Ediţie specială

Publicaţie editată de DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY

Nr. 67-68, iulie-august 2011* Serie nouă

Cel de-al XII-lea Congres Internaţional de Dacologie

O provocare a istoriei:
PlAcuTele de la Sinaia
)

,
 Director fondator
Dr. Napoleon Săvescu

Redactor - şef
Prof. Gheorghe Bucur

Redactor - şef adjunct

Prof. Mariana Terra

Secretar de redacţie
Istoric Nicolae Nicolae

Publisher:
ing. Dorin Săcală

Tehnoredactare
Ing. Gheorghe Dascălu
R. Căliman

Colaboratori
Prof. Gheorghe D. Iscru
Prof. Dr.Tereza Danciu
Prof. Dr. Mărioara Godeanu
Prof. dr. Zenovie Cârlugea

Publicaţie editată de fundaţia

DACIA REVIVAL INTERNATIONAL

Revista DACIA MAGAZIN este o tribună a ideilor istorice,
deschisă oricăror păreri oneste.
Întreaga responsabilitate a informaţiilor apărute, a modului
de redactare şi a imaginilor folosite aparţine în exclusivitate
autorilor articolelor publicate.
Redacţia
Str. Florilor nr. 37, cod. 820035, Tulcea,
jud. Tulcea , România
Tel. 0729011003 ; 0752104184 ; 0722274551
e-mail: revistadaciamagazintulcea@gmail.com
www.dacia.org
www.karograf.ro/daciamagazin.html
Tiparul executat la ARTPRINT SRL Slobozia
ISSN 153-5316
 DACIA
Nr. 67 - 68, iulie - august 2011 magazin

I. EDITORIAL
Dr. NAPOLEON SĂVESCU
Fondatorul şi preşedintele
Societăţii Internaţionale „Dacia Revival” - Reînvierea Daciei
România - SUA

Cel de-al XII-lea Congres Internaţional

de Dacologie

CUVÂNT DE DESCHIDERE
Motto:
Un popor nu poate exista fără istorie,
fiindcă aceasta îi dă demnitate şi dreptul
de a trăi alături de alte popoare.
Cităm din recomandarea nr. 1283/
1996 privind istoria şi predarea istoriei în
Europa, adoptată de Adunarea Parlamen-
tară a Consiliului Europei: „Istoria con-
stituie unul din mijloacele de
reconstituire şi de făurire a identităţii
culturale. Ea reprezintă, de asemenea, o
cale de acces către experienţa şi bogăţia
trecutului şi a altor culturi. Cunoaşterea
istoriei este importantă pentru societatea
civilă. Fără aceasta, individul este mai
vulnerabil la manipularea politică sau de
orice fel.”
Adunarea recomandă Comitetului
Miniştrilor să încurajeze învăţarea istoriei
în Europa, formulând următoarele pro-
puneri: cunoaşterea istoriei trebuie să fie
o parte esenţială a educaţiei tinerilor;
predarea istoriei va trebui să permită tine-
rilor să-şi formeze deprinderi de gândire
critică pentru a interpreta şi a analiza in-
formaţia într-o manieră critică şi respon-
sabilă, pentru a recunoaşte complexitatea
problemelor şi pentru a aprecia diversi-
tatea culturală; vor trebui identificate
stereotipurile şi orice alte distorsiuni,
bazate pe prejudecăţi naţionale, rasiale, re-
ligioase şi altele.
În ultimii ani, datorită, în mare mă-
sură, ideilor promovate de congresele de
dacologie, România a început să înţeleagă
şi să aprecieze o altă istorie a trecutului ei,
istoria cea adevărată, să cunoască alţi eroi,
cei care au existat pe acest pământ mile-
nar, ceea ce a dus la o reînviere spirituală
a naţiei noastre, a cărei intensitate risipeşte
bezna a o mie de ani de fals sau de tăcere.

1

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
Tot mai mulţi oameni înţeleg acum
că întreaga noastră istoriografie s-a clădit
pe principii false: latinitate, unitate şi con-
tinuitate cu agresorii romani, deşi teritoriul
ocupat al Daciei nu reprezenta nici măcar
un sfert din suprafaţa ei. Ca urmare a abe-
raţiilor repetate, acum niciun istoric nu
este dispus să se contrazică şi să-şi re-
cunoască greşeala, să renunţe la ceea ce cu
îndârjire afirma de-a lungul anilor. Noi
avem convingerea că nu e niciodată prea
târziu pentru nimeni să-şi recunoască
eroarea şi, în consecinţă, să spună ade-
vărul. Cu toate că există argumente ştiinţi-
fice de necontestat - ADN-ul, de exemplu,
care atestă continuitatea absolută a Geno-
mului I1B, a celui dacic în cadrul popu-
laţiei noastre şi care este aproape
inexistent la populaţiile italiene şi spaniole
- pseudoştiinţificii noştri continuă să nu ia
în consideraţie aceste informaţii. Probabil
că lor li se potriveşte zicala potrivit căreia
o minciună repetată devine adevăr
închipuit… Simpla lor negare însă nu este
suficientă! Niciun argument ştiinţific sau
arheologic nu le schimbă opinia eronată
pentru simplul motiv că, în viziunea lor
egoistă, adevărul le-ar distruge nu numai
teoriile susţinute cu atâta sârg, dar şi statu-
tul de istorici...
Sunt foarte interesat să ştiu: mai
există oare în lume un alt popor care să fi
fost „transformat” într-un timp atât de
scurt, istoric vorbind, din daci în romani?
Evident că întrebarea mea este retorică
pentru că nu mai există un astfel de
popor...
Mă întreb totuşi: de ce nu am de-
venit turci? De ce nu am devenit slavi? Că
doar şi ei au trecut pe la noi.…
Îl citez mai jos pe istoricul Camil
Bujor Mureşanu, membru titular al
DACIA
magazin
Academiei Române şi a cărui opinie
bizară despre istoria poporului român a
devenit dogmă a înaltului for academic:
„Disputa principală se poartă în jurul ve-
racităţii informaţiei cuprinse în mituri şi,
prin urmare, a posibilităţii de a o descifra
şi de a interpreta în lumina ei realităţi
revolute...”
Stimabile profesor, cu tot respectul
trebuie să vă corectez şi să vă informez că
analizele genetice (genomul) sunt nu mi-
turi, ci realităţi de necontestat. În con-
secinţă, este jenant pentru dumneavoastră
să induceţi în eroare pe cei care încă res-
pectă instituţia pe care dumneavoastră o
reprezentaţi. Vă invit să accesaţi la com-
puter website-ul nostru, www.dacia.org,
Dacia Revival, şi la „Articole în limba
română” să citiţi Călătorie genetică.
Pregătirea academică/universitară
garantează achiziţionarea unei metode şti-
inţifice, nu şi rezultatele.
„Dacia Revival” (Reînvierea Da-
ciei) n-a pus şi nu pune problema Româ-
niei imediate, a României moderne sau
contemporane. Ar fi prea puţin. Nu s-ar
potrivi nici dimensiunii viziunii sale şi nici
aşteptărilor noastre. „Reînvierea Daciei”
pune problema în termeni bazaţi pe ştiinţă
şi care surprinde în totalitate devenirea
naţională a poporului nostru. „Reînvierea
Daciei” nu doreşte o revoluţie a momen-
tului istoric, ci una a istoriei. Societatea
noastră internaţională trebuie astfel nu să
re-creeze România, ci să-i răscumpere tre-
cutul, să-i trezească mândria pentru minu-
nata noastră istorie străveche, pierdută în
labirintul neadevărului.
Pasiunea daciştilor contemporani
este o expresie necesară de reacţiune în
faţa unui trecut de nenoroc. De aici pleacă
dorinţa de a depăşi pendularea între o
2

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
Preşedintele Napoleon Săvescu primind diploma
de CETĂŢEAN DE ONOARE al municipiului
Alba Iulia de la primarul oraşului - mai 2010
amărăciune dizolvantă şi o furie optimistă.
Prin glasul nostru, prin reînvierea virtuţi-
lor dacice, dăm ţării un sens istoric ono-
rant şi redeschidem un al doilea început al
României, cel adevărat, printr-o Dacie
Reînviată într-o Europă unită, în care va-
lorile perene să fie apreciate.
Ţara are nevoie de modele în toate
straturile societăţii. Degeaba aşteptăm să
ne recunoască alţii (de ce ar face-o, mă în-
treb) dacă nu ne cunoaştem şi nu ne re-
cunoaştem noi înşine. Iar conştiinţa de
sine vine prin cunoaşterea de sine.
Dacă am aplica premisa potrivit
căreia a nu reacţiona la împilare înseamnă
a pactiza cu împilatorul, ar însemna să
dăm undă verde manifestărilor ulterioare
de denigrare a istoriei noastre adevărate.
O astfel de atitudine trebuie condamnată
imediat şi cu vehemenţă.
Ideea romanizării Daciei, aşa cum
ne este ea prezentată de academicii noştri,
DACIA
magazin
seamănă cu aceea a sclavului care tinde să
se înrudească cu stăpânul şi care vrea să
fie considerat chiar rudă a stăpânului.
Umilinţa naşte monştri de gândire şi acţi-
une.
Până la Einstein, timpul (ca mărime
fizică) era considerat liniar şi cu un singur
sens, ceea ce conducea la nepotriviri în
calculele matematice la nivel cosmic.
Când marele fizician a introdus noţiunea
de „curbură a timpului”, s-a produs o oa-
recare „isterie” în rândul unor fizicieni cu
titluri academice, fapt similar curentului
„dacist” contra celui „latinist“. Azi, traiec-
toriile sateliţilor şi rachetelor ţin cont de
curbura timpului pentru a obţine precizia
necesară! Pentru că adevărul este unul sin-
gur!
Orice construcţie, fie ea şi de natură
ideologică, trebuie să aibă o bază
temeinică pentru a rezista. „Fundaţia” is-
toriei noastre este subţire şi şubredă, pare
pusă în fugă doar ca să fie ceva acolo… şi
ceea ce pare „bătut în cuie” în istoria aca-
demică despre poporul nostru are o
mulţime de găuri şi aliaje antagonice, care
te fac să te îndoieşti de capacităţile intelec-
tuale şi de buna credinţă nu numai ale
celor care le produc, dar şi ale celor care
le ascultă fără să le înţeleagă, fără să le
conteste sau să le comenteze în mod in-
teligent şi nu dogmatic.
Prin manualele de istorie ni se im-
punea să credem că suntem „Urmaşii
Romei”... Am învăţat să repetăm ca nişte
papagali că străbunii noştri s-au lăsat şterşi
de pe faţa pământului ca să facă loc cuce-
ritorului.
Am învăţat o căruţă de năzbâtii,
contrazise de faptul că existăm aici de mai
bine de 8.000 de ani şi că avem acelaşi
port popular ca cei de pe Columnă. Copiii
3

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
născuţi pe pământul dacic au îmbrăcat
costumul popular al părinţilor lor şi l-au
cinstit, lăsându-l din generaţie în gene-
raţie, nealterat, aşa cum îl aveau străbunii.
De ce, dacă erau urmaşi ai romanilor şi
crescuţi în spirit latin, n-au îmbrăcat toga
şi sandalele, ci „cămeşa”, iţarii şi opincile,
fotele şi iile, care au străbătut cu mândrie
până în zilele noastre?
Păguboasă este şi tăcerea pe tema
sud-dunăreană a Moesiei, Daciei Ripensis,
Daciei Mediteranea, a tribalilor, a îm-
păraţilor ridicaţi din această zonă (unii
dintre ei asumându-şi explicit originea
dacă), a chipurilor de daci plini de măreţie
din Roma şi din Balcani, a primelor sate
vlahe din Balcani, a imperiului asăneştilor,
a istoriei aromânilor şi istroromânilor, a
tyrageţilor transnistrieni, a caracterului
moldovenesc al spaţiului transnitrean me-
dieval şi a săpânirii efective a Transnistriei
în vremea lui Duca Vodă. Jalnică
este această tăcere, cum jalnică e şi lipsa
de interes!
Prin omitere şi non-acţiune, autori-
tatea istorică oficială a României se face
părtaşă la răul ce se instalează treptat, cu
efecte catastrofale, în subconştientul
poporului nostru, începând încă din
copilărie, şi care impune românilor să
creadă că ei sunt urmaşii Romei! Aşa ni
s-a pregătit subjugarea mentală şi su-
fletească! În viziunea de sclavi a istoricilor
români, poporului îi trebuia o nouă ori-
gine, de sorginte romană, îi trebuia o nouă
limbă, latina, un nou nume de ţară, Româ-
nia, venit de la Roma… şi toate acestea,
false cum sunt, s-au perpetuat de-a lungul
anilor şi au dat un brânci intrării noastre,
în genunchi, în Europa. Noi trebuia să fim
produsul unui amestec etnic, de preferinţă
cu paternitate romană. Dar ce amestec! Un
amestec indigest cu hoţii de la Roma, cu
DACIA
magazin
nişte soldaţi romani şi cu mercenari veniţi
din toate colţurile prăpădite ale lumii an-
tice… şi, în sfârşit, când am fost lăsaţi să
ne Re-Unim câteva din provinciile vechii
Dacii, ni s-a spus, fără drept de apel, că de
fapt avea loc o Unire a unor provincii, iar
noul nume nu avea voie să fie Dacia, ci
România. O totală lipsă de discernământ
şi de respectare a adevărului ştiinţific!
Nici „Plăcuţele de la Sinaia”, tema
congresului nostru din acest an, nu au
făcut excepţie. Contestate de către cei mai
mulţi aşa-zişi cercetători români de înalt
nivel, plăcuţele descoperite la Sinaia şi
apoi copiate sunt mărturia în plumb a în-
tâietăţii mondiale în domeniul scrisului a
străbunilor noştri daci. Iar lucrările şi
opiniile ce vor fi prezentate la congres vor
dovedi acest fapt.
„Reînvierea Daciei” îi reinstaurează
românului rostul lui originar. Înainte, ro-
mânul era numai român, adică un material
uman, alcătuit din adormiri şi umilinţe.
Dacul este un român de substanţă, un
român inteligent, un prieten sincer pentru
cei cinstiţi, o ameninţare pentru cei lipsiţi
de onestitate. Într-o naţie de umili şi de
umiliţi, el, Dacul, introduce onoarea şi or-
goliul clădit pe o măreaţă istorie. El,
Dacul, este un om a cărui mândrie su-
feră de insomnie, dar care construieşte
cu răbdare o Românie bazată pe adevă-
rul istoric de netăgăduit şi care-i va
aduce odihna binemeritată în analele
etnicităţii naţionale.
El, Dacul, dă viitorului Adevărul!
Permiteţi-mi, vă rog, să vă mulţu-
mesc tuturor şi fiecăruia în parte pentru
entuziasta participare la congres şi pentru
militantismul dumneavoastră admirabil de
a spune adevărul şi de a-l face cunoscut în
întreaga ţară.
New York, august 2011
4
 DACIA
Nr. 67 - 68, iulie - august 2011 magazin

II. PERSPECTIVE INTERNAŢIONALE

Scrisoare deschisă a unui istoric român către
conducerea politică a României
şi către conducerea Uniunii Europene (U.E.)
Conf. univ. dr. G. D. Iscru,
Bucureşti

Domnilor Politicieni,

Subsemnatul Gheorghe Iscru, istoric,

conf. univ. dr., acum pensionar, domiciliat în
Bucureşti, b-dul. Brâncoveanu Constantin nr.
9, bl. B14, scara 4, etaj 3, ap. 100, sector 4,
autor – între altele – al primei sinteze despre
strămoşii noştri reali1, ca om de ştiinţă, spe-
cialist în domeniu, după 50 de ani de activi-
tate universitară, vă atrag atenţia în modul
cel mai serios asupra actului politic anti-
naţional, în consecinţă inadmisibil, incompa-
tibil cu principiile Epocii Moderne, în care
încă ne aflăm, acela de a admite/tolera, la
Bruxelles, o reprezentanţă a aşa-numitului
„Ţinut Secuiesc” – în fapt, două judeţe ale
Statului Naţional Unitar România –, iniţiativă
a revizionismului maghiar, cu care noi,
românii, avem un contencios istoric.
Cei care admit sau tolerează un
amintit, al revizioniştilor maghiari, se înscrie
asemenea act desconsideră principiile epocii
în spiritul respectivei „recomandări” (autor i-
moderne, ignoră dreptul exclusiv şi inalie-
a fost chiar un parlamentar român de naţio-
nabil al naţiunilor la identitate şi suveranitate
nalitate maghiară!) şi, ca şi „recomandarea”
naţională, Dreptul naţiunilor înaintea tuturor
însăşi, poate afecta chiar perspectiva U.E.!
altor drepturi. Sunt istoric, repet, şi ştiu ce
Căci o Europă unită, care să fie viabilă, nu
spun. În cărţile mele, în cursul meu universi-
poate fi decât o Europă a naţiunilor, cu
tar mi-am precizat şi am argumentat pe larg
Statele lor naţionale. Desfiinţarea naţiunilor
acest punct de vedere2.
şi a Statelor lor naţionale este un vis himeric
Cunosc „recomandarea” U.E. din ia-
al unor ideologi egocentrişti, rupţi de mersul
nuarie 2006 privitoare la „topirea” naţiunilor
firesc al istoriei, mai absurd decât himera
etnice şi a Statelor lor naţionale într-o nouă
„imperiului universal”, care a bântuit minţile
megaformaţiune politică „civică şi multicultu-
imperiale, din Antichitate până în pragul
rală” – o imposibilitate naturală şi logică, con-
Epocii moderne. Actul revizioniştilor ma-
trară mersului firesc al istoriei –, precum
ghiari, având ca precedent un act similar,
odinioară în fostele imperii „istorice”. Actul

5

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
„Kosovo”, poate declanşa imprevizibile
„reacţii în lanţ” chiar la nivel planetar!
În ce-i priveşte pe SECUI, e bine să se
ştie, acum pentru prima dată şi cu toată cla-
ritatea, că ei nu sunt urmaşii unor colonişti/
mercenari, aduşi în zonă de Regatul
maghiar, care, având şi sprijin din Occident,
după două secole de lupte, a reuşit să
cucerească Ardealul – parte a Vechii Dacii!
– şi aceştia nu sunt nici maghiari.
SECUII sunt urmaşii unei comunităţi a
strămoşilor noştri reali, Dacii Cauconi, iden-
tificaţi în izvoarele istorice cu o „ţară” a lor,
Caucaland.
Cucerind Ardealul, Regatul maghiar i-a
putut atrage/determina pe aceşti autohtoni –
daci-cauconi, atunci numindu-se şi ei, de-
sigur, valahi – ca, în schimbul recunoaşterii
libertăţii şi demnităţii lor naţionale, să apere
graniţa pe aliniamentul Carpaţilor Răsăriteni
şi de Curbură. Oameni ai pădurii şi ai
munţilor, dacii erau şi aveau faimă de buni
luptători, transmisă şi urmaşilor. Numele cel
nou, cel de SECUI, intrat în documentele
medievale – siculi –, putea veni fie de la
arma specifică de luptă, a dacior, sika, fie de
la o îndeletnicire firească a lor, de tăietori de
lemne, cu securea, desigur şi prelucrători ai
lemnului. Am întâlnit în documente şi expre-
sia „a săcui pădurea”. Trecând şi la sud de
Carpaţi, în Spaţiul Buzău – Râmnicul Sărat,
secuii au dat numele unui judeţ al Valahiei:
Saac sau Săcuieni, nominalizat în Evul
Mediu şi chiar la începutul Epocii Moderne.
Dar recunoaşterea regală a libertăţii şi
demnităţii secuilor a fost una formală, căci
nobilimea maghiară – cea mai lacomă şi
oprimatoare la nivelul continentului! – va pro-
mova în Ardealul cucerit, ca şi în întregul
Regat, o cruntă asuprire socială. De aseme-
nea, obsedată de teama că maghiarii, puţini
la număr, ar putea să dispară ca naţiune din
istorie, cum s-a întâmplat cu alţi migratori,
această nobilime a dus, în paralel, o politică
de maghiarizare a comunităţilor şi naţiunilor
nemaghiare, în special a valahilor, majoritari
în Ardeal.
Acestei duble oprimări i-au căzut vic-
DACIA
magazin
timă şi secuii, în pofida amintitei recunoaşteri
regale, căreia, în 1438 i s-a adăugat, ca
manevră tactică, atragerea categoriei în-
stărite din rândul secuilor prin actul numit
„Unio Trium Nationum” (categoriile înstărite
ale maghiarilor, saşilor şi secuilor; valahii,
naţiunea majoritară, fiind excluşi, ca şi când
n-ar fi existat!)
Sub această dublă opresiune este
elocvent faptul că primul mare război ţără-
nesc din Ardeal, în 1514, a fost condus de
secuiul Gheorghe Doja. Reprimarea efectu-
ată de către nobilii maghiari, însă, a fost
cruntă. Martiriul lui Doja a rămas pilduitor! Iar
după această „pacificare”, ţărănimea a fost
aruncată în „vecinică iobăgie” prin acel „Tri-
partitum” (cod de legi), asamblat, în faza fi-
nală, de evreul Werboczy.
Chiar şi după căderea Regatului
maghiar (1526), nobilimea şi-a continuat
dubla asuprire, socială şi naţională.
Drept urmare, în a doua jumătate a
secolului al XVI-lea, secuii s-au răsculat din
nou, puternic, de două ori, dar au fost repri-
maţi iarăşi cu cruzime şi sadism. Aşa se face
că în 1599, când voievodul Valahiei, Mihai
Viteazul, a pornit lupta pentru reunificarea
Daciei şi a intrat în Ardeal, secuii au fost de
partea voievodului unificator, care le-a redat
drepturile de odinioară. În schimb, nobilii
maghiari l-au numit pe Mihai „dacul cel rău”.
În secolul al XVII-lea şi în continuare,
dubla oprimare din partea nobilimii maghiare
a continuat, vizându-i, evident şi pe secui.
Secuii, continuu, au considerat Ardealul
ca patrie a lor, din vechime, ca autohtoni, ur-
maşi ai dacilor cauconi. Un istoric al lor, Mi-
haly Cserey, din secolul al XVIII-lea, scria în
cartea sa: „Fereşte-te, Transilvanie3, că de
multe ori păsatul maghiar ţi-a fript buzele!”.
Şi câtă dreptate avea!
Politica de maghiarizare, dublată de
opresiunea socială, n-a dat, pentru nobilimea
maghiară, rezultatele scontate, iar tradiţio-
nala ei spaimă de dispariţie a naţiunii proprii
s-a amplificat în etapa renaşterii naţionale.
În revoluţia maghiară din 1848-1849,
conducerea acesteia, în cea mai mare parte
6

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
nobiliară, prin manipulare, a putut beneficia
totuşi de „regimentele de graniţă” ale secuilor
ca forţă de şoc, în Ardeal, împotriva valahilor
şi saşilor.
În continuare, sub cumplita politică de
maghiarizare din anii celui de-al doilea dua-
lism maghiaro-habsburgic (1866-1918), ca şi
în isteria revizionistă anti-Trianon de după
1920, propaganda maghiară, dublată de per-
secuţii, dar şi de „motivaţii” subtile, sub un
regim fascist, i-a „convins” pe secui să-şi
„uite” limba naţională.
Dar încă sub regimul comunist, inspec-
tori şcolari mi-au mărturisit că în misiunea lor
au putut constata sentimentul naţional româ-
nesc în casele secuilor.
Simbolurile heraldice ale secuilor,
Soarele şi Luna, sunt simboluri străvechi ale
strămoşilor lor şi ai noştri, dacii, şi nu au
nimic comun cu simbolurile maghiare.
Acesta este un argument puternic de
străvechime, autohtonie şi continuitate, al
secuilor, ca urmaşi ai dacilor cauconi.
Hrănindu-se din falsuri istorice, himera
unei aşa-zise „Ungarii Mari” a bântuit minţile
extremiştilor maghiari după „căderea Rega-
tului” (1526). Din ea, aceştia, se hrănesc şi
azi. Fiind slabi prin forţele proprii şi lipsindu-
le argumente credibile, au căutat continuu,
cu abilitate şi perfidie, un „spate”, care să-i
sprijine împotriva vecinilor, cu deosebire îm-
potriva românilor. Dar acest „spate”, mereu
altul pe etape istorice, i-a folosit la rândul său
pentru a menţine destabilizare şi nesiguranţă
în zonă.
Azi, extremismul revizionist şi şovin
maghiar este „nebunul” pe care cei interesaţi
îl „mişcă” pe tabla de şah a zonei în acelaşi
scop. Resursele – materiale şi umane – şi
poziţia strategică a acestui pământ al Vechii
Dacii au fost şi continuă să fie tentaţie ma-
joră pentru „Centrele de Putere” – numele
noilor imperii! – care, la rândul lor, hrănesc
în consens, dar şi fiecare în parte, cea mai
primejdioasă himeră a contemporaneităţii,
botezată, eufemistic, „globalizare”.
Acum, extremismul revizionist şi şovin
maghiar, prin manevre oculte, cu abilitate şi
DACIA
magazin
cu perfidie „istorică”, printr-o perseverenţă di-
abolică în „politica paşilor mărunţi” pe care o
duce, îi foloseşte pe secui, urmaşi ai auto-
htonilor daci, împotriva României, ca „vârf de
lance”, reuşind să amăgească lideri neinfor-
maţi, slab informaţi sau chiar cointeresaţi, in-
terni şi externi, în lichidarea Statului nostru
naţional unitar, atât cât a mai rămas din
Vechea Dacie, patria strămoşilor noştri reali.
La toate relele arătate succint mai sus
s-au adăugat două vinovăţii speciale:
Prima, cea a istoricilor români, majori-
tatea tributari tezei false a „romanizării Da-
ciei”. Cei care au abordat „problema
secuilor”, atunci când n-au lăsat-o pe seama
„colegilor” maghiari şi saşi, n-au început in-
vestigaţia din Antichitatea Daciei, de la cau-
conii ţării Caucaland, deoarece, conform
amintitei teze false, dacii, inclusiv cei din
zona respectivă, fuseseră exterminaţi de
legiunile Romei imperiale! ... Ce specialist
care se respectă şi respectă ştiinţa istorică
mai susţine azi această cumplită minciună a
unui lăudător postum al împăratului Traian?
A doua vinovăţie aparţine oamenilor
politici români şi constă în toleranţa exage-
rată faţă de revizinonismul şi şovinismul ex-
tremiştilor maghiari vizând România, cu
deosebire în zona Ardealului, dar şi în cele-
lalte teritorii româneşti din Vest şi Nord. Iar
după 1989, această toleranţă oficială, ajunsă
la apogeu, seamănă cu o complicitate.
Cui foloseşte? Întrebare retorică.
Dar luaţi aminte, Domniile voastre, la
vinovăţiile pe care istoria şi memoria colec-
tivă refuză să le prescrie!
________________________
1. G.D.Iscru, Strămoşii noştri reali: geţii, dacii, tracii,
illirii ..., naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe”, Ed.
„Nicolae Bălcescu” şi Ed. „Mica Valahie”, Bucureşti,
2010.
2. Mai nou: G.D.Iscru, O nouă introducere în Epoca
modernă. Cu privire specială la istoria naţională: Ed.
Proema, Baia Mare, 2010.
3. Numele dat Ardealului de cancelaria maghiară (ca
ţara „de dincolo de pădure”; şi aşa a rămas!).
7

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
Why Dacia Revival at United Nations (UN)?
Pourquoi Dacia Revival aux Nations Unies (NU)?
Organizaţia Naţiunile Unite a fost
fondată la 24 octombrie 1945 şi are 193
state membre. Preşedintele celei de-a 65-a
sesiuni a UN este H.E. Mr. Joseph Deiss,
fost Consilier federal al Elveţiei. Ziua de 24
octombrie este ziua Naţiunilor Unite şi ea
se sărbătoreşte în fiecare an. Există sedii ale
Naţiunilor Unite la Geneva, New York şi
Viena.
Societatea Dacia Revival Interna-
tional a fost fondată în urma cu 12 ani, la
New York, de către Domnul Dr. Napoleon
Săvescu şi de către un grup de români-
americani entuziaşti, însetaţi de adevărata
Istorie a Daciei, a Thraciei, a Pelasgiei, a Eu-
ropei. În prezent, Dacia Revival are filiale în
România, Basarabia, Australia, Elveţia, Ma-
cedonia, USA etc., care sunt formate din mai
multe sute de membri, pasionaţi de istorie.
Naţiunile Unite au ca scopuri princi-
pale:
1) menţinerea păcii în lume;
2) dezvoltarea de relaţii amicale între
naţiuni;
3) susţinerea naţiunilor spre a lucra
împreună pentru a ajuta săracii, pentru a în-
lătura foamea, bolile, analfabetismul; pentru
a încuraja fiecare popor de a respecta drep-
turile şi libertăţile aproapelui;
4) coordonarea acţiunilor naţiunilor
spre a le ajuta să ajungă la aceste scopuri.
Aceste principii ale UN sunt fie
aproape, fie fac parte integrantă din scopu-
rile Societăţii Dacia Revival, la scara şi spe-
cificul acesteia.
Evident că ceea ce primează la toate
filialele Dacia Revival este Istoria Daciei,
DACIA
magazin
Dipl. Ing. Alexandru Stan,
Asociaţia „Dacia-Helvetia”
Cultura Daciei, a Thraciei, a Pelasgiei, des-
coperirea continuă, prezentarea noţiunilor ti-
nerelor generaţii, dar şi dialogul între
generaţii, schimbul de noutăţi, analiza, com-
pararea şi integrarea acestora cu Istoria po-
poarelor limitrofe, în contextul Uniunii
Europene şi în lume, în mişcare continuă.
Regina massa-geţilor, Tomiris, regele
Regalian au luptat la vremea lor pentru Uni-
rea şi Libertatea Geţilor, a Dacilor, strămosii
noştri, românii de azi.
Dar în timpul domniei Rgelui Bure-
bista, Regatul Daciei Unite (Dacia Antică
sau Getae) din anii 60, înainte de I. Christos,
se întindea de la nordul Lacului Constanţa
(Bodensee, în sudul Germaniei de azi) şi
până între Nipru (Borystenes) şi Don (Ta-
nais), la nord de Marea Neagră ; iar în sudul
Dunării, până în Macedonia, Illyria şi Marea
Egee.
Mai recent, au fost realizate cele
patru Mari Uniri cunoscute în Istoria Da-
ciei, a României şi anume Dacia Unită de
către Regele Burebista, Unirea Principate-
lor Române vrută şi realizată de Mihai Vi-
teazul (Bravul), Unirea de la 1859, sub
conducerea Domnitorului Alexandru Ioan
8
 DACIA
Nr. 67 - 68, iulie - august 2011 magazin
Dac, ca viitorii politicieni români, noua gene-
raţie de români să fie, de asemenea, iubitori,
cunoscători ai bogatei Istorii a Daciei.
Dacia Revival lucrează cu perseve-
renţă spre informarea societăţii civile din
Lumea româneasca, promovează sectorul
particular al cercetării, cultivă formarea justă
a tinerilor de origine dacă, getă, în interiorul
României, al Basarabiei, la sud de Dunăre.
Schimburile şi colaborările cu cer-
cetători, istorici, arheologi din Germania,
Italia, USA, Canada, Franţa, India, Suedia,
Elveţia, Anglia, Macedonia, Albania, Bulgaria
etc. sunt prezente în programul Societăţii
Dacia Revival.

Orăştie, Regele Burebista, sec. - I, statuie

concepută şi realizată de Dacia Revival

Cuza şi Marea Unire de la 1918, concepută

de către Pan Halippa, de către politicienii ro-
mâni activi în interiorul Basarabiei, al Româ-
niei şi în exteriorul lor, sub Regele
Ferdinand I.
Comunismul şi post-comunismul in-
tern şi extern, între 1940-1944-2007, au
cedat teritorii etc., ale Daciei. Cititi alte detalii
în site-urile: www.dacia.org si www.pelas-
gia.org.
Un abil, admirabil diplomat român din
prima jumătate a secolului XX, un român lu- Stema Daciei
minat şi activ, îl citez aici pe Nicolae Titu-
lescu (1882, Craiova-1941, Cannes) a De asemenea, informarea, dialogul,
reprezentat cu mult succes Bucovina, Basa- comunicarea şi dezvoltarea pe durată
rabia, Cadrilaterul şi toată România, într-un medie şi lungă în domeniul Istoriei Daciei,
context foarte dificil, la Societatea Naţiuni- a educaţiei, a formării continue, prin vec-
lor (1920), precursoarea Naţiunilor Unite, torul cunoaşterii trecutului şi prezentului,
înainte de Cel de-al Doilea Război Mondial. sunt jaloane care fac parte din structura
Nicolae Titulescu a fost, de asemenea, un Naţiunilor Unite.
mare iubitor al Istoriei Daciei, fidel ei, în Acest Congres internaţional de daco-
context european, după Pacea de la Trianon. logie – 2011, organizat de Dacia Revival,
Noi dorim din tot Sufletul de Get, de este un exemplu concret.

9

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
„DACIA REVIVAL” INTERNATIONAL SOCIETY
- fundamente de Drept Internaţional Public, prevăzute
în documentele Naţiunilor Unite –
Nimeni nu poate trăi şi nu poate pro-
gresa în ignoranţă faţă de istoria şi izvoarele
existenţei şi culturii propriei etnii, aflată în
stadiul de naţiune. Carenţa acestor cunoş-
tinţe poate uşura sarcina celor care au in-
teres să elimine un popor prin a-i altera
memoria şi a-i înlocui cultura, istoria, religia
cu altele inventate oportunist. Astfel ca
acesta să uite ceea ce a fost şi ceea ce este
de fapt.
Aşa se face că, în istoria noastră
modernă şi recentă, strălucitul popor antic şi
civilizaţia Geto-Dacilor au dispărut cu
desăvârşire din manualele şi cursurile uni-
versitare, din prestaţiile academice şi cultu-
rale, care au pus piatră de hotar de timp al
genezei noastre ca popor anii 101 şi 106,
anii invaziilor cotropitoare romane, lăsând o
pată albă, acolo unde ar fi trebuit să-şi aibă
locul peste 30 de mii de ani de spiritualitate,
care s-a conservat latent, dar ale cărei urme
au fost şterse cu osârdie, aşa cum focul a
mistuit manuscrisele Bibliotecii din Alexan-
dria.
Puţinele voci lucide, care au sesizat
pericolul şi au încercat să pună în valoare şi
să interpreteze corect izvoarele-vestigii ale
trecutului nostru real, au fost ignorate în cel
mai bun caz, dacă nu marginalizate, şi
tratate cu „superioară” neîncredere,
aruncând asupra operei lor anatema diletan-
tismului. Iar tineretului i-au fost inculcate,
decenii la rând, teorii aberante cu naşterea
unui popor, printr-un amestec fizic pe durata
a ceva mai mult de un secol, dintre o mică
DACIA
magazin
Nicolae Spiroiu,
Consilier „Dacia Revival” Intl Soc.
parte a autohtonilor cu nişte invadatori etnic
şi cultural eterogeni. Care „chipurile” şi-au
extins influenţa culturală pe spaţii de 6 ori
mai mari, pe care nici măcar nu le controlau,
fiindu-le ostile.
În plin proces de globalizare, un
român trăitor pe meleaguri străine, unde „a
ales libertatea” la începul anilor 1970, s-a
confruntat cu vidul de informaţie despre is-
toria veche a naţiei sale. Prin comparaţie cu
alte etnii de acolo, a realizat, mai acut decât
cei din ţară, aberaţia care ne scurtează exis-
tenţa ca popor indo-european cu milenii
bune şi ne mută geneza în secolul doi al erei
creştine, legând-o de agresiunea şi scurta
stăpânire imperială asupra regatului lui De-
cebal, în timp ce popoare vecine, venite de
pe Volga şi aşezate la sud de Dunăre cu 7
secole mai târziu, se poclamă descendenţi
ai Tracilor sau chiar ai Geto-Dacilor şi-şi
adaugă câteva milenii la mult mai scurta lor
istorie europeană. Din nemulţumirea doc-
torului Napoleon Săvescu din New York s-a
închegat şi a prins contur ideea renaşterii
Daciei, cu istoria, cultura şi vestigiile ade-
vărate, semănate în munţii, văile şi câmpiile
arealului antic al acesteia, din Boemia şi
Transcarpatia până la munţii Hemus în Tra-
cia, de la Hotin şi Odessa până în Valea Ti-
mocului şi în satele locuite încă de
Istroromâni pe coasta Adriaticii. Aşa a luat fi-
inţă „Dacia Revival International Society” din
New York şi au fost posibile cele 11 con-
grese de Dacologie, organizate de aceasta
până în prezent, ca şi numeroase acţiuni de
10

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
natură să pună în drepturile sale adevărata
noastră istorie, cultură şi civilizaţie, vestigiile
ignorate până nu demult sau supuse agre-
siunii oamenilor ignoranţi, mai destructivă
decât cea firească, a timpului măsurat în
milenii.
Proclamând că „noi nu suntem ur-
maşii Romei” şi că „Nu suntem împotriva
nimănui. Singurii noştri duşmani sunt min-
ciuna şi ignoranţa”, preşedintele iniţiator şi
ceilalţi membri fondatori şi adepţi ai „Dacia
Revival” nu vor să rescrie istoria naţională.
Dar au decis să pornească în căutarea isto-
riei noastre pierdute din vrăjmaşe sau mes-
chine interese şi să o repună în acord cu
adevăratele izvoare ale acesteia. La care
tânăra generaţie şi generaţiile viitoare au tot
dreptul. Dreptul la adevăr. Proclamat în
egală măsură de preceptele religioase creş-
tine, dar şi de principiile de Drept Inter-
naţional Public, în care se află sediul
materiei juridice din „Carta Organizaţiei Naţi-
unilor Unite” şi din „Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului”, adoptată de Adunarea
DACIA
magazin
Generală a Naţiunilor Unite în decembrie
1948.
În susţinerea celor de mai sus, rea-
mintim textul scripturii, care atestă că voia lui
Dumnezeu în legătură cu umanitatea este
„ca toţi oamenii să se mântuiască şi la
cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2,4).
Creştinul îşi caută mântuirea sa şi pe a
aproapelui său şi e însetat de cunoştinţa
adevărului şi a vieţuirii în adevăr. La mân-
tuire se ajunge numai prin cunoaşterea ade-
vărului mântuitor.
Iar Carta ONU proclamă în articolul
55, ca obligaţie pentru toţi membrii săi, de a
întreprinde acţiuni şi de a promova „respec-
tarea principiului egalitaţii în drepturi a po-
poarelor şi al dreptului lor de a dispune de
ele însele”. Iar în Preambul, Declaraţia Uni-
versală a Drepturilor Omului consideră că
„recunoaşterea demnităţii inerente tuturor
membrilor familiei umane şi a drepturilor lor
egale şi inalienabile constituie fundamentul
libertăţii, dreptăţii şi pacii în lume, … că ig-
norarea şi dispreţuirea drepturilor omului au
dus la acte de barbarie, care revoltă con-
ştiinţa omenirii şi că faurirea unei lumi în care
fiinţele umane se vor bucura de libertatea
cuvântului şi a convingerilor şi vor fi eliberate
de teamă şi mizerie, a fost proclamată drept
cea mai înaltă aspiraţie a oamenilor”.
Ca stat membru al ONU, care a adop-
tat, ratificat şi promulgat Declaraţia Univer-
sală a Drepturilor Omului şi alte documente
internaţionale conexe acesteia, ale căror
principii le-a preluat în legea fundamentală
– Constituţia în vigoare din 1991 şi 2003 –
România, autorităţile sale centrale şi locale,
ca şi instituţiile publice academice, au obli-
gaţia şi datoria morală să nu ignore străda-
niile corecte ale numeroaselor societăţi şi
ONG-uri, care, încurajate de „Dacia Revival”
şi congresele sale de dacologie, întreprind
acţiuni în sprijinul descoperirii adevărului is-
toric şi răspândirii rezultatelor obţinute pe
căile pe care statul de drept le apără sau ar
trebui să le apere.
11

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
III. SEMNIFICAŢII ŞI VALORIZĂRI
Importanţa naţională şi internaţională
a Dacologiei ca ştiinţă
Dacologia este parte componentă a şti-
inţei istorice naţionale, a ştiinţei istorice în ge-
neral, în măsura în care ea se practică şi în afara
cadrului nostru naţional actual. Cadrul ei naţional
noi îl considerăm a fi spaţiul tuturor naţiunilor ce
se revendică sau ar trebui să se revendice, total
sau parţial, din strămoşii comuni, autohtoni în
întinsa şi ancestrala vatră a Daciei Mari; din
naţiunea lor, prima constituită în Vechea Europă
– naţiune matcă pentru aproape toate naţiunile
bătrânului nostru continent.
Imperiile (să le spunem) istorice – răul
suprem, în plan extern, pentru toate naţiunile
lumii –, constituite încă din Antichitate prin ex-
pansiune, rapt şi jaf, aspirând fiecare în parte la
„statutul” de „imperiu universal” prin „topirea”
naţiunilor în imensele lor spaţii de cucerire, s-au
străduit continuu să anuleze identitatea şi su-
veranitatea naţională ale acestora. În timp istoric
însă şi imperiile au slăbit, treptat, prin competiţia
dintre ele. Dar factorul cel mai important care a
dus la slăbirea imperiilor până la intrarea lor
într-o criză generală a sistemului imperial, în
prima etapă a epocii moderne, a fost lupta con-
tinuă a naţiunilor pentru eliberare de sub imperii,
pentru revenirea la identitatea, integritatea şi su-
veranitatea lor naţională, pentru constituirea/re-
constituirea Statelor lor naţionale.
Din păcate, dominaţia milenară a imperi-
ilor istorice – din Europa şi Asia, toate consti-
tuindu-şi şi întinse imperii coloniale –, dominaţie
extinsă aproape asupra tuturor naţiunilor lumii,
până în epoca modernă, a lăsat răni adânci pe
trupul şi în spiritul respectivelor naţiuni. Efortul
de „vindecare” a acestor răni continuă şi azi.
Constituirea Neoimperialismului mondial
– rezultat al unirii, în secolul XX, a imperiilor
supravieţuitoare Primului Război Mondial cu
primul „Imperiu invizibil” (atipic, adică neprocla-
DACIA
magazin
Conf. univ. dr. G. D. Iscru,
Bucureşti
mat ca atare, dar prezent peste tot – imperiul ca-
pitalului) – a condus la depăşirea vremelnică a
crizei sistemului imperial şi a adus naţiunile,
Statele lor naţionale, la cea mai grea cumpănă a
istoriei acestora. Forţe uriaşe, fără precedent, au
fost acumulate şi sunt deja aruncate în războiul
total, neoimperialist, împotriva naţiunilor, vizând
instituirea unei aşa-zise „Noi Ordini Mondiale”
– „ordinea” bolnavilor de avere, de putere, de
dominaţie. Strategiile lor frizează chiar irespon-
sabilitatea faţă de soarta lumii, a vieţii şi a civi-
lizaţiei pe planeta Pământ. Iresponsabilitate,
pentru că ignoră legile firii şi lecţiile istoriei. Or,
tocmai acţiunea acestor legi şi izbândirea acestor
lecţii a condus la marele triumf al naţiunilor în
epoca modernă – epoca suveranităţilor
naţionale. Acest triumf nu mai poate fi ignorat,
negat şi cu atât mai puţin nu mai poate fi lichidat,
căci forţa naţiunilor rămâne cea mai puternică
forţă a Planetei şi temelia lor trainică pentru ad-
judecarea victoriei finale.
Dreptatea este de partea naţiunilor, iar
ştiinţa istorică – la nivel naţional şi în consens
universal – trebuie să slujească dreptatea şi ade-
vărul istoric. Ea este chemată, dimpreună cu cele-
lalte ştiinţe umaniste, să ajute naţiunile la
conştientizarea deplină şi într-un timp cât mai
scurt a primejdiei majore pe care o reprezintă, azi
şi în perspectivă, pentru ele, conspiraţia mondi-
ală neoimperialistă. Cum? Promovând cu con-
secvenţă dreptatea şi dreptul naţiunilor şi slujind
adevărul istoric. Procedând astfel, se pun în sluj-
ba naţiunilor. Dintre slujitorii acestor ştiinţe, cei
care nu caută dreptatea şi adevărul istoric se com-
promit ca oameni de ştiinţă. Totodată, slujitorii
ştiinţelor pozitive sunt chemaţi să nu-şi mai pună
munca şi geniul lor în slujba Forţelor răului, cum
mulţi au făcut-o şi destui încă o fac, conştient sau
nu.
12

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
Dacologia, la noi, ca parte componentă a
ştiinţei istorice naţionale, s-a înfiripat împotriva
marelui fals istoric: teoria ilogică şi neştiinţifică
a „romanizării” Daciei (cu sau fără exterminarea
autohtonilor); „romanizare” „în direct”, în Dacia
ocupată, „romanizare” „la distanţă” în Dacia ră-
masă liberă!... Teza falsă a „romanizării” s-a ex-
tins şi asupra altor vetre naţionale ale Europei, dar
cu deosebire promotorii ei – străini, dar din pă-
cate şi cărturari autohtoni, fie din cei mandataţi
în acest scop, fie din cei care şi-au realizat opera
pe baza acestei teze false, apoi şi-au raliat şi fac-
torul politic – insistă asupra „romanizării” Daciei.
Iar vatra Daciei – când mai mare, când mai mică
– a fost şi rămâne tentantă pentru destui competi-
tori, mai apropiaţi sau mai de departe. Însă, pe
măsură ce izvoarele scrise au fost cunoscute şi
cercetate mai cu atenţie, mai profesional adică,
îndoiala privind teza „romanizării” nu numai că
a crescut treptat, dar a început să fie şi exprimată
ştiinţific. Au survenit şi trei „momente” de refe-
rinţă: 1) studiul din 1861 al savantului B. P. Has-
deu, Perit-au dacii?, prin care practic a fost
„demontată” contribuţia „Şcolii Ardelene” la teza
„romanizării” şi teza însăşi; 2) apoi, opera funda-
mentală a lui Nicolae Densuşianu asupra Daciei
străvechi, numită de el, atunci, Dacia preistorică,
operă editată în 1913 prin grija prietenului său,
care i-a dat şi o substanţială Introducere, dr. C.
Istrati. Această operă a lui N. Densuşianu repre-
zintă o impresionantă contribuţie ştiinţifică prin
vastitatea materialului ştiinţific cules şi prelucrat,
edit şi inedit, inclusiv izvoare arheologice acce-
sibile atunci, dar şi prin noutatea abordării
metodologice; prin el, istoria mitologică, elabo-
rată de un profesionist, devine şi la noi prima
parte componentă a istoriei naţionale; de aseme-
nea, tot pentru prima dată la noi, un profesionist
foloseşte „arhiva vie a poporului”, cum el însuşi
a numit-o, adică cercetare „pe teren” din cât a
putut să cuprindă în spaţiul abordat ştiinţific;
întâi, pentru Revoluţia lui Horea (1884), apoi, la
o scară imensă, pentru Dacia „preistorică”. Res-
pingerea operei Dacia preistorică de către
forurile academice şi universitare – „ştiinţificii”,
cum îi numea B. P. Hasdeu –, de atunci şi până
azi, se profilează a fi nu numai o mare greşeală,
o vinovăţie majoră faţă de ştiinţa istorică, ci şi o
mare pierdere, foarte greu de recuperat; 3) în
DACIA
magazin
paralel, în epocă s-a afirmat ca strălucit dacolog
geniul nostru naţional Mihai Eminescu, cu mij-
loacele poetului „nepereche” şi ale celui mai de
seamă gazetar naţional al tuturor timpurilor în
spaţiul Daciei. Totodată, militanţi până la jertfa
supremă pentru o nouă restaurare a Daciei printr-
un efort de renaştere naţională, Eminescu şi N.
Densuşianu reprezintă culmi, neatinse încă, în
Mişcarea noastră dacologică şi, totodată, primele
jertfe politice pe altarul Daciei. Dar Eminescu a
fost asasinat cu sadism de către duşmanii
„poporului istoric” al Daciei, cu concursul unor
cărturari şi politicieni autohtoni şi agenţi recrutaţi
la faţa locului; iar Densuşianu, atacat şi el în
epocă, marginalizat şi însingurat, extenuat de
munca la impresionanta sa operă, s-a stins ca o
lumânare în camera sa de lucru.
Între timp, în pofida demonstraţiilor şti-
inţifice şi a logicii istorice, în pofida tradiţiei care
păstra încă vie amintirea strămoşilor reali – naţiu-
nea unică a geţilor-dacilor-tracilor-ilirilor în
imensa vatră a Daciei Mari –, o multiplă şi secu-
lară presiune externă, facilitată de prea uşoara
cedare, suprem vinovată, a unor cărturari ai
ţării, de cedarea şi obedienţa, la fel de vinovate,
ale factorului politic intern, la mijlocul secolului
al XIX-lea – secol al afirmării naţiunilor cu iden-
titatea şi suveranitatea lor –, numit şi „secolul
naţiunilor” –, ne-a fost impusă, perfid, din partea
Occidentului politic şi acceptată – suprem vino-
vat, cum am spus – de către factorul politic intern
şi de înaltele foruri ştiinţifice, cedarea identităţii
naţionale prin negarea strămoşilor noştri reali.
Iar ţării, în loc să i se dea şi oficial numele ei
firesc, DACIA, i s-a dat, oficial, numele de
ROMÂNIA (în alfabet „european”: ROMANIA),
în amintirea Romei imperiale, cotropitoare şi je-
fuitoare, numită atunci, de contemporani,
„rădăcina tuturor relelor”(„Radix Omnia Malo-
rum” – ROM).
De aci înainte, n-a mai fost iniţiată sau
sprijinită oficial, academic şi politic, nicio acţiune
de omagiere şi de cultivare a strămoşilor noştri
reali. Eminescu şi Densuşianu au fost urmăriţi cu
perseverenţă diabolică şi în posteritate, până azi,
şi au rămas marile jertfe pe altarul restaurării Da-
ciei. Iar orice iniţiativă privată de cercetare şi de
omagiere a strămoşilor reali a fost ignorată, mar-
ginalizată, desconsiderată. Mai mult, pentru a îm-
13

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
păca ceea ce este de neîmpăcat, în poeme şi în
manuale – ca politică oficială în materie de edu-
caţie – au fost urcaţi pe piedestal şi cântaţi prin
şcoli şi la ocazii primul mare erou-martir al
naţiunii, DECEBAL, dar, deopotrivă, şi călăul
acestuia, împăratul cotropitor Traian, adică vic-
tima şi călăul – act de domeniul absurdului! Căci
naţiunea noastră – în mintea făptuitorilor! – tre-
buia să înveţe că suntem un popor tânăr, născut
din „doi bărbaţi cu braţe tari”, hibrid şi împestriţat
de coloniştii aduşi din imperiu, împestriţat ulte-
rior de migratorii Asiei, mai nou şi de alţi călăreţi
pe meridiane până la barbarii „stilaţi” ai secolului
XX şi ai celui abia început, pentru a se ajunge azi,
prin politica educaţională a guvernelor, la
tăierea rădăcinilor istorice reale ale naţiunii!
Răspunderea aparţine făptuitorilor, dar şi celor
care, cărturari şi guvernanţi, n-au corectat, până
azi, greşeala! Iată, deci, o eroare majoră în plan
ştiinţific şi politic, ale cărei consecinţe, persis-
tente, au generat şi alte erori. Asemenea „erori”
comise pe seama unei întregi naţiuni, pe seama
poporului suveran al epocii moderne, se numesc
crime – cum sunt considerate îndeobşte –, pe care
istoria, ca memorie a popoarelor, nu le prescrie.
Ei bine, Mişcarea noastră dacologică, re-
vigorată în veacul în care am intrat – prin efortul
Societăţii Internaţionale „Reînvierea Daciei”
(„Dacia Revival International Society”), preşe-
dinte-fondator dr. Napoleon Săvescu, şi al celor-
lalte societăţi deja existente, precum „Getica” şi
„Renaşterea Daciei”, în Bucureşti, ca şi prin alte
contribuţii notabile în teritoriu –, în spiritul drep-
tăţii şi al adevărului istoric şi-a propus să denunţe
această crimă politică şi să-i elimine toate con-
secinţele, să pună în evidenţă pe strămoşii noştri
reali, cu virtuţile şi aspiraţiile lor, identitatea
naţională, a lor şi a noastră, urmaşi direcţi ai lor,
„din părinţi în prunci”, pe pământul vechii Dacii,
să sublinieze prioritatea şi aportul acestei naţiuni-
matcă, cu civilizaţia ei, la geneza şi la devenirea
etno-naţională şi de civilizaţie în spaţiul Europei
şi nu numai, iar ţara noastră – moştenitoare a
celor de atunci – să-şi reprimească numele ei
firesc, DACIA, să nu ajungă – cum vor şi cum
preconizează unii – o oarecare euroregiune la
Dunărea de Jos, într-o megaformaţiune politică a
continentului, străină de fiinţa şi specificul oame-
nilor pământului, în situaţia limită în care naţiu-
DACIA
magazin
nile lumii au fost aduse de către conspiraţia mon-
dială neoimperialistă.
Pe lângă ceea ce în istoriografia naţională
şi universală s-a publicat până acum – izvoare,
studii, cărţi, hărţi geopolitice – despre strămoşii
noştri reali şi despre numele firesc pe care ţara
lor l-a purtat – o DACIE EDNICĂ – şi era firesc
ca şi ţara urmaşilor lor direcţi să-l poarte în
străvechea vatră carpato-dunăreană, aşa cum este
în logica şi argumentarea identităţii naţionale ade-
vărate, Mişcarea noastră dacologică, revigorată
în ultimul deceniu, cum am spus, a adus o con-
tribuţie ştiinţifică substanţială care ne permite
pasul hotărât, acela de a propune reprezentanţilor
autentici ai naţiunii – „poporul istoric”, cum îi
spunea Eminescu –, dar şi în faţa poporului su-
veran al societăţii moderne, schimbarea numelui
ţării noastre din ROMÂNIA în DACIA. Aceasta –
şi pentru că dreptatea istorică şi ştiinţifică o cere,
dar şi pentru ca numele ţării să nu mai fie un
omagiu al primilor ei mari cotropitori şi jefuitori,
ci să ne amintească pururea pe acel „popor
nobil”, cum spunea acelaşi Eminescu, „a cărui
cădere” – atunci, în anul 106 – „te împle de
lacrimi iar nu de dispreţ” şi, continua geniul nos-
tru naţional, „a fi descendentul unui popor de
eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi liber-
tate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a
fost şi nu va fi ruşine niciodată”.
În sprijinul acestei propuneri – la care
avem drept istoric şi drept ştiinţific! –, personal
am publicat o carte – până acum prima şi singura
sinteză în domeniu, în viziune dacologică – care
este acum la a V-a ediţie, 2010, revăzută şi
adăugită substanţial, intitulată: STRĂMOŞII
NOŞTRI REALI: GEŢII-DACII-TRACII-
ILLIRII ..., NAŢIUNEA MATCĂ DIN VATRA
VECHII EUROPE.
*
Facem un nou apel la forurile ştiinţifice,
academice, universitare, centrale şi teritoriale, la
toţi conaţionalii care aderă la acest îndreptăţit
obiectiv ştiinţific şi de importanţă naţională –
cetăţeni ai ţării, dar şi fraţi de dincolo de hotar,
mai de aproape sau mai de departe –, să fie alături
de noi pentru o asemenea cauză majoră.
Mai 2011
14

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
„Tăbliţele de la Sinaia”
– gândurile unei ziariste româno-daco-americane –
Tema congresului nostru
internaţional de dacologie, „O
provocare a istoriei: Tăbliţele de la
Sinaia”, este relevantă prin impor-
tanţa istorică copleşitoare a aces-
tor mici plăci de plumb, copii fidele
ale celor din metal preţios. Apreci-
ate sau contestate, ele au făcut is-
torie şi s-au înscris în vârtejul
gândirii şi al acţiunii complexe a oa-
menilor de ştiinţă şi a celor real-
mente interesaţi de această
uluitoare descoperire din ţara
noastră. Din păcate, puţini au fost
şi sunt aceia care au îndrăznit să
vadă în „Tăbliţele de la Sinaia” un
izvor de temelie pentru cultura
înaintată a dacilor. Ca urmare a
multor descoperiri arheologice şi a
comentariilor care s-au păstrat din
gândirea istoricilor, reiese clar că
dacii sunt făuritori nu numai de
ţară, dar şi de întâietate în dome-
niul atât de abstract şi de complicat
al scrisului. S-a spus nu o dată că
atunci când dacii scriau, Europa
abia învăţa să silabisească. Ce
poate fi mai demn de mândrie pen-
tru noi, urmaşii dacilor, decât
aceste cuvinte?
Plăcuţele de aur, cele ori-
ginale descoperite la Sinaia, au
fost considerate, de la început, de
mare importanţă pentru istoria
străveche a neamului nostru şi
acesta este singurul motiv pentru
care s-a ordonat copierea lor. Orice
altă explicaţie este absurdă.
Lipsa de interes a unor is-
torici români este condamnabilă şi
de neînţeles. Când logica e arun-
cată la gunoi, nimic altceva nu mai
are valoare. Când istoria este ajus-
tată potrivit unor principii care nu
redactor-şef „Romanian Journal”, New York;
redactor-şef adj. „Dacia Magazin”, New York
au nimic de-a face cu adevărul, cu
logica şi cu bunul simţ, ceea ce
rămâne este o ficţiune răuvoitoare.
Trăim într-o lume a con-
trastelor, a contradicţiilor şi a „ade-
vărurilor” cosmetizate în funcţie de
interese personale sau de grup iar
o astfel de atitudine este con-
damnabilă. Într-o lume agăţată la
vedere prin pioneze de gândire
ruginită, vocea raţiunii Societăţii In-
ternaţionale „Reînvierea Daciei”
răzbate cu multă greutate, dar răz-
bate. În acest sens, este suficient
să reamintim numărul mare al
grupărilor şi al asociaţiilor pro-
dacice, care militează pentru ade-
văr.
Inteligenţa, perseverenţa,
dorinţa de a spune adevărul de-
spre strămoşii noştri, de a-l face
cunoscut în România şi printre
compatrioţii din America ori din alte
ţări sunt atribute de substanţă ale
preşedintelui societăţii noastre,
doctorul Napoleon Săvescu, a
cărui activitate susţinută, pusă în
serviciul adevărului istoriei noastre
DACIA
magazin
prof. Mariana Terra,
străvechi, se înscrie cu cinste în
Cartea de Aur a neamului nostru.
Congresul de dacologie de astăzi
este o strălucită dovadă în acest
sens, căci „Tăbliţele de la Sinaia”
sunt un act de naştere al scrisului
omenirii.
Permiteţi-mi, vă rog, să fiu
mesagerul membrilor şi simpati-
zanţilor Societăţii „Reînvierea Da-
ciei” din New York, care urează
succes deplin congresului nostru
de dacologie.
De asemenea, doamna
Monica Tatoiu, prezenţă proemi-
nentă şi de substanță în discuţiile
televizate privind problemele cu
care se confruntă ţara noastră, pre-
miată de către preşedenţia Uniunii
Europene cu distincţia „Personali-
tatea anului 2008 pentru o Ro-
mânie europeană”, transmite calde
felicitări şi gândurile ei bune tuturor
participanţilor la cel de-al XII-lea
Congres Internaţional de Dacolo-
gie.
Cât timp existăm, nimic
nu e pierdut!
15

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
IV. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE
Secţiunea 1. Plăcuţele de la Sinaia, documente unice de importanţă
majoră pentru înţelegerea civilizaţiei avansate a dacilor
Arhivele regale ale dacilor
- rezumat -
Între anii 1872-1876, Alexandru Papadopol-
Calimah identificase deja aproape trei sute de scrieri
antice pierdute „atingătoare de Dacia”, scrieri mult mai
numeroase şi mai importante decât cele păstrate până
astăzi. Fenomene asemănătoare, în proporţii diferite,
întâlnim în istoriografia tuturor popoarelor lumii. Stuart
Kelly a cercetat acest fenomen la scara întregii lumi
(The Book of Lost Books, Penguin, 2005) şi a ajuns la
concluzia că, în ciuda ritmului accelerat al publicării
cărţilor noi, cărţile pierdute sunt încă enorm de multe.
Ne consolăm cu gândul că fiecare operă a influenţat
una sau mai multe generaţii de cititori, scriitori şi is-
torici, a format şi a influenţat minţi şi suflete, a modelat
una sau mai multe epoci.
Din această perspectivă, descoperirea unor
texte scrise pe table, tăbliţe sau plăcuţe de plumb (sau
de aur), cu scriere atribuită dacilor, reprezintă o şansă
şi o cale de cunoaştere a istoriei strămoşilor, pe care
nu o putem ignora sau minimaliza. Enigmelor,
ipotezelor şi controverselor legate de descoperirea
tezaurului de la Sinaia li se adaugă ipotezele şi con-
troversele privind autenticitatea lor, eventual acordul
tacit al unor istorici (Alexandru Odobescu, Grigore
Tocilescu, A. D. Xenopol sau Dimitrie Onciul) la
copierea şi topirea pieselor originale din aur (!?!), dar
şi refuzul inventarierii acestor documente la Institutul
de Arheologie al Academiei Române, sub pretextul fal-
sităţii lor, falsificarea fiind atribuită lui Bogdan Petriceicu
Hasdeu sau lui Nicolae Densuşianu (!?!). În afara
eludării, ba chiar încălcării legislaţiei privind patrimoniul
cultural naţional, această manifestare a comodului par-
tizanat latinist al istoriografiei noastre oficiale exclude
până şi o discuţie privind vechimea şi autenticitatea
plăcuţelor de plumb de la Sinaia. De fapt, vechimea şi
autenticitatea plăcuţelor ar trebui discutată atât în pri-
vinţa conţinutului, care putea fi transpus de pe un suport
material pe altul, cât şi în privinţa suportului pe care
s-a păstrat sau a posibilelor suporturi intermediare.
Apariţia şi răspândirea scrisului în diverse cul-
turi şi civilizaţii antice a fost extrem de lentă, a cunoscut
numeroase discontinuităţi şi a avut parte de atitudini
individuale şi colective prudente, dacă nu chiar reti-
cente, la majoritatea popoarelor. Folosit la început pen-
DACIA
magazin
Prof. dr. Mihai Popescu,
Biblioteca Militară Naţională
tru „nemurirea” textelor revelate, a regulilor şi for-
mulelor de cult utilizate în ceremoniile religioase,
scrisul a contribuit la edificarea unor arhitecturi mentale
complexe şi a favorizat dezvoltarea, păstrarea şi trans-
miterea cunoştinţelor şi, indirect, concentrarea au-
torităţii politice, militare şi religioase.
Tablele sau plăcuţele din aur, cupru, plumb,
cositor sau alte metale, au fost considerate mai potri-
vite pentru păstrarea (uneori chiar pentru expunerea
publică a) legilor, a textelor sacre şi a altor scrieri im-
portante. O tablă de aur inscripţionată, utilizată în ser-
viciul religios, este menţionată în Vechiul Testament
(Ieşirea, 28, 36, 39, 30) „Cărţile de plumb” descoperite,
în anul 2005, în Iordania, într-o peşteră de pe malul
Mării Moarte, conţin şi ele texte şi formule de cult.
S-au păstrat ori sunt doar menţionate texte etrusce, la-
tine, feniciene, ebraice etc., scrise pe table sau pe plăci
din diferite metale.
Plăcuţele de plumb de la Sinaia sunt, prin
specificul lor de texte ilustrate, mai uşor de încadrat în
categoria scrierilor istorice. Ele descriu evenimente pe-
trecute în mai multe sute de ani, în timpul domniei mai
multor regi daci, şi redau informaţii şi nume de oameni
şi de locuri în forme apropiate, totuşi diferite, de alte
consemnări antice ajunse până la noi. Prin conţinutul
lor, aceste documente pot fi considerate o parte din
Arhivele regale ale dacilor, un corpus de texte şi de
imagini ale identităţii neamului dac. Realizate în ate-
lierele unor sanctuare, ale unor cetăţi sau ale unor cen-
tre politice, religioase, militare sau economice ale
Daciei, plăcuţele au fost adunate într-un sanctuar mai
greu acccesibil din Munţii Bucegi şi este posibil să fi fost
folosite în cadrul Academiei de Spiritualitate din Carpaţi,
ca texte sfinte, iniţiatice, magice sau simbolice.
Cercetarea lor interdisciplinară şi transdiscipli-
nară, în contextul mai larg al apariţiei şi evoluţiei scrisu-
lui în spaţiul spiritual şi etnic dacic şi românesc, de la
tăbliţele de lut de la Tărtăria la Codexul Rohoncy, poate
să lămurească multe necunoscute ale istoriei noastre
străvechi şi să deschidă o perspectivă nouă în
înţelegerea evenimentelor cunoscute şi din alte surse
antice.
16

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
Scrieri regăsite ale strămoşilor
-rezumat-
Majoritatea comentatorilor Columnei lui
Traian recunosc într-una din scenele columnei un
sol dac (sau bur), care se prezintă în faţa împărat-
ului cu un obiect circular, socotit un mesaj sau o
scrisoare, în vederea începerii unor negocieri de
pace. Este singura imagine care sugerează exis-
tenţa scrisului la daci.
Arheologii şi istoricii români şi-au con-
centrat atenţia asupra inscripţiilor greceşti şi la-
tine descoperite în teritoriile geto-dace şi
recunosc doar existenţa câtorva inscripţii dacice,
printre care cea mai cunoscută este Decebalus per
Scorilo. Se porneşte de la ideea că adevărata is-
torie a scrisului (dar şi a românilor) începe odată
cu cucerirea romană a unei părţi din regatul Da-
ciei.
Ei uită că, în fiecare sat din Munţii Car-
paţi, românii, urmaşii dacilor, te pot călăuzi către
diferite locuri din împrejurimi, numite Piatra
scrisă, iar stâncile munţilor, altarele antice din
peşteri, lespezile de mormânt, pietrele de căpătâi
şi chiar crucile, păstrează încă nenumărate
inscripţii nedescifrate, unele mult mai vechi decât
influenţa greacă şi decât scurta ocupaţie romană.
Tăbliţele de lut descoperite la Tărtăria nu
reprezintă un fenomen singular în spaţiul nostru.
În jurul anului 1880, Szofia Torma din Orăştie
adunase deja, la Muzeul de istorie din Cluj, o co-
lecţie de câteva sute de tăbliţe asemănătoare. As-
tăzi, muzeele româneşti şi europene deţin mii de
astfel de mărturii ale existenţei şi continuităţii
scrisului la strămoşii noştri, iar primul capitol din
Istoria scrisului, apărută în anul 2001, în limba
franceză, la Paris, poartă titlul Precursorii scri-
sului în Valea Dunării.
În schimb, recenta Istorie a românilor,
publicată sub egida Academiei Române, deşi ad-
mite descoperirea de la Tărtăria şi existenţa în
muzeele româneşti a altor dovezi materiale în
acest sens, propune să aşteptăm „noi descoperiri
şi cercetări” pentru a putea să formuleze o recu-
DACIA
magazin
Iosif Marin,
Călăraşi
noaştere oficială.
Ovidiu însuşi, cu un veac înainte de
înfrângerea Daciei, afirma că a scris versuri în
limba geţilor, fără a preciza alfabetul folosit. Sunt
cunoscute şi recunoscute contactele secrete dintre
preoţii daci şi misionarii creştini din Dobrogea,
conduşi de Sfântul Apostol Andrei, chiar dacă te-
ritoriul era sub administraţie romană. Creştinis-
mul, ca religie a Cărţii, s-a răspândit în rândul
dacilor şi prin intermediul scrisului (cu „veş-
minte” latine, getice/gotice, greceşti ori slave).
Un istoric grec mărturiseşte că alfabetul
grecesc ar fi de origine getică. Ulfila (311-383 d.
Hr), episcop creştin, considerat apostol al geţi-
lor/goţilor, a tradus Biblia din limba greacă, pe
malurile Dunării, pentru slujbele creştine adresate
locuitorilor acestor ţinuturi. Unii istorici ai scri-
sului îi atribuie lui Ulfila paternitatea asupra al-
fabetului gotic. Este oare întâmplător faptul că
evenimentele consemnate în Codexul Rohoncy
se referă la existenţa unui regat dac în acelaşi
spaţiu geografic şi spiritual ?
Alfabetul chirilic a fost creat şi răspândit
în rândul popoarelor slave de doi traci, Metodiu
şi Chiril, strămoşi ai aromânilor din Peninsula
Balcanică. La rândul lor, secuii din Transilvania
multiplică şi astăzi planşe cu texte scrise în ve-
chiul alphabet secuiesc, despre care un istoric de-
al lor a recunoscut că l-au preluat de la daci, fapt
consemnat încă din secolul al XIX-lea de Bogdan
Petriceu Hasdeu.
Regăsirea, descifrarea şi popularizarea
plăcuţelor de plumb de la Sinaia constituie un nou
orizont de cercetare pentru istoriografia româ-
nească, o nouă posibilitate de cunoaştere mai pro-
fundă a istoriei strămoşilor noştri geto-daci.
Corelarea simbolurilor alfabetice şi a elementelor
de conţinut din plăcuţele de la Sinaia, din Code-
xul Rohoncy şi din numeroasele inscripţii în veş-
mânt grecesc, latin ori slav, ar putea pune într-o
lumină nouă istoria noastră străveche.
17

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
CRONICĂ GETĂ PE PLĂCI DE PLUMB
Lucrare deosebit de va-
loroasă şi care, în sfârşit, aduce
la lumină episoade importante
ale istoriei geto-dacilor, a ing.
Dan Romalo, Ed. Alcor Edim-
pex SRL, Buc. 2005, vine în
momentul revigorării preocupă-
rilor pentru trecutul îndepărtat
– istoric şi de cultură al poporu-
lui român.
Este cronica istorică pe
care ing. Dan Romalo nu-şi
asumă curajul de a o declara au-
tentică, rezervă absolut nejusti-
ficată, explicată prin
îndelungile- în sensul timpului
şi nu numai - a negării, ignoră-
rii, minimalizării celor mai
vechi civilizatii europene, ade-
văr recunoscut, totuşi, de mari
oameni de ştiinţă europeni, ruşi,
americani, oameni de ştiinţă
oneşti, care nu s-au lasat
influenţaţi de diverse orgolii
naţionale ale statelor civilizate
sau de superiorităţi sociale con-
temporane.
Este drept că civilizaţia
şi cultura geto-dacilor era ocul-
tată de către clasa sacerdotală,
nefiind accesibilă poporului,
dar, pe de altă parte, aceasta a
civilizat iniţial, încă din mile-
niul al VI-lea (î.H.), Europa,
nordul Africii şi Asia, inclusiv
Asia Mică. Această ocultare a
împiedicat, poate, accesul po-
porului la un orizont mai larg,
spre deosebire de mediteranee-
nii cu vocaţie de navigatori,
ceea ce a prilejuit grecilor con-
tactul cu civilizaţia persană, fer-
tilizată de indo-europeni, de la
care greci, cuceritorii-“cuce-
riţi”, romanii, şi ei descendenţi
ai civilizaţiei carpato-danu-
biene străvechi, determinaţi, la
rândul lor, de contactele navale
sau terestre, motivate de cuce-
riri sau de negoţ, au primit im-
portante influenţe culturale.
Faptul că Spaţiul Carpa-
tic lovit de popoare devenite
mai puternice, precum romanii
– în antichitate, de perşi etc.,
dar şi de năvăliri barbare dezas-
truoase, în Evul Mediu, Spaţiul
Carpatic-Dunărean-Pontic a
fost sufocat şi aruncat într-un
prelung con de umbră.
Pe parcursul istoriei, je-
fuit de vestigii istorico-arheolo-
gice, poporul român s-a văzut
sărăcit de o mulţime de dovezi
DACIA
magazin
Michaela Al. Orescu
ale trecutului său şi, totuşi, bo-
găţia nesfârşită a vestigiilor
sale, mai găseşte resurse spre
a-şi dovedi trecutul şi istoria.
Pierderea încrederii şi a
curajului de a-şi dovedi adevă-
rata bogăţie istorică, din partea
chiar a oamenilor de ştiinţă ro-
mâni chemaţi tocmai pentru a o
elucida şi a o face cunoscută,
determină astăzi nespecialişti în
lingvistică, etnologie sau istorie
etc., dar pasionaţi, patrioţi şi
înarmaţi cu o intensă infor-
maţie, să aducă, abia astăzi, la
lumină, precum ing. Dan Ro-
malo, o cronică geto-dacă pe
plăci de plumb, prezentată cu
sfială, deşi toate datele converg
în a se dovedi autenticitatea lor
şi cele mai multe îşi găsesc con-
firmarea în izvoarele istorice.
Simbolurile sacre, care
au înmagazinat străvechi cu-
noştinţe, credinţe şi tradiţii,
18

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
poate unele fiind străvechi tote-
muri, au constituit embleme ale
templelor, dar şi ale razboinici-
lor. Este vorba de imaginea să-
geţii în zbor, a şarpelui, a
bovideului, a broaştei ţestoase,
a vulturului sau a balaurului cu
cap de lup.
Unele dintre aceste sim-
boluri sacre au stat la baza
scrierii pictografice, care a evo-
luat, în decursul timpului, în
sisteme alfabetice diferite, de la
scrierea arhaică la cea precla-
sică şi clasică (aceasta în ma-
juscule, pe plăci), asociate,
uneori, cu o scriere criptică
(poate şi silabară), nedescifrată
până astăzi. Spaţiul Carpatic a
dat cea mai veche sinteză de
scriere cunoscută până acum, la
Tărtăria, pe Mureş ( 5.500 î.H.).
Scrierea descoperită pe
placa nr.19 se identifică cu
scrierea răbojului, veche scriere
pelasgică, din care apar două li-
tere pe tăbliţa dreptunghiulară
de la Tărtăria ‫ג‬,Ү scriere pre-
luată mai târziu de fenicienii în-
rudiţi.
Autorul demonstrează
că limba care reiese din inscrip-
ţiile plăcilor de plumb este o la-
tină priscă (pre-indoeuropeană),
substrat al limbii române şi
foarte asemănătoare cu aceasta.
Decriptarea plăcilor
este confirmată de autori antici,
precum Strabon, Ptolemeu,
Trogus Pompeius, Dio Cassius,
Iordanes, Tacitus, Siculus, Po-
lybius, prin realizarea identifi-
cării evenimentelor petrecute.
De asemenea, au fost
identificate şi confirmate istoric
toponime, hidronime: Jiu, Nis-
tru (Tyras), Danubiul, ca şi de-
numirile triburilor care au avut
conflicte cu geto-dacii, precum:
bastarnii, uneori aliaţi geto-da-
cilor, sciţii-agathyrşi, aşezaţi şi
în Transilvania, triburi înrudite,
ca şi celţii, iazigii, boii, dal-
maţii, panonii, dardanii, albanii,
macedonenii.
Plăcile de la Sinaia re-
levă de asemenea o serie de ce-
tăţi, confirmate şi ele istoric,
precum Genucla, cetatea de ori-
gine a lui Boerebistas şi a soţiei
sale, o macedoneancă; Sarmi-
zegetusa, unde Boerebistas şi-a
mutat capitala; cetatea Helis,
Copolno (Căpâlna), Pirobori-
dava (Cetatea Focului), Telolco,
probabil viitoarea Tilişca-jud.
Sibiu, pe teritoriul căreia au fost
descoperite numeroase vestigii
de cultură geto-dacă şi ră-
măşiţele unei aşezări puternic
întărite; cetatea Comidava (Cu-
midava la Ptolemeu), cetăţile
Cumae (sud-vestul Italiei), Co-
mana în Cappadocia şi Comana
Pontica, Ramidava, Carsium
(Hârşova), Pegestis (în Panno-
nia), Napokoi (Napoca).
Clasele sociale sunt re-
levate prin regi Boerebistas (din
grupul boicerilor) Decibalo,
Oroles (şi mare preot), Roeme-
talces, Rubobostes, Duramanes,
Posomenos; mari preoţi (kato-
polo): Diceneu, nobilii hiliarhi
ca Dapygeo (Dapyx, fratele lui
Decebal), Vezinas, Zoraseo,
Comanisco, Ducamones; pă-
tura mijlocie, dar şi o categorie
de oameni care prestau munci
obligatorii în construcţii (ca în
cazul Cetăţii Piatra Roşie), „ru-
mânii”, oprimaţi şi sărăciţi de
asupritori.
Pe plăci apar numele
împăraţilor romani: Domiţian,
Traian, Octavian şi generalii ro-
DACIA
magazin
mani care s-au confruntat cu
geto-dacii: Tettius-Iulianus,
Fuscus (înfrânt şi mort în
luptă), Cayus Antonius Ni-
brida-preconsul roman al Ma-
cedoniei- înfrânt de Buerebistas
în anul 59 î.H. la Nistropolis
(Histria)[1], luptă în care Buere-
bistas, aliat cu bastarnii a luat
romanilor un număr important
de drapele, 90 dintre steaguri
fiind expuse în „sala mare, în
râsul Ţării”.
Insignele luate de la ro-
mani ar fi fost păstrate un timp
la Genucla şi recucerite de ro-
mani în an 29 î.H. de către Li-
cinius Crassus[2].
Daco-geţii numeau, la
rândul lor, pe romani “rumeno”
si “riomonio”.
Din placa nr.65 reiese
că între nobilii geto-daci erau şi
pro-romani, care l-au trădat pe
Decebal (dac de la Jiu ), la fel
şi Vezinas şi Diegis. Decebal
i-a blestemat. Capul lui a fost
predat lui Traian, după ce a fost
înfipt în par, iar trupul lui a fost
îngropat sub Sarmizegetusa,
„aici unde el a pus suflet să stă-
vilească armata pro-romanilor”.
Numărul important al
plăcilor de la Sinaia- initial de
câteva sute- din plumb (ei lu-
crau şi în plumb), executate
într-o manieră antică daco-getă,
relevă ample informaţii de
limbă, de istorie, condiţii so-
ciale, relaţii cu vecinii, cult re-
ligios, politică, multe dintre ele
necunoscute în istorie.
______________
1. Dio Cassius, „Hist.Rom.”
XXXVIII, 10, 3 şi LI, 1, 26, 4
2. idem - „Hist.Rom.” LI.26, 5
19

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
DECENEU ŞI BUREBISTA
DIN TĂBLIŢELE DE LA SINAIA
ÎN FAŢA ISTORICILOR
- rezumat -
Izvoarele istorice clasice, de origine
greacă sau romană, îi menţionează pe Deceneu şi
Burebista drept realizatorii unui imperiu getic,
întins în zona carpato-danubiană, în ultimul secol
al erei precreştine. Deceneu este menţionat în
legătură cu faptul că i-ar fi convins pe geţi să re-
nunţe la cultivarea viţei de vie, ceea ce ar fi ajutat
la întărirea puterii lui Burebista şi extinderea
stapânirii sale. Aceste izvoare istorice, nu re-
latează despre desfăşurarea unor conflicte mi-
litare importante dintre geto-daci şi romani. Însă,
textele din plăcuţele de la Sinaia ne dezvăluie un
tablou mult mai amplu cu referire la epoca lui Bu-
rebista şi, mai ales, a relaţiei sale cu cel cunoscut
în istorie cu numele de Deceneu.
Ridicat, aproape cu certitudine, din zona
cursului inferior al Siretului, Burebista şi-a întins
stăpânirea pe o zonă geografică vastă, inclusiv
asupra Moleo Davei, cetatea geţilor sciţi, situată
la confluenţa dintre râul Moldova şi Ozana, unde
era, în acel moment, mare preot cel cunoscut în
istorie sub numele de Deceneu. Trecând peste
supărarea cauzată de ocuparea cetăţii sale, la in-
sistenţa lui Burebista care l-a repus „în scaun”, în
ciuda sfaturilor sfetnicilor săi, Deceneu a
reprezentat puterea spirituală în imperiul getic din
epoca respectivă.
Deceneu este autorul celor mai nu-
meroase şi mai importante dintre plăcuţele din
tezaurul de la Sinaia. O mare parte dintre aceste
plăcuţe au fost imprimate de către Deceneu la
Genucla, o cetate getică importantă, situată pe
DACIA
magazin
prof. univ. dr. ing. Viorel Ungureanu,
Universitatea „Vasile Alecsandri”, Bacău
malul drept al Dunării, în apropierea deltei. Lui
Deceneu îi datorăm imaginile cetăţii Moleo
Davei, a palatului de la Genucla şi a palatului lui
Burebista de la Sarmigetusa. In palatul său de la
Genucla, Deceneu primea în „audienţă” căpe-
teniile de vază ale imperiului, inclusiv pe Bure-
bista, în cadrul unui ceremonial pe măsură. De
asemenea, grupuri de câte o sută de războinici
erau primiţi de către Deceneu pentru a primi
„binecuvântarea” sa şi ajutorul zeului războiului
în bătăliile la care urmau să participe. In cele din
urmă, Deceneu a fost aclamat ca zeu şi şi-a mutat
sediul la Sarmigetuza, devenită capitala sau
„Poarta” Imperiului Getic (Sarmi-Get-Usa, sau
„a împărăţiei-getilor-poartă”, adică Poarta Îm-
părăţiei Geţilor).
În timpul domniei sale, geţii sub condu-
cerea lui Burebista au purtat numeroase războaie
cu galii, aflaţi în Câmpia Panonică şi pe Dunăre,
dar şi cu romanii, conduşi de Caius Antonius.
Dacă despre războaiele lui Burebista cu galii sau
celţii, infiltraţi în peninsula Balcanică, se mai
cunosc unele aspecte din alte surse, despre in-
vazia romanilor pe valea Siretului şi bătălia de la
confluenţa Moldovei cu Ozana nu se pomeneşte
aproape nimic. Această situaţie poate fi explicată
prin dezastrul suferit de armata romană, fapt care
nu constituia un subiect plăcut pentru a fi relatat.
Din conţinutul tăbliţelor de la Sinaia se pot afla
amănunte importante despre invazia armatei ro-
mane, între anii 62-61 î.Hr. Astfel, armata romană
a ajuns iniţial la Poesta Dava, situată pe cursul
20

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
superior al Ialomiţei, a trecut, apoi, pe valea Sire-
tului şi a Moldovei, ajungând până la Moleo
Dava. De-a lungul traseului parcurs, aceasta a
fost în permanenţă atacată de locuitorii geţi cre-
dincioşi lui Burebista. In bătălia care a urmat, atât
romanii cât şi geţii au suferit pierderi importante,
menţionate în plăcuţele de la Sinaia. In retragerea
lor pe valea Siretului, spre mare, armata romană
a fost urmărită şi atacată de geţi; astfel, corăbiile
romanilor, care urmau să-i ducă în larg, au fost
capturate în totalitate. Geţii şi-au sărbătorit vic-
toria la Sarmigetuza, unde Deceneu însuşi i-a în-
demnat să bea, fapt care pune sub semnul
întrebării relatările despre distrugerea plantaţiilor
de viţă de vie din ordinul sau la sfatul său.
Această înfrângere a romanilor, conduşi de Caius
Antonius, a întârziat cu 150 de ani ocuparea spa-
ţiului carpatic de către romani şi a dus la creşterea
rolului Sarmigetuzei ca centru politic al geto-
dacilor.
După capturarea lui Burebista de către un
grup de cinci căpetenii în frunte cu Oroles,
Deceneu a dat ordin de pedepsire a celor vinovaţi,
iar boicerii (razboinicii cerului) l-au impus ca îm-
părat la Sarmigetuza pe un anume Ericerio.
Grupul de complotişti l-a atras pe Burebista în
afara zidurilor cetăţii, apoi l-au capturat şi l-au
dus cu ei în sudul Dunării. Burebista a fost ucis
de către razboinicii de la Poesta Dava, nemulţu-
miţi de faptul că acesta nu le-a acordat favoruri
şi i-a dezavantajat în comparaţie cu războinicii
din zona sa de naştere. Acest fapt constituie un
indiciu referitor la locul de origine al lui Bure-
bista, care nu putea fi situat în zona Argeşului, a
Ialomiţei sau a zonelor din care proveneau cele-
lalte căpetenii, care au participat la complot. Este
semnificativ faptul că marele general de la Poesta
Dava a fost pedepsit cu moartea de către Deceneu
pentru vina sa legată de moartea lui Burebista.
După capturarea lui Burebista, războinicii geţi au
efectuat o expediţie în sudul Dunării pentru a-l
găsi şi elibera din captivitate. Dându-şi seama de
faptul că Burebista a fost ucis, foştii săi gardieni
şi-au scos ochii, iar Deceneu i-a îngrijit pe aceşti
DACIA
magazin
bravi luptători, apoi, i-a luat în serviciul său ca
oameni destoinici şi de încredere. Tot Deceneu a
mai avut grijă să-i trimită pe fiii lui Burebista, în-
soţiţi de oameni devotaţi, la Genucla, unde dom-
nea Dapigeu, tatăl lui Zuraseo. Inima lui
Burebista a fost depusă de către soţia sa la tem-
plul de la Genucla, iar capul său a fost depus la
Sarmigetuza la un musoleu realizat ca urmare a
ordinului lui Ericerio, succesorul lui Burebista.
Deşi nu se poate afirma cu certitudine, se poate,
totuşi, menţiona faptul că trupul lui Burebista (în
afara capului şi inimii sale) a fost ars pe un altar
amenajat în sudul Dunării. Profitând de perioada
de instabilitate care a urmat, romanii au încercat,
din nou, să-şi extindă stăpânirea în sudul Dunării,
ocupând şi Genucla cetatea „părintească” a lui
Zuraseo, reprezentantul lui Burebista la Moleo
Dava.
Deceneu a fost o mare personalitate a Eu-
ropei antice: mare preot, aclamat ca zeu, istoric,
filozof, politician, priceput în prelucrarea me-
talelor, a fost mult timp apreciat în Spania de
către vizigoţi şi în Suedia, unde a fost menţionat
de către Carolus Lundius în cartea sa.
Prin faptele sale, Burebista (sau Boe Ro
Biseto, „războinic al lui Ro altar”, adică
Războinicul Altarului lui Ro) a atras aprecierea
contemporanilor şi regretele de după moartea sa.
In multe din tăbliţele de la Sinaia se exprimă
dezaprobarea pentru gestul celor cinci căpetenii
complotiste.
Observaţie: Ro sau Ra este zeul suprem
al Geţilor sau Tatăl Ceresc, la fel ca la egipteni;
este posibil să fi fost confundat, uneori, cu
Soarele. In Dacia a existat Zoy Ro Davo –
Cetatea Zeului Ro.
Bibliografie:
1. Romalo, Dan, Cronică getă apocrifă pe plăci de plumb?,
Editura Alcor Edimpex, Bucureşti, 2005.
2. Ungureanu, Viorel, Originea antică a numelui Moldovei.
Al IV-lea Simpozion Internaţional CUCUTENI-5000, Iaşi,
Chişinău, Bacău, 2009.
3. www.dacia.org; www.dacii.ro.
21

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
Corelii-oromani - regi străbuni în
Tăbliţele de la Sinaia
Cuvântul corey, cu sensul de rege, este
gravat de multe ori pe Tăbliţele de la Sinaia, care
încep cu Atlanţii şi se opresc la Mihai Viteazul,
rostuind o istorie de peste 7000 de ani.
În Tăbliţele de la Sinaia s-au dezvăluit
fapte excepţionale, cu o strălucitoare zestre îm-
părătească, ce păstrează o istorie demnă a strălu-
citorului neam geto-dac. Instituţia regală, Crăyea,
împărăţia, a păstrat tradiţiile geto-dacice de a da
ascultare unui singur înţelept numit Orei, adică
din neamul lor al oreilor, coordonaţi cultic de
către Marile Preotese Ore, activitate preluată de
patriarhat, ce-şi păstrează continuitatea istorică
până la Mihai Viteazul, Solomonar - Corey,
însemnat şi pe Tăbliţele de la Sinaia, despre care
A. Bucurescu consideră că sunt scrise de
Solomonari.
Orice comunitate umană are un iniţiat,
conducător sfătuit de înţelepţii obştii. Înţelepţii
consilieri ai regilor străbuni se numeau în
vechime S.oro.monari, iar limba din străbuni se
numea Oromanisa, limba troienilor din Dacia,
pentru care ne stă mărturie toponimia, hidronimia
străveche de la Oradea la cele peste 600 de loca-
lităţi ce salvează din cenuşa timpului coloana
înălţimilor, unde trăiau, pe ormenişuri, oreenii
sacri. Mitologia, istoria noastră paralelă,
păstrează înţelepciunea Solomonarilor, cu puteri
divine, onoraţi de popor drept Călătorii norilor,
indicând protecţia Vâlvelor înălţimilor de pe
munţii cei mari, de pe gruiuri, ponoare, oromanii,
torişti, ormenişuri….
Oreul era Oroleul ce transmitea orândele,
oratorul, orantul, răgitorul, adică regele (răcni-
torul, cel al cărui glas nu putea fi întrecut de
niciun subordonat) şi ale cărui cuvinte - legi,
orânde, se transmiteau prin oratori, vornici, stor-
nici, coratori etc. Instituţia regală, imperială, a
dăinuit de la Marile Preotese, împărătese ale
lumii antice, la împăraţii din zilele noastre, con-
stituiţi în elitele de Coryeni, Carolingieni, Caroli,
DACIA
magazin
prof. Olimpia Cotan-Prună
ce-au dăinuit cu simboluri de balauri, vulturi
bicefali, îngeri în mobilierul de cult. Carolii sunt
prezenţi în Europa peste 1000 de ani. La 1866
sunt aduşi în Principatele Unite carolii din vestul
Europei, care vor domni 70 de ani. Regele era
grăitorul, ocrotitorul, Vocea, crăitorul, craiul,
gruia, oronul cu coroană, oromonarul cu ai săi
consilieri oromonarii, ce-au răzbit până în vre-
murile moderne în nume proprii ca Horio, Horiă,
Horia, cu sensul de reprezentant înţelept al
Haorei, localitate a orilor, de pe înaltele or-
menişuri.
Scrierile istoricilor antici despre daci se
opresc odată cu alungarea romanilor de către Re-
galian, de către împăratul luptător Decebal. Au-
relian a fost silit să părăsească Dacia, nu s-a
retras, numele Daciei rămâne în istorie ca cel mai
puternic şi mai întins stat antic creat de Burebista
ca uniune cu drepturi suverane. După Diego, Di-
comes şi Cotyso nu mai sunt semnalaţi regi în
Muntenia şi Oltenia fiindcă centrul de greutate al
administraţiei s-a mutat în Ardeal cu Burebista şi
Genucla. După Comosicus, Iordanes îl consem-
nează în cartea sa, Getica, pe Coryllus zis şi Sco-
rillo, sântul cel din sânul neamului nu străini de
aiurea. Coryllo a domnit 40 de ani ca rege al
Goţiei şi a condus popoarele din Dacia cea veche
pe la anii 26-68 d.H. Cothelos e rege trac consem-
nat de V. Pârvan în Getica. Cotylos e munte în
Frigia. Regele Scorillo este adus în istorie şi de
Fontes, în episodul în care îşi convinge aliaţii să
fie uniţi în faţa atacatorilor precum câinii ce se
bat, dar se unesc când îi atacă lupul. Această dem-
nitate străveche face aluzie la cerul senin strălu-
citor, la ochiul de lumină din pădure, poiană, stea,
astru sau caerulla din latină cu semnificaţia de
luminişul ormeniş, ce dovedesc originea Coreilor
oreeni din Hiperboreenii nord-dunăreni. În latină
caerulleus, caerulus face trimitere la albastru,
azuriul asimilat cu cerul la noi, la români, pentru
că hiperboreenii trăiau pe cea mai înaltă insulă de
22

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
la începutul lumii.
Coreiul face atingere cu Craiul, Grăi-
torul, asimilat cu oraşul ce se adăpostea în curtea
domnească, în Grădişte. Convingător este cuvân-
tul kurore din albaneză, ce înseamnă coroană, cu-
nună cât şi corillos cu sensul de stea, astru.
Coryllo este Orillo, conducătorul neamurilor de
oreeni, urmaşii hiperboreenilor de pe ponoare,
gruiuri, insule, picioare de plai, pe orăştine, pe or-
menişuri, pe Toriştea noastră şi nu trebuie să ne
surprindă că strămoşii au îngrădit plaiurile
(grădişte) în oboare şi au creat oraşele orăştine,
trăind în gurile, căldările însorite de Ra.
Scorillo este regele cu idei originale, cu o
minte scornitoare, ce atestă că oreenii scriau şi
aveau IstOrie păstrată în Scriptoria, până târziu
în Evul Mediu. A. Bucurescu scrie în lucrarea
dedicată Tăbliţelor de la Sinaia (pag.296): Sfânta
scriptură se mai numea şi Coryllus sau Coryllo
şi că din primul izvor Atlant, horilcă, a băut şi
Zamolse. Ca toţi istoricii patriarhali, deşi vede
scris Samolsie pe Tăbliţele de la Sinaia, traduce
Zamolse. Oradeea, Orăştie, Oraviţa, de Oranika
sunt unice la români păstrate în limba Oromanisa,
limba Tăbliţelor de la Sinaia, cu bogate infor-
maţii regăsite în scrierea vedică şi mitologică
geto-dacă. Oromedon era stăpânul munţilor. În
Dobrogea, triburi ale schyţilor - geţi se numeau
Corelli, Pocorani.
Locurile cultice vechi conţin cuvântul
Ora ce indică Marea Preoteasă a oreenilor. Dece-
bal a fost dage-ballo, dar şi Corilyo adică rege,
însoţit de Sabelio, strategul armatei. Tăbliţele de
la Sinaia semnalează femei nobile ca Geopir,
sora lui Decebal (Columna Dacilor de la Roma),
precum şi Mari Preotese ca Dokia – Gerulata şi
Maica Teofana.
Inscripţia Decebalus per Scorillo de pe
vasul de la Sarmizegetusa spune că era rezervat
lui Decebal, luptătorul Cetăţii Dage-Ballo, cum
traduce C. Olariu, care era şi Rege al Orilor-Co-
rilor, era Oliroc, Alaric, Orolio, Oroles, Oriliu,
Oromanul…
În Dacia Preistorică, N. Densuşeanu
arată la pag. 1103 că pentru rege există cuvântul
Craion, iar Crăiasă pentru regine. La egipteni
regele era Ra, Raiu la pelasgi, Rai-împărat.
Coril este rege al dacilor liberi la 168 î.H.
Pentru străbuni Craiul, e Corillul, e prezent în limba
rusă sub forma de Kurod, Kneaz, la popoarele
slave Krai, în italiană Re, în spaniolă Rey, în ger-
DACIA
magazin
mană Konig sau Kaiser, în maghiară Kirali, Kirai.
Cârlibaba era regele înţelept Baba
Corylo. Oraşul regilor era Braşovul – Kronstadt.
Din Gerulata derivă Corlata, casa Corylului, iar
muntele sacru era Garaleu – Bucegii. Coleroi
înseamnă călăreţ pe cal cu aripi, călător, roitor
ca şi Solomonarii Norilor.
My.Cale era Arhanghelul Mihail, un Co-
rillo al oştilor cereşti, al oreenilor hiperboreeni.
Iată motivaţia sfinţirii cailor cu aghiazmă de
Bobotează la noi, urmaşii geto-dacilor.
În Tăbliţele de le Sinaia apare Os Corato
ceea ce înseamnă curtea domnească. Ultima
Mare Preoteasă, Maica Teofana de la Cozia,
mănăstire reprezentând un vechi templu zamol-
sian, mamă a voievodului numit de popor Mihai
Viteazul, este onorată pe tăbliţele sacre din inima
Geto-Daciei.
În secolul al XVIII-lea, în localitatea
Arada, de fapt Orada, a trăit Marele Solomonar
al Ţărilor Române, Vasile Ursu - Nicola, pe nu-
mele său cultic Horea, atestat în Ultimatumul din
11 octombrie 1784 în care este prezent crezul spe-
cific Solomonarilor şi anume dezrobirea româ-
nilor prin desfiinţarea şerbiei şi împărţirea
pământurilor deţinute de nobilimea străină de
neamul nostru.
Horea era însoţit de iniţiaţii Solomonari
Cloşca şi Crişan în faţa împăratului de la Viena,
martirii supuşi la incredibile atrocităţi de către
imperiali la Alba Iulia, unde astăzi, cu mare chel-
tuială, susţinem refacerea gărzilor (turistice) aus-
triece de tristă amintire călcându-ne pe suflet.
Zâna noastră străveche, Nika, cu alaiul
Vâlvelor din Ţara Moţilor, ţine coroana nemuririi
în mână şi pentru Viteazul Mihai şi pentru Horea
cu ai săi ortaci, rânduit de către destin ca Horia
Rex Dacie, locul istoric recunoscut în subconş-
tient şi de duşmani.
Tăbliţele de la Sinaia sunt mărturii ale is-
toriei noastre adevărate şi conţin tezaurul de in-
formaţii ce dovedesc şirul neîntrerupt de Corey –
Corylus pe toată aria geto-dacă. Iată că mâna des-
tinului a urcat pe tronul României un Carol ce
ne-a condus, prin săpăturile făcute pentru palatul
său, de Pe.Leşul neamului, la tezaurul Tăbliţelor
de la Sinaia.
Carolii au izbândit numai acolo unde au
servit interesele neamului străbun, în rest i-au
ajuns blestemele Vâlvelor ce păzesc fiinţa naţio-
nală geto-dacă în faţa dreptei judecăţi.
23

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
Limba română în textele
de la Sinaia
Cu prilejul apariţiei volumului „Tainele
tăbliţelor de la Sinaia”, la Editura Arhetip, în anul
2005, un foarte bun prieten îşi exprima o oarece
dezamăgire că limba textelor de pe acele tăbliţe,
despre care afirmam că sunt scrise în limba tracă,
nu seamănă cu limba română, ceea ce ar pune sub
semnul întrebării moştenirea noastră dacică.
Desigur, la prima vedere, textele de la
Sinaia nu par româneşti. Dar acest lucru se întâm-
plă şi cu italiana de astăzi, care, tot aşa, este inin-
teligibilă în raport cu latina. Şi totuşi, toată lumea
acceptă că italiana se trage din limba latină. În
acelaşi raport se află şi româna cu limba Dacilor.
Se observă o destulă asemănare a lexicului tracic
cu cel românesc.
Iată câteva exemple: molte – multe; do-
lori – dureri; sto – stau; lor – lor; moeorti –
moarte; toedeeiny -totdeauna; om – om; nuierie
– muiere; sora, soro – soră; nestoe – nişte; bosioc
– busuioc; prandu – prânz; casa, coso – casă;
visica – pisică; pui – pui; soty – soţii; noaton –
noatin; leu – leu; audeindo – auzind; fecoto –
făcut; zonto – sunt; Oltea „Magnifica” - Oltea,
nume românesc; matoso – mătuşă; dun – din;
propieo – a (se) apropia; soere – a şuiera; pri –
prea; reo – râu; capo – cap; gloto – gloată; segeta
– săgeată; rypon – a răpune; rega, rig – rigă; tau-
fue – tufe; proemoso – frumos; ghicue – a ghici;
un – un; toto – tot; poeti – băiat; sti – a sta; deto
– dată; mayho – maică; nore – nori; odae – odaie;
il – el; telon – talan; hoito – hoit; isti – ăsta; motra
-mutră; giolot – gealat; imche – încă; maugue –
magaoaie; satryo – şatră; rendu – rând; purcede
– a purcede; prynso – prins; rip -râpă; homon,
omi – oameni; lonco – lângă; ondo – undă; niyn
– noian; zovro – javră; tine – tină; sarmon – săr-
man; monto – munte; ceteo – a citi; viz – văz;
sery – a serii; rysyre – răsare; noyr – nour; do-
ryndo – dorind; cira, ciro – a cere; pritimi – pri-
eteni; talypica – tălpică; tain – tain; ao – (ei) au;
topor – topor; nosterie - noştri; nato – nat; duse
DACIA
magazin
Adrian Bucurescu
– dus; cino – cine; son – sună; maro – mare; cezlo
– cislă; soroghiao – surugiu; onche – unchi; odoto
– odată; ydeh – iatac; Molyodavo – Moldova;
fratoy – fraţi; gato – gata; crona – a încorona;
ceneo – cină; pasloe – vâslă; mioryeo – mioară;
care – care; acino – ocină; cior – ciur; a monu –
a mâna; mitocueo – metoc; ongelo– înger;
vaceroe – fecioare; rigeo – rege; omaro – a omorî;
yeo – iau; potero – poteră; atrioon – utrenie; podu
– vodă; mito – mită; geopor – ciopor; daetă –
diată; sot – soţ; peresio – veresie; dato – dat; port
– (se) poartă; gihodoya – jigodie; soemion –
şoiman; cosaro – coşar; paloes – paloş; esyly –
iesle; golugoi – a gâlgâi; silto – a sălta; apie – apă;
facidoni – pocitanie; noiroe – noroi; porce –
porci; patrido – putred; sopar – a supăra; nivoe –
nevoie; ondoe – a îndoi; screobo – scârbă; popy-
nio – popină; soy, suyu – a sui; a ridoco – a ridica;
esy – a ieşi; plenoe – plin; solye – solie; mostini
– a moşteni; liloe – lele; repuso – repaus; Sorem
– Soare; tipo – a ţipa; gropia – groapă; novali – a
năvăli; ryino – ruină; Vercela – Vergel; sleoc –
slugă; jetof – jidov „uriaş”; boyero – boier; polto
– boltă; cocon – cocon; cadyn – cătun; catyre –
catâr; daen, doini – doină; osendos – osândă;
stopoeno – stăpân; niomyreo – neamuri; oymyo
– a (se) uimi; Cotiso – a cuteza; chirino –
coroană; nyoso – neaoş; soery – a sări; peptoe –
piept; votro – vatră; nu – nu; cyoroe – cioroi; on-
turno – a se înturna; geopon – jupân; toresia –
târziu; resifirot - răsfirat; tovalos – tovarăş; gorio
– gură; aoso – auz; salcero – sulger; syra – seară;
cyno – cin; faptoi – a înfăptui; siedi – a şedea;
cerin – a cerni; serato – înserat; hot – hăt; zyomo
– şoim; sarmy – sârmă; paceo – pace; oco – oca;
duror – durere; dyro – a dura; lotra – lotri; azem
– azimă; erigi – arici; roi – roi; ceromela –
cioromelă; cerasyoi – a cerşi; ceosio – ceas;
casero – căzură; dupuz – topuz; parose – a părăsi;
sosinto – sosind; daro – dar; oncoerao – a se
încăiera; diosomano – duşman; moaca – moacă;
24

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
geopyr – giuvaier; zavyo – sabie.
Aşa-zişii specialişti cer mereu argumente
că limba tracă semăna cu latina. Dar iată cuvinte
româneşti moştenite, din exemplele de la Sinaia,
care, în toate dicţionarele sunt trecute ca
provenind din latină: mult, durere, moarte, om,
muiere, soră, prânz, casă, pui, leu, a auzi, a face,
a fi, a avea, a, lua, a (se) apropia, râu, cap,
săgeată, rege, frumos, un, dată, nor, el, tot, undă,
munte, a vedea, seară, a dori, a cere, nostru, nat,
a duce, cine, a suna, unchi, frate, cină, mioară,
nişte, care, a mâna, înger, fecioară, a purta, apă,
porc, putred, a supăra, plin, Soare, a cuteza,
coroană, piept, nu, târziu, gură, a şedea, pace,
lotru, arici, a cădea.
Alte cuvinte moştenite de română din
MUNTELE SIHAŞTRILOR ŞI COMOARA
DE LA SINAIA
Asemănarea izbitoare dintre plăcile de aur
descoperite în locul unde se construia castelul
Peleş de la Sinaia şi cele folosite la tipărirea
cărţilor fusese remarcată de către martori oculari,
cei mai mulţi dintre ei localnici angajaţi ca lucră-
tori pe şantier.
Părerea că un sihastru îi dezvăluise dom-
nitorului Carol I locul în care se afla comoara cir-
culase în mai multe variante, transformate treptat
într-o legendă care nu a fost înregistrată oficial în
epoca respectivă şi nici mai târziu, datorită
etichetei de fals aplicată în grabă relicvelor is-
torice, deşi era greu de crezut că cineva se lipsise
de atâta aur doar de dragul unei glume.
Totuşi legenda conţine un sâmbure de
adevăr şi acesta este că după moartea micuţei
prinţese Mărioara, îndureraţi, părintii se retrăs-
eseră la Sfânta Mânăstire Sinaia pentru
reculegere, într-o perioadă în care munţii din jur
erau încă gazda unor sihaştri.
În acele momente apropierea Domnului
Carol I şi a Doamnei Elisabeta de cele sfinte şi
de oameni pioşi era firească, dar nu există nicio
informaţie documentată că un sihastru, legat prin
DACIA
magazin
limba Dacilor, din exemplele de mai sus, sunt so-
cotite ca venind din slavă, maghiară, turcă etc. De
fapt, în DEX nu există nici un cuvânt care să fie
trecut că ar veni de la Daci! În textele de la Sinaia
se întâlnesc şi expresii şi chiar propoziţii ca în
româneşte: try dyn ceate - trei din ceată; molte
sute – multe sute; chi toty – cu toţii; ca tutu – cu
totul; dun coso esy on nuerie – din casă ieşi o
muiere.
Am demonstrat, de asemenea, în volumul
„Tainele tăbliţelor de la Sinaia”, că şi gramatica
limbii române provine din cea a limbii trace. De
fapt, gramatica este pentru o limbă Sfânta Sfin-
telor. De aceea, fie-mi cu iertare, nu pot crede
nicicum în alte traduceri din limba Dacilor, dacă
nu sunt însoţite şi de câteva noţiuni de gramatică.
Dorel Radu
jurământ de taina comorilor străvechi, să fi divul-
gat locul în care se afla una dintre ele.
Rămâne în picioare doar ipoteza des-
coperirii din întâmplare, dar înainte să o înde-
părtăm cu totul pe aceea fără un suport temeinic
să o privim prin prisma evenimentelor consem-
nate de istorie.
Principele Carol I trecea printr-o dramă
personală, iar în acel moment se gândea să re-
nunţe la tronul ţării, fiind profund dezamăgit de
oamenii politici, dar, în mod miraculos, se
răzgândise şi ca o dovadă că dorea să rămână aici
pentru totdeauna este hotărârea de a-şi construi o
reşedinţă particulară în apropierea Sfintei Mânăs-
tiri din Sinaia.
În deceniile care au urmat, regele Carol I
a consolidat prestigiul României în lume, iar în
anul de cumpănă 1914 s-a supus dorinţei de neu-
tralitate, exprimate de majoritatea oamenilor
politici ai ţării, încălcând prevederile alianţei se-
crete încheiată cu Puterile Centrale.
Părerea de rău că nu şi-a ţinut cuvântul
dat în faţa aliaţilor săi de o viaţă şi aceea că nu a
gestionat corect comoara formată din plăci de aur,
25

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
descoperită pe terenul său de la Sinaia, îl însoţise
până pe patul de moarte pe bătrânul rege.
Punerea pe acelaşi plan a unui program
politic eşuat cu nişte relicve istorice ne dă de gân-
dit doar dacă le privim prin lumina evenimentelor
de după Cel de-al Doilea Război Mondial, când
fluviul Elba a devenit frontieră a două zone de in-
fluenţă ostile una alteia.
Expansiunea bolşevică, care a urmat după
revoluţia din 7 noiembrie 1917, a fost întârziată
cu un sfert de secol de rezistenţă neprevăzută a
românilor, polonilor şi ruşilor albi.
Dacă a existat un plan de împărţire a Eu-
ropei, conceput încă de la sfârşitul sec. al XIX-
lea, este evident că principalele victime,
Împăratul Germaniei şi Ţarul Ruşilor nu-l
cunoşteau, pentru că atunci nu s-ar fi războit între
ei până la sleire.
Regele Carol I se poate să fi fost iniţiat în
MOTIVUL ŞARPELUI ÎN PLĂCUŢELE
DE LA SINAIA
Descoperite în 1873, Tăbliţele de la
Sinaia constituie o comoară de mare preţ a patri-
moniului cultural naţional.
Pe lângă evenimente şi personalităţi, care
apar în textele de pe aceste tăbliţe, ne atrag atenţia
o serie de motive recurente, cum sunt: lupul,
capul de bour, calul, harpiile, peştele, broasca
ţestoasă, corbul, bufniţa ş.a., între care şarpele
ocupă, după părerea noastră, un loc special.
Vom analiza, în lucrarea de faţă, motivul
şarpelui, motiv cu ample conotaţii atât în cultura
naţională, cât şi universală. Vom urmări, pe cât
posibil, să identificăm şi să descifrăm ipostazele,
formele şi semnificaţiile simbolice ale acestui
motiv. Apariţia acestui motiv în culturile lumii
este determinată de existenţa unui cult al şarpelui
din timpuri primordiale.
În cultura naţională, motivul şarpelui s-a
perpetuat până în zilele noastre, existând în
tradiţia ţărănească, mai ales, o serie de obiceiuri
legate de noul an agricol, ce se deschide pe 17
martie, considerată „ziua şarpelui”, când natura
se trezeşte la viaţă, moment marcat de ieşirea
DACIA
magazin
taina răului care urma să se abată asupra ţării
venind negreşit din răsărit, probabil de către
clarvăzători sihaştri, care i-au încredinţat una din-
tre comorile asupra cărora vegheau ca să fi-
nanţeze rezistenţa naţională a românilor.
Muntele sihaştrilor este o legendă, aşa
cum o să fie în curând şi descoperirea plăcilor de
aur de la Sinaia după ce ultima lor copie de plumb
o să dispară misterios din depozitul Institutului
Arheologic al Academiei Române.
Atunci toţi cercetători, obstrucţionaţi în
prezent, o să fie lăsaţi să studieze praful etern
aşternut în urma lor şi să se pronunţe cu tot in-
strumentarul ştiinţific posibil dacă acestea sunt
un fals sau autentice. Cui va mai folosi atunci?
Dar ne întrebăm: Cui foloseşte, însă, această situ-
aţie astăzi? 06.06.2011
Vladimir Singalievici
şarpelui din pământ. Odată cu reintrarea acestuia
în pământ, la 14 septembrie, se închide ciclul de
vegetaţie.
Potrivit credinţei populare româneşti,
şarpele este ocrotitorul locuinţei, familiei,
gospodăriei, în ipostaza de „şarpe al casei”.
Pornind de la ipoteza d-lui Ştefanoski că
plăcuţele au fost turnate la Genucla, cetate situată
în Dobrogea, în apropierea Dunării, avansăm
ideea că motivul şarpelui îşi are modelul real în
una dintre cele două specii de şerpi de mari di-
mensiuni existente în zonă. După unele mărturii,
şerpi de talie mare, cum este balaurul dobrogean
şi şarpele rău au supravieţuit în pădurile Dobrogei
până în zilele noastre. Astfel, prin 1970, a fost
văzut un exemplar de şarpe rău (cenuşiu), având
o lungime de aprope 5 m.
De asemenea, este semnificativ faptul că
vipera cu corn, al cărei venin, se pare, era folosit
pentru săgeţile geto-dacilor, se găseşte numai pe
Valea Cernei (Turnu Severin) şi în nordul Dobro-
gei, între Măcin şi Murighiol.
În imaginile de pe plăcuţele în discuţie
26

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
am identificat două tipuri de motive, cu semnifi-
caţii speciale: unul ca şarpe real, de mari dimen-
siuni, şi altul – şarpele cu cap de lup, devenit, prin
abstractrizare, stindardul geto-dacic, cunoscut ca
„dragonul dacic”.
Pentru prima situaţie, putem vorbi de
patru ipostaze ale şarpelui real, de mare dimensi-
une. Acest motiv l-am identificat pe 9 plăcuţe şi
anume: 40, 42, 96, 110, 112, 117, 118, 119 şi 131.
Precizez că am folosit imaginile plăcuţelor din lu-
crarea lui Dan Romalo, „Cronica apocrifă pe
plăci de plumb” (Editura Alcor Edimpex, ed. a II-
a, Bucureşti, 2005), a căror numerotare am păs-
trat-o.
Ne atrage atenţia, mai întâi, în mod spe-
cial, imaginea şarpelui de pe plăcuţa 40, care se
află în colţul din dreapta jos, având mari dimen-
siuni, ridicat pe coadă, parcă în poziţie de atac.
De asemenea, neobişnuită dar semnificativă este
şi situarea lui în spatele luptătorilor, ca şi când
i-ar însoţi şi sprijini.
O a doua ipostază o constituie grupul de
şerpi (plăcuţele 110 şi 131), aflat în spatele
regelui şi tronului regal. Situarea lor în imediata
apropiere a regalităţii marchează înţelepciunea şi
puterea acesteia.
A treia situaţie am identificat-o pe
plăcuţele 112, 117, 118 şi119, unde şarpele este
alăturat capului de bour. În ultimele trei, şarpele
este încolăcit în jurul unor coloane, iar deasupra
coloanelor se află capul de bour. Coloanele pot
reprezenta fie palatul regal, fie templul şi atunci
semnificaţia acestuia nu poate fi decât înţelep-
ciunea. În plăcuţa 112, avem de a face cu o situ-
aţie aparte: şarpele înconjoară capul de bour,
figurat pe un medalion cu Burebista. Asocierea
este una deosebit de sugestivă, căci simbolizează
armonia dintre forţă (bourul) şi înţelepciune
(şarpele), devenind, în acelaşi timp, emblemă a
DACIA
magazin
unităţii dacilor de la munte cu geţii de la câmpie.
În placa 42, găsim o a patra ipostază a
şarpelui: el este situat în interiorul unui triunghi
în simetrie perfectă cu un alt triunghi, care are în
interiorul lui un cal. Cele două triunghiuri ar
reprezenta două triburi getice: cel cu şarpele –
geţii Genuclei, iar celălalt – geţii sciţi. Între ele
se află un cap de bărbat, care pare a fi un rege.
Aşadar, se sugerează că cele două triburi sunt
conduse de acelaşi rege. Situarea celor două mo-
tive în triunghiuri evidenţiază, prin caracterul ab-
stract şi simbolic al reprezentărilor, un stadiu
superior de evoluţie.
Al doilea tip de motive implică folosirea
imaginii şarpelui cu cap de lup drept stindard,
semnificând unirea geţilor de la câmpie cu dacii
de la munte. Interesantă este imaginea din plăcuţa
126, unde steagul este aşezat deasupra scutului
oval, din dreapta, jos, simbolizând, potrivit lui
Dan Romalo (p.168), pe geţii care populau teri-
toriile din câmpie. Simetric, în colţul din stânga,
jos, deasupra scutului în formă de octogon alun-
git, se află capul de bovideu, emblema dacilor din
Sarmizegetusa
De asemenea, stindardul apare ca steag de
luptă, purtat de trupe ori solii, precum şi ca em-
blemă. Dragonul ca emblemă a cetăţii, aflat fie
deasupra palatului regal (plăcuţele 92 şi 96) sau
în spatele regelui (placa 94), este bine conturat,
evidenţiind preocuparea artistului pentru sim-
bolistica acestuia. Avansăm ipoteza că şarpele a
servit ca model la făurirea armurilor luptătorilor
sauromaţi (sarmaţi), al căror nume face trimitere
la solzii acestor reptile. E posibil ca geţii-sciţi, lo-
calizaţi în partea nordică a Geţiei Minor (Ior-
danes), să fi avut şi ei armuri solzate, iar dragonul
să-i reprezinte.
Concluzii:
1. Plăcuţele de la Sinaia, alături de alte motive,
conţin într-un număr destul de mare motivul
şarpelui.
2. Am identificat în imaginile din această cronică
două ipostaze esenţiale ale motivului: prima, ca
şarpe real, de mari dimensiuni, asemănător cu
balaurul dobrogean, iar a doua – şarpele cu cap
de lup, devenit, prin simbolizare, stindardul geto-
dacic, cunoscut ca „dragonul dacic”.
3. Se poate vorbi de o acţiune de generalizare, ab-
stractizare şi chiar stilizare a acestui motiv,
dezvăluind un proces evolutiv al gândirii şi
reprezentării mitice.
27
 DACIA
Nr. 67 - 68, iulie - august 2011 magazin

Structura limbii pe plăcuţele de plumb:

fonetică, morfosintaxă, lexic
Prof. Adelina Peagu,
Pârscov - Buzău

Conform documentelor existente putem

afirma că există mai multe ipoteze în ceea ce
priveşte limba folosită pe aceste plăcuţe şi
anume:
* este posibil ca această limbă să fi fost o
limbă sacră, foarte veche, ştiută doar de preoţi şi
de nobili, în vreme ce poporul de rând vorbea o
limbă indo-europeană, cea care constituie sub-
stratul limbii române;
* a doua ipoteză este aceea că limba
tăbliţelor este pur şi simplu limba dacă, indo-eu-
ropeană, cea care constituie substratul limbii
plăci. Demersul trebuie să fie în primul rând sin-
române, deoarece textele conţin cuvinte pur
cronic şi descriptiv.
româneşti, considerate de origine latină, slavă, de
Dacă am stabilit că este vorba de o limbă
alte origini sau cu etimologie necunoscută, cu-
naturală, se pune întrebarea: care sunt metodele
vinte care nu s-ar fi putut transmite limbii române
cele mai adecvate pentru a ajunge la sensul tex-
dacă această limbă nu ar fi fost vorbită de popor;
telor? Trebuie însă să punctăm două lucruri.
* avem o limbă necunoscută, de fapt un
Primul: în cazul de faţă, nu este vorba de o
corpus, deci un număr limitat de sentinţe şi con-
scriere necunoscută, alfabetul predominant fiind
texte. Poate fi vorba de o limbă naturală, cândva
cel grecesc. Există şi pasaje sau texte întregi
vie, poate fi vorba de o limbă de cult, de un cod
scrise cu semne necunoscute, dar acestea nu to-
folosit doar în scris, poate fi vorba de o limbă ar-
talizează mai mult de 20% din întregul ansamblu.
tificială, creată cu scopul de a demonstra ceva,
Deci metodele aplicate în cazurile precedente
poate fi vorba de o simplă înşirare de secvenţe
pentru identificarea valorii fonetice a unui semn
lipsite de sens, totul generat la întâmplare.
necunoscut, deşi valabilă şi în cazul de faţă, nu
Este o limbă naturală sau o limbă constru-
este fundamentală, căci semnele sunt deja cunos-
ită? În primul rând, orice limbă vie este un sistem
cute în foarte mare măsură. În al doilea rând, is-
şi fiecare element al său se defineşte prin ra-
toria geto-dacilor este parte integrantă a istoriei
portare la celelalte elemente; deci, pentru a vedea
Europei, civilizaţia lor a fost contemporană cu
dacă textele din plăci sunt generate la întâmplare
cea a lumii greco-romane, iar ei se numărau
sau sunt emanaţii ale unui sistem, trebuie să
printre barbarii europeni, care au atras adesea
dovedim că există sau nu există relaţii între ele-
atenţia şi chiar admiraţia grecilor şi a romanilor.
mente, cu alte cuvinte, să descoperim structura.
Civilizaţiile lor au înflorit cu mult în urmă, când
În al doilea rând, orice limbă naturală presupune
izvoarele externe care să scrie despre ei erau rare
variaţie, deci trebuie să dovedim că există sau nu
sau la mare distanţă. Prin urmare, în situaţia de
există variaţie diacronică, diatopică. Aceste două
faţă avem avantajul unei scrieri cunoscute, a unor
coordonate - structura şi variaţia - reprezintă
referinţe externe numeroase, dar şi a unei limbi
cheia definirii ca limbă naturală a inscripţiilor din

28

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
din care unele elemente s-au perpetuat cu sigu-
ranţă până astăzi.
Structura limbii
A. Fonetică
Din acest punct de vedere, vorbitorii lim-
bii din tăbliţe foloseau foarte deschis vocalele
scurte din latină şi greacă, ceea ce este o certitu-
dine, iar fenomenul s-a întâmplat, evident, şi in-
vers: grecii şi romanii au redat adesea prin vocale
mai închise sunetele deschise din limba geţilor şi
a dacilor. Astfel, de pildă, lat. Cumidava dintr-o
inscripţie romană corespunde geticului Comieo-
dabo din tăbliţe. Limba din plăcile de plumb are
un aspect oarecum straniu din pricina terminaţiei
vocalice generalizate şi din pricina finalei -o, care
predomină. Consoanele finale nu sunt tolerate
decât extrem de rar şi numai în cuvinte străine
(anepsios, tetaretos). Zamolxio face notă aparte,
având un aspect oarecum străin. Deci această
limbă pare să cunoască legea silabei deschise
(consoană-vocală -- consoană-vocală), în opoziţie
cu structura indo- europeană a rădăcinii (con-
soană-vocală-consoană).
O structură silabică a limbii de substrat
corespunde în mod neaşteptat structurii pro-
toromânei, care a eliminat toate consoanele finale
din latină, lucru care s-a mai întâmplat doar în
centrul şi sudul Italiei, cu care româna formează
aria romanităţii orientale. Este evident că această
arie a respins orice consoană finală (nos>noi,
tres>trei, mas>mai, cantas>cânţi/canti,
homines> oameni/uomini). E adevărat, latina în-
cepuse deja să piardă consoanele finale, sub in-
fluenţa unor dialecte italice, dar le-a restabilit pe
cale cultă. Sistemul desinenţelor consonantice
reprezintă marca de bază a indo-europenităţii. Se
admite, în general, că pierderea acestor consoane
nu este rezultatul unei evoluţii interne, ci s-a făcut
aproape întotdeauna sub influenţa unor limbi
neindo-europene. Este posibil ca româna veche
şi italiana să fi ajuns să posede doar finale vocal-
ice din pricina unui substrat neindo-european. În
română, u final a subzistat multă vreme şi, abia
după căderea lui, româna a devenit o limbă cu fi-
nale consonantice. Italiana însă este mai puţin
flexibilă şi continuă să respingă finalele conso-
nantice şi chiar şi grupurile consonantice com-
DACIA
magazin
plexe din cuvinte împrumutate. Limba din tăbliţe
nu pare să cunoască diferenţa de cantitate, fapt
demonstrat de utilizarea la întâmplare a semnelor
omega şi omicron, însă pare să perceapă apertura
vocalelor. Putem afirma că diferenţa de timbru
era percepută în limba tăbliţelor, deoarece avem
dovezi clare în modul de transcriere al unor nume
străine. Astfel, i scurt din cuvintele greceşti şi
latineşti era adesea perceput foarte deschis şi
redat prin e: baseleo, chilearchio, minema (pentru
basileus, chiliarchos, minima); alternanţa este
foarte frecventă şi la cuvintele neîmprumutate:
Ceneo/Cenio, biseca/bisica, cotopolio/cotopoleo.
B. Morfosintaxă
Vocabularul este mobil, împrumuturile se
fac uşor, de pildă, aproape 75% din vocabularul
limbii engleze este de origine romanică, însă mor-
fologia sa încă mai conservă trăsăturile familiei
germanice, aşa încât nu poate fi numită limbă ro-
manică. Morfologia limbii din plăcile de plumb
nu este indo-europeană. Prin urmare, nici limba
nu este indo-europeană. Principalele caracteristici
care definesc ca neindo-europeană structura gra-
maticală a acestei limbi sunt:
- în primul rând, legea silabei deschise,
care domină această limbă, împiedică exprimarea
raporturilor morfologice prin desinenţe.
- în al doilea rând, chiar şi eventualele
desinenţe vocalice au fost înlăturate prin neu-
tralizarea opoziţiei -a : -o în finala cuvântului. Ca
urmare, nu avem mărci nici de gen, nici de
număr, nici de caz, nici de persoană.
-este posibil să existe un fel de flexiune
internă, vizibilă în perechi precum mato/mateo,
cotopolo/cotopolio, zabelio /zabelieo etc., dar
paradigmele sunt deocamdată greu de stabilit.
- în câteva plăci târzii, din vremea lui De-
cebal, se remarcă o încercare de dezambiguizare
prin folosirea unor mărci posibil latineşti: termi-
naţia -a pentru feminin (biseca, Sarmigitauza, ar-
mosa, daba) şi -u pentru masculin (cotopolu,
chiliarchiu, Fuscu), pluralul în -i la masculin
(daci, faţă de daco sau dacieo) şi în -e la feminin
(un singur caz: talipice).
Totuşi, existenţa acestor exemple este cu
totul insuficientă pentru a încadra genealogic
această limbă în familia limbilor indo-europene,
29

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
şi la fel de insuficientă pentru a decreta o înrudire
între latină şi limba geto-dacilor. Diferenţele tipo-
logice între aceste două limbi sunt atât de mari,
încât orice înrudire genetică este categoric ex-
clusă. Elementele de vocabular comune cu latina
sunt numeroase, dar ele nu contribuie la în-
cadrarea genealogică, deoarece lexicul este sec-
torul cel mai mobil al limbii (şi etrusca avea
multe cuvinte latineşti, dar prin aceasta nu a de-
venit indo-europeană). Mai putem lua în calcul şi
o a doua variantă, aceea a existenţei unor
desinenţe în limba vorbită, dar care nu erau notate
în scris. Totuşi, este greu de imaginat o asemenea
situaţie, căci eliminarea acestor mărci gramaticale
în scris cu greu şi-ar putea găsi o justificare.
C. Lexic
Nucleul lexical fundamental nu îşi găseşte
corespondenţe în plan indo-european (mato
„rege”, kotopolo „preot”, kopono „templu”, tal-
ipiko „cetate”, dabo „neam”); cuvintele indo-eu-
ropene de bază lipsesc din textele tăbliţelor
(termeni pentru „frate”, „neam, familie, trib, clan,
casă”, „pământ, ţară, teritoriu, graniţă”, „an”,
„lună”, „anotimp”, „mare, „foc”, „nume”, „duş-
man, străin”, „sacru, sfânt, a sacrifica” etc. - iată
doar câteva cuvinte din vocabularul de bază indo-
TIPURI DE SCRIERE DACICĂ
TIPUL C (CENEU)
Tipul C (Ceneu/Helis2) pare să fie o
scriere cursivă, probabil foarte veche, ce in-
clude semnele speciale pentru notarea
sunetelor palatale č şi ğ, şi pentru u, preluate
ulterior de tipul B. Primele două semne exis-
tă şi în alfabetul chirilic, fapt ce i-a determinat
pe mulţi sceptici, lipsiţi de o pregătire
temeinică, să declare falsuri aceste piese.
Totuşi, originea acestor semne în alfabetul
chirilic nu este lămurită, semnul ce având
DACIA
magazin
european, care ar fi fost compatibile din punct de
vedere semantic cu subiectul tăbliţelor, şi pe care
le-am fi regăsit măcar în parte în texte, dacă aces-
tea ar fi fost scrise într-o limbă indo-europeană.
E adevărat, există o influenţă indo-europeană
clară, dar aceasta nu a reuşit să schimbe aspectul
esenţial al limbii (cuvinte precum dio „zeu”, on
„în”, patrido „părintesc”). La aceasta se adaugă
o puternică influenţă grecească asupra limbii
tăbliţelor din Dobrogea (şi, cum era şi firesc, mai
slabă în cele din vremea lui Decebal, de la
Sarmizegetusa) şi un număr mare de cuvinte
latineşti (mai numeroase în cele de dată mai re-
centă), unele împrumuturi, altele având probabil
o origine comună cu cele din latină.
Este totuşi stranie prezenţa în număr
destul de mare a unor cuvinte ce par a fi latineşti:
vor fi fost acestea împrumuturi timpurii din latină
sau aveau o origine comună în cele două limbi?
Ex.: paceo „pace”, armoso „armată”, purcedeo
„a pleca, a porni”. Asemănările cu latina se
opresc la lexic, care se ştie că este segmentul cel
mai mobil, mai supus schimbărilor, dar cele două
limbi sunt foarte diferite tipologic şi foarte pro-
babil neînrudite genetic.
elev George-Cătălin Simion,
Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”, Buzău
profesor Gabriel Florentin Andrei,
Grup Şcolar Agricol, Râmnicu-Sărat
origine necunoscută, iar cel pentru ge, exis-
tent azi doar în alfabetul sârb, fiind consi-
derat de unii de origine românească în
alfabetul sârb, de alţii de origine sârbă în
scrierile româneşti cu alfabet chirilic (PEŢAN
2005: 319).
Valoarea fonetică a unora dintre sem-
nele acestui tip de scriere este dedusă din
context, deoarece ele nu par a avea cores-
pondenţe în alte alfabete cunoscute.
30
 DACIA
Nr. 67 - 68, iulie - august 2011 magazin

Tipul C (Detaliu placa 010)

Semnătura Marelui Preot Cotopolo Ceneo (detaliu placa 080)

Scrierea cursivă C1 a coexistat, la

Helis, cu scrierea A, cum reiese din unele
plăci.
Subtipul C1 apare doar în peceţi sau
cartuşe. În plăcile din vremea lui Burebista,
scrise în tipul B, foarte adesea „semnătura”
lui Deceneu, de la sfârşitul textului, este
scrisă în tipul C, pe care l-a luat cu sine de
la Helis la Sarmizegetusa. Tipul C este
arhaic (poate cel mai arhaic), provine în mod
limpede din Dobrogea şi nu a fost niciodată
utilizat după epoca Burebista-Deceneu. El se
înrudeşte cu tipurile F/F1 şi E.
Subtipul C1
(pecetea regelui Zyeado, placa 076)

Altele, însă, se regăsesc în scrieri din

aria mediteraneană, micrasiatică şi din Ori-
entul Apropiat. De exemplu, alfa, redat printr-
un cerc cu 6 „picioare”, evocă semnul cipriot
pentru a, tau alcătuit din trei haste verticale,
tăiate de una orizontală, se găseşte în alfa-
betele sud-semitice cu valoare fonologică
asemănătoare; dzeta, reprezentat printr-o
linie ondulată, tăiată la un capăt de o linie
scurtă, există în unele scrieri din Asia Mică
cu aceeaşi valoare etc.

31

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
TIPURI DE SCRIERE
(PLĂCUŢELE DIN PLUMB DE LA SINAIA)
Despre plăcuţe se ştie că au fost turnate după
originale din aur din ordinul regelui Carol I, găsite la
Poiana Văcăriei, dar piesele din plumb provin de la Si-
naia. In momentul de faţă nu există niciun program ofi-
cial de studiere sau de protecţie a acestor plăcuţe, care
sunt păstrate în condiţii neadecvate. Unii oameni spun
că acestea ar fi nişte falsuri, acest subiect fiind discutat
şi în marile academii şi instituţii. Dan Romalo a fost pri-
mul care a transcris aceste scrieri şi a încercat decrip-
tarea lor.
Aceste plăcuţe prezintă inscripţii în relief în
diferite limbi cu referinţă la civilizaţia geţilor şi a dacilor.
Există o mare varietate de scrieri în aceste plăci având
în vedere vechimea lor.
Scrierile greceşti sunt şi ele de mai multe fe-
luri: A (Helis1), B (Burebista), D (Decebal).
Tipul A, cel mai simplu tip de scriere, este pre-
zent în tăbliţele care par să fi fost scrise în timpul lui
Helis. Acest tip se caracterizează prin forma rombică
a literelor şi un aspect destul de cursiv.
Tipul B este un derivat al tipului anterior şi
este folosit în timpul lui Burebista. Se caracterizează
prin prezenţa unor semne aparte, necesare notării unor
sunete inexistente în limba greacă.
Acest tip a apărut la Genucla, prima capitală
a lui Burebista, prin augmentarea tipului A. De la Ge-
nucla a fost dus la Sarmisegetuza, unde a înlăturat
tipul E cursiv. Acest tip caştigă teren în toate regiunile
conduse de Burebista.
Tipul D se regăseşte în plăcile din timpul re-
gelui Duras şi în toate plăcile din vremea regelui De-
cebal. La prima vedere, acest tip pare să derive dintr-o
scriere grecească occidentală. Avansarea acestiu tip
este afectată, deoarece acesta apare în perioada geto-
dacică târzie, fiind afectată şi de către influenţele din-
spre Italia. Utilizarea tipului occidental de către Oroles
şi Cotizo nu este surprinzătoare deoarece aceştia
aveau relaţii mai stranse cu romanii decât cu grecii.
Scrierile semigreceşti se împart şi ele în mai
multe tipuri: C (Ceneu), E (Sarmisegetuza arhaic), F
(Cotizo).
Tipul C este o scriere cursivă foarte veche.
Această scriere a existat în acelaşi timp cu tipul A, cum
reiese din unele plăci. Originea acestor semne nu este
lamurită , unii spunând că este de origine sârbă. Acest
tip provine clar din Dobrogea şi se înrudeşte cu tipurile
F si E.
Tipul E are la bază o scriere înrudită cu tipul
C. Prelungirea primei sau a ultimei litere îi dă un aspect
DACIA
magazin
elev Marius Constantin
,,arăbesc”, iar din această cauză s-a spus că sunt nişte
falsuri pentru că sunt scrise în ,,arăbeşte”. Probabil,
această scriere a existat la Sarmisegetuza înaintea lui
Burebista şi a fost înlăturat de tipul E.
Tipul F este în mod sigur înrudit cu subti-
pul arhaic C, dar conţine şi semne proprii. Are as-
pect de scriere cursivă, mai ales în forma sa
arhaică F1. Coexistă cu tipul Dv în piesele ce pro-
vin de la Cotizo. Subtipul F1 este mai arhaic şi mai
greu de descifrat decât F. Acesta din urmă este re-
prezentativ, dar din punct de vedere cronologic
pare a fi mai nou, probabil derivat din F1, conţi-
nând multe litere greceşti amestecate cu semne
necunoscute.
Scrierile necunoscute se regăsesc fie singure,
fie în paralel cu alte scrieri. În unele plăci se pot iden-
tifica unele semne ce se regăsesc în diverse scrieri
vechi. Aici, se mai întâlneşte şi tehnica imbricării.
Aceasta ajunge să înlocuiască aceste scrieri, astfel
încât şi geţii înşişi simţeau nevoia să-şi ,,traducă” pro-
priile texte mai vechi. Inciziile se găsesc pe plăcile din
vremea lui Decebal şi pe două plăci din vremea lui Oro-
les. Pe plăcile din vremea lui Burebista încă nu s-au
găsit astfel de incizii. Plăcile incizate sunt foarte greu
de citit. In unele plăci s-a distrus textul iniţial pentru a
se scrie deasupra alt text.
Monogramele şi logogramele sunt specifice
scrierilor cursive.
Monogramele sunt semne compuse din două
sau mai multe litere. S-a spus că ele au luat avânt în
perioada bizantină şi că sunt nişte falsuri. O cercetare
mai amănunţită ne dezvăluie că acestea erau folosite
în antichitate. Astfel de monograme se găsesc pe mo-
nede din toată lumea greco-romană şi chiar şi la noi în
ţară , de exemplu monede de tip ,,Apollo”, bătute la
Histria.
Logogramele sunt semne alcătuite dintr-un
singur cuvânt, compus din mai multe litere.
In aceste plăci se găseşte încercarea de a se-
para cuvintele prin spaţii, fapt, pe lângă multe altele,
ce ne arată stadiul evolutiv în care se afla tehnica
scrierii. Evoluţia scrierii a urmat un traseu ciudat, ajun-
gându-se de la scrieri coplexe, imbricate, la o formă
simplificată, foarte apropiată de cea a alfabetului latin.
Cu toate acestea, nu ne putem da seama de
altceva în afară de faptul că, din cele mai vechi timpuri,
omul a avut în suflet acea dorinţă arzătoare de a scrie,
de a cunoaşte lucruri noi, de a fi poet.
32

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
REPATRIEREA UNOR VORBE
ROMÂNEŞTI
Din ciclul „Apără-te Române!”
Comandor de marină (în retragere), sintetist apolitic
Motto :
În medicină, cancerul este o urgenţă medicală.
Cancerul care a cuprins acum Limba Română este o urgenţă intelectuală !
Dedicaţie: Memoriei Senatorului George PRUTEANU.
Comunicarea mea este o încercare de repa-
triere a unor vorbe pelasgo-române.
De ce vorbe, repatriere, pelasgo-române ?
Am ales să folosesc „vorbe” pentru că este
mai vechi decât „vocabulă” – care este un franţuzism
– şi decât „cuvânt”, care este adus în mod forţat din
latină. VORBĂ este extrem de productiv în limba
română. (Vezi DEX).
Am ales să folosesc „repatriere” pentru că
prea multe vorbe pământene au fost mutate – din ne-
ştiinţa sau nesilinţa „oamenilor cu carte” – în alte locuri
decât cele străvechi în care s-au născut.
Am ales „pelasgo-române” pentru că în mo-
mentul de faţă nu s-a terminat cercetarea, care nici nu
ar putea fi terminată, cred eu, prin care să se des-
copere momentele în care s-a trecut de la pelasgă la
hyperboreeană, de la aceasta la tracă şi apoi la daco-
getă şi română.
CÂTEVA LIMPEZIRI ŞI EXPLICAŢII
De ce eu ?
Mărturisesc sincer că mă apropii cu smerenie
de un domeniu pentru care nu sunt calificat. Sunt
smerit în faţa celor care au lucrat profesional în
domeniile lingvisticii, filologiei, antropologiei, folclorului,
etnologiei… Dacă n-au putut cuprinde, descoperi şi ex-
plica totul, este în firea lucurilor; cercetarea nu are
capăt şi este însoţită de erori ! Le recunosc meritul de
a fi încercat şi le port recunoştinţa pentru ce ne-au
lăsat moştenire. Gândirea militară, în care am fost
educat, cuprinde şi această cântărire : „nu este vinovat
cel ce nu şi-a îndeplinit misiunea, ci acela care nu a
făcut totul pentru îndeplinirea ei”.
Ca marinar, am datoria să mă descurc „cu mij-
DACIA
magazin
Emilian I. Munteanu,
loacele bordului” , deci cu dicţionarele de uz curent.
Este puţin obişnuit ca un simplu ofiţer de Ma-
rină Militară, care nici nu a ajuns la performnţe extra-
ordinare în profesia lui, să arate interes faţă de de
etimologie şi să creadă că poate oferi ceva,. Explicaţia
este că peregrinările profesionale m-au purtat prin
câteva ţări, prin câteva limbi şi prin câteva „culturi”,
(strict numai ca Ofiţer de Marină, fără alte obedienţe,
obligaţii sau îndatoriri, ci absolut liber). Şi nici nu am
umblat prea mult. Aşa, cam ca găina în jurul casei.
Pentru naşterea atracţiei către „etimologie”, pe
lângă constrâgerea profesională de a găsi echivalen-
tele cuvintelor dintr-o limbă în alta, un moment hotărâ-
tor a fost participarea episodică la cea mai mare
Conferinţă din istoria ONU, „Conferinţa asupra Drep-
tului Mării”.
La New-York, în primăvara anului 1976, am
auzit, pe Bulevardul III (Third Avenue), două tinere
doamne luându-şi rămas bun şi hotărându-se să se
întâlnească „ciusdei”. Vorba englezească se scrie
„tuesday” şi înseamnă „marţi”. M-a izbit substituirea lui
„T” prin „CI” pe care o auzisem frecvent în Banat, în
anul 1944, când, copil fiind, am fost evacuaţi spre ves-
tul ţării – în comuna Semlac, în apropierea Mureşului.
Acolo auzisem constant „lapce” în loc de „lapte”. De-
spre fenomenul „T”→”CI” vom vorbi puţin, mai ales că
el a devenit foarte actual în engleza americană.
Ne vom înarma, metodologic cu părerea Prof.
Dominuţ Pădureanu, în „Insula Şerpilor “ (Constanţa,
Ed. Muntenia, 2005, p. 68) care recomanda: „Din punct
de vedere teoretic, pentru ca etimologia să fie
convingătoare ea trebuie să fie posibilă (lingvistic),
probabilă (istoric) şi verosimilă (sub aspectul motivării
socio - geografice).
33

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
Putem adăuga că „etimologiile posibile” sunt
dia-cronice, în timp ce „corespondenţele” posibile între
diferite limbi sunt sin-cronice (sau cu anumite întârzieri
de la zona de origine la zona de răspândire).Tot di-
acronice sunt şi „izolatele”, cum ar fi, de exemplu,
aromâna (Cu oarecare aproximaţie se poate stabili
când „a îngheţat” un izolat).
* * * să rămânem la a le califica „eronate”, întâi pentru că
Am spus că în vorbirea curentă a englezei
americane a crescut frecvenţa înlocuirii lui „T” prin „CI”.
Azi auzim „cim” în loc de „tim”(team-echipă), „ciooc” în
loc de „tooc” (talk –a vorbi), „riciual” în loc de „ritual”
(ritual, ca în rom.), „mici” în loc de „miit” (meet – a în-
tâlni) şi aşa mai departe. Şi TH se supune acestei
variaţii.
Întâlnim în antichitate „thymbru” (plantă), care
a dat în română „cimbru”.
Dar, mai interesant, întâlnim în latină: „thymia-
materium” – cădelniţă – (Vulgata, cf G.Guţu, Buc.Ed.
Şt. şi Encicl., 1983) în care se ardea „thymiama” –
tămâie (Cornelius Celsus cf. G.Guţu, idem) şi care a
dat prin mai multe transformări, din care principala este
Thy –Ci, „cimitir”; locul de executare a „tămâierii” a de-
venit substitut pentru acţiunea de tămâiere.
. În varii Atlase medievale : DATIA pentru Dacia
(T→ Ci), GRETIA pentru Grecia ( T→ Ci ), CALLACIS
pentru Callatis (în Breviarul presbiteriului Ieronimus,
rezumarea lucrării lui Aeticus Histrianus „Cosmo-
grafia”).
Pentru “cioareci”, dat în DEX cu etimologie ne-
cunoscută, propunem următoarea interpretare. Avem
în latină “tirocinium”- inexperienţă militară - care por-
neşte de la “tiro” – recrut (cf. G.Guţu, idem). (Cred că
de aici avem şi antoponimul “Tiron”). Recrutarea fă-
cându-se la un moment dat din provincii, pentru a
putea purta echipamentul militar, tinerii îmbrăcau acest
pantalon strâns pe picior, indiferent de tipurile de pan-
taloni purtaţi în zonele etnice. Vorba s-a obţinut în prin-
cipal prin transformarea Ti → Ci.
Vom da un ultim exemplu: „ciubotă”, dat de
DEX ca provenind din ucraineană, îl considerăm mult
mai vechi şi provernind din combinaţia „tube” + „boot”
cu transformarea T → Ci. Considerăm că Vinereanu,
pe care îl preţuim foarte mult, face un ocol prea larg şi
ineficace. Să căutăm în nord-vestul european.
(Am dat o justificare şi o scurtă ilustrare
DACIA
magazin
dintr-o lucrare mai amplă, aflată în curs de redactare,
care porneşte la „vânătoarea” de etimologii necunos-
cute sau false).
Sperăm într-o reîmpropietărire lingvistică, mai
ales că în dicţionarele academice ne aşteaptă mii de
vorbe cu etimologii necunoscute, cu etimologii atribuite
eronat sau vorbe regionale necatalogate! Etimologiile
eronate au fost taxate uneori drept „fanteziste”; propun
fantezia este un instrument indispensabil cercetătorului
şi, apoi, pentrucă şi „regulile lingvistice”, mai şubrede
sau mai fragile, sunt parţial, rodul fanteziei.
* * *
Ne folosesc aceste observaţii pentru de-
scifrarea „Tăbliţelor de la Sinaia” ?)
Îndrăznesc să afirm că da ! Pentru a junge la
o sigură descifrare a acelor admirabile plăcuţe, trebuie
practicată o „arheologie lingvistică regresivă”. Trebuie
să pornim de la ce avem, şi aici insist să inventariem
„necunoscutele”, „izolatele”, „regionalismele” şi „arhais-
mele”, care ar putea oferi trepte mai sigure, de la cele
mai noi la cele mai vechi, până la epoca scrierii acelor
texte.Voi ilustra cu un exemplu: găsesc înr-un basm
„chiledeş” pentru „copil”, care este evident rezultatul
contactului cu un idiom nord-vest european.
Mergând cu paşi cât mai siguri spre înapoi,
vom descoperi – secol de secol – înfăţişerile limbii, o
zic prozaic, la fel ca foile unei cepe, până la miezul
căutat.
Lipsesc din inventarul nostru strategia, orga-
nizarea şi strădania. Ba chiar şi „apărarea intelectuală”.
Ca să nu vorbesc în dodii, explic: un profesor univer-
sitar acuză expresia „cu surle şi trâmbiţe” ca fiind
pleonastică. Probă de incultură: surla este instrument
cu „ancie”, ca saxofonul, surla este instrument cu
muştiuc, la fel ca trompeta. Ar suna pleonastic expresia
„cu saxofoane şi trompete ?” Bine înţeles că nu. Dacă
ar fi funcţionat o „apărare intelectuală” eficace ar fi fost
dat afară de la catedră. (În marină ar fi fost aruncat de
la bord într-o bărcuţă cu pâine şi apă pentru câteva
zile, existenţa lui la bord fiind un pericol pentru navă şi
edchipaj. Unii ar zice: „Ce cruzime!”. Eu zic: „ce
prostie” să laşi un incult la o catedră universitară!).
Liga pentru Renaşterea Daciei poate constitui
un bun „aliniament de apărare”, concomitent cu pu-
ternice detaşamante „de atac” asupra necunoscutului.
34

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
VORBIRE ÎN LEGĂTURĂ CU TEZAURUL
DE LA SINAIA
În lucrarea Tezaurul dacic de la Sinaia
de Dumitru Manolache, Ed. Dacica anul
2006, s-a menţionat între altele şi muntele
Furnica, unde fraţii Manta au fost împro-
prietăriţi în vechime (vezi pag. 31).
Prin anii 40, subsemnatul Luca Manta
a auzit această poveste de la o mătuşă din
oraşul Câmpina, care spunea: La Tribunal
era un arhivar numit Roşculeţ, ce era văr
bun cu mama Stanca Manta din Cornu –
Prahova (1868 – 1935) şi care ar fi găsit un
act emis de un domnitor prin care 7 fraţi
Manta aveau în stăpânire muntele Furnica.
În anul 2008, d-na notar Virginia
Sărdărescu din Bucureşti (n. 1923) îmi con-
firmă că a avut un secretar ce purta numele
de Roşculeţ, atunci cînd a fost numită prima
femeie judecător din oraşul Câmpina, în anul
1948.
În ziua de 2 ianuarie 2010, am avut o
discuţie cu d-l ing. Cristian Măntulescu din
oraşul Breaza şi al cărui părinte, avocat Ion
Mihai Manta, a fost nevoit să-şi schimbe nu-
mele din motive politice, în anul 1946. D-l
Măntulescu mi-a povestit că mătuşa lui –
soţie a cabanierului Pescaru de la refugiul
Mălăieşti de lângă vârful Omu – ştia că doi
fraţi Manta erau proprietari pe muntele Fur-
nica.
Ing. Măntulescu susţine că această
informaţie mai era cunoscută în anul 2003 şi
de d-l prof. ing. Ion Bucur, primar al oraşului
Sinaia din Prahova.
În comuna Cornu de Jos, judeţul Pra-
hova, a fost construită Biserica Sf.
Paraschiva, începută în anul 1907 şi termi-
nată în anul 1913 şi unde pisania ne spune
DACIA
magazin
Sp. Telecom Luca Manta
că M.S. Regele Carol I a dat 1000 lei (1 băn-
cuţă de argint valora 0,5 lei).
În anul 1875, se povestea că au fost
găsite câteva sute de tăbliţe de plumb sau
de aur?, cu imagini şi înscrisuri necunoscute,
în aria castelului Peleş de la Sinaia.
În acest context, găsim o informaţie
ciudată înscrisă în rubrica Jurnal din Curierul
de Iaşi, datată 4 mai 1877 şi unde Mihai Em-
inescu ne spune: În fine ziarul francez
,,Presse” au adus ştirea că M. Sa. Domnul
(Carol I) a pus să se transporte averea sa
personală la Sigmaringen şi că mai mult de
treizeci de lăzi au plecat pân-acum din Bu-
cureşti (Opere – vol. IX, Ed. Academiei,
pag.373).
Istoria ne informează că în ziua de 6
mai 1877 s-a hotărît închiderea navigaţiei pe
Dunăre din cauza provocărilor de război fă-
cute de Turcia (Arhivele Naţionale ale
României, Casa Regală, 1866 - 1900, Do-
cumente oficiale, 2003, pag. 112).
Probabil acest transport făcut înainte
de interdicţie a avut ceva probleme la vamă,
căci în Fondul Brătianu, dosar 662 - oc-
tombrie 1877, fila 2, poz. nr. 46, arhivarul
notează: Telegramă de la (Ion) Bălăceanu
(agent diplomatic român la Paris) lui Kogăl-
niceau despre tariful vamal româno-austriac
(Document din Arhivele Naţionale ale
României).
Se naşte o întrebare logică, de ce
prinţul Carol I şi-a pus la adăpost averea sa
personală la castelul familiei din Sigmarin-
gen şi numai cu câteva zile înainte de discur-
sul ţinut în 10 mai 1877 cu ocazia proclamării
independenţei României?
35

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
SEMNE ŞI SCRIERI PE TERITORIUL
GETO-DAC
La început a fost cuvântul... rostit cu rost.
Cuvântul rostit este însă efemer, aşa că omul înţe-
lept, iniţiatul, a înţeles să consemneze acele cu-
vinte care pentru el aveau importanţă majoră.
Cerul înstelat i-a fost primul dascăl şi primul abe-
cedar. Apoi cerul l-a învăţat ce este timpul, în-
văţându-l ritmul lucrărilor agricole. Deoarece
stabilise o legătură specială cu cerul, a dat nume
constelaţiilor, asemănându-le cu uneltele sau
evenimentele din viaţa de zi cu zi, denumiri pe
care le-a actualizat după trecerea la creştinism.
Mai târziu, tot cercetând semnele cerului
a născocit semne-mesaj, primele începuturi de
scriere prin transpunerea semnelor cerului pe pă-
mânt sau pe alte materiale, ca de exemplu scrierea
folosită pe vasul găsit la Karanovo
În anul 1950, s-a făcut publică o descope-
rire şocantă la intrarea unei peşteri de lângă satul
Sitovo, lângă Plovdiv; este o inscripţie pe stâncă,
de 3,4 m lungime cu caractere de 13-16 cm înăl-
ţime. Această descoperire nu a stârnit niciun in-
teres timp de două decenii, până când a fost
menţionată de arheologul bulgar Todorovici în
anul 1971.
Descoperirile făcute în numeroase zone
din arealul locuit de strămoşii noştri, ne fac să
înţelegem că aici a existat din timpuri străvechi o
populaţie sedentară numeroasă şi civilizată.
Acele vremuri de pace se datorează matriarhatu-
lui, conducerii înţelepte a reginelor şi a marilor
preotese ale cultului solar, pacea şi traiul în sigu-
ranţă făcând posibilă de exemplu uimitoarea cul-
tură Cucuteni.
Sigur de atunci datează obiceiul şezăto-
rilor din serile lungi de iarnă, ca şi transmiterea
tradiţiilor către generaţiile următoare.
Semnele găsite pe diverse materiale din
acele timpuri au fost în mare măsură folosite de
adoratorii „Sfântului Soare” în cadrul ritualurilor
cultului-sunt semne sacre. (conf. Virgil Vasilescu,
„Semnele cerului”).Aceste semne au evoluat fie
spre ideograme, scrierea silabică şi apoi fonetică
DACIA
magazin
Domniţa Raţiu,
Braşov
– (scrisul fiind la început folosit doar de sacer-
doţi), sau au fost materializate pe ii, pe vâlnice,
pe fote, pe ştergare încrustaţii în lemn, ouă în-
condeiate, pentru a conferi protecţie divină celor
care le foloseau.
Costumul popular – portul- este cartea de
identitate a celui care îl poartă, dar este posibil ca
la începuturi aceleaşi cusături să fi putut oferi cu
mult mai multe date ce puteau fi citite de către un
privitor.
Cu timpul, sensul iniţial al semnelor ţe-
sute sau încrustate s-a pierdut, a rămas însă va-
loarea lor artistică, poate şi pentru că sacralitatea
le-a asigurat dăinuirea. Continuitatea tradiţiei este
o dovadă a continuităţii neamului românesc pe
aceleaşi meleaguri.
Nu se putea însă ca o asemenea civilizaţie
evoluată spiritual să nu posede şi o scriere.
Fontes spune că Zalmoxe a primit Legile
Belagine de la zeiţa Hestia ( regină a geto-dacilor,
zeificată ulterior ), care le scrisese.
Existenţa unei scrieri preistorice în sud-
estul european a fost semnalată prima oară în anul
1874, când Zsofia Torma ( Sofia Turmă ) din
Orăştie a întreprins săpături pe dealul de la Tur-
daş, lângă Alba Iulia. Descoperirile, constând din
obiecte ceramice, figurine, fusaiole şi alte
obiecte, cu peste 300 de semne incizate, au fost
treptat distribuite muzeelor din Berlin, Mainz,
Munchen şi Cluj.
În anul 1910, Marton Roşca a reluat săpă-
turile de la Turdaş. Contribuţia sa constă în aran-
jarea şi publicarea materialului rezultat în urma
săpăturilor Sofiei Turmă. Sunt incizii simple pe
care Iordache Moldoveanu le consideră cu 3.000
de ani mai vechi decât cele de la Tărtăria.
Nicolae Vlassa descoperă în 1961 la Tăr-
tăria trei tăbliţe cu inscripţii cu semne mai evo-
luate şi care, traduse fiind, redau viaţa unui
sacerdot de la naştere până la moarte (Augustin
Deac).
Celebrul profesor arheolog italian Marco
36

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
Merlini, director al Prehistory Knowledge Pro-
ject, membru al World Rock Art Academy Italia,
împătimit de „miracolul” de la Tărtăria, a căutat
şi a descoperit oasele găsite de Vlassa împreună
cu cele trei tăbliţe. După ce acestea au fost anali-
zate şi datate la Departamentul de Geologie al
Universităţii din Roma, profesorul Merlini a con-
cluzionat: Datarea e foarte veche, în jur de 7.300
de ani! Iar oasele au aparţinut unei femei în vârstă
de 50-55 de ani, căreia el îi atribuie un rol reli-
gios, fiindcă printre oase au mai fost găsite 23 de
obiecte sacre, printre care o ancoră pentru ţesut,
nişte brăţări şi nişte statuete de idoli. (Certifică
astfel existenţa marilor preotese.)
„In 2001, arheologul Vasile Boroneanţ a
descoperit cu ocazia săpăturilor de la Chitila nişte
oase de animale, acoperite de o scriere necuno-
scută. Semnele aparţin unei scrieri necunoscute,
ele nu par sa fie nici greceşti, nici romane, nici
rune gotice. Se combină într-o manieră deosebită,
apropiindu-se de însemnările numite răboaje. Bu-
căţile de oase au căpătat luciu de la folosirea în-
delungată. Este posibil să fie vorba de o scriere
dacică, locală, folosită doar de initiaţi. Este o
scriere autohtonă. Iar aceasta scriere de pe oase
aduce mult cu unul din tipurile de scriere de pe
tabliţele de plumb de la Sinaia.” (Aurora Peţan,
revista Formula As).
● In cursul lunii mai 2009, o viitură a râu-
lui Bistriţa, produsă în zona localităţii nemţene
Fărcaşa, avea să scoată la iveală un foarte posibil
atelier neolitic de confecţionare a unor tăbliţe ins-
cripţionate, foarte asemănatoare cu celebrele tă-
bliţe de la Tărtăria. Ele s-au adăugat celorlalte
artefacte care au fost descoperite de catre prof. dr.
în istorie Dumitru Ioniţă, în punctul numit Vadu
Rău, din localitatea pomenită mai sus, începând
cu anii ’80. Domnia-sa este de părere că „o parte
din aceste tabliţe sunt relativ identice cu cele des-
coperite de arheologul Nicolae Vlassa in anul
1961 la Tărtăria, judeţul Alba, care aparţin cultu-
rii neolitice Vinca, datate, pe baza de Carbon 14,
ca fiind realizate în perioada 6.500- 6.000 î. Hr.
Se emite supoziţia că la Vadu Rău a existat în
mod cert un atelier de confecţionare a acestor ar-
tefacte, care apoi se răspândeau într-o vastă arie
geografică, ajungând până în vestul actual al Ro-
mâniei...... Dimensiunile tabliţelor variază între
13,5 cm lungime, respectiv 7-8 cm în lăţime”,
Este acum clar că scrierea a fost o carac-
teristică generală a Vechii Civilizaţii Europene
DACIA
magazin
din mileniile VI-V i.e.n.
Arheologii de la Muzeul Judeţean Buzău
au descoperit în zona aşezărilor rupestre din Mu-
nţii Buzăului o piatră gigant, inscripţionată cu
semne aparţinând unei civilizaţii necunoscute,
„Piatra însemnată“, după cum a fost numită, are
forma unei ciuperci şi se afla la Brotari, comuna
Colţi, zona cu celebrele aşezări rupestre Aghaton
şi Fundul Peşterii, care cuprind simboluri înce-
pând din Epoca Bronzului şi până în perioada
creştinismului timpuriu.
„Sunt semne absolut ciudate, în formă de
triunghi, steluţă sau pătrat, cu certitudine făcute
de o fiinţă umană, care nu se regăsesc în nici o
scriere cunoscută pâna la această oră”, a decla-
rat directorul Muzeului judeţean Buzau, Doina
Ciobanu, citat de Agerpres.
Plutaşii de pe râul Bistriţa foloseau pe la
1880, 56 de semne pentru crestatul lemnelor. Din-
tre acestea 13 sunt identice cu semnele din scrie-
rea liniar B, iar 38 sunt identice sau foarte
apropiate cu semnele alfabetului geţilor.
Secuii au folosit prin secolul XIII un al-
fabet cu 33 de semne, iar 28 dintre acestea sunt
identice sau asemănătoare cu semnele geţilor de
pe tăbliţele de plumb. În Ardeal şi Ungaria s-a fo-
losit în secolele XV şi XVl un alfabet runic ma-
ghiar, care a fost ,,prelucrat” tot din alfabetele
geţilor.
Gotul Wulfila a ,,creat” şi el pe la mijlocul
secolului lV e.n. un alfabet runic, inspirîndu-se
din semnele geţilor. Scrierea geţilor mai are
semne comune cu alfabetul folosit în secolele
VIII – II î.e.n. în estul Spaniei (Tartesio/Turde-
tano), cu alfabetele folosite de tuaregi şi libieni
înainte cu multe secole de era creştină.
32 din semnele folosite în scrierea geţilor
pe tăbliţele de plumb sînt identice sau foarte apro-
piate cu semnele scrierii cretane liniar B din pe-
rioada 1500-1300 î.e.n.
Alfabetul chirilic, folosit de români pînă
pe la 1870, este în realitate o parte din alfabetele
utilizate de strămoşii noştri geţi în urmă cu 2500
de ani.
Istoricii străini au îmbrăţişat ideea celei
dintâi scrieri din Carpaţi, pe când mulţi dintre is-
toricii români nu au aflat încă de Tărtăria. Un ase-
menea exemplu este Florin Constantiniu cu a sa
„Istorie sinceră a poporului român”. Este una din
multele situaţii care ar trebui să dea serios de
gândit cercetătorilor aşa-zis oficiali.
37

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
DESPRE ÎNCEPUTURILE SCRISULUI
ŞI ROLUL PLĂCUŢELOR DE LA SINAIA
Apreciem că Dacia Revival International
Society este o provocare în sine, pentru cercetarea
istoriei de azi şi de mâine. Totodată, este şi un
apel adresat tuturor cărturarilor de a se apleca
asupra poziţiei Daciei Revival International So-
ciety, coordonată de către domnul doctor
Napoleon Săvescu, sprijinit de colaboratorii
Domniei Sale.
Preocuparea pentru studierea Plăcuţelor
de la Tărtăria şi de la Sinaia dovedeşte importan-
tele realizări privind stabilirea vechimii scrisului,
în comparaţie cu apariţia scrisului în sud-estul eu-
ropean. Cercetătoarea lituană-americană Marija
Gimbutas arată că aceste descoperiri au „re-
voluţionat concepţia privind apariţia scrisului în
sud-estul european”, din cartea Istoria
Românilor, autor Iosif Constantin Drăgan (Edi-
tura Europa-Nova, Bucureşti, 1993, pag.16-17).
Plăcuţele de la Sinaia reprezintă noi dovezi ale
preocupărilor Daciei Revival International Soci-
ety, privind scrierea înaintaşilor noştri, Dacii. In-
vităm participanţii din România şi din străinătate
să vizioneze Expoziţia noastră, îmbunătăţită, faţă
de felul în care arăta la Congresul XI Inter-
naţional de Dacologie, din 28-30 mai 2010, Alba
– Iulia. Menţionăm că Expoziţia a fost apreciată,
sens în care menţionăm două păreri: prof.univ. dr.
Ioan Scurtu şi prof. Dan Lupescu – director exe-
cutiv – Direcţia Cultură şi Patrimoniu Naţional
Dolj.
În cartea „Istoria secretă a Omenirii”,
autor Eugen Delcea (Editura Obiectiv, Craiova,
pag.69), capitolul II, „Marea Cenzură”, începe
cu Motto-ul: „Cunoaşterea istoriei este impor-
tantă pentru societatea civilă. Fără aceasta, in-
dividul este mai vulnerabil la manipularea
politică sau de orice fel”. (Adunarea Parlamen-
tară a Consiliului Europei, Recomandarea nr.
DACIA
magazin
Ing., ec. Nicolae C. Grosu,
Cluj-Napoca
1283 / 22.01.1996). Considerăm că şi Dacia Re-
vival International Society răspunde acestui
deziderat. Trebuie să menţionăm aici o definiţie
pentru noţiunea de politică: „Ştiinţa şi arta con-
ducerii oamenilor în folos obştesc”. Cartea
menţionată, cât şi cele pe care le vom mai
menţiona, reprezintă, de asemenea, o provocare
la care trebuie să ne implicăm prin faptele şi
ideile noastre, prin scrisul istoricilor, al tuturor
cărturarilor care au deschidere la aceste
provocări, faţă de Istoria noastră, în context eu-
ropean şi mondial. În subcapitolul „Dacii să dis-
pară din Istorie!”(pag. 95) sunt prezentaţi autori
şi cărţi, menţionându-se că „o soartă vitregă a
făcut ca aceste izvoare să se piardă în întregime,
sau în cea mai mare parte”. Scria acestea is-
toricul C. C. Petolescu, referindu-se la războaiele
dacice. În subcapitolul „ Geţii fără scriere” –
„Profesorii Antichităţii! (pag. 101-102) din lu-
crarea „Despre alfabetul şi limba geţilor sau a
goţilor” (publicată în anul 1957), autorul Vul-
cannius infirmă faptul că: „ /…/ geto-dacii n-au
avut o scriere proprie”.
Mai cităm câteva capitole care au titluri
sugestive: „Scrierea feniciană – creată de
Pelasgi”, pag.109; „Simbolurile Daciei – furate
şi „mutate” , pag. 125; „Lichidarea popoarelor
începe cu /…/ ştergerea memoriei”, pag.127;
„Onoruri pentru /…/ subminarea istoriei şi
unităţii românilor!”,pag.129. În capitolul IV,
„Zeii şi Divizarea Omenirii”, se află Motto-ul :
„Nicăieri nu vei putea găsi o putere de înţelegere
mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai
ager, însoţit de mlădierile purtării, aşa cum o afli
la cel din urmă român. Acest popor, unit şi ridicat
prin instrucţie, ar fi apt să se găsească în fruntea
culturii spirituale a Umanităţii. Şi, ca o com-
pletare, limba sa este atât de armonioasă şi bo-
38

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
gată, că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe
Pământ /.../ Poporul român ar fi indicat să stea
în fruntea civilizaţiei spirituale a Omenirii, iar
limba poporului român s-ar potrivi celui mai cult
popor de pe Pământ”.
Alfred Hoffmann – „Istoria Pământului”
(Paris, 1820, pag. 3075) afirmă, în capitolul, că
„Românii nu sunt” Buricul Pământului, ci /…/
Axa universului!”. La pag. 148 sunt menţionate
Tăbliţele de la Tărtăria, catalogate, chiar de occi-
dentali, drept prima scriere din Istoria Omenirii.
Menţionăm că această afirmaţie infirmă cele
susţinute mai sus, privind prima scriere din Istoria
Omenirii. Menţionăm că Monumentul Tăbliţele
de la Tărtăria a fost dezvelit la 22 iunie 2003, la
Tărtăria.
În cartea „ISTORIA OMENIRII 50 DE
MARI DATE”, autor Jules Schuler (Editura Z
2000), între cele 50 de mari date se înscrie şi
aceea referitoare la scriere. Astfel, în capitolul
„3100 Î.Hr. (?) Menes (Narmer) şi Unificarea
DACIA
magazin
Egiptului” (pag.15) , se arată: „Istoria începe
odată cu scrierea, în plin neolitic şi chiar mai
înainte de epoca metalelor. Scrierea apare la
sfârşitul mileniului al IV-lea Î. Hr., în acelaşi timp
în Egipt şi în Mesopotamia /…/. Odată cu
apariţia scrisului, dispunem de primele mărturii
ale oamenilor despre propria lor istorie”.
Plăcuţele de la Tărtăria însă au apărut cu 5500
de ani Î.Hr. În capitolul „2355 Î. Hr. REVOLUŢIA
SOCIALĂ A LUI URUKAGINA ÎN LAGAŞ”
(pag.19) se arată : „Istoria a început la Sumer /…
/ aproape în acelaşi timp ca în Egipt /…/”.
Scrierea egipteană – hieroglifele – era gravată în
piatră sau trasată pe foile de papirus, scrierea
sumerienilor era pe tăbliţe de argilă moale.
Istoricul scrierii rămâne o temă de cer-
cetare deschisă pentru cărturarii care includ în
munca lor aflarea adevărului istoric despre
evoluţia civilizaţiei românilor şi a Omenirii, de-a
lungul timpurilor şi pentru veşnicie.

Reprezentări întâlnite
pe Tăbliţele de la Sinaia
Lucian Andreiu,
Braşov

Este cunoscut faptul ca Pe lângă plăcile de aur, lucră-

Tăbliţele de la Sinaia reprezintă
un set de artefacte arheologice
controversate. Conform tradi-
ţiei locale, sau a unor infor-
maţii, care au circulat în zonă la
vremea respectivă, acestea se
referă la un număr impresionant
de tăbliţe de aur inscripţionate
într-o limbă şi o scriere miste-
rioasă, descoperite cu prilejul
lucrărilor de captare a pâraielor
Sfânta Ana şi Peleş, pentru
aprovizionarea cu apă a Mână-
stirii Sinaia, şi de asanare a
mlaştinilor din Poiana Văcăria.
torii ar fi descoperit şi monede
de tip Maia şi Sarmis, ambele
tezaure considerându-se că ar fi
intrat, în mod tacit, în posesia
regelui Carol I. Astăzi, Tăbli-
ţele de la Sinaia, sau Tezaurul
de la Sinaia, se referă la un set
de tăbliţe de plumb neinventari-
ate, care se află depozitate în
subsolul Institutului de Arhe-
ologie „Vasile Pârvan” din Bu-
cureşti, de mai bine de un secol.
Tradiţia locală explică existenţa
prezentelor plăcuţe de plumb
prin ideea conform căreia

39

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
regele ar fi topit piesele origi-
nale, valorificând aurul în ve-
derea finalizării proiectului
Peleş, după ce plăcile ar fi fost
copiate în plumb.
In ceea ce priveşte ico-
nografia - există o mare diver-
sitate de reprezentări, realizate
prin intermediul unor ştampile,
uneori folosite la mai multe
plăci (de pildă portretul lui Bu-
rebista). Reprezentările sunt
destul de stângace, dar adesea
expresive, şi nu deranjează cu
nimic canoanele vremii. Com-
poziţiile sunt echilibrate, ceva
mai încărcate în epoca getică,
mai aerisite în cea dacică. E po-
sibilă o influenţă egipteană des-
tul de puternică, în arhitectura
sacră (pe lângă cea grecească)
şi în unele reprezentări divine,
şi una sarmato-iraniană, în sim-
bolistică. Se pot decela şi unele
modele celtice, în plăcile târzii.
Iconografia columnei lui Traian
concordă în foarte mare măsură
cu cea a plăcilor din vremea lui
Decebal (cu diferenţa că în
plăci nu apar niciodată comati),
dar nu şi cu cea a plăcilor ge-
tice, mai timpurii, lucru firesc.
Corelarea dintre reprezentările
iconografice şi tipurile de
scriere, detaliile de limbă şi alte
elemente din plăci este impeca-
bilă.
Arhitectura
O comparaţie între re-
prezentările arhitectonice de pe
plăci şi ceea ce ştim la ora ac-
tuală despre arhitectura dacilor
ne îndreptăţeşte să afirmăm că,
cel puţin la prima vedere, nimic
nu e anacronic. E adevărat,
există multe aspecte neaştep-
tate, ba chiar diferenţe. Co-
lumna lui Traian este un izvor
preţios, dar nu serveşte prea
mult pentru reconstituirea uni-
versului getic timpuriu, deoa-
rece imaginile de pe ea
oglindesc lumea dacică târzie.
Se detaşează reprezentarea ce-
tăţii Sarmizegetusa, în mai
multe etape şi din mai multe
unghiuri, cea a cetăţii Genucla
şi cea a cetăţii Helis. Există şi
un număr destul de mare de
temple. Prezint mai jos doar re-
prezentările cele mai şocante -
cea a cetăţii Sarmizegetusa şi
cea a marelui templu de calcar
din vremea lui Burebista.
Cetatea
Sarmizegetusa
Reprezentarea cea mai
frecventă (apare de 3 ori) este
cea a palatului lui Burebista
(plăcile 021, 052, 084). Pare să
fie vorba de o construcţie din
lemn, destul de modestă, alcă-
tuită dintr-un turn-locuinţă în
mijloc, turnuri mai mici la col-
ţuri şi câteva construcţii mai
mici. Accesul în incintă se făcea
pe poarta de vest, pe un drum ce
ducea spre zona sacră, dar din
care se desprindea, pe la mijlo-
cul distanţei, o ramificaţie ce
urca, printre stânci, pe platou.
Drumul de la poarta de vest la
cea de est era în mod sigur aco-
perit, cum o sugerează galeria
schiţată de-a lungul drumului.
Aproape de poarta de est, dru-
mul pare să se bifurce, o ramură
ducând spre temple, iar o alta
DACIA
magazin
mai spre nord. O altă cale de
acces era prin poarta de nord-
est. După amplasarea sa în pla-
nul de pe placa 021, clădirea
trebuie să se fi aflat pe platoul
cetăţii (terasa I). În vremea lui
Decebal, clădirea apare mai res-
trânsă, fără corpul din dreapta
(placa 084). În schimb, apare o
nouă clădire, în mod evident
din piatră, cu ziduri impresio-
nante. Ea figurează dincolo de
zidul de est, sugerând o lărgire
a incintei. Planul din placa 021
este aproximativ hexagonal şi
corespunde cu traseul zidurilor
dacice, aşa cum a fost acesta re-
constituit de curând (zidul sudic
a fost complet demontat de ro-
mani, traseul său fiind descope-
rit doar de câţiva ani). Existau
6 porţi, câte una la fiecare colţ,
una pe mijlocul zidului de vest
şi una pe mijlocul zidului sudic,
principală fiind cea din colţul
sud-vestic. Evident, nimeni nu
putea şti acum o sută de ani
aceste lucruri. Totuşi, în placa
021 traseul zidurilor cores-
punde cu cel reconstituit de ar-
heologi, nu cu ceea ce se putea
vedea la acea vreme cu ochiul
liber. Poarta de vest era aproxi-
mativ pe aceeaşi linie cu cea de
est. Galeria acoperită reprezen-
tată pe placă se regăseşte şi pe
Columna lui Traian. În planul
din vremea lui Burebista nu
există turnuri, ci doar porţi cu
aspect glisant pe verticală, ma-
nipulate probabil cu scripeţi. În
vremea lui Decebal apar şi re-
prezentări de turnuri la porţi, în
loc de porţi glisante. Mai la
dreapta se află marele templu
de calcar.
40

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
Marele templu de
calcar
Cea mai detaliată repre-
zentare a unui templu se găseşte
în placa nr. 052, dreapta sus.
Este vorba de un templu tetra-
stil, cu două statui de o parte şi
de alta a şirurilor exterioare de
coloane. Intrarea se face prin
partea vestică, printr-o arcadă,
pe o scară monumentală. Trep-
tele urcă spre dreapta, unde se
vede clar o întorsătură de scară
şi o platformă, de unde porneşte
o galerie. Se observă cu uşu-
rinţă că templul avea două ni-
vele, scara ducând direct către
cel de-al doilea, care pare să fie
adosat templului propriu-zis, pe
o terasă din spatele acestuia.
Templul a fost dezvelit în anii
1951-1958 şi are patru şiruri de
plinte. Pe latura de est s-a cons-
tatat existenţa unui turn. Pe la-
tura de sud a existat o scară
monumentală de piatră, lată de
2,55 m, din care s-au mai păs-
trat 10 trepte, care se termină în
partea stângă a frontonului, in-
trarea fiind prin stânga, la fel ca
şi la alte construcţii sacre de la
Sarmizegetusa. Scara era aco-
perită şi ducea, după părerea ar-
heologului, spre platforma
înălţată descoperită în colţul de
sud-vest (considerată de alţi ar-
heologi ca aparţinând altui
nivel). Acea platformă repre-
zenta, în viziunea sa, o întoar-
cere de scară. Scara ducea deci,
la un al doilea nivel al construc-
ţiei, unde aveau loc procesiu-
nile. Existenţa acestui nivel ar
justifica, mai spune arheologul,
absenţa pardoselii primului
nivel. S-au reconstituit zidurile
de nord, de est şi de sud, dar nu
şi zidul de vest, care se pare că
nu a existat.
Arta
La o primă analiză, am
identificat două etape distincte
în arta plăcilor de plumb, etapa
timpurie sau getică şi etapa târ-
zie sau dacică. Etapa getică se
caracterizează prin abundenţa
DACIA
magazin
reprezentărilor, cu influenţe
vădit orientale, prin importanţa
acordată portretului (ca urmare
a cultului căpeteniei), prin bo-
găţia şi varietatea decorurilor, a
simbolurilor, a reprezentărilor
zoomorfe, prin complexitatea
compoziţiilor. Aparţin acestei
etape plăcile din Dobrogea, cele
care aparţin lui Cotizo, cele din
timpul lui Burebista şi câteva
imediat după el. Etapa dacică se
individualizează printr-o auste-
ritate izbitoare, influenţe cel-
tice (figuri ianiforme, grifoni
adosaţi), absenţa portretelor, re-
ducerea considerabilă a simbo-
lurilor, a totemurilor, decoruri
simple. Se includ în această ca-
tegorie plăcile din vremea lui
Decebal şi câteva de dinaintea
lui, epoca lui Duras fiind una de
tranziţie. În plăci, singurele fi-
inţe fantastice sunt şarpele cu
cap de mamifer şi coadă globu-
lată, considerat de către Romalo
identic cu cel tomitan, şi grifo-
nii. Imagistica plăcilor consti-
tuie un ansamblu coerent, cu
individualitate proprie, compo-
ziţiile sunt echilibrate, repre-
zentările sunt realiste,
geometricul apare doar în foarte
mică măsură, stilul este stân-
gaci, naiv, perspectiva este în-
totdeauna statică, proporţiile nu
sunt păstrate. Aerul general
este cel de artă „barbară”, cu
influenţe orientale, greceşti,
sarmatice, celtice. Se disting
două etape bine individualizate
- etapa getică (timpurie) şi
etapa dacică (târzie), între care
există continuitate, forme de
tranziţie, dar şi contraste.
41

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
Secţiunea 2. Alte aspecte ale istoriei Daciei
LIMBA ROMÂNILOR - DOCUMENT ISTORIC
Prin cuvinte omul şi-a arătat viaţa. În tre-
cut omul a atribuit putere mare cuvântului. După
Avesta, Veda şi Biblie, prin logos – cuvântul
înzestrat cu forţă mentală – a fost creată lumea.
Cuvântul este şi un argument istoric, dar
interpretat greşit nu duce la adevăr.
Înrudirea limbii române cu latina este evi-
dentă, dar ipoteza că strămoşii românilor ar fi
moştenit limba latină de la coloniştii romani aduşi
după ocuparea Daciei este greşită, fiindcă:
– românii vorbesc aceeaşi limbă în toate
teritoriile locuite odinioară de daci, deşi ocupaţia
romană s-a mărginit la numai o parte din Dacia
şi n-a durat mult timp;
– dacii erau oameni culţi, cu tradiţii pu-
ternice şi nu s-au împăcat cu ocupaţia romană.
Teohari Antonescu, profesor de arheolo-
gie la facultatea din Iaşi (în cartea Dacia patria
primitivă ariană, Iaşi, 1897), considera că terito-
riul Daciei a aparţinut Europei centrale, Patria
primitivă ariană. În preistorie, în timpul
locuinţelor lacustre, s-au desprins din aceasta
popoare care au invadat Italia şi au dus acolo şi
limba lor. Tot din Europa centrală, valuri de arieni
au migrat spre Răsărit şi pe la 1750 î.Hr. unii ar
fi atins Indusul.
Am constatat că şi acum dialectul mi-
lanez, din Nord, încă este mai apropiat de română
decât limba italiană literară (de pildă, pentru uşă,
utilizează uscio în loc de porta).
În cartea Darma hindusă (Ed. Biblioteca,
Târgovişte, 2002, pag.17-21) se arată că India a
fost considerată ţara celor Sapta Sindu (şapte
râuri mari). În unele scrieri sanscrite sa s-a pro-
nunţat ha, iar persanii antici au pronunţat Hapta
Hind. De aici au apărut denumirile de Hindustan
şi Hinduşi, iar mai apoi în engleză India.
DACIA
magazin
prof. dr. Mioara Căluşiţă-Alecu,
Bucureşti
Acum hinduşii o numesc Barat, de la nu-
mele unui erou devenit legendar.
Când au apărut în India înţelepţii, care au
vrut să-şi transmită învăţăturile, au constatat că
limba care se vorbea era ambiguă şi în curs de
formare. Ei au studiat-o şi au fixat-o după reguli
gramaticale care permiteau şi crearea de cuvinte
pentru noţiuni noi. Au numit acea limbă sama
scrita (cea mai fixată, ordonată, precisă), cuvânt
care a devenit ulterior sanscrita. Această limbă
este considerată sfântă, fiindcă în ea s-au păstrat
scrierile sfinte. Învăţaţii au creat şi o scriere si-
labică (deva nāgari ).
Limba sanscrită s-a transmis de la învăţă-
tor la discipol timp de milenii, deşi nu mai era
vorbită de oamenii de rând înainte de întemeierea
Romei.
Sanscrita, o limbă cunoscută şi studiată
în stadiul de formare de acum câteva milenii, con-
stituie un indicator în abordarea cercetării lim-
bii române, care are vechi rădăcini
indo-europene.
În vechime, limbile aveau mai multe
sunete. După sanscritologi, limba sanscrită avea
48 de sunete, iar după tradiţia yoga, 52. Analizând
silabele-rădăcini ale cuvintelor, se constată că
acestea transmit diferite noţiuni.
Studind limba sanscrită, se observă cum
s-au format cuvintele din rădăcini. Se constată
că ultima silabă numeşte obiectul, celelalte în or-
dinea în care apar îl definesc.
Astfel cuvântul jagat (Emile Burnouf, cu
colaborarea lui L. Leupol, Dictionnaire clasique
Sanscrite-Française. Ed. Maisonneuve, Paris,
1866, (DS), pag. 257) poate fi interpretat ca ta-
acela, ja-care se naşte, ga-care se mişcă.
Menţionez că în cuvintele sanscrite a nebarat se
42

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
pronunţă între a şi o, iar j se pronunţă ca în
română g urmat de e sau i. Deci jagat este acela
care se naşte, se mişcă, ceva tranzitoriu, vânt,
lume, Univers. Jagati este Pământul, lumea oa-
menilor. Alcătuirea acestui cuvânt arată cât de
puternic este aspectul dinamic în gândirea hin-
dusă.
Nu toate cuvintele sanscrite pot fi ana-
lizate şi explicate după rădăcini. În română, după
o evoluţie de milenii, cuvintele au un înţeles mai
precis, dar la unele se mai poate descifra logica
după care au fost alcătuite.
De pildă: cutremur (cu tremur), Dum-
nezeu (zeu, domn, stăpân), hotar (tar-tare, ho-
înalt), netot (ne întreg la minte), nimic (nici ceva
mic), plută (tă-aceea plu-care pluteşte), răsare
(Ra-Soarele sare peste orizont ).
Prefixul o în cuvinte vechi, ca şi a scurt
în sanscrită, indică cealaltă alternativă: kara
(mână) şi ocara (fără mână), a feri şi a oferi,
misie şi omisie, a prii şi a opri, a prima şi a
oprima, a pune şi a opune. În unele cazuri, cu-
vântul la care s-a adugat prefixul o nu se mai
foloseşte ca în cazul cuvintelor: ocol, odios, olog.
Ulterior, sub influenţa limbii latine, acest o pri-
vativ a fost înlocuit cu a, ca în politic şi apolitic.
Prefixul a ca şi a lung în sanscrită indică
apropiere sau precizare faţă de subiect: casă şi
acasă, cel şi acel, des şi ades, a duce şi a aduce,
a părea şi a apărea, a proba şi a aproba, seară
şi aseară, a trage şi a atrage, zi şi azi.
Avesta, cartea medului Zaratustra, indică
o veste adresată cititorului. De aici, rezultă că şi
veste este un cuvânt prea vechi ca să fie moştenit
de la slavi.
Cuvintele la care se poate deduce logica
de alcătuire în română, este probabil, că sunt au-
tohtone. Astfel prieten, înrudit cu a prii, este
probabil autohton, deşi are cuvânt înrudit şi în
rusă. De asemenea, cuvântul văzduh, care de-
fineşte spaţiul în care sunt, deci văz, duhuri.
Unele rădăcini care au păstrat în cuvintele
vechi acelaşi înţeles ca în sanscrită şi-au schimbat
semnificaţia în cuvintele nou create, ca rădăcina
car, şi uneori chiar rolul în propoziţiune, ca
rădăcina la.
În tradiţia yoga, la este rădăcina mantrei
Pământului. Yoghinii numesc mantră un cuvânt,
DACIA
magazin
care rostit într-un anumit fel, pune pe vorbitor în
legătură cu energi cosmice, în cazul de faţă cu ale
Pământului.
La sugerează pământul în lan şi mal din
română, în land din germană. Pe un altar de la
Histria este scris că a fost construit de cives ro-
mani et lai, unde lai însemna pământeni. Este
posibil că acest înţeles l-a sugerat la şi în numele
valahilor, urmaşii geţilor care erau protejaţi de
zeiţa Pământului, Gaea. Când tăvălugul vremii a
şters sau a actualizat vechile tradiţii, Dacia – ţara
Gaei – a devenit Grădina Maicii Domnului.
Cum pământul era negru şi i se sacrificau
animale negre, este probabil că s-a ajuns ca la să
sugereze şi culoarea neagră. Este posibil ca acest
sens de negru a făcut ca turcii să vorbească despre
valahii negri. Erau aceştia conduşi de un voievod
Negru?
Mioriţa laie este oiţa fecioară neagră. Ba-
laie înseamnă ba-ne laie-neagră, fapt argumentat
şi de expresia laie ori bălaie (neagră ori nenea-
gră).
Ulterior, referinţele făcându-se la pământ,
la a devenit o prepoziţie care indică raport de loc,
timp sau scop şi în cuvintele noi create pământul,
ca şi culoarea neagră au fost sugerate de alte
rădăcini.
Acelaşi fenomen s-a observat şi în limbile
slave. Avesticul zam, care a însemnat pământ, a
generat prepoziţia za, iar pământul s-a numit
zemia în bulgară, zemlia în rusă
În cartea Tradiţii (apărută în 2011) m-am
străduit să înţeleg cum unele cuvinte ca mistreţ,
mistrie, trimis dovedesc credinţe şi aspecte din
viaţa strămoşilor, care le-au creat şi ni le-au trans-
mis.
În România, s-au găsit reprezentări antice
ale mistreţului. În dicţionarul lui Aurel Candrea,
cuvântul mistreţ este considerat înrudit cu misti-
cius, presupus cuvânt latin. În cartea Creangă şi
creanga de aur, când prezenta cultele hiperborean
şi druidic, V. Lovinescu observa că grupul de con-
soane mstr apare în maestru, meşter, misiune,
mistreţ. Aceasta îi sugera iniţieri în mistere în
urma cărora iniţiatul lua numele de mistreţ.
După dicţionarul sanscrit-francez (DS,
pag. 566), numele sanscrit al mistreţului este
varāha, cuvânt format din rădăcina a trei mantre
43

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
va–apă, ra-foc şi ha-eter. La hinduşi există
tradiţia despre epoca (ciclul) Mistreţului Alb
(sveta varāha kalpa). Aceasta ilustrează prestigiul
Mistreţului Alb, al treilea avatar al lui Vişnu. În
română, cuvântul mistreţ poate fi interpretat: ţ-
străpunge, mis-misiune, tre-transcendere. Ce a
reprezentat mistreţul pentru strămoşii românilor?
S-a presupus că mistrie este un cuvânt
care are corespondent în neogreacă. Rădăcina
acestui cuvânt indică tri-transcendere mis-misi-
une şi sugerează o legătură cu vechii ktistai (cti-
tori) şi polistai (constructori de polisuri) –
organizaţii geto-trace de tip masonic – citate de
V. Pârvan, organizaţii în care membrii erau în-
văţaţi mistere şi se legau să înceapă o nouă viaţă
ca iniţiaţi.
Trimis a fost probabil un calificativ al
Limba getă –
limba protoindoeuropeană
Voi începe cu un datum de geografie is-
torică – toponimie - pe care eu o consider ştiinţa
de cea mai mare importanţă şi nu o disciplină
ajutătoare de lux a istoriei, aşa cum este ea oficial
definită.
Toţi autorii antici sunt în unanimitate de
acord că Geţii şi Dacii erau acelaşi popor, vor-
beau aceeaşi limbă, diferite fiind doar ţinuturile
pe care le ocupau fiecare. Dacii, ocupau regiunea
care se întindea de la izvoarele Dunării – M-ţii
Pădurea Neagră (Schwarzwale), deci, din nordul
Germaniei, până la vărsarea ei în M. Neagră; ur-
mând cursul fluviului, prin partea sudică a regiu-
nii Boemiei – a Carpaţilor mici, prin pădurile
Vienei, prin Ungaria, separând Buda de Pesta,
atinge Bulgaria, despărţind oraşele Russe de
Giurgiu, străbate Porţile de Fier, loc din care ea
în vechime, nu s-a mai numit Danubius ci HIS-
TER , ISTER (în gr. HISTROS), se varsă în
DACIA
magazin
zeului Sarmis-Armis-Ionos, care corespundea la
Thot-Hermes-Ianus-Mercur. Acesta era numit
trismegistos de greci, pentru că era trimis cu trei
misiuni – de rege, legislator şi preot.
Herodot relata despre traci (Istorii, V, 7):
Regii lor spre deosebire de ceilalţi cetăţeni cins-
tesc dintre zei mai ales pe Hermes şi numai pe el
jură, susţinând că îşi trag obârşia din Hermes.
Sarmis era mis-misionar. Rădăcina sar
este înrudită cu sermeno,-onis convenţie, limbaj
în latină, cu numele Sarama al căţelei vorbitoare
a lui Indra (DS, pag. 698). Era aceasta înrudită cu
căţeaua care întovărăşea pe cavalerul trac, şi cu
Molda voievodului Dragoş?
Studiul limbilor ne arată înrudiri între ele,
dar şi tradiţii foarte vechi, căci limba este un
document istoric.
prof. Maria Crişan,
Bucureşti
Marea Neagră, formând o deltă renumită prin fru-
museţea peisajului şi bogăţia ei – floră şi faună
unice în lume.
Geţii însă locuiau regiunea care se întin-
dea de la vărsarea Dunării în mare, urcând spre
nord până la gurile lui Borysthene – Nipru, de
acolo peste Marea de Azov ( în vechime Lacus
/Palus Maeotis), peste gurile Domului (în
vechime Tanais), care se varsă în Marea de Azov,
apoi gurile Volgăi, care se varsă în M. Caspică,
apoi spre sud, toată regiunea dintre M. Neagră şi
M. Caspică, Cubanul şi Caucazia, până la graniţa
cu Persia, unde era Regatul Amazoanelor: aşadar,
tot sudul Rusiei din zilele noastre a fost, în Anti-
chitate, ţinut getic, numărând patru milioane de
suflete, aşa explicându-se şi de ce, în toate aceste
ţinuturi, se mai aud şi în zilele noastre, cuvinte
româneşti, adică gete şi mai există, pe ici şi colo
şi Valahíi; antroponimul valah este cea mai veche
44

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
etnonimie atestată scriptic, prezentă în Cântul II
al Iliadei lui Homer, versul 739 prin toponimul
OLOOSON, devenit ELASON şi mai apoi
VOLOS, situat în golful cu acelaşi nume din M.
Egee, aşa, cum îl putem vedea pe hărţi şi de sub-
liniat, aici era hotarul de sud al Daciei, până în
Thessalia / Thessaloniki / Salonic, ( unde locuiau
macedonenii, (daci) vorbind o limbă pe care eu
am considerat-o scriptic, mama imediată a limbii
române) şi să nu uităm că Imperiul lui Alexandru
Macedon / cel Mare / , care, cel puţin parţial, era
şi Imperiul dacic / valahic s-a constituit cu trei
sute de ani înaintea Imperiului Roman.
După ultima glaciaţiune, în urmă cu 10-
12 mii de ani, perioadă de care eu mă ocup de
peste un deceniu, s-au iţit din Pământ Geţii, de
unde şi numele lor de GE-ŢI, căci GE înseamnă
pământ, în gr.; din pelagos care în gr. înseamnă
mare (alături de thalassa şi celticul mare), s-au
iţit pelasgii. Geţii sunt atestaţi scriptic la Hesiod
(sec. 8,9 î. C.) în cartea a 2-a a operei sale didac-
tice „Lucrări şi zile”, în formula GEITES EPI
GEITOU = get-beget, din moşi - strămoşi, aut-
entic, tradus în anglo - americană prin True
Born (sintagma se găseşte identic şi în persana şi
în turca actuală). Cele mai vechi cuvinte de pe
Terra toate sunt gete, începând chiar cu disci-
plinele fundamentale ca ge-o-logie = ştiinţa solu-
lui, geo-grafie = descrierea pământului ( savantul
suedez Carolus Lundius (1638-1725) în cartea
ZAMLXIS primus Getarum legislaor, ne oferă
o sumă suficientă de cuvinte gete din al său
dicţionar pe temă, spre a putea judeca lucrurile
corect. Justeţea cercetărilor sale este cimentată de
faptele de limbă oferite de celelalte dicţionare eti-
mologice – fr., it., germ., engl., slav. şi maghiar
pe care le-am folosit în cercetările mele.
Cel mai vechi cuvânt de pe Pământ este
tocmai Pământul / ca planetă GE. Pentru subst.
Pământ, Lundius mai menţionează şi geticul
AIRTHA ( identic în persana de azi), recunoscut
în germ. Erde, în engl. earth şi în toponimul
ARDEAL (= ţinut împădurit), în mag. ERDELY;
DACIA
magazin
geticul HUS ( HUUS în inscripţii) , se regăseşte
în germ. Haus, engl. house, dar şi în CASA din
lat. şi unele limbi romanice, cu sensul de colibă;
( În Elveţia casei i se spune ca şi în getă, HUS);
românescul APĂ care trece ca provenind din lat.
AQUA, este identic în skr. şi în persana de azi;
subst. COLIBA, alt sinonim pentru CASĂ,
DEXUL îl arată ca venind din slavonă, iar
Dicţionarul etimologic slav. îl arată ca provenind
din lb. română, prin oieri ( deci, transhumanţa
care a jucat un rol important anterior civilizaţiei.
Geto-Dacii au cunoscut un grad înalt de civiliza-
ţie şi cultură, confirmat şi de „Observatorul as-
tronomic” de la Sarmisegetuza (amintind de
Academia lui Platon) – luând martori pe gra-
maticianul Sextus Pompeius Festus (sec. 2 A. D.),
pe Dio Chrysostomus (50-106 A. D.), pe Ovidius
Naso (43 î. C. -17 A. D. care a scris o cărţulie în
limba getă ) şi pe savantul şi chestorul roman
Cato Major (234-149 î. C.). Scrierea la geto-daci,
semn pregnant al pragului de civilizaţie, este măr-
turisită tocmai de un savant roman, iată-i spusele:
Getae etiam ante Romam conditam heroum suo-
rum res praedare gestas carmine conscriptas ad
tibiam cecinerint, quod multo post tempore a Ro-
manis factitatum (= Geţii aveau o scriere cu multă
vreme înainte de întemeierea Romei, căci ei cân-
tau în ode scrise faptele de vitejie ale eroilor lor:
aşa ceva s-a înfăptuit de către Romani la multă
vreme după Geţi (Cato Major: ORIGINES).
Cel mai vechi alfabet este cel getic, din
care s-au inspirat toate celelalte, de la cel fenician
până la cel gotic din Biblia lui Ulfila, aşa cum am
arătat detaliat în cartea „Concordanţe istorice
între Traco – Geto – Daci - Hiloţi şi Etrusci pe
bază de lexic şi alfabete”, Arvin Press, 2005.
Cum cuvinte din fondul principal, ca
pământ, casă, apă, neam, nume, le-am aflat
identice cu cele din getă şi în limbi neindoeu-
ropene- cum este şi maghiara, am concluzionat
că limba getă poate fi şi oficial considerată limbă
protoindoeuropeană, căci, de fapt, este.
45

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
IPOTEZE PRIVIND ORIGINILE DENUMIRILOR
DE GET, DAC ŞI TRAC, PRIVITE PRIN PRISMA
LIMBII SANSKRITE
Conform ultimelor cercetări făcute de către is-
toriografie, cercetătorul indian Gurudev a stabilit că
conducătorul migraţiei aryene Rāma, eroul epopeii Rā-
mayana, s-a născut la 10 ianuarie 5114 î.H. Această
dată a fost stabilită ştiinţific, pe baza de studii pale-
oastronomice, independente de criteriile calendaristice.
Pe considerente de ordin lingvistic, toponimic,
hidronimic, oronimic, s-a concluzionat că locul de
naştere a lui Rāma s-a aflat în Europa, în arealul
carpato-dunărean, în spaţiul geografic al României.
Istoriografia şi scrierile antice, în special cele
greceşti, fac referiri, privind locuitorii acestui areal, la
o mulţime de denumiri, precum cea de hiperboreeni şi
cele de geţi, daci înglobându-le, eronat, sub denumirea
„generică” de traci. Scrierile menţionează o mulţime de
denumiri ale triburilor care aparţineau acestui areal,
numărul lor depăşind o sută. O problemă o constituie
dacă aceste denumiri au fost date de ei înşişi sau de
alţii lor.
Pe baza considerentelor de mai sus, luând ca
punct de reper temporal anul 5114 î.H. şi ca reper ge-
ografic arealul carpatic, precum şi datele furnizate de
către scrierile greceşti, s-a pus problema de a se sta-
bili, pe axa timpului istoric, dacă respectivele populaţii
care purtau aceste denumiri le-au avut înainte sau
după anul 5114 î.H.
Denumirile şi data de referinţă, anul 5114 î. H.
Existenţa unor corespondenţe între o denumire
(personaj istoric sau de etnie) şi termenul sanskrit,
menţionat de către dicţionar, căruia îi descriu caracte-
risticele care îi corespund cu cele relatate de către isto-
riografie, acestea ar indica faptul că deţinătorul acelei
denumiri a existat în perioada anterioară anului 5114
î.H., anul naşterii lui Rāma. Rāma, eroul epopeii Rā-
mayana, era cel de-al 21-lea rege Rāma. El era deja
cel de-al 64-lea monarh al dinastiei Surya Varnas (di-
nastie solară vedică), fără a se lua în considerare şi
DACIA
magazin
Eugeniu Lăzărescu,
„Renaşterea Daciei”-Bucureşti
dinastiile lunare (Chandramas Varnas), care au mai
domnit în acest regat, tot în această perioadă.
Cercetătorii indieni ai epopeelor Rāmayana şi
Mahābhārata au ajuns la concluzia existenţei unui im-
periu aryan, care se întindea cel puţin din vestul Euro-
pei până dincolo de sud-estul Asiei, într-o perioadă în
care configurarea continentelor era alta decât cea ac-
tuală. Acest imperiu avea în compunerea sa 54 de re-
gate, plus altele care îi erau vasale. Indiferent de
configurarea acestui imperiu, epopeea Rāmayana con-
centreză acţiunile în jurul regatului lui Rāma, Kosala,
iar epopeea Mahābhārata atribuie extinderea eveni-
mentelor relatate de ea, pe întregul împeriu aryan. Tra-
diţia şi istoriografia indiană, de-a lungul timpului, însă,
a transpus personajele istorice, locurile şi evenimen-
tele desfăşurate, într-o formă mitică, amplasându-le
exclusiv în arealul indian.
Apariţia limbii (paleo)sanskrite s-a produs mult
mai devreme, iar cultul vedic nu a permis transpunerea
scriptică a limbii. Acest fapt nu a exclus încercarea de
transpunere scriptică a limbii (Tăbliţele de la Tărtăria),
aşa cum dacii au procedat mai târziu (Tăbliţele de la
Sinaia),
Denumirea de GET.
Din analiza lingvistică făcută prin prizma limbii
sanskrite privind originea denumirii de „get” şi „got”,
au rezultat următoarele:
1. Denumirile de „get” şi „got” se referă la unul
şi acelaşi popor care, conform istoriografiei greceşti
antice, avea aceleaşi trăsături comportamentale, indi-
viduale şi colective. Puntea de legătură între cele două
denumiri a constituit-o limba sanskrită, limba aryenilor,
limba comună arealului european, la momentul istoric
anterior consemnărilor istoriografice.
2. Istoriografia europeană prezintă cele două
denumiri ca referindu-se la două etnii diferite, evitând
admiterea originei comune, aryene, a denumirilor.
46

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
Această situaţie se explică, pe latura obiectivă,
prin dificultăţile apărute în transpunerea de către tra-
ducători a sunetelor sanskrite în pronunţiile limbilor res-
pective, precum şi în formele lor scriptice (ex.
traducerile în versiunile engleză şi franceză).
3. Geţii sunt prezentaţi de către istoriografia an-
tică şi confirmaţi de către semantica denumirii lor în
limba sanskrită, ca un popor cu o viaţa spirituală, viaţă
care presupune o etică morală superioară a acestora,
o viaţă cu nuanţe de ascetism, similară vieţii vedicilor.
Ei erau consideraţi, conform semnificaţiei date denu-
mirii lor de către dicţionare, „ca descendenţi ai zeilor
vedici Brahmā, Śiva şi Yama”.
Forma lor cultică era similară cultului vedic.
Recitativele lor erau însoţite de forme cantabile, vocale
şi instrumentale, în forme ritmice, cu folosirea de in-
strumente de suflat (fluiere cu şeapte sunete), cu
coarde(lire) şi de percuţie, exact ca în cultul vedic.
4. Geţii erau prezentaţi de istoriografia greacă
antică şi confirmaţi de către semantica denumirii lor de
către dicţionare, ca având credinţa că sunt de o rasă
aparte, că au un destin aparte, că sunt protejaţi de
către zei. Această credinţă a avut drept consecinţă
dobândirea unei viziuni fataliste, pozitive, asupra vieţii,
a unei atitudini individuale şi colective de expectativă,
rezervată, de pasivitate faţă de problemele vieţii. Este
de remarcat şi aici influenţa viziunii vedico-brahmanice
privind conceptul „ privirii pasive din afară” a eveni-
mentelor (Principiul Krishna), viziune care s-a transmis
până astăzi poporului român. Devenite tradiţie, prin-
cipiile psiho-morale ale formei lor cultice, s-au trans-
mis de-a lungul mileniilor, luând forma isihasmului
ortodox.
5. Geţii sunt prezentaţi de către istoriografia
greacă şi confirmaţi de către semnificaţia denumirii lor
în limba sanskrită, ca ducând o viaţă artistică, cre-
atoare de valori, ca fiind receptivi şi la valorile venite
din afara lor.
6. Geţii sunt prezentaţi ca un popor productiv,
generator de valori, activ, mobil în desfăşurarea acţiu-
nilor lor, temperamentali, impulsivi, zeloşi, cu un com-
portament zgomotos şi optimişti. Ei au fost consideraţi
a avea o viaţă fericită, confirmată chiar de către ocu-
panţii romani, numind ţara „Dacia Felix”.
7. Geţii erau prezentaţi ca nişte luptători tenaci,
impetuoşi în luptă, cu tactici specifice şi derutante pen-
tru adversarii lor.
În concluzie denumirile de „get” şi „got” au o
DACIA
magazin
origine sanskrită şi ambele se referă la unul şi acelaşi
popor, popor care a fost răspândit în întregul areal eu-
ropean.
Denumirea de DAC
In concluzie, din analiza semantică a termenilor
din limba sanskrită, legaţi de denumirea de „dac”, au
rezultat următoarele:
1. Conform dicţionarului Sanskrit–Englez, ter-
menii îi caracterizează pe daci ca fiind persoane ca-
pabile, cu tărie de caracter, cu o capacitate şi putere
creatoare de valori.
2. Conform dicţionarului Sanskrit-Francez, ter-
menii îi caracterizează pe daci ca persoane foarte iuţi,
dure, cu aptitudini, oneşti, abili, cu simţul dreptăţii, pre-
cum şi ca persoane care „se consumă în interiorul lor”.
3. Termeni derivaţi, corespondenţi denumirii de
„dac” (daka), arată că această denumire era desem-
nată unor persoane sfinte,( „fiilor lui Brahma şi Siva”).
4. Termeni derivaţi, corespondenţi denumirii de
„dac” (dakaya, dahya), erau desemnaţi a defini şi
„anume locuri”(dakhya) sau „locuri sanctificate de către
zeii vedici” (dakaya).
Denumirii de „dac”îi corespunde, în termenii
corespondenţi în limba sanskrită din dicţionare, aceleaşi
caracteristici ca cele atribuite denumirii de „get” („got”).
Denumirea de TRAC
1. Termenii, în toate variantele lor, converg în
semantica lor către aceleaşi caracteristici, aceştia
făcând trimitere la tendinţa de migrare, dintr-un loc în
altul, a triburilor trace. Această denumire atribuită vedi-
cilor nord-dunăreni, privită prin prizma limbii sanskrite,
denotă faptul că aceştia considerau pe traci ca un grup
etnic aparte, grup având un mod de viaţă diferit de al
lor, faţă de cel sedentar al geto-dacilor.
2. Se precizează că termenii legaţi de denu-
mirea de „traci”, nu fac referiri la calităţi comportamen-
tale ale acestora, aşa cum fac referiri termenii privitori
la geţi şi daci.
3. Termenii privitori la traci, nu fac referiri la
partea practică, rituală cultică ale acestora, aşa cum
au făcut-o vedicii .
In concluzie, caracteristicele date de către ter-
meni sanskriţi din dicţionare termenilor corespondenţi
denumirii de „trac”sunt diferite de cele acordate geţilor
(goţilor) şi dacilor, tracii fiind consideraţi ca o ramură
etnică aparte a lumii vedice.
Lucrarea se bazează pe 12 surse bibliografice,
iar studiul extins este prezentat în 4 anexe explicative.
47

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
Zamolxe în viziunea lui
Carolus Lundius şi a lui Lucian Blaga
Două viziuni, a unui om de ştiinţă -
Carolus Lundius, erudit profesor de ştiinţe ju-
ridice la Universitatea din Upsala, şi a unui
poet - Lucian Blaga, filosof, profesor univer-
sitar de filosofia culturii la Cluj.
Însărcinat de regele Suediei, Carol al
XI-lea, cu revizuirea legislaţiei din ţara sa,
Carolus Lundius a făcut o îndelungată do-
cumentare la marile biblioteci ale Europei.
Lucrarea „Zamolse primul legiuitor al geţilor”
este fundamentată pe operele unor istorici
din antichitate şi din evul mediu - Herodot,
Cicero, Strabon, Plinius, Ioannes Magnus
Gothus, Porphyrius, Iordanes, Procopius - şi
pe unele informaţii dobândite din incunab-
ule, din codexuri, din Monumentele literare
Eddice. Prin apelul la autoritatea înaintaşilor,
Carolus Lundius consideră că dă un funda-
ment solid argumentaţiei sale. În acest sens,
el se exprimă: „este nevoie, pentru mine în-
sumi, să mă pun la adăpostul acelui pasaj
lăudat din Herodot”.
Nu voi analiza afirmaţia lui Carolus
Lundius, bazată pe scrierile anterioare, con-
form căreia „geţii şi goţii au fost unul şi ace-
laşi neam şi că aceştia s-au mai chemat şi
cu numele de sciţi”.
Mă voi referi la aserţiunea potrivit
căreia „cele dintâi legi la sueoni şi goţi (geţi)
au fost alcătuite de Samolse”. Numele are
variaţii: Samolse, Zamolse, Zamolxis. Cine
este Zamolxis? În cercetarea sa, Carolus
Lundius porneşte de la controversatele afir-
maţii ale lui Herodot din două capitole din „Is-
torii”, cartea a IV-a. În capitolul 95, Herodot
scrie că Zamolxis a fost om şi l-a slujit, ca
sclav, pe Pythagora. După ce şi-a dobândit
DACIA
magazin
prof. univ. dr. Raisa Radu, A.S.E.,
Bucureşti
libertatea şi a adunat bogăţii, el s-a întors în
patrie. Care patrie? Tracia! Văzând condiţiile
rele în care trăiau tracii, Zamolxe şi-a propus
să-i civilizeze. În casa de oaspeţi pe care
şi-a construit-o, invita concetăţeni de vază,
iar, după ospăţ, le transmitea ideea că „nici
el, nici comesenii, nici cei ce se vor naşte, de
aici încolo, nu ar trebui să moară, ci să
meargă într-un loc unde vor trăi veşnic şi se
vor bucura de toate bunurile alese”. Nu
apare această idee şi în religia creştină?
Între timp, şi-a construit o locuinţă subterană
în care s-a retras şi a locuit, departe de privi-
rile celorlalţi, timp de trei ani. În al patrulea
an, a apărut în faţa concetăţenilor, oferind,
astfel, credibilitate afirmaţiilor sale cu privire
la nemurire. Este acesta un exemplu de sac-
rificiu al unei personalităţi făcut pentru a-şi
convinge semenii şi a putea, apoi, să modi-
fice unele credinţe şi comportamente. În
capitolul următor, Herodot scrie că „nu se în-
crede, total, în aceste spuse privind locuinţa
subterană, ci mai curând, că Zamolse a trăit,
cu mulţi ani înainte de Pythagora, că a fost
şi un om născut pe pământ getic, dar şi un
zeu al geţilor”. Carolus Lundius apelează şi
la Cicero care afirmă că „au existat poeţi,
care înaintea lui Herodot, l-au cântat pe
Zamolxis în poeziile lor festive”.
Celelalte surse bibliografice com-
pletează imaginea propusă de Herodot.
Stând în preajma lui Pythagora, Zamolxe,
s-a instruit, însuşindu-şi obiceiurile ionice şi
cunoştinţele ilustrului său maestru care era
cunoscător nu numai al tainelor matematicii,
dar deţinea informaţii şi despre succesiunea
stelelor, despre diferenţa dintre bine şi rău,
48

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
avea darul profeţiei şi al magiei. Se pare că
ideea despre nemurirea sufletului a preluat-o
Zamolxe de la Pythagora, iar acesta de la
dascălul său, Pherekide Sirianul. După eli-
berarea din sclavie, Zamolxe a călătorit în
Egipt, cunoscând instituţiile şi religia acestui
popor. Unii sunt de părere că, atunci când a
stat în locuinţa subterană, Zamolxe şi-a scris
legile. Carolus Lundius afirmă: „Socot că
sunt suficiente şi foarte clare dovezi, ba chiar
străvechi, care să ne permită să afirmăm că
pe vremea lui Zamolxe au existat legi scrise”.
El consideră că principiile şi preceptele ju-
ridice susţinute de Zamolxe - dreptatea, echi-
tatea, blândeţea, dar şi pedepsirea celor
vinovaţi - se regăsesc în legislaţia suedeză.
Carolus Lundius îl citează pe Ior-
danes care susţine că Zamolxis şi Deceneu
„au fost de o erudiţie extraordinară, iar con-
cetăţenii lor le sunt foarte recunoscători pen-
tru legile date”. Printr-o argumentaţie solidă,
el explică şi de ce Zamolxe a primit numele
de Gebeleisis.
În legătură cu întrebarea dacă
Zamolxe a fost om sau zeu, aş apela la Eu-
hemeros, care, în „Istoria sacră”, considera
că zeii au fost, iniţial, regi, eroi, binefăcători
ai popoarelor. Apoi, pentru binele făcut co-
munităţii, oamenii i-au zeificat. Consider că
aşa stau lucrurile şi cu Zamolxe.
În piesa „Zamolxe”, Lucian Blaga
prezintă drama omului care încearcă să
aducă poporului său „o religie nouă şi vân-
joasă” din „inima necunoscutului”. Zamolxe
voia să înlăture zeii anteriori şi să instaureze
monoteismul. Pentru a-i convinge pe ai săi
să îmbrăţişeze noua religie, Zamolxe re-
curge la parabola Orbului. Blaga îi atribuie lui
Zamolxe o viziune panteistă despre divini-
tate. „Despre Dumnezeu nu poţi vorbi decât
aşa:/ îl întrupezi în floare şi-l ridici în palme,/
îl prefaci în gând şi-l tăinuieşti în suflet, / îl
asemeni c-un izvor şi-l laşi să-ţi curgă lin
peste picioare,/ îl prefaci în soare şi-l aduni
cu ochii, / îl închipui om şi-l rogi să vie-n sat,/
unde-l aşteaptă toate visurile omeneneşti”.
DACIA
magazin
Doctrina sa intrând în contradicţie cu aceea
oficială, Zamolxe este lovit cu pietre şi alun-
gat din cetate. El se retrage în munţi, trăind,
timp de şapte ani, într-o peşteră. Între timp,
învăţăceii săi s-au răsculat. Pentru a-i linişti,
Magul se hotărăşte să lanseze, în cetate,
zvonul că Zamolxe a fost el însuşi un zeu.
Era convins că, divinizându-l, oamenii îi vor
uita învăţătura. El crede că: „un singur lucru
e mai tare ca profetul: statuia lui”
În peştera sa, Zamolxe are câteva
viziuni ale unor persoane care vor urma
după el şi care vor fi sacrificate, din diferite
motive, de către semenii lor. Este vorba de-
spre Socrate (filosofia), despre Isus Cristos
(religia) şi despre Giordano Bruno (ştiinţa).
Zamolxe se proiectează în aceştia. Îi spune
celui de pe rug: dacă „ne-am privi în lac ca-
ntr-o oglindă/ am vedea că suntem unul şi
acelaşi”.
La aflarea veştii despre statuia ce i se
pregătea, pentru a fi aşezată în sanctuar,
Zamolxe se întoarce în cetate şi îl întâlneşte
pe Mag. Întâlnirea lor seamănă foarte mult
cu aceea dintre Isus Cristos şi Marele Inchi-
zitor din opera lui Dostoevski. „De ce te-ai în-
tors?”, aceeaşi întrebare. „Pleacă înapoi!”,
acelaşi îndemn.
La festivitatea ridicării statuii pe soclu,
Zamolxe o doboară, considerând că acel
„chip de piatră-ncoronat cu nemurire” îi este
vrăjmaşul. Cei care venerau statuia, înfuriaţi,
l-au ucis pe Zamolxe cu bucăţi din aceasta.
Când un om le reproşează cele întâmplate,
aceştia spun: „Zamolxe e mort. Dar ne-a
adus pe Dumnezeu. Orbul e iarăşi printre
noi. Şi-n noi”. Sacrificiul nu a fost în zadar.
Piesa este bine realizată din punct de
vedere dramaturgic. Nu putem pretinde
imaginaţiei poetului să se supună rigorilor şti-
inţei.
Ambele viziuni se referă la Zamolxe
ca om. În legătură cu ipostaza de zeu, nu
putem şti dacă i-a fost atribuită lui Zamolxe
în timpul vieţii lui sau după trecerea sa în
eternitate.
49

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
Locul morţii şi învierii lui Zamolxe
Am indentificat mai mulţi autori antici
(Herodot, Strabon, Diogene, Laertius şi Ior-
dannes) şi moderni (Carolus Lundius, Ab-
dolonyme Ubicini, Theodor Mommsen, J. F.
Heigebauer, Ludwig Albrecht Gerhardi, Andras
Husty), care descriu moartea şi învierea lui
Zamolxe, având uneori detalii identice sau
apropiate. De asemenea, mai mulţi istorici, arhe-
ologi şi cercetători români au încercat să identi-
fice locul descris de istoricii antici şi moderni.
Este vorba de Cezar Bolliac, Grigore Tocilescu,
George Lahovary, Octavian Goga şi Dimitrie
Gusti, care au adunat informaţii păstrate şi trans-
mise de locuitorii, învăţătorii şi profesorii din mai
multe sate din judeţul Teleorman, îndeosebi din
Antoneşti şi Copăceanca (din comuna Călineşti)
şi Cetate (din comuna Rădoieşti).
În spaţiul dintre aceste trei sate, se poate
identifica şi astăzi un complex de aşezări şi forti-
ficaţii antice (gentilico-tribale, din perioada ma-
triarhală), ale căror caracteristici corespund
descrierilor făcute de autorii antici şi de cei mo-
derni. Astfel, numeroase detalii ale măgurii situ-
ate la apus de satul Copăceanca amintesc de
descrierea mormântului lui Zamolxe. Localnicii
vorbeau despre existenţa unor tuneluri, care
făceau legătura între mormânt şi cetatea aflată pe
un platou alăturat. În anul 1968, în urma unei fur-
tuni cu ploaie puternică, şuvoaiele au eliberat, în
apropierea unui pod, calea de acces către unul
dintre aceste tuneluri, în lungime de circa 900 de
metri, cu înălţimea unui om de talie mijlocie şi
lăţimea aproape egală cu înălţimea. Tunelul avea
formă dreptunghiulară şi era colmatat pe mai
multe porţiuni, deşi bârnele de stejar erau încă în-
tregi. Tunelul ducea către o cetate aflată pe pla-
toul înalt al satului numit astăzi Cetatea, de pe
malul pârâului Tinoasa. Locuitorii satului An-
toneşti, veniţi în număr mare să vadă descoperirea
şi să repare drumul, au făcut legătura cu existenţa,
DACIA
magazin
Victor Denciu,
Bucureşti
în acea zonă, a unui loc numit “Osăria” , unde
ieşeau la iveală oase umane.
Din informaţiile culese de la rude şi
vecini, reiese că, în timpul Primului Război Mon-
dial, nemţii au folosit trei încăperi subterane din
actuala măgură drept depozite de armament şi
muniţie. Măgura are astăzi o lungime de 173 de
metri, pe direcţia răsărit-apus, vechea intrare fiind
către apus. Lăţimea, pe direcţia nord-sud, are 73
de metri. Localnicii spun că, în noaptea de Sfân-
tul Gheorghe, „joacă flăcările pe măgură”, şi
mulţi căutători de comori şi-au încercat norocul
în acea zonă.
Despre modul în care au fost edificate
aceste măguri, localnicii spun că au fost făcute
„de jidovi sau de uriaşi, cu poala”. Cezar Bolliac
socotea această măgură ca fiind una dintre cele
mai vechi aşezări preistorice din România. În
partea de sud a măgurii, se află un mormânt tu-
mular cu pământ roşu. Prin apropierea măgurii
trece vechiul drum „al robilor” sau al mocanilor.
La aproximativ un kilometru spre sud de satul
Antoneşti trece cunoscuta Brazdă a lui Novac,
străvechi val de apărare din Câmpia Română,
numit uneori de către localnici Troianul, iar de
către unii istorici Valul Lui Traian. De jur-împre-
jurul satelor Antoneşti, Cetate, Licuriciu şi
Copăceanca, se află numeroase alte măguri mai
mici, iar localnicii găsesc, pe o suprafaţă de peste
700 de hectare, cu prilejul lucrărilor agricole,
cioburi de ceramică gri şi roşie, obiecte din silex
şi os, figurine din os şi lut, morminte cu pereţii
arşi etc. O parte dintre aceste măguri au fost nive-
late prin aratul anual, iar uneori pământul lor argi-
los a fost folosit la facerea cărămizilor pentru
case.
Menţionez că, din cunoştinţele noastre,
zona nu a fost incă cercetată sistematic de spe-
cialiştii de la Muzeul de Istorie şi Arheologie din
Alexandria sau de la alt muzeu din România.
50
 DACIA
Nr. 67 - 68, iulie - august 2011 magazin

Calculul timpului la Daco-Geţi

Dr. Eugen Costel Popescu,
Scorniceşti, Argeş

La Sarmisegetusa, în
munţii Sureanu, lângă Orăştie se
găseşte „Marele Sanctuar ro-
tund’’, locul unde se poate cal-
cula timpul.
Acest Sanctuar are un
cerc compus din 30 grupuri de
6+1, iar calculul timpului, anul
tropic solar de 365, 242199 zile
solare mijlocii se poate calcula
cu o precizie de 1 secundă la
11,5 ani, fiind cel mai precis şi
mai simplu Calcul al timpului,
mult mai precis decât cel socotit
astăzi, cel mayaş, de o secunda
la 2 ani.

TEHNICA DE CALCUL

Ca şi azi se adaugă o zi la
4 ani de 5 ori. A şasea zi se adaugă
după 5 ani, astfel că la fiecare 25
ani sunt adăugate 6 zile, iar restul
(zecimalele) nu este altceva decât
7∏/ 400.
Se scade o zi la 500 ani şi
încă o zi la 5000 de ani, astfel că
după 5000 de ani este un rest de
7,2 minute, ceea ce reprezintă o
diferenţă faţă de timpul exact de o
secundă la 11,5 ani.
Anul la ei ca şi astăzi are
52 de săptămâni ce însumează
364 zile, iar ultima săptamană avea
8 zile sau 9 zile când se adaugă o
zi la 4 sau 5 ani.
Când se adaugă o zi la
patru ani se numea „Anul cel
mare’’, iar la 5 ani, după egipteni
era ,,Anul lui Seth’’. Noi il putem
numi „Anul lui Saturn sau Zamolxe’’
şi corespunde unei perioade de 25
ani, perioadă ce o numim şi astăzi,
o generatie.
Cand se scade o zi la
fiecare 500 de ani, este „Anul
Pheonix’’, Pheonixul find pasarea
titanică, care, după claudian, se
naşte şi moare in oraşul titanilor, (in
urbe Titania) şi corespunde după
scriitorii antici cu perioada de viată
a pasării.
După aceeaşi reprezen-
tare grafică, calcul timpului se face
sau se verifica prin numarul ∏(pi),
astfel că la fiecare 25 de ani sunt
6+7∏/400 zile.
La 100 de ani, se adaugă
24 zile, după care grupand două
câte două, se înmulţeşte de fiecare
dată cu 100. In situaţia aceasta,
după 10.000 de ani (100x100),
urmează cifrele din 7∏ pană la
sfârşitul numărului, dacă are
sfârşit. La 10.000 de ani se adaugă
2421 zile.
Ştiind că ziua creşte cu
0,16 secunde la 1000 de ani, după
calculul meu, timpul exact era în
urmă cu 12.000 de ani, lucru ce
presupune sau certifică faptul că
acest calcul aparţine Titanilor şi
apoi Atlanţilor.

51

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
Geto-dacii din Sumer
V. Zamarowsky constata, în studiul „La
început a fost Sumerul”, că sumerienii au venit în
Mesopotamia aproximativ pe la jumătatea mile-
niului IV: „În general, există o concordanţă de
opinii privind faptul că sumerienii au venit din
ţinuturi muntoase. Potrivit religiei pe care şi-au
adus-o din ţara de origine, zeii lor sălăşluiau în
vârful munţilor…”. La rândul său, istoricul rus
N. Jirov considera că sumerienii au migrat din
zona peninsulei balcanice (Geto-Dacia). El subli-
nia faptul că limba sumeriană era total diferită de
cele ale vecinilor semiţi, iar scrierile lor plasau
originea strămoşilor într-o ţară montană sau sub-
montană.
Ideea că sumerienii au provenit din zona
carpato-danubiană nu este deci nouă. Încerc în
această scurtă prezentare doar să aduc noi argu-
mente de ordin lingvistic.
În sudul bogat al Mesopotamiei se dez-
voltă oraşe-stat precum UR, URuk, LARsa, Sa-
marRA sau MaRI . Oraşul-stat Lagaş este primul
care se impune, al cărui rege Eannatum (un Enea
preistoric) unifică întregul Sumer. Mai apoi, un
alt rege – URUKagina, începe o serie de reforme,
instaurând un regim de ordine şi justiţie. Imperiul
se prăbuşeşte în urma atacurilor repetate ale gu-
tilor (dragonii munţilor). Oraşele din sudul Su-
merului rămân însă independente, plătind un
tribut cuceritorilor (cum aveau să facă mii de ani
mai târziu statele dacice în relaţia cu Imperiul
Otoman).
Oraşul Lagaş revine la prosperitate sub
regele Gudea (Godea). Unii îi stabilesc domnia
prin secolul XXIII î.H., alţii în jurul anului 2150
î.H. În orice caz, Gudea (Godea) se lăuda, con-
semnează tăbliţele de lut, că păstoreşte 216.000
de suflete. Oraşul era dominat de marele zigurat,
DACIA
magazin
Ion Năvălici,
jurnalist
pe una din terasele superioare fiind înălţat Tem-
plul Alb, aşa cum se numea şi marele templu al
lui Apolo din Insula Albă – Leuce, de la gurile
Dunării.
Populaţia stabilită în sudul Mesopotamiei
adora soarele, motiv pentru care îşi spuneau
sumer-ieni – rădăcina “sum” desemnând lumina-
Soarele (ca în semiticul Şamaş – soare, ca în en-
glezul summer – vară), una dintre cetăţile
sumerienilor numindu-se chiar Samara. Semna-
lăm aici constatarea lui I. Van der Gheyr, în Les
populations danubiennes, citată de A.D. Xeno-
pol: „Samus, numele din Dacia al fluviului
Someş, este identic cu acel de Σαμαίοι, popor
din Tracia, şi cu acel de Sama, Samus, purtat de
principi traci”.
Frapează dintru început prezenţa nume-
roasă a rădăcinii UR în numele oraşelor şi regilor
sumerieni. Notă aparte face oraşul-stat Lagaş şi
unul dintre regii săi – Gudea (Godea). Cum nimic
nu este întâmplător sub SoARe, trebuie să cons-
tatăm că în zona sacră a Daciei aflăm, între legen-
darele Porţi-de-Fier şi Sarmisegetusa, masivul
muntos Godeanu. Înspre vest de munţi, unde se
deschide Banatul – ţara BANilor, este oraşul
Lugoj, care până la sfârşitul secolului XIX se
scria şi pronunţa Lugoş (ca şi numele localităţii
Dej, care se scria şi pronunţa Deş), o importantă
reşedinţă a godenilor şi chiar a geto-dacilor. Si-
milititudinea dintre perechile Godeanu-Lugoş,
Gudea-Lagaş este mai mult decât evidentă.
Când, cum şi pe ce traseu au migrat go-
denii tocmai în Sumer este greu de precizat deo-
camdată. Oricum, invers nu se puteau petrece
lucrurile de vreme ce Tăbliţele de la Tărtăria, care
conţin semne pictografice aproape identice cu
cele sumeriene, au fost date ca fiind scrise cu cel
52

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
puţin 1.500 de ani înaintea tăbliţelor de lut sume-
riene.
Sunt prea multe „coincidenţe” toponimice
şi onomastice în cele două regiuni atât de înde-
părtate pentru a nu accepta ideea că sumerienii au
venit, fie şi în valuri, din sfântul triunghi al Por-
ţilor de Fier. Astfel, şi-n ziua de astăzi în sud-ves-
tul României există Munţii Godeanu, zonă sacră
unde era venerat God - Dumnezeu (vezi regele
sumerian Gudea), oraşul Simeria (Sumer şi oraşul
Sammara), localităţile Uricani şi Orăştie (oraşele
Uruk şi Ur), râul Mureş şi Muntele Mare (oraşul
Mari), Munţii Şureanu şi vechea sfântă Sarmise-
getuza (Sargon I), râul Someş şi Munţii Semenic
(zeul Şamaş – soare, preluat de asiro-babiloniei),
dar şi alte nume simbolice: râul ARieş, localităţile
ORadea, ARad, ROvinari, ROşia Montana. În
plus, cetatea SARmisegetusa se afla pe cursul
unui râu care se numeşte şi-n ziua de astăzi Apa
Oraşului – adică Apa lui UR. În epopeea Ghil-
gameş, eroul spune la căpătâiul lui Enkidu: „Să
plângă pentru tine râul ULA”, râu care pare
omonimul lui OLT şi care – se înţelege – poartă
un nume divin.
Revenind la silaba sacră UR (AUR), tre-
buie să încercăm să ieşim din captivitatea semni-
ficaţiei egiptene a lui RA – zeul Soarelui. SUR
(SAR) a fost probabil o primă etapă în care s-a
făcut un transfer de semnificaţie a simbolului
sacru UR, care primeşte sensul de chiar zeu, prin
adăugarea înaintea lui UR a lui SA (SU), care în
sumeriană denumeşte verticalitatea, adică Axa
Lumii, drumul drept spre divinitate, motiv pentru
care în sanscrită este catalogată drept silabă sacră.
Este cunoscut faptul că în vremurile stră-
vechi locurile de închinare şi unde se amplasau
lăcaşurile de cult se aflau exclusiv pe înălţimi:
vârfuri de munţi sau dealuri, ori – în câmpii des-
chise - pe movile special construite, precum tu-
mulurile, în intenţia de a urca pe Axa Lumii. În
greacă, rădacina sacră UR (oros) înseamnă pur şi
simplu „munte”, „înălţime”. Pe lângă aceste înă-
lţimi dedicate lăcaşurilor de cult s-au organizat
DACIA
magazin
rapid comunităţi din ce în mai mari, ele primind,
ca în latină, numele de URbs, adică ceea ce în
limba română se numeşte ORaş, româna conser-
vând foarte clar rădăcina şi semnificaţia UR.
Astfel putem explica şi numele capitalei Româ-
niei, a cărei întemeiere este atribuită miticului
BucUR. La fel, dicţionarele sumeriene de astăzi
consemnează la unison că UR simplu avea sensul
de “localitate”.
Cu alte cuvinte, trebuie să admitem că UR
iniţial nu a însemnat altceva decât înălţimea,
muntele pe care se află lăcaşul de cult. În aceste
locuri UR, devenite apoi oraşe – urbs, cetăţi
adică, se oficiau slujbele religioase şi se incantau
rugăciunile adresate divinităţii. Nu este deloc în-
tâmplător că aceste incantaţii erau numite în su-
meriană „rugummum”, exact ca în limba română
– „rugă, rugăciune, rugăminte” (G fiind iniţiala
cuvântului God, Godeanu), şi în latină – rogatus,
cu sensul mai atenuat de simplă rugăminte. Ru-
găciunile se făceau întinzând mâinile spre cer,
adică spre divinitate, pe Axa Lumii. Lucru atestat
de verbul latin “rogo, are” – a întinde mâinile
către, după ceva, a se adresa cuiva, a cere. În tim-
pul ceremoniei solare se aprindeau şi focuri. Ele
nu se puteau numi decât ca în limba română – ru-
guri, sau în latină – rogus (foc pentru arderea
morţilor). În fine, rugăciunea sau invocarea zeilor
se făcea cu voce tare, uneori extrem de tare. Re-
feritor la această situaţie ne-au rămas cuvinte pre-
cum: a URla, a Rage, a Răcni (română), RAco
(latină – a zbiera); RAbies (latină – furie prophe-
tică); rugir (franceză – a răcni); interjeţia univer-
sală, de bucurie sau războinică, Uraa! (care în
română a dat şi verbul “a ura”, legat iniţial de ri-
tualul religios.
În UR, lângă sau chiar în templul dedicat
zeului protector, se afla şi reşedinţa suveranului,
ca descendent direct al divinităţii. Locuind în UR,
el s-a numit fie Raja (sanscrită), Rex (latină),
Rege (română), Roi (franceză) sau Sire în en-
gleză.
53

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
STATUI ŞI BUSTURI DE DACI JEFUITE DE ROMANI,
EXPUSE ÎN MUZEE ŞI PARCURI DIN STRĂINĂTATE
Când am vizitat Muzeul Vaticanului la
Roma, am admirat bustul denumit „Captivus
Dacus”, crezând că sculptori romani, entuzi-
asmaţi de demnitatea, prestanţa şi privirea fermă
a dacilor, ar fi realizat aceste busturi. Adevărul
însă, l-am aflat mult mai tîrziu, când am citit re-
cenzia făcută de dl. Gabriel Gheorghe la manu-
scrisul tezei de doctorat, pe care a susţinut-o la
Sorbonna dl. Leonard Velcescu, cu titlul Les
«Barbares» (Daces) dans la sculpture ro-
maine”/ «Barbarii »(Dacii) în sculptura romană.
Meritul autorului cu acestă teză este că a
descoperit un număr impresionant de busturi şi
statui în toate părţile lumii, lănsând ideea că aces-
tea ar reprezenta un „omagiu” adus de romani
celor mai puternici dintre adversarii săi. Au
fost invocate numeroase argumente în susţinerea
acestei afirmaţii : respectul, chiar admiraţia pe
care Traian a avut-o faţă de războinicii daci, des-
pre care mărturiseşte şi numărul important de le-
giuni romane compuse exclusiv din soldaţi daci.
S-a intreprins şi un amplu studiu al prin-
cipalelor materiale utilizate pentru sculpturile
„barbarilor” daci, pentru a permite pe de o parte,
nu numai identificarea ariei geografice de prove-
nienţă a sculpturii în sine, dar şi pentru alegerea
materialelor pentru restaurarea lor.
Până în prezent, nu se cunoaşte o altă lu-
crare, care să cuprindă inventarul cel mai complet
al sculpturilor de daci, fiind inventariate peste o
sută de exemplare. Descoperirea atâtor busturi
mai ales, pune problema provenienţei lor, ştiut
fiind faptul că romanii nu aveau acest cult, „al
proslăvirii celor mai puternici adversari în-
vinşi”. Autorul tezei de doctorat susţine faptul că
aceste statui ar fi fost făcute de sculptori latini
după încheierea primei faze a războiului dintre
latini şi geţi (daci), la anul 106.
În recenzia făcută lucrării, dl. G.
Gheorghe este de altă părere: niciodată, în isto-
ria lumii, învingătorii nu i-au omagiat pe învinşi,
şi nu se poate găsi nici un exemplu în acest sens,
DACIA
magazin
Valeriu D. Popovici Ursu,
Paris
să omagiezi un învins că l-ai putut despuia de bu-
nurile sale, oricît de mare ar fi fost jaful făcut
asupra învinsului, şi nici să se omagieze şi să se
complimenteze reciproc.
În sprijinul celor scrise mai sus, se aduc
argumentele unor scriitori recenţi şi din perioada
războiului lui Traian cu dacii.
Alexandru Busuioceanu, în cartea Za-
molxis sau mitul dacic în istoria şi legendele spa-
niole (Ed. Meridiane, 1981), scrie despre
confruntarea între romani şi daci: Războiul în-
cepe pe viaţă şi pe moarte. Şi lupta e grea. Ro-
manii trebuie să cucerească acel pământ palmă
cu palmă ... pentru a lua munte cu munte şi a
urca pe culmi, unde dacii se apără cu înverşu-
nare în fortăreţele lor. Sculptorii (Columnei)
n-au trecut cu vederea nici o cruzime, fie bar-
bară, fie romană. Capetele înfipte în prăjini pe
ziduri sunt elemente decorative ale acestui răz-
boi. Într-o scenă, călăreţi romani intră într-un sat
părăsit (de războinicii daci n.n.). Numai bătrâni
se apără cu bâte. Soldaţii ard casele, pun foc la
fiecare pas. Într-un alt relief, femei dace ard pri-
zonieri romani. Îngrozitoare ură, care umple pă-
durea de oroare... (p. 201). Duşmanii desemnaţi
de destin nu pot fi aliaţi (p.202). Ura pe care au-
torul o evocă, urmărind câteva scene de pe Co-
lumnă, ca şi alţi autori, nu lasă să se întrevadă
nicio posibilă omagiere reciprocă, niciun fel de
dulcegării.
După moartea lui Traian, survenită în
anul 117, departe de Roma, şi curând după cuce-
rirea unei frânturi din întreaga Dacie, el n-a mai
avut cum să vadă consecinţele dezastruoase ce
le-a declanşat prin războiul contra dacilor şi în-
deplinirea testamentului lăsat de Decebal în-
tregului neam getic (vezi Iordanes, Getica,
ediţie bilingvă latină/română, Fundaţia Gândirea,
2001, p. XVIII-XXXIV): cucerirea şi jefuirea
Romei de către Alaric, căderea ei sub Odoacru
(sfîrşitul Imperiului roman de apus), instalarea
unui rege get la Ravena etc.
54

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
Explicaţia existenţei atâtor statui şi
busturi de daci în străinătate o găsim şi la Ci-
cero (În Verem): solii care ajungeau la Roma ve-
deau expuse în Forul roman (!!) statui luate din
casele, din templele, din oraşele lor; solii se în-
chinau în for la statuile zeilor ridicate din tem-
plele lor şi, recunoscând şi alte statui şi podoabe,
se uitau la ele, în diferite locuri, cu ochii în la-
crimi. ... nimeni nu are un motiv să se îndoiască
de pieirea aliaţilor şi prietenilor de vreme ce în
forul roman, unde altădată erau acuzaţi şi con-
damnaţi cei ce săvîrşiseră vreo nedreptate împo-
triva aliaţilor, sunt aşezate acum, în ochii tuturor,
obiectele luate de la aliaţi şi prieteni. Unul din
motivele pentru care romanii erau urâţi în pro-
vincii îl constituiau şi jafurile săvîrşite de soldaţii
romani (Istoria literaturii latine, EDP, fără an, p.
425; s.aut. G.G.)
În continuare, arătăm ce au afirmat şi
alţi scriitori despre jafurile romanilor în teri-
toriile cucerite.
Caius Crispus Sallustius (86-34 î.Hr.),
în Epistula Mithridatis, 23, ap. Istoria României,
1960, vol.I, p. 346 susţine că romanii erau numiţi
de populaţiile supuse latrones gentium (jefuito-
rii popoarelor).
În studiul lui Merle Severy din „National
Geografic”, mai 1977, p. 607, găsim scris: Cae-
sar now proceeded, in eight years of campaigns,
to “pacify” Gaul, making the desert Roman
called peace. The self-styled saviour of Rome
fought some 30 battles, took more than 800
towns, killed by his own count 1.192.000 men,
women and children. / În opt ani, Cezar a con-
tinuat să pacifice Galia, realizând pustiul roman
numit pace. În stilul propriu de mântuitor al
Romei, a dat circa 30 de bătălii, a cucerit peste
800 de oraşe şi a ucis pe seama sa 1.192.000 de
bărbaţi, femei şi copii (pildă semnificativă despre
cruzimea romanilor, fapt reluat de Traian mai
tîrziu în războiul cu dacii n.n.).
Tacitus (către 55-către 120 d.Hr.), istoric
roman, notează în Anale, C.XV, § 44 : Roma e
mocirla tuturor ticăloşiilor şi păcatelor.
Toate acestea, dar şi prin propriile sale
constatări, l-au făcut pe logicianul şi filozoful
Anton Dumitriu să scrie : Romanii nu aveau
însă decât politica lor imperialistă drept ideal.
Dacă grecii n-ar fi cucerit spiritual pe romani,
Imperiul Roman ar fi fost pentru Europa ceea ce
a fost, mai târziu, Imperiul Mongolic al lui
DACIA
magazin
Gingis Han. Numai că, de data aceasta, barbarii
ar fi venit de la vest, şi nu de la est (Orient şi Oc-
cident, p. 26).
V-am expus toate aceste mărturii, pentru
a vă convinge că, în niciun caz, statuile şi bus-
turile dacilor n-au fost făurite de romani, ci de
proprii noştri sculptori daci.
După cum se ştie, scrierile medicului
Criton al lui Traian, prezent la campania lui
Traian în Dacia au dispărut complet. Ne-au
mai rămas câteva fragmente de la Dio Cassius
care a fost în posesia acestor scrieri, dar care nu
amintesc nimic de aceste statui. De aici, greutatea
justificării adevărului istoric din scripte.
O sursă care nu poate fi neglijată, ar fi şi
plăcile găsite la săpăturile pentru Castelul de la
Sinaia, unde pe una din plăcile turnate în plumb
se află un magnific castel al regilor daci (placa
cu nr. 21). În acest edificiu al regilor daci nu pu-
teau lipsi statui sau busturi ale regilor daci, a cla-
sei Sarabilor, din care se alegeau regii şi scerdoţii
Geţilor (v. Iordanes, De origine actibusque Ge-
tarum, § 40), ale căror busturi şi statui împânzesc
astăzi muzeele şi grădinile din străinătate. Traian
şi Criton probabil, prezenţi la distrugerea palate-
lor şi sanctuarelor Sarmizegetusei, au considerat
că aceste sculpturi reprezintă zeităţile neamului
dac şi odată cu dispariţia lor din Dacia, va dispare
şi forţa poporului dac.
În antichitate, se credea că forţa şi puterea
unui popor, a unei cetăţi, stă în forţa zeităţilor
adorate de populaţiile respective, iar prin dispa-
riţia lor se pierdea şi puterea poporului respectiv.
În cazul de faţă, statuile n-au fost zeităţi,
ci nobili daci, iar neamul nostru n-a dispărut, în
schimb Roma împăraţilor romani, după mai
bine de trei sute de ani, a încetat a mai fiinţa,
datorită getului Odoacru, în anul 476.
Traian ar fi dispus implantarea tuturor sta-
tuilor şi busturilor în Forum. Este foarte probabil
ca, la dislocarea statuilor la Sarmizegetusa, să fi
fost distruse anumite părţi, sau la transportul lor,
fapt care a făcut ca, ajunse la Roma, să fie depo-
zitate în vederea restaurării lor.
Faptul că se găsesc atâtea statui şi busturi
în lume nu se explică decât că fie au fost furate
cu ocazia jafurilor din timpul lui Alaric (c. 370-
410), regele vizigoţilor în anul 410, fie sustrase
din depozitele unde erau încă ascunse sau neres-
taurate. În subsolurile Vaticanului suntem mai
mult ca siguri că mai există şi acolo busturi dacice.
55

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
Toate aceste mândre priviri ale statui-
lor strămoşilor noştri, se îndreaptă către locul
unde au fost făurite, România de astăzi, în aş-
teptarea repatrierii lor.
Nu pretindem astăzi Romei aurul, podoa-
bele, vitele şi grânele luate cu japca în perioada
ocupaţiei romane. Dar ceea ce face parte din
patrimoniul nostru naţional trebuie să ne re-
vină din nou în ţară.
Rolul guvernanţilor din ţară le revine res-
ponsabilitatea de a începe inventarierea tuturor
acestor statui şi busturi, studierea texturilor lor,
pentru a proba că sunt din materiale unde stăpâ-
neau dacii teritorii în antichitate, cu mult înainte
de Burebista. A nu se pleca de la premiza că sta-
tuile au fost făcute în cariere din Italia şi alte părţi
ale lumii, ci din teritoriile dacilor ante-Burebista.
Cu regret constatăm că premizele de la care dl.
L.Velcescu a plecat în teza sa, susţinând că latinii
au realizat statuile, au căutat texturile din care au
fost făurite nu şi în Spaţiul carpatic, posibil şi nici
din cel grecesc, unde se găseau o parte din stră-
moşii noştri. Nefiind în posesia tezei domniei
sale s-ar putea să ne înşelăm, dar credem că avem
dreptate.
A nu se uita că lucrările de apărare, sanc-
tuarele şi poate chiar palatele de la Sarmizegetusa
s-au făurit cu mult înaintea lui Burebista ..., pe
terasa IX-a a Complexului s-au găsit seminţe de
grâne datate din mileniul al III-lea î.Hr.! Şi chiar
statuile să fi fost făurite de sculptori autohtoni
mult mai înainte de domnia regilor Burebista
şi Decebal.
În Grecia şi întreaga coastă anatoliană ad-
mirăm statuile care ne-au mai rămas din antichi-
tate. Admirăm zeităţile grecilor, care au barbă ca
strămoşii noştri; se cunoaşte faptul că grecii nu
mai purtau barbă şi că epoca lui Pericle a excelat
prin sculpturi în care bărbaţii erau fără barbă.
Oare acest aspect nu trebuie să ne dea de gândit?
Faptul că strămoşii noştri sculptau statui
din marmură, încă dinaintea epocii troiane, ne-o
evocă Pliniu (61-114), citat de N. Densuşianu în
Dacia preistorică (ed. Arhetip, Bucureşti, 2002),
în care la pag. 98 scrie : Din o insulă a Mării
Negre (este vorba de insula din lacul Letea n.n.),
numită Apolonia, situată spre sud de gurile Istru-
lui, Romanii luară una din cele mai venerate
imagini a zeului Apollo, o statuie colosală înaltă
de 30 de colţi (cca. 20 m.) şi o aşezară în Capi-
toliu sub numele de Apollo Capitolinus. Cheltu-
DACIA
magazin
ielile acestei antice şi magnifice opere de sculp-
tură au fost, după cum ne spune Pliniu, de 500
de talanţi ... adică mai mult decît adunase Grecii
(300 de talanţi) pentru reconstruirea templului
din Delphi, incendiat în a. 548.
Tot N. Densuşianu, la p. 101, relatează ur-
mătoarele privind cercetările arheologice din in-
sula Leuce (Letea): În mijlocul platoului acestei
insule s-au găsit în anul 1823 ruinele unui templu
de o întindere extraordinar de mare. În unele
locuri zidurile acestei clădiri (Templul lui
Apollo) mai aveau încă o înălţime de o archină
şi jumătate (1 m 661/2 cm.).
Construirea acestui templu, după cum ne
spune Koehler (în Memoires sur les îles et la
course consacrée à l’Achille, în Mémoires de l’A-
cadémie de St. Petersbourg, Tome X, 1825,
p.604), se reduce la epoca arhitecturii primitive
sau ciclopice. (s.n.)
Avem deci dovezi clare, în primul rând că
strămoşii noştri sculptau în marmură statui de
mari dimensiuni, enorme, încă din mileniul II î.
Hr. (epoca troiană) şi poate chiar mai înainte şi,
în al doilea rînd se adevereşte faptul, consemnat
şi de Cicero (106-43 î.Hr.), că romanii demon-
tau statuile zeităţilor şi le transportau la
Roma, prin aceasta crezând că popoarele cucerite
îşi pierd forţa şi mândria, rămânând supuse im-
periului roman.
Nu este exclus ca cele patru statui de
tarabostes, care ornează Arcul lui Constantin de
la Roma, să fi fost jefuite de Traian, expuse şi ele
în Forul roman şi, apoi, Constantin să-şi îm-
podobească Arcul cu ele.
În încheiere, facem apel la toţi românii
care vor citi aceste rînduri, să lupte din toate pu-
terile, prin orice mijloace, pentru repatrierea sta-
tuilor strămoşilor noştri.
Neluarea măsurilor de repatriere a
acestor valori va plana în continuare ca un
blestem al strămoşilor noştri, probă a situaţiei
în care se găseşte ţara noastră astăzi, lipsa lo-
curilor de muncă şi plecarea tineretului nostru
definitiv în străinătate.
Dacă Statul român va face toate diligen-
ţele pentru repatrierea lor şi ţările sau particu-
larii, deţinători ai acestui patrimoniu al poporului
nostru, vor refuza restituirea lor, blestemul
strămoşilor se va revărsa asupra deţinătorilor
acestor statui şi busturi.
56

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
UN FALS INACCEPTABIL ÎN „LEGENDA AUREA”
sau
Somnul raţiunii naşte monştri
Născut şi întreţinut de somnul raţiunii,
uriaşul fals din „Legenda aurea” ca orice fals,
bine înrădăcinat, este duşmanul fiinţării umane
şi, cu atât mai mult, este duşmanul, care a submi-
nat grav semnificaţia sacră a Dragonului Dacic,
semnul tutelar al identităţii româneşti.
Prin raportarea contestaţiei noastre la ce-
lebra pictură a lui Goya, putem considera că per-
sonajul cu faţa ascunsă, ar putea fi chiar călugărul
dominican, Iacob de Voragine, care n-a ezitat să
includă episoade cu monştri, în vieţile sfinţilor.
Sumbrul, generat în lume de joaca sa irespon-
sabilă cu monştrii, în scrierile hagiografice, con-
firmă imaginea sumbră a tabloului. Se constată,
încă odată, că demersul, care nu respectă etica
etalon a celor zece porunci, aduse de Moise,
generează suferinţe enorme, şi că lipsa de cultură,
dublată de minciună, torpilează ascensiunea spi-
rituală a omenirii.
În ultimii 750 de ani, asemenea con-
secinţe nefaste, de mari proporţii, a produs ge-
neralizarea minciunii despre monstrul cu chip de
Dragon, ucis de anumiţi sfinţi creştini. În mod
real, a existat, există şi va exista o hieroglifă, nu-
mită Dragonul Dacic, dar n-au existat, niciodată,
balauri, în mod real, şi cu atât mai puţin balauri
cu chip de Dragon. Ca urmare, n-a existat, în re-
alitate, nici acea confruntare a Sfântului Gheo-
rghe cu balaurul, care a fost povestită în celebrul
volumul intitulat „Legenda sanctorum”, sau
„Legenda aurea”, ieşit de sub pana lui Iacob de
Voragine, după anul 1260. Multiplicat sub diferite
forme şi transformat în texte de catehizare, uri-
aşul fals, astfel lansat, a reuşit să altereze grav
semnificaţia religioasă a hieroglifei numită Dra-
gonul Dacic, semn tutelar al identităţii româneşti,
dar şi primul mare temei al ascensiuni spirituale
DACIA
magazin
George Liviu Teleoacă,
Bucureşti
umane. Cu peste o mie de ani înainte de Cristos,
hieroglifa Dragonul Dacic devenise simbolul
pregătirilor pentru primirea Mântuitorului pe
Pământ.
După 750 de ani, de la punerea în circu-
laţie, a uriaşului fals, avem dreptul şi chiar dato-
ria, să cerem denunţarea şi eliminarea lui, din
lume, chiar dacă uciderea Dragonului, de către
Sfântul Gheorghe, ocupă un loc important în
iconografia creştină. Prea sunt grave con-
secinţele, de azi, ale uriaşului fals comis de Iacob
de Voragine şi prea s-au înmulţit, în ultima vreme,
noile ediţii ale volumului său (http://books.
google.com/books/about/Legenda_aurea.html?id
=f-QGAAAAQAAJ), cu apariţii la zi, pentru a nu
redeschide cazul, cu intenţia declarată de a pune
capăt crimei intelectuale, prin care a fost distrus
arhetipul religios al lumii, singurul în măsură să
asigure coeziunea ontică a Uniunii Europene şi
buna ei întocmire. Diversităţile etnice, dar şi or-
goliile etnice aferente, bine consolidate de în-
delungata istorie a bătrânului nostru continent, nu
îşi mai pot regândi unitatea, decât prin recurs la
arhetip, de unde şi imperativul eliminării fal-
surilor, care au transformat în simbol al Răului,
beneficul semn arhetipal, sub care a progresat
lumea, din Persia până în Bretania, timp de 2500
de ani atestaţi.
Incapabil să acumuleze şi să prelucreze
informaţia, care l-ar fi condus la compatibilitatea
de esenţă dintre semnificaţia Dragonului şi religia
creştină, Iacob de Voragine, cu de la sine putere,
a decis să lichideze cinstirea, de care se bucura
semnul Dragonului, în epoca sa. În acest scop, a
pus în circulaţie o povestire calomniatoare, prin
care i-a ataşat Dragonului însuşiri de monstru,
povestire încheiată cu bravura Sfântului
57

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
Gheorghe, care l-a adus în centrul cetăţii, unde
l-a decapitat. După publicarea volumului său,
„Legenda aurea”, din întâmplare sau nu, Iacob
de Voragine va ajunge episcop de Genova, ca
dovadă că somnul raţiunii îi ajunsese şi pe supe-
riorii săi, care n-au mai văzut că falsul, cu orice
scop ar fi fost comis, încalcă, prin mărturie min-
cinoasă, porunca a IX-a din Decalog. Ca membru
al ordinului domnican, Iacob de Voragine mai
prestase şi un jurământ specific ordinului, pentru
respectarea adevărului şi cu toate acestea, viaţa
contrafăcută a Sfântului Gheorghe, pe care a in-
clus-o în „Legenda aurea”, este alcătuită, mai
ales, din minciuni. Minciuni şi exagerări, cu atât
mai grave, cu cât mărturiile, rămase în toate
dicţionarele teologice, arată că, despre viaţa Sfân-
tului Gheorghe, nu se poate spune altceva, decât
că a lăsat în urma sa un cult.
Tragic este faptul că „Legenda aurea”,
cu falsurile ei, a cunoscut, încă de la apariţia sa,
o mare răspândire, comparabilă cu a Bibliei. A
circulat în peste o mie de exemplare, încă înainte
de apariţia tiparului (http://en.wikipedia.
org/wiki/Golden_Legend) şi în număr sporit,
după momentul Gutenberg, ceea ce a imprimat,
în mentalul multora, minciuna uciderii balaurului
de către Sfântul Gheorghe, deşi sfinţii au fost oa-
meni normali, care s-au luptat cu tentaţia păcatu-
lui, dar, niciodată, cu fiinţe supranaturale,
devoratoare de animale şi oameni.
La scurtă vreme după acest fals al de-
DACIA
magazin
capitării balaurului în mijlocul cetăţii, lansat de
Voragine, au apărut, în pictură şi în sculptură,
imaginile ecvestre ale Sfântului Gheorghe,
ucigând un balaur cu chip de Dragon. Prin ex-
punerea publică a acestor lucrări, cinstirea multi-
milenară a Dragonului a fost înlocuită de ură.
Cuceriţi de frumuseţea calului, ca şi de ţinuta
marţială a Sfântului Gheorghe, cei neavizaţi
păşeau fericiţi pe drumul iniţiat de falsurile unui
autor, de a cărui nume nici nu auziseră.
Din fericire, nişele neafectate de minciu-
nile lui Iacob de Voragine, referitoare la o fostă
luptă dintre Sfântul Gheorghe şi Dragon, au lăsat
mărturii îndubitabile despre compatibilitatea din-
tre Dragon şi religia creştină. Concludentă este,
în acest sens, prezenţa Dragonilor pe o haină pre-
oţească conservată în muzeul de broderii
(http://www.youtube.com/watch?v=Psy_yyYM-
rTQ) al Mânăstirii Santa Maria de Guadalupe,
construită în Spania, la începutul secolului XVII.
*
În cadrul comunicării, vor fi prezentate
numeroase alte imagini, care vor pune în evidenţă
semnificaţia reală a hieroglifei Dragonul Dacic,
marea sa răspândire în spaţiu şi în timp, precum
şi perfecta ei compatibilitate cu religia creştină.
În numele acestei compatibilităţi, dintre
hieroglifa Dragon şi religia creştină, se respinge,
ca distructiv, orice fals care alterează această
compatibilitate de esenţă.
58

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
Motto: „O, Soare, lumină preacinstită de traci”.
CULTUL SOARELUI,
DE LA STRĂMOŞI LA ROMÂNI
I. Cultul soarelui a fost practicat pe
un vast teritoriu planetar de către popoarele
sedentare de agricultori şi păstori. Acest
areal cuprinde şi „Vechea Europă”, spaţiul
carpato-danubiano-pontic.
Prezenta lucrare îşi propune să evi-
denţieze manifestarea complexă a cultului
solar în spaţiul vechii Dacii, din eneolitic
până în contemporaneitate.
Cercetătorii mitologiei române au afir-
mat că solarismul este o dominantă mitică
proprie spiritualităţii pre-, proto- si române[1].
Strămoşii, ca şi românii, interpretau
soarele şi rosturile lui cosmice, terestre şi lu-
meşti ca fiind esenţiale pentru concepţia şi
viziunea lor terestră despre viaţă şi lume[2]
Soarele era considerat izvorul vieţii şi
al morţii, sursa şi întruchiparea luminii diurne
cu toate valenţele ei spirituale şi psihologice.
Solstiţiile şi echinocţiile erau luate ca
puncte de reper în organizarea vieţii comu-
nitare, în desfăşurarea riturilor agrare, în ţi-
nerea sărbătorilor de peste an.
Principiul solar este figurat printr-un
mare număr de simboluri ce aparţin tuturor
codurilor culturale: geometrice, animaliere,
florale şi al metalelor.
II. In spaţiul vechii Dacii, cultul soare-
lui s-a practicat din mileniul al III-lea înainte
de Hristos (eneolitic) până în secolul al III-
lea după Hristos, în epoca metalelor.
Arheologii au descoperit în aşezări şi
în morminte ceramică, unelte, arme şi po-
doabe ornate cu simboluri solare. In fiecare
locuinţă exista câte o vatră sau cuptor cu
boltă.
Vetrele de cult cercetate de Maria
Comşa conţin numeroase simboluri solare.
Practicile cultuale la aceste vetre glorificau
DACIA
magazin
Sophocle, Oedip rege
Paula Olşanschi ,
Brăila
soarele, care asigura fertilitatea pământu-
lui[3].
Păsările acvatice, ca simboluri solare,
ale reînnoirii ciclice a anotimpurilor, străbat
iconografia epocii metalelor. S-au descoperit
care votive trase de lebede sau raţe, simbo-
lizând mersul nocturn al soarelui prin apele
oceanului planetar sau drumul lui Apollo
către regiunile nordice iarna şi revenirea zeu-
lui în primăvară. Cele mai reprezentative
care votive sunt cele de la Orăştie (jud.Hu-
nedoara) şi de la Bujoru (Jud.Teleorman).
In epoca bronzului, în urma procesu-
lui de indo-europenizare, s-a constituit grupa
lingvistică a tracilor[4]. Ritualul funerar se
schimbă, se trece de la înhumaţie la incine-
raţie. Prin incinerare, sufletul trebuia să se
purifice de toate impurităţile adunate într-o
viaţă. Aceasta este o dovadă a dezvoltării
cultului solar.
III. Strămoşii, ca şi românii, conside-
rau focul sfânt, ca locţiitor şi reprezentant al
soarelui pe pământ. „Focul viu” era întreţinut
permanent în vetrele altare prin grija preote-
selor fecioare, patronate de marea zeiţă
Hestia, zeiţa focului, a vetrei, a căminului şi
a fertilităţii pământului.
Autorii antici Diodor din Sicilia, Hero-
dot, Apuleios, Iordanes ne dau mărturie că
Hestia a fost regina geto-dacilor, mare preo-
teasă şi zeiţă după moarte. De la aceşti au-
tori aflăm că de la Hestia a preluat Zalmoxis
Belaginele – „legile frumoase”.
Cultul focului şi al vetrei era practicat
în sanctuarele circulare, descoperite de
arheologi pe tot cuprinsul Daciei: Grădiştea
de Munte, Feţele Albe, Racoş, Brad, Pecica,
Meleia, Rudele, Pustiosu.
Cele mai importante sunt Marele
59

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
Sanctuar Rotund de la Sarmizegetusa şi
Soarele de andezit, cadran solar, astrolab şi
altar de sacrificiu în acelaşi timp[5].
Dacii efectuau sacrificii în cinstea
zeilor. Soarelui îi dedicau hecatombe de
tauri şi berbeci, animale preferate de zeii
cerului, (scena 30 de pe Columna lui Traian),
iar preotesele jertfesc în cinstea Hestiei
ofrande învelite în paie, prizonieri de război
romani, cărora le dau foc (scena 45 de pe
Columna lui Traian). Aceste sacrificii au con-
firmări din partea izvoarelor scrise (Iordanes,
Ovidiu, Dio Cassius) şi arheologice[6].
In vremuri paşnice, preotesele Marii
Zeiţe aduceau ofrande care reprezentau
domeniul agricol. După treizeci de ani de
slujire în sanctuare, aceste preotese se
puteau căsători, devenind ne-veste, care în-
treţineau focul viu în vatra căminului familial.
IV. Zalmoxis, marele reformator al re-
ligiei geto-dacilor, conform izvoarelor istorice,
a fost preot, rege şi zeu. El era patron al ve-
getaţiei, al războiului şi al cerului. Esenţa noii
sale doctrine este credinţa în nemurirea su-
fletului, cu condiţia respectării unor norme
morale.
Dacă Zalmoxis aparţine secolului al
VI-lea înainte de Hristos, noul reformator,
Deceneus, aparţine sec.I înainte de Hristos.
El a adâncit credinţa în nemurirea sufletului
şi a creat corpul monastic al pleistoilor,
călugări veneraţi de popor cu denumirea de
„străluciţii”[7]. Ei trăiau în deplină curăţenie
sufletească şi trupească, în acele locuri unde
soarele străluceşte cel mai mult pe parcursul
unei zile, pe plaiurile munţilor (Pustiosu,
Rudele, Meleia).
In timpul regatului dac, s-au construit
sanctuarele dacice dintre care cel mai impre-
sionant prin complexitatea sa este Sanctu-
arul Mare Rotund de la Sarmizegetusa, un
adevărat panteon dacic, o reprezentare a
Universului în concepţia strămoşilor. El res-
pecta structural şi numeric mişcările de re-
voluţie ale planetelor. Pământul era redat
sub forma unei jumătăţi de ou, la mijloc. In
absidă, ardea focul Hestiei, mama Universu-
lui, de la care Zalmoxis a preluat legile sfinte.
Din cealaltă jumătate a Oului Lumii a
fost creat Universul. Momentul cosmogoniei
constă în secţionarea acestui ou în două prin
DACIA
magazin
lupta dintre pasăre şi şarpe. Transferând
conflictul cosmic la nivel individual, sufletul
trebuia să lupte cu trupul tot aşa cum
pasărea se lupta cu şarpele. Sufletul deve-
nea nemuritor numai după ce reuşea să se
preschimbe în pasăre, desprinzându-se de
trup şi de legăturile pământeşti[8].
Drumul către nemurire al sufletului
este redat în arta dacică prin semicalotele de
la Samizegetusa, care reprezentau cele
şapte sfere planetare şi pasărea sufletului,
care le străbate[9]. Zeul Soarelui cobora la
oameni prin intermediul păsărilor (vulturi,
lebede etc.), iar muritorii urcă spre zeu,
luând forma unor păsări.
Discul de andezit, marcat de zece
raze, este cunoscut şi sub numele de
„Soarele de andezit de la Sarmizagetusa”.
Cele zece raze desemnau intervalul de zece
zile, timp în care soarele străbate spaţiul din-
tre cele mai strălucitoare stele ale unei con-
stelaţii. Intr-o zodie exista trei asemenea
stele şi implicit trei decani.
Discul de andezit a servit şi ca altar
de sacrificiu. Se jertfeau animale plăcute
zeului ceresc, taurine şi berbeci [10].
Dacii foloseau atât calendarul solar,
cât şi pe cel lunar. Preoţii daci cunoşteau ci-
clul Meton, ciclu utilizat pentru egalizarea
evoluţiilor solare cu cele lunare în cadrul ca-
lendarului[11].
Principalele sărbători ale dacilor
aveau loc la solstiţiul de iarnă, la solstiţiul de
vară, la întâi mai – începulut verii şi la zece
august – când începea strângerea recoltelor.
V. Moştenirea spirituală dacică este
bogată şi complexă.
Românii au continuat să practice cul-
tul solar până în pragul secolului al XX- lea.
Solara lume de demult a dăinuit în mod
miraculos până în zilele noastre.
Românii au conservat acest cult prin
mitologia solară în care astrul zilei este sfânt,
prin legende, balade, basme mitice, prin ale-
gorii, prin simboluri solare, prin datini, super-
stiţii, prin dansuri rituale (hora, căluşul etc.),
prin cântece şi descântece, prin arta popu-
lară: arhitectură, sculptură, ţesături, portul
popular, monumente funerare, ofrande pen-
tru strămoşi, ouă încondeiate, heraldica feu-
dală etc.
60

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
VI. In concluzie, cultul solar, în com-
plexitatea manifestărilor sale, este o cale de
a înţelege misterele lumii arhaice, antice şi
moderne, o cale de a înţelege armonia dintre
principiile cosmice şi cele telurice.
Impresionantă este vitalitatea de sub-
strat a cultului solar din mileniul al III-lea î.H.
până în zilele nostre, prin formele păstrate
estetic şi ritual în folclorul nostru.
Numai un singur neam putea lega
mileniile cu aceleaşi simboluri sacre.
Solarismul dacilor, pre-, proto- şi
românilor este o dovadă a continuităţii de
neam, de limbă şi credinţă în spaţiul vechii
Dacii.
Simbolurile străvechi de cult mitologic
solar ar trebui să fie cuprinse în legea patri-
SARA OLT
Multe lucruri există şi au o anumită sem-
nificaţie. Ele sunt vizibile, dar pentru a fi văzute
ar trebui să fie şi privite. Dacă am privi cu ochii
potriviţi am putea vedea adevăruri mari peste care
trecem zilnic cu o uşurinţă pe care o punem la
baza sarăciei noastre spirituale.
Vorbim despre faptul că nu avem cum să
reconstituim limba dacilor, dar uităm că folosim
zilnic cuvintele limbii lor. Unora le putem recon-
stitui sensul, altora numai originea. Din această
ultimă categorie face parte şi hidronimicul OLT,
a cărui apartenenţă binară o afirmăm în această
lucrare. Adică vorbim de apartenenţa sa la limbă
dacică pe care noi o numim azi română, dar şi la
indoeuropeana primitivă, limba de origine a tu-
turor limbilor indoeuropene, pe care limba dacică
a continuat-o. În susţinerea celor de mai sus sunt
prezentate date de hidronimie, comentariul lor
sugerând extensiunea populaţiei noastre pe o arie
cuprinsă între Caucaz şi Atlantic. Deşi a urmat o
regresiune continuă, urme lingvistice semnifica-
tive sunt încă vizibile.
Lucrarea având un caracter preliminar,
este normal ca încă multe alte date să întregească
tabloul schiţat de cercetarea noastră. În mod co-
DACIA
magazin
moniului naţional, să devină o carte de vizită
cu care să ne recomandăm patrimoniului
universal.
_________________
1. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Ed Aca-
demiei R.S.R., Bucureşti, 1987, p.368
2. Idem
3. Maria Comşa, Les âtres de culte chez les geto-
daces de Roumanie
4. Dicţionar de istorie veche a României, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976
5. Dan Oltean, Religia Dacilor, Ed.Saeculum I.O., Bu-
cureşti, 2002, p.117
6. Idem, pp.120-121
7. Dan Oltean, op.cit, p.157
8. Dan Oltean, op.cit., p.267
9. Idem, p.332
10. Idem., p.276
11. Idem, p.317
Dr. Mihai Zamfir
lateral, ca efect al acestei cercetări avansăm ideea
că termenul BALTA este unul dacic de aceeaşi
vechime cu termenul OLT şi derivând de la ter-
menul dacic originar BARA (APĂ). Pe aceeaşi
linie atragem atenţia asupra originii hidronimicu-
lui ”ungar” BALATON, fost BARATON, de
origine evident dacică.
Lucrarea aduce argumente pentru abolirea
falsului istoric promovat în mod propagandistic
de „Gesta Hungarorum” a lui Anonymus, referi-
toare la numele mamei lui Ştefan cel Sfânt al Un-
gariei, românca ŞAROLTA, despre care se afirmă
fără nici o bază logică, ci numai din considerente
de homofonie, că s-ar fi numit „ jderul alb” (în
limba turcă). Pentru a continua această glumă
veche de un mileniu, poate că ar trebui să ne în-
trebăm de ce jderul şi de ce nu dihorul alb.
Dar, în fine, abandonând tonul anecdotic
şi păstrând seriozitatea cerută de tratarea unui
asemenea subiect, trebuie să observăm că nu este
nici prima, nici ultima dată când istoriografia un-
gară dă faptelor istorice interpretări false, din rea-
credinţă, pentru a-şi fundamenta cele mai
aberante pretenţii politice.
61
 DACIA
Nr. 67 - 68, iulie - august 2011 magazin

Corăbiile de pe vârful dealurilor

Radu Dorel

Încă nu se cunoaşte
exact care a fost sursa de
inspiraţie a constructorilor de
biserici cu aspect de navă
din Moldova şi nici mesajul
pe care au dorit aceştia să-l
transmită generaţiilor vii-
toare prin intermediul acelui
stil arhitectonic.
Trecutul uitat um-
breşte viitorul şi, ca să înde-
părtăm o parte din neguri, să
ne întoarcem cu gândul spre
primii ani de după zidirea
lumii, a căror socoteală a
fost ţinută cu atâta străşnicie
de către voievozii români.
Strămoşii noştri, oa- care depozitau hrană, haine, funcţia de lăcaşuri de cult, în
meni la fel de inteligenţi ca şi unelte şi construiau staule care se aduceau mulţumiri
cei de astăzi, erau nevoiţi să pentru o parte dintre vite. Tatălui Ceresc.
trăiască simplu (nu primitiv, Mai mult ca sigur, aici aveau Este un lucru neobiş-
aşa cum savanţii încearcă organizate şi spaţii pentru nuit faptul că lăcaşurile de
să-i prezinte) datorită cala- oficierea unor ceremonii de cult au, în Moldova, forma
mităţilor naturale, care se ţi- cult. unor nave. Toate lucrurile,
neau lanţ, una dintre Se poate că, la un însă, trebuie să aibă o expli-
acestea fiind inundaţiile, a moment dat, cineva s-a gân- caţie.
căror amploare crescuse dit să construiască în locul Şi atunci un gând stă-
odată cu încălzirea climei şi magaziilor din vârful dealului ruie în minte: Bisericile din
care, peste noapte, le spul- o corabie cu ajutorul căreia, Moldova cu aspect de co-
berau întregul avut. la nevoie, să poată să navi- răbii, construite în vârful
Cu toate acestea, gheze până la un loc priel- dealurilor, stau ca o mărturie
după ce apele se retrăgeau nic. Aceasta trebuiau să-şi a celor scrise în Vechiul Tes-
în matca lor, oamenii se în- păstreze, însă, rolul de de- tament despre Noe şi ne fac
torceau în vecinătatea râuri- pozit pentru a duce cu sine să ne punem întrebarea
lor, unde se aflau cele mai toate cele necesare unui dacă, nu cumva, portul de
prielnice locuri pentru practi- nou început al vieţii. plecare a personajului biblic
carea agriculturii şi de Dacă ceea ce ne în- din calea apelor Potopului a
vieţuire, în general chipuim a fost într-adevăr o fost undeva în ţara DAVE-
Pe vârful dealurilor realitate, atunci acele corăbii LOR, adică pe meleagurile
din apropiere îşi pregăteau mântuitoare, numite de cei străbune.
din timp refugii sigure, în vechi DAVE, îndeplineau şi 30.06.2011

62

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
Evanghelia Dacilor
sau
Viaţa Lui Iisus, Marele Iniţiat din Dacia
(I)
Evanghelia Dacilor este prima operă li-
terară care abordează sistematic o temă care a de-
venit nu de mult timp un subiect serios de
cercetare în ştiinţele sociale: europenizarea creş-
tinismului prin europenizarea Lui Iisus şi cone-
xiunea ce se face între doctrina Lui Iisus şi cea
zamolxiană. Se porneşte de la premisa că religia
creştină este tributară celei zamolxiene, o ipoteză
care urmează să fie validată de argumentul lu-
crării de faţă.
Ca poziţie în scrierile autorului, Evanghe-
lia Dacilor diversifică şi continuă tematicile abor-
date în Viaţa Lui Zamolxe, o carte publicată în
cursul anului 2010. Ambele monografii elabo-
rează biografiile şi doctrinele a două personalităţi
spirituale remarcabile – Zamolxe şi Iisus. Moti-
vaţia scrierii celor două volume este aceeaşi: să
revitalizeze rădăcina cultural-spirituală a
românilor de astăzi. Prezentul volum întregeşte
viziunea panoramică, portretizată în cartea Viaţa
Lui Zamolxe, creând o reevaluare a personalităţii
Lui Iisus dintr-o perspectivă nouă.
De-a lungul veacurilor, legenda Lui Iisus
s-a fragmentat şi deteriorat ca valoare şi simbol
religios. Textele religioase, recunoscute oficial de
feluritele ramuri ale iudeo-creştinismului, precum
şi apocrifele, sunt compilări. Cei care le-au pre-
lucrat, n-au participat la evenimentele acelor vre-
muri, ci le-au relatat aşa cum au crezut ei de
cuviinţă că ar fi povestea cea adevărată. Astfel,
s-a pus amprenta unei tente personale anonime pe
toate scrierile Noului Testament.
Un adevăr grăitor este faptul că nu vom
şti niciodată cu certitudine ceea ce s-a întâmplat
în acele zile ale vieţii Lui Iisus, personajul prin-
cipal din Noul Testament. Literatura iudeo-creş-
tină, considerată revelată, a urmat un drum
sinuos, care s-a îndepărtat din ce în ce mai mult
DACIA
magazin
Octavian Sărbătoare,
Australia
de realitatea evenimentelor vremii Lui Iisus,
portretizând un Iisus al credinţei disociat de per-
sonalitatea Lui istorică. Un handicap serios al tex-
telor Noului Testament îl reprezintă compilările
anonime atribuite autorilor evangheliilor cano-
nice şi apocrife. Ele nu au ţinut seama de mărturi-
ile istorice despre Iisus, ci au continuat să
producă fantezii şi idealizări cărora, fără nici un
temei, li s-au dat valenţe de autoritate divină.
Treptat, omul Iisus şi-a pierdut faţa umană, Lui I
s-a creat un portret care amestecă divinul cu de-
monicul. Puterea politică, cu predilecţie în timpul
împăratului Constantin (306 e.n. – 337 e.n.), a in-
tervenit decisiv pentru a da o autoritate de necon-
testat dogmelor şi textelor scripturii, aşa cum
convenea mai bine puternicilor zilei.
Ţinând seama de aceste remarci, vieţii
Lui Iisus i se poate contura un alt portret care să
ia în consideraţie şi istoriografia religioasă şi se-
culară, care oferă date ce nu apar în compilările
scrierilor Noului Testament. Prin aceasta se des-
chide un nou orizont înţelegerii evenimentelor
acelor zile. Textele religioase iudaice nu-L re-
cunosc pe Iisus (Ieşua – ‫ עושי‬în ebraică) ca
salvator al poporului iudeilor, aşa cum se aştepta
şi cum se afirmă că intenţiona să fie Iisus ca
trimis divin „la oile cele pierdute ale casei lui
Israel” (Matei, 15, 24); imaginea Lui în
istoriografia iudaică religioasă este preponderent
negativă.
Paradoxul este că, deşi se spune că Iisus
a afirmat că venise pentru „oile cele pierdute ale
casei lui Israel” (vide supra), casa lui Israel nu
L-a acceptat ca Salvator, ci cei din afara ei, adică
neamurile. Prin urmare, misiunea, pe care
evangheliile I-o atribuie ca fiind pentru iudei, a
fost un eşec, dar a avut succes la alte popoare. Şi
ne întrebăm, pe bună dreptate, dacă o persoană,
63

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
care a fost respinsă de poporul pe care trebuia
să-l salveze – poporul lui Israel – mai poate salva
alte popoare, păstrându-şi apelativul de Mesia lui
Israel? Îl mai putem oare numi Mesia pe Iisus
ştiind că El nu a salvat poporul iudeu, care şi
astăzi crede într-o misiune divină mesianică încă
neîmplinită, şi care a creat conceptul de Mesia?
Aceste nedumeriri ne pun serios pe gânduri şi ne
fac să ne întrebăm dacă existenţa Lui Iisus nu a
fost marcată de o cu totul altă direcţie, care în
timp s-a marginalizat. Există multe alte semne de
întrebare, care ne determină să abordăm temeinic
o astfel de ipoteză.
Istoria ce a urmat, după întâmplările ce au
avut loc la începutul erei creştine în Iudeea antică,
a fost net în favoarea Lui Iisus ca deschizător de
drumuri în civilizaţia emergentă. Ideile
reformatoare ale Lui Iisus au zguduit imperii, au
măturat mai mult sau mai puţin violent crezurile
„păgâne”, care nu au putut rezista asaltului
religios al timpului. Ne întrebăm de ce s-au
întâmplat toate acestea? Cum explicăm totuşi
evoluţia în timp a iudeo-creştinismului? De ce
iudeo-creştinismul a devenit o religie importantă
la nivel mondial, dacă rădăcina iudaică, de unde
se crede că a pornit, l-a considerat drept erezie?
Oare doctrina Lui Iisus poate avea o altă rădăcină
spirituală? Oare în spatele conceptelor promovate
de Iisus nu se află un mesaj mai limpede decât cel
prezentat astăzi în evanghelii? De ce oare iudeo-
creştinismul nu funcţionează, dacă scriptura
aferentă este scrisă chiar la inspiraţia Duhului
Sfânt? De ce iudeo-creştinismul a fost de-a lungul
veacurilor un cumplit mecanism de represie a
libertăţii de gândire? De ce iudeo-creştinismul a
produs atâta violenţă de-a lungul timpului?
Această listă a întrebărilor, mai mult sau mai
puţin acuzatoare, poate deveni lungă. Răspunsul
pe care-l pot da tuturor acestor întrebări este că
portretizarea imaginii Lui Iisus în Noul Testament
este falsă în suporturile ei de bază, fiind o
interpretare subiectivă şi contradictorie, care
jigneşte mesajul real al omului Iisus. Este de
ajuns să comparăm relatarea unui eveniment
oarecare, în versiunile celor patru evanghelii
acceptate de bisericile creştine, şi vom observa
cât pot fi de diferite cele scrise în Noul Testament.
Câteva afirmaţii şi negaţii în relaţie cu
DACIA
magazin
evangheliile cunoscute precum şi cu sursele
istoriografice întăresc premisele Evangheliei
Dacilor. În cadrul ei, se creează o sinteză a ideilor
tuturor resurselor. Ea conturează un portret uman
personajului istoric-religios Iisus şi redefineşte
mesajul Său esenţial: salvarea sufletului
înseamnă conştientizarea nemuririi lui şi
ciclicitatea revenirii sufletului într-un corp uman
până când se atinge starea de unire cu Creatorul
Divin, Dumnezeu, de unde sufletul a pornit
iniţial.
Iisus, cel prezentat de evanghelii, este
încadrat în contextul culturii religioase din Iudeea
antică de la începutul erei noastre; cadrul
diseminării religioase a Lui Iisus este emi-
namente iudaic. De aici, apare marea problemă
cu care Iisus s-a confruntat pentru răspândirea
învăţăturilor Sale: Cum să promulge doctrina
zamolxiană printre oamenii imaginarului religios
iudaic, un crez mult diferit de filosofia de viaţă a
Lui Iisus? Câteva exemple grăitoare ne arată că
viziunea religioasă a Lui Iisus este mult disonantă
de cea iudaică.
Unul dintre ele se referă la principiul
iubirii altruiste, care pentru iudeii antici nu avea
sens, ei susţinând mai degrabă legea talionului,
aşa cum Vechiul Testament îi îndemna să
procedeze cerând ochi pentru ochi şi dinte pentru
dinte. Un alt exemplu este şi faptul că Iisus era
mai degrabă un exponent al înţelepciunii decât al
sfinţeniei promovată de credinţa iudaică. El
demască întreaga farsă a „sfinţeniei” condu-
cătorilor religioşi iudei ai vremii şi lipsa de
înţelepciune a comportamentului lor. Remarcabil
este şi exemplul doctrinei nemuririi în suflet.
Argumentul nemuririi în suflet, susţinut de Iisus,
este în contradicţie cu cel al nemuririi în trup,
promovat de iudaismul acelor timpuri.
Pe parcursul lecturii, cititorul va
descoperi şi alte valenţe specifice învăţăturii de
sorginte zamolxiană promovată de Iisus, dar
opuse doctrinei iudaice, caracteristice arhiereilor
şi bătrânilor contemporani cu Iisus în Iudeea
antică. Urmează ca premisele, folosite în această
carte, să conducă şi la concluzia că doctrina Lui
Iisus este de sorginte zamolxiană.
64

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
RELIGIA GETO-DACILOR ŞI ÎNCREŞTINAREA
LA DUNĂREA DE JOS
A vorbi despre încreştinarea românilor
înseamnă a da timpul înapoi, descoperind lucrarea lui
Dumnezeu în viaţa naţiunii noastre şi a binecuvântării
de a cunoaşte credinţa mântuitoare, încă din primul
secol creştin. Încă de la început se cuvine a fixa câteva
noţiuni, pentru a elimina confuziile cu privire la originile
noastre istorice: dacii erau cei mai de seamă reprezen-
tanţi ai tracilor, şi, mai clar, ei „desemnau principala ra-
mură de nord a tracilor («geţii sunt cei mai viteji şi mai
cinstiţi dintre traci»: Herodot, IV 93; «geţii traci»:
Strabo, VII 295.
Fără a mai aminti despre înfăţişarea dacilor,
îmbrăcămintea, îndeletnicirile şi organizarea lor so-
cială, care se pot afla din orice tratat serios de istorie
a românilor, să ne oprim la elementul esenţial al culturii
getice, care este religia. Frumuseţea şi superioritatea
principiilor religioase a impresionat pe toţi scriitorii lumii
vechi, începând de la Herodot (sec.V î. Hr.) şi până la
împăratul Iulian Apostatul (sec. IV d. Hr.).
Zeul naţional al geto-dacilor era Gebelezis,
iar profetul acestuia era Zalmoxis. În ce priveşte cul-
tul, el consta din slujbe, ceremonii, incantaţii, făcute,
de obicei, pe munţi înalţi de către preoţi. Cultul închinat
acestui Zeu capătă nuanţă aparte, dacă amintim de un
obicei specific lor, ce ne trimite cu gândul la jertfele de
bunăvoie ale martirilor români pentru Hristos: alegerea
unui sol dintre oamenii liberi şi fără pată, căruia i se
înşirau toate câte avea să-i transmită zeului şi azvâr-
lirea acestuia în sus spre a cădea în trei lănci fixate cu
vârful în sus. Credinţa lor abundă de ideea nemuririi
sufletului, drept pentru care Herodot îi numea nemuri-
torii, admiraţi chiar şi de împăratul roman Iulian Apos-
tatul pentru vitejia şi tăria credinţei lor.
În urma studiului vieţii spirituale a dacilor şi a
comparaţiilor cu învăţătura Mântuitorului, specialiştii
au semnalat cu mare bucurie că „sunt o sumă de
puncte asemănătoare, unele chiar identice, între cele
două religii”. Printre acestea amintim: credinţa în ne-
murirea sufletului, adorarea unei singure divinităţi,
prezenţa preoţilor, care prin felul de viaţă, constituiau
DACIA
magazin
Prof. religie Asimina Negulescu,
Brăila
de fapt un adevărat ordin călugăresc (pentru viaţa lor
de asceţi, poporul îi preţuia foarte mult şi-i respecta,
numindu-i preacuvioşi şi călători prin nori), prezenţa
unui mare preot, dintre care merită amintit Deceneu,
Comosius ş.a.
Toate aceste asemănări ale cultului lui Zal-
moxis cu credinţa creştină, pe care sufletul geto-dacilor
le intuia sau le căuta, i-au determinat pe cercetători să
numească scurta lor perioadă de închinare lui Zal-
moxis, precreştinism autentic. Mai mult decât atât,
noile cercetări arată că Sfântului Apostol Andrei, care
ne-a încreştinat pe noi, ca neam, îi erau cunoscute
trăsăturile credinţei geto-dacilor, înainte de a veni aici,
ele fiindu-i comunicate de locuitorii din Pont, care
ajunseseră în Cetatea Sfântă. Despre prezenţa daco-
geţilor pe Pământul Sfânt, încă din sec. I., veniţi fie ca
pelerini, fie ca negustori cu produse din bogata Dacie
şi apoi continuând şi în vremea stăpânirii romane,
avem dovezi chiar în Sfânta Scriptură (Ioan 12, 20-23
şi Faptele Apostolilor, cap. 2).
Datorită asemănărilor cu Legea cea Nouă a
Mântuitorului, adoptarea creştinismului de către stră-
moşii noştri nu a fost greu de realizat. Datinile dacice
(la naştere, la moarte), tăbliţele de la Tărtăria (datate
ca fiind din mileniul VIII î.d.Hr.), asemănările uimitoare
de care am amintit, toate aceste dovezi se conjugă cu
purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care trimite pe Sfinţii
Săi Apostoli, definitivând pentru totdeauna credinţa
strămoşească în spaţiul dintre Carpaţi, Tisa, Nistru,
Dunăre şi Marea Neagră.
Aşa cum orice român ar trebui să ştie, suntem
încreştinaţi de cel dintâi chemat dintre Sfinţii Apos-
toli ai Domnului, Sfântul Apostol Andrei. Izvoarele
şi tradiţiile care atestă acest mare adevăr sunt extra-
ordinar de multe şi importante. În Istoria bisericească
a episcopului Eusebiu de Cezareea (265-339/340),
aflăm că Sfântul Ap. Andrei a propovăduit în Dacia
Pontică, viitoarea provincie romană, Scythia Minor (Do-
brogea de astăzi). Itinerariul Sfântului Apostol Andrei
nu a fost unul uşor, plecând de la Ierusalim în Europa
65

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
şi ajungând la daco-geţii din Tracia, Moesia şi Scythia
Mică, pentru ca în final să moară de moarte martirică
la Patras, în Grecia. La toate cele amintite mai evi-
denţiem o dovadă a Noului Testament, în care Sfântul
Apostol Pavel, fiind în captivitate la Roma, afirmă în-
creştinarea sciţilor, în Epistola trimisă colosenilor
(Coloseni 3,11). În lumina celor evidenţiate anterior,
sciţii sunt şi locuitorii din Scythia Minor, adică Dobro-
gea de azi, care primiseră deja creştinismul, când
Apostolul Pavel se afla la Roma. Faptul că Sfântul
Apostol Pavel îi cunoştea pe sciţi nu trebuie să ne
mire. Răspândirea creştinismului în Peninsula Bal-
canică s-a făcut prin el şi ucenicii săi, lucru afirmat de
el însuşi în Epistolele sale. Înainte de a ajunge la
Roma, Sfântul petrecuse o însemnată perioadă de
timp la Philippopolis, oraş tracic, aflat lângă satele şi
cetăţile geţilor dintre Dunăre şi mare. El ştia deci, dintr-o
experienţă personală directă, mersul încreştinării
locuitorilor trăitori între Dunăre şi Marea Neagră. Baza
etnică a oraşului şi a regiunii înconjurătoare era popu-
laţia traco-getică, unde Sfântul Pavel a întemeiat prima
comunitate creştină din Europa. Astfel, creştinismul
poporului nostru este anterior celui practicat la Roma
sau în alte părţi ale Europei. Măreţia şi verticalitatea
credinţei noastre se confirmă şi prin prezenţa a încă
unui Sfânt Apostol al Domnului venit să întărească lu-
crarea Sfântului Andrei, Sfântul Apostol Filip. Ca şi
Sfântul Apostol Andrei, Sfântul Filip fusese ucenicul
Înaintemergătorului Domnului, Sfântul Ioan Boteză-
torul.
Vechimea şi intensitatea vieţii creştine a stră-
moşilor noştri, încă de la mijlocul sec. I, odată cu în-
creştinarea de către cei trei mari Apostoli ai Domnului
şi ucenici ai lor, dovedesc marele adevăr: creştinismul
românesc este preroman şi preoccidental, mi-
sionar, şi nu de factură politică. Astfel, până în sec.
IV, procesul de încreştinare era deja bine înrădăcinat,
nu doar început. Generalizarea creştinismului în fosta
provincie Dacia în vremea domniei lui Constantin cel
Mare şi cu sprijinul lui direct, face ca limba în care se
propaga religia lui Iisus să fie latina şi nu greaca.
Dovezile înfloririi creştinismului pe teritoriul în-
tregii noastre ţări, pornind din Câmpia daco-scitică sunt
aduse la lumină din toate domeniile: istoric, etnografic,
religios, arheologic, lingvistic, istoriografic şi chiar reli-
gios. De exemplu, cu un rol hotărâtor pentru originea
creştinismului, are ultima cercetare de la Bărboşi, mai
precis patru obiecte de origine paleocreştină. Dintre
acestea amintim o amforă de dimensiuni mijlocii, des-
coperită într-un mormânt de înhumaţie, pe care sunt
DACIA
magazin
pictate literele greceşti BP şi XP în ligatură, adică
monograma creştină, sec. III. Descoperirile arheolo-
gice nu aduc la lumină doar obiecte paleocreştine, ci
valoroase dovezi ale existenţei martirilor creştini locali.
Prezenţa lor în vremurile de persecuţie (sec. III-IV –
începând cu împăratul Diocleţian 284-305) şi atestarea
lor în Actele martirice, îmbogăţesc altarul de jertfe bine-
plăcute lui Dumnezeu: soldaţii Emilian, Pasicrat,
Valentin, Marcian şi Nicandru, veteranul Iuliu, preotul
Epictet, episcopii Efrem şi Tit, martirii descoperiţi în anii
din urmă la Niculiţel, şi, bineînţeles, Sava de la Buzău.
La poporul din jurul Dunării, credinţa creştină era de
sorginte populară, rezistând în faţa tuturor acestor acţi-
uni de terorism, care n-au făcut decât să întărească
credinţa creştină.
Înflorirea episcopiilor şi prezenţa scaunelor
episcopale, în special cele de la Tomis, cu participarea
marilor teologi sciţi la Sinoadele ecumenice, dovedesc
verticalitatea credinţei din această parte a lumii, dar
mai ales autoritatea de care se bucurau ierarhii noştri.
Cu o mare capacitate de angajare în evoluţia societăţii
daco-romane din sec. II-VI, ierarhii au realizat o imensă
putere spirituală activă, atât în organizarea vieţii bi-
sericeşti, cât şi în evoluţia istorică a poporului român
şi a întregii creştinătăţi. Mulţi au fost scriitori, teologi
formaţi şi afirmaţi în cadrul acestor episcopii şi veneraţi
ca Sfinţi: Sfântul Bretanion, Sfântul Ioan Casian, Sfân-
tul Dionisie Smeritul ş.a. Legăturile Sfinţilor Ierarhi
Ioan Gură de Aur şi Vasile Cel Mare cu strămoşii noştri
sunt deosebit de interesante, venind în sprijinul epis-
copilor autohtoni de a răspândi credinţa în popor.
Viaţa monahală înfloreşte de timpuriu la
noi, având ca bază viaţa austeră a pleistoilor daci. La
finele sec. IV şi continuând cu celelalte secole, nu-
meroşi daco-români vor avea contacte strânse cu
mânăstirile cu viaţă de obşte atestate în Egipt şi
Palestina. Secolul V atestă apartenenţa canonică, din
cele mai vechi timpuri, a Bisericii Ortodoxe Române
de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. În ciuda
atitudinilor partizane ale Romei şi a adepţilor ei catolici,
care încearcă să acrediteze ideea că noi, românii, am
fost întotdeauna sub jurisdicţia Romei, Jurisdicţia
Scaunului de la Constantinopol şi peste teritoriile noas-
tre a dus evident la întărirea Ortodoxiei româneşti.
Creştin din primul secol al erei creştine, cu
destin trist dar victorios, poporul nostru şi-a păstrat
identitatea, limba, neamul şi pământul strămoşilor, şi
aceasta doar respirând suflarea autentică a vieţii to-
tale, dreapta credinţă.
66
 DACIA
Nr. 67 - 68, iulie - august 2011 magazin

Mesteacănul în medicina dacă

Comandor (r) Nicolae Fluture,
Piatra Neamţ

Înainte de a intra în tema acestei comu-

nicări, trebuie să ne referim la epoca tehnicistă în
care trăim. Sănătatea omului ar trebui să fie
corespunzătoare cel puţin cu nivelul ştiinţelor şi
tehnicilor medicale actuale, dar, din păcate,
aceasta este din ce în ce mai precară.
Avalanşa de produse farmaceutice, multi-
tudinea de producători de medicamente chimice,
al căror preţ de vânzare este nejustificat de mare,
propaganda de toate formele pentru promovarea
lor, pentru obţinerea de profituri uriaşe, au dus la
câştiguri fabuloase pentru producătorii lor.
Dar, din zi în zi, eficacitatea lor scade, de
exemplu antibioticele, din ce în ce mai sofisticate,
duc la mutaţii ale germenilor patogeni – viruşi,
microbi, bacterii ş.a.m.d.
Nenorocirea este că, aşa cum spunea regre-
tatul profesor dr. Longhin, „medicamentele sunt
otrăvuri”, cum era cândva scris pe frontispiciul
amfiteatrului Facultăţii de Medicină din Bu-
curesti. Avea dreptate, cel puţin din două motive.
În primul rând, din punct de vedere chimic,
medicamentele sunt polarizate dextrogir, impro- Dacă medicamentele sunt puse pe piaţă
prii viului, care este levogir, şi apoi dozele sunt după o prea scurtă experimentare pe organisme
de zece până la o sută de ori mai mari decât ar fi vii, proba timpului le va exclude după ce de multe
necesar; ele repară undeva, dar distrug în general, ori au făcut ravagii.
repară organul, dar afectează sistemul. Dar începem să ne gândim la bunii şi
Asistăm la o goană nebună după nou şi la străbunii noştri, care se tratau cu ce le dăruia
doctor; dacă reţeta este banală, dar cumpănită cu natura. Pentru că leacurile lor nu mai sunt con-
gândul la răul pe care l-ar putea provoca excesul, siderate astăzi „leacuri băbeşti”, asistăm la recon-
medicul „nu e bun”. Astăzi, tot mai mulţi medici siderarea lor.
asistă neputincioşi la eşecul tratamentelor cu Din antichitate, Strabon, geograf grec de
medicamente. prestigiu, pomeneşte cu respect de măiestria
Din ce în ce mai mult, începem să ne dacilor de a trata fel de fel de boli şi de suferinţe
aducem aminte de mama natură. Revenim la o cu ce le oferea pământul. De la plante, de la pomi,
alimentaţie cât mai naturală, cu produse netratate la banala înţepătură de albină, la produsele stupu-
cu pesticide, îngrăşăminte şi biostimulatori, sau lui, la prişniţe, comprese, argilă, fierturi şi unsori
nemodificate genetic. pe bază de plante. Dacul trăia în natură, era în-

67

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
frăţit cu natura, care îl hrănea, îl apăra şi îl vin-
deca.
Dintre toţi arborii, mesteacanul era preţuit
pentru virtuţile terapeutice sale şi era venerat, ast-
fel încât Strabon îl numeşte „arborele vieţii la
daci”. Frunza, coaja, seva, toate părţile arborelui
conţin principii active cu care se tratează multe
afecţiuni.
Ca dovadă, din negura vremilor, la sate se
păstrează obiceiul ca, în sâmbăta dinaintea
Rusaliilor, să se pună mlădiţe de mesteacăn cu
frunze la icoane, să alunge duhurile rele, la uşile
grajdurilor, ca ocrotire de boli la animale.
Mesteacănul şi este considerat arborele bu-
curiei şi voioşiei.
De la mesteacăn, dacii foloseau seva,
scoarţa, frunzele. Din frunzele culese în mai şi
iunie, se face o infuzie diuretică ce elimina acidul
uric şi microlitiaza renală. Ca şi seva, frunzele au
proprietăţi bacteriostatice, antimicrobiene, anti-
septice, fiind folosite şi ca adjuvant în infecţia cu
stafilococul auriu şi colibacili.
Din scoarţă, dacii preparau un decoct pentru
îngrijirea părului, pentru stimularea secreţiilor
biliare şi gastrice, pentru prevenirea diabetului.
De asemenea, decoctul este hipotensiv şi ajută la
vindecarea ascitei şi a edemelor. Este un depura-
tiv de exceptie.
Însă cel mai important produs este seva,
care se recoltează prin crestarea adâncă a scoarţei,
în diagonal şi pe un suport perpendicular pe
trunchi, iar la partea inferioară a crestăturii se
culege seva, un lichid transparent, uşor gălbui.
Seva se recoltează „când stă mugurele să crape”,
când în trunchiul „uscat”, din timpul iernii, va
izbucni viaţa. Seva este un remineralizant de ex-
cepţie şi dacii ştiau asta, este un stimulator al in-
tregului organism, fiind folosit în debilitate şi
epuizare nervoasă, dar şi în tratamentul anti-tu-
moral, prin acidul bitulinic. Se mai foloseşte în
tratarea psoriazisului, a eczemelor şi negilor. În
Amintiri din copilărie, Ion Creangă ne povesteşte
cum a fost tratat de râie cu dohot de mesteacăn,
obţinut prin oxidarea sevei. După recoltare, seva
se pune în sticle din plastic de o jumătate de litru,
în congelator, spre păstrare. Se ia câte o ceaşcă
DACIA
magazin
de cafea dimineaţa.
Însă dacii tratau şi toate afecţiunile renale,
de la cistite, uretrite, infecţii, la calculoza renală,
cu sevă de mesteacăn.
Dar cum am aflat despre virtuţile sevei de
mesteacăn, uitate de medicina modernă, dar păs-
trate cu sfinţenie în medicina populară
românească ? O asistenta de radiologie din Baia
Mare a avut o pacientă din Oaş, care prezenta un
calcul coraliform în rinichiul drept, cel stâng fiind
nefunctional. Medicul radiolog i-a spus soţului să
se pregătească de văduvie, deoarece rinichiul cu
calcul fiind inoperabil şi având doar o capacitate
funcţională foarte redusă, soţia era ameninţată de
uremie şi de moarte. Acasă, în satul ei,
„doftoroaia satului”, o bătrână de 85 de ani, a în-
demnat familia să recolteze seva de mesteacăn,
să o „pună la fiert”, precum mustul, apoi să bea
zilnic o „cinzeacă” dimineaţa. Era primăvară,
deci putut recolta sevă. După două luni, femeia
s-a ridicat din pat şi a trecut la treabă, spre
uimirea soţului. În toamnă, au mers la control la
acelaşi medic – ambii rinichi erau functionali,
fără nici un calcul. Medicul a rămas înmărmurit
– calculul a fost dizolvat şi celălalt rinichi
funcţiona.
Eu personal am folosit seva de mesteacan
pentru creşterea imunităţii, având hepatită B şi C,
împreună cu suc de cătină. Ulterior, am avut o
colică renală cu calcul, iar folosirea sevei a dus
la dezagregarea calculului în bucăţi mai mici,
eliminate normal şi parţial dizolvate.
Am aflat că bătrâna cunoştea leacurile din
plante din moşi-strămoşi, tradiţie fiind transmisă
oral în cadrul familiei. Discutând cu numeroşi oa-
meni de la sate, am aflat că au folosit aceasta mi-
nune de la Dumnezeu cu rezultate uimitoare.
Contactând unul dintre marii producători de
medicamente din plante, nu s-a putut evidenţia
strict care principiu activ din seva de mesteacăn
are aceasta proprietate.
Dar înţelepciunea naturii a armonizat com-
ponentele, iar înţelepciunea şi practica vindecă-
torilor a confirmat renumele de „arbore al vieţii”,
pe care mesteacănul l-a avut la daci şi la urmaşii
lor români.
68

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
Resursele de sare şi beneficiile acesteia
asupra comunităţilor umane din Podişul Central
Moldovenesc, din preistorie până astăzi
Urmele sării dispar odată cu prima ploaie,
însă consumul şi consecinţele acesteia asupra or-
ganismului uman sunt impresionante.
Sarea, deşi contribuie la creşterea presiunii
osmotice intracelulare şi presiunii sanguine, datorită
ionilor de sodiu, constituie un condiment de bază în ali-
mentaţie, fiind folosită şi la păstrarea alimentelor, în
tăbăcărie etc. Astfel, încă din paleolitic, oamenii au
folosit sarea, soluţiile şi nămolurile saline în terapia
unor boli şi afecţiuni. Efectele bacteriostatice ale sării
i-a determinat pe oamenii tuturor timpurilor s-o folo-
sească frecvent în conservarea alimentelor, inhibând
dezvotarea bacteriilor.
Din observaţiile în teren şi anchetele realizate
asupra informatorilor locali din partea de est a
Moldovei, au fost localizate cel puţin trei tipuri de surse
de sare: sarea gemă, procurată din intercalaţiile
nisipoase ale sarmaţianului fosilifer, izvoarele sărate
descoperite cu precădere pe cursul mijlociu al văii
pârâului Sărata şi petecele de sărături de tip bandland-
uri cu cruste subţiri de sare cristalizată, identificate
mai ales în preajma vulcanilor noroioşi din Depre-
siunea Elan-Horincea. Sarea cristalizată are în com-
poziţie nu numai clorură de sodiu, ci şi de potasiu, la
care pe lângă gustul sărat este sesizabil şi cel pişcăreţ.
Cu toate că nu sunt evidente astăzi urmele de
exploatare a unor astfel de resurse, bătrânii din satele
perimetrului bordurii estice înalte a Podişului Central
Moldovenesc îşi amintesc că, în perioada primului
război mondial şi cea interbelică, încă se mai extrăgea
sare gemă. De exemplu, în satul Pietriţ din com. Dol-
heşti, fostul judeţ Fălciu, exploatarea sării constituia o
ocupaţie importantă a ţiganilor, care, în zilele de târg
o vindeau la Iaşi, Vaslui sau Huşi. În 1917, când linia
Frontului a paralizat activitatea de exploatare a sării
din perimetrul subcarpatic, s-au căutat alte resurse mai
la îndemână, mai ales pentru localnici şi populaţiile
dimprejur. Astfel, pentru a se evita specula, autorităţile
poliţeneşti au interzis exploatarea necontrolată a sării
de pe Dealul Corlate de la Pietriş şi din Dealul Holm,
DACIA
magazin
Prof. dr. Vicu Merlan - Huşi
comuna Creţeşti, judeţul Fălciu. Aşadar, nevoia de sare
dictată de condițiile de război a determinat găsirea şi
reactivarea altor resurse, chiar slabe calitativ şi în
amestec cu alte elemente alogene.
În afara acestor resurse solide, prin informaţi-
ile din teren am aflat că în unele perioade istorice au
fost folosite şi izvoarele cu apă sărată, mai ales de pe
valea pârâului Sărata (de unde şi toponimia) şi a aflu-
enţilor săi temporari de pe cursul mijlociu, partea
dreaptă. Aceste saramuri erau folosite de localnicii
satelor Todireni, Ivăneşti, Lunca Veche, Muşata,
Stuhuleţ s.a.
În perieghezele efectuate pe această vale au
fost identificate izvoare cu apă extrem de sărată sau
mai diluate, unele pişcăreţe la gust, mai ales în
apropierea fermei Sărata, la circa 3 km nord-vest de
localitatea Berezeni, jud. Vaslui.
În jurul izvorului şi pe cursul pârăiaşului se pot
observa cruste de cristale de sare de la câţiva milimetrii
la 2-3 cm grosime.
Fiind departe de localităţile din jur, în arealul
izvoarelor se văd în permanenţă urme proaspete de
la animalele sălbatice, dovadă vie, că dintotdeauna,
aceste locuri au fost preferate de fauna pădurilor în-
conjurătoare.
În aceste condiţii s-a pus problema prove-
nienţei apei sărate. Care este sursa ei de alimentare?
Printr-un studiu perieghetic asupra vulcanilor noroioşi
din Moldova, s-a constatat că majoritatea fenomenelor
geologice telurice de acest gen, aduc la suprafaţă, prin
intermediul apei, nu numai nămol, ci şi substanţe prin
care apa în ascensiune, de la zeci sau sute de metri,
le întâlneşte sub forma unor zăcăminte sau a unei
sâmbure salifer. Astfel, apa preia în încărcătura sa o
parte din cloruri sau alte substanţe solubile,
depunându-le, în amestec cu gresii şi argile, sub formă
de lavă la suprafaţa pământului. După evaporarea
apei, sărururile se cristalizează în cruste de mărimi
diferite, aciforme sau solzoase.
Dovada faptului că astfel de izvoare au fost
69

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
folosite din cele mai vechi timpuri stau şi vestigiile arhe-
ologice descoperite în imediata vecinătate a acestora.
De exemplu, pe valea pârâului Sărata, la 50 m de
izvorul sărat de lângă ferma Sărata, pe interfluviul din
apropiere, au fost identificate numeroase fragmente
ceramice şi chirpici de locuinţă, aparţinând civilizaţiei
Noua (populaţii tracice) de la sfârşitul epocii bronzului,
Halstatt şi La Tene din epoca fierului (geto-dacii) şi
Sântana de Mureş, cultură specifică dacilor liberi din
sec. II-IV. De asemenea, la limita estică a sitului arhe-
ologic pot fi remarcaţi doi tumuli din pământ (morminte
funerare), aparţinând acestor populaţii ce au vieţuit
cândva aceste meleaguri.
În siturile arheologice din preajma izvoarelor
sărate, mai ales de pe valea pârâului Sărata, au fost
descoperite perieghetic fragmente de la vase care erau
utilizate la cristalizarea sării. Aceste vase numite de
arheologi brichetaje, au mai fost întâlnite în multe alte
locuri din România, în special în prejma resurselor
saline (Solca-Slatina Mare, Lunca-Poiana Slatinei (jud.
Suceava) (Ursulescu, 1977, p. 307-310). Însă, în ge-
neral, apa din Slatina sau Izvorul sărat era folosită în
stare lichidă sau doar arareori era cristalizată prin
evaporare cu ajutorul acestor recipiente ceramice
(probabil pentru a o comercilaliza altor comunităţi la
care astfel de izvoare lipseau) (Alexianu şi colaboratorii
1992, p. 161).
Saramura unor astfel de izvoare, prin compo-
ziţia vastă pe care o au, deţine proprietatea de a co-
agula laptele de vaci sau oi (informaţie de la ciobanii
bătrâni de pe Valea Săratei, care o foloseau în
vechime. Astăzi această metodă e folosită din ce în ce
mai rar sau deloc).
Deşi nu s-au găsit resturi de amenajări în jurul
acestor izvoare, nu este exclus ca în vechime să fi fost
amenajate şi captate cu ajutorul unor buturoaie de
lemn cu secţiunea ovală şi diametre mai mari de 50
cm, aşa cum se mai păstrează astăzi în zona sub-
carpatică a judeţului Neamţ sau în alte părţi (Monah,
Dumitroaia, Nicola 2008, p. 89). Apa sărată putea fi
folosită şi la sărarea furajelor pentru vite şi oi.
În preajma unor vulcani noroioşi cu erupţii
halofile au fost descoperite aşezări preistorice impor-
tante (Valea Moşnişoarei, Dolheşti, jud. Iaşi, Chersă-
cosul, Stănileşti, jud. Vaslui) care foloseau atât nămolul
profilactic salin, cât şi saramura şi chiar crustele de
sare subţiri pentru alimentaţie (Merlan 2005, p. 8; Mer-
lan 2006; Merlan, Hapaleţ 2006; Merlan 2008; Merlan
DACIA
magazin
2009, p. 26; Merlan 2010, p. 3) .
Depuneri importante de sare se găsesc şi în
perimetrul bandland-urilor, unde crusta de sare nu per-
mite vegetaţiei să se dezvolte, ajungând la peste 3 cm
grosime. De remarcat că astfel de sărături se găsesc
cu precădere în preajma vulcanilor noroioşi fosili, iar
la cei activi chiar la nivelul crustei craterului şi în de-
versările din aval.
Izvoarele sărate constituiau un loc de atracţie
şi pentru animalele sălbatice, favorizând astfel o vână-
toare bogată pentru triburile preistorice şi nu numai.
Prezenţa sării şi a izvoarelor a dat naştere
unor halotoponime şi halohidronime întâlnite în
această zonă central-estică a Moldovei:
-halotoponime: Sărătură, Sărături, Sărata, Gura
Săratei, Obârşia Săratei etc.
-halohidronime: Valea Săratei, Pârâul Sărata etc.
(Curcă Roxana-Gabriela, 2008. p. 108-111).
Sarea sau apa sărată a fost folosită, datorită vir-
tuţiilor sale spirituale şi în riturile şi ritualuri autentice
pentru acele vremuri. Nu întâmplător chiar şi astăzi,
când se întâmpină un oaspete se face cu pâine şi sare.
Sarea preia subtil energiile oculte negative ale celui
care o atinge. De accea, de exemplu, după ce sarea
gemă încălzită este plasată terapeutic în zona unui
organ bolnav, vindecându-l, după folosire este arun-
cată într-o apă curgătoare sau îngropată în pământ.
În concluzie, sarea atât de necesară organis-
mului uman, prin multiplele virtuţi terapeutice şi magice
care i se conferă, constituie un criteriu fundamental în
mitologia istorică a unui neam.
Zona estică a Moldovei a beneficiat de o po-
ziţionare deosebită în repartizarea habitatelor umane,
datorită resurselor subsolice şi solice, care, alături de
factorul ambiental, a constituit elementul definitoriu în
trasarea unui spaţiu mitic ancestral pe parcursul mai
multor milenii consecutiv.
Bibliografie:
*Alexianu M., Dumitroaia Gh., Monah D., Exploatarea surselor de
apă sărată din Moldova: o abordare etnoarheologică, în Thraco-
Dacica, XII, Piatra Neamţ, 2008, p. 89;
*Curcă Roxana-Gabriela, Halotoponime şi halohidronime în do-
cumentele medievale din Moldova (sec. XV-XVII), în Biblioteca
Memoriae Antiquitatis, XX, Piatra Neamţ, 2008, p. 109-111;
*Dumitroaia Gh., Monah D. coordonatori, Sarea de la trecut la
prezent, în Biblioteca Memoriae Antiquitatis, XX, Piatra Neamţ,
2008;
*Vicu Merlan, Vulcanul noroios de pe Valea Moşnişoarei, în rev.
Terra Magazin, nr. 9, 2005, p.8;
70

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
*Vicu Merlan, Contribuţii monografice asupra Văii Bohotinului şi
Văii Moşnei, Editura Lumen, Iaşi, 2006;
* Vicu Merlan, Hapaleţ Grigorina – Monografia comunei Dolheşti
- 500 de ani de atestare documentară, Editura Lumen, Iaşi, 2006;
* Vicu Merlan, Contribuţii monografice asupra Depresiunii Husilor,
Editura Lumen, Iaşi, 2008;
*Vicu Merlan, Vulcanii noroioşi de pe valea Elanului, în rev. Elanul,
nr. 94, dec. 2009, p. 3-6;
*Vicu Merlan, Vulcanii noroioşi de pe valea Săratei, în rev. Loha-
CONŞTIINŢA ROMÂNIEI
Doamnelor şi domnilor,
bine v-am regăsit!
„Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?”
Cu acest citat al miticului Eminescu vreau să
încep lucrarea mea pentru a pune în lumină încă o
dată importanţa Congreselor de Dacologie, organi-
zate şi conduse de dl. Napoleon Săvescu. Sunt 12 ani
de când ecoul congreselor se ridică tot mai sus.
E timpul să se trezească la viaţă conştiinţa ro-
mânilor, a oamenilor de ştiinţă, a celor pregătiţi, de a
smulge vălul misticismului genealogic şi de a purta la
lumină, încet, încet, an de an, puţin câte puţin, orice
veşti scrise din noaptea dacică. Noi, românii, vrem să
ştim, nu vrem să construim un trecut idilic, vrem să cu-
noaştem cât mai mult despre noi, despre trecutul nos-
tru, subliniind identitatea naţională, autodeterminarea
naţională şi nu în ultimul rând naţionalismul. Congre-
sele nu au un interes propriu, ci unul social, cu un rol
de a trezi conştiinţele, de a ne reda mândria, demnita-
tea că suntem români, români îndârjiţi şi aprigi, ce de-
monstrează celor ce încearcă să ne destabilizeze,
rădăcini adânci, lungi şi fioroase, precum câinii ce-şi
arată colţii când sunt atacaţi.
Istoria noastră este undeva acolo, precum
cerul deasupra capetelor noastre, care, chiar dacă este
acoperit de nori grei şi nu se vede, el este acolo şi
nimic nu-l poate schimba şi iată că încet- încet norii se
îndepărtează şi rămâne cerul senin. Vreau doar să
spun că aceste voci „mute” , ca să spun aşa, ce vin din
trecut, cum ar fi: „plăcuţele de la Tărtăria”, tăbliţele de
la Sinaia”, trebuie ascultate cu atenţie, ele fiind ca grin-
zile afumate ale unei case ce susţin acoperişul. Ideea
DACIA
magazin
nul, nr. 11, febr. 2010, p. 1-3;
*Monah Dan, Dumtroaia Gh., Nicola Dan, Noi investigaţii etnoar-
heologice asupra izvoarelor sărate de pe Valea Muntelui, în Bi-
blioteca Memoriae Antiquitatis, XX, Piatra Neamţ, 2008, p. 89;
*Ursulescu Nicolae, Exploatarea sării din saramură în neoliticul
timpuriu, în lumina descoperirilor de la Solca (judeţul Suceava),
în Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologice, 28, 3,
p. 307-317.
Silvia Drumea Balcan,
Italia
de istorie vizualizată la exterior şi scrisă în interior în
care nu se respectă măsurile reale ale personajelor, a
caselor, a arborilor, ele sunt în funcţie de ceea ce figura
narează, de ceea ce vrea să transmită, personificând
forţe sau concepţii. Adevărurile istorice privesc acţiuni,
locuri, ere şi figuri de personaje ilustre, dar şi de eroi
şi zei. Chiar dacă lipseşte „cuvântul”, „faptul” există in-
diferent dacă este redat printr-o altă manieră, cea a
simbolurilor, personificând forţe sau concepţii.
Deoarece nu sunt un specialist în domeniu,
mă rezum la a da un exemplu foarte cunoscut: repre-
zentarea grafică a morţii lui Decebal pe columna tra-
iană. Lângă tulpina unui stejar, cu genunchiul îndoit,
semnificând înfrângerea, însă întors şi cu fruntea sus,
plină de mândrie, către inamic, mâna sprijinită de tul-
pina copacului falnic ce se înalţă deasupra tuturor ina-
micilor, formând un tot unitar cu acesta. Este momentul
căderii, penetrării inamicului, este momentul deciderii
de a se sinucide mai bine, decât să cadă în mâinile
inamicului. Frapează însă proporţionalitatea măreţiei
regelui dac, reliefată şi mărită de grandoarea copacului
secular, fiind deci net superior din punct de vedere
moral, inamicilor săi. Fu învins datorită numărului şi
nicidecum datorită valorii.
Acest exemplu mă duce cu gândul la Dacia,
nume mitic, simbol al bogăţiei, al păcii, a tot ce este
mai bun, liant al istoriei noastre, al culturii, al moralităţii,
al mândriei şi al cutezanţei. Dacia, idealul civilizaţiei
mitice, exprimă toate virtuţile şi nu lipsurile, iar virtutea
este un dar al lui Dumnezeu, care pe daci îi caracte-
riza. Probele materiale ale unui trecut îndepărtat, re-
prezentând un paradox, vorbind de ceea ce ar trebui
să tacă, abisul trecutului este un imens rezervor de po-
veşti şi mituri.
71

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
Viaţa spirituală a geto-dacilor
Cunoaşterea vieţii spirituale a unui popor,
care a construit falnice cetăţi şi sanctuare pe vâr-
furi de dealuri şi munţi, care a creat o originală
cultură materială cu performanţe în toate meş-
teşugurile de la ceramică la toreutică şi a avut
forţă morală şi credinţă, care a unit zeci de uniuni
tribale în lupta împotriva unor migratori sau suc-
cesiv a trei mari imperii, a captat adeseori atenţia
unor istorici, filosofi, poeţi sau dramaturgi ai
lumii antice, ca şi ai celei moderne.
Secolul al XIX-lea a fost, prin intenţii,
metodologie şi realizări, epoca în care s-au pus
bazele cercetării ştiinţifice naţionale a culturii
materiale şi spirituale geto-dacice.
Drumul cunoaşterii, început cu B. P. Has-
deu, Cezar Bolliac, Al. Odobescu, a cunoscut o
primă însemnată realizare prin lucrarea lui Gr.
Tocilescu „Dacia înainte de romani”(Bucureşti,
1880), a atins una din culmi prin “Getica” lui Va-
sile Pârvan, în anul 1926 şi a continuat, s-a lărgit
prin contribuţii majore, publicate în volume se-
parate, fiind datorate lui Constantin Daicoviciu,
Radu Vulpe, I. I. Russu, D. Berciu, Hadrian Dai-
coviciu, I. H. Crişan, N. Gostar, I. Qlodariu.
Încercările de definire a fizionomiei mo-
rale a poporului român, de detectare şi explicare
a sursei unor trăsături particulare, au prilejuit
unor oameni de cultură, filozofi, folclorişti, isto-
rici ai religiilor etc. sondarea unor perioade mai
îndepărtate. Contribuţiile datorate lui Lucian
Blaga şi Mircea Eliade se detaşează prin viziune
şi nivel şi sunt indispensabile oricărei investigaţii.
Dacă lipseşte deocamdată o sinteză docu-
mentată, intitulată „Viaţa spirituală a geto-daci-
lor”, aşa cum avem lucrări separate pentru
ceramică dacică, feronerie, importuri romane în
mediu dacic, cercetarea în acest domeniu are un
trecut de 4 secole cu importante realizări.
Religia dacică, înfăţişată ca o formă par-
ticulară de religie, cuprinde un ansamblu de cre-
dinţe, rituri şi instituţii, care s-au format pe un
spaţiu mai întins al teritoriului carpato-ponto-
danubian, păstrează unele rădăcini în epoci mai
îndepărtate şi dăinuiri în religiile şi culturile care
DACIA
magazin
Maria-Alexandra Mihalache,
Bucureşti
au succedat-o.
Asupra religiei daco-geţilor, informatiile
cele mai ample le-a lăsat Herodot: „Iată în ce fel
se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu
mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis – di-
vinitatea lor – pe care unii îl cred acelaşi cu Ge-
beleisis. Tot în al cincilea an aruncă sorţii, şi
întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul
îl trimit ca solie la Zamolxis, încredinţându-i de
fiecare dată toate nevoile lor. Trimiterea solului
se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la
rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii, apu-
cându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la
Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, fă-
cându-i vânt, îl aruncă peste vârfurile suliţelor.
Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân în-
credinţaţi că zeul le este binevoitor; dacă nu
moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că
este un om rău; după ce aruncă vina pe el trimit
după un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului
cât mai e în viaţă. Când tună şi fulgeră, tracii
despre care este vorba trag cu săgeţile în sus,
spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc
vreun alt zeu afară de al lor”.
În ultimii 30 de ani, progresele în cunoaş-
terea vieţii spirituale dacice se datoresc unor in-
genioase reinterpretări a izvoarelor literare antice,
progreselor lingvisticii traco-dacice, celor din is-
toria religiilor şi, mai ales, aportului substanţial
al arheologiei.
Arheologia a dezvelit temple şi sanctuare,
a dezvăluit o arhitectură civilă şi religioasă în
echilibru armonios cu mediul, cunoştinţe de as-
tronomie, probate prin sanctuarul rotund sau
obiecte minore, cunoştinţe de medicină etc. Sanc-
tuarele rotunde sau rectangulare din Muntii Orăş-
tiei, de la Tilisca, Pecica, Bărboşi sau Batca
Doamnei se alătură culturii materiale identice în
dovedirea unităţii culturale a lumii geto-dacice.
Lipsa totală a sculpturii monumentale şi
a picturii murale este compensată de artele mi-
nore, orfevrărie, argintărie, decoraţia vaselor de
ceramică. A fost remarcată eleganţa formelor şi
geometrismul. Preferinţa pentru nonfigurativ ex-
72

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
plicată de unii prin cvasi aniconismul religiei da-
cice devine tot mai relativă datorită noilor desco-
periri. Până vor fi găsite ample înscripţii lapidare
în Dacia preromană, datorită arheologiei se poate
răspunde în prezent pozitiv la întrebarea dacă au
cunoscut dacii scrisul.
Cu toate că, raritatea scrisului, vitregiile
vremii, sincretismul, timpul, cunoştinţele noastre
incomplete despre imagine şi simbol, fac adeseori
dificile stabilirea dăinuirilor dacice, prin cercetări
multidisciplinare, reconstituirea spiritualităţii da-
cice originale şi totodată receptivă la valorile ex-
terne, va deveni treptat tot mai veridică.
Herodot vorbeşte despre Zamolxis:
„După câte am aflat de la elenii care locuiesc în
Hellespont şi în pont, acest Zamolxis, fiind om ca
toţi oamenii, ar fi trăit în robie la Samos ca sclav
al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarhos. Apoi, câş-
tigându-şi libertatea, ar fi dobândit avuţie multă
şi, dobândind avere, s-a întors bogat printre ai
lui. Cum tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntă
şi erau lipsiţi de învăţătură, Zamolxis acesta care
cunoscuse felul de viaţă ionian şi moravuri mai
alese decât cele din Tracia, ca unul ce trăise prin-
tre eleni şi mai ales alături de omul cel mai înţe-
lept al Elladei, lângă Pythagoras, a pus să i se
clădească o sală de primire unde-i găzduia şi îi
ospăta pe cetăţenii de frunte; în timpul ospeţelor,
îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii
lor în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-
un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte
de toate bunătăţile. În tot timpul cât îşi ospăta
oaspeţii şi le cuvânta astfel, pusese să i se facă o
locuinţă sub pământ. Când locuinţa fu gata se
făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în
adâncul încăperilor subpământene, unde stătu
ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de
părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În
al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi
aşa îi făcu Zamolxis să creadă în toate spusele lui”.
Că Zamolxis ar fi fost la origine întemeie-
torul unui cult iniţiatic şi mistic, un personaj is-
toric real, un taumaturg şi un reformator, care
ulterior a fost divinizat, este o ipoteză acceptabilă.
Diodor din Sicilia îl situează alături de ceilalţi doi
mari întemeietori de religii ai omenirii, Zarathus-
tra şi Moise. Că ar fi fost un sclav al lui Pitagora
– este însă o legendă naivă, repetată şi de Strabon
(VII, 3, 5) şi respinsă chiar de Herodot, care era
convins că “acest Zamolxis a trăit cu multă vreme
înaintea lui Pythagoras” (IV, 96). Iar V. Pârvan,
respingând această legendă, consideră total
DACIA
magazin
greşită ideea grecilor că daco-geţii ar fi fost adep-
ţii teoriei pitagoreice a tempsihozei.
Dar o asemenea legendă s-a putut naşte
tocmai pentru că anticii greci credeau că au sesi-
zat asemănarea dintre Pitagora şi Zalmoxis, atât
în ce priveşte doctrina, cât şi practicile cultului.
Daco-geţii credeau într-o existenţă fericită după
moarte; nu, propriu-zis, în „nemurirea sufletului”,
căci nimic nu ne îndreptăţeşte să presupunem că
ar fi cunoscut ideea de „suflet”, în sens spiritual.
Privită sub raportul practicilor de cult, religia
daco-geţilor era o religie iniţiatică şi mistică. Pen-
tru această religie, caracteristic era actul iniţiatic
al retragerii temporare în ceea ce semnifică „cea-
laltă lume”, şi anume, într-o locuinţă subterană
sau într-o grotă. Aşadar, daco-geţii credeau că atât
cei iniţiaţi, cât şi urmaşii lor chiar (cu alte cuvinte:
oaspeţii chemaţi de Zamolxis la ospăţul ritual),
“nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc
unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de
toate bunătăţile”. Această credinţă într-o post-
existenţă în forme materiale analoage vieţii teres-
tre – credinţă pe care o întâlnim şi la egipteni, la
perşi, la celţi sau la germani – dovedeşte nivelul
superior al gândirii religioase a daco-geţilor.
Religia lor era politeistă, – la fel ca religia
tuturor popoarelor indo-europene. Zamolxis însă,
divinitatea chtoniană, a rămas – cel puţin, înce-
pând din secolul lui Herodot – divinitatea su-
premă a daco-geţilor. După unii autori,
„Gebeleizis îi dispută domnia asupra împărăţiei
umbrelor. În virtutea anumitor schimbări surve-
nite în religia lor, o parte dintre geto-daci înce-
puseră să creadă că la Gebeleizis şi nu la
Zamolxis merg cei care părăsesc lumea pămân-
tească”. Alţi autori admit că „cele două divini-
tăţi, iniţial distincte, să se fi contopit; dar nimic
nu ne îndreptăţeşte să-l transformăm pe Zamol-
xis, zeu suprem, într-o divinitate urano-solară”.
Concluzia cea mai plauzibilă este bazată
pe însăşi etimologia (în general acceptată) nume-
lui divinităţii: în limba tracă cuvântul zamol în-
seamnă “pământ”. Zamolxis era izvorul vieţii,
zeul vegetaţiei, al reînvierii naturii, atributele lui
erau legate de creşterea vitelor şi rodul ogoarelor.
Ca zeu al roadelor pământului, domnia lui se ex-
tindea şi asupra împărăţiei morţilor, rămânând to-
todată iniţiatorul şi divinitatea care patrona cultul
iniţiatic. Din noţiunea de pământ dătător de viaţă
şi belşug a fost plăsmuită figura unei zeităţi cu
trăsături şi facultăţi umane.
73

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
Proces penal „Mihail Eminescu”
Preşedinte al Societăţii Culturale „Bucureşti-Chişinău ”
Poate avea loc un proces
penal împotriva celor implicaţi în
arestarea lui Mihail Eminescu, pen-
tru anii de martiraj la care a fost
supus, pentru moartea sa? Un astfel
de proces poate fi deschis.
Un popor fără reperele sale
spirituale îşi pierde propria identi-
tate, cedează teritoriul său spiritual
celor potrivnici şi, în consecinţă, îşi
pierde o bună parte din pământul
ţării, fie prin anexiuni externe, fie
prin înstrăinări interne. S-a ajuns
ca Mihail Eminescu să fie aproape
scos din şcoli şi universităţi. Nici
vorbă de catedre Eminescu, la facultăţile de litere,
nici vorbă de instituirea zilei de 15 iunie ca zi
naţională Mihail Eminescu. După mai bine de un
secol, de la actul de terorism politic, guvernamen-
tal, împotriva lui Mihail Eminescu, adevărul a
ieşit la lumină. Mihail Eminescu a fost capabil să
înfrunte Imperiul austro-ungar, militând pentru
eliberarea Ardealului din captivitatea în care
căzuse în 1866 şi pentru Unirea acestuia cu Pa-
tria-mamă, România. Pentru această activitate
unificatoare a fost arestat şi supus unei asasinări
lente, cu mercur, în final cu doză ucigşă-injecţii
cu mercur şi cu loviturile primite-plagă craniană
sângerândă. Pentru această activitate, pentru în-
treaga sa creaţie, pentru iubirea sa faţă de Neam
şi Dumnezeu, Mihail Eminescu a devenit martirul
românilor cu aură de sfânt. Martir din sfera
creaţiei literare şi a ziariştilor.
Azi, partea de răsărit a României este în
captivitate, conform Pactului dintre Stalin şi Hit-
ler, din 1939. Avem în vedere nordul Bucovinei
şi Basarabia. URSS a anexat şi Ţinutul Herţa.
După dispariţia URSS, o bună parte din răsăritul
României, a rămas în componenţa Ucrainei, iar
pe un sector din Basarabia s-a constituit Repu-
blica Moldova, cu capitala la Chişinău. Împotriva
tendinţei Chişinăului, de reunire cu România, se
DACIA
magazin
Gheorghe Gavrilă Copil,
opun, atât Rusia, cât şi Ucraina.
Dreptul istoric, dar şi cel inter-
naţional oferă posibilitatea Reîn-
tregirii României pe cale paşnică.
Ucraina sperăm să înţeleagă că vi-
itorul său stabil înseamnă resti-
tuirea către România a nordului
Bucovinei, a ţinutului Herţa, a nor-
dului Basarabiei şi a sudului
Basarabiei, în caz contrar va fi
macerată şi dizolvată ca naţine de
către Federaţia Rusă. Europenitatea
Ucrainei poate funcţiona salvator
pentru Ucraina, prin relaţii cu
România, în spiritul adevărului, în
spiritul dreptăţii. Pentru Eminescu şi pentru
Mihai Vodă Viteazul, pentru spiritul românesc,
azi, imperiul austro-ungar înseamnă imperiul
ucrainian şi politica imperială a Federaţiei ruse.
Politica vecinilor noştri de la răsărit este constru-
ită pe minciună şi pe abuz de putere. N-au nici un
drept asupra acestor teritorii, aşa cum nici un
drept nu a avut imperiul austro-ungar asupra
Transilvaniei.
Dacă cei ce l-au martirizat, l-ar fi lăsat
în libertate, Eminescu ar fi fost prezent la 1 De-
cembrie 1918 la Alba Iulia, la Unirea Transil-
vaniei cu România. A fost prezent sufleteşte şi tot
prezent este şi acum în sufletele noastre, în bătălia
spirituală pentru consolidarea vieţuirii noastre
multimilenare, pe acest pământ. Aşa cum un alt
martir cu aură de sfânt, Mihai Vodă Viteazul,
reîntregitorul Daciei, a fost activ în sufletele
românilor, de la 1601 până în 1918, voivodând
pentru reîntregirea ţării, aşa a fost şi Mihail Emi-
nescu şi după asasinarea sa, aşa cum sunt, împre-
ună şi azi, până la reunificarea deplină a
României. Eminescu a militat prin excelenţă pen-
tru armonizarea relaţiilor între români şi vecinii
lor, în spiritul adevărului. Numai adevărul ne face
liberi şi buni. Dumnezeu este cu cei care nu re-
nunţă la adevăr.
74

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
Trebuie deschis procesul penal împotriva
guvernanţilor din anii 1883-1889. Guvernul
României, guvernele României, de după acest
proces, prin hotărâre judecătorească, vor fi con-
strânse, să recunoască, în mod public, nedrep-
tatea făcută lui Eminescu şi să procedeze în
consecinţă, redându-i locul pe care îl merită în în-
văţământul românesc: să se înfiinţeze la univer-
sităţi „catedre Mihail Eminescu”, să se instituie
ziua de 15 iunie ca zi naţională Mihail Emi-
nescu. Pentru a se ajunge aici, trebuie publicat
codul penal şi civil de pe vremea lui Eminescu.
Deşi există cărţi în care şi aspectul juridic este
Monumente arheologice de tip
Sântana de Mureş-Cerneahov din zona
Bărăganului Ialomiţean
Baza de cercetare şi expunere muzeală Oraşul de Floci
În lucrarea noastră ne-am propus să
prezentăm descoperirile de tip Sântana de Mureş-
Cerneahov cunoscute până în prezent pe teritoriul
judeţului Ialomiţa. Demersul nostru are la bază
studii cu privire la întreg arealul acestei culturi,
dar şi lucrări cu referire la zona geografică inves-
tigată.
Documentaţia cunoscută cu privire la lo-
calităţile în care s-au descoperit materiale ce
aparţin culturii Sântana de Mureş-Cerneahov a
fost actualizată cu informaţii mai noi, rezultate în
urma cercetărilor arheologice sau a descoperirilor
întâmplătoare.
Hărţile şi ilustraţia selectată atent, care în-
făţişează cele mai importante şi semnificante
obiecte de patrimoniu muzeal, aflate în colecţia
de arheologie a Muzeului Judeţean Ialomiţa,
completează lucrarea, oferind astfel o posibilitate
în plus de a aprecia corect atribuirile cronologice
şi culturale.
În anul 1951, are loc prima descoperire
arheologică, pe braţul Borcea, la Făcăeni[1]. În
condiţii întâmplătoare s-a descoperit un mormânt
DACIA
magazin
luat în seamă, considerăm că se va reuşi să se de-
clanşeze o mişcare de solidarizare cu Eminescu,
pentru un proces penal, doar prin republicarea
acestui cod penal şi civil. Cine îl va retipări?!
Când îl vom avea la îndemână, toţi cei interesaţi?!
Institutul de cercetări juridice nu are ca temă de
cercetare stabilirea adevărului în cazul Mihail
Eminescu! Având în vedere că Mihail Eminescu
este prezent, acum şi mereu, în plaiul nostru su-
fletesc, închei aceste rânduri, zicând:
Sărut mâna Mihail Eminescu şi binecu-
vântă poporul român!
Radu Coman,
Muzeul Judeţean Ialomiţa,
de înhumaţie având ca inventar un vas de tip cas-
tron, lucrat din ceramică.
Pe cursul inferior al râului Ialomiţa, la
Copuzu, au fost semnalate între anii 1960-1965,
de un localnic, mai multe morminte de înhumaţie.
Descoperirea fortuită a unui alt mormânt de în-
humaţie în zonă, va determina în anul 1972 ini-
ţierea de săpături arheologice. Cercetările s-au
desfăşurat pe parcursul a şapte campanii arheo-
logice. Au fost descoperite un număr de 27 de
morminte, din care 22 de morminte de înhumaţie
şi 5 de incineraţie [2].
Noi cercetări de suprafaţă au fost între-
prinse începând din anul 1970 şi au contribuit la
descoperirea unor importante monumente de tip
Sântana de Mureş-Cerneahov[3] .
Prima săpătură într-o aşezare aparţinând
acestei culturi a fost efectuată în localitatea
Fierbinţi-Târg. Cercetarea arheologică a avut un
caracter de sondaj[4] .
Cu ocazia unei săpături de salvare în
aşezarea geto-dacică de la Giurgeni-Mozacu, din
anul 1986, a fost descoperită şi publicată o groapă
75

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
bordei de secolul IV d.Hr[5] . În acelaşi an, la
Feteşti-Vlaşca, pe malul stâng al braţului Borcea,
pe terasa platoului înalt, a fost descoperită întâm-
plător o strachină[6] .
Din anul 1990, cursul inferior al râului
Ialomiţa şi cel al braţului Borcea au intrat într-
un amplu program de cercetări arheologice de
suprafaţă[7] , coordonat de specialişti din cadrul
Muzeul Judeţean Ialomiţa[8] .
Începând cu anul 2008 se descoperă o
nouă aşezare de tip Sântana de Mureş-Cerneahov,
pe latura de V a lacului de la Gura Văii, pe terasă;
semnalăm prezenţa masivă şi a materialului arhe-
ologic geto-dacic[9] . Tot din acest an, cercetările
arheologice de teren pun în evidenţă un nou mo-
nument de tip Sântana de Mureş-Cerneahov,
descoperit la 500m SE de Chirana, în zona de
luncă a râului Ialomiţa.
Alte două aşezări sunt descoperite în anul
2010, una la 400m SV de M. Kogălniceanu[10] ,
pe terasa de N a râului Ialomiţa, cealaltă la 300m
NE de Luciu[11] , tot pe terasă. Această aşezare se
întinde până la M. Bravu[12] .
O nouă aşezare a fost descoperită în anul
2011, în partea de NE a judeţului Ialomiţa, la 4km
NE de Giurgeni, în zona de luncă a râurilor
Ialomiţa-Călmăţui[13] .
PÂINEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE…
Coord. prof. dr. SIMONA DANIELA GRIGORE
PÂINEA……….PRESCURA………Mai sfinte
decât sfintele…..spune o vorbă din străbuni.
Pâinea este unul dintre cele mai vechi ali-
mente. Nimic nu se compară cu mirosul de pâine
proaspătă şi caldă abia scoasă din cuptor. Dezvoltarea
agriculturii a început acum aproximativ 10.000 de ani,
odată cu sfârşitul erei glaciare. Oamenii acelor vremuri
au fost cei dintâi consumatori de pâine. Arheologii au
descoperit, de-a lungul timpului, cavităţi umplute cu
boabe de grâu în zonele în care înfloreau civilizaţiile
preistorice.
Grâul a constituit baza alimentaţiei pentru ma-
joritatea popoarelor Europei.
Strămoşii noştri geto-daci foloseau în alimen-
DACIA
magazin
Nici cercetările privind aşezările Sântana
de Mureş-Cerneahov nu se regăsesc în tema unor
cercetări arheologice sistematice. Poate
cercetările arheologice sistematice, pe viitor,
vor oferi un cadru complet al evoluţiei culturii
Sântana de Mureş-Cerneahov în regiunea
Bărăganului ialomiţean.
____________
1. Barnea I., 1966, 157-158; Mitrea B., Preda C.,1966, 86
2. Muşeţeanu C., 1986, 209-221
3. Şerbănescu D., Trohani G., 1978, 17-42; Trohani G.
1986, 15-36
4. Isăcescu C. ,1983, 111-121
5. Chiţescu L. şi colab. ,1992, 57-61
6. Informaţie de la dl. Matei Gheorghe, căruia îi mulţumim
pe această cale.
7. Coman R., 2003-2004, 221-224
8. Vlad F., Matei Ghe., 2003-2004, 197-220
9. Inedit.
10. Cercetarea de suprafaţă a pus în evidenţă o aşezare de
mici dimensiuni cu material arheologic puţin.
11. Periegheze Dragomir C., Coman R.
12. Inedit. Localitatea M. Bravu aparţine de judeţul Brăila.
Materialul arheologic se află la Baza de cercetare şi ex-
punere muzeală Oraşul de Floci.
13. Periegheză Coman R. Aşezarea se află amplasată mult
mai aproape de localitatea Călmăţui, judeţul Brăila, dar
terenul aparţine judeţului Ialomiţa, pe care se fac culturi de
orez.
elev Teodora Mistodie – clasa a VI-a C
Şcoala cu clasele I-VIII nr. 81, Bucureşti
taţie grâul, care este a doua cereală ca importanţă în
siturile dacice. Grâul putea fi gătit fie fiert sub formă de
terci, fie măcinat şi utilizat la producerea unor lipii sau
chiar a pâinii dospite. Deşi nu s-au găsit bucăţi de
76

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
pâine carbonizată, se poate presupune existenţa aces-
teia la daci, un argument în acest sens fiind cuptoa-
rele menajere descoperite în aşezările dacice.
La vechii daci, cu o zi înainte de înmor-
mântare, în curtea decedatului, avea loc un “festin fu-
nerar”, în doi timpi sacri: unul nocturn, în ultima noapte
de priveghi, la care participau unchiaşi mascaţi, ospăţ
ce semnifica masa luată de mort cu strămoşii lui. Cel
de-al doilea timp, diurn, avea loc dis-de-dimineaţă, în
ziua înmormântării, la el luând parte membrii familiei.
Cuvântul pâine este un termen încărcat de
sacralitate, făcând parte dintr-o serie de cuvinte ce de-
finesc spaţiul românesc.Pâinea este unul dintre ali-
mentele cele mai vechi şi mai simple, iar mirosul şi
gustul său amintesc de căldura casei părinteşti de
odinioară. Fără ea nu se poate concepe masa românu-
lui. Există în credinţa noastră dacică şi mai apoi orto-
doxă şi pâini sacre în adevăratul sens al cuvântului:
prescura. Ea nu poate fi făcută de oricine. Liturghierul
prevede anumite cerinţe în ceea ce priveşte plămădi-
rea prescurilor: Ele trebuie să fie făcute din făină albă
de grâu curat, nu prea veche şi nealterată, să fie
preparate cu apă naturală, potrivit de sărate, dospite,
bine coapte şi cu gust firesc. Prescurile folosite la
Sfânta Liturghie trebuie făcute de o persoană credin-
cioasă şi care trăieşte în curăţie, de obicei o femeie
văduvă. Această concepţie nu are o bază în tradiţia
Bisericii, dar s-a împământenit cu timpul. Se pre-
supune că originea credinţei potrivit căreia doar cei
care trăiesc în curăţenie pot să plămădească pâine,
care va fi prefăcută în Trupul lui Hristos, îşi găseşte co-
respondent în interdicţia aplicată celor care au săvârşit
păcate grave şi sunt opriţi de la Împărtăşanie. Aceştia
din urmă, nu numai că nu pot să facă prescuri, ci, până
când nu se pocăiesc, nu le pot aduce la altar nici pe
cele făcute de alţii. Prescurile trebuie să fie bine cres-
cute, coapte şi proaspete. Omul care face prescurile,
fie el bărbat sau femeie, trebuie să fie gospodar. Apoi,
trebuie să ştie cum să plămădească compoziţia.
Forma rotundă a prescurii simbolizează dum-
nezeirea fără început şi sfârşit. De asemenea, aspectul
fărâmei de pâine sfinţită trimite la rotunjimea pămân-
tului. La noi este folosită prescura cu „patru cornuri“,
în formă de cruce. În ultimul timp, în special la oraşe,
s-au răspândit prescurile rotunde mici, cu o singură pe-
cete. Prescurile mai pot fi cu trei „cornuri“ şi simboli-
zează Sfânta Treime.
Prescura „în şase cornuri“ este formată din
„cornuri“, adică din pâini mai mici, rotunde, unite între
ele, astfel că prescura seamănă cu o stea. Fiecare
prescură poartă o pecete cu însemnele IS-XC NI-KA
DACIA
magazin
(Iisus Hristos Biruitorul), sub formă pătrată făcută cu
pristolnicul (numit în alte părţi şi prescurnicerul). La
o primă vedere se poate lesne observa modelul impri-
mat în aluat. Pecetea care distinge prescura de pâinea
obişnuită poartă însemnul: Iisus (IS) Hristos (HR) În-
vinge/ Biruitorul (NIKA - în limba greacă).
Pentru vlahii din Serbia, pâinea nu este doar
hrană sau pomană dată pentru sufletele celor răposaţi,
ci şi un document de valoare istorică inestimabilă. În
sudul Dunării, pâinea rituală a vlahilor poartă pe ea
semne asemănătoare cu cele de pe Tăbliţele de la
Tărtăria. Colacii ce se împart la parastase şi la sărbă-
torile morţilor nu au însemne creştine, ci simbolurile
celei mai vechi scrieri de pe pământ. Când firul vieţii se
rupe, iar vlahul trebuie să păşească în lumea cealaltă,
cei rămaşi pe pământ fac o pâine căreia îi spun muos.
Denumirea muosi se referă la străbuni, aceştia fiind ru-
gaţi să vină la pomană, să petreacă şi să-l ajute pe cel
care tocmai a murit să se descurce în lumea de dincolo.
La nordul Dunării, principalele sărbători ce le sunt con-
sacrate strămoşilor se numesc moşi.
Odinioară, prescura şi pâinea se făceau în
cuptor sau la ţest.
Ţestul este în credinţa populară românească
personificarea cuptorului preistoric de copt pâinea, o
semisferă din lut asemuit Soarelui şi care, împreună
cu vatra pe care se aşază aluatul, formează pereche
divină ce zămisleşte pâinea sacră.
Ţestul era un clopot ceramic dotat cu o vergea
pentru apucare. Făcut din pământ galben, câlţi, pleavă
de grâu, balegă de cal, el se uda şi se călca cu piciorul
de nouă ori, şi-l întoarce, şi-l turteşte, şi-l snopeşte, să
iasă şi ţăstu tare, să nu crape. Drept tipar se ridica un
muşuroi de pământ peste care se presăra cenuşă.
Pasta frământată se întindea până devenea subţire şi
se lăsau orificii pentru vergea. Se usca la soare. Mo-
mentul finalizării se hotăra în funcţie de sunetul scos
la ciocănire: trebuia să sune ca oala.
Un ţest uscat cântărea cam 25 de kg. Se păs-
tra pe vatră sau se agăţa de horn.
77

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
La ţest se cocea pâinea, dar şi turte, mălai,
asmă, dovleac. Se puteau face şi unele mâncăruri.
Drept combustibil se utilizau coceni şi ştiuleţi curăţaţi
de porumb ori paie de cereale ce-l încălzeau pe
dinăuntru până se înroşea. Pâinea se introducea cu
cârpătorul, apoi ţestul se cobora pe vatra fierbinte,
Nemuritorii
Ce este important este faptul că geto-dacii au
fost cunoscuţi de către popoarele vremii lor, cum
spunea bine „părintele” istoriei, Herodot, că „sunt cei
mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Ca să fii viteaz şi
drept trebuie să ai o voinţă venită din credinţă, iar cre-
dinţa, e ceva de care nu se poate trece . „Credinţa for-
tifică voinţa, iar stăruinţa despică piatra”.
Religia este cel mai impresionant lucru, care
defineşte de cele mai multe ori un popor, ea ajutând
de multe ori chiar la individualizarea poporului respec-
tiv. Religia unui popor influenţează toate domeniile de
activitate ale statului şi îl ajută la progresul sau regre-
sul său economic, politic sau cultural. Divinitatea
hotărăşte binele sau răul, binecuvântarea sau
pedeapsa supuşilor sau nesupuşilor săi.
Ideea nemuririi zamolxiene era etica tinerilor
războinici, „lupii daci", care se bucurau la moarte şi
râdeau în faţa acesteia tocmai pentru a-şi arăta băr-
băţia. Aceştia luptau şi mureau veseli sub stindardul
„capului de lup". Preotul Arsenie Boca spunea: „Fericiţi
cei ce mor în Domnul, căci faptele lor vin cu ei - trăiesc
în veşnicie”.
Daco-geţii credeau cã atât cei iniţiaţi, cât şi ur-
maşii lor chiar (cu alte cuvinte: oaspeţii chemaţi de
Zamolxis la ospăţul ritual) „nu vor muri, ci se vor muta
numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea
parte de toate bunătăţile”.
Neamul tracilor a fost măreţ în antichitate şi
vestit atât prin rezistenţa fizică a bărbaţilor, cât şi prin
priceperea poporului, în general, în leacuri ancestrale.
Drept dovadă, filozoful Socrate mărturisea că el a în-
văţat de la un ucenic al lui Zalmoxis un descântec din-
tre acelea „care-i fac pe oameni nemuritori". Mai târziu,
peste secole, Clement Alexandrinul reproşa grecilor că
nu sunt originali în civilizaţia lor şi că aceştia au învăţat
de la traci formulele descântecelor pentru însănătoşire:
„sanas incantationes a thracibulus accepisti" (Clement
Alexandrinul, „Indemn către neamuri", Migne, PG t8,
DACIA
magazin
acoperind-o. Peste ţest se punea jăratic. Timpul de
coacere varia între 15 şi 30 de minute.
Produs exclusiv de femei, ţestul este consi-
derat o invenţie a acestora, ca şi olăria manuală de în-
ceput. În România, ţestul este documentat arheologic
încă din Neolitic.
Păun Voinea şi Cătălin Andrei,
Buzău
col.175).
Religia dacilor din epoca Regatului ajunsese
la un nivel de spiritualizare mai înalt decât toate cele-
lalte religii ale popoarelor învecinate. Statul dac nu
corespundea tiparului vremii.
În limba tracă, cuvântul zamol înseamnă
„pãmânt”. Zamolxe era izvorul vieţii, zeul vegetaţiei,
al reînvierii naturii, atributele lui erau legate de
creşterea vitelor şi rodul ogoarelor. Ca zeu al roadelor
pământului, domnia lui se extindea şi asupra împărăţiei
morţilor, rămânând totodată iniţiatorul şi divinitatea
care patrona cultul iniţiatic.
Esenţa zamolxianismului este cunoaşterea şti-
inţifică a realităţilor universale şi credinţa în nemurirea
spiritualităţii din om. La daco-geţi, sufletul e nemuritor.
Trupul e o împiedicare pentru suflet de a se bucura de
nemurire. De aceea, el nu are niciun preţ la război şi
trebuia jertfit fără părere de rău. Omul nu poate ajunge
la nemurire decât curăţindu-se de patimă: carnea,
vinul, femeile. Mai ales vinul aduce ticăloşirea omului.
Informaţiile pe care le avem despre Zamolxe,
chiar puţine, îl prezintă ca pe un mare iniţiat, de la care
vine credinţa în nemurire, din toate astea decurgând
cinstea, demnitatea, cumpătarea, încrederea în posi-
bilitatea de a cunoaşte lumea.
Gebeleizis, alt zeu al dacilor, era zeul furtunii
şi al fulgerului. Când nu este în ipostaza de luptător ori
vânător, el are trăsăturile unui călăreţ paşnic, purtând
în mână o torţă ori un corn al abundenţei; uneori este
reprezentat având trei capete, (tricefal), asemenea
câinelui însoţitor, alteori ca un Zeu binecuvântător,
având primele trei degete ale mâinii drepte înălţate sau
desfăcute, iar celelalte strânse către podul palmei.
Apare în mărturiile epigrafice şi numismatice de la His-
tria şi Odesos (Varna), iar la Limanu (jud. Constanţa)
Derzelas apare călare; ca, de altfel, şi în ceramica de
la Răcătau şi Zimnicea, tezaurele de la Bucureşti-
Herăstrău şi Surcea (jud. Constanţa).
78

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
În iconografia românească s-a păstrat ca
Sf.Ilie.
Cavalerul Trac - tânăr zeu al tracilor balcanici
şi danubieni, e reprezentat călare, adesea în scene de
vânătoare. - numit „Theos Heros" – stăpân, căpetenie,
mai apoi semizeu de origine muritoare. Numai orto-
doxia creştină îl prăznuieşte pe Sfântul Gheorghe şi îl
cinsteşte prin onomastică, prin nume ca Gheorghe,
George, Geta, Georgeta.
Unii cercetători spun că acest Cavaler danu-
bian sau trac, zeitate supremă solară a lumii geto-
dace, reînviată de localnici în perioada de rezistenţă
antiromană (sec. I î.H. -I d.H.), a devenit zeu unic al
daco-romanilor (circa secolul II) şi s-a transformat în
perioada introducerii creştinismului (sec. III-IV), mai
întâi, prin asimilare cu Iisus, apoi cu Dasius-Gheorghe,
devenind, în final, odată cu instaurarea creştinismului,
Sfântul Gheorghe. Iconografia românească l-a păstrat
în chipul Sf.Gheorghe.
Chiar dacă nu e aşa, şi atunci ca şi acum între
prieteni, sau înainte de a fi adversari, erau legături,
economice, politice. Se împrumutau idei, conceptii,
între diferite grupări. Ca şi în artă sau oricare domeniu
de activitate, la început imiţi, apoi îţi formezi propria
personalitate şi îţi creezi drumul tău. Aşa şi ortodoxia
creştină a împrumutat din religia dacilor, ce şi-a dorit,
apoi a evoluat firesc.
Nu-i de neglijat nici faptul că în cultura oricărui
popor joacă un rol important alimentaţia.
Se spune ca omul este, de fapt, ceea ce
manâncă, iar dacii numeau hrana naturală, hrană vie.
Avantajele acestui stil de viaţă sunt nenumărate: sănă-
tate, energie, echilibru fizic şi psihic, tinereţe, vitalitate,
imunitate.
Cu privire la chipul spiritual şi fizic al locuitorilor
din părţile noastre Ammianus Marcellinus în „Rerum
gestarum libri XXXI” (Istoria romana în 31 de cărţi),
când trece pe pământurile dace, ajunge la descrierea
populaţiei: dacii îi intrec pe romani „în privinţa
deplinătăţii puterilor trupeşti şi a privilegiului unei vieţi
mai îndelungate, iar lucrul acesta, cred ei, stă în legă-
tură cu faptul că nu se îmbuibă cu necurăţenia
mâncărurilor calde, ci, mereu în puterea vârstei, îsi ră-
coresc trupurile cu stropii reci de rouă, sunt stăpâni pe
dulceaţa unui aer mai curat şi simt înaintea tuturor
razele soarelui dătător de viaţă, rămânând până acum
neatinşi de relele civilizaţiei umane”. Când vorbim de-
spre alimentaţie naturală, vorbim despre respectul faţă
de viaţă, respectul faţă de noi înşine şi mai ales res-
pectul faţă de legile universale.
Troster scrie că - Sidonius Apollinaris laudă,
DACIA
magazin
în scrisoarea sa către Agricola, marea cumpătare a
regelui dac la mâncare şi băutură, aşa încât la masa
regelui, de obicei, nu era destulă băutură. Se aducea
mâncare puţină şi bună, şi conversaţia constituia de
fapt adevărata hrană, deoarece aici trebuia să se dis-
cute sau ceva folositor, sau dacă nu, nimic. Dacă după
masă regele ieşea la aer să joace scândura, el arunca
iute, vorbea prietenos dacă reuşea o aruncare bună şi
tăcea dacă aceasta era rău executată. Tot aşa râdea
şi se păzea în general ca nu cumva în timpul jocului
cineva să se teamă de el; singura şi unica lui plăcere
era să fie victorios şi se comporta şi în joc ca un
philosophus şi ca un soldat curajos.
Din izvoarele ce ne-au rămas, portul dacilor
este izbitor de asemănător cu al ţăranilor din aceste
locuri de poveste; oamenii de rând purtau părul retezat
pe frunte şi lăsat în plete peste umeri; erau comatii
(pletosii), iar dacii nobili tarabostes, purtau căciulite de
lână pileum . Purtau mustăţi şi barbă bogată, pantaloni
erau mai largi sau mai strânşi, cămaşa despicată în
părţi, purtată pe deasupra pantalonilor, încingându-se
cu un brâu lat; o haină cu mâneci şi cu creţuri, o mantie
scurtă, fără mâneci uneori cu franjuri, ori o şubă lungă;
Femeile purtau părul pieptănat pe tâmple, cu cărare la
mijloc şi strâns la spate, într-un coc. Purtau o cămaşă
încreţită, cu mâneci scurte, fustă; purtau uneori şi o
manta lungă, bogat drapată..
Cercetări mai noi au remarcat unele similitu-
dini între casa dacică şi cea a ţăranilor români în lu-
crările lui Nicolae Dunăre – „Contribuţii la studiul
gospodăriei ţărăneşti cu curte închisă şi întărită la
români”, Nicolae Lupu – „Contribuţii la cunoaşterea
arhitecturei locuintei dacice”, reprezentată pe reliefurile
Coloanei lui Traian si forme arhitecturale ale locuinţelor
ţărăneşti de la începutul secolului XX de pe teritoriul
Daciei; Radu Maier, Germina Comănici – „Unitate şi
continuitate privind unele elemente ale arhitecturii
ţărăneşti din Transilvania”.
Cultura dacilor era măreaţă şi a rămas
măreaţă prin însăşi valoarea ei, cu elemente de pro-
funzime: unul dintre acestea, unul din simbolurile fără
de tăgadă folosit în bijuterii şi totodată cel mai impor-
tant simbol sacru al lor, a fost spirala. Cercetătorii din
zilele noastre afirmă cu tărie că naşterea universului
este în spirală. Ce argument mai plauzibil decât acesta
al nemuririi acestui popor ?
Tudor Arghezi după citirea cărţii „Dacii”, de
Hadrian Daicoviciu scria: „Din emoţie în emoţie, am
simţit de câteva ori o lacrimă căzându-mi pe câte o filă.
O să mă duc, de m-ar lăsa puterile, la Orăstie să plâng
la zidurile ei ”.
79
 DACIA
Nr. 67 - 68, iulie - august 2011 magazin

V. DIN ACTIVITATEA FUNDAŢIEI ŞI A FILIALELOR

ANUNŢ - INVITAŢIE
Al XII-lea Congres Internaţional de Dacologie 2011:
«O provocare a istoriei: Plăcuţele de la Sinaia»
August 13, 2011, Bucureşti, România

Organizator: Dacia Revival International Society

Preşedinte: Dr. Napoleon SĂVESCU
21-26 Broadway, New York, NY 11106, U.S.A.
Phone: (718) 932- 1700 or 031 810 6172;
FAX: (718) 728- 7635;
E- mail: PlacuteledelaSinaia2011@gmail.com, mail@dacia.org
Website: http://www.dacia.org/

Doamnelor şi domnilor,
«Dacia Revival International Society» are deosebita onoare de a vă invita
să participaţi cu lucrări ştiinţifice la cea de-a XII-a ediţie a Congresului Internaţional
de Dacologie 2011, cu tema:
«O provocare a istoriei: Plăcuţele de la Sinaia».
Congresul va avea loc la Bucureşti, în ziua de 13 august 2011, la Teatrul „Odeon”
din Calea Victoriei nr. 44-46, începând cu orele 9,00. Accesul în sală de la orele 8,00.

Cu aceeaşi pasiune pentru adevăr, cu SECŢIUNEA 3 - Contribuţii promiţătoare ale

aceeaşi dorinţă de a releva rolul primordial al
strămoşilor daci în făurirea istoriei poporului nos-
tru, sesiunile şi programele asociate congresului
vor acoperi multiple aspecte ale istoriei Daciei.
Aceste variate oportunităţi de schimb intelectual
vor marca stadiul actual al cercetărilor şi vor su-
gera direcţiile lor viitoare dând, în acelaşi timp,
atât cercetătorilor consacraţi, cât şi celor mai
tineri, un forum în cadrul căruia să-şi prezinte co-
municările.
Tema congresului din acest an este o
provocare ştiinţifică, intelectuală şi de logică, cu
atât mai mult cu cât celebrele Plăcuţe de la Sinaia
continuă să suscite interesul istoricilor, filologilor
şi al tuturor acelora care sunt cu adevărat intere-
saţi în descifrarea şi evaluarea nivelului ridicat al
culturii scrise al dacilor întemeietori de ţară.
Programul ştiinţific al congresului se va desfăşura
în următoarele secţiuni:
SECŢIUNEA 1 - Plăcuţele de la Sinaia, docu-
mente unice de o importanţă majoră pentru
înţelegerea civilizaţiei avansate a dacilor;
SECŢIUNEA 2 - Alte aspecte ale istoriei Daciei;
studenţilor pasionaţi de istorie;
SECŢIUNEA 4 - Gânduri ale elevilor despre is-
toria strămoşilor daci.
Vizitaţi www.dacia.org pentru noutăţi,
schimbări şi adăugiri.
Cu stimă,
Directorul comitetului de organizare,
Andrei Bănică
Aşteptăm confirmarea participării dum-
neavoastră, precum şi un rezumat al prezentării
pe care doriţi să o susţineţi la Congres, rezumat
care să nu depăşească 2 pagini (font Times New
Roman, cu diacritice), în format electronic, pe
adresele :
PlacuteledelaSinaia2011@gmail.com şi
mail@dacia.org sau, sub formă de CD în format
Word, prin poştă, pe adresa: Dacia Revival Inter-
national, Str. Cerceluş, nr. 71, Sector 3, Bucureşti,
România; Telefon : +40 0730613151.
Pentru confirmări de participare şi orice
nelămuriri, vă rugăm să ne scrieţi la adresa Pla-
cuteledelaSinaia2011@gmail.com.

80

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
Asociaţia «Dacia-Helvetia» din CH-Vevey
« Şi acest scump capital nouă – Tradiţia –,
confruntat cu scrierile Orientului, confirmat de ele,
ne pune în situaţia de a scoate din adâncuri marele
briliant care se cheamă Dacia ». Acest citat din car-
tea Dacia preistorică şi istorică, scrisă de arhitectul
şi inginerul Cristofi Cerchez (Editura Ararat, 2002, Bu-
cureşti), sintetizează în foarte bună parte unul din sco-
purile Asociaţiei « Dacia-Helvetia » din oraşul Vevey,
cantonul de Vaud, Elveţia.
Concret, în octombrie 2010, a fost creată şi în-
registrată Asociaţia « Dacia-Helvetia », în oraşul
Vevey, oraş antic, situat pe malul Lacului Leman (vezi :
www.vevey.ch). La origine, se afla un grup de români
şi de elveţieni entuziaşti. Astăzi, noi suntem peste 60
de membri, adulţi, elevi, studenţi, printre care români
din Elveţia, români din România şi elveţieni.
La originea asociaţiei noastre se afla, de ase-
menea, « L’Association Saints Germanus et Cas-
sianus », creată în 1988 deja, apoi grupul « Romania
Renaştere », creat în 2000, în prezent numit «Dacia-
Romania» (vezi :
http://groups.yahoo.com/group/DaciaRoma-
nia), precum şi « Bureau Titan », toate existente în El-
veţia.
În regiunea numită Riviera, care se întinde
între pitorescul loc cuprins între munte şi malul Lacului
Leman, locuiesc români de toate generaţiile, anume
cei care s-au stabilit cu mult înainte de decembrie
1989, precum şi cei stabiliţi după 1990 şi, respectiv,
după 2000.
În această regiune există mai multe semne ale
prezenţei românilor de-a lungul timpului, ca de exem-
plu statuia poetei Anna de Noailles-Brâncoveanu, cea
a lui Mihai Eminescu, strada Clara Haskil, după nu-
mele pianistei românce de la începutul anilor 1950 şi,
mai recent, într-o comună mai la Sud de Lacul Leman,
numită Vouvry, se află statuia lui Panait Istrati, recent
inaugurată.
Prin anii 1870, prinţul Brâncoveanu, tatăl vii-
toarei poete Anna de Noailles, avea amarat adesea
DACIA
magazin
Dipl. Ing. Alexandru Stan,
preşedinte şi fondator al Asociaţiei
vaporul său în porturile din Vevey, Clarens, în Elveţia,
şi în cel din Amphion, peste lac, în Franţa.
Iată numai câteva semne din trecut şi prezent
ale prezenţei românilor pe Riviera lemanică, una din
regiunile cele mai pitoreşti ale Elveţiei. Aceste exem-
ple citate nu au fost şi nu sunt prezentate în media din
Elveţia. Altele însă, da, ca de exemplu furturile şi cer-
şetoriile recente ale ţiganilor veniţi în Elveţia din Ro-
mânia sau din orfelinatele şi spitalele psihiatrice de
teroare, create de Ceauşescu şi de către românii co-
munişti proRusia, din anturajul lui etc.
Noi, românii, dacii, geţii, ca toate popoarele de
altfel, avem nevoie de repere istorice, culturale pro-
funde, în zona unde viaţa, profesia, planul lui Dumne-
zeu sau urgia vieţii ne aduc să trăim. Din păcate,
aceste repere nu ne sunt oferite, nouă românilor din
străinătate, de către autorităţile politice prezente în
străinătate, cum sunt ambasadele, consulatele etc.
Unul din scopurile principale ale Asociaţiei
« Dacia-Helvetia » este acela de a pune în contact ro-
mânii din regiune, de a realiza dialogul între românii,
stabiliţi în Elveţia înainte de lovitura de stat din decem-
brie 1989, cu românii veniţi după 1990, cu cei veniţi
după 2000, din România şi cu cei veniţi din Basarabia
sau cu cei veniţi din sudul Dunării. De asemenea, noi
dorim să informăm elveţienii din regiune şi să promo-
văm cultura din Dacia, România, Basarabia, pe Riviera
vaudoise. Ele sunt practic necunoscute aici şi nici nu
au fost prezentate de autorităţile politice din România,
între 1944-1990.
Iată câteva din realizările Asociaţiei « Dacia-
Helveţia » şi programul din acest an :
Realizarea standului României la « Sărbă-
toarea multiculturală » din zilele de 24, 25 iunie, la
Vevey (vezi:
http://www.fetemulticulturelle.ch/fmc2).
Munca şi entuziasmul nostru au fost recompensate cu
aprecierea finală, anume, România a fost printre cele
trei ţări ale căror standuri au fost cele mai apreciate :
România, Libanul şi Eritreea ;
81

Nr. 67 - 68, iulie - august 2011
Ieşirea la expoziţia « Constantin Brâncuşi şi
Richard Serra », la Fundaţia Bayeler, 9 iulie 2011, la
Riehen-Basel, (vezi : www.fondationbeyeler.ch);
Participare la al XII-lea Congres de dacolo-
gie, organizat de Societatea «Dacia Revival Interna-
tional», la Bucuresti, 13 august 2011, Teatrul Odeon ;
Organizarea « Conferinţei – Dialog, comu-
nicare între români », ce va fi realizată în luna octom-
brie 2011, la Vevey. Vor participa doi români stabiliţi
în Elvetia înainte de decembrie 1989, unul din Vevey,
celalalt din Fribourg. Va fi privilegiat dialogul, schimbul
de informaţii şi opinii între diferite generaţii de români,
originari din Basarabia sau din România ;
Organizarea Adunării Generale Ordinare (AGO) –
2011, în octombrie 2011, la Vevey.
Alte activităţi organizate de « Dacia-Helve-
tia » la Vevey : cursuri de matematică, de ştiinţe, de
Limba română, pentru copiii născuţi în Elveţia, tradu-
ceri, precum şi seri de lectură, degustări de mâncăruri
şi de vinuri din România şi din Basarabia sau excursii
şi concerte.
DACIA
magazin
Asociaţia « Dacia-Helvetia » reprezintă, în
acelaşi timp, filiala în Elvetia a Societăţii « Dacia Re-
vival International » din New York, în domeniul Istoriei
Traciei, a Daciei, a Pelasgiei, a Europei.
Românii şi româncele iubitori/oare de Istoria
Daciei sunt invitaţi/tate să adere la Asociaţia « Dacia-
Helvetia ». Elevii şi studenţii români din Basarabia, din
România şi din zonele limitrofe, ale vechii Dacii antice,
vor fi privilegiaţi. Noi căutăm şi un webmaster.
Pentru a lua legătura cu noi, puteţi folosi:
* M. Alexandru Stan, T : 004021 944 93 36 ;
E-mail : alstan@hispeed.ch
*Adresa poştală : Association « Dacia-Hel-
vetia » Case postale 78, CH-1800 Vevey 1.
Compte UBS-Vevey, numéro : 0255-
101181.M1D
Cunoaşterea trecutului ţării, a vechii civilizaţii
dacice şi pelasgice, a «tradiţiei » – cum afirma Cristofi
Cerchez – constituie un prilej de mândrie pentru româ-
nii de astăzi.

ANUNŢ IMPORTANT
FUNDAŢIA PENTRU CERCETAREA ISTORIEI DACIEI,
„DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY “ – FILIALA GETIA MINOR, TULCEA,
ORGANIZEAZĂ
EXCURSIE LA DENSUŞ ŞI SARMIZEGETUSA REGIA
ÎN PERIOADA 14.08.2011 – 16.08.2011.
ITINERAR:
TUR : Bucureşti – Piteşti – Cozia – Sibiu – Tărtăria – Orăştie –
Tabăra Costeşti
Drumeţie la cetatea Costeşti: 14.08.2011, după-amiaza
Drumeţie la Sarmisegetusa Regia: 15.08.2011, ora 08:00
Drumeţie la cetatea Blidaru: 15.08.2011, după-amiaza
RETUR : Tabăra Costeşti ( 16.08.2011 ) – Orăştie – Haţeg – Subcetate – Haţeg – Densuş (mo-
ment omagial) – Castelul din Carpaţi – Petroşani – Lainici – Trg. Jiu – Horezu – Bucureşti
CONDIŢII:
- Cazare + masă + transport = 275 Ron / persoană – la pavilion cu 7 locuri , 6 locuri , 5 locuri
şi 4 locuri .
- Cazare + masă + transport = 272 Ron / persoană – la căsuţe cu 2 locuri, 4 locuri şi 6 locuri.
Înscrierea este considerată trimiterea avansului de 100 Ron / persoană prin mandat postal
la adresa: Nicolae Nicolae, Str. Florilor Nr.37, cod 820035, Tulcea, jud. Tulcea, până la
data de 01.08.2011
Neprezentarea pentru plecare la data de 14.08.2011, ora 07:00, în parcarea de la
Ateneul Român, exclude returnarea avansului.

82
 DACIA
Nr. 67 - 68, iulie - august 2011 magazin

Adresele Fundaţiei, filialelor şi ale asociaţiilor dacologice

DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY Str. Sergent Constantin Popescu Nr.15, Bl.42A,
Dr. Napoleon Săvescu Sc.A, Et.3 , Ap.8
21-26 Broadway, New York 11106 USA Craiova, Jud. Dolj
Tel. 7189321700, 0318106172 Fax. 7187287635 Tel. 0765211880
e-mail: nsavescu@nyc.rr.com
8. Rodica Florea
2. Director Andrei Bănică, str. Aleea Saturn, bl. 24, sc. 1, ap. 5
str. Cerceluş, nr. 71, Sector 3, Bucureşti Deva, jud. Hunedoara
Tel. 0730 613 151
9. Mihăilescu Gheorghe
3. Filiala Getia Minor – Tulcea, str. Pescarilor nr. 26, bl. MZ 11, ap. 12,
Preşedinte Nicolae Nicolae cod. 900538
Str. Florilor Nr.37 , Tulcea , Cod 820035, Jud. Tulcea Constanţa, jud. Constanţa
Tel. 0729011003 , 0752104184
e-mail: getiaminor@yahoo.com 10. Domniţa Raţiu
str. Freziei nr. 12, bl. 10, sc. A, ap. 5
4. Asociaţia Dacologică Barboşi – Galaţi, Braşov, jud. Braşov
Prof. Aurel Manole
Str. Domneasca Nr.22 , Galaţi , Jud. Galaţi 11. M. Alexandru Stan,
Tel. 0754022616 Tel. 004021 944 93 36 ;
E-mail : alstan@hispeed.ch
5. Clinica de Medicină Integrată, Association « Dacia-Helvetia » Case postale 78,
Dr. Corneliu Băbuţ CH-1800 Vevey 1. Compte UBS-Vevey,
Comuna Maşloc, Jud. Timiş numéro : 0255-101181.M1D

6. Ing. Ciobanu Eugen 12. Vladimir Brilinsky

B-dul Nicolae Bălcescu, bl. 2, sc. D, et. 3, ap. 65 Filiala Transilvania,
Buzău, cod 210246, Tel. 0760176649 Str. Carpaţi nr.12, Bl. F, Ap. 11
Deva, jud. Hunedoara
7. Asociaţia Culturală Craidava, Tel. : 0254 223 853
Prof. Dr. Danciu Elena Tereza e-mail: malus_dacus @yahoo.com

ANUNŢ
Abonamentele la revista lunară DACIA MAGAZIN
se fac la adresa: Nicolae Nicolae, str. Florilor nr. 37, cod 820035 Tulcea,
jud. Tulcea, România prin mandat poştal, după cum urmează:
* pentru 3 luni - 12 lei
* pentru 6 luni - 24 lei
* pentru un an - 48 lei
Informaţii la telefon: 0729 011 003

83
 DACIA
Nr. 67 - 68, iulie - august 2011 magazin

SUMAR
DACIA MAGAZIN, nr. 67-68, iulie-august 2011
pag.
I. EDITORIAL:
1 Dr. Napoleon Săvescu: Cuvânt de deschidere la al XII-lea Congres Internaţional de Dacologie

II. PERSPECTIVE INTERNAŢIONALE

5 1.Conf. univ. G. D. Iscru: Scrisoare deschisă a unui istoric român către conducerea politică a României şi Uniunea Europeană
8 2. Dipl. ing. Alexandru D. Stan (Elveţia): Why Dacia Revival at United Nations
10 3. Nicolae Spiroiu: „Dacia Revival” International Society-fundamente de Drept Internaţional Public-

III. SEMNIFICAŢII ŞI VALORIZĂRI

12 1.Conf. univ. G. D. Iscru: Importanţa naţională şi internaţională a Dacologiei ca ştiinţă
15 2. Prof. Mariana Terra (New York): Tăbliţele de la Sinaia

IV. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE

Sectiunea 1. Plăcuţele de la Sinaia, documente unice de importanţă majoră pentru înţelegerea civilizaţiei
avansate a dacilor
16 1. Mihai Popescu: Arhivele regale ale dacilor
17 2. Iosif Marin: Scrieri regăsite ale strămoşilor
18 3. Michaela Al. Orescu: Cronica getă pe plăci de plumb
20 4. Viorel Ungureanu: Deceneu şi Burebista din Tăbliţele de la Sinaia
22 5. Ol. Cotan-Prună: Corelii-oromani-regi străbuni în Tăbliţele de la Sinaia
24 6. Adrian Bucurescu: Limba română în textele de la Sinaia
25 7. Dorel Radu: Muntele sihaştrilor şi comoara de la Sinaia
26 8. Vladimir Singalievici: Motivul şarpelui în plăcuţele de la Sinaia
28 9. Adelina Peagu: Structura limbii pe plăcuţe de plumb
30 10. George-Cătălin Simion şi Gabriel Florentin Andrei: Tipuri de scriere dacică
32 11. Marius Constantin: Tipuri de scriere (Plăcuţele de plumb de la Sinaia)
33 12. Emilian I. Munteanu: Repatrierea unor vorbe
35 13. Luca Manta: Vorbire în legătură cu Tezaurul de la Sinaia
36 14. Domniţa Raţiu: Semne şi scrieri pe teritoriul geto-dac
38 15. Nicolae C. Grosu: Despre începuturile scrisului şi rolul Plăcuţelor de la Sinaia
39 16. Lucian Andreiu: Reprezentări întâlnite pe Tăbliţele de la Sinaia
Secţiunea 2. Alte aspecte ale istoriei Daciei
42 1. Mioara Căluşiţă-Alecu: Limba românilor – document istoric
44 2. Maria Crişan: Limba getă – limba protoindoeuropeană
46 3. Eugeniu Lăzărescu: Ipoteze privind originile denumirilor de get, dac şi trac
48 4. Raisa Radu: Zamolxe în viziunea lui Carolus Lundius şi a lui Lucian Blaga
50 5. Victor Denciu: Locul morţii şi învierii lui Zamolxe
51 6. Eugen C. Popescu: Calculul timpului la Daco-Geţi
52 7. Ioan Năvălici: Geto-Dacii din Sumer
54 8. Valeriu D. Popovici-Ursu: Statui şi busturi de daci, jefuite de romani
57 9. Liviu G. Teleoacă: Un fals inacceptabil în „legenda aurea”
59 10. Paula Olşanschi: Cultul Soarelui, de la strămoşi la români
61 11. Mihai Zamfir: Sara Olt
62 12. Radu Dorel: Corăbiile de pe vârful dealurilor
63 13. Octavian Sărbătoare: Evanghelia dacilor sau Viaţa Lui Iisus, Marele Iniţiat din Dacia
65 14.Asimina Negulescu: Religia geto-dacilor şi încreştinarea la Dunărea de Jos
67 15. Nicolae Fluture: Mesteacănul în medicina dacă
69 16. Vicu Merlan: Resursele de sare şi beneficiile acesteia asupra comunităţilor umane din Podişul Central moldovenesc
71 17 Silvia Drumea Balcanu (Italia): Conştiinţa României
72 18. Maria Alexandra Mihalache: Viaţa spirituală a geto-dacilor
74 19. Gheorghe Gavrilă Copil: Proces penal „Mihail Eminescu”
75 20. Radu Coman: Monumente arheologice de tip Sântana de Mureş-Cerneahov din zona Bărăganului Ialomiţean
76 21. Teodora Mistodie: Pâinea noastră cea de toate zilele
77 22. Paul Voinea şi Cătălin Andrei: Nemuritorii

V. DIN ACTIVITATEA FUNDAŢIEI ŞI A FILIALELOR

80 Invitaţie la Congresul al XII-lea de Dacologie cu tema: „O provocare a istoriei: Plăcuţele de la Sinaia”
81 Alex. Stan: Asociaţia „Dacia-Helvetia” din CH-Vevey
82 Anunţ: Excursie la Densuş şi Sarmizegetusa Regia
83 Adresele Fundaţiei, filialelor şi ale asociaţiilor dacologice

84
 PENSIUNEA
PENSIUNEA 3 STELE- partener Lyoness
STR. FETIŢELOR NR.1, TULCEA
TEL. 0744624153, FAX. 0240535104,
ADELA
ADELA E-mail: epifadela@yahoo.com

Vă oferim o oază de căldură,

relaxantă, în care vă veţi simţi ca acasă:
6 camere cu paturi duble, cu băi proprii,
spaţioase, confortabile şi modern mobilate,
cablu şi internet, încălzire centrală,
bucătărie utilată, sală de mese,
3 terase generoase, curte interioară
şi locuri de parcare.
Preţuri începând cu 80 lei/camera.

Vă oferim, în funcţie de cerinţe, plimbări în Delta Dunării,

la cetăţile şi mănăstirile din judeţul Tulcea, precum şi mese tradiţionale.

Vă aşteptăm cu multă căldură!

SERVICII OFERITE DE EDITURA

editura
- Consilierea editoriala
- Corectura manuscrise
- Revizuiri
- Tehnoredactare
- Prepress
- Proiectare coperta, pregatire grafica
Www.karograf.ro - Publicare (ISBN, CIP, tiparire)
- Promovarea cartii online
Tulcea,
Str. Slt. Gavrilov Corneliu, nr. 302, et. 1 - Sprijin pentru autorii incepatori
telefon: 0240 526046 , 0741436128

Dan NINOIU

*
Povestea lui Maximillien
şi alte povestiri

Seria
FANTASTIC

Editura Karograf 2010

 1950

Aiete
Thfelef

Tomiris (Mesageti)
Socrates