, dar de o importanta mai mica, l-ar juca statusul familial.
Sub acest raport fertilitatea este favorizata daca:
 casatoriile se produc la varsta maxima de fecunditate a femeii (sau cu putin inainte) -
deci varsta la casatorie nu este avansata;
 proportia de femei casatorite in randul femeilor din contingentul fertil este ridicata, cu
alte cuvinte daca intensitatea casatoriilor sau nuptialitatea este mare;
 familia este stabila, ceea ce in demografie se traduce printr-o frecventa mica a
divorturilor (divortialitate mica).
Indicatori indirecti ai reproducerii populatiei:

- care exprima intensitatea casatoriilor la 1000 de locuitori pe an.

- care exprima intensitatea desfacerilor casatoriilor la 1000 de locuitori pe an.

 varsta medie la prima casatorie. Dupa date aproximative, ea este de 24,2 ani la femei si
27,1 la barbati.
 intervalul protogenezic (durata medie care separa casatoria de nasterea primului nascut
viu). Dupa unele sondaje facute in diferite zone ale tarii rezulta ca el se situeaza in jurul valorii
de 22-23 luni, prezentand insa mari variatii in raport cu mediul, cu ocupatia, cu nivelul de
instruire si cu alte caracteristici ale femeii;
 intervalele intergenezice (durata medie care separa nasterea primului nascut viu de cel de-
al doilea,. a celui de-al doilea de cel de-al treilea, etc.). Intre nasterea primului copil si a celui
de-al doilea trece de obicei o perioada mai indelungata decat intervalul protogenezic. La noi
aceasta perioada este cuprinsa cam intre 3 si 3 ani si jumatate. Aproape la fel de lungi sunt
perioadele intergenezice dintre al doilea si al treilea precum si dintre al treilea si al patrulea
nascut viu;

Acest indicator informeaza asupra potentialului de reproducere a masei de femei in varsta

fertila, aratand cate sarcini apar in cursul unui an la 1000 femei intre 15-49 ani. Datele privind
numarul total al sarcinilor rezulta din insumarea nascutilor vii cu nascutii morti si cu avorturile.

MASURAREA FERTILITATII INDICATORI

Rata bruta a natalităţii Rata generala a fertilităţii

Rata specifica a fertilităţii Descendenta la 1000 de femei

Rata totala a fertilităţii Indicele brut de reproducere

10
(suma naşterilor reduse)
(descendenta medie finala)

Indicele net de reproducere Rata fecundităţii

MORTALITATEA

Mortalitatea reprezintă componenta negativa a mişcării naturale, fiind fenomenul

demografic al deceselor intr-o populaţie data si intr-o perioada data de timp (de obicei un an).
Evenimentul demografic al acestui fenomen este decesul.
Decesul este evenimentul dispariţiei definitive a oricărui semn de viata in orice moment
după înregistrarea stării de născut viu.
Importanta studiului mortalităţii rezulta din faptul ca:
 mortalitatea reprezintă un fenomen demografic cu implicaţii in creşterea numerica a
populaţiei si in structura pe grupe de vârsta a populaţiei, in realizarea unui echilibru in structura
populaţiei pe grupe de vârsta;
 mortalitatea reprezintă unul din indicatorii demografici utilizaţi in măsurarea stării de
sănătate a populaţiei;
 permite identificarea problemelor de sănătate si stabilirea prioritarilor in acţiunile de
sănătate;
 permite stabilirea de obiective in cadrul programelor de sănătate;
 serveşte in procesul de planificare sanitara a resurselor;
 permite evaluarea eficacităţii activităţii sistemului de servicii sanitare.
Mortalitatea este un fenomen puternic dependent de dezvoltarea economico-sociala si de
caracteristicile unei societati. Dezvoltarea economico-sociala a determinat scăderea mortalităţii
si creşterea longevităţii si a calităţii vieţii.
In general, in lume s-a înregistrat un declin al mortalităţii ca urmare a acţiunilor complexe
vizând sănătatea si dezvoltarea economica.
La început declinul s-a manifestat in tarile in curs de dezvoltare; in aceste tari după ce
iniţial mortalitatea generala a scăzut, s-a înregistrat o stagnare in evoluţia fenomenului însoţita
chiar si de o scădere a duratei medii a vieţii. Aceeaşi situaţie s-a înregistrat si in România.
In tarile dezvoltate s-a consemnat o deteriorare a câştigului in ani potenţiali de viata,
fenomen imputat imbatrinirii populaţiei. Aceasta situaţie explica de ce programele de sănătate
din aceste tari vizează, pentru vârstnici, nu scăderea mortalităţii, ci scăderea invalidităţii, adică
ameliorarea calităţii anilor de viata.
Relaţia dintre dezvoltarea economico-sociala si starea de sănătate poate fi sintetizata prin
corelaţia care exista intre venitul naţional brut pe cap de locuitor si durata medie a vieţii ca
indicator sintetic al mortalităţii si al stării de sănătate. Aceasta corelaţie este de tip direct:
creşterea venitului naţional brut pe cap de locuitor este însoţita de o creştere a duratei medii a
vieţii.
Factorii care influenţează mortalitatea exprimata prin speranţa de viata la naştere
sunt:
 factorii economici;

11
 distribuţia venitului naţional;
 alţi factori;
 structura pe grupe de vârsta a populaţiei;
 factori ce ţin de calitatea mediului;
 stocul de cunoştinţe si tehnologii.
Experienţa mondiala arata ca impactul cel mai mare asupra societarii o au educaţia,
bugetul alocat pentru alimentaţie, bugetul alocat pentru asistenta primara, bugetul alocat pentru
mediul ambiant.

Factorii care au limitat scăderea mortalităţii pe plan mondial.

1. Strategii de dezvoltare care nu au avut in vedere sănătatea.
2. Ponderea redusa acordata ocrotirii sănatatii in structura bugetului, prin necorelarea sa cu
interesele sanatatii, cu nevoile stării de sănătate si creşterea calităţii asistentei medicale.
3. Structuri neadecvate ale sistemului de sănătate, cu dezvoltarea dezechilibrata a îngrijirilor
de specialitate si spitaliceşti fata de cele primare si extraspitalicesti neadaptate nevoilor si
particularităţilor naţionale si locale, o folosire neraţionala a resurselor. Au fost preluate modele
din tarile dezvoltate si translatate in tarile in curs de dezvoltare.
4. Tehnologii de sănătate neadecvate problemelor specifice.
In ultimii 10 ani s-a observat:
 scădere a mortalităţii prin boli cardiovasculare, scădere care nu a fost anticipata;
 scădere a mortalităţii infantile sub nivelul aşteptat in tarile dezvoltate
 creşterea riscului de deces la barbati datorita unui stil de viata specific;
 inechitati in distribuţia mortalităţii pe zone geografice sau pe categorii socio-profesionale.

MASURAREA, DESCRIEREA SI ANALIZA MORTALITATII

Sursele de informaţii
 înregistrările totale si continui ale deceselor la serviciul de stare civila de pe lângă
primarii, pe baza certificatului medical constatator al morţii, completat de medicul care a
constatat decesul;
 informaţii privind numărul populaţiei si structura populaţiei in funcţie de o serie de
variabile (sex, vârsta, mediu de rezistenta, etc.).
Metode de analiza
In analiza mortalităţii exista doua modalitati de abordare:
 transversala: analiza mortalităţii intr-un an calendaristic sau o perioada anumita de timp;
 longitudinala: prospectiv sau retrospectiv, in care analiza mortalităţii este o analiza de
cohorta sau generaţie.
Indicatori utilizaţi in măsurarea mortalităţii
1. Rata de mortalitate generala (indicele brut de mortalitate) care măsoară frecventa
deceselor la 1000 de locuitori.
M= nr. decese / nr. mediu de locuitori x 1000

2. Ratele specifice de mortalitate (pe sexe, pe grupe de vârsta, medii de rezidenta, cauze
medicale de deces), care măsoară frecventa deceselor in subpopulaţii.
- pe sexe:
Mm,f= nr. decese de sex M sau F / nr. mediu de populaţie de sex M sau F x 1000
- pe grupe de vârsta:
M (specifica pe o vârsta)= decesele vârstei respective/populaţia de aceeaşi vârsta x 1000
- pe cauze de deces:
Mcauza = nr. decese de o anumita cauza/nr. total de locuitori x 100000

12
- pe medii:
MU/R = nr. decese din mediul U sau R / nr. locuitori din mediul U sau R x 1000

3. Mortalitatea proporţionala (letalitatea), care reprezintă ponderea deceselor de o anumita

categorie din totalul deceselor.
Mprop = nr. decese de o anumita cauza / nr. total decedaţi x 100

4. Rata standardizata a mortalităţii.

Standardizarea mortalităţii reprezintă modalitatea de eliminare a influentei pe care o
exercita structura diferita pe grupe de vârsta a populaţiei asupra mortalităţii. Ea permite
compararea corecta a nivelurilor mortalităţii înregistrate in doua sau mai multe populaţii
diferite din punct de vedere structural.

5. Raportul standardizat de mortalitate (RSM)

- reprezintă raportul dintre numărul de decese observate si numărul de decese aşteptate.
El măsoară excesul de mortalitate înregistrat intr-o populaţie fata de un model standard de
mortalitate specifica.

6. Funcţiile biometrice din tabelele de mortalitate.

Tabela de mortalitate - reprezintă o metoda de măsurare, analiza si comparare a
mortalităţii. Permite calcularea unor indicatori numiţi funcţii biometrice si care sunt următorii:
 numărul de supravietuitori - lx sau Sx
 numărul de decese - dx - reprezintă numărul de decese înregistrate in generaţia fictiva
de 100.000 daca aceasta generaţie ar fi fost supusa riscurilor de deces din modelul de
mortalitate înregistrat in anul de calcul;
 probabilităţile de deces - qx
 probabilităţile de supravieţuire - px
 speranţa de viata la diferite vârste - ex

Speranţa de viata la naştere (durata medie a vieţii) - e0 reprezintă un indicator

sintetic al mortalităţii si in acelaşi timp al stării de sănătate. Este numărul mediu de ani pe care
o persoana spera sa-l trăiască in condiţiile caracteristicilor modelului de mortalitate pe grupe
de vârsta a populaţiei din care provine persoana, pentru un anumit an.

Principalele cauze de deces in tara noastră sunt :

 bolile cardiovasculare
 tumorile maligne
 accidente, traumatisme , otrăviri
 bolile aparatului respirator
 bolile aparatului digestiv
MORTALITATEA INFANTILA SI JUVENILA

Mortalitatea infantila: este definita ca fenomenul demografic al deceselor 0-1 an

înregistrate in populaţia de născuţi vii, intr-o perioada data de timp si intr-un teritoriu.
Reprezintă un indicator specific de măsurare si descriere a stării de sănătate a copiilor si
in acelaşi timp este considerata ca un indice sintetic al stării de sănătate al unei populaţii, pentru
ca in determinarea nivelului fenomenului sunt implicaţi o multitudine de factori, reflectând
astfel acţiunea concomitenta asupra sănatatii copilului 0-1 an, atât a factorilor economico-
sociali si de mediu, cit si a celor care ţin de sistemul de servicii de sănătate.

13
 Mortalitatea infantila este un indicator al calităţii vieţii si al expresiei eficacităţii sistemului
de servicii de sănătate.
Asupra sanatatii copilului 0-1 an, acţionează atât factori economico-sociali si de mediu cat
si factori ce ţin de sistemul de sanatate.

Principalii indicatori utilizaţi in măsurarea mortalităţii infantile

1. Rata de mortalitate infantila
= nr. decedaţi sub un an/nr. născuţi vii x 1000

2. Mortalitatea infantila pe grupe de vârsta:

- mortalitatea neonatala
= nr. decedaţi in prima luna de viata (0-27 zile)/nr. născuţi vii x 1000

- mortalitatea neonatala precoce

= nr. decedaţi in prima saptamana de viata (0-6 zile)/nr. născuţi vii x 1000

- mortalitatea neonatală tardivă

= nr. decedaţi in perioada 7-27 zile/nr. născuţi vii x 1000

- mortalitatea postneonatala
= nr. decedaţi in perioada 1lună – 11luni/nr. născuţi vii x 1000

- mortalitatea perinatala
= (nr. născuţi morţi + nr. decese 0-6 zile) / nr. născuţi vii x 1000

3. Mortalitatea infantila pe sexe

M M/F = nr. decese 0-1 an M, F /nr. născuţi vii M, F x 1000

4. Mortalitatea infantila pe medii

M U/R = nr. decese 0-1 an U, R /nr. născuţi vii U,R x 1000
5. Mortalitatea infantila pe cauze de deces
= nr. decese 0-1 an datorate unei cauze intr-o perioada/ nr. născuţi vii in acea perioada
x 1000

6. Mortinatalitatea (mortalitatea fetala tardiva)

= nr. născuţi morţi in perioada analizata / (nr. născuţi vii in aceeaşi perioada + nr. născuţi morţi
din perioada in cauza) x 1000
Factorii de risc ai mortalităţii infantile
1.Biosistemul mama-copil:
Factori endogeni:
- care ţin de mama:
- vârsta (sub 19 ani, peste 35 ani);
- paritate;
- avorturi in antecedente;
- patologie generala si obstetricala;
- accidente in timpul naşterii;
- intervenţii obstetricale.

14
- care ţin de copil:
- greutate mica la naştere;
- sexul masculin;
- rangul nou-născutului;
- vârsta (primul trimestru);
- handicapuri biologice (malnutriţie, rahitism, anemie, malformaţii, infecţii in interferenta
cu factori exogeni).
Factori exogeni:
- intoxicaţii;
- accidente;
- factori de mediu (inclusiv asistenta medicala).
2.Factorii care ţin de familie:
- starea civila a mamei (mama celibatara);
- familie dezorganizata;
- nivelul scăzut de instrucţie;
- venitul familiei;
- condiţii de locuit nesatisfăcătoare;
- familii cu domiciliul nestabil;
- alcoolismul;
- vagabondajul;
- tinerele familii in primul an de la constituirea lor.
3.Factori demografici:
- variaţii in evoluţia natalităţii si a fecundităţii;
- planificarea familiala.
Pentru România, pentru o perioada de 55 ani, coeficientul de corelaţie a rangurilor intre
mortalitatea infantila si rata bruta de natalitate a arătat o corelare destul de stinsa (r=0.54).
4.Factori economico-sociali si de mediu.

Mortalitatea primei copilării (mortalitatea juvenila) reprezintă fenomenul deceselor

înregistrate in subpopulatia copiilor in vârsta de 1-4 ani.
Este un indicator de evaluare a stării de sănătate nu numai la aceasta grupa de vârsta ci si
la întreaga populaţie de copii, exprimând nivelul de educaţie al părinţilor si standardul de viata
al familiilor, eficienta serviciilor medicale si a masurilor generale de ocrotire a copiilor.

MORBIDITATEA

Morbiditatea – reprezintă totalitatea îmbolnăvirilor cunoscute la un moment dat sau

într-o anumită perioadă într-o populaţie dintr-un teritoriu bine delimitat .
Morbiditatea populaţiei reprezintă alături de mortalitate fenomenele de bază ale
studierii stării de sănătate a populaţiei .
Morbiditatea generală cuprinde mai multe tipuri de indicatori în funcţie de momentul
apariţiei îmbolnăvirii sau gravitatea cazurilor.
Incidenţa se referă la frecvenţa cazurilor de îmbolnăvire nou înregistrate într-un anumit
teritoriu şi o anumită perioadă . Formulele de calcul sunt :

Indicele de incidenţă totală ;

boli nou depistate (bn)

It = x 1000
L(nr.mediu de locuitori)

15
 Nivelul incidenţei morbidităţii depinde de adresabilitate , accesibilitate , calitatea
diagnosticului iniţial .
Este utilă în special în studiul bolilor acute .
Indicele de incidenţă specifică de o anumită cauză şi vârstă :

Is = bn (nr. de cazuri nou depistate de o anumită boală şi la o anumită vârstă / nr. mediu
de locuitori de acceaşi vârstă x 100.000

Prevalenţa morbidităţii cuprinde totalitatea bolilor care există la un moment dat

(„prevalenţa de moment”) sau într-o anumită perioadă („prevalenţa de perioadă”). Se referă la
toate îmbolnăvirile existente indiferent de data depistării .
Prevalenţa se calculează separat pe boli .

boli nou depistate + boli cunoscute anterior

Pv = X 100000
Nr. mediu de locuitori

Calculul prevalenţei trebuie făcut şi pe grupe de vârste.

boli nou depistate +

boli cunoscute anterior la anumite vârste
Prevalenţa la anumite vârste = X 100 000
Nr. mediu de locuitori la anumite vârste

Cunoaşterea exactă a prevalenţei morbidităţii necesită un examen medical de masă care

urmăreşte identificarea de prezumţie şi / sau stabilirea reală a bolilor sau a altor caracteristici
biologice sau comportamentale într-o populaţie .
După OMS , un examen medical de masă poate fi efectuat în patru moduri :
- examinări de masă în scop curativ şi preventiv pentru diagnosticul precoce al bolilor
cornice .
- examinări de sănătate de masă pentru cunoaşterea nivelului şi dinamicii stării de sănătate a
populaţiei .
- examinări pentru cunoaşterea factorilor de risc .
- examinări pentru scopuri terapeutice imediate .

Condiţiile pentru realizarea unui examen medical de masă :

- să reprezinte o nevoie reală
- formularea clară a scopurilor
- evidenţierea resurselor disponibile sau care pot fi obţinute
- stabilirea priorităţilor în funcţie de resurse
- stabilirea criteriilor de evaluare
- stabilirea metodologiei
- organizarea în detaliu a acţiunii
- pregătirea prealabilă a populaţiei

Morbiditatea succesivă – reprezintă studiul longitudinal ( succesiv în timp ) care

permite identificarea legăturilor de cauzalitate în apariţia, agravarea complicaţiilor, asocierea
şi concomitenţa mai frecventă a bolilor .

16
 Ea constă atât din studiul cazurilor nou depistate în cursul unui an cât şi din studiul
agravărilor (acutizări, recidive ) a bolilor cronice depistate anterior. Se urmăreşte în dinamică
morbiditatea pe cauze, sexe , grupe de vârstă ; se poate astfel stabili dacă în mod real
morbiditatea într-o regiune sau alta este mai mare .

Morbiditatea pe contingente – studiază ponderea indivizilor care prezintă afecţiuni

dintr-o colectivitate precum şi plurimorbiditatea individuală. Morbiditatea pe contingente este
mai mare în mediul urban decât în cel rural şi este mai mare la sexul feminin comparativ cu cel
masculin .

Morbiditatea cu incapacitate temporară de muncă ( I.T.M.) – studiază aspecte ale

morbidităţii la populaţia activă ocupată . Se referă doar la îmbolnăvirile ce determină
incapacitate temporară de muncă şi nu la orice îmbolnăvire. Cuprinde atât cazurile de
îmbolnăvire nou depistate cât şi agravările bolilor cronice deja cunoscute.
Morbiditatea cu I.T.M. se studiază pe baza certificatului medical doveditor de
îmbolnăvire şi incapacitate ( certificat de concediu medical ) .
Pe baza datelor privind I.T.M. se calculează următorii indicatori:
- indicele de frecvenţă – raportează numărul certificatelor „iniţiale” la numărul mediu al
personalului angajat ;
- indicele de gravitate – raportează numărul de zile de I.T.M. ( certificate „iniţiale” + în
continuare ) la numărul mediu al personalului angajat .
Studiul corect al morbidităţii cu I.T.M. se face calculând indicele de gravitate separat
pe sexe şi separat pe grupe de vârstă atât în cazul comparării în dinamică a indicilor cât şi
comparaţii pe judeţe.

Morbiditatea spitalizată - Se studiază pe baza listei clasificării internaţionale a bolilor

OMS. Reprezintă studiul frecvenţei îmbolnăvirilor ce au necesitat spitalizarea.

Nr. de bolnavi aflaţi în spital la începutul perioadei de referinţă +

bolnavi nou spitalizaţi în per. respectivă
Frecvenţa spitalizării = x 100
Nr. mediu de locuitori

Morbiditatea spitalizată nu poate caracteriza morbiditatea reală a populaţiei deoarece

depinde de gradul de accesibilitate şi adresabilitate în spitale, precum şi prin faptul că în toate
bolile necesită spitalizare.

METODE EPIDEMIOLOGICE IN MEDICINA SOCIALA

17
 Epidemiologia este un liant care se găseşte la intersecţia dintre medicina clinica,
medicina preclinica si medicina sociala.

Poate servi oricare din aceste trei domenii, slujind, probabil, mai mult medicina sociala si
utilizează metode împrumutate de la toate trei.
Definiţie: studiul distribuţiei si determinanţilor stărilor si evenimentelor din populaţii
diferite, precum si aplicarea rezultatelor la controlul problemelor de sănătate.
Obiectul preocupărilor epidemiologiei
Grupurile populaţionale si nu individul constituie obiectul preocupărilor epidemiologiei.
Acestea pot fi:
- populaţie ţinta, de referinţa (de exemplu, populaţia care locuieşte intr-un teritoriu delimitat);
- grup particular de bolnavi (epidemiologia clinica);
Obiectivele epidemiologiei
1.Descrierea distribuţiei bolilor sau a factorilor de risc in populaţiile umane.
1.1.Descrierea distribuţiei bolilor sau a factorilor de risc in funcţie de caracteristicile
personale ale indivizilor grupului uman luat in studiu
1.2.Descrierea tendinţelor sau a evoluţiei temporale a bolilor sau factorilor de risc in
populaţie.
1.3.Descrierea distribuţiei geografice (spaţiale) a bolilor sau factorilor de risc.
2.Explicarea etiologiei bolilor sau a modului de transmisie a acestora. Dovedirea existentei
unor relaţii dintre factorii explicativi si rezultatele pe care le generează aceşti factori (factor
de risc – boala).
3.Predictia in legătura cu numărul probabil al bolilor dintr-o populaţie data si cu caracterul
distribuţiilor bolilor in acea populaţie.
4.Fundamentarea programelor de prevenire si combatere a bolilor intr-o populaţie data, sau
de ameliorare a serviciilor de sănătate destinate populaţiei.
Cercetarea epidemiologica este diferenţiata pe doua nivele:
I. Nivelul cunoaşterii (explicaţiei) (cercetarea fundamentala)
II. Nivelul intervenţiei (acţiunii) (cercetarea aplicativa)
Epidemiologia se adresează unui proces de apariţie a bolii care are:
- o prima etapa – iniţierea procesului etiologic
- a doua etapa – iniţierea procesului patologic ca urmare a acţiunii factorilor etiologici.
Procesul patologic evoluează ajungându-se la starea de boala, care poate fi depistata clinic sau
prin examene de laborator;
- o a treia etapa – depistarea clinica a boli;
- o a patra etapa – supravegherea bolii.

18
 Posibilitatea de intervenţie in funcţie de istoria naturala a bolii
Primele trei etape reprezintă perioada de latenta, perioada care in cazul bolilor cronice
e mai mare decât in cazul bolilor transmisibile.
Nivelul intervenţiei are trei componente (se diferenţiază pe trei etaje):
- profilaxia primara – evitarea iniţierii si declanşării procesului patologic;
- profilaxia secundara – evitarea depistării tardive a bolii;
- profilaxia terţiara – evitarea urmărilor nefaste ale bolii (incapacitate, invaliditate, handicap,
deces).

DOMENIILE DE APLICARE ALE EPIDEMIOLOGIEI

Doua domenii de aplicare:
- in sănătatea publica;
- in medicina clinica (epidemiologia clinica)
Aplicarea epidemiologiei in sănătatea publica
1.Taxonomia bolilor (clasificarea bolilor).
2.Descrierea tabloului real al bolii in populaţie.
3.Determinarea frecventei factorilor de risc.
4.Descrierea si explicarea modelelor de morbiditate si mortalitate.
5.Depistarea si supravegherea de masa a bolilor.
6.Prevenirea si controlul comunitar al bolilor.
7.Planificarea sanitara si promovarea acţiunilor de sănătate.
8.Evaluarea acţiunilor, procedeelor si serviciilor de sănătate.
Aplicarea epidemiologiei in medicina clinica
1.Descrierea istoriei naturale a bolii.
2.Determinarea valorilor normale.
3.Completarea tabloului clinic si identificarea de sindroame noi.
4.Studiul etiologiei bolilor.
5.Ameliorarea perspectivei clinice (ameliorarea eficacităţii intervenţiei prin evaluarea
procedeelor diagnostice si terapeutice).
6.Evaluarea tehnologiilor medicale vechi si noi.
7.Studiul prognosticului bolii.
8.Citirea critica a literaturii de specialitate.
Metode utilizate in epidemiologie:
- sistemul curent de informaţii sanitare;
- biostatistica;
- metode speciale de definire si determinare a loturilor de studiu;
- tehnici de măsurare a riscurilor;
- tehnici de măsurarea a supravieţuirii;
- standardizarea, etc.

19
NOTIUNILE DE BAZA ALE EPIDEMIOLOGIEI
Epidemie: Apariţia unui număr de evenimente cu o frecventa superioara frecventei
aşteptate.
Asociaţia epidemiologica:
Relaţia dintre doua categorii diferite de evenimente, in care o categorie este reprezentata
de aşa-numiţii factori de risc, iar alta o constituie boala. Deci, asociaţia epidemiologica: relaţia
dintre factorii de risc si boala.
Factorii de risc: orice condiţie care poate sa fie descrisa si dovedita ca se asociază unei
frecvente crescute a bolii.
Factor de protecţie: orice factor care prin prezenta sa asigura o stare de sănătate mai buna
unei populaţii.
Riscul: este o probabilitate care exprima in cifre frecventa apariţiei unei boli la o populaţie
a cărei expunere este definita.
Pe baza investigaţiilor epidemiologice se fac inferenţe (generalizări) de tip cauzal. Pentru
ca inferenţa sa fie valabila este necesar sa se respecte anumite procedee de alegere a subiecţilor
si de culegere a informaţiilor.

Tipurile de anchete epidemiologice obiectul investigaţiei epidemiologice:

- descriptive;
- analitice;
- experimentale.

Studiile descriptive si analitice sunt investigaţii de tip observaţional.

A. ANCHETELE EPIDEMIOLOGICE DESCRIPTIVE

Anchetele descriptive descriu populaţia ţinta (sau de referinţa) din punct de vedere al
unor caracteristici.
Acestea pot fi grupate in:
1.Caracteristici personale ale membrilor colectivităţii (vârsta, sex, categorie sociala, TA
sistolica, colesteromie, etc.).
2.Caracteristici temporale: distribuţia temporala a bolilor si a factorilor de risc.
3.Caracteristici spaţiale: distribuţia spaţiala a bolilor si a factorilor de risc.

Aplicaţii ale anchetelor epidemiologice descriptive:

1.Evaluarea stării de sănătate a populaţiei.
2.Monitorizarea stării de sănătate.
3.Planificarea resurselor necesare in domeniul sănătăţii populaţiei.
4.Elaborarea unor programe (acţiuni).
5.Formularea unor ipoteze epidemiologice.
6.Descrierea istoriei naturale a bolilor.
7.Descrierea spectrului bolii pentru o anumita afecţiune.

1. Descrierea distribuţiei bolilor şi factorilor de risc în funcţie de caracteristicile

personale ale membrilor populaţiei ţinta:
1.a.Varsta
- vârsta produce modificări metabolice;
- odată cu înaintarea in vârsta apar fenomene de uzura ;

20
- vârsta aduce schimbări sub raportul receptivităţii (sau rezistentei) organismului.
Măsurarea distribuţiei bolilor (deceselor) in funcţie de vârsta se face in optica
transversala.
Rezultatul acestei măsurători este influenţat, insa, de efectul unor factori care
acţionează asupra unor generaţii care, de fapt, compun populaţia investigata transversal. Prin
efect de cohorta se înţelege efectul pe care-l poate exercita o generaţie asupra distribuţiei
transversale pe grupe de vârsta a unui anumit atribut.
Astfel se pot explica unele fenomene observate. De exemplu: daca se măsoară nivelul
de cunoştinţe in optica transversala , s-ar observa ca nivelul intelectual scade cu vârsta. Daca
am compara nivelul intelectual al persoanelor de 50-55 de ani de azi, cu cel al persoanelor de
aceeaşi vârsta in urma cu 10 ani si cu cel in urma cu 20 de ani, am constata ca de fapt nivelul
intelectual creste.
1.b.Sexul
Diferenţele in distribuţie observate pe sexe îşi pot găsi explicaţii in:
- biologia diferita;
- rolul si statutul social diferenţiat al bărbaţilor si femeilor;
- expunerea diferita la factorii de risc.
De exemplu:
- la femei mai frecvente sunt: - la bărbaţi:
- bolile endocrine; - boala ulceroasa;
- diabetul zaharat; - herniile;
- afecţiuni ale colecistului; - accidentele;
- calculoze; - arteroscleroza;
- tumori benigne. - cancerul bronhopulmonar.
1.c.Caracteristici sociale personale
3.1.Locul naşterii – emigranţii poarta timp de o generaţie modelele de morbiditate din tara lor.
3.2.Modelele culturale, obiceiuri dictate de anumite cerinţe.
3.3.Categoria sociala propriu-zisa: ocupaţia, nivelul de instruire, starea civila.
3.4.Starea civila, etc.

2. Descrierea distribuţiei frecventei bolilor sau a factorilor de risc în funcţie de

caracteristicile spaţiale
- prezintă interes pentru ca este posibil sa se identifice zone cu o frecventa neaşteptata a
bolilor sau diferenţe intre regiuni.
2.a.Frontierele naturale (râuri, munţi, mari) prezintă interes pentru ca:
- delimitează zone cu anumite caracteristici ecologice favorabile dezvoltării unor boli sau,
dimpotrivă protecţiei (de exemplu: guşa endemica, etc.);
- izolează populaţiile, grupurile umane, cu obiceiurile si comportamentele lor caracteristice;
- definesc zone cu o structura economica relativ omogena;
- circumscriu regiuni cu anumite caracteristici din punct de vedere al accesibilităţii la asistenta
sanitara;
- nu se au in vedere limite administrative.
2.b.Frontierele politico-administrative creează facilitaţi de investigare si raportare a datelor
(de exemplu: informaţiile disponibile despre morbiditatea si mortalitatea dintr-un judeţ).
Prezintă interes identificarea teritoriilor tangente in sau intre judeţe cu modele
asemănătoare ale morbidităţii si mortalităţii, demonstrând ca boala nu se opreşte la limita
judeţului si face posibila elaborarea unor ipoteze ecologice.
Frontierele naţionale constituie barierele pentru bolile transmisibile supuse declarării
obligatorii.

21
 In foarte multe tari exista modele caracteristice ale morbidităţii si mortalităţii
determinate de anumiţi factori economico-sociali si culturali care influenţează starea de
sănătate a populaţiei.

3. Descrierea distribuţiei bolilor şi a factorilor de risc în funcţie de caracteristicile

temporale
3.a.Trendul reflecta schimbări ale modelelor distribuţiei bolilor (deceselor) in evoluţia lor
seculara. Trendul arata daca tendinţa frecventei unor boli este in creştere sau descreştere sau,
daca apar prăbuşiri sau vârfuri in evoluţie care prezintă interes pentru explicaţiile trendului.
Pot apare erori de interpretare a trendului legate de:
- diagnosticarea bolilor care este mai corecta azi decât in urma cu zeci de ani;
- modificarea factorilor care condiţionează unele boli;
- schimbări in clasificarea bolilor;
- schimbări in compoziţia populaţiei cu rol foarte important in modele morbidităţii si
mortalităţii si asupra structurii serviciilor sanitare.
3.b.Variatiile ciclice (evoluţii sinusoidale) reprezintă creşteri sau descreşteri in evoluţia
frecventei unor boli sau decese.
Identificarea lor prezintă importanta in organizarea asistentei medicale si planificarea
resurselor.
Fluctuaţiile ciclice sunt întâlnite mai ales in cazul bolilor infecţioase, dar si in cele cronice.
3.c. Evoluţii neaşteptate

B. ANCHETELE EPIDEMIOLOGICE ANALITICE

B. 1. ANCHETELE DE COHORTA
B. 2. ANCHETELE CAZURI-CONTROL

Anchetele analitice, anchete epidemiologice de tip observaţional, investighează

relaţiile dintre doua categorii de evenimente diferite (factori de risc si boala) si permit inferenţe
de tip cauzal.
Indiferent de tipul de ancheta analitica, trebuie studiat de la început:
- care este obiectivul investigaţiei;
- care este populaţia;
- care sunt variabilele de cercetat.
Variabilele studiate intr-o ancheta sunt de doua feluri:
- expunerea ;
- rezultatul.
Expunerea: orice factor incriminat a fi cauzal (sau efector) sau responsabil de un
anumit rezultat.
Expunerea poate fi:
- activa, atribuita de investigator (administrarea unei anumite diete, a unui anumit reactiv, etc.);
- pasiva (vârsta, sexul, etc.).
Expunerile pot fi:
- naturale;
- cu variabila intrinseca (TA, greutate);
- comportamentale (de exemplu : fumat, sedentarism);
- tratamente prescrise de medic acceptate sau nu de persoane;
- tratamente impuse de investigator (mai ales in studiile experimentale).
Rezultatul: efectul considerat ca s-ar datora unei anumite expuneri.
Rezultatul care se obţine poate fi măsurat in mod diferit prin:

22
- deces; - probabilitatea de supravieţuire; - dimensiunile
tumorii;
- intensitatea durerii; - calitatea vieţii, etc.
Axele care definesc investigaţiile epidemiologice
1.Relatia poate fi:
- transversala: expunerea si rezultatul se observa si se măsoară concomitent;
- de cohorta: investigaţia se face de la expunere spre rezultat;
- caz-control: investigaţia porneşte de la rezultat spre expunere.
2.Realizarea in timp:
- istorica: expunerea a fost făcuta înainte de declanşarea investigaţiei;
- concomitenta (simultan): expunerea si rezultatul se studiază simultan;
- mixt.
3.Selectia subiecţilor se face:
- in funcţie de expunere (anchetele de cohorta);
- in funcţie de rezultat (anchetele caz-control);
- alte selecţii (nici in funcţie de expunere, nici in funcţie de rezultat).

B.1. ANCHETELE DE COHORTA

Scopul:
- de a dovedi existenta sau inexistenta unei asociaţii epidemiologice
- de a efectua inferenţe epidemiologice de tip cauzal;
- de a verifica daca o ipoteza epidemiologica, formulata in urma unor observaţii clinice, a
lecturii, sau in urma unei anchete epidemiologice descriptive, este adevărata sau falsa.
Natura:
- Sunt studii observaţionale, care, uneori, se realizează intr-o maniera experimentala deoarece
direcţia acestor investigaţii este de la factorul de risc spre boala.
Alte denumiri:
- studii de aşteptare - studii de urmărire
- studii etiologice - studii de incidenta
Modelul de ancheta diferă in funcţie de modul de alegere a eşantionului:
Eşantionul poate fi:
- reprezentativ pentru toata populaţia;
- reprezentativ pentru doua cohorte (cohorta expusa la risc si cea neexpusa la risc).
Modelul de tip 1
Se constituie un eşantion reprezentativ pentru populaţia ţinta care se autodivide in doua
loturi: unul expus la factorul de risc, celalalt neexpus la factorul de risc. Apoi investigatorul
urmăreşte persoanele expuse si neexpuse aşteptând apariţia bolii sau a decesului.

Se aşteaptă ca frecventa bolii (deceselor) sa fie mai mare la cei expuşi la factorul de risc
decât cei neexpuşi.
Acest model este indicat a fi utilizat când factorul de risc este relativ frecvent in
populaţie. Daca factorul de risc este rar, modelul nu mai este eficient sub aspectul efortului
investigaţiilor, eşantion ales ar trebui sa fie mult mai mare.
Modelul de tip 2

23
 Se aleg 2 eşantioane : unul cuprinzând subiecţii expuşi la risc (lotul test), celălalt pe cei
neexpuşi (lotul martor), fiecare eşantion fiind reprezentativ pentru cohorta respectiva. Apoi
investigatorul urmăreşte cele doua loturi aşteptând apariţia bolii sau a decesului.

Acest model este indicat când frecventa factorului de risc in populaţie este mica.
Avantaje:
- in momentul proiectării anchetei rezultatele nu sunt cunoscute, ele apar după acţiunea
factorului de risc, ceea ce conferă studiului un caracter calitativ crescut;
Limite:
- necesita o perioada lunga de urmărire (mai ales in cazul bolilor cronice);

TIPURI DE ANCHETA DE COHORTA

1.Anchetele propriu-zis prospective in care boala (decesul) e văzuta ca un rezultat al
expunerii pe care o precede.
2.Anchetele de tip retrospectiv in care datele despre factorul de risc si despre boala sunt culese
in trecut (fie ca se găsesc in fisa de consultaţie sau in registre, fie sunt căutate de investigator).
3.Anchete de tip istoric-retrospective (ambispective) in care expunerea si rezultatul
expunerii la risc au apărut in trecut, dar se urmăreşte in continuare apariţia altor rezultate
datorate aceleiaşi expuneri (de exemplu: studiul efectelor iradierii de la Hiroshima, urmărirea
riscului de cancer pulmonar la soldaţii expuşi iperitei).
Cohortele luate in studiu pot fi:
- fixe, când nu se mai admite intrarea nici unei persoane după declanşarea studiului;
- dinamice, când pe parcursul urmăririi se ataşează alte persoane.
B.1.1. ANCHETELE PROPRIU-ZIS PROSPECTIVE
Prezintă avantajul ca permit identificarea mai multor boli care se asociază aceluiaşi factor
de risc.
Loturile selecţionate trebuie examinate iniţial pentru a elimina persoanele bolnave si
pentru a evidenţia factorul de risc si alte variabile care pot influenta rezultatul.
1.Selectionarea loturilor:
Alegerea lotului de test
Alegerea se poate face:
- in funcţie de susceptibilitatea de a face boala (o asemenea selecţionare este posibila mai ales
in cazul bolilor transmisibile, ea fiind mult mai greu de realizat in cazul bolilor cronice);
- in urma unui studiu de prevalenta (examen medical de masa);
- populaţii “captive” (şcolari, militari);
- grupuri profesionale expuse la un anumit risc profesional.
Alegerea lotului de comparare (lotul martor)
Lotul martor este alcătuit din persoane neexpuse la factorul de risc. El poate fi:
- grup intern, grup care s-a autoformat din interiorul aceluiaşi eşantion
- grup extern, care nu provine din eşantionul iniţial, ci din alta populaţie
- grup mixt, mai multe loturi de comparare, util atunci când dorim sa măsuram cu un rafinament
mai mare relaţia dintre factorul de risc si boala;
- metoda perechilor
2.Culegerea informaţiilor
Informaţiile in legătura cu expunerea se pot obţine:

24
- direct prin: observare; examen clinic, paraclinic; interviu;
- indirect prin:
- culegerea de date individuale din diverse înscrisuri (foaia de observaţie, fisa de consultaţie);
- culegere de date din înscrisuri colective care se refera la expunerea colectiva la un anumit
factor de risc.
Informaţiile pot fi culese din:
- certificatele constatatoare de deces, folie de observaţie, fisele de consultaţie, concediile
medicale sau registre speciale, examinarea periodica a cohortelor urmărite,
3.Urmarirea subiecţilor
Supravegherea trebuie sa se facă prin aceleaşi procedee (metode) si pentru expuşi si
pentru neexpuşi.
Durata urmăririi depinde de frecventa aşteptata a bolii in populaţie, de numărul
cazurilor aşteptate.
In timpul perioadei de urmărire a subiecţilor apar pierderi care se datorează unor factori
sociali sau medicali.
4.Masurarea si analiza datelor
Pe baza datelor obţinute din ancheta se măsoară:
- frecventa bolii sau deceselor;
- forţa asocierii epidemiologice;
- impactul acţiunii factorului de risc in populaţie.
Datele rezultate din ancheta se introdu intr-un tabel de contingenta de tipul “2x2”:
Factor Boala Total unde:
de risc a = persoanele care fac boala din cei expuşi;
+ - b = persoanele care nu fac boala din cei
expuşi;
+ a b a+b c = persoanele care fac boala din cei
neexpuşi;
- c d c+d d = persoanele care nu fac boala din cei
neexpuşi;
Total a+c b+d a+b+c+d a+b = totalul expuşilor;
c+d = totalul neexpuşilor;
a+c = totalul bolnavilor;
b+d = totalul nonbolnavilor;

- riscul bolii (decesului) la expuşi

- riscul bolii (decesului) la cei neexpuşi

- riscul relativ care arata de cate ori este mai mare riscul bolii (decesului) la expuşi fata de
neexpuşi:

- riscul atribuibil:

- arata cu cat este mai mare riscul la cei expuşi fata de neexpuşi;

25
- măsoară excesul riscului la expuşi adică partea din risc care se datorează factorului de risc.

Acest lucru se poate exprima si printr-o fracţie:

- fracţiunea riscului atribuita la expuşi care arata cat la suta din riscul expuşilor se datorează
factorului de risc.
Forţa asocierii epidemiologice se măsoară cu riscul relativ.
Riscul relativ poate lua valori:
- egala cu 1: nu exista nici o asociaţie intre factorul de risc si boala, pentru ca riscul este la fel
si la expuşi si la neexpuşi;
- mai mare decât 1: exista o asociaţie intre factorul de risc si boala pentru ca riscul este mai
mare la expuşi. Cu cat este mai mare decât 1 cu atât asociaţia este mai puternica;
- mai mic decât 1: factorul studiat nu este un factor de risc, ci de protecţie, pentru ca riscul bolii
la expuşi este mai mic fata de neexpuşi.
Pentru ca asociaţia epidemiologica dintre factorul de risc si boala sa fie dovedita, riscul
relativ trebuie sa fie mai mare decât 1 si semnificativ statistic
Impactul acţiunii factorului de risc in populaţie se măsoară prin riscul atribuibil in
populaţie (fracţiunea atribuibila in populaţie a riscului):

unde : Rp – incidenta bolii in populaţie (sau Rp mortalitatea prin boala respectiva in populaţie)
sau

unde: RR = riscul relativ

Pe = prevalenta factorului de risc in populaţie
RR – 1 = puterea cu care acţionează factorul de risc in populaţie.
Analiza rezultatelor
- se efectuează conform schemei:
Risc relativ Risc atribuibil Concluzia

RR > 1 RA > 0 factor de risc

RR = 1 RA = 0 factor indiferent

RR < 1 RA < 0 factor de protecţie

B.2. ANCHETELE CAZURI-CONTROL

Scopul:
- de a dovedi existenta sau inexistenta unei asociaţii epidemiologice;
- de a verifica daca o ipoteza epidemiologica, formulata in urma unor observaţii clinice, a
lecturii sau in urma unei anchete epidemiologice descriptive, este adevărata sau falsa.
Natura
Sunt studii observaţionale.

26
 Direcţia realizării investigaţiei este retrospectiva: se porneşte de la efect spre cauza, deci,
factorul de risc este observat si înregistrat după apariţia bolii.
Alte denumiri:
- studii retrospective;
- studii anamnestice (factorul de risc este căutat anamnestic).
Modelul
Fiind anchete analitice sunt necesare 2 loturi:
- lotul cazurilor (bolnavi cu o anumita afecţiune) care reprezintă lotul test;
- lotul de comparare (non-bolnavi) care reprezintă lotul martor.
In ambele loturi se caută anamnestic factorul de risc.

Se aşteaptă ca proporţia expuşilor in rândul cazurilor sa fie mai mare decât proporţia
expuşilor in rândul nonbolnavilor.
Ele permit studiul asociaţiei mai multor factori de risc cu aceeaşi boala, mai ales ca in
bolile cronice sunt incriminaţi mai mulţi factori de risc.
1.Selectionarea loturilor
Alegerea lotului test (lotul cazurilor)
Prima si cea mai importanta operaţiune, înainte de alegerea cazurilor este formularea
unor criterii de diagnostic. Pentru anumite boli exista criterii unanim acceptate (criterii
elaborate de experţii OMS); pentru alte boli aceste criterii nu exista si atunci ele trebuie
formulate de investigator astfel incit sa nu fie interpretabile (discutabile). De asemenea, este
necesara delimitarea in timp si spaţiu (de unde se selecţionează cazurile). Baza de selecţie
(eligibilii) trebuie sa fie mai numeroasa pentru a obţine numărul cazurilor necesare.
Lotul test poate fi constituit din:
- bolnavi spitalizaţi;
- populaţia ţinta, ceea ce ar creste reprezentativitatea anchetei;
- formele bolii întâlnite in populaţia generala ar putea fi diferite de cele care ajung in spital
- categorii special selecţionate (anumite boli profesionale).
Alegerea lotului de comparare (lotului control)
Reprezintă “partea critica” a anchetelor cazuri-control.
Lotul de comparare trebuie sa fie similar lotului de cazuri cu excepţia bolii respective
(suspectata a se asocia factorului de risc).
Important este sa eliminam factorii de risc care, e posibil, sa fie comuni atât cazurilor cit
si martorilor.
Asemănarea dintre cele 2 loturi se asigura foarte frecvent prin metoda perechilor, după
stabilirea unor criterii de similitudine (vârsta, sex, categorie sociala).
Baza de selecţie pentru lotul control poate fi:
- bolnavii internaţi in spital pentru alt diagnostic;
- un eşantion din populaţia generala.
2.Culegerea informaţiilor
In culegerea informaţiilor este necesara îndeplinirea a 2 condiţii:

27
- folosirea aceloraşi metode si pentru lotul cazurilor si pentru lotul control;
- acurateţea informaţiilor sa fie cit mai mare.
Informaţiile pot fi culese:
- din foile de observaţie;
- prin examinarea directa sau interviu.
3.Masurarea asociaţiei
Datele obţinute in urma efectuării anchetei se introduc in tabelul de contingenta “2x2”:
Factori de Boala Total
risc
+ -

+ a b a+b

- c d c+d

Total a+c b+d a+b+c+d

Loturile cu care se pleacă sunt a+c si b+d si se caută “a” si “b”, respectiv frecventa
expunerii la bolnavi si respectiv martori:
- frecventa factorului de risc in lotul cazurilor

- frecventa factorului de risc in lotul control

Forţa asociaţiei se măsoară cu riscul relativ (vezi anchetele de cohorta):

In ancheta cazuri-control, riscul relativ nu se poate calcula direct pentru ca nu se poate

măsura riscul bolii la expuşi si la neexpuşi.
Dovada forţei de asociaţie se poate se poate face cu riscul relativ estimat (odds ratio,
raportul cotelor) care reprezintă raportul intre 2 probabilităţi:

Odds ratio este similar riscului relativ.

Când boala este rara, se poate demonstra ca a/(a+b) si c/(c+d) sunt nişte valori foarte mici
si riscul relativ poate fi estimat de OR:

Riscul atribuibil:

Impactul acţiunii factorului de risc in populaţie se măsoară cu riscul atribuibil in

populaţie:

28
unde: P0=prevalenta expunerii la martori (lotul control)
P =prevalenta expunerii in populaţia generala
Chiar daca prevalenta expunerii in populaţia generala nu este cunoscuta, riscul atribuibil
se poate măsura deoarece deosebirea intre P0 si P nu este prea mare (P0 P).
4.Analiza si interpretarea rezultatelor
Pentru comparare se determina intervalul de încredere pentru raportul cotelor (OR).
Se determina riscul relativ rezumativ (sinteza riscului relativ) atunci când au fost luaţi in
studiu mai mulţi factori de risc.

Avantajele anchetelor cazuri-control:

- realizarea anchetei este mai facila;
- sunt ieftine;
- perioada de observare este mai mica (realizarea mai rapida);
Limitele anchetelor cazuri-control:
- nu permite o estimare directa a riscurilor şi a forţei de asociaţie
- pot induce distorsiuni de selecţie, de informaţie, de confuzie;

C. ANCHETELE EPIDEMIOLOGICE EXPERIMENTALE SI OPERATIONALE

Principalele domenii de aplicare a acestor tipuri de anchete epidemiologice sunt:
1.Evaluarea eficacităţii vaccinurilor noi in protecţia populaţiei împotriva bolilor transmisibile.
2.Experimentarea in vederea introducerii in practica medicala a unor medicamente noi, după
ce acestea au fost verificate in laborator si pe animale de experienţa.
Anchetele epidemiologice experimentale si operaţionale prezintă deosebiri esenţiale
fata de anchetele analitice:
a. In epidemiologia experimentala factorul de risc este controlat de către epidemiolog.
Acesta constituie un lot martor si un lot test asemănător. Lotului test i se administrează factorul
de risc (sau de protecţie – cel mai frecvent). Lotului martor i se administrează un preparat in
aceeaşi forma de prezentare si cu acelaşi mod de administrare, din care insa lipseşte partea
activa (un aşa numit “placebo”).
b. Alcătuirea lotului martor si a lotului test este mult mai uşoara in epidemiologia
experimentala decât in cea analitica. In anchetele analitice populaţia s-a preselectat prin
expunere la factorul de risc, iar expunerea la factorul de risc nu este întâmplătoare.
Administrarea factorului de risc sau de protecţie se poate efectua direct,
experimentatorul si loturile fiind încunostiinţate la acest fapt.
In metoda “orb” sau cum mai este denumita “simplu orb” se lucrează cu 2 loturi identice,
cărora li se administrează produsul activ si respectiv placebo-ul. Experimentatorul cunoaşte
care din cele 2 produse este activ si care inactiv, dar persoanele din cele 2 loturi nu ştiu acest
lucru.
Pot apare 2 grupuri de erori:
- atenţia cu care experimentatorul urmăreşte cele 2 loturi diferă, in sensul unei atenţii mai mari
fata de lotul test, care pe de o parte poate fi sesizata de persoanele din cele 2 loturi, iar pe de
alta parte poate face ca experimentatorul sa nu sesizeze anumite aspecte care apar in lotul
martor (considerat de către acesta “mai puţin interesant”);
- modul de redactare si comunicare al rezultatelor obţinute in cele 2 loturi este incontestabil
influenţat de faptul ca experimentatorul ştie care este produsul activ si ştie la ce efecte sa se
aştepte din partea lui

29
 In experimentul “dublu orb”, nici loturile si nici experimentatorul nu cunosc care este
produsul activ si care este placebo-ul. Experimentatorul primeşte produsele in ambalaje
identice, dar care au numere de serie diferite. In momentul când comunica rezultatele, indica
si numărul de serie al produsului administrat, si numai conducătorul experimentului este in
măsura sa separe fisele cazurilor care au primit produsul activ de cele ale cazurilor cărora li s-
a administrat placebo-ul.
Rezulta ca schema generala a unei anchete epidemiologice experimentale este
următoarea:
1.se aleg 2 loturi de subiecţi cit mai asemănătoare intre ele;
2.se administrează lotului martor un produs cu caracteristici similare, dar fara componenta
activa (placebo);
3.se administrează unui lot (lotul test) produsul activ (factor de risc, factor de protecţie);
4.administrarea este de preferat sa se efectueze după metoda “dublu orb”, dar se poate folosi si
metoda “orb” sau chiar formula simpla cu cunoaşterea de către subiecţi a factorului activ;
5.se consemnează rezultatele apărute si se calculează (după metodologia prezentata la
anchetele analitice), riscul bolii (decesului) la expuşi, riscul bolii (decesului) la nonexpusi,
riscul relativ si riscul atribuibil si se face analiza si interpretarea acestor valori (vezi exemplul
1);
6.se efectuează testarea statistica a deosebirilor constatate
7.se efectuează inferenţa epidemiologica

SCREENINGUL
Definiţie: examinare de masa care consta in aplicarea unui ansamblu de procedee si
tehnici de investigaţie asupra unui grup populaţional in scopul identificării de prezumţie a unei
boli, anomalii sau factori de risc.
Screeningul a fost “la moda” in anii 60, dar apoi a început sa scadă interesul fata de el
pentru ca s-a dovedit ca examenele de screening nu au eficienta mare. Astăzi, screeningul se
practica doar pentru anumite boli, unde i s-a dovedit eficacitatea.
Ipotezele care stau la baza practicării screeningului:
- intr-o populaţie exista boli si bolnavi necunoscuţi datorita unor nevoi nesimţite, neexprimate
sau nesatisfăcute;
- identificarea bolii in perioada ei de latenta face ca eficacitatea si eficienta intervenţiilor sa fie
mare;
- tratamentele efectuate in stadiile precoce ale bolii sunt mai ieftine si mai eficace (boala nu se
agravează, s-ar preveni decesele premature).
Scopurile screeningului
1.Mentinerea sănătăţii si prevenirea bolii in ipoteza in care scopul screeningului este depistarea
factorilor de risc.
2.Depistarea precoce a bolilor.
3.Determinarea prevalentei unei boli sau factor de risc.
4.Diagnosticul stării de sănătate a unei colectivităţi.
5.Evaluarea unei acţiuni, a unor programe.
6.Determinarea prezentei unei asociaţii.
Modelul general al unui examen de screening
Din populaţia ţinta se alege un eşantion care, in urma aplicării unui test de screening se va
împarţi in 2 loturi: unul alcătuit din persoane probabil bolnave (persoanele din eşantion la care
rezultatul testului a fost pozitiv) si celalalt alcătuit din persoane probabil sănătoase (persoanele
din eşantion la care rezultatul testului a fost negativ).
Screeningul este urmat de 2 faze:

30
 Faza de diagnostic in care cei probabil bolnavi trec printr-un test diagnostic pentru
confirmarea bolii suspectate.
Faza terapeutica si de supraveghere medicala
Testele de screening trebuie sa fie atât de bune incit sa ofere posibilitatea de a detecta cit
mai mulţi bolnavi din toata populaţia examinata.
Criteriile de alegere a bolilor care sa facă obiectul unui screening
1.Boala sa constituie o problema de sănătate
2.Boala sa fie decelabila in etapa de latenta sau in formele sale de debut asimptomatic.
3.Sa existe probe capabile sa deceleze boala.
4.Testul de screening sa fie acceptabil din punctul de vedere al populaţiei.
5.Istoria naturala a bolii sa fie cunoscuta si înţeleasa.
6.Sa existe facilitaţi (servicii) disponibile pentru cei care sunt depistaţi ca ar avea boala.
7.Tratamentul sa fie acceptat de bolnavi.
8.Boala si strategia de tratament si supraveghere sa fie agreate de administraţia sanitara.
9.Costul acţiunii sa nu fie exagerat de mare.
10.Intelegerea de către echipa de medici ca un examen de sănătate constituie debutul unui
proces lung de supraveghere medicala a celor bolnavi.
Modalităţi de realizare a unui screening
1.Anchetele prin interviu sau prin chestionar completat de către persoana investigata. Sunt
indicate, in special, pentru screeningul care vizează comportamentele si in anchetele făcute in
gospodarii.
Limite:
- sunt supuse unor distorsiuni care ţin de memoria celor chestionaţi (de aceea, perioada
recurenta nu trebuie sa fie mai mare de 2-4 săpt.) si de intervievatori.
2.Anchetele medicale: efectuarea unui examen clinic, paraclinic sau combinat (interviu,
examen clinic si paraclinic).
Condiţii:
- examenul sa fie standardizat;
- probele sa fie simple, ieftine;
- examenul sa ţintească mai multe boli.
Calităţile probelor de screening:
- sa nu facă rău;
- sa poată fi aplicate rapid;
- sa aibă cost redus;
- sa fie simple;
- sa fie acceptate de către populaţie;
- sa aibă o validitate corespunzătoare;
- sa aibă o reproductibilitate (fiabilitate) care sa ofere o consistenta buna;
- sa aibă randament mare;
- sa aibă o valoare predictiva buna.

Validitatea reprezintă capacitatea unei probe de a identifica corect ceea ce este pusa sa
identifice (frecventa cu care rezultatele probei sunt confirmate prin procedee diagnostice mai
riguroase). Se exprima si se măsoară prin sensibilitate si specificitate.
Sensibilitatea: capacitatea unei probe de a identifica corect pe cei care au boala. Exprima
proporţia rezultatelor pozitive in masa bolnavilor. Este o probabilitate condiţionata: exprima
probabilitatea de a fi pozitiv cu condiţia de a fi bolnav.
Specificitatea: capacitatea unei probe de a identifica corect pe cei care nu au boala.
Exprima proporţia rezultatelor negative in masa nonbolnavilor. Este o probabilitate
condiţionata: exprima probabilitatea de a fi negativ cu condiţia de a nu fi bolnav.

31
 Reproductibilitatea sau consistenta unei probe este gradul de stabilitate al acesteia, care
poate fi dovedit când o măsurătoare se repeta in condiţii identice (capacitatea probei de a da
rezultate asemănătoare atunci când este aplicata in condiţii asemănătoare, in aceeaşi populaţie,
de către persoane diferite).
Tendinţe actuale in screening:
- folosirea examenelor automate;
- controlul periodic de sănătate al celor la risc înalt (vârste nodale).
Nu s-a renunţat la examenele periodice de sănătate in cazul bolilor care reprezintă risc
crescut la diferite grupe si vârste.
Boli majore asimptomatice decelabile prin screening:
- anemia prin sângerare; cancer de sin; cancer de col; ciroza hepatica; cancer de colon si rect;
surditate; glaucom; HTA; osteoporoza; sifilis; cancer testicular; TBC; infecţie urinara.
Examene profilactice de masa
1.Pentru cunoaşterea stării iniţiale de sănătate;
2.La intrarea intr-o colectivitate organizata;
3.Examene profilactice periodice;
4.Examene profilactice speciale.
Dispensarizarea
- acţiune de supraveghere medicala activa de masa;
- vizează supravegherea activa, medicala si individualizata a unor grupe de persoane, bolnave
sau sănătoase.
Etape:
1.Depistarea;
2.Stabilirea planului terapeutic, stabilirea de obiective;
3.Control activ;
4.Evaluare periodica si finala.
In bolile cronice se urmăreşte evitarea unor complicaţii, reducerea consecinţelor bolii.
Criterii de selecţionare a cazurilor:
- natura afecţiunii;
- vârsta persoanelor;
- profesia;
- numărul persoanelor (nu mai multe de 80-100).

PROMOVAREA SANATATII SI PREVENIREA BOLILOR

32
 Conceptul de profilaxie, deşi este un concept foarte vechi (de peste doua milenii) a
cunoscut in ultimele decenii o reactualizare, devenind o preocupare dominanta a multor
societăţi si guverne din ţările dezvoltate.
Factorii care au condus la aceasta reactualizare au fost:
1.Observatia ca tehnologiile medicale noi, de vârf, dezvoltarea unei medicini supraspecializate
nu au avut efectul scontat in îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei.
2.Cheltuielile pentru ocrotirea sănătăţii au crescut mult, intr-un ritm mai mare decât produsul
naţional brut al tarilor, iar rezultatele in domeniul sănătăţii nu au fost pe măsura investiţiilor.
Ţările nu mai puteau face faţă creşterii cheltuielilor datorate îmbătrânirii populaţiei, creşterii
supravieţuirii bolnavilor cu afecţiuni cronice, factori care au dus la creşterea volumului
îngrijirilor medicale care au devenit si mai costisitoare.
3.Unele ameliorări ale stării de sănătate au apărut înainte de introducerea in practica a unor
tehnologii foarte scumpe(rolul altor factori decât cei sanitari in ameliorarea stării de sănătate).
4.Inechitati ale stării de sănătate intre diferite populaţii definite geografic sau socio-economic,
medicina moderna neavând o influenta satisfăcătoare.
Prin profilaxie se înţelege ansamblul masurilor luate de individ, familie, societate si stat
(ca putere) care au drept scopuri:
- să promoveze sănătatea;
- să ocrotească sănătatea;
- să prevină bolile;
- să reducă consecinţele acestora (incapacitatea, invaliditatea);
- să evite decesele premature.
Conceptul de profilaxie este aplicabil atât in medicina clinica (întâlnit si sub numele de
medicina preventiva) cât si in sănătatea publica.

OBIECTIVELE PRINCIPALE IN MEDICINA PREVENTIVA

Ernest Winder defineşte drept obiectiv principal al medicinii preventive: "Să faci
populaţia sa decedeze cât mai târziu posibil, dar validă".
R.Doll defineşte doua obiective:
- prelungirea vieţii prin creşterea longevităţii (a duratei medii a vieţii);
- scăderea incapacităţii.
O varianta a celor doua obiective enunţate mai sus întâlnim în strategia europeană privind
"Sănătatea pentru toţi până in anul 2000", si anume sunt formulate 3 obiective:
1.A da viata anilor (prin masuri de control al morbidităţii si incapacităţii);
2.A da sănătate vieţii (prin promovarea sănătăţii);
3.A da ani vieţii (prin reducerea numărului deceselor premature si prin creşterea duratei medii
a vieţii).
Modificările sociale înregistrate in ultimul secol in tarile dezvoltate (schimbări in domeniul
nutriţiei, in dimensiunea familiei, creşterea nivelului de educaţie, asimilarea de către populaţie
a unor cunoştinţe ştiinţifice in domeniul medicinii) si aplicarea unor masuri preventive in
practica au condus la înregistrarea unor succese importante in promovarea sănătăţii, succese
marcate prin scăderea mortalităţii la tineri (sub 45 ani), ca de exemplu in Anglia unde ponderea
deceselor înregistrate la vârste mai mici de 45 ani a scăzut de la 48% la 4-6% sau prin excesul
mortalităţii la vârste mai mari de 75 ani.
In condiţiile cunoştinţelor actuale, medicina îşi poate propune creşterea duratei medii a
vieţii până in jurul vârstei de 85 ani prin reducerea deceselor la vârste cuprinse intre 55-74 ani.
Reducerea incapacităţii, al doilea obiectiv principal al strategiilor preventive, este
importanta pentru ca ea va face sa scadă povara sarcinilor pe care le are societatea in condiţiile
creşterii longevităţii, deoarece creşterea longevităţii duce si la creşterea diferitelor grade de
incapacitate. Rezulta necesitatea dezvoltării unor servicii noi.

33
MODELE DE ABORDARE A PROMOVARII SANATATII SI PREVENIRII BOLILOR
Exista 3 modele posibile de abordare a promovării sănătăţii si prevenirii bolilor:
1.Modelul bazat pe înţelegerea etiologiei bolilor.
2.Modelul epidemiologic.
3.Modelul etapelor vieţii.
1.Controlul bolilor bazat pe înţelegerea etiologiei bolilor.
Trebuie precizat ca acest demers al controlului bolilor include in factorii etiologici si
factorii de risc.
McKeown a grupat bolile in 4 grupe mari:
a. Bolile prenatale care sunt determinate la fecundare. Sunt incluse aici defecte si afecţiuni ale
unei singure gene, ce produc aberaţii cromozomiale, independente de mediul ambiental si
comportament. Aceste boli nu pot fi in mod practic influenţate. Deşi numărul entităţilor acestor
afecţiuni nu este mic, frecventa lor este insa rara, de unde faptul ca nu prezintă o preocupare
majora din punct de vedere al sănătăţii publice; ele nu pot fi prevenite ci doar interceptate.
b. Bolile determinate prenatal, dar după fecundare, de factori ce apar in perioada intranatală
(nidarea oului si primele faze de multiplicare) prin interferarea acestor faze cu unii factori
infecţioşi, toxici, fizici (rubeola, talidomida, iradiere, fumat, unele droguri despre care nu se
ştie prea mult, carenta de iod care este tot mai frecvent citata in literatura, etc.); rezulta ca unele
afecţiuni din aceasta grupa pot fi controlate.
c. Bolile determinate postnatal ca urmare a unor carente sau agresiuni a factorilor de risc din
mediu. Aici se regăsesc cele mai multe afecţiuni ce domina modelul de morbiditate din tarile
in curs de dezvoltare si in ţările in care nivelul de dezvoltare socio-economic si cel al serviciilor
sanitare tinde sa ajungă la modelul tarilor dezvoltate.
Aici intra:
- bolile nutriţionale-malnutriţia;
- bolile infecto-parazitare;
- bolile legate de carente igienice.
Controlul se poate realiza prin:
- masuri cu caracter socio-economic;
- masuri de sanitaţie.
Cele 2 categorii de masuri necesita intervenţia statului.
d. Boli postnatale determinate de defecte de adaptare a organismului, a populaţiei la modelul
de viata nou, caracteristic tarilor dezvoltate, model de viata determinat de tehnologia noua,
cerinţe sociale noi, incapacitatea adaptării organismului la viteza cu care societatea absoarbe
tehnologii noi. Apar modificări de comportament si bolile legate de stilul de viata.
In modelul actual al morbidităţii din tara noastră se reîntâlnesc toate cele 4 grupe de boli.
2.Modelul epidemiologic.
Modelul tradiţional este modelul epidemiologic al bolilor transmisibile (agent cauzal-
efect).
Masurile de intervenţie se vor adresa fie receptorului prin creşterea rezistentei specifice
si/sau nespecifice, fie vectorului, prin întreruperea cailor de transmitere.
Acest model este valabil pentru un număr limitat de boli.
Modelul valabil pentru cea mai mare parte a bolilor care domina tabloul morbidităţii
actuale este modelul epidemiologic multifactorial.
Acesta abordare are in vedere frecventa bolilor si factorii care condiţionează fiecare clasa
de boli (factori biologici, de mediu, stil de viata, servicii de sănătate).
Masurile de intervenţie vor fi luate in funcţie de aceşti factori. Se poate admite ipoteza
unor acţiuni orientate asupra mai multor factori de risc comuni mai multor boli

34
FACTORI DE RISC ASOCIATI PRINCIPALELOR CAUZE ALE PIERDERII DE ANI
POTENTIALI DE VIATA
A. Bolile inimii C. Cancerul D. Accidente de E. Alte
- fumatul - fumatul circulaţie accidente
- HTA - alcoolul - alcoolul - alcoolul
- hipercolesterolemia - dieta - viteza - proiectarea de
- diabetul - comportamentul - proiectarea produse
- sedentarismul sexual autovehiculului - riscurile
- comportamentele - radiaţia solara - drumurile domestice
- radiaţia ionizanta - medicamente - disponibilitatea
B. Bolile vasc. - riscurile locului de armelor de foc
cerebrale munca
-HTA - contaminanţii
mediului
- medicamente
- agenţi infecţioşi
F. G. Ciroza H. Gripa- I. Diabetul
Sinucideri/omucideri - alcoolul pneumonia - obezitatea
- alcoolul - hepatitele - starea vaccinala
- armele - rezistenta scăzuta
- drogurile - fumatul
- stresul

MODELUL STRATEGIEI BAZATE PE FACTORI DE RISC COMUNI MAI

MULTOR BOLI
Factor de BCV AVC Cancer BPOC Diabet Ciroza Malf.
risc
Fumat * * * * * *
Alcool * * *
Colesterol * * * *
HTA * * *
Dieta * * * * * *
Obezitate * * * * *
Sedentarism * * * *
Stres * * *
Droguri * * * *
Profesie * * * * * * *
Mediu * * * * *
Mediu (*) (*) (*) (*) (*) (*) (*)
social
3.Modelul etapelor vieţii.
Este modelul la care se face tot mai mult apel, fiind adaptat problematicii actuale a stării
de sănătate si nu celei tradiţionale.
Ideea de la care s-a pornit a fost următoarea: elementele nefavorabile apar aleator, dar cu
o probabilitate diferita in diferitele momente ale vieţii, in funcţie de condiţiile biologice,
ocupaţionale, medicale, etc.
Aceasta abordare permite elaborarea unor pachete de servicii preventive specifice pe grupe
de vârsta.
SERVICII PREVENTIVE PENTRU SANATOSI (SUA-FIELDBERG)

35
 Examene si 20-39ani 40- Examene si proceduri 20- 40-
proceduri 59ani 39ani 59ani
greutate si înălţime * ** colesterolemie - *
aprecierea dezvoltării - - VDRL * -
TA * ** Babes-Papanicolau - *
auzul - ** culturi gonococ - -
văzul - ** rubeola - titrul * -
vorbirea - - glicemie - **
screenig scolioza - - hematocrit - *
tegumente * - ex. urina (proteine, germeni) - **
ex. sin - ** hemoragii oculte - **
ex. rectal - * ECG - *
mamografie(>50 ani) - *
Legenda *câte o vizita la 25, 30, 35, 40, 45, 50, 55 ani **o data
intre 2 examinări
STRATEGII PREVENTIVE
1.Strategia bazata pe demersul individual in care acţiunile se adresează individului cu boala
sa. Aceasta strategie aparţine exclusiv sectorului clinic.
Întrebările pe care si le pune medicul când are bolnavul in fata:
"De ce a făcut boala?"
"De ce a făcut-o acum?"
"Ce-ar fi trebuit sa facă bolnavul ca boala sa nu fi apărut?"
Este strategia in care, in fiecare moment, in mintea medicului apare ideea riscului relativ
ca expresie a forţei asociaţiei epidemiologice.
Este o strategie importanta pentru practica medicala individuala.
2.Strategia populaţionala, care se bazează pe populaţie, in care interesează nu boala
individului, ci incidenta bolii in populaţie.
Cauzele bolii sunt diferite de cauzele incidentei.
Factorii genetici pot explica susceptibilitatea individului fata de boala, dar nu explica
frecventa bolii. Factorii genetici explica deci heterogenitatea intraindividuala, nu pe cea
interindividuala.
Frecventa bolii este explicata prin factori ambientali.
Strategia populaţionala interesează medicul colectivităţii (de sănătate publica).
Ea poate fi imaginata sub 2 forme:
2.a.Strategia riscului înalt, bazata pe populaţia la risc înalt.
Pentru a fi înţeleasa sunt necesare conceptele epidemiologiei.
Prima operaţie in cadrul acestei strategii este identificarea persoanelor la risc înalt,
deoarece "filosofia" strategiei este: cel la risc înalt este cel mai susceptibil sa facă boala; de
unde si nevoia de masuri adecvate de prevenire si combatere a bolii sau decesului.
Prin persoane la risc înalt se înţeleg persoanele care vor face cu o probabilitate mai mare
boala.
Deci aceasta strategie trece prin screeningul populaţiei, pentru a fi reţinute persoanele la
risc înalt.
Identificarea acestor persoane se poate realiza si fără screening când, cunoscându-se
factorii de risc, se pot identifica susceptibilii fără a mai fi examinaţi (ex.:sugarii, muncitorii
care lucrează in medii cu noxe, etc.).
Avantaje:
- intervenţia serviciilor de sănătate este adecvata intereselor individului, căci cel cu factori de
risc este mai interesat sa adopte masuri preventive; modelul este apropiat raţionamentului
clinic;
36
- motivaţia individului de a participa este mai mare; la fel si cea a medicului;
- raportul cost/eficacitate este favorabil, căci investiţia se limitează la persoanele la risc înalt;
- raportul beneficiu/risc este favorabil pentru ca sunt supuşi eventual "efectelor secundare"
numai cei susceptibili, nu si ceilalţi.
Limite:
- dificultăţile si costurile screeningului, când este necesara efectuarea lui;
- efectele vor fi paleative si temporare, durata lor fiind egala cu durata intervenţiei exercitate
asupra grupului la risc înalt. Deci este protejat doar grupul identificat iniţial, persoanele noi la
risc înalt care vor apare pe parcurs fiind ignorate;
- efectele pozitive ale unei asemenea intervenţii sunt limitate la cei care fac obiectul intervenţiei
si nu la toata populaţia;
- limite de ordin comportamental, psihologic, deoarece se face o segregare etica, protejând
numai o parte a populaţiei;
- intr-o populaţie data numărul indivizilor la risc înalt este mic (de aici avantajul economic), in
timp ce persoanele la risc mic sau moderat, care sunt cele mai numeroase, rămân neprotejate.
2.b.Strategia ecologica (care se adresează întregului grup populaţional)
Aceasta strategie încearcă sa modifice cauzele care produc incidenta, adică sa determine
scăderea incidentei prin scăderea nivelului mediu al factorilor de risc in populaţia generala,
deci sa modifice distribuţia factorilor de risc in populaţie.
Avantaje:
- abordarea nu mai este paleativa, ea adresându-se distribuţiei factorului de risc in populaţie;
- potenţial mare (de ex. studiul epidemiologic Framingham a arătat ca o scădere cu 10 mmHg
a TA sistolice va avea drept consecinţa o scădere cu 30% a mortalităţii datorate HTA);
- este o strategie adecvata din punct de vedere comportamental, psihologic, deoarece nu face
nici o discriminare;
- beneficiile la nivelul populaţiei sunt foarte mari.
Limite:
- prezintă avantaje mici pentru cei la risc înalt;
- motivaţia este insuficienta pentru individ si medic;
- presupune un alt mod de abordare a serviciilor sanitare, neobişnuit;
- raportul beneficiu/risc nu mai este aşa de mare ca la strategia riscului înalt. Este vorba de
"paradoxul prevenirii", masurile preventive care aduc mari beneficii pentru populaţia generala,
dar beneficii mici pentru indivizii la risc înalt.
Conduita optima ar fi reprezentata de combinarea celor 2 strategii pentru ca strategia
riscului înalt si strategia ecologica nu sunt competitive ci complementare.
Intervenţia la nivelul populaţiei generale se poate realiza la 3 nivele:
- profilaxie primara;
- profilaxie secundara;
- profilaxie terţiara.
Profilaxia primara se adresează oamenilor sănătoşi, in dorinţa de a rămâne sănătoşi, de a
nu face boala.
Profilaxia primara urmăreşte:
- evitarea apariţiei bolii la nivelul individului;
- scăderea incidentei bolii la nivelul populaţiei prin schimbarea factorilor de risc in populaţie.
Se poate realiza la nivelul medicinii preventive, aplicata de medic si la nivelul sănătăţii
publice (masuri luate si de alte sectoare, nu numai medicale).
Metode (mijloace) de profilaxie primara:
- imunoprofilaxie;
- chimioprofilaxia TBC;
- fluorizarea apei;

37
- igiena;
- educaţie sanitara pentru schimbarea comportamentelor nefavorabile sănătăţii;
- identificarea cazurilor la risc înalt;
- utilizarea unor tratamente (de ex. tratamente hormonale).
Alte sectoare trebuie sa instituie masuri de sanitaţie privind mediul (aerul, apa, solul),
alimentaţia, medicina ocupaţionala. Problemele actuale ale stării de sănătate ţin de poluarea
chimica, fizica (radiaţiile ionizante), iatrogenii, stres, responsabilităţile revenind atât serviciilor
sanitare cit si altor sectoare.
Profilaxia secundara are drept scopuri:
- depistarea precoce a bolii (deci se adresează eşecului masurilor profilaxiei primare), pentru a
evita consecinţele bolii (durata, incapacitate, etc.);
- sa controleze evoluţia bolii, sa prevină consecinţele, schimbând cursul nefavorabil al evoluţiei
bolii la nivelul individului.
Aplicate la nivelul grupurilor omogene de bolnavi duc la scăderea prevalentei bolii prin
vindecare si reducerea duratei bolii, deoarece prevalenta este rezultatul produsului dintre
incidenta si durata bolii.
In cadrul profilaxiei secundare, sănătatea publica este interesata prin faptul ca aici se
plasează screeningul, dispensarizarea, controlul periodic.
Profilaxia terţiara cuprinde o serie de masuri care urmăresc:
- evitarea handicapului;
- recuperarea medicala, profesionala, sociala;
- evitarea incapacităţii complete prin stabilizarea morfo-functionala ca urmare a aplicării
masurilor terapeutice;
- asigurarea unei autosatisfactii a vieţii si a unei autosuficiente in dezvoltarea unor activităţi cu
caracter social.
Astăzi insa se recurge la combinarea strategiilor la risc înalt cu strategiile globale. De
asemenea, se pune tot mai mult accent pe "strategia" deceselor evitabile. D.D.Rutstein
împreuna cu un grup de specialişti (SUA) au întocmit o lista cu evenimentele santinela care
semnalizează carente in activitatea serviciilor sanitare.

EDUCATIA PENTRU SANATATE

A.PROMOVAREA SANATATII
1.Definitie: strategia de mediere intre persoane si mediul lor (ecosistem), care sintetizează
alegerea personala si responsabilitatea societăţii fata de sănătate.
2.Principiile promovării sănătăţii:
2.1.Implica populaţia ca un întreg, ceea ce impune necesitatea ca populaţia sa fie informata.
2.2.Este orientata asupra determinanţilor sănătăţii, adică asupra celor 4 grupe de factori care
influenţează sănătatea: biologici, ambientali, mod de viata, servicii de sănătate.
2.3.Foloseste metode/abordări diferite, complementare, deoarece sectorul sanitar nu poate
singur sa promoveze sănătatea.
2.4.Urmareste asigurarea participării publice, deoarece promovarea sănătăţii este posibila
numai daca indivizii îşi transforma cunoştinţele dobândite in comportamente, contribuind astfel
toţi la promovarea sănătăţii.
2.5.Implicarea cadrelor medico-sanitare in promovarea sănătăţii, mai ales la nivelul serviciilor
primare.
3.Domenii de interes
3.1.Accesul la sănătate.
3.2.Dezvoltarea unui mediu sanogenetic:

38
 - tarile din vestul Europei au elaborat politici in care starea de sănătate este o componenta,
iar procesul general de dezvoltare economico-sociala include si sănătatea sau este subordonat
intereselor care vizează sănătatea;
- acest model obliga ca atunci când celelalte sectoare economico-sociale îşi proiectează
dezvoltarea, ele trebuie sa favorizeze sănătatea.
3.3.Intarirea reţelelor sociale si a sprijinului social.
3.4.Promovarea comportamentelor favorabile sănătăţii.
3.5.Dezvoltarea cunoştinţelor privind sănătatea.
4.Masuri posibile pentru promovarea sănătăţii:
4.1.Dezvoltarea serviciilor personale: persoanele trebuie informate, convinse de eficacitatea
anumitor metode de promovare a sănătăţii.
4.2.Dezvoltarea resurselor comunităţii: astfel incit celelalte resurse ale comunităţii
(agricultura, comerţul, învăţământul) sa susţină si sa potenteze un program de alimentaţie
raţionala.
4.3.Dezvoltarea structurilor organizatorice favorabile sănătăţii:
- tarile din vestul Europei au dezvoltat comisii parlamentare menite sa promoveze
sănătatea;
- stimularea coparticipării factorilor de răspundere si a populaţiei (structuri de stat, grupuri
sociale formale sau ad-hoc);
- dezvoltarea reţelei de "oraşe sănătoase" cu rol in a deveni structuri demonstrative pentru
promovarea sănătăţii prin cooperare intersectoriala;
- dezvoltarea reţelei de "scoli sănătoase": in care componente de igiena personala, igiena
şcolara si a procesului de învăţământ, comportament sanogenetic si cunoştinţe favorabile
sănătăţii sunt integrate intr-un efort comun al elevilor, părinţilor, scolii si comunităţii.
4.4.Reglementari de ordin socio-economic, legislativ.
B.EDUCATIA PENTRU SANATATE
Definiţie: educaţia pentru sănătate este un sistem care include: conştiinţa stării de sănătate,
procesul de predare/învăţare, participare.
Educaţia pentru sănătate are următoarele scopuri:
- ridicarea nivelului de cunoştinţe medicale al populaţiei in principal in domeniul sanogenezei,
protecţiei mediului si prevenţiei bolilor;
- formarea si dezvoltarea unor deprinderi corecte care sa promoveze sănătatea;
- crearea unei poziţii active fata de sănătatea individuala si fata de problemele sănătăţii publice,
in sensul atragerii si capacitării maselor la participarea activa in realizarea consolidării
sănătăţii.
Educaţia pentru sănătate este diferita de educaţia sanitara care vizează igiena personala.
Elementul fundamental al educaţiei pentru sănătate este comunicaţia.
Educaţia pentru sănătate nonformala vizează acele componente din conduita indivizilor
care se formează prin experienţa sau imitaţie (socializarea primara a individului). Nu necesita
efort cu caracter de educaţie, de transmitere a cunoştinţelor. Educaţia pentru sănătate
formala este rezultatul unui proces planificat de transmitere de experienţe, cunoştinţe, ce
vizează toata populaţia (socializare secundara a individului, cu efort de predare/învăţare).
Necesita educatori. In cadrul educaţiei pentru sănătate comportamentala se disting:
- o educaţie pentru sănătate comportamentala conform normelor sociale (considerate ca
valabile) pentru sănătate;
- o educaţie pentru sănătate comportamentala care vizează dezvoltarea sănătăţii, care sa
influenţeze sănătatea, defavorizând comportamentele nefavorabile si promovând pe cele
favorabile sănătăţii.
Obiective educaţionale:
- dezvoltarea cunoştinţelor;

39
- dezvoltarea de aptitudini (îndemânări);
- dezvoltarea atitudinilor, convingerilor ce vizează sănătatea.

ABORDARI POSIBILE IN EDUCATIA PENTRU SANATATE

1.medicala;
2.educationala;
3.orientata spre individ (personalizare);
4.schimbarea sociala.
1.Abordarea medicala
Medicul este cel ce pune diagnosticul de boala sau incapacitate, deci el este cel ce prescrie
masuri cu caracter preventiv sau de control si le realizează prin persuasiune sau prin autoritatea
de care dispune fata de bolnav.
Medicul urmăreşte formarea la pacient a unor atitudini, comportamente conforme cu
principiile sale pentru sănătate.
Avantaje:
- medicul are mai multe cunoştinţe decât bolnavul;
- medicul răspunde de decizia luata atât fata de bolnav cit si in fata legii;
- bolnavul este liber sa aplice sau nu recomandarea medicului.
Limite:
- tine de opinia medicului: pot exista mai multe opinii in aceeaşi problema;
- medicul îşi impune până la urma punctul de vedere pentru ca pacientul este ignorant, e pus sa
aleaga intr-un domeniu in care nu se pricepe;
- bolnavul este de vina?;
- pot sa apăra reacţii adverse.
2.Abordarea educaţionala
Transmite cunoştinţe asupra unor comportamente favorabile sănătăţii sau defavorabile
sănătăţii. Cel ce primeşte informaţii este liber sa facă ceea ce doreşte, sa aleagă. Facilitează
adoptarea unor decizii comportamentale, nu impune un anumit comportament.
Acesta abordare tine insa de condiţiile socio-economice care favorizează un anumit
comportament.
3.Abordarea orientata spre individual (personalizare)
Rolul profesionistului (educatorului) este de a explica, de a transmite persoanei care
doreşte sa ştie, pentru a adopta o anumita decizie.
4.Abordarea ce necesita o schimbare de mediu
Medicul transmite cunoştinţe, individul înţelege, dar societatea nu-i favorizează
schimbarea sau alegerea comportamentului.
Bariere in comunicaţie
Elementul esenţial in comunicaţie este de a te convinge ca cei ce te asculta înţeleg mesajul
transmis.
Barierele de comunicaţie ţin de:
- deosebirea socio-culturala intre educator si client;
- receptivitatea scăzuta a audientului (handicap mintal, bolnav, obosit, lipsa de valoare pe care
o da pacientul sănătăţii fiind preocupat de alte valori pe care le considera mai importante);
- atitudine negativa fata de medic (experienţa anterioara proasta, exemplu prost dat de medic,
nu vrea sa afle ce spune medicul, nu are încredere in instituţia respectiva);
- înţelegere limitata (dificultăţi de limba, utilizare de jargoane, etc.);
- mesaje contradictorii (ce ii spune educatorul este diferit de ceea ce ştie de la familie, şcoala;
educatorul îşi schimba opinia pentru ca citeşte lucruri noi, etc.).
Cum se pot depăşi barierele?
- educatorul sa vorbească rar si clar;

40
- sa repete noţiunile importante asupra cărora are dubii in legătura cu înţelegerea lor de către
auditor;
- sa folosească cuvinte si propoziţii simple;
- intr-o şedinţa numărul de informaţii sa nu fie prea mare;
- sa fie transmise informaţiile intr-o succesiune logica;
- utilizarea de tehnici pedagogice adecvate;
- atitudinea, mimica, gesturile educatorului participa la transmiterea informaţiilor.
In practica medicala, foarte frecvent se folosesc grupurile mici care pot fi omogene (cel
mai eficace) sau neomogene.
Obiectivele comunicaţiei in grupuri mici:
- conştientizarea participanţilor privind importanta sănătăţii;
- explorarea valorilor si a atitudinilor lor cu privire la sănătate;
- sa fie ajutaţi sa decidă singuri;
- sa fie ajutaţi sa-si schimbe comportamentul.
Tehnici utilizate in cadrul transmiterii active in cadrul grupului de lucru
"Tehnica brainstorming"- tehnica provocatoare ce urmăreşte sa mobilizeze participanţii
pentru găsirea unor soluţii, pentru identificarea unor nevoi.
"Tehnica brainwriting"- fiecare persoana este pusa sa-si exprime in scris si cit mai concis
posibil ideile care se refera la nevoile educative intr-o problema definita, sau căile pentru a
modifica un comportament; ideile consemnate se triază si se aduc la cunoştinţa grupului.
"Tehnica grupului nominal"- fiecare persoana îşi exprima câte o părere in legătura cu o
problema, iar educatorul grupează ideile comune.
"Tehnica Delphi"- care nu este folosita in educaţia pentru sănătate (mai multe runde de
întrebări cu prelucrarea si sinteza răspunsurilor; aceasta sinteza se va trimite fiecărei persoane
anchetate după fiecare runda).
Metodele educaţiei pentru sănătate
Metodele educaţiei pentru sănătate pot fi clasificate in funcţie de calea de transmitere a
mesajului educativ astfel:
- mijloace auditive(sau orale): convorbirea individuala, convorbirea de grup, lecţia, conferinţa,
radioemisiunea;
- mijloace vizuale:
- cu rol dominant textul: lozinca, articolul, broşura, formele beletristice;
- cu rol dominant imaginea: afişul, pliantul, planşa, diapozitivul, macheta, expoziţia;
- mijloace audiovizuale: filmul, emisiunea TV, teatrul.
Clasificarea mijloacelor educativ-sanitare se poate face si in funcţie de adresabilitate. Se
disting:
- mijloace individuale: sfatul medicului;
- mijloace de grup: convorbirea de grup, lecţia, instructajul;
- cu un grup omogen in raport cu pregătirea generala (şcolari, muncitori, militari, etc.);
- cu un grup omogen in raport cu interesul fata de subiect (bolnavi de o anumita boala,
gravide sau mame);
- mijloace de larga informare: conferinţa, filmul, emisiunea TV sau radiofonica,
tipăriturile.
De asemenea se mai pot distinge:
- mijloace directe in care mesajul educativ sanitar este transmis ca o informaţie nemediata;
- mijloace indirecte care utilizează o cale de transmitere ce presupune o forma artistica si care
captează interesul prin ea însăşi, dar care urmăreşte, in fapt, acelaşi scop.
Etapele planificării si evaluării educaţiei pentru sănătate
1.Identificarea si caracterizarea consumatorilor.
2.Identificarea nevoilor si ierarhizarea lor.

41
3.Formularea de scopuri si obiective strategice, tactice.
4.Identificarea resurselor pentru a forma un comportament favorabil sănătăţii.
5.Elaborarea conţinutului si alegerea metodelor de folosit.
6.Actiunea propriu-zisa de influenţare, de formare de atitudini, comportamente.
7.Evaluarea rezultatelor procesului.

PROBLEMATICA MEDICO-SOCIALA

SANATATEA FAMILIEI SI PLANIFICAREA FAMILIALA

Conform definiţiei date de OMS, familia reprezintă o persoana sau un grup de persoane
care trăiesc împreuna si au legături de sânge, prin căsătorie sau adopţiune.
In societatea contemporana familia continua sa reprezinte un grup biosocial foarte
important.
Din punct de vedere social, familia este puţin studiata si cunoscuta, deşi ridica probleme
importante pentru ca:
1.Modelul actual de culegere a datelor in sistemul de sănătate nu are in centru familia. Datele
se culeg pe persoane separate, fără unificarea lor la nivelul familiei.
2.Exista ambiguităţi in ceea ce priveşte termenii utilizaţi pentru definirea conceptului de
sănătate a familiei. Medicii vorbesc de sănătatea familiei in timp ce sociologii vorbesc de
sănătatea funcţiilor familiei.
Utilizarea conceptului de sănătate a familiei porneşte de la faptul ca o persoana in
dezvoltarea sa somatica, psihica si sociala este puternic influenţata de mediul familial.
Conform definiţiei OMS, sănătatea familiei înseamnă mult mai mult decât suma sănătăţii
individuale a persoanelor componente ale familiei; sănătatea familiei exprima interrelatiile ce
se stabilesc in cadrul acestui grup social.
OMS recomanda patru grupe de indicatori pentru măsurarea sănătăţii familiei:
1.demografici
2.medicali
3.sociologici
4.economici
1.INDICATORI DEMOGRAFICI
1.1.Structura familiei, in funcţie de caracteristicile personale ale membrilor familiei, cei
mai importanţi pentru măsurarea si descrierea sănătăţii familiei sunt:
- numărul de persoane ce compun familia;
- vârsta;
- nivelul de instruire;
- ocupaţia.
Importanta are, de asemenea, descrierea structurii familiei in funcţie de caracteristicile
personale ale membrilor familiei in raport cu capul familiei (starea clinica, gradul de rudenie).
1.2.Marimea medie a familiei
Ca urmare a tendinţei de scădere a natalităţii (in tarile dezvoltate, fenomen înregistrat si in
România), numărul de copii pe familie a scăzut si a crescut numărul familiilor fura copii. Pe
plan internaţional se înregistrează tendinţa creşterii mărimii medii a familiei si a numărului de
familii formate dintr-o singura persoana (de obicei bătrâni).
In România, după datele recensământului din 2000, mărimea medie a familiei este de 3
membri, fata de 5 membri după datele recensământului din 1930. Numărul mediu de membri

42
ai unei familii este mai mare in mediul rural decât in urban. După datele recensământului din
1977, raportul văduve/văduvi a fost de 4:1.
1.3.Tipul de familie
Tipul clasic de familie este familia lărgita. Tipul modern – familia nucleara.
In 1984 un grup de experţi OMS a descris 4 tipuri de familie:
a. familia nucleara compusa din soţ + soţie copii;
b. familia lărgita pe verticala :soţ + soţie copii + părinţii unuia din soţi;
c. familia lărgita pe orizontala compusa din soţ + soţie copii + frate/sora a unuia din soţi;
d. familia lărgita pe orizontala si verticala :soţ + soţie copii + părinţi + frate/sora.
Tendinţa este de creştere a numărului familiilor nucleare. In 1984, in România, familiile
nucleare deţineau o pondere de 94%.
Consecinţele pe plan medical ale tendinţelor actuale in ceea ce priveşte mărimea medie a
familiei si a tipului familiei sunt:
- deplasarea centrului de greutate a solicitărilor medicale din domeniul materno-infantil
spre cel al persoanelor vârstnice;
- restructurarea sistemului de asistenta medicala cu accent pe serviciile sociale destinate
îngrijirii bătrânilor;
- necesitatea colaborării serviciilor de sănătate cu grupuri/organisme sociale (voluntari,
case de caritate, etc.).
1.4.Ciclul de viata al familiei
Acest concept a apărut in anii 1930-1940.
Ideea de la care s-a pornit a fost aceea ca familia, din momentul formarii ei (căsătoria)
până la dispariţia ei (deces, divorţ), trece printr-o serie de stări ce determina modificarea
funcţiilor sale atât in sens favorabil cit si defavorabil.
Daca luam in considerare principalele evenimente demografice semnificative pentru
familie, etapele ar fi următoarele:
Etapa Evenimentul
Formarea Căsătoria
Extensia Naşterea primului copil
Extensia completa Naşterea ultimului copil
Contracţia Căsătoria primului copil si părăsirea
părinţilor
Contracţia completa (“cuib părăsit”) Căsătoria ultimului copil si părăsirea
părinţilor
Dizolvarea Moartea unuia dintre soţi

Modelul simplificat al ciclului de viata, in funcţie de etapele vieţii femeii ar fi, pentru tarile
dezvoltate:
- vârsta la căsătorie 22 ani
- vârsta naşterii primului copil 23 ani
- vârsta naşterii ultimului copil 29 ani
- vârsta la căsătoria primului copil 45 ani
- vârsta la naşterea primului nepot 46 ani
- vârsta la căsătoria primului nepot 68 ani
- vârsta la naşterea primului strănepot 69 ani
- vârsta la deces 75 ani
Ciclul de viata al familiei este influenţat de
1.Factori demografici:
- natalitate;
- mortalitate;

43
 - nupţialitate;
- divorţialitate.
2.Factori socio-economici:
- nivelul de dezvoltare socio-economica a tarii;
- venitul mediu / membru al familiei;
- nivelul de urbanizare si industrializare.
3.Factori culturali:
- nivelul de instruire;
- nivelul cultural al populaţiei respective.
Tendinţele actuale in evoluţia ciclului de viata al familiei sunt:
- ca urmare a scăderii mortalităţii, factorul demografic cel mai important care influenţează
evoluţia ciclului de viata, este creşterea numărului de supravieţuitori apţi pentru căsătorie si
creşterea numărului de supravieţuitori la vârste înaintate;
- datorita scăderii mortalităţii, durata medie a ciclului de viata a familiei a crescut fata de
valoarea înregistrata la începutul secolului cu aproximativ 13 ani;
- daca la începutul secolului dizolvarea familiei se făcea in special prin decesul soţiei (cauza
principala de deces fiind complicaţiile legate de sarcina, naştere si lăuzie), astăzi, dizolvarea
familiei se face prin decesul soţului.
Principalele caracteristici ale ciclului de viata a familiei in România:
- durata medie a ciclului de viata a familiei este de 42 de ani;
- vârsta medie la căsătorie a femeilor este de 21-22 ani;
- modelul de fertilitate este de tip precoce;
- fenomenul de divorţialitate creste, ceea ce duce la scăderea duratei ciclului de viata a familiei.
1.5.Conditiile de mediu si de viata ale familiei
2.INDICATORI MEDICALI
Din aceasta grupa de indicatori fac parte:
- prevalenta factorilor de risc in familie;
- prevalenta bolilor in familie;
- agregarea bolilor in familie;
- identificarea familiilor cu risc crescut de îmbolnăvire.
Cunoaşterea prevalentei factorilor de risc si a îmbolnăvirilor in familie permite planificarea
si organizarea serviciilor de sănătate precum si orientarea învăţământului universitar si
postuniversitar in funcţie de problemele specifice ale familiei si comunităţii.
3.INDICATORI SOCIOLOGICI (abordarea sociologica a sănătăţii familiei)
Pe baza celor 5 întrebări, la care variantele de răspuns sunt:
- aproape întotdeauna – 2 pct.
- câteodată – 1 pct.
- niciodată – 0 pct.
s-a stabilit un scor APGAR al familiei, numărul maxim de puncte fiind de 10:
1.Sunt satisfăcut ca pot apela la ajutorul familiei atunci când ceva este in neregula.
2.Sunt satisfăcut ca familia abordează si împarte problemele cu mine.
3.Sunt satisfăcut ca familia accepta si susţine dorinţele mele de a întreprinde noi activităţi.
4.Sunt satisfăcut ca familia răspunde stărilor afectiv-emoţionale (dragoste, supărare,
mânie).
5.Sunt satisfăcut ca in cadrul familiei exista un mod plăcut de a petrece timpul liber.
Clasamentul ar fi:
- familie sănătoasa: 8-10 pct.
- familie cu probleme 6-7 pct.
- familie cu risc <6 pct.
4.INDICATORI ECONOMICI

44
 Abordarea economica a sănătăţii familiei prezintă interes pentru medic in măsura in care
factorii economici pot sa o influenţeze. Doua aspecte economice principale au făcut obiectul a
numeroase studii: costul bolii pentru familie si impactul bolii asupra familiei.

PLANIFICAREA FAMILIALA
Definiţie: determinarea conştienta de către familie a numărului de copii si a eşalonării in
timp a naşterilor.
Definiţiile recente ale acestui concept include si tratamentul sterilităţii.
Sinonime: planificarea naşterilor, controlul naşterilor, limitarea naşterilor. Toate aceste
sinonime se suprapun numai pe prima parte a definiţiei: determinarea conştienta de către
familie a naşterilor.
In dezvoltarea conceptului exista 2 momente.
Primul moment: societatea si cei ce se ocupau cu dezvoltarea sociala si a sistemului de
sănătate au constatat ca numărul populaţiei creste excesiv de mult, creştere care exercita
presiuni mari asupra societăţii si a familiei. Au apărut astfel, primele tendinţe in planificarea
familiala: reducerea numărului de copii in familie, deci eşalonarea naşterilor. Acest aspect
reprezintă in primul rând o problema a societăţii si in al 2-lea rând o problema a familiei.
Al 2-lea moment: tratamentul sterilităţii pentru a da posibilitatea familiei sa aibă numărul
de copii dorit. Acest aspect este in primul rând o problema a familiei si in al 2-lea rând o
problema a societăţii.
Planificarea familiala reprezintă un drept fundamental al populaţiei, al cuplurilor. Fiecare
familie are dreptul sa-si stabilească numărul de copii dorit si când ii doreşte. In acelaşi timp,
fiecare familie trebuie sa fie conştienta de obligaţiile si răspunderile pe care le are fata de copii.
Pornind de la criteriul atitudinii familiei fata de planificarea familiala, familiile se pot
clasifica in:
- familii de tip malthusian: familii care aplica planificarea familiala;
- familii de tip nemaltusian: familii care nu aplica planificarea familiala.
OMS a elaborat un model ce cuprinde principalii factori care influenţează atitudinea fata
de planificarea familiala si interrelatiile acestor factori.

Introducerea planificării familiei este importanta pentru ca poate exercita influente asupra
stării de sănătate a femeii si a copilului:
a. pe de o parte prin influentele sarcinilor asupra sănătăţii femeii si a copilului;
b. pe de alta parte, ele se manifesta prin consecinţele utilizării de către femei a diverselor tehnici
de planificare familiala.
a. Cercetările ce au analizat relaţiile dintre numărul de naşteri si sănătatea femeii si a
copilului au arătat ca:
- vârsta la naştere a femeii mai mica de 20 ani sau mai mare de 35 ani prezintă un factor
de risc pentru starea de sănătate a copilului;
- aproximativ 20% din decesele materne s-au înregistrat la femei in vârsta de peste 35 ani,
deşi aceste femei nu dau naştere decât la 5% din totalul născuţilor vii;
- un interval intergenezic mai mic de 2 ani reprezintă un factor de risc major atât pentru
starea de sănătate a femeii cit si pentru calitatea biologica a produsului de concepţie;
- un interval intergenezic optim, de 4 ani, are un efect favorabil asupra mortalităţii infantile
si a mortalităţii materne, determinând reducerea nivelurilor acestora;
- combinarea factorilor de risc: intervalul intergenezic mai mic de 2 ani cu numărul mare
de naşteri determina creşterea riscului matern prin risc obstetrical.
Deci planificarea familiala previne cel puţin 3 tipuri de sarcina cu risc crescut:
- sarcini la vârste mai mici de 20 ani;

45
- sarcini la vârste mai mari de 35 ani;
- sarcini la un interval intergenezic mai mic de 2 ani.
In România, planificarea familiala “a intrat in drepturile sale” din anul 1990, metoda de
planificare familiala cea mai acceptata fiind insa avortul (întreruperea cursului normal al
sarcinii).
Informaţii privind avorturile si mortalitatea materno-infantila înregistrate in România, in
anii1989-1998, sunt prezentate in tabelul următor:
1989 1992 1998
Mortalitatea materna (‰ născuţi vii) 1.7 0.60 0.45
- prin risc obstetrical 0.22 0.22
- prin avort 1.48 0.38
Avorturi incomplete 109819 70847
Întreruperi de sarcina 193048 691863 270930
Avorturi/1000 născuţi vii 522.5 2656.9 1141.7
Mortalitatea infantila (‰ născuţi vii) 26.9 23.4 20.5

MIJLOACE CONTRACEPTIVE
Contraceptivele orale
OMS a efectuat studii epidemiologice de cohorta si caz-control pentru a evidenţia posibila
influenta a contraceptivelor orale asupra stării de sănătate a femeilor, respectiv posibila
asociaţie epidemiologica dintre utilizarea contraceptivelor orale si cancerul de sin.
Astfel, o serie de studii retrospective de tip caz-control au arătat ca riscul de apariţie al
cancerului de sin la persoanele care utilizează medroxiprogesteron este de 1,21, valoare
nesemnificativa statistic. Dar s-a ajuns la concluzia ca utilizarea medroxiprogesteronului
favorizează apariţia cancerului de sin la persoanele cu tumori preexistente, ceea ce impune
necesitatea unui examen clinic atent al femeii înainte de prescrierea contraceptivului ce
urmează a fi utilizat.
40 de anchete epidemiologice caz-control si 7 studii prospective, care au studiat aceeaşi
asociaţie epidemiologica, au arătat ca, deşi riscul relativ al apariţiei cancerului de sin este mic
(1,06), asociaţia dintre durata utilizării si vârsta la care s-a început utilizarea contraceptivului
cresc riscul de apariţie a cancerului de sin.
Contraceptivele orale constituie un factor de risc pentru apariţia cancerului de sin in
perioada de premenopauza si la persoanele care au început sa le utilizeze de la o vârsta mai
mica de 25 de ani.
Alte studii epidemiologice au arătat ca utilizarea contraceptivelor favorizează tulburări ale
metabolismului lipidic (obezitate, dislipidemii) si glucidic si apariţia flebitelor si a trombo-
flebitelor, mai ales daca persoanele au varice la membrele inferioare.
In 1991, OMS a publicat rezultatele unei anchete efectuate in 1987 in 92 de tari cu privire
la utilizarea mijloacelor contraceptive, rezultate prezentate in tabelul de mai jos:
Zona Total Sterilizare Pilula Dispozitiv Prezervativ
% Femei Bărbaţi % intrauterin %
% % %
Întreaga lume 51 13 5 8 9 5
Tari puţin 45 15 5 6 10 3
dezvoltate
Africa 14 1 - 5 2 0.5
Tari dezvoltate 70 7 4 13 6 13

S-a arătat ca numărul persoanelor care recurg la planificarea familiala a crescut : 20%
pentru tarile puţin dezvoltate si 10% pentru tarile dezvoltate.
46
 PLANIFICAREA FAMILIEI IN ROMANIA
După 1989 planificarea familiala a fost reţinuta de Ministerul Sănătăţii si de experţii Băncii
Mondiale ce participa la restructurarea sistemului de sănătate din România, ca o problema
importanta de sănătate.
Programul naţional de planificare familiala este fundamentat pe 2 elemente principale:
- relaţia existenta intre avortul ilegal si un nivel ridicat al morbidităţii si mortalităţii la femei,
precum si numărul mare de copii abandonaţi si handicapaţi;
- recunoaşterea dreptului familiei de a stabili numărul de copii pe care-l doreşte.
Direcţii de acţiune
1.Formarea unui personal sanitar apt pentru a desfăşura programul de planificare familiala cu
stabilirea atribuţiilor specifice pentru fiecare categorie de personal medico-sanitar.
2.Importarea de materiale contraceptive si punerea acestora la dispoziţia populaţiei.
3.Identificarea metodelor educaţionale adecvate nivelului cultural, cunoştinţelor, experienţelor
si atitudinii populaţiei fata de metodele de planificare familiala, in sensul mutării centrului de
greutate de la avort spre contracepţia orala sau alte mijloace.

POPULATIA VIRSTNICA
Îmbătrânirea populatei este un fenomen ireversibil, comun tuturor tarilor. Acest fenomen
a devenit perceptibil in Europa in anii 1960.
Creşterea numărului absolut al populaţiei vârstnice si a ponderii ei in cadrul populaţiei
totale este consecinţa:
- scăderii natalităţii;
- creşterii speranţei de viata ca urmare a scăderii mortalităţii infantile si a mortalităţii generale
precum si a succeselor medicinii împotriva bolilor, in special a celor acute.
Ritmul de creştere a numărului populaţiei vârstnice depăşeşte cu mult pe cel al creşterii
numărului populaţiei in general. In anii 1990 populaţia in vârsta de 65 ani si peste reprezenta
aproximativ 4% din totalul populaţiei in tarile in curs de dezvoltare si de aproximativ 12% in
tarile dezvoltate. Proiecţiile demografice ONU pentru anul 2005 estimează ponderea
vârstnicilor in tarile dezvoltate la aproximativ 18%, iar pentru anul 2020 la aproximativ 20%.
Grupa de vârsta cu cel mai accelerat ritm de creştere numerica este de 80 ani si peste.
Atenţia deosebita acordata populaţiei vârstnice este motivata nu numai de ritmul de
creştere numerica, ci si de faptul ca populaţia vârstnica:
- este o populaţie mare consumatoare de prestaţii medicale;
- este mai vulnerabila la diversele stresuri din mediul fizic si social.
La acestea se mai adăuga modificările înregistrate in structura familiei, in sensul ca in
prezent familia se ocupa din ce in ce mai puţin de vârstnici, in special daca sunt si bolnavi, si
prefera sa fie îngrijiţi in unităţi speciale pentru vârstnici.
In literatura de specialitate nu exista încă un consens in ceea ce priveşte limita de vârsta de
la care se socoteşte o persoana ca fiind vârstnica. Se folosesc 2 criterii: biologic si cronologic,
ultimul fiind cel mai frecvent utilizat deşi stabileşte arbitrar o limita. Exista diferenţe intre tari.
De exemplu, daca luam criteriul vârsta la pensionare, la bărbaţi, in Italia este de 60 ani, in
România si Spania de 65 ani, Danemarca, Norvegia si Suedia de 67 ani. La femei, in România,
Belgia vârsta de pensionare este de 60 ani, 62 ani in Elveţia, 65 in Suedia. In anul 1964 OMS
a recomandat ca limita de vârsta de 60 ani. In anul 1985, Adunarea Generala ONU a
recomandat următoarea clasificare a persoanelor in funcţie de vârsta:
- adulţi 45-59 ani;
- persoane vârstnice 60-64 ani;
- persoane bătrâne 65-90 ani;
- persoane foarte bătrâne >90 ani.

47
 Astăzi ONU recomanda vârsta de 65 ani drept limita de la care se considera o persoana ca
fiind vârstnica.
Metode de măsurare a îmbătrânirii populaţiei
1.Determinarea ponderii populaţiei vârstnice din totalul populaţiei.
2.Virsta medie a populaţiei.
3.Raportul dintre numărul vârstnicilor si numărul copiilor.
4.Indicele de dependenta care reprezintă raportul dintre numărul persoanelor inactive si
numărul persoanelor de vârsta activa.
Caracteristici pentru România ale îmbătrânirii populaţiei
Procesul de îmbătrânire a populaţiei a început in România cu 4-5 decenii mai târziu decât
in celelalte tari din vestul Europei, deoarece fenomenul demografic de tranziţie a început mai
târziu.
In ultimele 6 decenii îmbătrânirea populaţiei României s-a accentuat, numărul vârstnicilor
aproape dublându-se (15,4% in 1989 fata de 7,4% in 1930). In prognozele demografice
elaborate pentru anul 2007, se estimează ca populaţia de peste 65 ani va ajunge la aproape 3,2
milioane.
Fenomenul de îmbătrânire este mai accentuat la sexul feminin (17,2% femei fata de 13,5%
bărbaţi in 1989).
Distribuţia in profil teritorial a acestui fenomen nu este uniforma, zonele din România cu
populaţia cea mai îmbătrânita fiind Banatul (16,4%), municipiul Bucureşti (16,1%) si Oltenia
(15,7%).
Starea de sănătate a populaţiei vârstnice
In ultimele decenii, in aprecierea stării de sănătate a vârstnicilor se insista tot mai mult pe
metodele epidemiologice si pe autoevaluarea stării de sănătate – capacitatea intervievatului de
a-si evalua starea funcţionala si determinarea raportului dependenta / independenta a persoanei
vârstnice in legătura cu activitatea vieţii zilnice.
Studiile întreprinse au arătat existenta fenomenului de supramorbiditate la vârstnici, si
anume existenta, in medie, a 2-3 afecţiuni cronice pe persoana vârstnica, după unele studii;
după altele, care au utilizat tehnici de diagnostic foarte sensibile, 10 afecţiuni pe persoana in
vârsta de 75 ani si peste.
Problemele ridicate de diagnosticarea afecţiunilor la aceasta populaţie sunt:
- tendinţa de supradiagnostic, ceea ce determina un consum medical crescut;
- serviciile medicale primare, care se bazează pe adresabilitatea persoanelor vârstnice,
subevaluează morbiditatea;
- serviciile medicale primare cunosc doar 50-60 % din problemele de sănătate ale
vârstnicilor, pentru ca acestea depind de gradul de adresabilitate si accesibilitate fizica
(prezenta unor defecte sau incapacitatea).
Principalele cauze de îmbolnăvire a vârstnicilor in tarile dezvoltate sunt:
- căderi si fracturi consecutive;
- osteoporoza;
- tulburări de vedere;
- tulburări de auz;
- dementa senila;
- probleme de incontinenta.
Pentru România nu exista date concrete.
Mortalitatea persoanelor vârstnice
In primul rând, probabilitatea de deces creste pe măsura ce se înaintează in vârsta, deci ea
este mai mare la vârstnici.

48
 In al 2-lea rând, modelul de mortalitate pe cauze medicale de deces diferă de la o grupa de
vârsta la alta. La populaţia vârstnica principalele cauze de deces diferă de cele întâlnite la alte
grupe de vârsta, precum si de cele care definesc modelul mortalităţii populaţiei generale.
A. In România, principalele cauze de deces in populaţia generala sunt:
- bolile aparatului C-V;
- tumori;
- bolile aparatului respirator.
B. La populaţia vârstnica, principalele cauze de deces sunt:
- bolile cerebro-vasculare;
- bolile circulaţiei pulmonare;
- cardiopatiile ischemice;
- HTA;
- bronşita cronica.
CONSECINTELE IMBATRINIRII POPULATIEI PENTRU SANATATEA PUBLICA
1.Consecinte demografice:
- creşterea numărului persoanelor vârstnice;
- creşterea numărului familiilor fără copii si a celor alcătuite din persoane vârstnice.
2.Consecinte medicale:
- polimorbiditate (mai multe boli la aceeaşi persoana);
- creşterea foarte mare a consumului medical.
Conform datelor OMS, dintre subiecţii tineri, doar 10% au o afecţiune, in timp ce la
vârstnici doar 2% sunt sănătoşi.
3.Consecintele sociale decurg din:
- pierderea autonomiei persoanelor vârstnice;
- apariţia incapacităţii funcţionale parţiale sau totale ceea ce necesita servicii sociale
adecvate.
PROBLEMATICA PERSOANELOR VIRSTNICE IN TARILE DEZVOLTATE
1.Organizarea serviciilor de sănătate specifice persoanelor vârstnice
Vârstnicii, ca parte integranta a întregii populaţii, au dreptul la servicii de sănătate
corespunzătoare. Dar serviciile pentru vârstnici ridica o serie de probleme specifice, ceea ce
impune organizarea unei game variate de servicii geriatrice specifice. Serviciile medicale
pentru vârstnici sunt foarte costisitoare iar resursele lor financiare sunt reduse. Se insista pe
păstrarea cit mai îndelungata a vârstnicilor in familia proprie.
In concluzie, vârstnicii au dreptul la servicii medicale si sociale, fiind de dorit sa rămână
cit mai mult in familiile proprii.
Strategii
1. Reţea de servicii sanitare si de ocrotire acordate la domiciliu.
2. Realizarea unor programe de screening pentru identificarea vârstnicilor care pot sa rămână
acasă, integraţi in familiile lor si a celor care trebuie îngrijiţi in instituţii speciale.
3 .Imaginarea unor facilitaţi comunitare, un ajutor suplimentar acordat familiilor ce au in
îngrijire un vârstnic cu probleme sociale.
4. Organizarea de centre de îngrijire de zi.
5. Organizarea de centre de îngrijire de noapte.
6. Organizarea de instituţii de îngrijiri pe termen lung unde sa se acorde asistenta medicala si
sociala persoanelor vârstnice cu afecţiuni cronice, dependente. Pentru tarile Europei de vest,
20% din vârstnici sunt internaţi in acest tip de unităţi, restul sunt îngrijiţi in familie sau la
propriul lor domiciliu.
7. Organizarea de unităţi de îngrijire terminala.
8. Organizarea de servicii de stomatologie specifice vârstnicilor.
2.Institutiile sociale pentru vârstnici

49
 Au apărut ca urmare a modificărilor funcţiei tradiţionale a familiei si a solidarităţii umane
fata de vârstnicii cu probleme.
Sarcinile instituţiilor sociale
1.Ingrijirile oferite trebuie sa fie “întrerupte”, in sensul ca aceste îngrijiri trebuie acordate sub
aspectul procurării hranei, asigurării ajutorului menajer, a ajutorului in autoîngrijirea proprie.
2.Oferirea de stimulente materiale familiei sau altor persoane cu obligaţia acestora de a îngriji
un vârstnic la domiciliu.
3.Ingrijiri de tip “nursing” – de cadre cu pregătire medie ce se deplasează la domiciliul
vârstnicilor asigurând asistenta medicala si sociala.
4.Integrarea vârstnicilor in viata comunităţii. Sănătatea vârstnicului este legata direct de
bunăstarea sociala si de modul in care este integrat in comunitatea in care trăieşte. Integrarea
vârstnicului se poate realiza pe mai multe cai:
- încurajarea vârstnicului de a rămâne in propria locuinţa;
- sprijinirea structurii de viata tradiţionala a comunităţilor;
- stimularea implicării vârstnicului in diverse activităţi culturale comunitare.
Programe specifice de prevenire a îmbolnăvirilor si de menţinere a unei stări de
sănătate corespunzătoare, prin prelungirea cit mai mult posibil a independentei si
capacitaţii de autoîngrijire
Scopuri:
1.Stimularea capacitaţii vârstnicilor de a se adapta la noile situaţii.
2.Dezvoltarea de programe educaţionale, sanitare, preventive, in special pentru problemele de
sănătate ale vârstnicului: prevenirea căderilor, accidentelor, depistarea precoce si tratamentul
tulburărilor de văz si aur.
Pentru cointeresarea medicilor in astfel de programe s-a propus instituirea unor stimulente
financiare si formarea unui personal auxiliar care sa se ocupe in special de vârstnici.
O atenţie deosebita trebuie acordata problemelor financiare ale vârstnicului deoarece
resursele lui materiale sunt reduse, in schimb el are nevoie de multe îngrijiri medicale care sunt
foarte costisitoare. Se impune necesitatea de a lua masuri pentru susţinerea financiara a
vârstnicilor prin asigurarea unui venit minim si preluarea de către un terţ (stat, sistemul de
asigurări sociale, societăţi de caritate) a costului ridicat al îngrijirilor medicale acordate
vârstnicilor.
Vârstnicul trebuie sa fie considerat ca o resursa umana si nu numai ca un consumator. Prin
pregătirea sa, prin experienţa sa de viata, vârstnicul poate fi antrenat in diverse acţiuni de
educaţie sanitara, in realizarea unor programe de acţiuni umanitare (lupta împotriva drogurilor,
munca cu handicapaţi, acţiuni de ajutorare a copiilor in cadrul unor asociaţii precum Crucea
Roşie, UNICEF), in programe culturale.
Pe plan internaţional, se pune problema organizării unor oraşe, “cartiere” si tipuri de
locuinţe specifice pentru vârstnici. S-a pornit de la observarea faptului ca vârstnicul necesita
un stil de viata compact: serviciile medicale, serviciile sociale si locuinţa trebuie sa se afle la
distanta minima intre ele pentru a facilita deplasarea. Locuinţele trebuie sa fie adecvate ţinând
cont de faptul ca abilitatea funcţionala a vârstnicului este scăzuta si de faptul ca ei au o serie
de handicapuri care limitează deplasarea.
O alta problema care exista este problema pregătirii medicilor si cadrelor medii auxiliare
in domeniul gerontologiei si al geriatriei. Deşi pe plan mondial gerontologia si geriatria sunt
recunoscute ca specialităţi, ele sunt foarte puţin reprezentate in specialitatea medicilor si a
cadrelor auxiliare. In programa facultăţilor de medicina, doar 16% din problematica
vârstnicilor este abordata. Gerontologia si geriatria beneficiază de cele mai puţine programe
subvenţionate de stat. Programele in domeniul gerontologiei si geriatriei ar trebui sa includă
obiective legate de problemele specifice vârstnicului si de îngrijirile vârstnicului la domiciliu.
Aceste obiective ar trebui incluse si in programa de pregătire a medicilor si a cadrelor auxiliare.

50
De asemenea, ar trebui avuta in vedere si o pregătire a întregii populaţii si a persoanelor aflate
înaintea retragerii din activitate pentru a le pregăti psihic pentru momentul pensionarii – o
persoana ajunsa la pensie se degradează rapid pentru ca se considera inutil si o povara.

SANATATE PENTRU TOTI SI INGRIJIRILE DE SANATATE PRIMARE

OMS este o organizaţie specializata, înfiinţata in perioada 1947-1949 prin aderarea

statelor membre ale ONU. Conform statutului OMS, admiterea unui stat se face la cererea si
cu acordul celorlalte părţi. Apartenenţa la OMS nu este condiţionata de apartenenţa la ONU.
Hotărârile OMS au caracter de recomandare, deci nu este o organizaţie suprastatala care sa ia
masuri, sa controleze, etc. Sprijină statele membre in scopul promovării sănătăţii prin
dobândirea cunoştinţelor si practicilor medicale. Intr-un fel, este un organism internaţional ce
apăra in mod obiectiv interesele celor 3 principali actori dintr-un sistem sanitar:
1.producatorii de servicii de sănătate;
2.consumatorul (utilizatorul) acestor servicii;
3.administratia de sănătate:
- terţul plătitor;
- organizaţiile pentru mediere intre 1 si 2.
Intre 1, 2 si 3 apar conflicte de interese a căror rezolvare nu se poate face mereu in mod
obiectiv. De fapt, toate fenomenele economice au o evoluţie oscilatorie. De exemplu, in
Germania (fosta RDG) existau centre in fiecare localitate si raion, si bolnavilor li se dădea
tratament gratuit. Actualmente aceste centre au fost desfiinţate.
Toate sistemele sociale creează grupe sociale avantajate si dezavantajate.
Pentru echilibrarea balanţei cerere-oferta se fac 3 demersuri:
- stabilirea priorităţilor;
- evaluarea serviciilor si a activităţilor;
- planificarea.
Sistemul ocrotirii sănătăţii nu se poate dezvolta in dizarmonie cu sistemul social-economic.
STRATEGIA SANATATII PENTRU TOTI PINA IN ANUL 2000
Istoric
1977 – Adunarea generala OMS a stabilit ca in perioada următoare scopul principal până in
anul 2000 este ca toţi oamenii lumii sa aibă o stare de sănătate care sa le permită sa beneficieze
de o viata productiva din punct de vedere social si economic.
1978 – Consfătuirea de la Alma-Ata. S-au formulat un număr de ipoteze pentru sănătate.
1981 – Adunarea generala OMS. Strategia “Sănătăţii pentru toţi” pentru fiecare din cele 6
regiuni (România este inclusa in regiunea Europa).
Socializarea stării de sănătate (Canada): comunitatea te obliga sa plăteşti pentru asigurări
de sănătate.
1984 – Fiecare regiune si-a stabilit un număr de obiective: 38 de obiective pentru Europa.
1991 – Lisabona, s-au revizuit obiectivele.
In anul 1975, Directorul general al OMS, Dr.Halfdan Mahler, care, cu un an înainte
subliniase ca “starea de sănătate a populaţiei influenţează dezvoltarea economica si este
influenţata la rândul ei de către aceasta, este in sine un element de condiţionare a dezvoltării”,
a lansat conceptul “Sănătatea pentru toţi până in anul 2000”, propunând: “O acţiune urgenta
pentru a realiza in cei 25 ani ai unei generaţii, ceea ce nu s-a realizat deloc până acum”.
In acelaşi an, după publicarea cărţii “Soluţii alternative in satisfacerea nevoilor de sănătate
de baza” (Djukonovic si Mach, 1975), s-a adoptat prima rezoluţie referitoare la îngrijirile

51
primare de sănătate, ele reprezentând o strategie pentru atingerea obiectivului sănătăţii pentru
toţi până in anul 2000.
Diferitele activităţi desfăşurate in aceasta direcţie au culminat cu organizarea unei întâlniri
internaţionale de către UNICEF si OMS la Alma-Ata, in 12 sept. 1978, la care au participat
reprezentanţi a134 guverne si 67 organizaţii internaţionale. Documentul fundamental al
conferinţei a fost Declaraţia de la Alma-Ata.
DECLARATIA DE LA ALMA-ATA
Conferinţa internaţionala asupra îngrijirilor primare de sănătate, ţinuta la Alma-Ata la
12sept.1978, exprima necesitatea unei acţiuni urgente din partea tuturor guvernelor, a tuturor
lucrătorilor din domeniul sanitar si al dezvoltării si a comunităţii mondiale pentru promovarea
sănătăţii tuturor popoarelor lumii; face următoarea declaraţie:
I
Conferinţa afirma ca sănătatea, care este o stare de completa bunăstare fizica, mentala si sociala
si nu numai absenta bolii sau infirmităţii, este un drept fundamental al omului si ca atingerea
celui mai înalt nivel posibil al sănătăţii este unul dintre cele mai importante obiective sociale
pe plan mondial, a cărui realizare necesita acţiunea mai multor sectoare economice si sociale
in afara sectorului sanitar.

II
Inegalităţile flagrante existente in starea de sănătate a populaţiei din tarile dezvoltate si in
curs de dezvoltare precum si din cadrul aceleiaşi tari sunt inacceptabile din punct de vedere
politic, social si economic, si deci reprezintă o grija comuna pentru toate tarile.
III
Dezvoltarea economica si sociala bazata pe noua ordine economica internaţionala, are o
importanta esenţiala in atingerea pe deplin a sănătăţii pentru toţi si in reducerea prăpastiei fata
de starea de sănătate din tarile dezvoltate. Promovarea si protejarea sănătăţii populaţiei este
esenţiala pentru dezvoltare economica si sociala susţinuta si contribuie la o mai buna calitate a
vieţii si a păcii mondiale.
IV
Oamenii au dreptul si datoria sa participe atât individual cit si colectiv la planificarea si
implementarea îngrijirilor de sănătate.
V
Guvernul poarta responsabilitatea sănătăţii poporului, care poate fi împlinita numai prin
păstrarea unei stări de sănătate adecvata si prin masuri sociale. Un obiectiv social principal al
guvernelor, organizaţiilor internaţionale si al întregii comunităţi mondiale in viitoarele decenii
ar fi atingerea de către toţi oamenii lumii, până in anul 2000, a unui nivel al sănătăţii care sa le
permită sa duca o viata productiva din punct de vedere social si economic. Îngrijirile primare
de sănătate reprezintă cheia atingerii acestui obiectiv, ca parte a dezvoltării, in spiritul dreptăţii
sociale.
VI
Îngrijirile primare de sănătate sunt îngrijiri sanitare esenţiale bazate pe metode si tehnologii
practice, pertinente din punct de vedere ştiinţific si acceptabile din punct de vedere social,
făcute sa fie accesibile in mod universal indivizilor si familiilor din comunitate, prin totala lor
participare si, la un cost pe care comunitatea si tara poate sa îşi permită sa îl menţină in fiecare
stadiu al dezvoltării lor in spiritul încrederii in sine si al autodeterminării. Formează o parte
integranta a sistemului de sănătate al tarii, pentru care reprezintă atât funcţia centrala cit si
problema principala, dar si a dezvoltării globale sociale si economice a comunităţii. Reprezintă
primul nivel al contactului dintre indivizi, familie si comunitate cu sistemul de sănătate
naţional, încercând sa apropie pe cit mai mult posibil, activitatea din domeniul sănătăţii de

52
mediul de viata si de munca al oamenilor, constituind primul element al unui proces continuu
de îngrijire a sănătăţii.
VII
Îngrijirile de sănătate primare:
1.reflecta si rezulta din condiţiile economice si din caracteristicile socio-culturale si
politice ale tarii si comunităţilor sale si se bazează pe aplicarea rezultatelor relevante ale
serviciilor de cercetare sociala, biomedicala si sanitara si pe experienţa din domeniul sănătăţii
publice;
2.cuprind principalele probleme legate de sănătate in cadrul comunităţii, furnizând servicii
de promovare, preventive, curative si de recuperare corespunzătoare;
3.include cel puţin: educaţia privind problemele de sănătate predominante si metodele de
prevenire si control a lor; promovarea unei alimentaţii corecte; asigurarea cu apa potabila
printr-o cantitate adecvata si o sanitaţie de baza; îngrijirile acordate mamei si copilului, inclusiv
planning familial; imunizarea împotriva bolilor infecţioase majore; prevenirea si controlul
bolilor endemice cu caracter zonal; tratamentul adecvat pentru bolile curente si vătămări;
asigurarea cu medicamente esenţiale;
4.implica, in afara sectorului sanitar, toate sectoarele legate de acesta si aspecte ale
dezvoltării naţionale si comunitare, in special agricultura, zootehnia, industria, educaţia,
construcţiile de locuit, lucrările publice, comunităţile si alte sectoare si cer un efort coordonat
din partea tuturor acestor sectoare;
5.cer si promovează din partea indivizilor si a comunităţii, o autodeterminare si participare
la planificarea, organizarea, conducerea si controlul îngrijirilor de sănătate primare, utilizând
la maximum resursele locale naţionale, precum si alte resurse disponibile; in acest scop
dezvolta printr-o educaţie corespunzătoare capacitatea de participare a comunităţilor;
6.ar trebui sa fie susţinute de sisteme de referinţa integrate, funcţionale, ducând la o
îmbunătăţire progresiva a unor îngrijiri de sănătate cit mai cuprinzătoare, dând prioritate celor
ce au cea mai mare nevoie;
7.se bazează la nivel local si de referinţa pe lucrătorii sanitari, inclusiv medici, infirmiere,
moaşe, personal auxiliar, dar este nevoie si de practicieni tradiţionali, pregătiţi in mod adecvat
din punct de vedere tehnic si social pentru a lucra in echipa si pentru a răspunde nevoilor de
sănătate exprimate de către comunitate.
VIII
Toate guvernele ar trebui sa formuleze politici naţionale, strategii si planuri de acţiune
pentru a organiza si susţine îngrijirile de sănătate primare ca parte a unui sistem naţional de
sănătate cuprinzător si in coordonare cu alte sectoare. In acest scop, este necesar sa se manifeste
dorinţa politica de mobilizare a resurselor tarii si de folosire raţionala a resurselor externe
disponibile.
IX
Toate tarile ar trebui sa coopereze in spiritul parteneriatului cu scopul de a asigura
îngrijirile de sănătate primare pentru toţi oamenii, deoarece obţinerea stării de sănătate de către
oamenii dintr-o tara priveşte in mod direct si este benefica pentru orice tara. In acest context,
raportul OMS / UNICEF asupra îngrijirilor primare de sănătate constituie o baza sociala pentru
funcţionarea si dezvoltarea in continuare a îngrijirilor primare de sănătate in lume.
X
Până in anul 2000 se poate obţine un nivel acceptabil al sănătăţii pentru toţi oamenii printr-
o utilizare mai completa si mai buna a resurselor mondiale, din care o parte considerabila este
cheltuita acum cu armamentul si conflicte militare. O politica reala de independenta, pace,
destindere si dezarmare ar trebui sa elibereze resursele suplimentare, care ar putea fi destinate
unor scopuri paşnice si in special accelerării dezvoltării sociale si economice, din care îngrijirile

53
primare de sănătate reprezintă o parte esenţiala, trebuind sa li se repartizeze un volum
corespunzător.
Rezultatul acestei întâlniri l-a constituit, de asemenea, formularea a 22 recomandări care
se bazau pe definirea îngrijirilor primare de sănătate din declaraţia conferinţei.
Sursele care au condus la definirea îngrijirilor primare de sănătate au fost:
- modificarea teoriilor asupra dezvoltării, care au condus la realizarea unor legături intre
sănătate si alte sectoare, subliniind necesitatea echitaţii accesului si furnizării serviciilor de
sănătate;
- problemele ridicate de creşterea numărului populaţiei, care au susţinut necesitatea dezvoltării
serviciilor destinate mamei si copilului;
- noua abordare tehnologica a bolilor si a serviciilor medicale care nu ia suficient in considerare
aspectele sociale, economice si politice ale vieţii;
- succesele înregistrate in domeniul sanitar in unele tari, in special China, ca urmare a implicării
comunităţii in acţiunile medicale.
Din aceste surse a evoluat definiţia îngrijirilor primare de sănătate, concept politic mult
mai cuprinzător decât descrierile anterioare ale îngrijirilor primare de sănătate, susţinând
serviciile de prim contact in cadrul a 5 principii de baza:
1.Distributia echitabila: tarile ar trebui sa găsească cai de a permite tuturor accesul la
servicii.
2.Implicarea comunităţii: implicarea indivizilor in promovarea propriei lor îngrijiri este
esenţiala pentru viitoarea bunăstare a comunităţii.
3.Concentrarea asupra activităţii de prevenire: dobândirea unor cunoştinţe prin educaţie
pentru sănătate si / sau mobilizarea comunităţii pentru imunizare si rolul comunităţii in luarea
deciziilor legate de alocarea resurselor spre priorităţile sanitare. Deoarece prevenirea este vitala
pentru rezolvarea problemelor comunităţii pe termen lung dar nu este întotdeauna răspunsul la
probleme individuale, serviciile preventive trebuie sa existe împreuna cu cele curative.
4.Tehnologie corespunzătoare: ea trebuie sa fie acceptata, eficienta din punct de vedere al
costului, ieftina si disponibila pe plan local.
5.Abordarea multisectoriala: starea de sănătate este influenţata atât pozitiv cit si negativ de
o serie de factori cum sunt: condiţiile de locuit, transportul, producţia de alimente, irigaţiile si
rezerva de apa. Toate acestea ţin de diferite sectoare guvernamentale, dar toate pot afecta
bunăstarea globala a comunităţii.
In cadrul acestor principii, componentele de baza ale îngrijirilor primare de sănătate
sunt:
1.Educatia referitoare la problemele de sănătate, prevenirea si controlul lor.
2.Promovarea unei alimentaţii corecte.
3.Asigurarea cu apa potabila in cantitate adecvata si o sanitaţie de baza.
4.Ingrijirea mamei si a copilului, inclusiv planning familial.
5.Imunizarea împotriva bolilor infecţioase majore.
6.Prevenirea si controlul bolilor endemice, cu caracter zonal.
7.Tratamentul adecvat al bolilor curente si vătămărilor.
8.Asigurarea cu medicamente esenţiale.
Furnizarea acestor servicii de către lucrătorii auxiliari din domeniul sanitar, cu nivel de
pregătire diferit si integrarea practicienilor tradiţionali in serviciile de sănătate reprezintă o
problema de baza a îngrijirilor primare de sănătate.

STRATEGIA “SANATATE PENTRU TOTI PINA IN ANUL 2000” PENTRU REGIUNEA

EUROPEI

54
 Strategia europeana pentru realizarea sănătăţii pentru toţi a fost aprobata de reprezentanţii
statelor membre ale regiunii cu ocazia celei de-a 13-a sesiuni a Comitetului Regional ce a avut
loc la Fez in 1980.
2 elemente de baza au definit cadrul acestei strategii:
1.Nivelul sănătăţii populaţiei europene mai scăzut decât ar fi trebuit, ţinând cont de resursele
financiare destinate serviciului sanitar si de dezvoltare a unor noi medicamente si tehnologii
medicale din ultimii 30 ani.
2.Existenta de inechităţi in domeniul sanitar, in ciuda unui nivel general înalt de dezvoltare in
regiune, precum si a nivelului ştiinţific, economic si educaţional al celor mai multe tari.
Strategia regionala a delimitat 4 mari domenii de activitate:
- modul de viata si sănătatea;
- factorii de risc ce afectează sănătatea si mediul;
- reorientarea sistemului de îngrijiri sanitare;
- factorii de susţinere politici, manageriali, tehnologici, umani si de cercetare, necesari realizării
schimbărilor in primele 3 domenii.
Obiectivele regionale sunt destinate sa ajute statele membre sa-si stabilească in cadrul
politicii naţionale propriile obiective, obiective care sa reflecte nevoi specifice, priorităţi si
valori. In acest spirit, obiectivele strategiei europene urmăresc:
- sa propună îmbunătăţiri in starea de sănătate a oamenilor, pentru a realiza sănătatea pentru
toţi până in anul 2000;
- sa indice momentul in care este nevoie de acţiune, extinderea efortului colectiv corect si
direcţiile spre care trebuie orientat;
- sa furnizeze un instrument pentru tari si pentru regiune pentru a controla progresul spre
obiectiv si pentru revizuirea cursului acţiunii acolo unde este necesar.
Obiectivele stabilesc un minim de progres pe care tarile europene trebuie sa-l facă in
domeniul ameliorării sănătăţii si a problemelor legate de sănătate până in anul 2000. Pentru a
face posibile controlul si evaluarea progresului înregistrat de către fiecare stat membru si de
întreaga regiune, s-a stabilit un set de indicatori care vor fi folosiţi de fiecare tara la raportarea
din 2 in 2 ani, către OMS a progreselor făcute. S-a elaborat si un plan de acţiune, cuprinzând
etapele majore prin care trebuie sa treacă statele membre si OMS pentru a realiza aceste
schimbări.
Principiile strategiei europene ale sănătăţii pentru toţi.
1.Sanatatea pentru toţi implica echitate. Aceasta înseamnă ca trebuie reduse pe cit posibil
inechităţile ce apar in domeniul sănătăţii intre tari si in cadrul aceleiaşi tari.
2.Telul este de a da oamenilor un sens pozitiv al sănătăţii astfel incit ei sa-si poată folosi la
maximum capacităţile lor fizice, mentale si emoţionale. Accentul principal ar trebui sa se pună
pe promovarea sănătăţii si pe prevenirea bolilor.
3.Sanatatea pentru toţi va fi realizata de către oameni. O comunitate bine informata, bine
motivata si care participa in mod activ, reprezintă un element cheie in atingerea obiectivului
comun.
4.Sanatatea pentru toţi necesita o acţiune coordonata din partea tuturor sectoarelor implicate.
Autorităţile sanitare pot rezolva numai o parte din probleme, cooperarea multisectoriala
reprezintă singurul mod de asigurare a premizelor pentru starea de sănătate, prin promovarea
unor politici sanitare si reducerea riscurilor ce apar in mediile fizic, economic si social.
5.Sistemul de sănătate trebuie sa-si concentreze atenţia asupra îngrijirilor primare de sănătate
acoperind nevoile de sănătate de baza ale fiecărei comunităţi, furnizând servicii la locul de
munca si de viata al oamenilor, accesibile pentru toţi si bazate pe o deplina participare a
comunităţii.

55
6.Problemele legate de sănătate depăşesc frontierele naţionale. Poluarea si comerţul cu produse
dăunătoare sănătăţii reprezintă exemple de probleme a căror soluţionare necesita o cooperare
internaţionala.

OBIECTIVELE STRATEGIEI EUROPENE “SANATATE PENTRU TOTI PINA IN ANUL

2000”
I. Starea de sănătate
1.Pina in anul 2000, diferenţele actuale in starea de sănătate care exista intre tari, intre
grupurile din cadrul aceleiaşi tari, vor trebui sa fie reduse cu cel puţin 25% prin îmbunătăţirea
nivelului stării de sănătate a naţiunilor si grupurilor dezavantajate.
2.Pina in anul 2000, oamenii ar trebui sa aibă condiţii minime pentru a-si dezvolta si folosi
propriul potenţial sanitar cu scopul de a duce o viata satisfăcătoare si împlinita din punct de
vedere social si economic.
3.Pina in anul 2000, persoanele cu handicap ar trebui sa aibă condiţii fizice, sociale si
economice care sa le permită sa duca cel puţin o viata împlinita din punct de vedere social si
economic si creativa din punct de vedere mental.
4.Pina in anul 2000, numărul mediu de ani pe care oamenii îl trăiesc fără sa contacteze o
boala majora sau un handicap sa crească cu cel puţin 10%.
5.Pina in anul 2000, ar trebui sa nu mai existe pojar, poliomielita, tetanos neonatal, rubeola
congenitala, difterie, sifilis congenital sau malarie in regiune.
6.Pina in anul 2000, speranţa de viata la naştere in regiune trebuie sa fie de cel puţin 75
ani.
7.Pina in anul 2000, mortalitatea infantila in regiune ar trebui sa fie mai puţin de 20 pentru
1000 născuţi vii.
8.Pina in anul 2000, mortalitatea materna in regiune ar trebui sa fie mai mica de 15 la
100000 născuţi vii.
9.Pina in anul 2000, mortalitatea in regiune, datorata unor boli ale sistemului circulator, la
persoane sub 65 ani, ar trebui sa se reducă cu cel puţin 15%.
10.Pina in anul 2000, mortalitatea in regiune, datorata cancerului, la persoane sub 65 ani,
ar trebui sa fie redusa cu cel puţin 15%.
11.Pina in anul 2000, decesele datorate accidentelor in regiune ar trebui reduse cu cel puţin
25% printr-un efort intens de reducere a accidentelor prin traficul rutier si a accidentelor de
munca si din gospodărie.
12.Pina in anul 2000, tendinţa actuala de creştere a numărului de sinucideri si a tentativelor
de suicid trebuie eliminata.
II. Stilul de viata
13.Pina in anul 1990, politicile naţionale din cadrul tarilor membre trebuie sa asigure
mecanismele legislativ, administrativ si economic sa furnizeze un suport intersectorial larg si
resurse pentru promovarea unui mod de viata sănătos si sa asigure participarea oamenilor la
toate nivelele la care se elaborează asemenea politici.
14.Pina in anul 1990, toate statele membre ar trebui sa aibă programe speciale care sa
întărească rolul major jucat de familie si alte grupuri sociale in dezvoltarea si susţinerea unui
mod de viata sănătos.
15.Pina in anul 1990, programele educaţionale din toate statele membre ar trebui sa
întărească cunoaşterea, motivaţia si îndemânarea oamenilor in obţinerea stării de sănătate.
16.Pina in anul 1990, in toate statele membre ar trebui sa se înregistreze o creştere
semnificativa a comportamentului sanitar pozitiv, aşa cum este o nutriţie echilibrata, lipsa
fumatului, activitatea fizica corespunzătoare si evitarea stresului.
17.Pina in anul 1995, in toate statele membre ar trebui sa fie reduceri semnificative ale
comportamentului dăunător sănătăţii, aşa cum este: abuzul de alcool si produse farmaceutice,

56
folosirea medicamentelor ilicite, substanţelor chimice periculoase si comportamentului social
violent.
III. Mediul
18.Pina in anul 1990, statele membre ar trebui sa aibă politici multisectoriale care sa
protejeze in mod efectiv mediul uman de factorii imprevizibili ce acţionează asupra sănătăţii,
care sa asigure conştientizarea comunităţii si implicarea acesteia si sa susţină in mod efectiv
eforturile internaţionale de reducere a factorilor imprevizibili ce afectează mai mult de o
singura tara.
19.Pina in anul 1990, toate statele membre ar trebui sa aibă echipament adecvat pentru
controlarea, evaluarea factorilor de mediu imprevizibili care reprezintă o ameninţare la adresa
sănătăţii umane, incluzând substanţele potenţial toxice din punct de vedere chimic, radiaţiile,
bunurile de consum dăunătoare si agenţii biologici.
20.Pina in anul 1990, toţi oamenii din regiune ar trebui sa aibă rezerva adecvata de apa
potabila si până in 1995 poluarea râurilor, lacurilor si marilor ar trebui sa nu mai prezinte o
ameninţare la adresa sănătăţii umane.
21.Pina in anul 1995, toţi oamenii din regiune ar trebui sa fie apăraţi in mod efectiv
împotriva factorilor de risc ce provin din poluarea atmosferica.
22.Pina in anul 1990, toate statele membre ar trebui sa reducă in mod semnificativ factorii
de risc ce provin din contaminarea hranei si sa aibă implementate masuri in scopul protejării
consumatorilor de aditivele dăunătoare.
23.Pina in anul 1995, toate statele membre ar trebui sa fi eliminat toţi factorii de risc majori
cunoscuţi ce pot fi asociaţi cu reziduurile nocive ce pot dauna societăţii.
24.Pina in anul 2000, toţi oamenii din regiune ar trebui sa aibă posibilitatea sa locuiască in
case si aşezări care sa constituie un mediu de viata sănătos si lipsit de factori de risc.
25.Pina in anul 1995, toţi oamenii din regiune ar trebui sa fie protejaţi in mod efectiv
împotriva accidentelor de munca.
26.Pina in anul 1990, toate statele membre, printr-o reprezentare comunitara efectiva, ar
trebui sa-si dezvolte sisteme de îngrijiri medicale bazate pe îngrijiri primare si susţinute de
către îngrijirile secundare si terţiare, aşa cum s-a subliniat la Conferinţa de la Alma-Ata.
27.Pina in anul 1990, in toate statele membre infrastructurile sistemelor de prestare a
serviciilor ar trebui organizate astfel incit sa fie distribuite potrivit nevoilor, iar serviciile sa
asigure o accesibilitate fizica si economica si o accesibilitate culturala pentru populaţie.
28.Pina in anul 1990, sistemul de îngrijiri primare din toate statele membre ar trebui sa
furnizeze o gama larga de servicii de promovare a sănătăţii, curative, de recuperare si de
susţinere pentru a acoperi nevoile sanitare de baza ale populaţiei si pentru a acorda o atenţie
speciala indivizilor si grupurilor supuşi unor factori de risc, vulnerabile si subservite.
29.Pina in anul 1990, in toate statele membre, sistemele de îngrijiri de sănătate ar trebui sa
fie bazate pe cooperare si pe lucrul in echipa intre personalul sanitar, indivizi, familie si
grupurile comunitare.
30.Pina in anul 1990, toate statele membre ar trebui sa aibă mecanisme prin care serviciile
furnizate de către sectoarele legate de sănătate sa fie coordonate la nivel comunitar in cadrul
sistemului de îngrijiri primare.
31.Pina in anul 1990, toate statele membre ar trebui sa construiască mecanisme efective in
scopul asigurării calităţii îngrijirilor acordate pacienţilor in cadrul sistemelor de sănătate.
IV. Cercetare
32.Inainte de 1990, toate statele membre ar trebui sa formuleze o strategie de cercetare in
scopul stimulării investiţiilor care îmbunătăţesc aplicarea si dezvoltarea cunoştinţelor necesare
pentru susţinerea strategiilor naţionale “Sănătatea pentru toţi”.
V. Susţinerea dezvoltării sănătăţii

57
 33.Inainte de 1990, toate statele membre ar trebui sa asigure ca politicile si strategiile lor
sanitare sa fie coordonate cu principiile strategiei “Sănătatea pentru toţi” si ca legislaţiile,
regulamentele naţionale sa facă implementarea lor efectiva in sectoarele societăţii.
34.Inainte de 1990, toate statele membre ar trebui sa aibă procesul managerial pentru
dezvoltarea sănătăţii orientat spre atingerea “Sănătăţii pentru toţi”, implicând in mod activ
comunităţile si toate sectoarele relevante pentru sănătate si in concordanta cu acestea sa asigure
alocarea preferenţiala a resurselor către priorităţile dezvoltării sănătăţii.
35.Inainte de 1990, toate statele membre ar trebui sa aibă sisteme informaţionale in
domeniul sanitar capabile sa susţină strategiile lor naţionale pentru “Sănătatea pentru toţi”.
36.Inainte de 1990, in toate statele membre planificarea, pregătirea si formarea
personalului sanitar ar trebui sa fie in concordanta cu politica “Sănătăţii pentru toţi” cu o atenţie
speciala acordata îngrijirilor primare.
37.Pina in anul 1990, in toate statele membre procesul de pregătire ar trebui sa furnizeze
personal pentru sectoarele legate de sănătate care sa aibă informaţii adecvate asupra “Sănătăţii
pentru toţi” si asupra aplicării sale practice in propriile lor sectoare.
38.Inainte de 1990, toate statele membre ar trebui sa stabilească un mecanism formal
pentru evaluarea sistematica a folosirii corespunzătoare a tehnologiilor medicale, a efectivităţii,
a eficientei, siguranţei, acceptabilităţii precum si pentru reflectarea politicilor sanitare naţionale
si restricţiilor economice.

Politica "Sănătate pentru toţi în secolul 21"

Comunitatea Mondială a adoptat în mai 1998 politica "Sănătate pentru toţi în secolul
21", care are ca scop realizarea aspiraţiei sănătăţii pentru toţi prin eliminarea disparităţilor şi
inechităţilor în accesul la sănătate a populaţiei mondiale. Această politică stabileşte priorităţile
globale pentru primele două decade a secolului 21 precum şi cele 10 scopuri ce vizează crearea
de condiţii necesare pentru ca oamenii de pretutindeni să realizeze şi să menţină cel mai înalt
nivel de sănătate. Este necesară susţinerea ştiinţifică a dezvoltării sănătăţii şi realizarea unui
proces ce să conducă la o îmbunătăţire progresivă a sănătăţii publice, realizarea acestui
deziderat depinzând de conştientizarea şi considerarea sănătăţii ca un drept fundamental al
omului. Sănătatea globală pentru siguranţa tuturor, ca politică a secolului 21, ar trebui să aibă
rezultate datorită strategiilor şi politicilor naţionale şi regionale coroborate, iar Heath 21 este
răspunsul Regiunii Europene a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii la acest deziderat.

Obiectivele politicii "Sănătate globală în secolul 21" sunt:

1. Solidaritate în favoarea sănătăţii în Regiunea Europeană, care cuprinde: dreptate,
echitate şi solidaritate puternică pentru dezvoltarea sănătăţii internaţionale prin colaborare
eficientă a statelor membre a Regiunii Europene şi realizarea unei echităţi în accesul la sănătate
pentru grupurile defavorizate din fiecare ţară; micşorarea diferenţelor de sănătate între ţări.
Sărăcia este o cauză majoră de îmbolnăvire şi de apartenenţă socială. O treime a populaţiei din
partea de est a Regiunii, 120 milioane de oameni, trăiesc în extremă sărăcie. Sănătatea a avut
mult de suferit acolo unde dezvoltarea economică a fost incapabilă să asigure venituri adecvate
pentru toţi, unde sistemul social este în colaps şi unde resursele naturale au fost prost folosite.
Aceste diferenţe sunt clar demonstrate de discrepanţa marcată în starea de sănătate a populaţiei
între ţările din Vestul şi Estul Europei. Pentru a reduce aceste diferenţe este nevoie de un mare
efort comun al instituţiilor internaţionale donatoare de fonduri destinate şi îmbunătăţirii stării
de sănătate în ţările defavorizate, care au mai multe nevoi. 20 % din asistenţa totală de
dezvoltare trebuie alocată activităţilor din sectorul social, iar suportul extern trebuie mai bine
integrat în programele guvernamentale naţionale de dezvoltare, preconizându-se că 20 % din
P.I.B. trebuie destinat dezvoltării serviciilor sociale de bază.
2. Echitate în materie de sănătate. Sărăcia este factorul de risc cel mai important pentru

58
sănătate, a cărei extindere reprezintă o nedreptate, deprivarea financiară ducând la prejudicii şi
excludere socială, cu o creştere a ratei violenţei. Există diferenţe şi în sănătatea bărbaţilor şi a
femeilor, iar nivelul educaţional produce un gradient de risc pentru sănătate similar cu cel
produs de clasa sociala. O strategie cheie ar fi îndepărtarea barierelor financiare, culturale
şi de altă natură ce împiedică accesul egal la educaţie. Aceasta să se aplice în special pentru
femei, dar şi pentru copiii săraci şi alte grupuri populaţionale defavorizate. Toate sectoarele
societăţii trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru reducerea diferenţelor sociale şi
îmbunătăţirea influenţei lor în starea de sănătate. Perioadele de schimbare critică, copilăria,
trecerea de Ia şcoala primară la un grad mai ridicat de educaţie, începutul muncii, părăsirea
nucleului familial, cu formarea propriei familii, schimbarea locului de muncă şi posibilele
accidente au influenţă marcată în sănătate. O bază importantă a sănătăţii adultului o reprezintă
viaţa prenatală şi copilăria precoce.
3. Un început sănătos în viaţă. Consultul genetic şi alimentaţia echilibrată, o graviditate fără
fumat şi o îngrijire prenatală adecvată vor preveni naşterile cu feţi subponderali şi anomaliile
congenitale. Politica trebuie să creeze un suport adecvat familiilor cu copii doriţi şi facilităţi
pentru creşterea şi îngrijirea acestora într-un mediu social care să protejeze drepturile copiilor,
iar serviciile de sănătate şi cele sociale trebuie antrenate în cunoaşterea şi tratarea cazurilor de
abuz asupra copiilor.
4. Sănătatea oamenilor tineri. Pe de o parte se tinde la reducerea accidentelor, efectului
drogurilor şi sarcinilor nedorite, pe de altă parte politica de sănătate trebuie să ajute copiii şi
oamenii tineri ca alegerea pentru sănătate să fie o alegere uşoară. Politica educaţională şi de
muncă trebuie să facă posibil ca oamenii tineri să profite de cea mai bună educaţie şi de cea
mai productivă muncă. Educaţia pentru sănătate şi suportul acordat oamenilor tineri va reduce
riscul de sarcini neplanificate şi al bolilor cu transmitere sexuală, incluzând infecţia HIV.
Trebuie luate măsuri hotărâte pentru a promova un mediu de lucru mai sănătos, prin legislaţie
şi tehnologizare mai bune. întreprinderile trebuie să adopte o campanie de sănătate, concept cu
trei elemente: promovarea sănătăţii prin stalurile lor; produsele lor să nu dăuneze sănătăţii; să-
şi asume responsabilităţi sociale suportând programele comunitare pentru sănătate.
5. Îmbătrânire sănătoasă: până în anul 2020 populaţia de peste 65 de ani să aibă posibilitatea
să-şi exercite întregul potenţial de sănătate şi să joace un rol social activ.
6. Îmbunătăţirea sănătăţii mentale: până în 2020 populaţiei să i se ofere servicii complete şi
accesibilitate totală Ia acestea.
7. Reducerea bolilor transmisibile: diversele efecte ale bolilor infecţioase să fie diminuate
substanţial prin aplicarea programelor sistematice de eradicare, eliminare sau control al
efectelor acestora în sănătatea publică. In particular, poliomielita să fie eradicată în toate ţările
Regiunii Europene până în 2003, tetanosul neonatal - până în 2005, infecţia urliană - până în
2010. Până în anul 2010 se preconizează controlul , prin programe adecvate de imunizări,
pentru rubeola congenitală, hepatita B, tuşea convulsivă, şi bolile cauzate de Haemophilus
influenzae; până în 2015 fiecare ţară să implementeze programe de prevenire şi tratament
pentru tuberculoză, malarie, infecţia cu HIV şi alte boli cu transmitere sexuală.
8. Reducerea bolilor netransmisibile: până în 2020 morbiditatea, invaliditatea şi
mortalitatea prematură datorate bolilor cronice majore trebuie să fie reduse, cât mai mult
posibil, în întreaga Regiune. Bolile cardio-vasculare, cancerul, diabetul, bolile obstructive
cronice şi astmul bronşic creează cele mai mari probleme de sănătate în Regiune. O mare parte
din aceste probleme pot fi eliminate dacă se organizează, la nivel de ţară sau de comunitate,
programe pentru reducerea factorilor de risc comuni acestor boli, cum sunt: fumatul, nut riţi a
nesănătoasă, sedentarismul, folosirea alcoolului, stresul
9. Reducerea patologiei datorate violenţei şi accidentelor: prin îmbunătăţirea serviciilor de
urgenţă şi o mai bună cunoaştere a măsurilor de prevenire, inclusiv a accidentelor domestice şi
a celor datorate consumului de alcool.

59
10. Realizarea unui mediu ambiant sănătos şi sigur: prin programe naţionale şi
internaţionale de evitare a poluărilor accidentale a apei, aerului şi solului.
11. Adoptarea unor moduri sănătoase de viaţă: prin programe privind alimentaţie sănătoasă,
activitate fizică, obiceiuri sexuale.
12. Reducerea efectului dăunător al alcoolului, drogurilor şi al fumatului: prin reducerea
consumului cu 80 % la populaţia adultă şi cu 100 % la copii.
13. Asigurarea unui cadru favorabil sănătăţii: prin crearea oportunităţilor de a trăi într-un
mediu fizic şi social sănătos acasă, la şcoală, la locul de muncă şi în locuri publice, inclusiv
prin educaţie pentru sănătate adecvată.
14. Responsabilitate multisectorială pentru sănătate: până în 2020 toate sectoarele trebuie
să recunoască şi să accepte responsabilitatea lor pentru asigurarea sănătăţii. Statele membre
trebuie să dezvolte mecanisme de evaluare a impactului în starea de sănătate, a diverselor
sectoare, şi a efectelor politicilor şi acţiunilor acestora.
15. Integrarea sectorului de sănătate: până în 2010 să crească accesul întregii populaţii la
îngrijirile primare de sănătate orientate spre familie şi comunitate, susţinute de un sistem de
îngrijiri secundare şi terţiare flexibil şi responsabil. Echipele multidisciplinare de sănătate şi
asistenţă socială vor fi implicate activ în realizarea sănătăţii comunitare.
16. Management axat pe îngrijiri de calitate: până în 2010 statele membre ale Regiunii vor
asigura un management al sectorului de sănătate prin programe bazate pe nevoile comunitare
şi individuale, ţinând cont de satisfacţia pacienţilor faţă de serviciile oferite, de măsurarea
impactului în starea de sănătate şi de cost-eficacitate, cost-eficienţă.
17. Finanţarea serviciilor de sănătate şi alocarea resurselor: pană m 2010 toate statele vor
dezvolta mecanisme de finanţare şi de alocare a resurselor pentru sănătate bazate pe principiile
echităţii în accesul la serviciile de îngrijiri de sănătate, ale costurilor adecvate eficienţei şi
eficacităţii, ale solidarităţii şi ale calităţii optime.
18. Dezvoltarea resurselor umane pentru sănătate: până în 2010 toate statele membre să aibă
asiguraţi profesionişti în sănătate şi în alte sectoare, care să fi dobândit cunoştinţe, atitudini şi
aptitudini specifice protecţiei şi promovării sănătăţii.
19. Cercetarea şi cunoştinţele pentru sănătate: până în 2005 toate statele vor avea cercetare în
sănătate, sisteme de informare şi comunicare ca suport efectiv al utilizării şi difuzării cunoştinţelor
de suport ale sănătăţii pentru toţi.
20. Recrutarea şi mobilizarea partenerilor pentru sănătate: până în 2005 se vor implementa
politicile pentru sănătate pentru angajarea individuală, de grup şi a organizaţiilor din sectoarele
private şi publice, şi a societăţii civile, în alianţe şi parteneriate pentru sănătate.
21. Politici şi strategii pentru "Sănătate pentru toţi": până în 2010 toate statele membre ale
Regiunii Europene a O.M.S. vor avea şi vor implementa politici pentru sănătate în toate ţările, la
nivel regional şi local, susţinute de infrastructuri instituţionale, de procese manageriale şi conducere
novatoare.
în Sănătatea publică, prin accentul deosebit care se pune pe îngrijirile primare de sănătate, în
corelaţie cu realizarea unui mod de viaţă sănătos şi cu creşterea calităţii vieţii se consideră că
obiectivele "Sănătăţii pentru toţi" sunt realizabile. Lupta concertată împotriva tabagismului, a
consumului de alcool, de droguri, alimentaţia sănătoasă, activitatea fizică, combaterea factorilor de
risc datoraţi modului de viaţă, este posibilă în cadrul politicilor intersectoriale, naţionale şi
internaţionale, de putere publică angajată în favoarea sănătăţii.

60
61