1

1. Noțiuni generale privind administrația (conducerea) în domeniul social:

a) Descrieți trăsăturile administrației (conducerii) în domeniul social.
Dreptul administrativ, ca ramură de drept, se află într-o strânsă legătură, obiectivă, cu astfel de activitate, care este numită administrare.
Administrare înseamnă conducere cu cineva sau cu ceva. Conducerea cu cineva ar fi, în esență, conducerea socială.
Fenomenul administrării în sens larg se distinge prin următoarele trăsături:
1. Administrarea funcționează în cadrul unor sisteme care pot fi în primul rând de natură socială, dar pot fi și de natură biologică, tehnică
etc., asigurând integritatea și menținerea regimului optimal de activitate a sistemului respectiv.
2. Administrarea reprezintă o calitate internă a unui sistem integru, ale cărui elemente principale sunt:
 subiectul (sau elementul conducător);
 obiectul (sau elementul condus), care permanent interacționează pe bazele autoorganizării și autoconducerii.
3. Administrarea presupune nu doar o interacțiune internă a elementelor sistemului, dar și interacțiunea sistemelor de diferit nivel ierarhic,
presupunând efectuarea unor funcții de administrare atât în cadrul sistemului, cât și între sisteme diferite. În ultimul caz, sistemul de rang
superior apare ca subiect al administrării față de sistemul de ordin inferior, reprezentând obiectul administrării (de ex., Universitatea de Stat, ca
sistem de administrare de rang inferior, și Ministerul Educației, ca sistem administrativ de rang superior).
4. Administrarea, conform esenței sale, se reduce la influența subiectului asupra obiectului, al cărui conținut este punerea în ordine a
sistemului, asigurarea funcționării sale în corespundere deplină cu legitățile de existență și de dezvoltare.
5. Administrarea este reală numai atunci când există subordonarea obiectului subiectului de administrare.
Trăsăturile menționate sunt acceptabile pentru a înțelege administrarea din punct de vedere social, adică conducerea socială, unde în rol de
subiecți și obiecte ale administrării apar oamenii și diferite asociații ale lor (de ex., statul, formațiunile teritoriale, asociațiile obștești,
societățile comerciale, familia etc.).
b) Determinați corelația dintre elementele componente ale administrației (conducerii) în domeniul social.
Pornind de la trăsăturile caracteristice, administrarea, în sens social (sau conducerea socială), este multiplă. În sens larg, ea poate fi înțeleasă
în calitate de mecanism de organizare a relațiilor (legăturilor) sociale. În acest sens, se poate spune că sarcinile și funcțiile conducerii sociale
practic le îndeplinesc toate organele statale, independent de destinația lor concretă, și de asemenea de diferite formațiuni obștești. În calitate de
obiect al administrării apare întreaga societate, cu toate variantele legăturilor sociale care se dezvoltă în ea.
Prin urmare, conducerea socială într-un sistem social contemporan cuprinde în sine două mari forme de activități sociale:
1) activitatea sau conducerea statală, exercitată de un sistem de structuri statale (cu funcții legislative, executive și judecătorești) prin
intermediul puterii de stat;
2) activitatea sau conducerea nestatală (obștească), exercitată de diferite formațiuni obștești, structuri comerciale, instituții private, grupuri
de inițiativă etc. care, de regulă, aplică măsuri de influență cu caracter moral și, doar în cazul celor mai importante relații sociale, recurg la
suportul puterii de stat, inclusiv prin aplicarea mijloacelor juridice. Cea mai mică formă a acestei activități sociale ar fi familia.
c) Evaluați locul și rolul administrației (conducerii) în domeniul social în raport cu fenomenul administrării.
Administrare înseamnă conducere cu cineva sau cu ceva. Conducerea cu cineva ar fi, în esență, conducerea socială. Însă activitatea
administrării are un caracter universal, fiind caracteristic nu doar pentru sisteme sociale, dar și pentru sisteme de natură diferită – biologică (de
ex., organismul uman), tehnică (diferite mașinării sau computerul), animală (unele animale, în special în scopul vânatului, sunt organizate în
grupuri) etc.
Societatea reprezintă un organism integru cu o structură complicată, cu diferite manifestări individuale și cu caracter general. Apare
necesitatea obiectivă de a asigura legătura și unitatea proceselor sociale care își găsește exprimarea în cadrul efectuării conducerii sociale.
Astfel conducerea socială este una din condițiile primordiale de funcționare și dezvoltare normală a societății. La rândul ei, conducerea sau
administrarea în domeniul social de asemenea se exprimă prin anumite semne, derivate din trăsăturile generale caracteristice fenomenului
administrării, și prin particularitățile de organizare a vieții sociale. Aceste semne sunt următoarele:
a) Conducerea socială apare și există numai acolo unde are loc activitatea comună a oamenilor, adică apare mai devreme decât statul. Orice
activitate în comun necesită o interacțiune necesară a membrilor ei în scopul atingerii scopurilor generale.
b) Conducerea socială are ca scop principal să pună în ordine, cu ajutorul influenței, membrii activității comune, dând în același timp acestei
activități un caracter organizat. În asemenea mod, se asigură concordanța acțiunilor individuale ale participanților activității în comun și se
îndeplinesc sarcinile generale ale acestei activități, de exemplu planificarea, coordonarea, controlul etc.
c) Principalul obiect de influență al conducerii sociale este comportarea (faptele) participanților la activitatea comună și relațiile dintre ei.
d) Fiind un regulator al comportării oamenilor, conducerea socială își atinge scopurile sale în cadrul relațiilor sociale, care, după esență, sunt
raporturi de administrare. Ele apar între obiect și subiect în legătură cu realizarea practică a funcțiilor conducerii sociale.
e) Conducerea socială se bazează pe o anumită subordonare a voinței oamenilor-participanți la relațiile de administrare, deoarece aceste
relații au o manifestare volitiv-conștientă. Voința celor care conduc este prioritară voinței celor conduși. De aici apare și autoritatea conducerii
sociale, care indică că subiectul administrării formează și realizează „voința dominantă”, iar obiectul administrării se subordonează ei. Prin
urmare, puterea probabil va fi definită ca un mijloc specific asigurând ca voința conducătorilor să fie urmată de voința celor conduși.
f) Conducerea socială necesită un mecanism deosebit de realizare, care personifică subiecții administrării. În acest rol, apare o grupă
concretă de oameni, care este formată, din punct de vedere organizatoric, din structuri ale administrării obștești sau statale, persoane concrete,
împuternicite pentru aceasta. Activitatea lor, având o destinație specială și forme speciale de exprimare, este o activitate de administrare.
2. Conducerea statală – parte componentă a conducerii sociale:
a) Definiți conducerea statală.
Termenul „conducerea statală” este un termen general, semnificând că o astfel de activitate face parte din conducerea socială și se
deosebește de conducerea nestatală (obștească) care este efectuată de diferite organizații private, partide, asociații obștești etc. Conducerea
statală într-o societate democrată, sau exercitarea puterii de stat, se efectuează prin intermediul puterii legislative, puterii executive, puterii
judecătorești care conlucrează între ele, bucurându-se în același timp de o anumită independență. Organelor ce exercită puterea executivă le
revine în rol de primă importanță în rezolvarea sarcinilor generale ce stau în fața societății (cum ar fi, sănătatea, educația, ordinea publică,
cultura etc.). În principal, activitatea executivă în cadrul statului este realizată prin intermediul administrației publice.
b) Determinați importanța puterii executive în cadrul conducerii statale.
Pentru examinarea a problemei conducerii statale, adică a exercitării puterii de stat, este necesar a se referi la puterea executivă, care ține de
ramura dreptului administrativ. În general, este inadmisibil ca legislatorul singur să execute legile. Același lucru poate fi spus și despre puterea
judecătorească, a cărei sarcină este de a ocroti normele de drept (de a asigura respectarea lor). De aceea a și apărut necesitatea unei verigi
specializate de administrare în cadrul aparatului de stat. Prin urmare, activitatea executivă (puterea executivă) include în sine o influență de
caracter administrativ, care are ca scop realizarea sarcinilor general-statale.
 2
c) Apreciați gradul de corespundere a organelor statale (autorităților publice) la fiecare din cele trei puteri care exprimă conducerea
statală.
Pentru a înțelege esența conducerii statale, trebuie să pornim de la premisa că orice activitate umană constă din decizie (planificarea
activității), realizarea (executarea) ei și controlul executării.
În esență, pe această bază este creat și aparatul de stat, adică totalitatea organelor ce exprimă puterea de stat și exercită conducerea statală.
Respectiv, în limitele acestui aparat are loc „diviziunea muncii”, ceea ce în domeniul dreptului se numește și principiul „separației puterilor în
stat”.
Astfel pe seama organelor puterii legislative era pusă luarea deciziilor privind cele mai importante probleme ale vieții sociale prin
intermediul unor norme cuprinse în legi sau alte acte normative, adoptate conform legilor. Organele puterii executive, în esență, realizează
executarea în practică a normelor respective, iar organele puterii judecătorești efectuează o funcție de ocrotire a valorilor stabilite, inclusiv
soluționarea litigiilor apărute.
Puterea de stat sau conducerea statală întotdeauna este unică în manifestările sale principale: legislație, executarea legislației și justiție. Astfel
conducerea de stat, într-o societate democratică, nu poate aparține unei singure persoane sau unui organ statal, deoarece creează pericol în
instruirea unui regim totalitar, antidemocratic. Respectiv, puterea de stat și conducerea statală trebuie să fie create pe baza unei specializări
funcționale bine determinate, în care însă să nu se încalce unitatea puterii. Puterea de stat servește drept bază pentru funcționarea subiecților,
care exprimă o ramură sau alta a ei. În același timp, puterile se deosebesc după un grad determinat de independență.
3. Noțiunea administrației publice și trăsăturile ei caracteristice:
a) Definiți administrația publică și identificați trăsăturile ei caracteristice.
Administrația publică poate fi definită ca un sistem de autorități publice în frunte cu Guvernul care monitorizează activitatea de executare a
legilor. Având în vedere unele prevederi din doctrină, administrarea publică, spre deosebire de definiția ce rezultă din prevederile legislației, ar
putea fi definită ca o activitate de organizare și de executare concretă a legii cu caracter dispozitiv și prestator, care se realizează în principal de
autoritățile administrației publice și funcționarii acestora și secundar – de alte organizații statale (autorități publice, instituții publice,
întreprinderi), precum și de particulari care desfășoară activități de interes public.
Administrația publică ca activitate socială în cadrul statului și, ca sistem de autorități publice, are următoarele trăsături:
1. Administrația publică este un sistem de organizare socială. Administrația publică funcționează la nivel național sau la nivelul unor unități
administrativ-teritoriale.
2. Administrația publică este legată de mediul social, unde este creată și, respectiv, funcționează. Deci administrația publică nu este un
sistem abstract, dar se caracterizează prin perioada istorică, nivelul de dezvoltare economică, mediul geografic, îndeletnicirile și tradițiile
existente. Din acest considerent, sistemele administrative diferă de la un stat la altul.
3. Administrația publică trebuie să posede capacitatea de a se autoperfecționa, adică de a-și modifica structura sistemului și formele de
activitate conform necesităților societății (se creează noi organe, instituții, iar altele se reformează).
4. Administrația publică trebuie să aibă un rol important în cadrul transformărilor din societate, ea având scopul de a perfecționa viața
socială, de a implementa noile realizări ale științei, tehnicii (comunicațiile electronice) etc. pentru a asigura o mai bună conviețuire socială.
5. Administrația publică trebuie să fie în sistem compatibil cu mediul social. Ea trebuie să se adapteze la mediul social, să admită
participarea formațiunilor obștești sau a altor forme de inițiativă ale cetățenilor, existente în societate, la realizarea sarcinilor sale, care luate în
ansamblu ar îmbunătăți funcționalitatea sistemului administrației publice.
6. Administrația publică este un element al mecanismului autoritar statal, reprezentând o capacitate și o posibilitate de a influența
comportarea, adică de a subordona ceilalți membri ai societății voinței sale.
7. Administrația publică se manifestă subiectiv. Aceasta înseamnă că ea este personificată prin activitatea unor subiecți concreți care au
calitatea de funcționari publici.
b) Determinați sensurile noțiunii administrației publice.
Noțiunea de „administrație publică” are un conținut mai restrâns decât noțiunea de „administrație”. Administrația publică este un gen de
administrație exercitată, în temei, de organele executive ale statului și se deosebește, de exemplu, de administrația particulară (din cadrul unor
grupări sociale cu caracter particular, urmărind realizarea unor interese particulare – societăți comerciale etc.), care este la fel un gen de
administrație.
Pornind de la prevederile constituționale și legislative, noțiunea de „administrație publică” poate fi definită într-un sens dublu:
1) ca sistem de autorități publice. Conform art. 96 al Constituției RM „Guvernul... exercită conducerea generală a administrației publice”,
adică conduce cu un sistem de organe statale;
2) ca activitate socială de interes public. Astfel, conform art. 102 și 107 din Constituția RM, Guvernul și alte organe centrale de specialitate
organizează și traduc în viață prevederile legii.
Conform legislației administrația publică poate fi definită ca un sistem de autorități publice în frunte cu Guvernul care monitorizează
activitatea de executare a legilor.
c) Apreciați corelația între noțiunile „administrație publică”, „administrație de stat” și „putere executivă”.
O problemă care apare pe parcursul definirii administrației publice este aceea de a ști dacă activitatea executivă în cadrul statului și sistemul
de organe ce o realizează sunt sinonime cu administrația publică, ca activitate, și cu sistemul organelor administrației publice. Noțiunea
„administrație publică” ar fi mai largă și mai cuprinzătoare decât noțiunea „administrație de stat” și „putere executivă”, deoarece noțiunea
„administrație publică” cuprinde noțiunea „administrație de stat” (putere executivă) și nu numai, dar include și administrația publică locală,
care privește anumite autorități publice organizate autonom și independente de autoritățile executive centrale. Pe lângă aceasta apar un șir de
servicii publice (instituții – cum ar fi medicale, de învățământ) și întreprinderi de stat, municipale (cum ar fi de transport public), care
îndeplinesc funcții cu caracter prestator și nu funcții de putere publică. Deci administrația publică este foarte strâns legată cu puterea executivă.
Administrația publică este strâns legată de celelalte activități în cadrul statului. Cu puterea legislativă administrația publică este legată și
subordonată prin intermediul caracterului ei executiv, adică prin însuși obiectul ei care este organizarea și executarea legii. Legătura cu puterea
judecătorească se face tot prin intermediul legii, deoarece administrația publică este obligată, în procesul executării legii, să execute hotărârile
judecătorești, uneori recurgând chiar la măsuri de constrângere. Mecanismul forței coercitive a statului ține de sistemul administrației publice.
4. Principiile administrației publice (dreptului administrativ):
a) Definiți și enumerați principiile administrației publice (dreptului administrativ).
Principiile administrației publice (dreptului administrativ) ar putea fi definite ca o categorie a principiilor dreptului, reprezentând niște idei
inițiale, ce se caracterizează prin universalitate, imperativitate superioară și importanță generală deosebită, și servesc pentru organizarea,
funcționarea și evoluția sistemului administrației publice și a puterii executive.
 3
Universalitatea principiilor administrației publice înseamnă că aceste principii cuprind toată materia juridică și trebuie luate în
considerație în orice situație juridică. Această trăsătură trebuie să se manifeste în special în cazul litigiilor juridice sau când apar diferite opinii
în interpretarea unei sau altei reglementări.
Imperativitatea superioară a principiilor administrației publice înseamnă obligativitatea lor superioară asupra celorlalte norme de drept
care nu au calitatea de principii, adică celelalte norme trebuie să le corespundă.
Importanța generală deosebită înseamnă că traducerea acestor principii în viață are o deosebită importanță pentru întreaga societate (cum
ar fi principiul legalității, egalității, autonomiei locale etc.).
În calitate de principii fundamentale ale administrației publice pot fi menționate:
 principiul legalității în administrația publică (art. 15 al Constituției RM – universalitatea) – presupune ca modul de constituire și activitate
a administrației publice, participarea cetățenilor în cadrul administrației publice să fie reglementate de normele de drept, care, conform
conținutului lor, exprimă voința poporului RM, și aceste norme de drept sunt strict respectate.
 principiile democratismului și pluralismului politic în administrația publică – conform art. 5 al Constituției RM, „Democrația în RM se
exercită în condițiile pluralismului politic, care este incompatibil cu dictatura și cu totalitarismul. Nicio ideologie nu poate fi instituită ca
ideologie oficială a statului”. Cele mai importante autorități ale administrației publice locale (consiliile, primarii) sunt alese în condițiile
democratismului și pluralismului politic de către populația unității administrativ-teritoriale respective. Totodată, aceste principii își găsesc
reflectarea ulterioară în activitatea acestor autorități.
 egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor în domeniul administrației publice – egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor este principiul
general al dreptului, care, în același timp, este consacrat în Constituția RM (art. 16). Fiind un principiu fundamental pentru toate ramurile de
drept, în același timp acest principiu se manifestă și în domeniul administrației publice, presupunând următoarele:
 autoritățile administrației publice sunt obligate să respecte drepturile și interesele legitime ale cetățenilor și ale altor persoane conform
legii, indiferent de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere sau de origine socială (drept
pasiv al cetățenilor în domeniul administrației publice);
 cetățenii pot participa la formarea (constituirea) și activitatea organelor administrației publice, independent de rasă, naționalitate,
origine etnică etc. (drept activ al cetățenilor în domeniul administrației publice);
 în caz de încălcare a drepturilor cetățenilor de către autoritățile administrației publice, aceștia au dreptul să depună reclamații sau să se
adreseze în justiție, în special în instanța de contencios administrativ, indiferent de rasă, naționalitate, religie etc.
Prin urmare, autoritățile publice trebuie să acționeze în conformitate cu principiul egalității și acestea trebuie să trateze persoanele private
care sunt în aceeași situație în același mod.
 principiul descentralizării serviciilor publice – deși acest principiu este prevăzut, conform art. 109 din Constituția RM, ca principiu de bază
pentru administrația publică locală, el indică, în primul rând, cum este creat sistemul administrației publice, adică indică raporturile și limitele
de interacțiune dintre, administrația publică centrală și administrația publică locală. În lume, pe parcursul istoriei, s-au manifestat, în esență,
două categorii de sisteme administrative:
 sisteme administrative centralizate – presupun că autoritățile și funcționarii la nivel local sunt numiți de organele administrative
centrale, competențele și atribuțiile sunt determinate tot de autoritățile administrative centrale, precum și resursele financiare sunt alocate,
de asemenea, de aceste autorități centrale;
 sisteme administrative descentralizate – presupun independența organizațional-funcțională și financiară a autorităților administrației
publice locale, în raport cu autoritățile administrației publice centrale.
În RM autoritățile administrației publice locale și alte servicii publice locale sunt niște servicii publice descentralizate, în raport cu serviciile
publice de la nivel central. Însă urmează a face distincție între acestea și serviciile publice deconcentrate în unitățile administrativ-teritoriale.
Astfel, Guvernul, ministerele și alte autorități administrative centrale nu pot îndeplini funcțiile având prezența fizică doar în capitala statului.
Pentru aceasta ele deconcentrează unele servicii ale lor în unitățile administrativ-teritoriale (de regulă, la nivelul doi, adică raioane), cum ar fi
direcții, oficii, comisariate. În cazul acestor servicii deconcentrate se respectă principiul centralizării, adică ele sunt pe deplin subordonate
autorităților centrale respective. Prioritățile sistemului descentralizat — asigură posibilitatea de inițiativă și dezvoltare a unităților
administrativ-teritoriale ca colectivități locale.
 principiul autonomiei locale (art. 109 al Constituției RM) – rezultă din principiul precedent și reprezintă realizarea efectivă a acestuia la
nivel local. Prin autonomie locală se înțelege dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale (colectivităților locale)
de a reglementa și gestiona, în condițiile legii, sub propria lor responsabilitate și în interesul populației locale, o parte importantă din treburile
publice (aferente colectivității locale respective). Acest principiu include autonomia organizațională, autonomia decizională și autonomia
financiară.
b) Clasificați principiile administrației publice (dreptului administrativ) în raport cu legislația și doctrina.
În domeniul dreptului există principii generale, care uneori se mai numesc și fundamentale, fiind cuprinse în Constituție – legea
fundamentală a statului, iar altele sunt principii de drept interramurale sau ramurale, care sunt caracteristice unei ramuri de drept sau câtorva
ramuri de drept.
Principiile administrației publice reies din prevederile legislației și/sau doctrinei și, de asemenea, pot fi clasificate în:
1) principii fundamentale ale administrației publice;
2) principii organizatorice și funcționale ale administrației publice;
3) principii de perspectivă ale administrației publice, care de multe ori nu sunt reflectate sau sunt reflectate parțial în legislația din domeniu.
Principiile fundamentale au o deosebită importanță pentru administrația publică, adică sunt idei, începuturi inițiale pentru administrație, fiind
consfințite în Constituția RM – legea fundamentală a statului și societății. Aceste principii servesc, în același timp, ca principii și pentru alte
ramuri de drept (drept constituțional, drept financiar etc.), iar unele dintre ele reprezintă principii generale ale dreptului (principiul legalității,
egalității în drepturi ale cetățenilor ş.a.). În calitate de principii fundamentale ale administrației publice pot fi menționate:
 principiul legalității în administrația publică (rezultă din prevederile art. 15 al Constituției RM – universalitatea);
 principiile democratismului și pluralismului politic în administrația publică (art.5 al Constituției RM);
 egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor în domeniul administrației publice (art. 16 al Constituției RM);
 principiul descentralizării serviciilor publice (art. 109 al Constituției RM);
 principiul autonomiei locale (art. 109 al Constituției RM).
Principiile organizatorice și funcționale ale administrației publice sunt caracteristice administrației publice și domeniului dreptului
administrativ, adică sunt principii ale ramurii dreptului administrativ. În calitate de asemenea principii ar putea fi menționate:
 principiul diferențierii și fixării funcțiilor și atribuțiilor în cadrul administrației publice;
 principiul îmbinării conducerii colegiale cu conducerea unipersonală (individuală) în domeniul administrației publice;
 4
 principiul subsidiarității;
 principul îmbinării conducerii ramurale, interramurale și locale în domeniul administrației publice;
 principiul răspunderii în limitele competenței.
Ținând cont de literatura de specialitate, inclusiv de influența forurilor internaționale în domeniu, cum ar fi, de exemplu, Consiliul Europei,
pot fi menționate următoarele principii de perspectivă ale administrației publice:
 principiul respectării scopului și a obiectivelor trasate de lege;
 principiul proporționalității;
 principiul obiectivității;
 principiul imparțialității;
 principiul bunei-credințe;
 principiul securității juridice;
 principiul de a lua măsuri într-un termen rezonabil;
 principiul participării;
 principiul respectării intimității;
 principiul transparenței;
 principiul emiterii deciziei în interesul particularului;
 dreptul de a prezenta demersuri autorităților administrative;
 dreptul de a fi reprezentat sau asistat;
 dreptul persoanei private de a fi audiată cu privire la deciziile individuale;
 principiul obligativității autorității administrative de a informa interesații despre procedura administrativă;
 principiul contribuției corecte și rezonabile a persoanei private la costurile pentru deciziile administrative;
 principiul accesului la informație;
 principiul obligativității de a lua o decizie;
 dreptul persoanelor private de a se implica în anumite decizii nonreglementare;
 dreptul la despăgubiri.
c) Formulați principiile de perspectivă ale administrației publice (dreptului administrativ).
Principiile de perspectivă ale administrației publice sunt principii ce țin de evoluția administrației publice.
1) Principiul diferențierii și fixării funcțiilor și atribuțiilor în cadrul administrației publice – este organizatoric și prevede că la instituirea
unei noi autorități administrative este necesar a se efectua o evaluare ca să fie exclusă dublarea cu funcțiile și atribuțiile autorităților deja
existente.
2) Principiul îmbinării conducerii colegiale cu conducerea unipersonală (individuală) în domeniul administrației publice. Conducerea
colegială și conducerea unipersonală sunt două forme de organizare a activității unei structuri administrative. Colegialitatea presupune că
organul este un „colegiu” (grup de persoane) sau în fruntea organului se află un colegiu. Conducerea unipersonală presupune că în fruntea
organului se află un singur conducător. Forma colegială are avantajul că realizează principiile democratismului și pluralismului politic.
Conducerea unipersonală are avantajele că permite rezolvarea operativă a problemelor și răspunderea pentru decizii ilegale este personificată,
însă are ca dezavantaje că decizia poate fi superficială sau chiar greșită, inclusiv nu exclude abuzul sau excesul de putere.
3) Principiul subsidiarității – presupune exercitarea responsabilităților publice de către autorități care sunt cel mai aproape de cetățeni, cu
excepția cazurilor în care intervenția autorităților de nivel superior prezintă avantaje evidente ce rezultă din volumul și natura
responsabilităților și din necesitatea de a asigura eficacitatea acțiunii publice.
4) Principul îmbinării conducerii ramurale, interramurale și locale în domeniul administrației publice – se referă la funcționarea sistemului
administrației publice. Conducerea ramurală permite evidența particularităților domeniului (educație, sănătate, asistență socială etc.).
5) Principiul răspunderii în limitele competenței – are o deosebită importanță pentru funcționarea eficientă a administrației publice, fiind o
garanție a ei. Astfel de fiecare dată când se săvârșește un fapt administrativ, inclusiv se emite un act administrativ, trebuie să fie foarte clar cine
va purta răspundere pentru eventuale consecințe nefavorabile ale dispozițiilor ilegale.
6) Principiul respectării scopului și a obiectivelor trasate de lege (rezultă din principiul legalității) – autoritățile administrative nu-și pot
exercita împuternicirile decât în scopul realizării obiectivelor conferite de lege.
7) Principiul proporționalității – prevede o utilizare a mijloacelor adecvate pentru atingerea scopurilor propuse și existența unui echilibru
just între interesul public și cel privat, pentru a evita încălcarea inutilă a drepturilor și intereselor legitime ale particularilor.
8) Principiul obiectivității – presupune luarea în considerație, la justa lor valoare, a tuturor circumstanțelor adecvate la emiterea unei decizii
administrative cu caracter particular, iar elementele (circumstanțele) neadecvate, care nu se raportează la fondul problemei, nu urmează a fi
luate în considerație.
9) Principiul imparțialității – autoritățile publice nu trebuie să acționeze într-un mod tendențios. Acestea se asigură că funcționarii lor își
îndeplinesc sarcinile în mod imparțial, indiferent de convingerile și interesele lor personale. Astfel opiniile subiective nu pot afecta actul
administrativ, adică interesele personale sau private ori prejudecățile persoanei ce emite actul nu pot influența actul respectiv.
10) Principiul bunei-credințe – administrația trebuie să acționeze onest și să fie consecventă în deciziile și declarațiile sale, în maniera de a
respecta încrederea legitimă acordată acesteia de către cetățeni.
11) Principiul securității juridice – autoritățile publice nu pot lua orice măsuri retroactiv, cu excepția unor circumstanțe justificate în mod
legal. Acestea nu trebuie să interfereze cu drepturile acordate și situații juridice finale, exceptând cazurile în care acesta este imperios necesar
în interesul public.
12) Principiul luării de măsuri într-un termen rezonabil – autoritățile publice trebuie să acționeze și își îndeplinesc atribuțiile într-un termen
rezonabil.
13) Principiul participării – autoritățile publice trebuie să ofere ocazia persoanelor private de a participa prin mijloace adecvate la pregătirea
și punerea în aplicare a deciziilor administrative care afectează drepturile sau interesele lor, cu excepția acțiunii ce trebuie să fie luate de
urgență.
14) Principiul respectării intimității – autoritățile publice trebuie să aibă respect pentru viața privată, în special atunci când prelucrează datele
cu caracter personal. Atunci când autoritățile publice sunt autorizate să prelucreze date cu caracter personal sau fișiere, în special prin mijloace
electronice, ele iau toate măsurile necesare pentru a garanta o intimitate.
 5
15) Principiul transparenței – autoritățile publice trebuie să se asigure că persoanele fizice sunt informate, prin mijloace adecvate, de
acțiunile și deciziile lor, care pot include publicarea de documente oficiale (drepturile de acces la documente oficiale în conformitate cu
normele referitoare la protecția datelor cu caracter personal). Principiul transparenței nu aduce atingere secretelor protejate de lege.
16) Principiul emiterii deciziei în interesul particularului – se referă la situațiile de sancționare a particularului de către autoritățile
administrative (cum ar fi, de ex., aplicarea sancțiunii contravenționale). În caz de dubii la aplicarea unei sancțiuni, autoritatea trebuie să se
asigure prin intermediul tuturor mijloacelor că decizia respectivă va fi în favoarea particularului, inclusiv prin aplicarea principiului
neretroactivității răspunderii mai severe sau retroactivității răspunderii mai blânde, etc.
17) Dreptul de a prezenta demersuri autorităților administrative – acest principiu ar fi conex cu dreptul constituțional la petiționare (art.52
din Constituția RM). Toate persoanele au dreptul de a se adresa individual sau colectiv cu demersuri (petiții) privind chestiunile aferente
intereselor lor care necesită respect din partea autorităților administrative. Demersurile respective pot fi scrise sau verbale și ele nu pot fi
refuzate de autoritate fără a fi examinate și luată o decizie, exceptând cazurile când ele sunt nefondate sau absurde.
18) Dreptul de a fi reprezentat sau asistat – conform art.26 din Constituția RM este prevăzut dreptul la apărare, însă acest principiu este mai
larg și prevede că persoana interesată are dreptul de a fi reprezentată sau asistată la toate etapele unei proceduri administrative.
19) Dreptul persoanei private de a fi audiată cu privire la deciziile individuale – în cazul în care o autoritate publică intenționează să ia o
decizie individuală, care va afecta în mod direct și negativ drepturile persoanelor private, și cu condiția ca o oportunitate de a-și exprima
opiniile lor nu a fost dată, aceste persoane trebuie, cu excepția cazului în acest lucru este în mod evident inutil, să aibă posibilitatea de a-și
exprima opiniile într-un termen rezonabil și în condițiile prevăzute de legislație, și dacă este necesar, cu ajutorul unei persoane la alegerea lor.
20) Principiul obligativității autorității administrative de a informa interesații despre procedura administrativă – persoanele trebuie să fie
informate în timp util și prin mijloace potrivite despre existența unei proceduri administrative aferente lor și despre dreptul lor de a prezenta
probe și alte drepturi și obligații.
21) Principiul contribuției corecte și rezonabile a persoanei private la costurile pentru deciziile administrative – costurile care se plătesc de
către persoane private autorităților publice, în ceea ce privește deciziile administrative, trebuie să fie corecte și rezonabile.
22) Principiul accesului la informație – persoanele interesate au dreptul de a fi informate prin mijloace suficiente despre argumentele și
probele pe baza cărora autoritatea administrativă își va fonda decizia, inclusiv argumentele legale ce vor fi invocate în luarea deciziei.
Informațiile respective trebuie să fie prezentate într-o formă clară pentru particular, astfel ca acesta să le poată comenta și prezenta argumente,
etc.
23) Principiul obligativității de a lua o decizie – autoritatea publică are obligația de a lua o anumită decizie la finele oricărei proceduri,
independent de faptul dacă procedura a fost declanșată din propria inițiativă sau din inițiativa particularului. Tăcerea sau absența reacției
autorității dă dreptul interesatului de a face recurs.
24) Dreptul persoanelor private de a se implica în anumite decizii nonreglementare – în cazul în care o autoritate publică își propune să ia o
decizie nonreglementară, care poate afecta un număr nedeterminat de persoane, aceasta trebuie să stabilească proceduri care să permită
participarea lor la procesul de luare a deciziilor, cum ar fi observații scrise, audieri, reprezentarea într-un corp consultativ al autorității
competente, consultări și anchete publice.
25) Dreptul la despăgubiri (art. 53 din Constituția RM) – autoritățile publice trebuie să ofere o cale de atac pentru persoanele private care
suportă daune prin decizii administrative ilegale sau neglijență din partea administrației sau a funcționarilor săi. Înainte de introducerea unei
acțiuni în despăgubiri împotriva unei autorități publice în instanțele de judecată, persoanelor private li se poate cere să prezinte cazul lor
autorității competente.
5. Noțiunea, obiectul și metoda de reglementare a dreptului administrativ:
a) Identificați obiectul de reglementare și definiți dreptul administrativ ca ramură a dreptului.
Dreptul administrativ este acea ramură a dreptului public care cuprinde o totalitate de norme de drept ce reglementează în principal
organizarea și funcționarea autorităților administrației publice, iar în subsidiar activități de natură administrativă ale altor entități statale, de
asemenea reglementează raporturile dintre aceste autorități, precum și dintre acestea și particulari (persoane fizice și juridice); este acea ramură
de drept care reglementează în temei organizarea și activitatea autorităților administrative pe baza legii și pentru executarea legii.
Normele dreptului administrativ reglementează relații sociale destul de variate și, de multe ori, dreptul administrativ împarte reglementarea
acestor relații cu alte ramuri de drept (cum ar fi dreptul financiar și dreptul vamal, dreptul muncii, dreptul civil etc.).
Obiectul de reglementare al dreptului administrativ ar putea fi identificat pornind de la principalii adresanți (subiecți participanți) la
raporturile sociale reglementate de normele dreptului administrativ. Deci, normele de drept administrativ reglementează:
1. Organizarea și funcționarea autorităților administrației publice desemnate în sistem (adică administrația publică centrală și administrația
publică locală);
2. Raporturile ce apar între autoritățile administrației publice, precum și între acestea și organizațiile subordonate sau care țin de competența
lor.
3. Raporturile dintre autoritățile administraţiei publice şi particulari (persoane fizice şi juridice).
4. Raporturile cu caracter de organizare internă şi de altă natură, ce apar în procesul activităţii altor autorităţi publice, cum ar fi cele ale
puterii legislative sau judecătoreşti (de exemplu, raporturile cu funcţionarii publici ce formează aparatul de lucru al autorităţilor respective).
b) Determinaţi particularităţile metodei de reglementare a dreptului administrativ.
Dreptul administrativ, efectuând o funcţie de reglementare, foloseşte pentru aceasta o totalitate de procedee juridice sau metode de influenţă
prin normele sale asupra relaţiilor administrative, adică asupra comportării subiecţilor. Toate aceste procedee sunt metode de reglementare
juridică a relaţiilor sociale.
Problema de discuţie este dacă orice ramură de drept are metoda sa de reglementare sau toate ramurile de drept folosesc aceleaşi procedee.
Aşadar, există 3 posibilităţi juridice pe care orice ramură de drept le foloseşte în calitate de mijloc de reglementare juridică:
1) Prescripţia care reprezintă stabilirea unei obligaţiuni juridice directe de a efectua o acţiune sau alta conform condiţiilor normei de drept.
2) Interdicţia (prohibiţia) – aceeaşi prescripţie de fapt, dar de alt caracter, şi anume, stabilirea unei obligaţiuni directe de a nu săvârşi unele
sau alte acţiuni în condiţiile prevăzute de norma de drept.
3) Permisiunea care reprezintă o autorizare juridică de a efectua în condiţiile prevăzute de norma de drept unele sau alte acţiuni sau de a se
abţine de la săvârşirea acestor acţiuni conform aprecierii personale.
Reglementarea administrativ-juridică reprezintă o formă de mediere juridică a relaţiilor sociale, în care, de regulă, o parte apare ca
conducător, iar alta – ca condus. Această categorie de relaţii presupune o subordonare a voinţei celor conduşi unei voinţe conducătoare unice,
deţinătorul căreia este un organ administrativ.
În afară de particularităţile menţionate, metoda de reglementare a dreptului administrativ s-ar caracteriza prin următoarele trăsături:
 6
a) În general, mecanismului de reglementare a dreptului administrativ îi sunt caracteristice procedee sub formă de prescripţii, de asemenea,
se aplică interdicţii şi mai rar permisiuni.
b) Reglementarea relaţiilor sociale în cadrul dreptului administrativ presupune o exprimare de voinţă a doar unui participant la relaţia socială
(în mod unilateral).
c) În anumite circumstanţe, pot fi folosite ca procedee de reglementare a dreptului administrativ şi mijloace permisive, în urma cărora pot
apărea raporturi de natură administrativă unde există egalitatea între părţi. Folosirea permisiunilor, de asemenea, este prevăzută de normele de
drept administrativ în formă de autorizare.
c) Formulaţi trăsăturile care caracterizează dreptul administrativ ca ramură distinctă a dreptului.
Dreptul administrativ ca ramură a dreptului public are următoarele caracteristici:
1. Dreptul administrativ ca ramură distinctă a dreptului public s-a constituit mai recent, comparativ cu alte ramuri de drept (cum ar fi dreptul
penal sau civil).
2. Dreptul administrativ reglementează domenii foarte variate ale vieţii sociale, deoarece şi activitatea executivă a statului este multiplă
(începând de la sănătate şi educaţie şi finalizând cu economia şi securitatea publică). Nici o altă ramură de drept nu cuprinde în obiectul ei de
reglementare domenii atât de diferite şi, ca rezultat, este dificil de codificat această ramură.
3. Dreptul administrativ are un pronunţat caracter de mobilitate prin faptul că normele de drept administrativ se înlocuiesc şi se modifică
destul de repede după adoptarea lor, aceasta datorându-se caracterului dinamic al puterii executive.
4. Dreptul administrativ conţine norme ce se bazează, de regulă, pe principiul inegalităţii juridice a subiecţilor raportului administrativ.
5. În dreptul administrativ, unele conflicte juridice apărute între autorităţile administrative şi particulari (persoane fizice şi juridice) se
soluţionează de către autorităţi proprii, de regulă ierarhic superioare.
6. Actele şi faptele în dreptul administrativ sunt supuse controlului în instanţa de judecată, în special în contenciosul administrativ.
6. Normele de drept administrativ:
a) Definiţi noţiunea normei de drept administrativ şi enumeraţi trăsăturile ei caracteristice.
Normele de drept administrativ reprezintă nişte reguli de comportare ce reglementează raporturile sociale ce apar între autorităţile
administrative în realizarea sarcinilor puterii executive în stat, precum şi raporturile dintre aceste organe şi particulari (persoane fizice şi
juridice).
Normele de drept administrativ au următoarele trăsături:
a) După obiectul lor de reglementare, aceste norme sunt foarte variate, deoarece activitatea executivă cuprinde totalitatea raporturilor sociale
ce apar între autorităţile administraţiei publice şi particulari, începând de la probleme de învăţământ şi sănătate până la apărare şi securitatea
statului.
b) Normele de drept administrativ au ca scop asigurarea realizării mecanismului puterii executive conform Constituţiei şi legilor RM.
c) Normele de drept administrativ asigură organizarea şi funcţionarea întregului sistem al administraţiei publice.
d) Normele de drept administrativ, determinând limitele de conduită corespunzătoare, au ca scop stabilirea şi asigurarea unui regim trainic al
legalităţii şi disciplinei în cadrul raporturilor sociale care apar în procesul activităţii administraţiei publice.
e) Normele de drept administrativ nu reglementează relaţiile dintre particulari, fiindcă ele, de regulă, sunt imperative, adică conţin
manifestări de voinţă obligatorii ale autorităţii publice sau reprezentantului acesteia.
f) Normele de drept administrativ au un grad diferit de generalitate. Astfel, unele sunt obligatorii pentru toate persoanele, cum ar fi cele ce
reglementează asigurarea ordinii publice, altele se referă la o largă categorie de persoane (de exemplu, cele din domeniul învăţământului),
altele la o categorie mai mică de persoane (spre exemplu, normele ce reglementează statutul funcţionarilor organului fiscal).
b) Determinaţi structura şi categoriile (clasificarea) normelor de drept administrativ.
Normele de drept administrativ au o structură logico-juridică şi o structură tehnico-juridică.
Din punctul de vedere al structurii logico-juridice, adică al conţinutului normelor de drept, normele de drept administrativ, la fel ca şi alte
norme de drept, au la fel trei părţi: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza este partea normei de drept administrativ, ce cuprinde împrejurările şi condiţiile în care se aplică aceasta, precum şi subiecţii la care
se referă. Ipoteza poate fi absolut determinată sau relativ determinată. Pentru asigurarea ordinii şi previzibilităţii în administraţia publică, ar fi
necesar ca ipoteza pentru cei ce guvernează să fie pe cât posibil determinată, şi să fie evitate aşa condiţii relativ determinate, cum ar fi „în
cazuri justificate” sau „conform aprecierii personale”.
Dispoziţia normei de drept administrativ cuprinde fondul sau conţinutul reglementării. Adică aceasta este o prescripţie, o interdicţie sau poate
fi şi o permisiune.
Sancţiunea normei de drept administrativ reprezintă consecinţele juridice ale nerespectării normei de drept şi presupune, de regulă, aplicarea
măsurilor de influenţă disciplinară, materială (patrimonială) sau contravenţională. Sancţiunile pot fi determinate, relativ determinate,
alternative sau cumulative. Normele de drept administrativ se caracterizează prin faptul că sancţiunea nu persistă permanent.
Structura tehnico-juridică a normelor de drept administrativ are în vedere modul de formulare a normelor (de asemenea, fiind caracteristic
pentru majoritatea normelor de drept). Din acest punct de vedere, normele de drept administrativ se exprimă, de regulă, în articole cu
subdiviziunile lor denumite alineate (care pot fi, sau nu, numerotate prin cifre sau litere), precum şi gruparea articolelor în secţiuni, capitole,
titluri, părţi într-o anumită ordine logică. Este evident că nu este obligatoriu ca să fie prezente toate elementele menţionate, ci numai unele
dintre ele, totul depinzând de complexitatea reglementării.
Normele de drept administrativ se clasifică în mai multe categorii conform anumitor criterii:
1) Obiectul reglementării – după obiectul reglementării, normele de drept administrativ se împart în:
 Norme materiale. Sunt acele norme de drept administrativ care reglementează drepturile şi obligaţiile participanţilor la raporturile
administrative. Aceste norme determină bazele de interacţiune ale autorităţilor administrative cu diferitele genuri de obiecte ale
administrării.
 Norme procedurale. Aceste norme au ca obiect reglementarea unor relaţii procesuale după care îşi desfăşoară activitatea unele organe
ale administraţiei publice. Menirea acestor norme este de a determina ordinea de realizare a drepturilor şi obligaţiilor juridice stabilite de
normele materiale.
În dependenţă de forţa juridică sau actul juridic în care sunt cuprinse, normele atât materiale cât şi cele procesuale pot fi:
 norme constituţionale cuprinse în legi constituţionale;
 norme organice cuprinse în legi organice;
 norme ordinare cuprinse în legi ordinare;
 norme subordonate (subsecvente) legii prevăzute în actele administrative.
2) Sfera de cuprindere – după sfera de cuprindere a normelor, deosebim 3 categorii de norme de drept administrativ:
 7
Norme generale care au sferă largă de reglementare (de exemplu, normele ce reglementează administraţia publică locală).
Norme speciale. Sunt acele norme care reglementează o anumită grupă de raporturi sociale bine determinate (de exemplu, normele ce
reglementează statutul autorităţilor administraţiei publice locale ale mun. Chişinău).
Norme excepţionale. Sunt normele de drept adoptate în caz de excepţie pentru a reglementa situaţia apărută în mod excepţional (în caz de
calamităţi naturale, epidemii şi alte situaţii de forţă majoră).
3) Conţinutul juridic al normelor – după conţinutul juridic al normelor de drept administrativ. La baza acestei clasificări stă una din
variantele metodei de reglementare a dreptului administrativ. Normele de drept administrativ se împart în:
 Norme obligaţiuni (onerative). Sunt acele norme ce prescriu, în condiţiile prevăzute de normă, să fie efectuate acţiuni concrete.
Dispoziţiile care le conţin aceste norme pot fi exprimate printr-o prescripţie (de exemplu, petiţia se examinează în termen de 15 zile, cu
excepţiile prevăzute de lege).
 Norme interziceri (prohibitive). Aceste norme prevăd o interdicţie în săvârşirea unor sau altor acţiuni în condiţiile determinate de
normă. Interdicţiile pot avea un caracter general (de exemplu, în cazul unei contravenţii) sau special (de exemplu, colaboratorilor poliţiei le
este interzis să aplice mijloacele speciale şi armele de foc în locurile publice sau asupra anumitor categorii de persoane, cu excepţiile
prevăzute de lege).
 Norme de împuternicire (permisive). Aceste norme prevăd posibilitatea adresantului de a acţiona în limitele prevăzute de normă la
aprecierea sa. Conţinutul juridic concret al normelor de împuternicire depinde de particularităţile adresantului.
Normele de stimulare asigură prin intermediul mijloacelor corespunzătoare de influenţă materială sau morală comportarea necesară a
participanţilor la relaţiile administrative.
Normele de recomandare, de regulă, nu au un caracter juridic obligatoriu. Cel mai des aceste norme sunt folosite în relaţiile în care
autorităţile administrative, în raport cu particularii, nu pot interveni prin prescripţii directe (de exemplu, în relaţiile economice, de creditare
a anumitor sectoare ale economiei etc.). Şi, dimpotrivă, dacă norma de recomandare este adresată unui organ ierarhic inferior ea devine de
fapt o normă obligatorie.
c) Estimaţi asemănarea şi deosebirea normelor de drept administrativ în raport cu alte norme drept.
Dreptul administrativ este o ramură a dreptului public, iar dreptul public, împreună cu dreptul privat, alcătuiesc sistemul dreptului în RM.
Esența și importanța socială a dreptului administrativ, specificul reglementării administrativ-juridice a relațiilor sociale pot fi stabilite în
urma analizei normelor de drept, care formează conținutul acestei ramuri de drept.
Normele de drept, conform importanței lor juridice, reprezintă niște reguli de comportare, a căror respectare este garantată prin diferite
procedee (mijloace) de ordin organizatoric, de lămurire, de stimulare și de aplicare a măsurilor de constrângere juridică față de cei care nu
respectă aceste norme.
Între puterile statului şi principalele ramuri ale dreptului public există o anumită corelaţie. Astfel, dreptul constituţional şi dreptul
internaţional public ar corespunde puterii legislative, pe când dreptul administrativ şi dreptul financiar se referă la puterea executivă, iar
dreptul penal, dreptul procesual penal şi dreptul procesual civil – la puterea judecătorească.
7. Raportul juridic administrativ:
a) Definiţi noţiunea raportului juridic administrativ şi enumeraţi trăsăturile lui caracteristice.
Raporturile juridice administrative sunt o varietate a raporturilor juridice şi diferă de alte raporturi juridice prin caracterul lor, conţinutul
juridic, subiecţii participanţi. Raportul juridic administrativ poate fi definit ca o relaţie socială de administrare reglementată de normele
dreptului administrativ, în cadrul căreia părţile apar ca purtători de drepturi şi obligaţii stabilite şi garantate de normele respective.
Raporturile juridice administrative au următoarele trăsături specifice:
1. Cel puţin unul dintre subiecţii raportului juridic administrativ este o autoritate a administraţiei publice sau, în anumite cazuri, altă
autoritate publică (pot apărea două organe ale administraţiei publice).
2. Obiectul raportului juridic administrativ este determinat de domeniul activităţii autorităţilor administrative, adică realizarea în temei a
sarcinilor activităţii executive a statului. Sfera obiectului raportului juridic administrativ este largă şi variată.
3. De regulă, raporturile juridice administrative apar, se modifică sau încetează pe baza unei manifestări unilaterale de voinţă, cu precizarea
că această voinţă unilaterală se manifestă:
a) din oficiu – apar din oficiu acele raporturi juridice administrative care stabilesc în temeiul unui act normativ anumite drepturi sau
obligaţii, de regulă, obligaţii pentru particulari (cum ar fi achitarea unei amenzi, taxe);
b) la cerere – la cerere apar raporturile juridice administrative din iniţiativa particularilor, adică apar în urma manifestării voinţei
particularului de a stabili raporturi juridice cu un organ al administraţiei publice (cererea unui cetăţean de a obţine o autorizaţie, un
certificat).
4. Raporturile juridice administrative pot apărea, modifica sau înceta şi din pro¬ducerea unor evenimente (inundaţii, atingerea unei anumite
vârste etc.).
5. Încălcarea obligaţiunilor ce izvorăsc din raportul juridic administrativ atrage, de regulă, angajarea răspunderii disciplinare, materiale
(patrimoniale) sau contravenţionale.
6. Conflictele juridice apărute din nerespectarea obligaţiilor ce revin părţilor raportului pot fi soluţionate pe cale administrativă (de regulă,
de autorităţi ierarhic superioare), dacă legea nu prevede doar calea judiciară.
b) Determinaţi elementele (structura) şi categoriile (clasificarea) raporturilor juridice administrative.
După calitatea celui care le săvârşeşte, faptele juridice sub formă de acţiuni sau inacţiuni se împart în:
a) Fapte juridice săvârşite de funcţionarii publici în exercitarea atribuţiilor ce le revin.
b) Fapte juridice săvârşite de particulari (persoane fizice şi juridice).
Orice raport juridic administrativ este constituit din următoarele elemente:
1) Subiect – raportul juridic administrativ presupune cel puţin două persoane, denumite subiecţi ai raportului juridic. În anumite raporturi,
unul dintre subiecţi este titular de drepturi subiective, iar celălalt – titular de obligaţii, în alte raporturi juridice administrative, ambii subiecţi
sunt titulari atât de drepturi, cât şi de obligaţii (subiecţi activi şi subiecţi pasivi).
2) Obiect – obiectul raportului juridic administrativ îl constituie acţiunea sau conduita subiecţilor, de asemenea, anumite valori materiale sau
valori personale nepatrimoniale, însă aceste valori sunt rezultatul acţiunilor (conduitei) subiecţilor. Obiectul raportului juridic administrativ
este determinat de sfera relaţiilor sociale reglementate de normele de drept administrati.
3) Conţinut – conţinutul raportului juridic administrativ îl formează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor ce le revin subiecţilor raportului.
Fiecare autoritate a administraţiei publice îndeplineşte anumite atribuţii stabilite prin lege, totalitatea lor şi domeniul de activitate formând
competenţa acesteia. Celălalt subiect, în marea majoritate a cazurilor, are obligaţia să respecte legea şi actele administrative adoptate sau emise
de organele administraţiei publice, dar pot avea şi drepturi.
 8
Drepturile şi obligaţiile ce rezultă din raporturile administrative pot avea natură diferită, cum ar fi:
a) natură patrimonială (plata unei amenzi, a unei taxe),
b) natură nepatrimonială (dreptul de adresare cu o cerere privind obţinerea unei informaţii),
c) natură mixtă (cum ar fi drepturile şi obligaţiile ce rezultă din dreptul fundamental la învăţătură).
Raporturile juridice administrative pot fi clasificate în dependenţă de statutul juridic al subiecţilor participanţi:
1) Raporturi juridice administrative în care ambii subiecţi sunt autorităţi ale administraţiei publice – distingem două situații:
 cei doi subiecţi, autorităţi ale administraţiei publice, sunt plasaţi pe locuri diferite în ierarhia autorităţilor administrative (de exemplu,
raporturile dintre Guvern şi un minister). În asemenea caz, este vorba de raporturi de subordonare;
 cei doi subiecţi sunt plasaţi pe acelaşi loc în sistemul autorităţilor administrative (spre exemplu, raporturile dintre două ministere).
2) Raporturi juridice administrative în care un subiect este autoritate publică, iar cel de al doilea subiect este un particular, adică o persoană
fizică sau juridică – sunt destul de numeroase (raporturi între autorităţile administraţiei publice locale şi cetăţeni referitor la emiterea diferitelor
autorizaţii, permise, dintre convenienţi şi autorităţile care aplică sancţiunea etc.). Cele mai multe raporturi de acest gen sunt raporturi de
subordonare.
c) Decideţi asupra specificului raporturilor juridice administrative în raport cu alte relaţii juridice.
Pentru apariţia raportului juridic administrativ, este necesară întrunirea următoarelor condiţii:
1) existenţa normei de drept administrativ;
2) existenţa subiecţilor raportului care au calitatea de subiecţi ai dreptului administrativ;
3) existenţa faptei juridice.
Faptele juridice reprezintă acele condiţii sau împrejurări de a căror săvârşire sau survenire legea leagă apariţia, modificarea ori încetarea
raportului juridic administrativ. În calitate de fapte juridice apar, de regulă, acţiunile (inacţiunile), iar în unele cazuri evenimentele.
Acţiunile sunt fapte voluntare (depind de voinţa omului) de care legea leagă apariţia, modificarea sau stingerea raportului juridic
administrativ. După caracterul lor, acţiunile pot fi legale şi ilegale. Inacţiunile, adică nesăvârşirea unor fapte cerute de lege, pot să constituie de
asemenea izvorul unui raport juridic administrativ, de regulă jurisdicţional (de răspundere juridică).
Acţiunile legale totdeauna corespund cerinţelor normelor de drept administrativ. O particularitate a acestor fapte în cadrul dreptului
administrativ este aceea că în calitate de formă principală de acţiuni legale sunt considerate actele juridice cu caracter individual ale
autorităţilor administraţiei publice, care sunt adresate unei situaţii juridice sau persoane concrete (ordinul de numire în funcţie condiţionează
apariţia raportului de serviciu).
Acţiunile ilegale nu corespund cerinţelor normelor de drept administrativ, adică le încalcă. Acestea sunt delictele disciplinare sau
contravenţionale cele mai caracteristice sferei administraţiei publice. Acţiunile ilegale dau naştere la raporturi juridice administrative
jurisdicţionale. La această categorie se referă şi inacţiunile.
Spre deosebire de acţiuni (inacţiuni), evenimentele sunt acele împrejurări ale lumii materiale care se produc independent de voinţa omului şi
de care legea leagă apariţia, modificarea sau încetarea raportului juridic administrativ.
Între autorităţile administraţiei publice şi cei administraţi (persoane fizice şi juridice) intervin şi raporturi de colaborare. În cadrul acestor
raporturi, subiectul purtător al autorităţii publice (puterii publice) colaborează de pe poziţie de egalitate cu celălalt subiect care nu este învestit
cu autoritate, fie la adoptarea unor decizii în comun, fie la organizarea unor sărbători, manifestaţii naţionale ori activităţi culturale comune.
8. Noţiunea şi sistemul subiectelor dreptului administrativ:
a) Definiţi şi enumeraţi subiectele dreptului administrativ.
Prin subiect al dreptului administrativ se înţelege persoana fizică sau organizaţia care, conform legislaţiei RM, pot fi parte la raporturile
sociale reglementate de normele de drept administrativ (a raportului juridic administrativ). Cercul subiecţilor dreptului administrativ este
variat. Principalul moment care le caracterizează este posesia unei calităţi juridice deosebite, şi anume, capacitatea juridică administrativă.
Această capacitate de a fi subiect de drept administrativ rezultă din prevederile legii. În calitate de subiecte ale dreptului administrativ pot fi
cetăţenii RM, cetăţenii străini şi apatrizii, funcţionarii publici, diferite asociaţii de persoane, autorităţile administraţiei publice, unităţile
structurale ale acestora cu competenţă proprie, instituţiile publice (de învăţământ, de asistenţă socială etc.), întreprinderi de stat sau municipale
şi asociaţiile acestora (concerne, corporaţii etc.), organizaţiile social-politice, asociaţiile obşteşti, asociaţiile religioase, sindicatele, patronatele,
fundaţiile, societăţile comerciale, cooperativele, instituţiile private şi alte structuri private.
b) Clasificaţi subiectele dreptului administrativ.
Subiecţii dreptului administrativ pot fi divizaţi în:
1) subiecţi individuali – în calitate de subiecţi individuali, apar cetăţenii RM, cetăţenii străini şi apatrizii. Subiecţi individuali specifici sunt
consideraţi funcţionarii publici (factorii de decizie). Particularitatea lor constă în aceea că, manifestându-se individual ca cetăţeni, ei, în acelaşi
timp, sunt reprezentanţii oficiali ai unei sau altei autorităţi publice.
2) subiecţi colectivi – în calitate de subiecţi colectivi sunt considerate diferite asociaţii de persoane, adică diferite structuri organizatorice.
Subiecţii colectivi, după scopul şi statutul lor, se împart în:
 organizaţii statale – pot fi considerate autorităţile administraţiei publice, în unele cazuri alte autorităţi publice, precum şi unităţile
structurale ale acestora cu competenţă proprie, de asemenea instituţiile publice (de învăţământ, de asistenţă socială etc.), întreprinderi de
stat sau municipale şi asociaţiile acestora (concerne, corporaţii etc.).
 organizaţii nestatale – sunt organizaţiile social-politice, asociaţiile obşteşti, asociaţiile religioase, sindicatele, patronatele, fundaţiile,
societăţile comerciale, cooperativele, instituţiile private şi alte structuri private.
c) Formulaţi din ce moment persoana devine subiect a dreptului administrativ.
Problema-cheie este din ce moment aceste persoane pot avea calitatea de subiect al dreptului administrativ. Astfel apar categoriile de
capacitate de folosinţă administrativă şi capacitate de exerciţiu administrativă. Capacitatea de folosinţă administrativă este posibilitatea de a
avea drepturi şi obligaţii cu caracter administrativ şi ea apare din momentul naşterii (de exemplu, persoana din momentul naşterii are dreptul
de a fi ocrotită împotriva diferitelor atentate de către organele de poliţie, organele de tutelă etc.).
Capacitatea de exerciţiu administrativă este punctul de plecare în apariţia raporturilor juridice administrative cu participarea subiectului
concret. Tradiţional, capacitatea de exerciţiu administrativă deplină apare de la vârsta de 18 ani.
Organizațiile statale devin subiecţi din momentul constituirii printr-un act legal, cu excepţia întreprinderilor care sunt supuse înregistrării de
stat şi devin subiect din acest moment. Organizațiile nestatale devin subiecţi din momentul înregistrării de stat.
9. Izvoarele dreptului administrativ:
a) Definiţi şi enumeraţi izvoarele dreptului administrativ.
Termenul de „izvor”, în domeniul dreptului, are semnificaţia de sursă, de origine, de factor de determinare şi de creare a dreptului.
 9
Izvoarele dreptului administrativ reprezintă formele în care se exprimă normele dreptului administrativ care generează, modifică sau sting
raporturi de drept administrativ.
Normele juridice sînt cuprinse în acte juridice cu caracter normativ, care devin, astfel, izvoare formale ale dreptului.
Analiza izvoarelor dreptului în teoria generală a dreptului a pus în lumină două categorii de accepţiuni ale acestei noţiuni: izvor de drept în
sens material (realităţi exterioare ale dreptului, care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorîte din necesităţile
practice – de ex., economia de piaţă de orientare socială, egalitatea, democratismul, pluralismul etc.) şi izvor de drept în sens formal (actele
normative adoptate sau emise de către autorităţile publice competente, ce conţin norme juridice, reguli de conduită obligatorii, imperative).
Potrivit unei opinii exprimate în doctrina actuală, spre deosebire de celelalte ramuri ale dreptului public, care îşi au izvorul, de regulă, în lege,
dreptul administrativ îşi are izvorul şi în alte forme de exprimare a normelor juridice (actele administrative cu caracter normativ elaborate
(emise) de către subiecţii administrării de toate nivelele).
b) Clasificaţi izvoarele dreptului administrativ.
Izvoarele dreptului administrativ, ca şi ale oricărei alte ramuri de drept, se clasifică în:
1) izvoare ale dreptului administrativ în sens material – reprezintă un ansamblu de valori materiale şi spirituale ale unei anumite societăţi
într-o anumită perioadă istorică, care sunt exprimate în formă juridică normativă (de ex., economia de piaţă de orientare socială, egalitatea,
democratismul, pluralismul etc.). Pentru ca o regulă de conduită să devină obligatorie pentru cei cărora li se adresează, este nevoie ca acea
regulă să capete o formă juridică, prin care voinţa guvernanţilor să devină voinţă de stat, obligatorie pentru membrii societăţii, pentru a putea
să intervină, în caz de nevoie, cu forţa de constrîngere a statului.
2) izvoare ale dreptului administrativ în sens formal – formele juridice prin care sunt exprimate normele de drept administrativ;
3) izvoarele scrise ale dreptului administrativ – prezintă, în epoca contemporană, o determinare constituţională, Constituţia fiind primul
dintre acestea. În principiu, se admite ideea ordonării şi a ierarhizării izvoarelor scrise, avîndu-se în vedere un sistem al normativităţii juridice,
ierarhizarea făcîndu-se după forţa juridică a actelor normative, înţeleasă ca forţă de a produce efecte juridice. Forţa juridică a unui izvor scris
este dată în conţinutul şi caracterul acestuia, determinate de natura şi poziţia autorităţii publice de la care emană actul respectiv;
4) tratatele şi convenţiile internaţionale – reprezintă izvoare ale dreptului administrativ numai cu îndeplinirea următoarelor trei condiţii:
 să fie de aplicaţie directă, nemijlocită;
 să fi fost ratificate conform dispoziţiilor constituţionale (art. 8 alin. (1) din Constituţie);
 să cuprindă reglementări ale relaţiilor sociale ce fac obiectul dreptului administrativ.
5) izvoarele nescrise ale dreptului administrativ – în ceea ce priveşte izvoarele nescrise ale dreptului administrativ, discuţiile se poartă, de
regulă, în literatura de specialitate, în legătură cu obiceiul (cutuma), jurisprudenţa, principiile generale ale dreptului şi doctrina.
c) Decideţi asupra – ştiinţei juridice, practicii judecătoreşti, inclusiv europene în domeniul drepturilor omului, hotărîrilor Curţii
Constituţionale – în aspectul calităţii de izvoare a dreptului administrativ.
Izvoarele formale și scrise ale dreptului administrativ sunt:
1) Constituţia RM – legea fundamentală, care este înzestrată cu o forţă juridică supremă, iar toate celelalte acte normative trebuie să
corespundă ei. Dintre normele constituţionale ce pot fi considerate că au şi o natură administrativă pot fi menţionate, ca exemplu, cele
referitoare la unele prerogative (împuterniciri) ale Preşedintelui RM (art. 88), la funcţiile şi actele Guvernului (art.96-103), cele privind
administraţia publică centrală de specialitate (art. 107) şi administraţia publică locală (art. 109-113) ş.a.
2) Legile organice care conţin norme de drept administrativ. Majoritatea domeniilor prevăzute de Constituţie în care se adoptă legi organice
(art. 72 (3)), privesc şi administraţia publică, cum ar fi: organizarea şi funcţionarea Guvernului (Legea cu privire la Guvern), a contenciosului
administrativ, regimul general privind autonomia locală, organizarea generală a învăţământului etc.
3) Legile ordinare şi hotărârile Parlamentului. Sunt izvoare în măsura în care cuprind norme ce reglementează raporturi administrative (cum
ar fi atribuţii ale autorităţilor administrative care au obligaţia punerii în aplicare a dispoziţiilor respective). Plecând de la faptul că în cuprinsul
unei legi sau al unei hotărâri a Parlamentului se pot întâlni norme juridice care reglementează raporturi sociale de natură diferită (de drept
administrativ, dreptul muncii, drept civil, agrar etc.), este firesc ca acea lege să fie considerată atât izvor al dreptului administrativ, cât şi al
altor ramuri de drept.
4) Decretele Preşedintelui RM. Decretele pot avea caracter normativ sau individual, dar, de regulă, poartă un caracter individual. Decretele
pot fi izvoare ale dreptului administrativ numai dacă au un caracter normativ şi reglementează raporturi din sfera puterii executive (securitatea
publică, statutul unor structuri administrative etc.).
5) Hotărârile, ordonanţele şi dispoziţiile Guvernului. Ele sunt, în marea lor parte, izvoare de drept administrativ. De exemplu, prin hotărâri
ale Guvernului se adoptă regulamente ce ţin de organizarea şi funcţionarea ministerelor şi altor autorităţi administrative centrale de specialitate.
6) Ordine, instrucţiuni şi alte acte normative departamentale ale ministerelor şi altor autorităţi administrative centrale de specialitate. Ele, în
marea lor majoritate, sunt izvoare ale dreptului administrativ, conţinând norme ce prevăd împuterniciri sau obligaţii ale reprezentaţilor
autorităţii respective. Odată cu consolidarea cadrului legislativ, numărul acestora este în descreştere.
7) Deciziile şi dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale ce conţin norme de drept administrativ (deciziile fiind actele consiliului,
iar dispoziţiile – actele primarului sau preşedintelui raionului).
8) Actele unor instituții publice centrale – pot constitui surse ale dreptului administrativ cu condiția că acestea să conține norme juridice de
drept administrativ.
9) Tratatele internaţionale. Sunt izvoare ale dreptului administrativ dacă îndeplinesc următoarele condiţii:
 RM este parte la tratat;
 tratatul conţine norme referitoare la relaţiile sociale din sfera de reglementare a dreptului administrativ;
 prevederile tratatului să fie de aplicare directă (altfel legea sau actul în care este transpus mecanismul de aplicare a tratatului va fi izvor
nemijlocit al dreptului administrativ).
Izvoarele nescrise ale dreptului administrativ sunt:
a) Cutuma – condițiile cutumei sunt: practica indelungata și formarea convingerii opiniei publice asupra caracterului obligatoriu.
b) Doctrina – reprezintă un ansamblu de opinii și concepții și nu poate constitui un izvor formal al dreptului. O dată cu redactarea și
codificarea regulilor de drept, rolul doctrinei a pierdut din importanța constituind doar un izvor interpretativ.
c) Jurisprudența – este constituită din hotărârile pe care instanțele judecătorești de toate gradele le-au dat în spețele ce le-au avut de judecat,
spre a rezolva conflictele de orice natură cu care au fost sesizate. Juridprudența nu constituie izvor de drept, deoarece instanțele aplică și
interpretează legea, nu o creează. Juridprudența are un caracter aparte născut din 2 argumente:
 instanța nu are dreptul să se pronunțe decât într-o cauză dedusă judecății ei, deci într-un caz particular;
 10
 în organizarea judecatorească o instanță nu este legată de hotărârea unei alte instanțe superioare în grad și nici chiar de propriile sale
hotărâri anterioare. De aici concluzia că jurisprudența nu poate prezenta aspectul de generalitate în interpretare, de sistematizare și stablitate
ce i-ar permite să devină absolut obligatorie.
10. Sistemul dreptului administrativ:
a) Descrieţi sistemul dreptului administrativ.
Sistemul de drept reprezintă un fenomen juridic indivizibil, care include următoarele elemente de structură: ramurile dreptului, subramurile
dreptului, instituţiile juridice, normele de drept. Elementul de bază al acestui sistem este ramura dreptului. Ea reprezintă elementul relativ
separat
al sistemului de drept şi este formată din norme juridice care reglementează un grup calitativ specific de relaţii sociale. Normele juridice care
reglementează relaţiile sociale cu caracter executiv şi de dispoziţie, ce apar, se modifică sau se sting în procesul realizării puterii executive şi
formează ramura dreptului administrativ.
Ramura sistemului de drept se subdivizează în subramuri şi instituţii juridice, fiecare dintre care cuprinde un complex separat de norme
juridice ce reglementează relaţiile sociale de acelaşi gen. Pentru dreptul administrativ, de exemplu, pot fi nominalizate drept instituţii juridice
răspunderea
administrativă şi procesul administrativ.
Dreptul administrativ este o ramură a dreptului public, de aceea regimul de ramură al dreptului administrativ poartă un caracter publico–
juridic.
b) Determinaţi părţile componente ale sistemului dreptului administrativ.
Dreptul administrativ, ca şi alte ramuri, reprezintă un sistem, compus din instituţii juridice şi norme juridice, care se intersectează strîns.
Normele administrativ–juridice, după conţinutul relaţiilor sociale, se divizează în:
a) norme, care reglementează relaţiile generale de administrare, adică generale pentru întregul proces de administrare. Aceste norme
constituie prima parte a dreptului administrativ — partea generală. Partea generală include următoarele norme:
 normele ce determină trăsăturile şi stabilesc principiile administraţiei publice;
 normele ce reglementează categoriile de autorităţi ale administraţiei publice;
 normele ce reglementează serviciul public şi statutul funcţionarilor publici;
 normele ce reglementează statutul administrativ-juridic al particularilor (persoane fi zice sau juridice);
 normele ce reglementează formele de activitate a administraţiei publice, inclusiv regimul juridic al actelor administrative,
 normele ce reglementează metodele administraţiei publice, inclusiv răspunderea în dreptul administrativ;
 normele referitoare la asigurarea legalităţii şi disciplinei în domeniul administraţiei publice, inclusiv contenciosul administrativ.
b) normele, care reglementează relaţiile sociale din ramurile şi sferele de administrare separate. Aceste norme constituie a doua parte a
dreptului administrativ — partea specială. Partea specială include următoarele norme:
 norme ce reglementează activităţi ale autorităţilor administrative concrete în domeniul economiei naţionale (activitatea Ministerului
Economiei, Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare etc.);
 norme ce reglementează activităţi ale autorităţilor administrative concrete m domeniul social-cultural (activitatea Ministerului
Educaţiei, Ministerului Culturii, Ministerului Sănătăţii etc.);
 norme ce reglementează activităţi ale autorităţilor administrative concrete în domeniile administrativ-politic şi cel al relaţiilor externe
(activitatea autorităţilor de forţă (Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Justiţiei) şi cea a Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării
Europene).
c) normele, care reglementează relaţiile sociale din sfera jurisdicţiei administrative, alcătuiesc a treia parte a dreptului administrativ —
procesul administrativ (procedura administrativă).
Fiecare parte componentă a dreptului administrativ conţine norme juridice care reglementează relaţiile sociale de acelaşi gen (relaţii
omogene).
c) Decideţi asupra opiniilor şi tendinţelor existente în ceea ce priveşte sistemul dreptului administrativ.
Dreptul administrativ este unul dintre cele mai voluminoase şi cele mai complicate ramuri a sistemului naţional de drept. Practic, nu există
sferă de activitate vitală a societăţii în care să nu se desfăşoare activitatea executivă şi de dispoziţie şi care nu ar fi reglementată prin
intermediul normelor juridice ale dreptului administrativ. De exemplu, administrarea în domeniul apărării, securităţii statale, afacerilor interne,
energeticii, standardizării etc., prioritar, este reglementată prin normele dreptului administrativ.
Dreptul administrativ este nu numai cea mai voluminoasă şi complicată ramură a dreptului, ci şi una importantă, deoarece funcţia executivă
în stat este de o importanţă majoră.
11. Corelaţia dreptului administrativ cu alte ramuri de drept:
a) Determinaţi ramurile de drept cu care corelează (are tangenţe) dreptul administrativ.
Fiind parte inseparabilă a sistemului de drept, dreptul administrativ se intersectează, practic, cu toate ramurile sistemului de drept:
 cu dreptul constituţional;
 cu dreptul civil;
 cu dreptul muncii;
 cu dreptul financiar;
 cu dreptul penal;
 cu dreptul procesual penal şi dreptul procesual civil;
 cu dreptul internaţional public;
 cu ramurile dreptului privat.
b) Determinaţi corelaţia dreptului administrativ cu alte ramuri de drept în dependenţă de gradul de interacţiune.
Cel mai mult dreptul administrativ interacţionează cu dreptul constituţional. În timp ce dreptul constituţional cuprinde totalitatea normelor de
drept privind organizarea interioară a statului şi reglementarea raporturilor statului cu persoana, dreptul administrativ îşi ia începutul din
normele dreptului constituţional, pe care le detaliază şi le concretizează.
Corelaţia dreptului administrativ cu dreptul financiar. Dreptul administrativ, pornind de la specificul activităţii de administrare în cadrul
statului, cuprinde prm reglementarea sa un cerc foarte larg de relaţii. Dreptul financiar reglementează relaţiile sociale conform limitelor strict
determinate de obiectul său de reglementare, adica cuprinde totalitatea normelor de drept ce reglementează modul în care sunt realizate
veniturile publice, precum şi destinaţia cheltuielilor publice.
Corelaţia dreptului administrativ cu dreptul penal. Dacă dreptul administrativ reglementează raporturile privind sancţionarea celor care
încalcă normele de drept administrativ, atunci dreptul penal este alcătuit exclusiv din totalitatea normelor de drept ce reglementează modul de
 11
sancţionare a celor ce săvârşesc infracţiuni. În dreptul administrativ sancţiunile, de regulă, sunt pecuniare (de obligare la plata unor amenzi) şi
numai în mod excepţional privative de libertate. În dreptul penal, dimpotrivă, se aplică pedepse privative de libertate şi, în subsidiar, cele
pecuniare.
Corelaţia dreptului administrativ cu dreptul procesual penal şi dreptul procesual civil. Dacă dreptul procesual penal şi dreptul procesual civil
cuprind totalitatea normelor de drept ce reglementează modul după care instanţele judecătoreşti soluţionează conflictele juridice de natură
penală sau civilă, atunci dreptul administrativ, deşi are procedurile sale, recurge uneori la normele ramurilor menţionate, având în vedere
specializarea lor în materie de procedură. Procesul penal indică cazurile când anumite fapte, care nu prezintă pericol deosebit, pot fi
sancţionate conform normelor dreptului administrativ.
Corelaţia dreptului administrativ cu dreptul internaţional public. Dreptul internaţional public care cuprinde totalitatea normelor ce
reglementează modul de stabilire a raporturilor dintre un stat şi alte state, având în vedere atât stabilirea de relaţii diplomatice, cât şi încheierea
de tratate internaţionale, inclusiv în raport cu organisme internaţionale. Prevederile dreptului internaţional se realizează în practică de
autorităţile administrative.
Dreptul administrativ are tangenţe şi cu ramurile dreptului privat. Aşadar, o serie întreagă de acte ce produc efecte în domeniul dreptului
privat, sunt emise de către autorităţile administraţiei publice. De exemplu, actele de stare civilă (certificat de naştere, de căsătorie), care produc
efecte în domeniul dreptului familiei, sunt emise de autorităţi administrative de specialitate. În unele cazuri, în dreptul administrativ sunt
preluate norme din dreptul privat: reglementarea regimului de muncă şi de odihnă a funcţionarilor publici, facându-se referinţă la normele
dreptului muncii.
Corelația dreptului administrativ cu dreptul civil – în ceea ce priveşte reglementarea relaţiilor patrimoniale. Dreptul administrativ
reglementează aceste relaţii prin metoda dispozitivă. Metoda reglementării juridice caracteristică pentru dreptul civil, spre deosebire de metoda
reglementării administrativ–juridice, se bazează pe egalitatea părţilor raporturilor reglementate.
Corelația dreptului administrativ cu dreptul muncii. Multiplele relaţii de muncă a muncitorilor şi funcţionarilor sînt reglementate atît de
dreptul muncii, cît şi de dreptul administrativ. Pornind de la faptul că apariţia raporturilor de muncă dintre angajator şi cel angajat este precedat
de emiterea unui act administrativ — ordin de încadrare şi se sting aceste raporturi, la fel, în baza emiterii unui act administrativ — ordin de
eliberare din funcţie.
c) Apreciaţi specificul dreptului administrativ ca ramură de drept, reieşind din corelaţia cu alte ramuri de drept.
Dreptul administrativ, fiind o ramură a dreptului public, cel mai mult are tangenţe cu celelalte ramuri ale dreptului public şi, într-o anumită
măsură, are tangenţe şi cu ramurile dreptului privat.
O caracteristică a dreptului administrativ este aceea că această ramură de drept „pătrunde în sfera reglementării altor ramuri de drept”. La
baza acestui fenomen stă prezenţa de fapt a relaţiilor de natură administrativă în sfera de reglementare a unei sau altei ramuri de drept. De
exemplu, chiar în legislaţia civilă există, fie un număr mic, norme de natură administrativă (de exemplu, înregistrarea succesiunii, înregistrarea
persoanei juridice etc.).
12. Ştiinţa dreptului administrativ:
a) Definiţi şi determinaţi obiectul de cercetare al ştiinţei dreptului administrativ.
Ştiinţa dreptului administrativ – este parte componentă a ştiinţelor juridice, fiind definită ca o totalitate de cunoştinţe sau prevederi
teoretice despre dreptul administrativ ca ramură de drept. Știinţa dreptului administrativ studiază problematica administraţiei publice şi puterii
executive, principiile de bază, adică relaţiile sociale reglementate de normele dreptului administrativ, elaborând concepţii ştiinţifice legate de
perfecţionarea anumitor instituţii ale dreptului administrativ. Astfel, în baza cercetărilor multilaterale şi a legităţilor descoperite, sunt elaborate
propuneri şi recomandări privind modificarea şi perfecţionarea normelor de drept administrativ în scopul ridicării eficienţei lor.
În doctrină se face referinţă la ştiinţa administraţiei ca o ştiinţă de sinteză, care include prevederi a mai multor ştiinţe sociale care au ca obiect
fenomenul administrativ, inclusiv al ştiinţei dreptului administraţiei.
Obiectul ştiinţei dreptului administrativ este destul de larg, având în vedere că ea include în obiectul de cercetare atât izvoarele dreptului
administrativ, cât şi diferite concepte ştiinţifice cuprinse în monografii, articole ştiinţifice şi în alte lucrări ştiinţifice, adică totul ce numim
doctrină.
b) Determinaţi corelaţia dintre ramura dreptul administrativ şi ştiinţa dreptului administrativ.
Alături de ştiinţa dreptului administrativ, ar fi necesar de menţionat disciplina dreptului administrativ, care cuprinde cele mai importante
cunoştinţe despre dreptul administrativ, necesare pentru formarea şi/sau perfecţionarea specialiştilor în domeniu.
Vorbind despre legătura dreptului şi ştiinţei dreptului administrativ, precum şi disciplinei dreptului administrativ, se poate de afirmat
că obiectul ştiinţei dreptului administrativ este mai amplu decât cel al disciplinei dreptului administrativ, iar obiectul disciplinei dreptului
administrativ este mai amplu decât obiectul dreptului administrativ ca ramură de drept.
c) Apreciaţi importanţa ştiinţei dreptului administrativ.
Importanța și scopul de bază al ştiinţei dreptului administrativ, a investigaţiilor ştiinţifice din acest domeniu este elaborarea recomandărilor
şi propunerilor privind majorarea eficacităţii reglementării administrativ–juridice a proceselor de administrare, perfecţionarea practicii creativ-
aplicative a normelor dreptului administrativ în toate domeniile şi sferele administrării publice. Prin atingerea acestui scop, ştiinţa dreptului
administrativ vine cu suportul său în soluţionarea problemelor stingente a societăţii şi ale statului.
Ştiinţa dreptului administrativ trebuie să contribuie la dezvoltarea noilor condiţii sociale, când la baza activităţii autorităţilor publice sunt
puse principiile separaţiei şi colaborării puterilor în stat, democratismului, transparenţei şi previzibilităţii, iar valorile umane trebuie să
predomine asupra aşa-numitelor „interese statale”. Multe instituţii ale dreptului administrativ sunt în continuă transformare şi dezvoltare, iar
ştiinţa dreptului administrativ trebuie să servească prin cercetările sale drept suport autorităţilor administraţiei publice şi altor autorităţi publice
pentru stabilirea cadrului juridic care să corespundă necesităţilor societăţii.
13. Noţiunea autorităţii (organului) administraţiei publice:
a) Definiţi autoritatea (organul) administraţiei publice şi enumeraţi trăsăturile caracteristice.
Prin autoritate (organ) al administraţiei publice se înţelege o structură organizaţională, având ca suport uman unul sau mai mulţi agenţi,
constituită pe baza legii, dotată cu mijloace materiale şi financiare potrivit legii, care are capacitate juridică şi este învestită cu competenţa
necesară, pentru a putea acţiona în vederea organizării executării şi executării legii sau prestării de servicii publice în limitele legii, făcând
parte din sistemul organelor administraţiei publice.
Trăsăturile caracteristice:
 Sunt forme organizatorice stabile, ca structura şi activitate, determinate de permanenţa şi consistenţa sarcinilor care trebuie să le
indeplinească, ceea ce nu exclude posibilitatea încredinţării temporare de sarcini sau chiar a creării de organe cu caracter temporar, dat fiind
provizorantul sarcinilor.
 12
 Dispun de capacitate juridică cu caracter special, care le conferă calitatea de a participa la raporturile juridice, respectiv aptitudinea limitată
de a avea şi de a exercita drepturi şi, după caz, de a îndeplini obligaţii în nume propriu.
 Contribuie la realizarea activităţii executive a statului, ca formă fundamentală de activitate sau funcţie esenţială a acestuia.
 Organele administraţiei publice sunt un gen de autorităţi publice, ceea ce implică posibilitatea de a folosi forţa de constrângere a statului.
 Organele administraţiei publice sunt înfiinţate prin lege sau în baza legii, deoarece înfiinţarea în alt mod le-ar lipsi de autoritatea publică de
care au nevoie la îndeplinirea atribuţiilor ce le revin.
 Întreaga activitate a acestor autorităţi se desfăşoară pe baza şi în vederea executării legii, etc.
b) Determinaţi trăsăturile ce deosebesc autoritatea (organul) administraţiei publice de alte autorităţi publice (organe statale).
Puterea executivă în stat este realizată în principal de autorităţile administraţiei publice, care întrunesc un şir de trăsături, ce le deosebesc
de alte autorităţi publice:
 Activitatea organului administraţiei publice este realizată în practică de un personal de specialitate numiţi funcţionari publici.
 Funcţionarii autorităţilor administrației publice sunt subordonaţi ierahic, fiind revocabili din funcţie, comparativ cu magistraţii care, în
cazul judecătorilor, sunt independenţi în activitate şi inamovibili în funcţie, iar procurorii dispun de stabilitate în funcţie;
 Actele juridice adoptate sau emise de aceste autorităţi sunt supuse unui control în special de legalitate prevăzut de lege, inclusiv controlului
judecătoresc.
 Autorităţile administraţiei publice activează conform competenţei sau atribuţiilor stabilite de lege sau conform legii. Noţiunea de
competenţă a organului ar fi mai largă decât cea a atribuţiilor organului. Prin atribuţii s-ar înţelege totalitatea împuternicirilor şi obligaţiilor
autorităţii, iar prin competenţă se înţelege totalitatea atribuţiilor plus domeniul de activitate. Astfel, competenţa stabileşte nu doar atribuţiile,
dar şi domeniul în care se exercită aceste atribuţii ale organului administraţiei publice. De exemplu, două ministere au cam aceleaşi atribuţii,
dar competenţa lor este diferită (adică activează în diferite domenii).
 Orice organ al administraţiei publice are o structură internă, formată din diferite elemente: secţii, direcţii, servicii, departamente şi alte
unităţi.
 Aceste autorităţi au un statut juridic independent, care este stabilit prin lege sau în baza legii şi care include rolul şi locul organului în
sistemul administraţiei publice, modul lui de constituire, competenţa, inclusiv relaţiile cu alte autorităţi şi persoane, precum şi modul de
încetare a activităţii.
 Organele administraţiei publice sunt constituite într-un sistem care formează administraţia publică în RM.
c) Apreciaţi locul şi rolul autorităţilor (organelor) administraţiei publice în cadrul sistemului autorităţilor publice.
Locul pe care îl ocupă autoritățile (organele) administrației publice în sistemul autorităţilor publice este determinat de modul de constituire,
organizare şi funcţionare, precum şi de atribuţiile ce îi revin în realizarea sarcinilor specifice, comparativ cu celelate puteri sau sisteme de
autorităţi.
Rolul. Activitatea fiecăreia dintre cele trei puteri în stat – legislativă, executivă şi judecătorească – este înfăptuită de autorităţi publice
proprii. Dacă puterea legislativă se exercită prin Parlament, iar Preşedintele RM exercită doar unele atribuţii, iar puterea judecătorească se
înfăptuieşte de instanţele judecătoreşti organizate în sistem (judecătorii, curţi de apel şi Curtea Supremă de Justiţie), atunci puterea executivă
se exercită de Guvern, unele atribuţii aparţinând şi Preşedintelui RM, precum şi de o varietate de autorităţi administrative, care activează fie la
nivel general statal, fie la nivelul unor unităţi administrativ-teritoriale.
14. Clasificarea autorităţilor (organelor) administraţiei publice:
a) Enumeraţi criteriile de clasificate a autorităţilor (organelor) administraţiei publice.
Autoritătile administraţiei publice se caracterizează prin mai multe trăsături comune, dar, în acelaşi timp, între ele există deosebiri
determinate de modul lor de formare, activitate, competenţă şi alte criterii. Astfel, autorităţile administraţiei publice se clasifică în mai multe
categorii, conform următoarelor criterii:
1) Ordinea de formare a organelor administraţiei publice.
2) Modul de formare a organelor administraţiei publice.
3) Natura sau modul de activitate al autorităţii administraţiei publice.
4) Competența al autorităţii administraţiei publice care se împarte în:
 competenţa teritorială;
 competenţa materială;
 competenţa temporală.
b) Clasificaţi autorităţile (organele) administraţiei publice conform criteriilor stabilite.
1) Ordinea de formare a organelor administraţiei publice. Potrivit acestui criteriu, organele administraţiei publice se clasifică în:
 organe ale administraţiei publice formate de către cetăţeni (consiliile locale şi raionale, primarii);
 organe ale administraţiei publice formate de organul legislativ şi Preşedintele RM (Guvernul RM, ministerele);
 organe formate de către înseşi autorităţile administraţiei publice (diferite comisii, inspectorate de stat).
2) Modul de formare a organelor administraţiei publice. Potrivit acestui criteriu autorităţile administraţiei publice sunt de două feluri, şi
anume:
 organe ale administraţiei publice alese (consiliile locale, Adunarea Populară a Găgăuziei, primarii şi preşedinţii raioanelor),
 organe ale administraţiei publice numite (Guvernul RM, ministerele).
3) Natura sau modul de activitate al autorităţii administraţiei publice. Potrivit acestui criteriu, organele administraţiei publice se împart în:
 organe colegiale, alcătuite din mai multe persoane (Guvernul, consiliile locale, Adunarea Generală a Găgăuziei);
 organe individuale (unipersonale), adică acele organe care sunt conduse de o singură persoană (ministerele, primăriile etc.).
4) Competența al autorităţii administraţiei publice, care se împarte în:
 competenţa teritorială – din punctul de vedere al competenţei teritoriale, autorităţile administraţiei publice se împart în:
 organe centrale – cele care au competenţă pe întreg teritoriul ţării (Guvernul RM, ministerele, agenţiile);
 organe locale (teritoriale) – a căror competenţă se exercită în limitele uneia sau a câtorva unităţi administrativ-teritoriale în care
funcţionează (consiliile locale sau raionale, primarii, aparatul preşedintelui raionului). O categorie specifică din cadrul acestora ar fi
organele cu competenţă interteritorială (de exemplu, competenţă pe teritoriul a câtorva raioane).
 competenţa materială – după criteriul competenţei materiale, autorităţile administraţiei publice se împart în:
 organe cu competenţă generală – sunt acele autorităţi ale administraţiei publice competente în toate sau în aproape toate domeniile
de realizare a administraţiei publice. Din această categorie fac parte Guvernul, care are competenţă în toate domeniile de realizare a
 13
administraţiei publice, iar consiliile locale şi raionale au competenţe în majoritatea domeniilor administraţiei publice, adică ele au o
competenţă mai restrânsă decât Guvernul (de exemplu, nu au competenţe în domeniul apărării, relaţiilor externe);
 organe cu competenţă de specialitate – adică organe ale administraţiei publice, create pentru a realiza numai o latură de specialitate
într-un domeniu sau ramura respectivă a activităţii administrative. Sunt organe de specialitate ministerele, agenţiile, birourile etc.
 competenţa temporală – reprezintă limitele de timp în care autoritatea administrativă îşi exercită atribuţiile în conformitate cu legea,
deosebind următoarele categorii:
 organe cu competenţă temporală nelimitată (ministerele, agenţiile, primăriile);
 organe cu competenţă temporală limitată (consiliul local, primarul, preşedintele raionului).
c) Estimaţi importanţa clasificării autorităţilor (organelor) administraţiei publice.
Cunoaşterea clasificării organelor administraţiei publice prezintă, pe lângă interesul teoretic, şi un deosebit interes practic, atât pentru modul
de formare şi de organizare, cât şi mai ales al activităţii şi al actelor juridice pe care acestea le adoptă sau le emit. Astfel, după competenţa
teritorială, putem determina acţiunea în spaţiu a actelor administrative a diferitelor autorităţi. Având în vedere că organele colegiale, care îşi
desfăşoară activitatea prin întrunirea majorităţii persoanelor ce le compun, adoptă acte administrative ca urmare a deliberării, atunci organele
unipersonale emit acte administrative ca urmare a deciziei conducătorului autorităţii.
15. Sistemul autorităţilor (organelor) administraţiei publice:
a) Descrieţi sistemul autorităţilor (organelor) administraţiei publice.
Prin sistem al autorităţilor administraţiei publice se înţelege totalitatea autorităţilor publice care realizează activitatea de organizare a
executării şi de executare în concret a legii şi între care există legături prin care se asigură funcţionalitatea sistemului. Această activitate poate
fi atât de conducere şi dirijare, cât şi de prestaţie a anumitor servicii populaţiei sub cele mai diverse forme. Elementul esenţial care uneşte
organele administraţiei publice (statale şi nestatale) într-un sistem este obiectivul lor comun de a organiza anumite servicii de interes public.
Orice organizare statală are un sistem de organe, prin care înfăptuieşte conducerea societăţii sau guvernarea, în funcţie de anumiţi factori, acest
sistem poate fi mai mult sau mai puţin reuşit.
Sistemul autorităţilor administraţiei publice este o structură flexibilă şi rezultatul unor serii de cauze în cea mai mare parte exterioară lui,
adică reflectă regimul politic, economic, social al statului în care se aplică.
b) Determinaţi părţile componente ale sistemului autorităţilor (organelor) administraţiei publice.
Sistemul administraţiei publice, în primul rând, include Guvernul RM, care prin natura sa este expresia puterii executive a statului, fiind cea
mai importantă autoritate publică prin intermediul căreia se asigură legătura dintre diferite autorităţi ale administraţiei publice care formează
sistemul administraţiei publice.
Celelalte autorităţi care formează sistemul administraţiei publice pot fi divizate în următoarele categorii:
1) ministerele, agenţiile, serviciile, birourile, inspectoratele de stat comisiile şi consiliile, structuri subordonate acestora, inclusiv
deconcentrate în unităţile administrativ-teritoriale (în special în ceea ce priveşte ministerele), adică ceea ce poarta denumirea de administraţie
publică centrală de specialitate;
2) consiliile locale (săteşti, comunale, orăşeneşti, municipale) şi raionale; primarii şi primăriile satelor (comunelor), oraşelor (municipiilor);
preşedinţii raioanelor şi aparatul acestora, adică ceea ce poartă denumirea de administraţie publică locală.
c) Apreciaţi gradul de corespundere (atribuire) a autorităţilor administrative (executive) din cadrul statului sistemului autorităţilor
(organelor) administraţiei publice.
Conform prevederilor constituţionale şi angajamentelor internaţionale ale RM relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice centrale şi
autorităţile administraţiei publice locale au la bază principiile autonomiei locale şi descentralizării serviciilor publice, fiind admis doar un
control de legalitate şi oportunitate – doar în cazurile unor atribuţii delegate de stat, din partea autorităţilor administrative centrale.
Conform legislaţiei, sunt create un şir de autorităţi executive cu atribuţii în anumite domenii, care se bucură de independenţă funcţională faţă
de Guvern, cum ar fi Banca Naţională a Moldovei, Curtea de Conturi, Serviciul de Informaţii şi Securitate, Comisia Electorală Centrală,
Agenţia Naţională de Reglementare în Energetică etc. Apare problema dacă asemenea autorităţi pot fi atribuite la sistemul autorităţilor
administraţiei publice centrale de specialitate.
Din punct de vedere funcţional, ele sunt nişte autorităţi administrative autonome şi atribuirea lor la sistemul autorităţilor administraţiei
publice centrale de specialitate intră în contradicţie cu art.96 din Constituţia RM, care prevede că Guvernul exercită conducerea generală a
administraţiei publice.
16. Locul şi rolul Preşedintelui Republicii Moldova în sistemul autorităţilor publice:
a) Determinaţi natura atribuţiilor Preşedintelui RM.
În literatura de specialitate, există un curent care consideră că Preşedintele RM se află în fruntea puterii executive şi puterea executivă este
bicefală, adică el împarte conducerea puterii executive cu Guvernul. Asemenea opinii s-ar datora faptului că foarte multe atribuţii ale
Preşedintelui RM ţin de domeniul executivului.
În conformitate cu prevederile constituţionale, prin atribuţiile sale, Preşedintele RM are împuterniciri caracteristice atât activităţii legislative,
cât şi activităţii executive, şi, într-o măsură mai mică, activităţii judecătoreşti.
b) Stabiliţi locul Preşedintelui RM în sistemul autorităţilor publice.
Prin faptul că orice lege, pentru a intra în vigoare, este necesar, potrivit art. 93 alin. (1) din Constituţia RM, să fie promulgată de Preşedintele
RM, indică o atribuţie specifică procesului legislativ. De asemenea, în temeiul art. 85 şi art. 78 alin. (5) din Constituţia RM, Preşedintele RM
poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu acordă votul de încredere pentru formarea Guvernului, etc. Asemenea atribuţii ţin de domeniul
activităţii puterii legislative.
În anumite condiţii, Preşedintele RM îndeplineşte unele atribuţii împreună cu Parlamentul, cum ar fi declararea mobilizării generală sau
parţială, iar în caz de agresiune armată împotriva ţării, ia măsuri pentru respingerea agresiunii (art.87). Asemenea atribuţii se exercită cu
aprobarea prealabilă sau cu aducerea la cunoştinţa Parlamentului.
Având în vedere faptul că unele decrete emise de Preşedintele RM (art.94 alin.(2) din Constituţia RM) sunt contrasemnate de către prim-
ministru, evident că aceste decrete ţin şi de domeniul executivului (cum ar fi acreditarea şi rechemarea de reprezentanţi diplomatici ai RM şi
aprobarea statutului juridic al misiunilor diplomatice etc.). De asemenea, în acest domeniu, Preşedintele RM:
a) numeşte Guvernul, în baza votului de încredere acordat de Parlament,
b) acordă grade militare supreme prevăzute de lege;
c) numeşte în funcţii publice în condiţiile prevăzute de lege,
d) suspendă actele Guvernului ce contravin legislaţiei până la adoptarea hotărârii Curţii Constituţionale etc.
 14
Preşedintele RM are şi atribuţii ce ţin de domeniul puterii judecătoreşti, cum ar fi numirea şi eliberarea din funcţie a judecătorilor instanţelor
judecătoreşti, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii (art. 116 alin.(2) din Constituția RM); conferirea de grade superioare
lucrătorilor din procuratură şi judecătorilor; sau acordarea de graţiere individuală unor persoane condamnate.
c) Apreciaţi rolul Preşedintelui RM în cadrul sistemului autorităţilor publice (organelor statale).
Preşedintele RM ar avea un rol de mediator (arbitru) între puterile statului, precum şi între stat şi societate. Sarcina lui principală este ca
puterile statului (legislativă, executivă şi judecătorească) să nu se blocheze reciproc şi să activeze eficient în interesul şi pentru prosperarea
societăţii. Având rol de mediator evident, ne-am contrazice afirmând că el conduce şi cu puterea executivă şi administraţia publică, deoarece
calitatea de bază a unui mediator este imparţialitatea. Această teză este acceptabilă şi în ceea ce priveşte apartenenţa Preşedintelui RM la un
partid pe parcursul exercitării mandatului.
Astfel, Preşedintele RM ar fi o autoritate publică autonomă ce asigură, pe de o parte, colaborarea puterilor în stat, iar pe de altă parte,
suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a ţării. Rolul Preşedintelui RM este comparabil cu rolul Curţii Constituţionale
care, la rândul ei, garantează supremaţia Constituţiei RM, realizarea principiului separării puterilor în stat şi a responsabilităţii dintre stat şi
cetăţean.
17. Modul de constituire, activitate şi actele Preşedintelui Republicii Moldova:
a) Determinaţi modul de constituire şi activitate a Preşedintelui RM.
Conform prevederilor constituţionale, Preşedintele RM este şeful statului, adică reprezintă statul fiind şi garantul suveranităţii, independenţei,
al unității şi integrităţii teritoriale a statului.
Preşedintele RM este o autoritate publică şi este ales de Parlament prin vot secret pentru un mandat de 4 ani. Nicio persoană nu poate îndeplini
funcţia de Preşedinte al RM decât pentru cel mult două mandate consecutive.
Procedura de alegere este prevăzută de Constituţia RM şi de Legea cu privire la procedura de alegere a Preşedintelui RM, nr. 1234/2000.
Candidat la funcţia de Preşedinte al RM poate fi cetăţeanul:
a) cu drept de vot;
b) care are 40 de ani împliniţi;
c) care a locuit sau locuieşte permanent pe teritoriul RM nu mai puţin de 10 ani;
d) posedă limba de stat.
Este ales candidatul care a obţinut votul a 3/5 din numărul deputaţilor aleşi. Dacă nici un candidat nu a întrunit numărul necesar de voturi, se
organizează al doilea tur de scrutin între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului descrescător de voturi obţinute în primul tur. Dacă şi
în turul al doilea niciun candidat nu va întruni numărul necesar de voturi, se organizează alegeri repetate. Dacă şi după alegerile repetate
Preşedintele RM nu va fi ales, Preşedintele în exerciţiu dizolvă Parlamentul şi stabileşte data alegerilor în noul Parlament.
Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al RM este validat de Curtea Constituţională. Dacă Curtea Constituţională nu validează
rezultatele alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al RM, se organizează alegeri noi.
b) Stabiliţi specificul actelor Preşedintelui RM.
Preşedintele RM exercită, în temei, atribuţiile prevăzute de Constituţia RM, cum ar fi atribuţii privind asigurarea colaborării şi funcţionării în
interesul societăţii a puterilor în stat [dizolvarea Parlamentului, promulgarea legilor, numirea Guvernului (ca rezultat al votului de încredere a
Parlamentului) sau suspendarea actelor Guvernului, numirea sau revocarea judecătorilor instanţelor judecătoreşti (la propunerea Consiliului
Superior al Magistraturii)], atribuţii în domeniul apărării (este comandatul suprem al forţelor armate), atribuţii în domeniul politicii externe,
atribuţii privind soluţionarea problemelor cetăţeniei şi alte atribuţii de ordin diferit (conferirea de decoraţii şi titluri de onoare, numirea în
funcţii publice şi acordarea de grade militare şi de clasificare, solicitarea organizării referendumului republican, acordarea graţierii individuale
etc.).
c) Apreciaţi gradul de perfecţiune a legislaţiei privind constituirea şi activitatea Preşedintelui RM.
Conform art.94 din Constituţia RM în exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele RM emite decrete ca acte juridice, care pot avea caracter
normativ sau individual, însă de regulă (pornind de la atribuţii) au caracter individual. Decretele sunt acte obligatorii pentru executare pe întreg
teritoriul statului şi se publică în Monitorul Oficial al RM. Unele decrete ale Preşedintelui RM, cum ar fi cele cu privire la reprezentanţii
diplomatici şi misiunile diplomatice sau în domeniul apărării, securităţii şi ordinii publice, se contrasemnează de către Prim-ministru. Deşi în
temeiul art. 84 din Constituţia RM Preşedintele RM poate lua parte la lucrările Parlamentului şi poate adresa mesaje cu privire la principalele
probleme ale naţiunii. Activitatea Preşedintelui este finanţată de la bugetul de stat, iar indemnizaţia şi alte drepturi ale Preşedintelui RM se
stabilesc prin Legea privind asigurarea activităţii Preşedintelui RM nr. 1111/ /1997.
18. Încetarea mandatului şi responsabilitatea Preşedintelui Republicii Moldova:
a) Determinaţi temeiurile de încetarea a mandatului Preşedintelui RM.
Conform prevederilor constituţionale, mandatul Preşedintelui RM este de 4 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului. Însă mandatul
Preşedintelui RM poate înceta înainte de termen în următoarele situaţii:
1) Demisie sau încetarea mandatului din iniţiativă proprie. Cererea de demisie a Preşedintelui RM este prezentată Parlamentului, care se
pronunţă asupra ei.
2) Demitere. În cazul săvârşirii de către Preşedintele RM a unor fapte prin care încalcă prevederile Constituţiei, poate fi iniţiată propunerea
de demitere de cel puţin o treime dintre deputaţi şi aceasta se aduce neîntârziat la cunoştinţa Preşedintelui RM. Circumstanţele respective se
constată de Curtea Constituţională a RM şi Preşedintele poate da Parlamentului şi Curţii Constituţionale explicaţii cu privire la faptele ce i se
incriminează. Preşedintele RM poate fi demis de către Parlament cu votul a 2/3 din numărul deputaţilor aleşi.
3) Imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor. Se are în vedere imposibilitatea exercitării atribuţiilor mai mult de 60 de zile, fapt
confirmat de Curtea Constituţională în termen de 30 de zile de la sesizare.
4) Deces.
b) Stabiliţi caracterul şi modalităţile responsabilităţii Preşedintelui RM.
Conform art. 81 din Constituţia RM, Preşedintele RM se bucură de imunitate. El nu poate fi tras la răspundere juridică pentru opiniile
exprimate în exercitarea mandatului.
Constituţia RM se referă doar la răspunderea penală a Preşedintelui RM. Astfel Parlamentul poate hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui
RM, cu votul a cel puţin 2/3 din numărul deputaţilor aleşi, în cazul în care săvârşeşte o infracţiune. Cazul este judecat de Curtea Supremă de
Justiţie şi Preşedintele este demis de drept de la data rămânerii definitive a sentinţei de condamnare.
c) Evaluaţi gradul de perfecţiune a legislaţiei referitor la încetarea mandatului şi responsabilitatea Preşedintelui RM.
Conform art. 90 din Constituţia RM, în caz de expirare a mandatului de demisie, de demitere, de imposibilitate definitivă a exercitării
atribuţiilor sau de deces, intervine vacanţa funcţiei de Preşedinte al RM. În termen de 2 luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de
Preşedinte al RM, se vor organiza alegeri pentru un nou Preşedinte.
 15
Dacă funcţia de Preşedinte al RM devine vacantă ori dacă acesta se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, survine
interimatul funcţiei. Interimatul funcţiei se asigură, în ordinea respectivă, de Preşedintele Parlamentului sau de Prim-ministru. Dacă persoana
care asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al RM săvârșește fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, se aplică art.89 alin.(1) şi
art.91.
19. Modul de constituire şi funcţionare a Guvernului:
a) Descrieţi modul de constituire şi componenţa Guvernului.
Conform art. 96 al Constituţiei RM şi art.l al Legii cu privire la Guvern, nr.64/1990, Guvernul este autoritatea publică care asigură realizarea
politicii interne şi externe a statului, exercită conducerea generală a administraţiei publice.
Procedura constituirii Guvernului începe cu desemnarea de către Preşedintele RM, în urma consultării fracţiunilor parlamentare, a unui
candidat pentru funcţia de prim-ministru. Persoana desemnată drept candidat la funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 15 zile de la
desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului de activitate şi a întregii liste a Guvernului (componenţei Guvernului).
Aceasta se examinează în şedinţa Parlamentului şi se acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor aleşi. În baza votului de
încredere acordat de Parlament, Preşedintele RM numeşte prin decret Guvernul. Prin urmare, Guvernul este o autoritate numită după modul de
formare, deşi există elemente mixte (alegere şi numire).
O condiţie obligatorie ce trebuie îndeplinită pentru a fi membru al Guvernului este cetăţenia RM şi domiciliul în ţară.
Membrii Guvernului depun individual jurământul în faţa Preşedintelui RM, în termen de 3 zile de la data numirii Guvernului.
Conform prevederilor constituţionale, Guvernul are următoarea componenţă:
a) prim-ministru;
b) prim-viceprim-ministru;
c) viceprim-miniştri;
d) miniştri;
e) alţi membri stabiliţi prin legea organică.
Textele constituţionale (art.99 din Constituţia RM) prevăd că funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii
retribuite, deşi conform Legii cu privire la Guvern (art. 29) ministrului i se permite activitatea ştiinţifico-pedagogică.
b) Determinaţi modul de funcţionare a Guvernului.
Guvernul este o autoritate publică colegială care activează în şedinţe. Şedinţa plenară reprezintă unica modalitate de lucru a întregului
Guvern.
Guvernul se întruneşte în şedinţe pe măsura necesităţii, dar nu mai rar decât o dată pe trimestru la convocarea prim-ministrului. Conform
Legii cu privire la Guvern (art.25), la şedinţe Guvernul examinează:
1) programul său de activitate şi declaraţia de politică generală;
2) proiectele concepţiilor, prognozelor şi strategiilor dezvoltării social-economice a ţării;
3) proiectele programelor de importanţă statală;
4) proiectul bugetului de stat şi bugetului asigurărilor sociale de stat, iniţiativele legislative şi amendamentele ce ţin de majorarea sau
reducerea veniturilor bugetare sau împrumuturilor, precum şi de majorarea sau reducerea cheltuielilor bugetare;
5) rapoartele privind executarea bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă
medicală;
6) darea de seamă a Guvernului asupra activităţii sale, care va fi prezentată spre examinare Parlamentului;
7) alte chestiuni majore de politică internă şi externă.
Şedinţele Guvernului sunt prezidate de prim-ministru sau de unul din viceprim-miniştri. Şedinţele sunt publice și deliberative, dacă la ele
participă majoritatea membrilor Guvernului. Însă la decizia prim-ministrului şedinţele Guvernului pot fi închise.
c) Decideţi asupra structurilor organizatorice care activează pe lîngă Guvern.
Pe lângă Guvern, activează aşa structuri organizatorice, cum ar fi Prezidiul Guvernului şi Cancelaria de Stat. Acestea au menirea de a asigura
activitatea Guvernului ca autoritate colegială. Prezidiul Guvernului este creat pentru coordonarea activităţii interne a Guvernului şi în scopul
aprobării proiectului ordinii de zi a şedinţelor Guvernului. Prezidiul Guvernului este compus din prim-ministru şi viceprim-miniştri.
Cancelariei de Stat îi revine asigurarea organizării activităţii Guvernului, stabilirea cadrului general pentru definirea priorităţilor Guvernului,
asigurarea suportului metodologic şi organizatoric pentru sistemul de planificare, elaborare şi implementare a politicilor publice la nivelul
ministerelor şi al altor autorităţi administrative centrale, monitorizarea implementării Programului de guvernare, prezentarea materialelor
analitice şi informaţionale, pregătirea proiectelor de hotărâri, ordonanţe şi dispoziţii, precum şi verificarea executării hotărârilor, ordonanţelor
şi dispoziţiilor.
Cancelaria de Stat îşi desfăşoară activitatea în baza regulamentului aprobat de Guvern. Guvernul stabileşte structura, statul de personal şi
asigurarea social-materială a funcţionarilor Cancelariei de Stat. Sub aspect structural, Cancelaria de Stat este constituită din conducerea acestei
autorităţi, cabinetele persoanelor care exercită funcţii de demnitate publică (cum ar fi consilieri, secretari şi alt personal), din direcţii, secţii şi
alte subdiviziuni. Finanţarea cheltuielilor de întreţinere a Cancelariei de Stat se efectuează în limita mijloacelor bugetare aprobate de Parlament
pentru Guvern.
20. Atribuţiile Guvernului:
a) Enumeraţi atribuţiile Guvernului.
Conform art.96 din Constituţia RM, Guvernul, potrivit programului său de activitate, acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii
interne şi externe a statului şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.
Totodată, Guvernul este autoritatea căreia îi revine rolul de a asigura şi coordona organizarea în concret a executării legilor adoptate de către
Parlament, precum şi a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale. Îndeplinirea acestor sarcini importante implică multiple şi variate
atribuţii, cele mai principale fiind prevăzute în Legea cu privire la Guvern.
b) Clasificaţi atribuţiile Guvernului.
Atribuţiile Guvernului se pot clasifica în mai multe categorii. Conform criteriului exercitării atribuţiilor în spaţiu, atribuţiile Guvernului pot fi
clasificate în:
 atribuţii privind politica internă;
 atribuţii privind politica externă.
Asemenea clasificare este prea generală, întrucât categoriile menţionate se pot subdiviza în mai multe grupe care reflectă mai concret
specificul activităţii îndeplinite de Guvernul RM:
1. Promovarea în viaţă a legilor, hotărârilor Parlamentului, decretelor Preşedintelui RM şi exercitarea controlului asupra
executării propriilor hotărâri şi ordonanţe. Fiind autoritatea cu cea mai înaltă poziţie în sistemul administraţiei publice, Guvernul asigură
 16
executarea legilor, în primul rând prin actele normative adoptate în baza acestora, care cuprind dispoziţii obligatorii pentru toate autorităţile
administraţiei publice, precum şi pentru alte persoane juridice şi persoane fizice.
2. Stabilirea concretă a funcţiilor ministerelor, ale altor autorităţi administrative centrale şi ale celor din subordinea sa, asigurarea
întreţinerii autorităţilor administraţiei publice centrale în limitele mijloacelor financiare aprobate în acest scop de Parlament.
Conducerea şi controlul activităţii ministerelor şi celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate se realizează direct de
către Guvern, acestea fiindu-i subordonate. Ca atare, acest control întruneşte caracteristicile controlului administrativ ierarhic.
3. Atribuţii referitor la coordonarea şi exercitarea controlului asupra activităţii autorităţilor administraţiei publice locale. Astfel,
Guvernul promovează în viaţă şi exercită controlul asupra respectării şi executării legilor RM, hotărârilor Parlamentului, decretelor
Preşedintelui RM, propriilor hotărâri şi ordonanţe de către autorităţile administraţiei publice locale. Guvernul administrează în comun sau
partajat cu autorităţile administraţiei publice locale obiectele şi ramurile de importanţă social-statală.
4. Atribuţii în domeniul realizării programelor de dezvoltare economică şi socială a statului, crearea de condiţii pentru funcţionarea
autoadministrării. Această categorie implică mai multe direcţii, cum ar fi:
a) domeniul economiei:
 exercită funcţiile de proprietar al patrimoniului statului, creează condiţiile necesare pentru dezvoltarea tuturor tipurilor de
proprietate;
 reglementează activitatea tuturor ramurilor economiei şi a subiecţilor proprietăţii pe teritoriul RM;
 întreprinde măsuri pentru asigurarea libertăţii comerţului şi activităţii de întreprinzător, protecţiei concurenţei loiale, creării unui
cadru favorabil valorificării tuturor factorilor de producţie;
 ia măsuri în vederea apărării intereselor producătorilor autohtoni, executorilor de lucrări şi servicii, etc.
b) domeniul dezvoltării sociale, învăţământului, tineretului şi sportului, culturii şi ocrotirii sănătăţii:
 promovează o politică de stat unitară în vederea asigurării pentru populaţia statului a unui nivel de trai care nu ar fi mai scăzut decât
nivelul minimal de trai stabilit oficial şi care ar corespunde nivelului dezvoltării economice a RM;
 realizează politica de stat în domeniul reglementării proceselor migraţioniste, promovează şi perfecţionează un program integral în
domeniul demografiei;
 ia măsuri în ceea ce priveşte creşterea numărului de locuri de muncă, crearea condiţiilor pentru ridicarea nivelului de trai, a unor
condiţii normale de muncă şi odihnă, asistenţa socială;
 elaborează direcţiile strategice de dezvoltare a urbanismului, a gospodăriei comunale şi de locuinţe, etc.
c) domeniul ştiinţei şi tehnicii:
 promovează o politică unitară în domeniul ştiinţei şi tehnicii, asigurând crearea bazei tehnico-materiale necesare dezvoltării lor;
 asigură elaborarea şi realizarea programelor de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii, creând în acest scop fonduri republicane speciale;
 instituie premii de stat, aprobă condiţiile de decernare a acestora şi prezintă Preşedintelui RM proiectul decretului cu privire la
decernarea premiilor de stat.
d) domeniul finanţelor, creditelor, impozitelor, preţurilor şi circulaţiei monetare:
 asigură transpunerea în viaţă a politicii unice a statului în domeniul finanţelor, creditelor şi circulaţiei monetare;
 elaborează şi prezintă anual Parlamentului spre examinare şi aprobare proiectele bugetului de stat şi bugetului asigurărilor sociale de
stat, precum şi proiectul fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală;
 promovează politica unică a statului în domeniul preţurilor;
 promovează politica vamală şi financiar-valutară.
e) domeniul muncii şi politicii de cadre în serviciul public:
 promovează politica în domeniul utilizării forţei de muncă, al muncii şi salarizării, ia măsuri în vederea perfecţionării ei;
 conduce şi organizează activitatea de prognozare şi formare a rezervei de cadre pentru aparatul autorităţilor administraţiei publice
centrale şi locale, contribuie la asigurarea pregătirii şi sporirii gradului de calificare a acestora;
 coordonează şi controlează activitatea organelor administraţiei publice antrenate în implementarea politicii de cadre şi în crearea
sistemului continuu de instruire a cadrelor.
f) domeniul asigurării legalităţii:
 întreprinde acţiuni vizând asigurarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor;
 organizează controlul asupra executării legilor şi altor acte normative de către ministere şi alte autorităţi administrative centrale, de
către organele şi instituţiile cu atribuţii de interes publice din subordine care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul RM;
 în scopul perfecţionării legislaţiei în vigoare şi reglementării juridice a raporturilor din societate, elaborează proiecte de legi pe
anumite domenii;
 ia măsuri de menţinere a ordinii publice, realizează programe de stat privind combaterea criminalităţii.
5. Atribuţii în domeniul asigurării securităţii şi capacităţii de apărare a ţării:
 ia măsuri în vederea asigurării securităţii statului, pazei frontierelor de stat şi a teritoriului RM;
 exercită conducerea generală a construcţiei Forţelor Armate, stabileşte anual contingentul de cetăţeni care urmează să fie recrutaţi în
vederea pregătirii şi reciclării militare;
 ia măsuri în vederea asigurării capacităţii de apărare a ţării, dotării Forţelor Armate cu toate cele necesare pentru ca ele să-şi onoreze
datoria privind apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale a Patriei, îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de legislaţie în domeniul
apărării naţionale;
 înaintează Preşedintelui RM propuneri privind numirea şi demiterea persoanelor care, din oficiu, intră în componenţa
Comandamentului Suprem al Forţelor Armate, precum şi a viceminiştrilor apărării;
 exercită conducerea generală a protecţiei civile a RM.
6. Atribuţii în domeniul politicii externe:
 poartă tratative şi ia parte la negocieri, acordă împuterniciri pentru iniţierea negocierilor şi semnarea tratatelor, încheie tratate
internaţionale şi asigură îndeplinirea lor;
 stabileşte relaţii multilaterale între RM şi state străine, organizaţii internaţionale, asigură schimbul de informaţie, de studenţi şi
specialişti;
 prezintă Preşedintelui RM propuneri privind acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai RM, înfiinţarea, desfiinţarea şi
schimbarea rangului misiunilor diplomatice;
 reprezintă RM în relaţiile internaţionale;
 17
 asigură promovarea unui curs unic şi coerent în domeniul politicii externe;
 organizează şi promovează activitatea economică externă a statului luând ca premisă politica liberului schimb sau a protecţionismului
conform intereselor naţionale.
c) Apreciaţi corelaţia dintre atribuţiile Guvernului şi atribuţiile Prim-ministrului şi viceprim-miniştrilor.
Atribuţiile Prim-ministrului şi ale viceprim-miniştrilor, care sunt persoanele-cheie care asigură activitatea Guvernului:
a) Prim-ministrul exercită următoarele atribuţii:
 participă la formarea Guvernului în modul prevăzut de Constituţia RM, conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor
acestuia;
 prezidează şedinţele Guvernului şi ale Prezidiului acestuia;
 în cazuri excepţionale, ia decizii în problemele conducerii RM în limitele competenţei Guvernului şi informează despre aceasta
Guvernul la şedinţa lui ordinară;
 asigură colegialitatea în activitatea Guvernului;
 acordă împuterniciri pentru negocierea şi semnarea tratatelor internaţionale ale RM;
 prezintă spre examinare Prezidiului Guvernului sau pune în faţa Preşedintelui RM chestiunea cu privire la stimularea sau aplicarea unor
sancţiuni disciplinare faţă de membrul Guvernului;
 în cazul în care unul dintre miniştri nu îşi exercită atribuţiile conform legislaţiei, este în drept să înainteze Preşedintelui RM propunere
privitor la revocarea acestui ministru;
 informează Preşedintele RM în problemele deosebit de importante pentru ţară;
 poate exercita şi alte împuterniciri prevăzute de lege.
b) Prim-viceprim-ministrul şi viceprim-miniştrii, la rândul lor, înfăptuiesc:
 coordonarea activităţii ministerelor, a altor autorităţi administrative centrale şi a celorlalte organe din subordinea Guvernului;
 controlul asupra activităţii acestora şi le dau, în mod operativ, indicaţii pentru asigurarea îndeplinirii hotărârilor, ordonanţelor şi
dispoziţiilor Guvernului;
 soluţionarea altor probleme ale activităţii autorităţilor administraţiei publice centrale de specialitate; inclusiv examinează în prealabil
propunerile şi proiectele hotărârilor, ordonanţelor şi dispoziţiilor, prezentate Guvernului.
21. Actele Guvernului:
a) Identificaţi actele Guvernului.
Potrivit prevederilor Constituţiei RM (art. 102 (1)), Guvernul adoptă hotărâri, ordonanţe şi dispoziţii.
b) Comparaţi diferitele categorii de acte ale Guvernului.
Hotărârile sunt cele mai răspândite acte ale Guvernului, deoarece corespund caracterului său executoriu şi sunt adoptate pentru organizarea
executării legilor. Hotărârile pot avea atât caracter normativ, cât şi caracter individual. Hotărârile Guvernului cu caracter normativ pot fi
clasificate în următoarele categorii:
 hotărâri ce conţin ele însele norme juridice pe bază şi în vederea executării legii, adică sunt acte de reglementare a anumitor relaţii sociale,
în temei aferente organizării eficiente a administraţiei publice;
 hotărârile prin care se aprobă şi alte acte juridice, aşa cum sunt hotărârile de aprobare a regulamentelor, normelor (de exemplu, prin aşa
hotărâri se aprobă regulamentele de organizare şi funcţionare a ministerelor şi altor autorităţi administrative centrale de specialitate).
Hotărârile Guvernului cu caracter individual se referă la persoane şi situaţii juridice concrete (de exemplu, numirea în funcţie a unui
conducător de autoritate administrativă centrală de specialitate).
Adoptarea ordonanţelor ţine de instituţia constituţională a delegării legislative. Astfel, întru realizarea programului său de activitate şi în
temeiul art. 106/2 din Constituţia RM, Guvernul adoptă ordonanţe în conformitate cu o lege specială de abilitare. Aşadar, ordonanţele sunt acte
normative cu putere de lege ordinară, adoptate într-o anumită perioadă de timp şi în domeniile care nu fac obiectul legilor organice.
La cererea Guvernului (de exemplu, în cazuri urgente, şi Parlamentul urmează să plece în vacanţă), Parlamentul adoptă o lege de abilitare a
Guvernului de a aproba ordonanţe pentru o perioadă definită. În lege se indică domeniile şi data până la care pot fi aprobate ordonanţele de
către Guvern. Legile de abilitare pot fi de două feluri: cele care solicită aprobarea ulterioară a ordonanţelor de către Parlament şi cele care nu
solicită o asemenea aprobare.
Ordonanţele pot fi abrogate, suspendate sau modificate de Guvern prin adoptarea de ordonanţe doar în limitele termenului de abilitare. După
expirarea termenului de abilitare, ordonanţele pot fi abrogate, suspendate sau modificate numai prin lege de către Parlament.
Această instituţie a delegării legislative este destul de eficientă în căzurile când, în condiţiile principiului legalităţii, este necesar a întreprinde
măsuri urgente de către executiv.
Dispoziţiile se emit de Prim-ministru pentru organizarea activităţii interne a Guvernului şi, ca regulă, au un caracter individual.
c) Decideţi asupra coraportului dintre actele Guvernului şi actele Prim-ministrului.
Conform art. 102 (5) al Constituţiei RM şi art.30 din Legea cu privire la Guvern, dispoziţiile se emit de către Prim-ministru pentru
organizarea activităţii interne a Guvernului, deci ele, în mare parte, sunt acte cu caracter individual, ce se referă la situaţii şi persoane concrete.
Efectiv, dispoziţiile ar fi acte ale Prim-ministrului, iar actele Guvernului ar fi hotărârile şi ordonanţele. La acest capitol, prevederile
constituţionale şi legale ar urma să fie perfecţionate.
Hotărârile, ordonanţele şi dispoziţiile Guvernului se semnează de Prim-ministru, iar hotărârile şi ordonanţele se contrasemnează de miniştri
care au obligaţia punerii lor în aplicare. În cazul hotărârilor şi ordonanţelor cu caracter complex, se contrasemnează, la decizia Prim-
ministrului, de către un ministru responsabil pentru punerea acestora în aplicare.
Hotărârile, ordonanţele şi dispoziţiile Guvernului, cu excepţia celor care conţin secret de stat, se publică în Monitorul Oficial al RM în
termen de 10 zile de la data adoptării sau emiterii.
În general, conform prevederilor constituţionale şi legislaţiei în vigoare, hotărârile, ordonanţele şi dispoziţiile Guvernului intră în vigoare la
data publicării în Monitorul Oficial al RM sau la data indicată în textul acestora, dar care nu poate precede data publicării lor.
22. Încetarea mandatului şi responsabilitatea Guvernului:
a) Determinaţi durata mandatului şi temeiurile de încetare înainte de termen a mandatului Guvernului.
Conform prevederilor constituţionale, încetarea mandatului Guvernului are loc, de regulă, la data validării alegerilor pentru un nou
Parlament. Adică, în mod ideal, mandatul Guvernului ar fi de 4 ani.
Prevederile legislaţiei în vigoare sunt destul de incerte în special în ceea ce priveşte încetarea mandatului Guvernului înainte de termen (adică
validarea alegerilor pentru un nou Parlament).
Astfel, conform prevederilor Legii cu privire la Guvern (art.6), Guvernul demisionează în următoarele circumstanţe:
 Guvernul are dreptul să demisioneze din proprie initiativă;
 18
 Prim-ministrul poate demisiona şi acest fapt conduce la demisionarea Guvernului în întreaga componenţă;
 Parlamentul şi-a exprimat neîncrederea în Guvern conform art. 106 sau 106/1 din Constituţia RM;
 Prim-ministrul a decedat;
 a fost ales un nou Parlament (la prima sa şedinţă demisionează Guvernul).
Cererea de demisie a Prim-ministrului sau a întregii componenţe a Guvernului se prezintă Parlamentului, care se pronunţă asupra ei.
b) Stabiliţi modalităţile şi caracterul responsabilităţii Guvernului.
Conform art. 104 al Constituţiei RM, Guvernul este responsabil în faţa Parlamentului şi prezintă informaţiile şi documentele cerute de acesta,
de comisiile parlamentare şi de deputaţi.
Conform art.5 al Legii cu privire la Guvern, Guvernul cel puţin o dată pe an susţine în faţa Parlamentului o dare de seamă despre activitatea
sa. Guvernul examinează deciziile comisiilor parlamentare de specialitate vizând activitatea Guvernului şi a organelor din subordinea lui,
comunică comisiilor rezultatele examinării deciziilor sau măsurile luate pe marginea lor.
Membrii Guvernului sunt obligaţi să răspundă la întrebările sau interpelările formulate de deputaţi referitor la activitatea Guvernului şi a
organelor din subordinea lui în conformitate cu procedurile stabilite.
Guvernul poartă o răspundere politică doar în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate şi cea mai severă sancţiune ar fi acordarea
votului de neîncredere de către Parlament şi demiterea Guvernului. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri
pentru activitatea şi actele Guvernului.
c) Evaluaţi gradul de perfecţiune a legislaţiei referitor la încetarea mandatului Guvernului şi decideţi asupra posibilităţii de influenţă
a Guvernului asupra organului legislativ.
Procedura de încetare a mandatului Guvernului urmează a fi deosebită de procedura de încetare a mandatului unor membri ai Guvernului în
parte.
Conform art. 103 (2) din Constituţia RM, Guvernul, al cărui mandat a încetat la data alegerilor parlamentare generale sau în cazul votului de
neîncredere, sau al demisiei prim-ministrului, îndeplineşte în continuare numai funcţiile de administrare a treburilor publice până la depunerea
jurământului de către membrii noului Guvern.
Conform art. 101 (2) al Constituţiei RM, dacă prim-ministrul se află în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile sau în cazul decesului
acestuia, Preşedintele RM va desemna un alt membru al Guvernului ca Prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuţiile până la formarea
noului Guvern. Interimatul pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor încetează, dacă Prim-ministrul îşi reia atribuţiile în Guvern.
Conform art. 106 din Constituţia RM, la propunerea a cel puţin 1/4 din deputaţi, poate fi iniţiată exprimarea neîncrederii în Guvern. Iniţiativa
de exprimare a neîncrederii se examinează după 3 zile de la data prezentării ei în Parlament. Neîncrederea în Guvern, şi ca rezultat demiterea
Guvernului, are loc cu votul majorităţii deputaţilor din Parlament.
Începând cu anul 2000, prevederile constituţionale au cunoscut o instituţie nouă, care urmăreşte scopul ca Guvernul să dispună de anumite
mecanisme de influenţă asupra Parlamentului, și anume – de angajarea răspunderii Guvernului conform art.106/1 din Constituţia RM.
Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de
lege.
23. Organizarea şi funcţionarea organelor centrale de specialitate ale administraţiei publice:
a) Determinaţi modul de organizare şi structura organelor centrale de specialitate ale administraţiei publice.
Ministerele sunt principalele organe centrale de specialitate ale statului, care conduc în limitele competenţei lor domeniile şi sferele ce le-au
fost încredinţate. În afara ministerelor, ca organe centrale de specialitate, funcţionează birouri, agenţii, servicii, centre, inspectoratele de stat,
comisiile şi consiliile guvernamentale (art.22 al Legii cu privire la Guvern).
Ministerele şi principalele autorităţi administrative centrale de specialitate se formează de Parlament la propunerea Prim-ministrului. Alte
autorităţi administrative centrale de specialitate se creează în scopul conducerii, coordonării activităţii şi exercitării controlului în domeniul
organizării economiei şi în alte domenii, care nu intră nemijlocit în atribuţiile ministerelor. În prezent, conform art. 24 al Legii cu privire la
Guvern, activează următoarele ministere şi autorităţi administrative centrale de specialitate:
1) ministere:
 Ministerul Economiei
 Ministerul Finanţelor
 Ministerul Justiţiei
 Ministerul Afacerilor Interne
 Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene
 Ministerul Apărării
 Ministerul Dezvoltării Regionale şi Construcţiilor
 Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare
 Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii Drumurilor
 Ministerul Mediului
 Ministerul Educaţiei
 Ministerul Culturii
 Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei
 Ministerul Sănătăţii
 Ministerul Tineretului şi Sportului
 Ministerul Tehnologiei Informaţiei şi Comunicaţiilor;
2) alte autorităţi administrative centrale:
 Biroul Naţional de Statistică
 Agenţia Relaţii Funciare şi Cadastru
 Biroul Relaţii Interetnice
 Serviciul Grăniceri
 Agenţia “Moldsilva”
 Agenţia Rezerve Materiale
 Agenţia Turismului
 Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei
 19
În afară de ministere şi alte autorităţi administrative centrale de specialitate menţionate, pe plan central sunt organizate şi inspectoratele de
stat, comisiile şi consiliile guvernamentale. Inspectoratele de stat se formează de către Guvern în scopul exercitării controlului asupra
executării legilor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui RM, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, adică în temei sunt nişte
autorităţi cu funcţii de control sau supraveghere. În general, aceste autorităţi sunt subordonate ministerelor.
Guvernul poate să creeze comisii şi consilii permanente sau provizorii – pentru studierea unor probleme şi elaborarea hotărârilor în vederea
dezvoltării economiei, finanţelor, creditelor, preţurilor, valutei, circulaţiei monetare, precum şi în domeniile politicii sociale, învăţământului
public, culturii etc. Comisiile şi consiliile se formează din funcţionari ai autorităţilor administraţiei publice centrale de specialitate, precum şi
din savanţi şi specialişti în domeniu. Activitatea comisiilor şi consiliilor este condusă de Prim-ministru, de miniştri sau de alte persoane numite
de Guvern.
Ministerele sunt conduse de miniştri numiţi în modul stabilit de Constituţia RM şi de lege fiind membri ai Guvernului.
Autorităţile administrative centrale sunt conduse de directori generali sau de directori, numiţi în funcţie şi eliberaţi din funcţie de către
Guvern.
b) Determinaţi modul de funcţionare a organelor centrale de specialitate ale administraţiei publice.
Ministrul şi, respectiv, ceilalţi conducători ai organelor administraţiei publice centrale de specialitate asigură aplicarea strategiei şi
programului Guvernului în domeniul, domeniile sau ramura respectivă, organizează şi asigură executarea legii, a hotărârilor, ordonanţelor şi
dispoziţiilor Guvernului. În activitatea sa, ministrul este ajutat de viceminiştri, iar directorii respectivi de vicedirectori care, de regulă, sunt
numiţi de către Guvern. Numărul acestora variază în funcţie de specificul şi complexitatea activităţii autorităţilor administraţiei publice
centrale de specialitate.
Pe lângă majoritatea organelor administraţiei publice centrale de specialitate, în special pe lângă ministere, activează colegiile acestor organe,
care examinează cele mai importante probleme ce reies din sarcinile şi funcţiile autorităţii.
Pentru a-şi desfăşură activitatea, fiecare organ al administraţiei publice centrale de specialitate are o anumită structură organizatorică
prevăzută, de regulă, prin hotărâre de Guvern. Structura organizatorică a autorităţilor administraţiei publice centrale de specialitate cuprinde un
anumit număr de compartimente, formând aparatul propriu şi aparatul tehnic al organului administraţiei publice centrale de specialitate. În
principiu, structura organizaţională a ministerelor şi altor autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate cuprinde aşa unităţi, cum
ar fi:
 secţii;
 direcţii;
 servicii;
 departamente;
 inspectorate etc.
Unele organe ale administraţiei publice centrale de specialitate au subdiviziuni deconcentrate în teritoriu, care îndeplinesc sarcinile organului
central în teritoriul respectiv (de regulă, raioane şi municipii).
c) Evaluaţi gradul de perfecţiune a legislaţiei privind organizarea şi funcţionarea organelor centrale de specialitate ale administraţiei
publice.
Conform legislaţiei, sunt create un şir de autorităţi de natură administrativă (executive) care se bucură de independenţă funcţională şi, în
mare măsură, funcţională faţă de Guvern, cum ar fi Banca Naţională a Moldovei, Curtea de Conturi, Serviciul de Informaţii şi Securitate,
Comisia Electorală Centrală, Consiliul Coordonator al Audiovizualului, Comisia Naţională a Pieţei Financiare, Centrul pentru Drepturile
Omului, Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică, Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii Electronice şi
Tehnologia Informaţiei etc. Apare problema, inclusiv există discuţii în literatura de specialitate, privind faptul dacă asemenea autorităţi pot fi
considerate organe ale administraţiei publice centrale de specialitate, odată ce Guvernul, conform prevederilor constituţionale, exercită
conducerea generală a administraţiei publice, iar autorităţile menţionate sunt independente faţă de Guvern.
Autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate conform modului de formare sunt numite. După natura lor sau modul de activitate,
aceste organe sunt individuale (unipersonale), implicând şi anumite elemente de conducere colegială. Din punctul de vedere al competenţei
materiale, autorităţile centrale de specialitate îşi desfăşoară activitatea într-un anumit domeniu sau ramură de activitate, deci ele au o
competenţă specializată, iar unele pot avea chiar o competenţă interramurală în mai multe domenii de activitate (de exemplu, unele ministere).
Din punctul de vedere al competenţei teritoriale, autorităţile centrale de specialitate ale administraţiei publice îşi exercită atribuţiile pe întreg
teritoriul statului, inclusiv prin intermediul serviciilor publice ale acestora deconcentrate în unităţile administrativ-teritoriale (raioane, unitate
teritorial-autonomă cu statut special şi municipiul Chişinău).
24. Atribuţiile şi actele organelor centrale de specialitate ale administraţiei publice:
a) Determinaţi categoriile de atribuţii ale organelor centrale de specialitate ale administraţiei publice.
Sarcinile care le revin autorităţilor administraţiei publice centrale de specialitate se aduc la îndeplinire prin executarea unor atribuţii variate
prevăzute pentru fiecare organ, de regulă, prin hotărâre de Guvern privind organizarea şi funcţionarea acestora, precum şi prin legi şi alte acte
normative ce reglementează domeniul de activitate.
Analizând atribuţiile organelor administraţiei publice centrale de specialitate, inclusiv în raport cu literatura de specialitate, atribuţiile acestor
autorităţi pot fi clasificate în două categorii:
1) atribuţii comune, care sunt caracteristice tuturor sau majorităţii autorităţilor – pot fi divizate în mai multe grupe, în funcţie de specificul
activităţii, cum ar fi:
 atribuţii privind organizarea şi asigurarea executării legilor, hotărârilor Parlamentului; decretelor Preşedintelui RM; a hotărârilor,
ordonanţelor şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi a propriilor acte normative;
 atribuţii în domeniul economico-social şi financiar, cum ar fi elaborarea de strategii, prognoze, programe de dezvoltare în domeniul
respectiv de activitate;
 atribuţii de natură organizatorică. De exemplu cum ar fi conducerea şi controlul structurilor, instituţiilor, întreprinderilor din subordine;
coordonarea activităţii cu alte autorităţi publice în domeniul său de activitate, iar în unele cazuri chiar exercitarea unor funcţii de control şi
supraveghere conform împuternicirilor stabilite prin lege;
 atribuţii în domeniul reprezentării pe plan extern, cum ar fi iniţierea şi negocierea din împuternicirea Guvernului, precum şi încheierea
convenţiilor (acordurilor) şi altor înţelegeri internaţionale; ori reprezentarea intereselor statului în organismele internaţionale de profil,
precum şi colaborarea cu organele similare din alte state.
2) atribuţii specifice fiecărui organ – reflectă particularităţile activităţii desfăşurate de fiecare organ al administraţiei publice centrale de
specialitate. Acestea pot fi atribuţii concrete în domeniul economic (activitatea Ministerului Economiei) ori financiar (Ministerul Finanţelor),
ori în domeniul educaţiei, ori justiţiei, ori afacerilor interne sau relaţiilor externe etc.
 20
b) Determinaţi categoriile de acte ale organelor centrale de specialitate ale administraţiei publice.
Nu există o lege separată care ar reglementa distinct modul de organizare, funcţionare şi categoriile de acte ale autorităţilor administraţiei
publice centrale de specialitate. Legislaţia în vigoare, inclusiv hotărârile guvernamentale privind organizarea şi funcţionarea organelor
administraţiei publice centrale de specialitate, nu precizează exhaustiv categoriile de acte ce pot fi emise de aceste autorităţi. Ca rezultat,
categoriile de acte ce pot fi emise diferă de la un organ la altul.
Din activitatea practică a autorităţilor administraţiei publice centrale de specialitate, s-au conturat a fi răspândite următoarele acte:
 ordine;
 instrucţiuni;
 dispoziţii.
c) Apreciaţi gradul de perfecţiune a legislaţiei privind identificarea şi delimitarea diferitor categorii de acte ale organelor centrale de
specialitate ale administraţiei publice.
Nu este reglementat concret referitor la caracterul normativ sau individual al actelor menţionate şi nici referitor la situaţiile în care autoritatea
administraţiei publice centrale de specialitate poate recurge la o categorie sau alta.
Din activitatea practică a organelor administraţiei centrale de specialitate, s-a constatat că ordinele pot avea caracter normativ, dar de cele
mai multe ori au un caracter individual. Ordinele cu caracter normativ cuprind reguli cu caracter general şi impersonal, fiind emise pentru
aplicarea unor prevederi legale. Ordinele cu caracter individual se aplică unor subiecţi şi situaţii juridice dinainte definite.
Instrucţiunile au totdeauna un caracter normativ, şi anume, ele cuprind reguli de conduită cu caracter general şi impersonal, aplicându-se la
un număr indefinit de situaţii. Prin intermediul instrucţiunilor se stabilesc, pe baza şi în vederea executării legii şi altor acte normative
superioare din punctul de vedere al forţei juridice, anumite detalii în vederea aplicării integrale a mecanismului acestora din urmă. În ultima
perioadă, ca rezultat al evoluţiei legislaţiei, inclusiv în scopul excluderii eventualului conflict de interese (în special în raport cu particularii), se
observă descreşterea numărului acestor acte, mecanismele necesare fiind stabilite prin hotărâri de Guvern.
Dispoziţiile, la rândul lor, sunt, în general, acte emise pentru rezolvarea unor probleme concrete (de cele mai multe ori de ordin intern) sau
operative ale autorităţii administraţiei publice centrale de specialitate. În consecinţă, dispoziţiile, de regulă, au un caracter individual.
În activitatea practică a organelor administraţiei publice centrale de specialitate, se întâlnesc şi acte ce poartă alte denumiri, cum ar fi
regulamente, reguli, norme, decizii, hotărâri etc. Actele ce poartă alte denumiri poartă în esenţă un caracter normativ.
Conform prevederilor legislaţiei, în special a Legii privind actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale administraţiei publice
centrale şi locale nr.317/2003, actele autorităţilor administraţiei publice centrale de specialitate se numesc şi acte departamentale fie cu caracter
normativ, fie cu caracter individual.
Actele normative departamentale urmează a fi supuse expertizei juridice şi înregistrării de stat la Ministerul Justiţiei şi doar apoi pot fi
publicate în Monitorul Oficial al RM, intrând în vigoare nu mai devreme de data publicării. Actele normative departamentale nesupuse
expertizei juridice şi înregistrării de stat, precum şi cele înregistrate, dar nepublicate în modul stabilit, cu excepţia actelor, a căror publicare este
restricţionată, nu au putere juridică şi nu pot servi drept temei legitim pentru reglementarea relaţiilor de drept respective sau aplicarea de
sancţiuni.
Actele departamentale cu caracter individual ar trebui să intre în vigoare nu mai devreme de data aducerii lor la cunoştinţa persoanelor
vizate în ele.
25. Noţiuni generale privind administraţia publică locală:
a) Definiţi administraţia publică locală şi enumeraţi principiile de organizare şi funcţionare a acesteia.
Conform prevederilor art.l din Legea privind administraţia publică locală, administraţia publică locală cuprinde totalitatea autorităţilor
publice constituite în condiţiile legii pentru promovarea intereselor generale ale locuitorilor unei unităţi administrativ-teritoriale.
Administraţia publică locală include acele structuri organizatorice şi funcţionale care au o competenţă teritorială limitată la unităţile
administrativ-teritoriale, unde s-au constituit şi care se disting în raport cu administraţia publică centrală prin aceea că promovează cu prioritate
interesele specifice colectivităţilor locale. Colectivitatea locală este definită ca totalitatea locuitorilor dintr-o unitate administrativ-teritorială. În
doctrină, colectivităţile locale sunt definite ca dezmembrăminte ale statului, creaţii ale legii pentru scopuri administrative ridicate la rangul de
persoane juridice şi învestite cu anumite drepturi de către puterea centrală.
Principiile administraţiei publice locale reprezintă prescripţii general-obligatorii consacrate în Constituţie, care stabilesc direcţiile
fundamentale potrivit cărora se formează şi funcţionează autorităţile publice locale şi se stabilesc raporturile dintre acestea.
Principiile generale rezultă din confruntarea intereselor politice deduse pe baza experienţelor din practica socială, indicând în acelaşi timp
natura regimului politic al societăţii date. Principiile generale sunt următoarele:
 Legalitatea – un principiu fundamental al oricărui stat de drept. Fiind constituită în condiţiile legii, administraţia publică locală este
obligată să activeze numai în sensul efectiv al respectării legalităţii, să emită acte juridice numai conform şi în baza legii. La nivelul
administraţiei publice locale, principiul legalităţii este garantat prin stabilirea răspunderii juridice şi prin aplicarea de sancţiuni administrativ-
disciplinare, materiale, contravenţionale şi penale, după caz, atunci când autorităţile publice locale şi funcţionarii publici din subordinea lor
încalcă normele legale.
 Democraţia şi pluripartitismul – conform art.5 din Constituţie, democraţia în RM se exercită în condiţiile pluralismului politic care este
incompatibil cu dictatura şi totalitarismul. Cetăţenii se pot asocia liber în partide şi alte organizaţii social-politice, astfel se contribuie la
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor şi în condiţiile legii participă la alegeri.
 Egalitatea în drepturi – conform art. 16 Constituţia RM, toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă,
naţionalitate, religie, sex, opinie ş.a. Autorităţile publice locale trebuie să trateze în mod egal toţi membrii colectivităţii locale, adică sunt
obligate să satisfacă interesele tuturor locuitorilor unităţii administrativ-teritoriale respective, fără deosebiri discriminatorii pe diferite criterii.
Totodată, cetăţenii au dreptul să candideze, în condiţiile legii, la mandatul de ales local în mod egal, fără selectări după anumite dimensiuni.
 Publicitatea – potrivit competenţelor ce le revin, autorităţile publice sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra
treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal (art.34 Constituţia RM). Orice persoană cointeresată are dreptul de a avea acces la
orice informaţie de interes public.
 Principiul colectivismului – autorităţile publice locale sunt constituite şi activează pentru satisfacerea şi promovarea intereselor
colectivităţilor unităţii administrativ-teritoriale respective, la rândul lor, făcând parte din colectivitatea dată. Conducerea colectivă presupune
că deciziile luate să fie rezultatul dezbaterii, expunerii opiniilor şi aprobării lor în colectiv, astfel prin deliberare urmează să fie luată cea mai
oportună soluţie.
Principiile constituționale ale administraţiei publice locale (art. 109 din Constituţia RM) sunt următoarele:
a) autonomiei locale;
b) descentralizării serviciilor publice;
 21
c) eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale;
d) consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit.
b) Stabiliţi sistemul autorităţilor administraţiei publice locale.
Administraţia publică locală este parte componentă a sistemului autorităţilor administraţiei publice din RM. Sistemul autorităţilor publice
locale poate fi sistematizat după două criterii, şi anume:
1) după întinderea teritoriului unde îşi exercită competenţele de bază:
 autorităţi ale administraţiei publice locale de nivelul întâi ca autorităţi publice luate în ansamblu, care sunt constituite şi activează pe
teritoriul satului (comunei), oraşului (municipiului), pentru promovarea intereselor şi soluţionarea problemelor colectivităţilor locale;
 autorităţi ale administraţiei publice locale de nivelul al doilea ca autorităţi publice luate în ansamblu, care sunt constituite şi activează pe
teritoriul raionului, municipiului Chişinău şi unităţii teritoriale autonome cu statut juridic special, pentru promovarea intereselor şi
soluţionarea problemelor populaţiei unităţii administrativ-teritoriale respective;
2) după caracterele juridice:
 autorităţi deliberative – consiliile locale săteşti (comunale), orăşeneşti (municipale), raionale şi Adunarea Populară a Găgăuziei;
 autorităţi executive – primarii şi viceprimarii, preşedintele şi vicepreşedintele raionului, Guvernatorul (Başcanul) şi Comitetul Executiv
al Găgăuziei (în conformitate cu Legea cu privire la statutul juridic special al Găgăuziei, nr.344/1994).
Consiliile locale şi cele raionale, primarii şi preşedinţii de raioane funcţionează ca autorităţi administrative autonome, soluționând treburile
publice din sate (comune), oraşe (municipii) şi raioane în condiţiile legii. Raporturile dintre autorităţile publice centrale şi cele locale au la bază
principiile autonomiei, legalităţii, transparenţei şi colaborării în rezolvarea problemelor comune. Între autorităţile centrale şi cele locale, între
autorităţile publice de nivelul întâi şi cele de nivelul al doilea nu există raporturi de subordonare, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Consiliul local este autoritatea reprezentativă şi deliberativă a populaţiei unităţii administrativ-teritoriale de nivelul întâi sau al doilea, aleasă
în vederea soluţionării problemelor de interes local. Consiliile locale sunt compuse din consilieri aleşi în condiţiile Codului electoral. Consiliul
local are drept de iniţiativă şi decide, în condiţiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepţia celor care ţin de competenţa altor
autorităţi publice.
Primarul este autoritatea reprezentativă a populaţiei unităţii administrativ-teritoriale şi executivă a consiliului local, aleasă prin vot universal,
egal, direct, secret şi liber exprimat. Primarul este şeful administraţiei publice locale. Primarul participă la şedinţele consiliului local şi are
dreptul să se pronunţe asupra tuturor problemelor supuse dezbaterii. Confirmarea legalităţii alegerii primarului şi validarea mandatului acestuia
se fac în condiţiile Codului electoral. În caz de invalidare a mandatului de primar, se organizează alegeri noi în condiţiile Codului electoral. În
exercitarea atribuţiilor sale, primarul emite dispoziţii cu caracter normativ şi individual.
Preşedinte al raionului este autoritatea publică executivă a consiliului raional.Consiliul raional alege preşedintele raionului, la propunerea a
cel puţin o treime din consilierii aleşi, cu votul majorităţii consilierilor aleşi. Preşedintele raionului este asistat de vicepreşedinţi. În exercitarea
atribuţiilor sale, preşedintele raionului emite dispoziţii cu caracter normativ şi individual.
c) Estimaţi nivelul de respectare a principiilor privind administraţia publică locală.
Principiile constituționale ale administraţiei publice locale (art. 109 din Constituţia RM) sunt următoarele:
a) autonomiei locale – este un principiu fundamental recunoscut pe plan internaţional, care guvernează administraţia publică locală şi
activitatea autorităţilor acesteia; presupune dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor publice locale (colectivităţilor locale) de a reglementa
şi gestiona, în condiţiile legii, sub propria lor responsabilitate şi în interesul populaţiei locale o parte importantă din treburile publice. Conform
art. 112 din Constituţia RM, autorităţile administraţiei publice, prin care se exercită autonomia locală în sate şi în oraşe, sunt consiliile locale
alese şi primarii aleşi. Autonomia unei unităţi administrativ-teritoriale nu se opune autonomiei alteia, după cum nu poate fi mai largă decât
alta, sau nu se bucură de un statut special de autonomie. Autonomia financiară reprezintă un component vital al autonomiei locale şi este strâns
legată de autonomia patrimonială a colectivităţilor teritoriale locale. După doctrină, principiul autonomiei cunoaşte următoarele forme:
 autonomie teritorială – prin care se recunoaşte unităţii administrativ-teritoriale dreptul în condiţiile legii de a se autoadministra;
 autonomie funcţională – care constă în recunoaşterea posibilităţii pentru unele servicii publice de a beneficia de autonomie în domeniul
lor de activitate;
 autonomie decizională – dreptul autorităţilor publice locale de a adopta liber decizii, în condiţiile legii, fară intervenţii din partea altor
autorităţi publice, în scopul realizării intereselor sale;
 autonomie organizaţională – dreptul autorităţilor publice locale de a aproba, în condiţiile legii, statutul, structurile administrative interne,
modalităţile de funcţionare a acestora, statele şi organigrama lor, precum şi de a institui persoane juridice de drept public de interes local;
 autonomie financiară şi bugetară – dreptul autorităţilor publice locale de a dispune de resurse financiare proprii suficiente şi de a le utiliza
liber, în condiţiile legii, prin adoptarea propriilor bugete locale.
Principiul autonomiei locale întruneşte în sine anumite condiţii obligatorii:
 existenţa unei colectivităţi locale în cadrul unei unităţi administrativ-teritoriale, care are interese şi cerinţe specifice faţă de interesele
colectivităţii naţionale;
 gestiunea nevoilor specifice locale să aparţină acestei colectivităţi;
 organele de conducere să fie locale;
 să dispună de veniturile necesare în vederea realizării atribuţiilor ce le revin;
 să existe autonomia faţă de organele centrale ale administraţiei publice.
Pentru a fi în prezenţa unei veritabile autonomii financiare, urmează să fie respectate şi realizate câteva obiective, şi anume:
 bugetele unităţilor administrativ-teritoriale să fie aprobate în condiţii de autonomie cu tendinţe de stabilitate şi previzibilitate;
 perfecţionarea mecanismului de colectare a impozitelor (colectivităţile locale să dispună de fiscalitate proprie);
 veniturile proprii ale unităţilor administrativ-teritoriale să fie percepute direct pe conturile bancare ale acestor bugete;
 veniturile încasate la buget suplimentar la cele aprobate şi economiile de cheltuieli să rămână la dispoziţia autorităţilor publice locale, etc.
b) descentralizării serviciilor publice – descentralizarea semnifică acea organizare administrativă care permite colectivităţilor locale să se
administreze ele însele, sub controlul statului, care le atribuie personalitate juridică, le permite constituirea unor autorităţi proprii şi le dotează
cu resurse necesare. Descentralizarea apare ca un regim opus centralizării. Prin descentralizare se presupune transferul de decizie şi
responsabilităţi de la centru spre fiecare localitate din ţară, precum şi transferul de resurse financiare, patrimoniale şi umane. Conform art.3 din
Legea privind descentralizarea administrativă, principiile descentralizării administrative sunt:
 principiul autonomiei locale;
 principiul subsidiarităţii;
 principiul echităţii;
 principiul integrităţii competenţelor;
 22
 principiul corespunderii resurselor cu competenţele;
 principiul solidarităţii financiare, etc.
Descentralizarea cunoaşte două forme:
 descentralizarea teritorială – presupune existenţa unor interese comune ale locuitorilor dintr-o unitate administrativ-teritorială, care sunt
distincte de cele naţionale şi, respectiv, existenţa unor autorităţi locale alese care au competenţă materială generală pe un teritoriu strict
determinat;
 descentralizarea tehnică sau funcţională – presupune existenţa unor persoane juridice de drept public, repartizarea chibzuită a
competenţelor între acestea şi nivelul de eficacitate cu care sunt realizate competenţele în procesul de autogestiune.
Descentralizarea se realizează prin modul de scoatere a unor servicii din ierarhia serviciilor statale prin dobândirea personalităţii juridice a
acestora.
Deconcentrarea în administraţia publică constituie un regim juridic administrativ situat între centralizarea administrativă şi descentralizare.
Deconcentrarea administrativă nu se întemeiază pe promovarea interesului local ca fundament al concentrării puterii executive. Ideea
fundamentală a organizării desconcentrate este de a asigura realizarea sarcinilor autorităţilor publice centrale prin reprezentanţii proprii, însă
care sunt organizaţi pe principii teritoriale. Coordonarea generală pe plan teritorial a activităţii serviciilor publice deconcentrate este asigurată
de Cancelaria de Stat prin intermediul oficiilor sale teritoriale.
c) eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale – principiul eligibilităţii este formulat expres în dispoziţiile constituţionale ca
unul dintre principiile de bază ale organizării şi funcţionării administraţiei publice locale și prevede că consiliile locale de nivelul întâi şi de
nivelul doi, precum şi primarii sunt aleşi în condiţiile Codului electoral. Dispoziţiile Codului electoral, alături de principiile participării la
alegeri, stabileşte şi condiţiile speciale ce trebuie întrunite pentru ca un candidat să fie ales, precum şi situaţiile în care o persoană nu poate fi
aleasă.
d) consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit – determină un nou sistem de raporturi în planul funcţionării
administraţiei publice locale, care are scopul să asigure un contact nemijlocit între autorităţile locale şi cetăţenii care i-au ales. Activităţile de
superioritate trebuie să fie îndreptate spre colectivitatea locală, care doreşte soluţii eficiente pentru dezvoltarea localităţii sale. Adunările
cetăţenilor, consultările, audierile publice şi convorbirile pot fi desfăşurate la iniţiativa primarului sau a consiliului local. Propunerile formulate
în urma acestor adunări se consemnează într-un proces-verbal şi se înaintează primarului sau consiliului local. Cetăţenii şi organizaţiile
acestora au dreptul:
 de a participa, în condiţiile legii, la orice etapă a procesului decizional;
 de a avea acces la informaţiile privind bugetul localităţii şi modul de utilizare a resurselor bugetare, la proiectele de decizii şi la ordinea
de zi a şedinţei consiliului local şi ale primăriei;
 de a propune iniţierea elaborării şi adoptării unor decizii;
 de a prezenta autorităţilor publice locale recomandări, în nume propriu sau în numele unor grupuri de locuitori ai colectivităţilor
respective, privind diverse proiecte de decizie supuse dezbaterilor.
În condiţiile legii, autorităţile publice locale sunt obligate să întreprindă măsurile necesare pentru asigurarea posibilităţilor adecvate de
participare a cetăţenilor şi organizaţiilor acestora la procesul decizional, inclusiv prin intermediul recepţionării şi examinării, în timp util, a
tuturor recomandărilor, sesizărilor, scrisorilor, adresate de către cetăţeni autorităţilor lor.
26. Caracteristica generală a statutului autorităţilor administraţiei publice locale:
a) Determinaţi modul de constituire şi activitate a autorităţilor administraţiei publice locale.
a) Modalitatea de constituire
Consiliile locale sunt constituite în unităţile administrativ-teritoriale ca autorităţi pluripersonale ale administraţiei publice locale şi reprezintă
expresia realizării practice a principiului autonomiei locale. Această autoritate se bucură de statut autonom potrivit căruia deliberează asupra
intereselor specifice colectivităţilor locale şi hotărăşte asupra modului lor de realizare, fără amestecul altor autorităţi publice.
Consiliul local este legal constituit, dacă sunt validate mandatele a cel puţin 2/3 din numărul de consilieri aleşi. După constituirea legală a
consiliului local, consilierii formează organele sale de lucru – fracţiuni, alianţe, blocuri. De regulă, fracţiunile se organizează la şedinţa de
constituire şi se consemnează într-un proces-verbal care se transmite preşedintelui şedinţei pentru a fi anexat la procesul-verbal al şedinţei
consiliului. Alianţele şi blocurile se constituie din mai multe fracţiuni, din consilierii independenţi şi, de asemenea, se consemnează în
procesul-verbal, care, împreună cu declaraţia cu privire la constituirea alianţei sau blocului, se anexează la procesul-verbal al şedinţei
consiliului în cadrul căreia este anunţată constituirea acestora.
După constituire, consiliul local îşi organizează comisiile consultative de specialitate pentru principalele domenii de activitate.
Primăria se organizează şi funcţionează în baza unui regulament aprobat de consiliul local. Primarul propune spre aprobare consiliului local
organigrama şi statele de personal ale primăriei, ţinându-se cont de statele-tip aprobate prin Hotărârea de Guvern, nr.688/2003. Pentru a activa
în diverse domenii, personalul primăriei trebuie să dispună de competenţe profesionale, iar primarul, în condiţiile legii, trebuie să contribuie la
formarea şi reciclarea profesională a acestora. Conducerea generală şi controlul asupra activităţii primăriei sunt exercitate, de asemenea, de
către primar.
Organigrama şi statele de personal ale aparatului preşedintelui raionului sunt aprobate de consiliul raional la propunerea preşedintelui
raionului, în funcţie de necesităţile şi priorităţile de dezvoltare social-economică ale raionului, ţinându-se cont de organigrama şi statele-tip
recomandate de Guvern. Această structură se organizează şi funcţionează în baza unui regulament aprobat de consiliul raional.
b) Modul de activitate
Noţiunea de atribuţie a autorităţii publice poate fi definită ca o învestire legală a organului administrativ cu anumite prerogative de realizare
a drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege.
Consiliul local activează în cadrul şedinţelor şi consilierii se întrunesc în şedinţe ordinare, o dată la 3 luni, la convocarea primarului sau după
caz a preşedintelui raionului. Consiliile locale sunt în drept să decidă, în condiţiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepţia celor
care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi publice.
Proiectul ordinii de zi al şedinţei se întocmeşte la propunerea primarului, preşedintelui raionului sau a consilierilor care au solicitat
convocarea consiliului. Consilierii sunt în drept sa facă propuneri si observaţii privind ordinea de zi a şedinţei consiliului şi modul în care se
vor examina chestiunile puse în discuţie.
Şedinţa consiliului local este deliberativă, dacă sunt prezenţi majoritatea consilierilor aleşi.
Dezbaterea problemelor se face în ordinea strictă în care acestea sunt înscrise în ordinea de zi aprobată de consilieri. Problema se prezintă
succint de către raportor, care, de regulă, este iniţiatorul proiectului respectiv.
 23
Preşedintele şedinţei oferă consilierilor cuvântul, iar aceştia pot să-şi exprime opinia referitor la problema care formează obiectul dezbaterii.
Consilierul care nu a luat cuvântul în dezbateri este în drept să transmită preşedintelui şedinţei textul cuvântării, propunerile și observaţiile sale
asupra chestiunii examinate de către consiliu.
Şedinţele consiliului local sunt publice şi se desfăşoară în limba de stat sau în altă limbă utilizată pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale
respective.
Competenţele consiliilor locale pot fi grupate în funcţie de specificul activităţii la care se referă, în următoarele categorii:
1. atribuţii de natură organizatorică internă;
2. atribuţii privind administrarea finanţelor publice;
3. atribuţii privind activitatea economico-socială locală şi de apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor;
4. atribuţii privind asocierea, colaborarea, cooperarea şi înfrăţirile.
Atribuţiile de bază ale primarului pot fi grupate în următoarele categorii:
1. în domeniul asigurării ordinii de drept;
2. în domeniul economic şi financiar-bugetar;
3. în domeniul politicii de cadre;
4. în domeniul social, cultural şi urbanistic.
Preşedintele raionului îndeplineşte în teritoriul administrat următoarele atribuţii de bază:
 asigură executarea deciziilor consiliului raional;
 convoacă şedinţele consiliului raional şi asigură prezenţa consilierilor;
 contribuie la menţinerea ordinii publice, asigurarea securităţii şi apărarea drepturilor cetăţenilor, etc.
Sub autoritatea preşedintelui raionului/primarului, secretarul consiliului local îndeplineşte următoarele atribuţii de bază:
 asigură înştiinţarea convocării consiliului local;
 participă la şedinţele consiliului local;
 avizează proiectele de decizii ale consiliului local şi contrasemnează deciziile (cu excepţia deciziei de numire în funcţie a secretarului
consiliului);
 asigură buna funcţionare a primăriei, etc.
Ca structură funcţională, primăria are următoarele atribuţii:
 întocmeşte proiecte de decizii ale consiliului local şi proiecte de dispoziţii ale primarului;
 aduce la cunoştinţa publică deciziile consiliului şi dispoziţiile normative ale primarului;
 contribuie la elaborarea proiectului de buget al unităţii administrativ-teritoriale pentru următorul an bugetar;
 asigură executarea bugetului unităţii administrativ-teritoriale, în conformitate cu deciziile consiliului local şi respectarea prevederilor
legale;
 întocmeşte modul de încheiere a exerciţiului bugetar al unităţii administrativ-teritoriale, etc.
Ca structură funcţională, aparatul preşedintelui raionului exercită atribuţii similare cu cele ale primăriei (aparatul de lucru al primarului), dar
atribuţiile sunt exercitate pentru satisfacerea intereselor populaţiei raionului respectiv.
b) Determinaţi categoriile de acte şi modul de încetare a mandatului (activităţii) autorităţilor administraţiei publice locale.
1) Consiliul local.
Mandatul consiliului local începe efectiv din momentul validării şi, respectiv, de la data declarării ca legal constituit şi durează până la data
constituirii legale a consiliului nou-ales sau până la data când intervin anumite condiţii legale pentru încetarea înainte de termen.
În mod general, durata mandatului consiliului local este de 4 ani şi acest termen este stabilit de prevederile Codului electoral.
Mandatul consilierului poate înceta înainte de termen în caz de:
a) absenţă, fară motive întemeiate, de la 3 şedinţe consecutive ale consiliului sau ale comisiei din care face parte;
b) încălcare de către consilier a Constituţiei, fapt confirmat prin hotărâre judecătorească definitivă;
c) incompatibilitate a funcţiei;
d) intrare în vigoare a sentinţei de condamnare la privaţiune de libertate sau a sentinţei prin care se interzice de a ocupa funcţia de consilier;
e) demisie;
f) deces.
La expirarea mandatului, alesului local care a activat cel puţin 2 ani în această calitate, i se acordă o indemnizaţie unică egală cu salariul
mediu lunar pe economia naţională pentru anul precedent.
Actele consiliului local. În realizarea competenţelor legale, consiliul local adoptă decizii, care pot fi cu caracter normativ sau caracter
individual. Proiectele de decizii pot fi iniţiate de consilieri, de primar şi, respectiv, de preşedintele raionului. Ele trebuie să fie însoţite de nota
informativă şi se redactează în conformitate cu normele de tehnică legislativă. Proiectele de decizii se transmit spre avizare comisiilor de
specialitate ale consiliilor locale sau compartimentelor de resort ale primăriei şi, respectiv, ale aparatului de lucru al preşedintelui raionului,
serviciilor publice descentralizate şi deconcentrate. Consiliul local poate adopta deciziile privind:
 aprobarea bugetului local;
 administrarea bunurilor proprietate a unităţii administrativ-teritoriale;
 stabilirea cuantumului taxelor şi impozitelor locale;
 planificarea dezvoltării localităţii şi amenajării teritoriului;
 asocierea cu alte consilii, instituţii publice din ţară sau din străinătate (se adoptă cu votul majorităţii consilierilor aleşi).
Deciziile cu caracter normativ intră în vigoare la data aducerii la cunoştinţa publică, prin publicarea sau prin afişarea în locurile publice, iar
cele cu caracter individual la data comunicării persoanelor vizate.
2) Primarul
Durata mandatului este de 4 ani. Mandatul primarului încetează înainte de termen în caz de:
a) demisie;
b) incompatibilitate a funcţiei;
c) imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile pe o perioadă mai mare de patru luni consecutive, inclusiv pe motiv de boală;
d) intrarea în vigoare a sentinţei de condamnare;
e) demisie;
f) deces.
Mandatul primarului poate înceta înainte de termen şi prin revocare pe cale de referendum local, în condiţiile Codului electoral. Atunci când
se află într-o stare de incompatibilitate prevăzută de lege, primarul este revocat fără efectuarea unui referendum local, în baza hotărârii
 24
judecătoreşti definitive. Conform prevederilor art.8 alin.(3) din Legea privind statutul alesului local, această procedură de revocare este iniţiată
de către oficiul teritorial al Cancelariei de Stat, din proprie iniţiativă sau la cererea persoanelor interesate, inclusiv la sesizarea Comisiei
Naţionale de Integritate.
De asemenea, primarul poate fi suspendat din funcţie în cazul când a fost deferit justiţiei pentru săvârşirea unei infracţiuni. Durata
suspendării nu poate fi expres determinată, deci mandatul este suspendat până la soluţionarea definitivă a cauzei. Suspendarea poate fi dispusă
numai de către instanţa de judecată, în condiţiile legii.
3) Președintele raionului
Durata mandatului preşedintelui şi al vicepreşedintelui raionului este de 4 ani, în condiţiile Codului electoral, şi încetează odată cu mandatul
consiliului raional. Poate înceta înainte de termen în următoarele cazuri:
a) preşedintele raionului poate fi eliberat din funcţie de către consiliul raional cu votul a 2/3 din consilierii aleşi la propunerea a cel puţin 1/3
din numărul acestora;
b) vicepreşedintele raionului poate fi eliberat din funcţie înainte de termen cu votul majorităţii consilierilor aleşi la propunerea preşedintelui
raionului sau a 1/3 din consilierii aleşi;
c) atunci când mandatul consiliului raional încetează înainte de termen;
d) incompatibilitate a funcţiei;
e) imposibilitatea de a exercita funcţia pe o perioadă mai mare de 4 luni consecutive, inclusiv pe motive de boală;
f) eliberarea din funcţie de către consiliul respectiv, în conformitate cu legislaţia în vigoare;
g) intrarea în vigoare a sentinţei de condamnare a acestora;
h) demisie;
i) deces.
Preşedintele şi vicepreşedintele raionului îşi prezintă demisia în faţa consiliului raional.
În cazul când mandatul consiliului raional încetează înainte de termen, preşedintele şi vicepreşedintele raionului îşi exercită atribuţiile şi
soluţionează problemele curente ale raionului până la alegerea de către consiliul raional nou-constituit a unui alt preşedinte al raionului. Atunci
când mandatul consiliului local este prelungit în condiţiile legii, mandatul preşedintelui şi al vicepreşedintelui raionului de asemenea este
prelungit de drept.
Actele președintelui raionului. În exercitarea atribuţiilor sale, preşedintele raionului emite dispoziţii cu caracter normativ şi individual.
Dispoziţiile preşedintelui raionului şi, după caz, ale vicepreşedintelui raionului se consemnează într-un registru special.
4) Secretarul consiliului local, primăria și aparatul președintelui raionului.
Pentru încalcarea normelor de conduită, pentru pagubele materiale pricinuite, contravenţiile sau infracţiunile săvîrşite în timpul serviciului
sau în legătură cu exercitarea atribuţiilor funcţiei, secetarul consiliului local poartă răspundere disciplinară, civilă, administrativă, penală, după
caz. Pentru abateri disciplinare, secretarul consiliului local poate fi sancţionat de către primar, de preşedintele raionului sau de către consiliul
local/raional, în condiţiile Legii cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, sau în modul stabilit de legislaţia munci.
Consiliul local este în drept să modifice, să suspende sau să înceteze prin decizie raporturile de serviciu ale secretarului consiliului local, în
condiţiile legii.
Preşedintele raionului numeşte în funcţii publice, modifică, suspendă şi încetează, în condiţiile legii, raporturile de serviciu ale funcţionarilor
publici din aparatul său de lucru, încheie şi reziliază contracte individuale de muncă cu personalul aparatului care nu au statut de funcţionari
publici, promovează şi supraveghează cadrele şi stabileşte atribuţiile acestora.
c) Apreciaţi gradul de perfecţiune a legislaţiei privind statutul juridic al autorităţilor administraţiei publice locale.
1) Consiliul local
Consilierii precum şi primarii au statut de ales local care este determinat de Legea privind statutul alesului local, nr.768/2000, şi, respectiv,
cad sub incidenţa legii vizate. În unitatea administrativ-teritorială, consilierul, având statut de ales local şi fiind reprezentantul autorităţii
deliberative, este, totodată, şi persoana oficială care se află în serviciul colectivităţii respective.
2) Primarul
Primarul este şeful administraţiei publice locale şi în exercitarea mandatului participă la şedinţele consiliului local şi are dreptul să se
pronunţe asupra tuturor problemelor supuse dezbaterii. În exercitarea mandatului primarul are statut de ales local şi, respectiv, cade sub
incidenţa Legii privind statutul alesului local, nr.768/2000. Prin calitatea sa de ales local şi de reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale,
primarul este obligat să fie în serviciul colectivităţii care l-a ales.
Calitatea primarului de autoritate executivă a consiliului local semnifică că el este cel ce răspunde de ducerea la îndeplinire a deciziilor
consiliului local, în condiţiile legii. Exercitându-şi mandatul de ales local, primarul nu poate fi supus persecuţiilor sau tras la răspundere
contravenţională sau penală pentru opiniile politice exprimate.
3) Președintele raionului
Preşedintele raionului este autoritatea publică executivă a consiliului raional. Preşedintele şi vicepreşedintele raionului cad sub incidenţa
Legii cu privire la statutul persoanelor cu funcţii de demnitate publică, nr.199/2010, în partea în care statutul acestora nu este reglementat de
lege specială, adică Legea privind statutul alesului local. În cazul în care soluţiile juridice prevăzute de Legea nr.199 şi de Legea nr.768, care
reglementează activitatea demnitarului respectiv diferă, se aplică prevederile legii speciale corespunzătoare.
4) Secretarul consiliului local, primăria și aparatul președintelui raionului.
Secretarul consiliului local este şi secretar al satului (comunei), oraşului (municipiului), raionului, se bucură de stabilitate în funcţie, are
statut de funcţionar public de conducere, şi cade sub incidenţa Legii cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, nr.l58/2008.
Primăria este o structură funcţională din cadrul administraţiei publice locale, care asistă atât primarul, cât şi consiliile locale în exercitarea
atribuţiilor de bază. Personalul primăriei cade sub incidenţa Legii cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionatului public, nr.l58/2008
(anexa nr.l), respectiv au statut de funcţionari publici de execuţie şi se bucură de garanţiile sociale prevăzute în legea menţionată.
Aparatul preşedintelui raionului este structura funcţională care asistă preşedintele raionului în exercitarea atribuţiilor sale legale. Personalul
din aparatul preşedintelui raionului care au statut de funcţionari publici cad sub incidenţa Legii cu privire la funcţia publică şi statutul
funcţionatului public şi, respectiv, în exercitarea atribuţiilor dispun de garanţiile sociale reglementate în această lege.
27. Caracteristica controlului administrativ al activităţii autorităţilor administraţiei publice locale:
a) Identificaţi categoriile de control administrativ al activităţii autorităţilor administraţiei publice locale.
Prin control se înţelege activitatea de verificare a conformităţii acţiunii organelor administraţiei publice locale cu reglementările juridice în
vigoare. Controlul de legalitate include:
1) controlul obligatoriu – controlului obligatoriu sînt supuse următoarele acte ale autorităţilor administraţiei publice locale:
 deciziile consiliilor locale de nivelurile întîi şi al doilea;
 25
 actele normative ale primarului, ale preşedintelui raionului şi ale pretorului;
 actele privind organizarea licitaţiilor şi actele privind atribuirea de terenuri;
 actele de angajare şi cele de încetare a raporturilor de serviciu sau de muncă ale personalului administraţiei publice locale;
 actele care implică cheltuieli sau angajamente financiare de peste 30 mii lei;
 actele emise în exercitarea unei atribuţii delegate de stat autorităţilor administraţiei publice locale.
2) controlul facultativ – pînă la data de 10 a fiecărei luni, secretarul consiliului transmite oficiului teritorial al Cancelariei de Stat lista actelor
emise de primar sau de preşedintele raionului în luna precedentă. Oficiul teritorial al Cancelariei de Stat poate supune controlului legalităţii
orice act care nu constituie obiectul unui control obligatoriu în termen de 30 de zile de la data primirii.
3) controlul solicitat de autoritățile publice locale – consiliul local de nivelul întîi sau al doilea poate solicita oficiului teritorial al Cancelariei
de Stat să verifice legalitatea oricărui act adoptat de autoritatea executivă respectivă în cazul în care consideră că acesta este ilegal. În cazul în
care consideră că decizia consiliului local este ilegală, primarul, preşedintele raionului sau secretarul poate solicita oficiului teritorial al
Cancelariei de Stat efectuarea unui control al legalităţii. În termen de 30 de zile de la data primirii cererii, oficiul teritorial al Cancelariei de
Stat va lua una din următoarele decizii:
 declanşarea procedurii controlului de legalitate, prevăzute la art.68;
 respingerea cererii şi încunoştinţarea solicitantului, cu indicarea motivelor respingerii.
4) controlul solicitat de persoanele vătămate – orice persoană fizică sau juridică ce se consideră vătămată într-un drept al său printr-un act
administrativ emis de o autoritate a administraţiei publice locale poate solicita oficiului teritorial al Cancelariei de Stat controlul legalităţii
actului. Cererea de efectuare a controlului legalităţii se depune în termen de 30 de zile de la data publicării sau comunicării actului. În termen
de 30 de zile de la data primirii cererii, oficiul teritorial al Cancelariei de Stat va lua una din următoarele decizii:
 declanşarea procedurii controlului de legalitate, prevăzute la art.68;
 respingerea cererii şi încunoştinţarea solicitantului, cu indicarea motivelor respingerii.
b) Determinaţi subiectele şi obiectele controlului administrativ al autorităţilor administraţiei publice locale.
De organizarea controlului administrativ al activităţii autorităţilor administraţiei publice locale este responsabilă Cancelaria de Stat, acesta
fiind exercitat nemijlocit de Cancelaria de Stat sau de oficiile sale teritoriale, conduse de reprezentanţii Guvernului în teritoriu.
Subiecţi ai controlului de oportunitate sunt Guvernul, autorităţile de specialitate ale administraţiei publice centrale, alte autorităţi
administrative, care activează în unităţile administrativ-teritoriale, inclusiv prin intermediul serviciilor lor deconcentrare.
Spre deosebire de subiecţii controlului administrativ de legalitate (care nu au dreptul de a modifica sau abroga actele administrative ilegale),
subiecţii controlului de oportunitate sunt în drept să modifice sau să abroge actul administrativ, în termen de 15 zile de la data primirii lui, pe
motiv de oportunitate. Atunci când consideră că decizia subiectului controlului de oportunitate este ilegală, autoritatea publică locală este în
drept să atace decizia în instanţa de contencios administrativ în termen de 30 de zile de la data notificării.
Obiectul controlului în administraţia publică constă în activitatea acesteia care se constituie prin actele, acţiunile şi inacţiunile organelor
administraţiei publice sau ale funcţionarilor acestora şi felul în care şi-au exercitat atribuţiile cu care au fost învestiţi.
Pentru realizarea eficientă a obiectivelor şi sarcinilor în activitatea de control, important este respectarea unor exigenţe ca:
 controlul trebuie înfăptuit în mod organizat;
 controlul trebuie efectuat sistematic;
 stabilirea unei proporţii juste a activităţii de control;
 controlul trebuie să fie efectuat de un personal calificat, etc.
c) Estimaţi gradul de perfecţiune a legislaţiei privind controlul administrativ al activităţii autorităţilor administraţiei publice locale.
Scopul controlului de legalitate constă în asigurarea realizării intereselor naţionale şi respectarea legii în mod unitar, la nivelul tuturor
unităţilor administrativ-teritoriale.
Constituţia RM nu reglementează expres formele şi procedura exercitării controlului asupra activităţii autorităţilor publice locale, însă
prevede că Guvernul, conform art.96, exercită conducerea generală a administraţiei publice, iar potrivit art. 107 autorităţile administraţiei
publice centrale au atribuţii constituţionale de exercitare a conducerii şi efectuării controlului în diverse domenii ale economiei şi sferei
sociale.
Având la bază prevederile constituţionale, controlul administrativ al activităţii autorităţilor administraţiei publice locale este reglementat în
cap. IX din Legea privind administraţia publică locală, nr. 436/2006. Astfel, conform art.61 (2) din legea sus-menţionată, controlul
administrativ al activităţii autorităţilor administraţiei publice locale vizează respectarea de către autorităţile administraţiei publice de nivelurile
întâi şi al doilea, precum şi de către funcţionarii acestora a Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care RM este parte şi a altor acte
normative.
Conform art.62 din Legea privind administraţia publică locală, principiile pe care se întemeiază controlul administrativ sunt următoarele:
 exercitarea acestuia numai potrivit procedurilor şi în cazurile prevăzute de legislaţia în vigoare;
 respectarea proporţionalităţii dintre amploarea intervenţiei autorităţii de control şi importanţa intereselor pe care le protejează;
 neadmiterea limitării dreptului autorităţii administraţiei publice locale de a administra în mod autonom afacerile ce ţin de propria
competenţă.
28. Noţiunea, categoriile de servicii publice şi principiile de bază ale serviciului public:
a) Definiţi noţiunea serviciului public şi identificaţi principiile de bază ale serviciului public.
Noțiunea doctrinală: Serviciul public reprezintă o structură organizatorică înfiinţată prin lege sau în baza legii, de către stat, inclusiv unitate
administrativ-teritorială, pentru satisfacerea în mod continuu sau sistematic a unor interese specifice ale membrilor societăţii, această structură
organizatorică fiind încadrată cu personal de specialitate şi finanţată, de regulă, din bugetul statului sau bugetul unităţii administrativ-
teritoriale.
Noțiunea legală: Conform art.2 din Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, nr. 158/2008, prin serviciu public se
înţelege o activitate de interes public, organizată şi desfăşurată de către o autoritate publică.
Principiile serviciului public reprezintă acele fundamente sau idei de bază care stabilesc limitele organizării şi funcţionării serviciilor
publice. Majoritatea principiilor serviciului public menţionate sunt descrise în Codul de conduită a funcţionarului public, aprobat prin Legea
nr.25/2008, deoarece efectiv aceste principii sunt realizate de funcţionarii publici. Conform art.5 din Legea nr.158/2008, serviciul public se
bazează pe următoarele principii:
1) legalităţii – funcţionarul public, în procesul exercitării atribuţiilor ce îi revin, este obligat să respecte Constituţia RM şi legislaţia în
vigoare, precum şi tratatele internaţionale la care RM este parte;
 26
2) profesionalismului – funcţionarul public are obligaţia să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu cu responsabilitate, eficienţă,
promptitudine şi corectitudine, fiind responsabil pentru îndeplinirea atribuţiilor sale de serviciu faţă de conducătorul său nemijlocit, faţă de
conducătorul ierarhic superior şi faţă de autoritatea publică;
3) transparenţei (conform art. 8 din Codul de conduită a funcţionarului public este denumit şi accesul la informaţie) – funcţionarul public
potrivit atribuţiilor ce îi revin şi legislaţiei privind accesul la informaţie, trebuie:
 să asigure informarea activă, corectă şi la timp a cetăţenilor asupra chestiunilor de interes public;
 să asigure accesul liber la informaţie;
 să respecte termenele prevăzute de lege privind furnizarea informaţiei.
4) imparţialităţii – funcţionarul public este obligat să ia decizii şi să întreprindă acţiuni în mod imparţial, nediscriminatoriu şi echitabil, fără
a acorda prioritate unor persoane sau grupuri în funcţie de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică,
avere sau origine socială;
5) independenţei – apartenenţa politică a funcţionarului public nu trebuie să influenţeze comportamentul şi deciziile acestuia, precum şi
politicile, deciziile şi acţiunile autorităţii publice. În acest context, funcţionarului public îi este interzis în procesul exercitării funcţiei:
 să participe la colectarea de fonduri pentru activitatea partidelor politice şi a altor organizaţii social-politice;
 să folosească resursele administrative pentru susţinerea concurenţilor electorali;
 să afişeze, în incinta autorităţilor publice, însemne sau obiecte inscripţionate cu sigla sau denumirea partidelor politice ori a candidaţilor
acestora;
 să facă propagandă în favoarea oricărui partid;
 să creeze sau să contribuie la crearea unor subdiviziuni ale partidelor politice în cadrul autorităţilor publice.
6) responsabilităţii – se presupune că trebuie să fie destul de clare formele de răspundere juridice ale funcţionarului public pentru
consecinţele nefavorabile ale acţiunilor ilegale sau inacţiunilor sale. Odată cu funcţionarul public, subiect al răspunderii patrimoniale trebuie să
fie şi autoritatea publică;
7) stabilităţii – funcţionarii publici trebuie să fie divizaţi în două categorii principale: funcţionari de carieră şi funcţionari ce deţin funcţii de
natură politică (aceştia din urmă, conform legislaţiei, deţin în esenţă funcţii de demnitate publică). Anume funcţionarii de carieră constituie
nucleul şi forţa motrice a autorităţii publice şi ei trebuie să se bucure de stabilitate în funcţie, adică pot fi demişi numai pentru fapte ilegale şi
alte cazuri expres prevăzute de lege;
8) loialităţii – funcţionarul public este obligat să servească cu bună-credinţă autoritatea publică în care activează, precum şi interesele
legitime ale cetăţenilor. De asemenea, funcţionarul public are obligaţia să se abţină de la orice act sau faptă care poate prejudicia imaginea,
prestigiul sau interesele legale ale autorităţii publice;
9) accesului tuturor cetăţenilor la serviciul public;
10) priorităţii drepturilor;
11) libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţeanului în procesul activităţii serviciului public etc.
b) Determinaţi categoriile de servicii publice.
1. Pentru adoptarea unor norme juridice general-obligatorii, care să reglementeze în mod uniform la nivelul întregii ţări cele mai importante
raporturi sociale ce apar între membrii societăţii, statul a înfiinţat serviciul public de legiferare, care în RM este un organ monocameral şi se
numeşte Parlament.
2. Pentru soluţionarea conflictelor juridice ce apar între membrii societăţii, precum şi stabilirea de sancţiuni concrete pentru cei ce încalcă
legea, statul a înfiinţat serviciul public judiciar format din sistemul instanţelor judecătoreşti (judecătorii, curţile de apel şi Curtea Supremă de
Justiţie).
3. Servicii publice administrative înfăptuiesc sarcinile puterii executive prin intermediul administraţiei publice. Aceste organisme
administrative sunt înfiinţate de stat, inclusiv de colectivităţile locale.
Serviciile publice administrative sunt organizate şi funcţionează sub diferite forme:
a) forma de organizare:
 autorităţile administraţiei publice – această categorie de servicii publice se înfiinţează prin lege sau în baza legii pentru a exercita nişte
funcţii de conducere cu membrii societăţii;
 instituţii publice – această categorie de servicii publice se înfiinţează, ca regulă, înbaza legii pentru satisfacerea unor necesităţi ale
populaţiei cu caracter nematerial (învăţământ, ocrotirea sănătăţii, cultură);
 întreprinderile de stat sau întreprinderile municipale – această categorie de servicii publice se înfiinţează, de regulă, în baza legii pentru
satisfacerea unor necesităţi ale populaţiei cu caracter material (prestarea serviciilor comunale, transport public etc.);
 servicii publice înfiinţate de particulari sub formă de asociaţii obşteşti, fundaţii, organizaţii filantropice etc.
b) în dependenţă de interesul public realizat:
 servicii publice centrale (naţionale);
 servicii publice locale.
c) Evaluaţi gradul de perfecţiune a legislaţiei referitor la definirea serviciului public.
În sens legal, noţiunea de serviciu public poartă un caracter mai restrictiv decât în aspect doctrinal. Astfel din punctul de vedere al legislaţiei
servicii publice sunt considerate doar autorităţile publice, adică acele organe, instituite prin lege sau printr-un alt act normativ, care acţionează
în regim de putere publică în scopul realizării unui interes public.
Autorităţile administraţiei publice sunt cea mai importantă categorie de servicii publice care se înfiinţează prin lege sau în baza legii (deseori
prin legi organice). De exemplu, Guvernul, ministerele, consiliile locale şi primăriile sunt înfiinţate prin legi, iar unele organe din subordinea
Guvernului se înfiinţează prin hotărâri ale Guvernului, adică în baza legii. Această categorie de servicii publice înfăptuiesc în temei funcţii de
conducere (administrare) cu membrii societăţii.
Instituţiile publice, ca servicii publice, se înfiinţează prin lege sau în baza legii, dar, de regulă, în baza legii (de exemplu, Compania
“Teleradio-Moldova” este înfiinţată prin lege (Codul audiovizualului al RM nr. 260/2006), iar instituţiile de învăţământ gimnaziale se creează
în baza legislaţiei în domeniul învăţământului).
Întreprinderile de stat şi municipale sunt înfiinţate în temei conform legii (Legea cu privire la întreprinderea de stat, nr. 146/1994, Legea
privind administraţia publică locală, nr. 436/2006 etc.).
29. Noţiunea, clasificarea funcţionarilor publici şi funcţiilor publice:
a) Definiţi noţiunea de funcţionar public şi identificaţi criteriile de clasificare a acestora.
Noţiunea de funcţionar public poate fi definită:
 27
a) În sens larg, funcţionarul public este considerată persoana care ocupă o funcţie într-o organizaţie statală [autoritate publică, instituţie
publică, întreprindere de stat sau municipală conform ordinii stabilite de lege (actele normative)].
b) În sens restrâns, prin funcţionar public se înţelege cetăţeanul care ocupă o funcţie într-o autoritate publică în ordinea stabilită de lege.
În dependenţă de particularităţile statutului juridic, funcţionarii publici pot fi clasificaţi în diferite categorii:
1) funcţionarii publici din cadrul autorităţilor publice. Aceşti funcţionari publici au ca scop îndeplinirea sarcinilor şi funcţiilor privitor la
conducerea societăţii de către stat;
2) funcţionarii publici din cadrul instituţiilor publice. Aceşti funcţionari publici îndeplinesc sarcini cu caracter social-cultural (asigurarea
învăţământului, asistenţa medicală a populaţiei, asigurarea odihnei populaţiei, promovarea culturii naţionale şi altele);
3) funcţionarii publici din cadrul întreprinderilor de stat sau municipale. La această categorie se atribuie conducătorii, adjuncţii şi
specialiştii întreprinderii, adică persoanele care nu au ca sarcină producerea valorilor materiale, îndeplinirea de lucrări şi prestarea de servicii
cu caracter material, dar ei asigură procesul de producţie.
În dependenţă de specificul atribuţiilor, care determină rolul funcţionarilor publici în înfăptuirea sarcinilor serviciului public, ei se clasifică în
următoarele categorii:
1) conducători;
2) persoane cu funcţii de răspundere;
3) reprezentanţi ai puterii administrative;
4) personalul operativ (specialiştii);
5) personalul auxiliar.
b) Determinaţi categoriile de funcţii publice şi funcţionari publici conform prevederilor legale şi conform doctrinei.
Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi obligaţiilor stabilite în temeiul legii în scopul realizării prerogativelor de putere publică.
Vorbind despre clasificarea legală a funcţionarilor publici şi funcţiilor publice, ar fi necesar de făcut referinţă cel puţin la prevederile Legii cu
privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, nr. 158/2008, Legii cu privire la statutul persoanelor cu funcţii de demnitate publică,
nr.199/2010, şi Legii cu privire la statutul personalului din cabinetul persoanelor cu funcţii de demnitate publică, nr.80/2010.
Categorii de funcţii publice conform legislaţiei:
1) funcţii de demnitate publică – funcţii publice ce se ocupă prin mandat obţinut direct în urma alegerilor organizate sau, indirect, prin
numire în condiţiile legii;
2) funcţii publice propriu-zise, care constituie majoritatea, şi reprezintă ansamblul atribuţiilor stabilite în temeiul legii în scopul realizării
prerogativelor de putere publică;
3) funcţii exercitate de personalul încadrat, pe baza încrederii personale, în cabinetul persoanelor ce exercită funcţii de demnitate publică –
şef de cabinet; consilier; asistent; secretar.
Funcţiile de demnitate publică pot fi clasificate în:
 funcţii publice ce se ocupă prin mandat direct în urma alegerilor (Preşedinte al RM, deputat în Parlament, primar etc.);
 funcţii publice ce se ocupă prin mandat indirect, adică prin numire în condiţiile legii (Prim-ministru, ministru, Director general (director) al
autorităţii administrative centrale, judecător, membru al Curţii de Conturi etc.).
Funcţiile publice propriu-zise conform art.7 din Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionalului public se clasifică în următoarele
categorii:
 funcţii publice de conducere de nivel superior;
 funcţii publice de conducere;
 funcţii publice de execuţie.
În raport cu complexitatea şi natura sarcinilor, cu nivelul de importanţă şi responsabilitate, fiecare categorie de funcţii publice se împarte în
grupuri, specificate în Clasificatorul unic al funcţiilor publice, aprobat prin Legea nr. 155/2011.
Funcţionarii publici ce exercită funcţii de conducere de nivel superior realizează conducerea nivelului superior în autorităţile publice şi
includ:
a) adjunct al conducătorului autorităţii administrative;
b) conducător şi adjunct al conducătorului aparatului autorităţii publice (Parlamentul, Preşedintele RM, Consiliul Superior al Magistraturii,
Curtea Constituţională, Curtea Supremă de Justiţie, Procuratura Generală, Curtea de Conturi).
Categoria funcţionarilor publici ce exercită funcţii de conducere include:
a) conducător şi adjunct al conducătorului organului din subordinea ministerelor şi altor autorităţi administrative;
b) conducător şi adjunct al conducătorului subdiviziunii interioare a autorităţii publice;
c) conducător şi adjunct al conducătorului serviciului deconcentrat al autorităţii publice;
d) conducător şi adjunct al conducătorului serviciului descentralizat, organizat în unitatea administrativ-teritorială şi în unitatea teritorială
autonomă cu statut special;
e) secretar al consiliului satului (comunei), sectorului, oraşului (municipiului), raionului şi secretar al preturii;
f) pretor şi vicepretor al sectorului municipiului Chişinău.
Categoria funcţionarilor publici ce exercită funcţii de execuţie include ceilalţi funcţionari ce cad sub incidenţa Legii cu privire la funcţia
publică şi statutul funcţionarului public şi nu au fost nominalizaţi la primele două categorii.
Pentru fiecare categorie de funcţionari publici nominalizaţi, se stabilesc următoarele grade de calificare:
a) pentru funcţionarii publici de conducere de nivel superior:
 consilier de stat al RM de clasele I, II, III
b) pentru funcţionarii publici de conducere:
 consilier de stat de clasele I, II, III
c) pentru funcţionarii publici de execuţie:
 consilier de clasele I, II, III
Categorii de funcționari publici conform doctrinei:
a) după gradul de pregătire profesională – studii superioare, liceale, generale, speciale;
b) după natura funcţiei – funcţionari cu funcţii de conducere şi funcţionari cu funcţii de execuţie (asemănătoare cu clasificarea menţionată);
c) după modul de învestire – funcţionari aleşi sau numiţi.
c) Decideţi asupra gradului de perfecţiune a noţiunii de funcţionar public şi clasificarea funcţionarilor publici conform legislaţiei în
vigoare.
 28
Noțiunea. În sens larg, funcţionarul public este considerată persoana care ocupă o funcţie într-o organizaţie statală (autoritate publică,
instituţie publică, întreprindere de stat sau municipală conform ordinii stabilite de lege (actele normative)).
În sens restrâns, prin funcţionar public se înţelege cetăţeanul care ocupă o funcţie într-o autoritate publică în ordinea stabilită de lege. Această
ultimă noţiune este apropiată de noţiunea legală dată în art. 2 din Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, nr.158/
2008, care menţionează că prin funcţionar public se înţelege persoană fizică numită, în condiţiile legii menţionate, într-o funcţie publică.
Dispoziţiile Legii cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public nu se extind asupra tuturor categoriilor de persoane din
autorităţile publice, cum ar fi:
 persoanele ce exercită funcţii de demnitate publică;
 personalul încadrat, pe baza încrederii personale, în cabinetul persoanelor ce exercită funcţii de demnitate publică;
 personalul din autorităţile publice care desfăşoară activităţi auxiliare de secretariat, protocol şi administrative (pază, întreţinere-reparaţii,
gospodărire şi deservire), de administrare a sistemelor informaţionale, inclusiv de introducere şi prelucrare a informaţiei ce asigură
funcţionarea autorităţii publice.
În conformitate cu criteriile clasificării funcționarilor publici, în dependenţă de specificul atribuţiilor, care determină rolul funcţionarilor
publici în înfăptuirea sarcinilor serviciului public, reiese că:
 Conducătorii sunt principalii funcţionari publici care dispun de maximum de împuterniciri juridice. Ei iau decizii pentru rezolvarea
diferitelor probleme, ce apar în cadrul serviciilor publice şi, de asemenea, aplică diferite măsuri de stimulare sau de atragere la răspundere
disciplinară faţă de subalterni. Conducătorii pot emite acte administrative, pot efectua funcţii de control, numai conducătorii dispun de dreptul
de a încadra în serviciu şi de a elibera din funcţie pe ceilalţi funcţionari ai serviciului public, cu excepţiile prevăzute de lege. Conducătorii
reprezintă interesele serviciului public în relaţiile externe, ei sunt principalii ordonatori de credite şi numai sub semnătura lor pot fi decontate
mijloacele financiare.
 Persoane cu funcţii de răspundere sunt consideraţi:
 adjuncţii conducătorului,
 funcţionarii care conduc o secţie sau altă subdiviziune a serviciului public,
 specialiştii principali (contabili-şefi, ingineri-şefi etc.).
 Reprezentanţii puterii administrative – denumirea acestei categorii se datorează faptului că aceşti funcţionari activează în regim de putere,
efectuând, în general, acţiuni de control şi supraveghere în domenii specifice (ordinea publică, securitatea antiincendiară, sanitară, a mediului
etc.). Astfel această categorie se caracterizează prin următoarele trăsături:
 ei dispun de o sumă determinată de atribuţii fixate în lege (acţionează într-un anumit domeniu concret, spre deosebire de alte persoane
de răspundere care au atribuţii mai largi);
 reprezentanţii puterii administrative exercită în temei funcţii de control (supraveghere) în domeniul respectiv, spre deosebire de alţi
funcţionari care trebuie să presteze anumite lucrări (servicii);
 ei au dreptul de a da indicaţii obligatorii pentru acele persoane care-s indicate conform legii şi, de asemenea, pot aplica măsuri de
influenţă administrativă (cum ar fi de exemplu poliţiştii, funcţionarii organelor vamale, inspectorii diferitor inspectorate de stat (fiscale,
sanitare, protecţia mediului etc.);
 de regulă, reprezentanţii puterii administrative nu se află în raporturi de subordonare ierarhică faţă de cetăţeni, alţi particulari, instituţii
şi organizaţii, dimpotrivă, aceştia din urmă se află într-o subordonare administrativă prevăzută de normele de drept administrativ.
 Personalul operativ – reprezintă o altă categorie de funcţionari care îndeplinesc funcţii concrete, nemijlocit determinate de sarcinile
serviciului public, în calitate de specialişti (jurişti, contabili, ş.a.). În această categorie intră specialiştii serviciilor publice, care deţin funcţii în
domeniul exercitării acţiunilor cu caracter executoriu, dar neavând dreptul de a săvârşi acţiuni cu caracter administrativ ca mijloc de conducere
cu alte persoane. Atribuţiile personalului operativ permit ca aceştia să îndeplinească acte pregătitoare şi alte operaţiuni administrative –
pregătirea proiectelor de decizii administrative, analiza problemelor, care necesită cunoştinţe speciale şi experienţă, organizarea diferitor
întruniri.
 Personalul auxiliar – cuprinde funcţionarii, funcţiile cărora nu presupun acţiuni care produc efecte juridice sau care influenţează conţinutul
deciziilor serviciului public respectiv. Drepturile şi obligaţiile lor se reduc la problemele auxiliare de asigurare a activităţii persoanelor cu
funcţii de răspundere şi personalului operativ, creându-le condiţii necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu (secretarii, lucrătorii
cancelariei etc.). Dar aceşti funcţionari pot avea ca atribuţii şi efectuarea de acţiuni care au importanţă juridică (de exemplu, înregistrarea
petiţiilor, având în vedere că din momentul înregistrării lor decurge termenul de examinare a petiţiei).
30. Instituirea funcţiei publice şi condiţiile de acces la funcţia publică:
a) Determinaţi premisele de apariţie a funcţiei publice şi categoriile de condiţii (exigenţe) privind accesul la funcţia publică.
Conform art. 6 din Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, funcţiile publice se instituie în temeiul:
 actelor Parlamentului;
 actelor Preşedintelui RM;
 actelor Guvernului;
 actelor altor autorităţi publice.
Reglementarea funcţiei publice şi a funcţionarului public include, în principal, o reglementare administrativ-juridică, adică aplicarea
diferitelor norme de drept, în special administrative, în cadrul raporturilor ce apar, se dezvoltă şi încetează în cadrul serviciului public.
Această reglementare administrativ-juridică ar întruni următoarele etape:
1. instituirea funcţiei publice – instituirea funcţiei publice este generată de necesităţile societăţii şi, respectiv, sarcina autorităţilor publice de
a satisface aceste necesităţi;
2. stabilirea condiţiilor de ocupare a funcţiei publice în cadrul serviciului public – condiţiile de ocupare a funcţiei publice pot fi divizate în
două categorii:
 condiţii de bază (generale) de ocupare a funcţiei publice (a candida la o funcţie publică);
 condiţii speciale de ocupare a funcţiei publice (a candida la o funcţie publică).
3. modurile de ocupare a funcţiei publice şi temeiurile de apariţie a raporturilor de serviciu;
4. drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici;
5. incompatibilităţii (restricţiile) faţă de funcţionarii publici;
6. avansarea în serviciu a funcţionarilor publici;
7. modificarea, suspendarea şi încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici.
Premisele de apariție a funcției publice: instituirea funcţiei publice este generată de necesităţile societăţii şi, respectiv, sarcina autorităţilor
publice de a satisface aceste necesităţi.
 29
b) Comparaţi diferitele condiţii (exigenţe) de acces la funcţia publică şi consecinţele nerespectării acestora.
Condiţiile de ocupare a funcţiei publice pot fi divizate în două categorii:
a) condiţii de bază (generale) de ocupare a funcţiei publice – sunt aplicabile tuturor funcţionarilor publici şi ele rezultă atât din prevederile
Constituţiei RM (art.39), cât şi a Legii cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public. Astfel, la o funcţie publică poate candida
persoana care îndeplineşte următoarele condiţii:
 deţine cetăţenia RM:
 posedă limba de stat şi limbile oficiale de comunicare interetnică, vorbite în teritoriul respectiv în limitele stabilite de lege;
 are capacitate deplină de exerciţiu (presupune vârsta de 18 ani);
 nu a împlinit vârsta necesară obţinerii dreptului la pensie pentru limită de vârstă;
 este aptă, din punctul de vedere al stării sănătăţii, pentru exercitarea funcţiei publice, conform certificatului medical eliberat de instituţia
medicală abilitată, dacă pentru funcţia respectivă sunt stabilite cerinţe speciale de sănătate, etc.;
b) condiţii speciale de ocupare a funcţiei publice – rezultă din specificul funcţiei şi a domeniului de activitate a viitorului funcţionar, care
necesită cerinţe suplimentare. De exemplu, pentru ocuparea anumitor funcţii, pot fi stabilite criterii suplimentare de vârstă, experienţă (funcţiile
de conducere), stare excelentă a sănătăţii. Nerespectarea condiţiilor respective atrage imposibilitatea ocupării funcţiei publice.
c) Evaluaţi gradul de corespundere necesităţilor zilei a legislaţiei privind instituirea funcţiei publice şi condiţiile de acces la funcţia
publică.
 Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, art. 27 alin.(1) lit.d): „nu a împlinit vârsta necesară obţinerii dreptului la
pensie pentru limită de vârstă”;
 Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, art. 27 alin.(2): „Pentru ocuparea funcţiilor publice în autorităţile
publice sînt necesare studii superioare absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă, cu excepţia funcţiilor publice de execuţie din autorităţile
administraţiei publice locale de nivelul întîi în care, după caz, pot fi încadrate persoane cu studii medii de specialitate absolvite cu diplomă.”
31. Modurile de ocupare a funcţiei publice şi temeiurile de apariţie a raporturilor de serviciu:
a) Identificaţi modurile de ocupare a funcţiei publice şi temeiurile de apariţie a raporturilor de serviciu.
Conform legislaţiei, funcţiile publice în autorităţile publice se ocupă prin:
1) alegere;
2) numire;
3) concurs;
4) promovare;
5) transfer.
Primele două modalităţi se referă la funcţiile de demnitate publică şi, în anumită măsură, pentru personalul încadrat, pe baza încrederii
personale, în cabinetul persoanelor ce exercită funcţii de demnitate publică. Celelalte moduri se referă la funcţionarii publici propriu-zişi.
Prin temeiuri de apariţie a raporturilor de serviciu se înţelege stabilirea legală a unor fapte ce determină existenţa legăturii (drepturilor şi
obligaţiilor) dintre funcţionarul public şi autoritatea publică. Ca temeiuri de apariţie a raporturilor de serviciu se prezintă următoarele fapte:
1) Emiterea sau adoptarea actului administrativ de numire în funcţia publică.
2) Depunerea jurământului.
3) Perioada de probă ca un temei suplimentar.
b) Comparaţi diferitele moduri de ocupare a funcţiei publice şi temeiurile corespunzătoare de apariţie a raporturilor de serviciu.
Alegerea, ca mod de ocupare în special a funcţiilor de demnitate publică, este reglementată prin diferite acte normative. În actele respective
sunt indicate condiţiile ce trebuie să le îndeplinească persoana pentru a candida la ocuparea funcţiei respective. Pentru ocuparea funcţiei prin
alegere, ar fi necesare:
 existenţa funcţiei eligibile vacante;
 declanşarea procedurii de alegere (depunerea candidaturii şi compania electorală);
 alegerea şi stabilirea rezultatelor alegerilor;
 validarea alegerilor;
 învestirea în funcţie.
Numirea, ca mod de ocupare a funcţiilor de demnitate publică şi a funcţiilor ocupate de personalul încadrat, pe baza încrederii personale, în
cabinetul persoanelor ce exercită funcţii de demnitate publică, reprezintă emiterea sau adoptarea unui act administrativ al autorităţii
competente sau persoanei cu funcţii de răspundere, ce determină momentul atribuirii cetăţeanului a posibilităţii de a exercita atribuţiile
determinate de funcţia respectivă.
Concursul reprezintă principalul mod de ocupare a funcţiei publice vacante, care are la bază principiile competiţiei deschise, transparenţei,
competenţei şi meritelor profesionale, precum şi principiul egalităţii accesului la funcţiile publice pentru fiecare cetăţean.
Concursul se organizează de către:
a) comisia de concurs (formată din 7 membri specialişti notorii în administraţia publică, desemnaţi de Guvern) pentru funcţiile publice de
adjunct al conducătorului autorităţii administrative;
b) comisiile de concurs instituite de către autorităţile publice (Parlamentul, Preşedintele RM, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea
Constituţională, Curtea Supremă de Justiţie, Procuratura Generală, Curtea de Conturi), pentru funcţiile publice de conducere şi de execuţie din
aceste autorităţi.
Promovarea este o modalitate de ocupare a funcţiei publice pentru persoanele care au deja statutul de funcţionar public. Aceasta reprezintă o
cale de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcţii publice superioare celei exercitate. Promovarea funcţionarului public într-o funcţie
publică superioară se face în bază de merit şi se efectuează de autoritatea publică în care funcţia publică respectivă este vacantă. În situaţia în
care doi sau mai mulţi funcţionari publici îndeplinesc condiţiile promovării într-o funcţie publică superioară, selecţia se face pe bază de
concurs.
Transferul, la fel ca şi promovarea, este o modalitate de ocupare a funcţiei publice pentru persoanele care au deja statutul de funcţionar public
şi are loc între autorităţile publice sau între subdiviziunile interioare ale aceleiaşi autorităţi publice. Transferul se face în interesul serviciului
sau la cererea funcţionarului public. Transferul în interesul serviciului se face numai cu acordul scris al funcţionarului public transferat și într-o
funcţie publică echivalentă cu funcţia publică deţinută de funcţionarul public. Transferul la cererea funcţionarului public se face într-o funcţie
publică echivalentă cu funcţia publică deţinută de funcţionarul public sau într-o funcţie publică de nivel inferior.
Ca temeiuri de apariţie a raporturilor de serviciu se prezintă următoarele fapte:
 30
1) Emiterea sau adoptarea actului administrativ de numire în funcţia publică. Conform art. 30 din Legea cu privire la funcţia publică şi
statutul funcţionarului public, raporturile de serviciu apar în baza actului administrativ de numire în funcţia publică. Actul administrativ de
numire are formă scrisă şi conţine:
 temeiul legal al numirii;
 referinţa la una din modalităţile de ocupare a funcţiei publice;
 numele funcţionarului public;
 funcţia publică;
 data de la care acesta urmează să exercite funcţia publică;
 drepturile salariale;
 perioada de probă (dacă este necesar conform legii);
 alte componente stabilite de legislaţie.
2) Depunerea jurământului. Funcţionarul public depune jurământul o singură dată, în termen de 10 zile de la confirmarea în funcţia publică,
în prezenţa conducătorului autorităţii publice respective şi în faţa simbolurilor de stat. Funcţionarul public depune jurământ de credinţă
conform textului din Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public. Funcţionarul public semnează faptul depunerii
jurământului, care se păstrează în dosarul lui personal. Refuzul depunerii jurământului are ca efect destituirea funcţionarului din funcţia
publică.
3) Perioada de probă ca un temei suplimentar. Perioada de probă este stabilită pentru funcţionarul public debutant, adică cetăţeanul care
exercită o funcţie publică pentru prima dată. Perioada de probă are drept scop verificarea cunoştinţelor, abilităţilor şi atitudinilor profesionale
în îndeplinirea funcţiei publice, formarea practică a funcţionarului public debutant, precum şi cunoaşterea de către aceştia a specificului şi
exigenţelor serviciului public. Însă funcţionarilor publici de conducere de nivel superior nu li se stabileşte perioadă de probă.
c) Decideţi asupra celor mai performante moduri de ocupare a funcţiei publice.
Modalitatea principală de ocupare a funcţiei publice ar fi concursul, iar promovarea şi transferul ar fi mai mult modalităţi sau temeiuri de
modificare a raportului de serviciu al funcţionarului public.
32. Drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici:
a) Enumeraţi drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici.
Conform Legii cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public (art. 14 etc.), funcţionarul public are următoarele drepturi
generale:
 Să examineze probleme şi să ia decizii în limitele competenţei sale.
 Să solicite şi să primească informaţia necesară de la alte autorităţi publice, de la persoane fizice şi juridice.
 Să-şi cunoască drepturile şi atribuţiile stipulate în fişa postului.
 Să beneficieze de condiţii normale de muncă şi igienă.
 Să beneficieze de un salariu corespunzător complexităţii atribuţiilor funcţiei.
 Să se adreseze Guvernului sau autorităţilor publice respective asupra cazurilor de încălcare a legislaţiei referitoare la funcţia publică şi la
statutul funcţionarului public.
 Să beneficieze de stabilitate în funcţia publică deţinută.
 Să beneficieze de dreptul de a fi promovat într-o funcţie publică superioară.
 Dreptul la opinie, etc.
În afară de drepturi, funcţionarul public are următoarele obligaţii generale:
 Să respecte Constituţia, legislaţia în vigoare, inclusiv tratatele internaţionale la care RM este parte.
 Să respecte drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
 Să fie loial autorităţii publice în care activează.
 Să îndeplinească cu responsabilitate, obiectivitate şi promptitudine toate atribuţiile de serviciu.
 Să păstreze, în conformitate cu legea, secretul de stat, precum şi confidenţialitatea în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de
care ia cunoştinţă în exerciţiul funcţiei publice, cu excepţia informaţiilor considerate de interes public.
 Să respecte normele de conduită profesională, etc.
b) Stabiliţi corelaţia dintre drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici.
Conform Legii cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public (art. 14 etc.), funcţionarul public are următoarele drepturi
generale:
 Să examineze probleme şi să ia decizii în limitele competenţei sale.
 Să solicite şi să primească informaţia necesară de la alte autorităţi publice, de la persoane fizice şi juridice.
 Să beneficieze de dreptul de a fi promovat într-o funcţie publică superioară.
 Dreptul la opinie. Funcţionarul public poate exprima opinia oficială a autorităţii publice numai dacă este abilitat în acest sens. Funcţionarul
public poate participa la activităţi sau dezbateri publice, având obligaţia de a face cunoscut faptul că opinia exprimată nu reprezintă punctul de
vedere oficial al autorităţii publice în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea. În timpul exercitării atribuţiilor, funcţionarul public se va abţine
de la exprimarea sau manifestarea publică a preferinţelor politice şi favorizarea vreunui partid politic sau vreunei organizaţii social-politice.
 Dreptul de a avea calitatea de membru al partidelor politice sau organizaţiilor social-politice legal constituite, cu excepţiile prevăzute de
lege.
 Dreptul la asociere. Funcţionarii publici pot să întemeieze organizaţii sindicale şi să adere la ele. Funcţionarii publici se pot asocia în
organizaţii profesionale sau în alte organizaţii care au drept scop reprezentarea şi protejarea intereselor profesionale.
 Dreptul de acces la informaţia de ordin personal. Funcţionarul public are dreptul la acces liber la dosarul său personal şi la datele personale
incluse în registrul funcţiilor publice şi al funcţionarilor publici.
 Dreptul la o durată normală a timpului de muncă. Durata normală a timpului de muncă pentru funcţionarii publici este de 8 ore pe zi şi de
40 de ore pe săptămână. La dispoziţia conducătorului, funcţionarii publici pot lucra peste durata normală a timpului de muncă, în zilele de
sărbătoare nelucrătoare şi/sau în zilele de repaus, în limita a 120 de ore într-un an calendaristic. În cazuri excepţionale, această limită, cu
acordul reprezentanţilor funcţionarilor publici, poate fi extinsă până la 240 de ore.
 Dreptul la protecţia juridică în exerciţiul funcţiei. Funcţionarii publici în exerciţiul atribuţiilor lor sunt protejaţi de lege.
 Dreptul la grevă. Funcţionarilor publici le este recunoscut dreptul la grevă în conformitate cu legislaţia. Însă funcţionarilor publici le este
interzis să participe la grevele care dereglează funcţionarea autorităţii publice de a cărei activitate depinde asigurarea societăţii cu servicii de
importanţă vitală.
În afară de drepturi, funcţionarul public are următoarele obligaţii generale:
 31
a) Să respecte Constituţia, legislaţia în vigoare, inclusiv tratatele internaţionale la care RM este parte.
b) Să respecte drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
c) Să respecte normele de conduită profesională.
d) Să respecte regulamentul intern al autorităţii publice.
e) Obligaţia funcţionarilor publici de conducere de a încuraja propunerile şi iniţiativele motivate ale personalului din subordine în vederea
îmbunătăţirii activităţii autorităţii publice în care îşi desfăşoară activitatea.
f) Obligaţia de a executa dispoziţiile conducătorului. Astfel funcţionarul public este obligat să se conformeze dispoziţiilor primite de la
conducătorul său direct şi de la conducătorul autorităţii publice în care îşi exercită funcţia publică. Însă funcţionarul public are dreptul să
refuze, în scris şi motivat, îndeplinirea dispoziţiilor, scrise sau verbale, primite de la conducător dacă le consideră ilegale. Dacă funcţionarul
public are dubii cu privire la legalitatea unei dispoziţii, acesta este obligat să comunice în scris autorului dispoziţiei dubiile sale, precum şi să
aducă la cunoştinţa conducătorului ierarhic superior al acestuia astfel de situaţii.
g) Obligaţia de a depune declaraţia cu privire la venituri, proprietate şi de interese personale. Astfel, funcţionarul public este obligat să
prezinte, la încadrare în serviciu şi să actualizeze anual, în condiţiile Legii nr.1264/2002, declaraţia cu privire la venituri şi proprietate.
c) Formulaţi garanţiile ce asigură exercitarea drepturilor şi obligaţiilor funcţionarilor publici.
În exercitarea dreptului la o durată normală a timpului de muncă, în cazurile excepționale, funcționarii publici pot beneficia de următoarele
garanții: funcţionarii publici beneficiază de o plată în mărimea dublă a salariului sau de recuperarea timpului lucrat cu păstrarea salariului
mediu. Durata zilei de muncă din ajunul zilelor de sărbătoare nelucrătoare se reduce cu cel puţin o oră pentru toţi funcţionarii publici, cu
excepţia celor cărora li s-a stabilit o durată redusă a timpului de muncă sau ziua de muncă parţială. Nu se admite atragerea la lucru peste durata
timpului de muncă a femeilor gravide, a femeilor aflate în concediul postnatal, a femeilor care au copii în vârstă de până la 3 ani, precum şi a
persoanelor cărora o astfel de activitate le este contraindicată conform certificatului medical, eliberat în modul stabilit.
În exercitarea dreptului la protecția juridică în exercițiul funcției, funcționarii publici dispun de următoarele garanții: autoritatea publică este
obligată să asigure protecţia funcţionarului public şi a membrilor familiei lui împotriva ameninţărilor şi violenţelor cărora le-ar putea fi victimă
în exerciţiul funcţiei publice sau în legătură cu aceasta. Autoritatea publică poate solicita sprijinul organelor abilitate. Plus la aceasta,
autoritatea publică este obligată să îl despăgubească pe funcţionarul public în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material şi/sau moral
în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.
În exercitarea obligației de a executa dispozițiile conducătorului, funcţionarul public nu poate fi sancţionat pentru sesizarea cu privire la
dispoziţiile ilegale ale conducătorului.
În conformitate cu prevederile art. 42 din Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public, funcționarii publici dispun de
următoarele garanții sociale:
 Funcţionarului public i se acordă ajutoare materiale în vederea soluţionării problemelor sociale şi de trai în conformitate cu legea.
 Funcţionarul public beneficiază de pensie în condiţiile Legii privind pensiile de asigurări sociale de stat.
 În cazul pensionării anticipate ori obţinerii dreptului la pensie pentru limită de vîrstă sau în cazul încetării raporturilor de serviciu,
funcţionarul public, la cererea lui scrisă, depusă pînă la data survenirii situaţiilor menţionate, beneficiază, pentru fiecare an complet de vechime
în serviciul public, de dreptul la o indemnizaţie unică în proporţie de 15% din salariul de funcţie determinat conform gradului şi treptei de
salarizare deţinute la momentul depunerii cererii în cauză.
 Persoanele care au deţinut anterior funcţii publice, dar nu s-au folosit de dreptul la indemnizaţie unică beneficiază de aceasta în cazul
reangajării în serviciul public şi încetării ulterioare a raporturilor de serviciu sau în cazul pensionării acestora în perioada aflării în serviciul
public, etc.
33. Incompatibilităţile (restricţiile) faţă de funcţionarii publici:
a) Identificaţi incompatibilităţile (restricţiile) faţă de funcţionarii publici.
Incompatibilitatea poate fi definită ca imposibilitatea prevăzută de lege ca un funcţionar să exercite anumite acţiuni, activităţi sau profesii.
Scopul unor asemenea interdicţii (restricţii) este de a asigura buna funcţionare a serviciului public, astfel ca funcţionarul public să-şi consacre
întreaga capacitate profesională exercitării funcţiei pe care o deţine.
Incompatibilităţi generale pentru funcţia publică rezultă din Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public (art.25, 26), şi
anume:
1) Calitatea de funcţionar public este incompatibilă cu orice altă funcţie publică decât cea în care a fost numit.
2) Funcţionarul public nu este în drept să desfăşoare alte activităţi remunerate:
 în cadrul autorităţilor publice, cu excepţiile prevăzute de lege;
 în funcţie de demnitatea publică sau în funcţie din cadrul cabinetului persoanei care exercită funcţie de demnitate publică, cu excepţia
cazului în care raporturile de serviciu sunt suspendate pe perioada respectivă;
 prin contract individual de muncă sau prin alt contract cu caracter civil, în cadrul societăţilor comerciale, cooperativelor,
întreprinderilor de stat sau municipale, precum şi al organizaţiilor necomerciale a căror activitate este controlată, subordonată sau în
anumite privinţe este de competenţa autorităţii în care funcţionarul este angajat, cu excepţia activităţilor ştiinţifice, didactice, de creaţie
şi de reprezentare a statului în societăţile economice.
3) Funcţionarul public nu poate fi mandatar al unor terţe persoane în autoritatea publică în care îşi desfăşoară activitatea, inclusiv în ceea ce
priveşte efectuarea unor acte în legătură cu funcţia publică pe care o exercită.
4) Funcţionarul public nu poate exercita o funcţie publică în subordinea nemijlocită a unei rude directe (părinte, frate, soră, fiu, fiică) sau a
unei rude prin afinitate (soţ/soţie, părinte, frate şi soră a soţului/soţiei) în cadrul aceleiaşi autorităţi publice. Aceeaşi interdicţie se aplică şi în
situaţia în care conducătorul superior nemijlocit al funcţionarului public are calitatea de persoană ce exercită funcţie de demnitate publică.
5) Alte incompabilități, inclusiv conflicte de interese:
 implicarea în activitatea unor alte organe, întreprinderi, instituţii şi organizaţii, indiferent de tipul de proprietate şi forma lor juridică
de organizare, în cazul în care faptul acesta nu ţine de competenţa lor, făcând uz de serviciu, care conduce la conflict de interese;
 participarea cu drept de vot sau de decizie la examinarea şi soluţionarea problemelor ce vizează interesele lor personale sau interesele
persoanelor cu care se află în raporturi de rudenie;
 acordarea de sprijin, neprevăzut de actele normative, în activitatea de întreprinzător sau de alt gen privat sau calitatea de a fi însărcinat
cu afaceri al unor terţi în autoritatea administraţiei publice în care lucrează sau care li se subordonează, sau a cărei activitate o
controlează;
 acordarea fară just temei a preferinţei unor persoane fizice sau juridice la elaborarea şi emiterea deciziei;
 beneficierea de privilegii pentru a obţine pentru sine sau pentru alte persoane credite şi împrumuturi, procurarea hârtiilor de valoare, a
bunurilor imobiliare şi altor bunuri profitând de situaţia de serviciu;
 32
 folosirea ilicită, în interese proprii sau în interesul unor alte persoane, a bunurilor publice puse la dispoziţie pentru exercitarea funcţiei,
etc.
b) Clasificaţi incompatibilităţile (restricţiile) faţă de funcţionarii publici.
Incompatibilităţile aferente persoanelor ce deţin funcţii publice sunt stabilite prin Constituţia RM, prin legile ce reglementează activitatea
autorităţilor publice în care persoanele ce deţin funcţii de demnitate publică sau funcţionarii publici îşi desfăşoară activitatea, prin legislaţia în
domeniul serviciului public , etc. și se clasifică în:
1. Incompabilități generale.
2. Restricţii în ierarhia funcţiei publice.
3. Alte incompabilități, inclusiv conflicte de interese.
c) Estimaţi nivelul eficienţei incompatibilităţilor (restricţiilor) prevăzute pentru funcţionarii publici.
Incompatibilităţile aferente persoanelor ce deţin funcţii publice sunt stabilite prin Constituţia RM, prin legile ce reglementează activitatea
autorităţilor publice în care persoanele ce deţin funcţii de demnitate publică sau funcţionarii publici îşi desfăşoară activitatea, prin legislaţia în
domeniul serviciului public etc.
Funcţionarul public poate cumula, în cadrul autorităţii publice în care îşi desfăşoară activitatea, atribuţiile funcţiei sale cu atribuţiile funcţiei
publice temporar vacante, fapt confirmat prin actul administrativ al conducătorului.
Funcţionarul public nu poate exercita o funcţie publică în subordinea nemijlocită a unei rude directe (părinte, frate, soră, fiu, fiică) sau a unei
rude prin afinitate (soţ/soţie, părinte, frate şi soră a soţului/soţiei) în cadrul aceleiaşi autorităţi publice. Aceeaşi interdicţie se aplică şi în situaţia
în care conducătorul superior nemijlocit al funcţionarului public are calitatea de persoană ce exercită funcţie de demnitate publică. Funcţionarii
care se află în situaţiile menţionate vor întreprinde acţiuni în vederea încetării raporturilor ierarhice nemijlocite în termen de 2 luni. În caz
contrar, funcţionarul public se transferă într-o funcţie care ar exclude o astfel de subordonare, iar dacă transferul nu este posibil, acesta este
eliberat din funcţia publică deţinută.
34. Avansarea în serviciu a funcţionarilor publici:
a) Definiţi avansarea în serviciu a funcţionarilor publici.
Prin „avansare în serviciu” se înţelege transferarea funcţionarului public cu acordul său într-o funcţie superioară sau conferirea unui grad de
calificare superior. Avansarea în serviciu se face în urma evaluării performanţelor profesionale ale funcţionarului public.
b) Determinaţi criteriile ce determină avansarea în serviciu a funcţionarilor publici.
De dreptul la avansare beneficiază funcţionarii publici care au obţinut rezultate mai bune în muncă, au dat dovadă de spirit de iniţiativă, au
susţinut atestarea, îşi perfecţionează continuu pregătirea profesională şi au gradul de calificare necesar. Funcţionarii publici sunt supuşi
evaluării performanţelor profesionale periodic (anual) în scopul de a ameliora activitatea serviciului public şi de a îmbunătăţi procesul de
selectare şi repartizare a cadrelor, precum şi de a stimula perfecţionarea profesională.
Evaluarea performanţelor profesionale ale funcţionarului public se realizează prin compararea rezultatelor obţinute în perioada evaluată cu
obiectivele stabilite, în baza criteriilor de evaluare. Obiectivele pentru fiecare funcţionar public se stabilesc anual de către conducătorul
autorităţii publice în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public şi trebuie să respecte următoarele cerinţe:
 să fie specifice activităţilor ce implică exercitarea prerogativelor de putere publică;
 să fie măsurabile, adică să aibă o formă concretă de realizare;
 să reflecte termenele de realizare;
 să fie realiste – să poată fi aduse la îndeplinire în termenele de realizare prevăzute şi cu resursele alocate;
 să fie flexibile – să poată fi revizuite în funcţie de modificările intervenite în priorităţile autorităţii publice.
Pentru fiecare obiectiv se stabilesc indicatori de performanţă care măsoară cantitativ şi calitativ îndeplinirea acestuia. Revizuirea obiectivelor
se poate face semestrial. Modificările se consemnează într-un proces-verbal semnat şi datat de conducătorul autorităţii publice şi de
funcţionarul public care urmează să fie evaluat. Evaluarea performanţelor profesionale ale funcţionarului public acestea se efectuează anual.
Criteriile de evaluare reprezintă abilităţile profesionale şi caracteristicile comportamentale/atitudinile necesare funcţionarului public pentru
a îndeplini obiectivele, sarcinile de bază şi atribuţiile de serviciu.
Pentru funcţionarii publici de conducere de nivel superior şi de conducere se stabilesc următoarele criterii de evaluare:
a) competenţă managerială;
b) competenţă profesională;
c) activism şi spirit de iniţiativă;
d) eficienţă;
e) creativitate;
f) comunicare şi reprezentare.
Pentru funcţionarii publici de execuţie se stabilesc următoarele criterii de evaluare:
a) competenţă profesională;
b) activism şi spirit de iniţiativă;
c) eficienţă;
d) calitate a muncii;
e) lucru în echipă;
f) comunicare.
c) Recomandaţi unele criterii performante privind avansarea în serviciu a funcţionarilor publici.
Funcţionarii publici care au urmat cursuri de perfecţionare, au susţinut evaluarea, au vechime în gradul respectiv pot fi recomandaţi de
comisiile de evaluare pentru a ocupa funcţii superioare. Legislaţia în vigoare prevede că, de regulă, funcţionarul public pentru a fi avansat în
serviciu trebuie să aibă o vechime în grad de cel puţin 2 ani. Funcţionarii publici care au calităţile menţionate sunt avansaţi în serviciu. Însă în
cazul în care la momentul respectiv nu există funcţii publice vacante, funcţionarul public este inclus în rezerva de cadre. Scopul rezervei de
cadre este de a oferi posibilitatea completării oportune a posturilor vacante, precum şi a avansării în serviciu.
Conform Legiicu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, nr. 158-XVI din 04.07.2008 gradul de calificare, inclusiv în
rezultatul avansării se conferă pe viaţă. În cazul trecerii la altă autoritate publică se păstrează gradul stabilit şi sporul respectiv.
35. Modificarea şi suspendarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici:
a) Determinaţi temeiurile de modificare şi suspendare a raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici.
Modificarea sau suspendarea raporturilor de serviciu reprezintă o etapă a reglementării administrativ-juridice a raporturilor de serviciu
ce determină criteriile şi mecanismele intervenirii unor schimbări permanente sau provizorii în statutul funcţionarului public.
Conform Legii cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, modificarea raporturilor de serviciu se face:
 33
1) în interesul serviciului;
2) la cererea funcţionarului public.
Modificarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici de conducere şi de execuţie are loc prin:
a) promovare în funcţie;
b) avansare în trepte de salarizare;
c) detaşare;
d) transfer;
e) interimatul unei funcţii publice de conducere.
Modificarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici de conducere de nivel superior are loc prin:
 avansare în trepte de salarizare;
 detaşare;
 transfer în interesul serviciului.
Suspendarea raporturilor de serviciu presupune încetarea îndeplinirii pentru o anumită perioadă a atribuţiilor de către funcţionarul public
şi a plăţii drepturilor salariale de către autoritatea publică în care acesta activează. Suspendarea raporturilor de serviciu poate interveni:
1) în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor:
 alegere sau numire într-o funcţie de demnitate publică pentru perioada respectivă;
 încadrare în cabinetul persoanei ce exercită funcţie de demnitate publică;
 concediu de maternitate;
 boală sau traumă;
 carantină;
 încorporare în serviciul militar ori în serviciul civil (de alternativă);
 forţă majoră, confirmată în modul stabilit, ce nu impune încetarea raporturilor de serviciu;
 stabilire pe termen determinat a gradului de invaliditate ca urmare a unui accident de muncă suferit în timpul exerciţiului funcţiei publice,
care nu-i permite funcţionarului public exerciţiul acesteia;
 în alte circumstanţe prevăzute de lege.
2) la iniţiativa autorităţii publice:
 dacă funcţionarul public este arestat preventiv sau îi este aplicat arestul contravenţional;
 pe durata anchetei de serviciu în privinţa funcţionarului public, dacă exercitarea în continuare a atribuţiilor de către acesta ar putea afecta
desfăşurarea obiectivă a anchetei şi rezultatele acesteia;
 în cazul recunoaşterii în calitate de bănuit sau emiterii în privinţa acestuia a ordonanţei de punere sub învinuire, până la rămânerea
definitivă a sentinţei judecătoreşti;
 în alte cazuri prevăzute de lege.
3) la iniţiativa funcţionarului public:
 înregistrare în calitate de concurent electoral sau în calitate de persoană de încredere a unui concurent electoral;
 concediu pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 6 ani, a copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau a copilului invalid până la
vârsta de 16 ani;
 concediu pentru îngrijirea unui membru bolnav al familiei cu durata de până la un an, conform certificatului medical;
 concediu neplătit, în condiţiile legii;
 însoţire a soţului (soţiei) membru al personalului instituţiilor serviciului diplomatic la transferarea lui într-o misiune diplomatică sau
oficiu consular;
 în alte circumstanţe prevăzute de lege.
b) Clasificaţi temeiurile de modificare şi suspendare a raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici.
Conform Legii cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, modificarea raporturilor de serviciu se face:
1) în interesul serviciului;
2) la cererea funcţionarului public.
Modificarea raporturilor de serviciu are loc pentru:
 funcționarii publici de conducere și de execuție;
 funcționarii publici de conducere de nivel superior.
Suspendarea raporturilor de serviciu poate interveni:
1) în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor;
2) la iniţiativa autorităţii publice;
3) la iniţiativa funcţionarului public.
c) Apreciaţi temeiurile de modificare şi suspendare a raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici.
Modificarea sau suspendarea raporturilor de serviciu reprezintă o etapă a reglementării administrativ-juridice a raporturilor de serviciu
ce determină criteriile şi mecanismele intervenirii unor schimbări permanente sau provizorii în statutul funcţionarului public.
Conform Legii cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, modificarea raporturilor de serviciu se face:
1) în interesul serviciului;
2) la cererea funcţionarului public.
Modificarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici de conducere şi de execuţie are loc prin:
a) promovare în funcţie – este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcţii publice superioare celei exercitate şi se face în
bază de merit. Promovarea funcţionarului public se efectuează de autoritatea publică în care funcţia publică respectivă este vacantă. Poate fi
promovat într-o funcţie publică superioară funcţionarul public care a obţinut, în urma evaluării performanţelor profesionale, calificativul
„foarte bine” la ultima evaluare sau calificativul „bine” la ultimele două evaluări;
b) avansare în trepte de salarizare – se efectuează în funcţie de performanţa profesională a acestuia. Trecerea funcţionarului public într-o
treaptă de salarizare superioară se efectuează succesiv, cu condiţia obţinerii la evaluarea performanţelor profesionale cel puţin a calificativului
„bine”. Respectiv, în cazul obţinerii la evaluarea performanţelor profesionale a calificativului „satisfăcător”, funcţionarul public rămâne în
aceeaşi treaptă de salarizare;
c) detaşare – reprezintă modificarea temporară a raporturilor de serviciu şi se dispune de către conducătorul autorităţii publice, la solicitarea
autorităţii publice în interesul căreia se efectuează detaşarea. Detaşarea se poate dispune doar dacă pregătirea profesională a funcţionarului
 34
public corespunde atribuţiilor şi responsabilităţilor funcţiei publice în care urmează să fie detaşat. Detaşarea se dispune pentru o perioadă de
cel mult un an. Cu acordul funcţionarului public, perioada detaşării poate fi prelungită cu încă cel mult un an. Pe perioada detaşării,
funcţionarul public îşi păstrează funcţia publică şi este salarizat de autoritatea publică la care este detaşat. Funcţionarul public este în drept să
refuze detaşarea din următoarele motive:
 graviditate;
 îşi creşte singur copilul minor;
 este singurul întreţinător al familiei;
 starea sănătăţii, confirmată prin certificat medical, face contraindicată detaşarea;
 detaşarea se efectuează într-o funcţie publică inferioară celei exercitate;
 detaşarea se face într-o localitate în care nu i se asigură condiţii de trai;
 alte motive temeinice care justifică refuzul de a fi detaşat.
d) transfer – reprezintă o modalitate de modificare a raporturilor de serviciu şi are loc între autorităţile publice sau între subdiviziunile
interioare ale aceleiaşi autorităţi publice. Transferul în cadrul aceleiaşi autorităţi publice se dispune de conducătorul autorităţii, iar transferul
între autorităţile publice se efectuează prin acceptarea transferului de către conducătorul autorităţii publice în care activează funcţionarul public
şi prin numirea acestuia în funcţie de către conducătorul autorităţii publice în interesul căreia se efectuează transferul. Transferul se face în
interesul serviciului sau la cererea funcţionarului public:
 Transferul în interesul serviciului se face numai cu acordul scris al funcţionarului public şi transferul se face într-o funcţie publică
echivalentă cu funcţia publică deţinută de funcţionarul public. Funcţionarii publici de conducere de nivel superior pot fi transferaţi în
interesul serviciului într-o funcţie publică de conducere de nivel superior vacantă în cazul în care:
 este necesară coordonarea unor activităţi complexe de către un funcţionar public de conducere de nivel superior cu o anumită
calificare, specializare şi experienţă sau de natura celor care intră în atribuţiile funcţionarului public de conducere de nivel superior;
 este necesară coordonarea unor proiecte sau programe de importanţă majoră.
 Transferul la cererea funcţionarului public se face într-o funcţie publică echivalentă cu funcţia publică deţinută de funcţionarul public
sau într-o funcţie publică de nivel inferior. Autorităţile publice pot da publicităţii funcţiile publice care pot fi ocupate prin transfer la cerere.
e) interimatul unei funcţii publice de conducere – reprezintă exercitarea temporară a unei funcţii publice de conducere şi se realizează prin
asigurarea interimatului de către funcţionarul public care îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea acestei funcţii publice şi nu are
sancţiuni disciplinare nestinse în condiţiile legii. Conform legii nu se consideră interimat situaţia când funcţia publică de conducere este
exercitată temporar de către adjunctul titularului funcţiei publice în cauză.
Suspendarea raporturilor de serviciu presupune încetarea îndeplinirii pentru o anumită perioadă a atribuţiilor de către funcţionarul public
şi a plăţii drepturilor salariale de către autoritatea publică în care acesta activează. Suspendarea raporturilor de serviciu poate interveni:
1) în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor:
 alegere sau numire într-o funcţie de demnitate publică pentru perioada respectivă;
 încadrare în cabinetul persoanei ce exercită funcţie de demnitate publică;
 concediu de maternitate;
 boală sau traumă;
 carantină;
 încorporare în serviciul militar ori în serviciul civil (de alternativă);
 în alte circumstanţe prevăzute de lege.
2) la iniţiativa autorităţii publice:
 dacă funcţionarul public este arestat preventiv sau îi este aplicat arestul contravenţional;
 pe durata anchetei de serviciu în privinţa funcţionarului public, dacă exercitarea în continuare a atribuţiilor de către acesta ar putea afecta
desfăşurarea obiectivă a anchetei şi rezultatele acesteia;
 în cazul recunoaşterii în calitate de bănuit sau emiterii în privinţa acestuia a ordonanţei de punere sub învinuire, până la rămânerea
definitivă a sentinţei judecătoreşti;
 în alte cazuri prevăzute de lege.
3) la iniţiativa funcţionarului public:
 înregistrare în calitate de concurent electoral sau în calitate de persoană de încredere a unui concurent electoral;
 concediu pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 6 ani, a copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau a copilului invalid până la
vârsta de 16 ani;
 concediu pentru îngrijirea unui membru bolnav al familiei cu durata de până la un an, conform certificatului medical;
 în alte circumstanţe prevăzute de lege.
Suspendarea raporturilor de serviciu se aprobă sau, după caz, se constată prin actul administrativ al persoanei sau organului care are
competenţa legală de numire în funcţie, cu excepţia concediului de maternitate, boală sau traumă. Suspendarea raporturilor de serviciu se
consemnează în dosarul personal şi în carnetul de muncă, cu excepţia concediului de maternitate, boală, traumă sau concediu neplătit, în
condiţiile legii.
În cazurile în care motivele ce au provocat suspendarea raporturilor de serviciu încetează sau la sfârşitul perioadei pentru care a fost aprobată
cererea de suspendare funcţionarul public este reîncadrat în funcţia publică exercitată înainte de suspendare sau într-o funcţie publică
echivalentă vacantă dacă cea anterioară nu mai există. Pe perioada suspendării, raporturile de serviciu nu pot înceta şi nu pot fi modificate
decât la iniţiativa sau cu acordul funcţionarului public respectiv.
36. Încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici:
a) Identificaţi temeiurile de încetare a raporturilor de serviciu ale funcţionarilor.
Încetarea raporturilor de serviciu este una din ultimele etape ale reglementării administrativ-juridice a serviciului public şi se referă la
întreruperea definitivă a raporturilor (drepturilor şi obligaţiilor) dintre funcţionarul public şi autoritatea publică.
Raporturile de serviciu încetează în următoarele circumstanţe:
1) circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor:
 în cazul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care funcţionarul este declarat dispărut fară urmă sau decedat;
 dacă funcţionarul public nu mai deţine cetăţenia RM sau nu are capacitate deplină de exerciţiu;
 la împlinirea de către funcţionarul public a vârstei necesare obţinerii dreptului la pensie pentru limită de vârstă;
 ca urmare a constatării, prin hotărâre judecătorească definitivă, a nulităţii absolute a actului administrativ de numire în funcţia publică;
 35
 în cazul în care funcţionarul public a fost condamnat printr-o sentinţă judecătorească prin care s-a dispus aplicarea unei sancţiuni
privative de libertate, la data rămânerii definitive a sentinţei de condamnare;
 în cazul decesului funcţionarului public, etc.
2) încetarea raporturilor de serviciu din iniţiativa autorităţii publice – are loc prin următoarele două modalităţi:
 eliberarea din funcţia publică;
 destituirea din funcţia publică.
3) încetarea raporturilor de serviciu din iniţiativa funcţionarului public – are loc prin demisie, adică comunicarea în scris persoanei sau
organului care are competenţa legală de numire în funcţie despre încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarului public. Demisia nu va fi
motivată şi va produce efecte după 14 zile calendaristice de la comunicare. Temeiuri de demisie pot fi foarte diverse şi legislatorul nu a
considerat necesar să intre în detalii.
b) Clasificaţi temeiurile de încetare a raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici.
Raporturile de serviciu încetează în următoarele circumstanţe:
1) circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor;
2) încetarea raporturilor de serviciu din iniţiativa autorităţii publice;
3) încetarea raporturilor de serviciu din iniţiativa funcţionarului public.
c) Apreciaţi temeiurile de încetare a raporturilor de serviciu din iniţiativa autorităţii publice.
Raporturile de serviciu încetează în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor:
 în cazul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care funcţionarul este declarat dispărut fară urmă sau decedat;
 dacă funcţionarul public nu mai deţine cetăţenia RM sau nu are capacitate deplină de exerciţiu;
 la împlinirea de către funcţionarul public a vârstei necesare obţinerii dreptului la pensie pentru limită de vârstă;
 ca urmare a constatării, prin hotărâre judecătorească definitivă, a nulităţii absolute a actului administrativ de numire în funcţia publică;
 în cazul în care funcţionarul public a fost condamnat printr-o sentinţă judecătorească prin care s-a dispus aplicarea unei sancţiuni privative
de libertate, la data rămânerii definitive a sentinţei de condamnare;
 în cazul decesului funcţionarului public, etc.
Încetarea raporturilor de serviciu în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor se face în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea sau
aducerea la cunoştinţa autorităţii publice a cazului respectiv, prin actul administrativ al persoanei sau organului care are competenţa legală de
numire în funcţie.
Încetarea raporturilor de serviciu din iniţiativa autorităţii publice are loc prin următoarele două modalităţi:
1) eliberarea din funcţia publică – nu presupune oarecare fapte ilegale din partea funcţionarului public. Persoana sau organul care are
competenţa legală de numire în funcţie va dispune eliberarea din funcţia publică printr-un act administrativ, care se comunică funcţionarului
public în termen de 5 zile lucrătoare de la emitere, însă anterior datei eliberării din funcţia publică, în următoarele situaţii:
 autoritatea publică şi-a încetat activitatea prin lichidare (în cazul primelor trei temeiuri autoritatea publică este obligată să acorde
funcţionarilor publici un preaviz cu o durată de 30 de zile calendaristice);
 autoritatea publică este mutată într-o altă localitate, iar funcţionarul public refuză să o urmeze;
 autoritatea publică îşi reduce efectivul de personal sau îşi modifică statul de personal;
 ca urmare a obţinerii de către funcţionarul public debutant a calificativului „nesatisfacător” la evaluarea activităţii profesionale;
 ca urmare a refuzului neîntemeiat al funcţionarului public de a accepta detaşarea în interesul serviciului;
 ca urmare a imposibilităţii transferului funcţionarului public aflat în situaţia de subordine faţă de o rudă;
 ca urmare a refuzului neîntemeiat al funcţionarului public de conducere de nivel superior de a accepta transferul în interesul serviciului,
etc.
În perioada de preaviz, persoana sau organul care are competenţa legală de numire în funcţie acordă funcţionarului public în cauză reducerea
programului de muncă, cu până la 2 ore zilnic, fără reducerea salariului cuvenit.
2) destituirea din funcţia publică. Persoana sau organul care are competenţa legală de numire în funcţie va dispune destituirea din funcţia
publică printr-un act administrativ, care se comunică funcţionarului public în termen de 5 zile lucrătoare de la emitere, însă anterior datei
destituirii din funcţia publică, în următoarele situaţii:
 drept sancţiune disciplinară, aplicată pentru săvârşirea unei abateri disciplinare, dacă anterior au fost aplicate sancţiuni disciplinare
nestinse în modul stabilit;
 drept sancţiune disciplinară, aplicată pentru săvârşirea unei abateri disciplinare care a avut consecinţe grave;
 dacă s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate, iar funcţionarul public nu acţionează pentru încetarea acesteia în termenul stabilit de lege
(de regulă o lună);
 incompetenţă profesională stabilită în urma obţinerii calificativului „nesatisfăcător” la evaluarea anuală a performanţelor profesionale ale
funcţionarului public;
 refuz de a depune jurământul.
Încetarea raporturilor de serviciu din iniţiativa funcţionarului public are loc prin demisie, adică comunicarea în scris persoanei sau
organului care are competenţa legală de numire în funcţie despre încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarului public. Demisia nu va fi
motivată şi va produce efecte după 14 zile calendaristice de la comunicare. Temeiuri de demisie pot fi foarte diverse şi legislatorul nu a
considerat necesar să intre în detalii. Cu acordul părţilor, demisia poate fi acceptată la data solicitată de către funcţionarul public, dar nu mai
târziu de 14 zile calendaristice.
În cazul demisiei funcţionarului public în legătură cu pensionarea, stabilirea gradului de invaliditate, concediul pentru îngrijirea copilului,
înmatricularea într-o instituţie de învăţământ, trecerea cu traiul în altă localitate, îngrijirea copilului până la vârsta de 14 ani (a copilului invalid
până la vârsta de 16 ani), alegerea în funcţie electivă, autoritatea publică este obligată să accepte demisia în termenul indicat în cerere în limita
perioadei de 14 zile calendaristice.
37. Stimularea funcţionarilor publici:
a) Definiţi şi identificaţi măsurile de stimulare a funcţionarilor publici.
Aplicarea măsurilor de stimulare serveşte drept imbold ca funcţionarul să depună noi eforturi (de regulă, peste nivelul mediu de performanţă)
în realizarea sarcinilor puse. Stimularea poate fi divizată în următoarele două categorii:
1) înlesniri;
2) măsuri de încurajare sau stimularea propriu-zisă.
 36
Unii autori consideră că măsurile de aplicare a răspunderii juridice, de asemenea, stimulează funcţionarii publici la îndeplinirea atribuţiilor.
Însă ele nu asigură eficienţa şi spiritul de iniţiativă caracteristice stimulării, dar creează efectul opus, adică funcţionarii publici să activeze în
limitele legii şi să nu coboare sub nivelul minim de comportare necesară. Pentru încălcarea îndatoririlor de serviciu, a normelor de conduită,
pentru pagubele materiale pricinuite, contravenţiile sau infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu exercitarea atribuţiilor
funcţiei, funcţionarul public poartă următoarele forme de răspundere juridică:
a) răspundere disciplinară;
b) răspundere civilă;
c) răspundere materială;
d) răspundere contravențională;
e) răspundere penală.
b) Determinaţi deosebirile dintre diferite categorii de măsuri de stimulare a funcţionarilor publici.
Stimularea poate fi divizată în următoarele două categorii:
1) înlesniri – reprezintă beneficii pentru toţi funcţionarii publici în scopul de a face mai atractivă şi mai comodă activitatea în serviciul
public. În legislaţie aceste înlesniri se mai numesc şi garanţii sociale; unele din aceste înlesniri sunt:
Funcţionarul public beneficiază de pensie în condiţiile Legii privind pensiile de asigurări sociale de stat, iar în cazul pensionării anticipate ori
obţinerii dreptului la pensie pentru limită de vârstă sau în cazul încetării raporturilor de serviciu, funcţionarul public, la cererea lui scrisă,
beneficiază, pentru fiecare an complet de activitate în serviciul public, de dreptul la o indemnizaţie unică în proporţie de 50% din salariul
funcţiei stabilit pe funcţia deţinută la momentul depunerii cererii în cauză.
Funcţionarului public i se acordă un concediu de odihnă anual, plătit, cu o durată de 35 de zile calendaristice, fără a se lua în calcul zilele de
sărbătoare nelucrătoare. În cazul în care vechimea în serviciul public depăşeşte 5, 10 şi 15 ani, concediul de odihnă anual plătit se măreşte cu 3,
5 şi, respectiv, 7 zile calendaristice. Înlocuirea concediului de odihnă anual nefolosit prin compensaţie în bani nu se admite, cu excepţia
cazurilor de încetare a raporturilor de serviciu sau de transfer într-o altă autoritate publică. Funcţionarul public are dreptul la compensarea
tuturor concediilor de odihnă anuale nefolosite. Plus la aceasta funcţionarului public, din motive familiale şi din alte motive întemeiate, i se
poate acorda, la cerere, concediu neplătit, cu o durată de până la 60 de zile calendaristice în decursul unui an.
2) măsuri de încurajare sau stimularea propriu-zisă. După natura sau conţinutul lor, ele sunt:
 morale – influenţează asupra stării psihice a funcţionarului. De exemplu, conform art.40 din Legea cu privire la funcţia publică şi statutul
funcţionarului public, stimularea funcţionarului public poate fi sub formă de mulţumire, diplomă de onoare, iar pentru succese deosebite în
activitate, merite faţă de societate şi faţă de stat, funcţionarul public poate fi decorat cu distincţii de stat conform legii, și anume: cu ordine,
medalii şi titlurile onorifice;
 materiale – au o expresie bănească sau o anumită valoare, cum ar fi premii, cadouri de preţ etc.
După ordinea de acordare, măsurile de încurajare pot fi:
 generale – se aplică conform legislaţiei privind serviciul public şi altor acte normative;
 speciale – se aplică în cazuri de excepţie, cum ar fi trecerea înainte de termen în gradul de calificare superior sau în gradul ce îl depăşeşte
pe cel anterior cu un grad, ori trecerea la o altă funcţie superioară. Aceasta se face când funcţionarul public a îndeplinit misiuni de
importanţă deosebită. În acest caz, se îmbină măsurile de încurajare morale cu cele materiale – funcţionarul creşte în grad şi, respectiv,
creşte salariul şi alte plăţi aferente.
Stimulările se aplică, de regulă, de către persoana sau organul care are competenţă legală de numire în funcţie printr-un act administrativ.
Stimulările se înscriu în carnetul de muncă şi în dosarul personal al funcţionarului public.
c) Estimaţi gradul eficienţei măsurilor de stimulare a funcţionarilor publici.
Reieşind din specificul firii umane, aplicarea măsurilor de stimulare serveşte drept imbold ca funcţionarul să depună noi eforturi (de regulă,
peste nivelul mediu de performanţă) în realizarea sarcinilor puse. Stimularea, exprimând o apreciere şi o aprobare a activităţii funcţionarilor
publici, are ca scop creşterea eficienţei activităţii serviciilor publice. Factorul stimulării în ultima instanţă contribuie la o mai mare eficienţă şi
calitate a activităţii serviciului public.
Salarizarea funcţionarului public – retribuirea muncii (salarizarea) asigură funcţionarului public condiţii necesare pentru exercitarea
independentă şi eficientă a atribuţiilor şi contribuie la completarea autorităţilor publice cu personal competent, stimulează exercitarea
conştiincioasă a atribuţiilor de serviciu şi spiritul de iniţiativa.
Concediul funcţionarului public – funcţionarului public i se acordă un concediu de odihnă anual, plătit, cu o durată de 35 de zile
calendaristice, fără a se lua în calcul zilele de sărbătoare nelucrătoare. Concediul poate fi acordat integral sau divizat, cu condiţia ca una dintre
părţi să nu fie mai mică de 14 zile calendaristice. În cazul în care vechimea în serviciul public depăşeşte 5, 10 şi 15 ani, concediul de odihnă
anual plătit se măreşte cu 3, 5 şi, respectiv, 7 zile calendaristice. Funcţionarului public, din motive familiale şi din alte motive întemeiate, i se
poate acorda, la cerere, concediu neplătit, cu o durată de până la 60 de zile calendaristice în decursul unui an.
Stimularea funcţionarului public – funcţionarul public este stimulat pentru exercitarea eficientă a atribuţiilor, manifestarea spiritului de
iniţiativă, pentru activitate îndelungată şi ireproşabilă în serviciul public. În funcţie de nivelul executării obligaţiilor de serviciu, manifestarea
spiritului de iniţiativă, operativitate, flexibilitate şi alte merite în serviciu public pot fi stabilite următoarele măsuri de stimulare:
a) măsuri de stimulare morală – mulţumire, diplomă de onoare;
b) măsuri de stimulare materială – premiu sau cadou de preţ;
c) conferirea unui grad de calificare mai înalt sau conferirea titlului onorific.
38. Răspunderea disciplinară şi răspunderea civilă a funcţionarilor publici:
a) Identificaţi răspunderea disciplinară şi răspunderea civilă a funcţionarilor publici.
Aplicarea răspunderii juridice faţă de funcţionarii publici care încalcă prevederile legii este foarte importantă şi necesară, deoarece încălcările
lor ating nemijlocit interesele societăţii şi statului, inclusiv pot leza drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale cetăţenilor. Conform art. 56
al Legii cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, pentru încălcarea îndatoririlor de serviciu, a normelor de conduită, pentru
pagubele materiale pricinuite, contravenţiile sau infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu exercitarea atribuţiilor funcţiei,
funcţionarul public poartă următoarele forme de răspundere juridică:
1) răspundere disciplinară – survine pentru comiterea unor abateri disciplinare, adică încălcarea disciplinei de serviciu;
2) răspundere civilă – are ca temei cauzarea unui prejudiciu persoanei terţe de către autoritatea publică (inclusiv autoritate a administraţiei
publice), precum şi răspunderea solidară a funcţionarului public.
b) Determinaţi deosebirile dintre răspunderea disciplinară şi răspunderea civilă a funcţionarilor publici.
Răspundere disciplinară – survine pentru comiterea unor abateri disciplinare, adică încălcarea disciplinei de serviciu. Această formă de
răspundere este reglementată conform Legii cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, precum şi conform regulamentelor şi
 37
statutelor disciplinare pentru unele categorii speciale de funcţionari, cum ar fi funcţionarii organelor afacerilor interne, militarii etc. Constituie
abateri disciplinare următoarele fapte:
 întârzierea sistematică la serviciu;
 absenţe nemotivate de la serviciu mai mult de 4 ore pe parcursul unei zile lucrătoare;
 intervenţiile în favoarea soluţionării unor cereri în afara cadrului legal;
 nerespectarea cerinţelor privind păstrarea secretului de stat sau a confidenţialităţii informaţiilor de care funcţionarul public ia cunoştinţă
în exerciţiul funcţiei;
 refuzul nejustificat de a îndeplini sarcinile şi atribuţiile de serviciu, etc.
Pentru comiterea abaterilor disciplinare, funcţionarului public îi pot fi aplicate următoarele sancţiuni disciplinare:
 avertisment;
 mustrare;
 mustrare aspră;
 suspendarea dreptului de a fi promovat în funcţie în decursul unui an;
 suspendarea dreptului de a fi avansat în trepte de salarizare pe o perioadă de la unu la doi ani;
 destituirea din funcţia publică.
Răspundere civilă – are ca temei cauzarea unui prejudiciu persoanei terţe de către autoritatea publică (inclusiv autoritate a administraţiei
publice), precum şi răspunderea solidară a funcţionarului public. Această formă de răspundere rezultă şi din art.53 din Constituţia RM,
conform căreia persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul
legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. Conform art. 1404 din
Codul civil al RM, prejudiciul cauzat printr-un act administrativ ilegal sau nesoluţionarea în termen legal a unei cereri de către o autoritate
publică sau de către o persoană cu funcţie de răspundere din cadrul ei se repară integral de autoritatea publică. Subiect al răspunderii civile
poate fi atât autoritatea publică, cât şi funcţionarul public, deşi în legislaţie nu există o claritate referitor la calitatea funcţionarului public: orice
funcţionar public sau doar persoana cu funcţie de răspundere (inclusiv definirea acesteia).
c) Estimaţi rolul răspunderii disciplinare şi răspunderii civile a funcţionarilor publici în coraport cu alte forme de răspundere
juridică.
Aplicarea răspunderii juridice faţă de funcţionarii publici care încalcă prevederile legii este foarte importantă şi necesară, deoarece încălcările
lor ating nemijlocit interesele societăţii şi statului, inclusiv pot leza drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale cetăţenilor.
Răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici survine pentru comiterea unor abateri disciplinare, adică încălcarea disciplinei de serviciu.
Această formă de răspundere este reglementată conform Legii cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, precum şi conform
regulamentelor şi statutelor disciplinare pentru unele categorii speciale de funcţionari, cum ar fi funcţionarii organelor afacerilor interne,
militarii etc.
În cazul în care fapta funcţionarului public conţine componentele unei abateri disciplinare şi ale unei infracţiuni, procedura cercetării de către
comisia de disciplină se suspendă până la dispunerea neînceperii urmăririi penale, scoaterii de sub urmărire penală ori încetării urmăririi penale
sau până la data la care instanţa de judecată dispune achitarea sau încetarea procesului penal. Într-un asemenea caz urmează sa fie realizate
prevederile răspunderii penale.
Deşi în literatura de specialitate de multe ori şi răspunderea civilă, şi cea materială sunt îmbinate în categoria de răspundere patrimonială,
conform legislaţiei ar fi vorba de două forme distincte de răspundere juridică pentru încălcarea normelor de drept administrativ, având în
vedere şi faptul că temeiul lor este diferit. Răspunderea civilă survine pentru cauzarea prejudiciului unui terţ, spre deosebire de răspunderea
materială care survine pentru cauzarea prejudiciului autorităţii publice de către funcţionarul public. În cazul prejudiciului cauzat funcţionarului
public, autoritatea publică, pornind de la prevederile legislaţiei vizavi de serviciul public şi ale contenciosului administrativ, poartă răspundere
civilă. Însă în cazul prejudiciului cauzat de funcţionarul public autorităţii publice, se aplică răspunderea materială conform legislaţiei muncii.
Dispoziţiile legislaţiei aferente funcţiei publice şi funcţionarului public se completează cu prevederile legislaţiei muncii, cu reglementările de
drept civil, contravenţionale sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei speciale care reglementează activitatea
funcţionarilor publici. Răspunderea materială nu survine dacă prejudiciul material a fost cauzat printr-o faptă ce întruneşte semnele
componenţei de infracţiune.
39. Răspunderea penală a funcţionarilor publici:
a) Definiţi răspunderea penală a funcţionarilor publici.
Răspundere penală – este cea mai severă formă de răspundere juridică aplicabilă şi funcţionarilor publici pentru comiterea unei infracţiuni
prevăzute de legea penală în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu. Răspunderea penală după condiţiile aplicării este asemănătoare cu
răspunderea contravenţională.
b) Determinaţi deosebirile dintre răspunderea penală şi răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici.
Răspundere contravenţională – survine în cazul comiterii unei contravenţii prevăzute de partea specială a Codului contravenţional al RM.
Funcţionarul public poartă răspundere contravenţională, dacă întruneşte următoarele două condiţii:
 are calitatea de persoană cu funcţie de răspundere – prin persoană cu funcţie de răspundere se înţelege persoana căreia, într-o autoritate
publică centrală sau locală, i se acordă, permanent sau provizoriu, anumite drepturi şi obligaţii în vederea exercitării funcţiilor autorităţii
publice sau a acţiunilor administrative de dispoziţie, organizatorice ori economice;
 contravenţia ţine de exercitarea atribuţiilor de serviciu – conform legii contravenţionale se are în vedere următoarele cazuri:
 folosirea intenţionată a atribuţiilor contrar obligaţiilor de serviciu;
 depăşirea vădită a atribuţiilor acordate prin lege;
 neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor de serviciu.
În lipsa condiţiilor enunţate, persoana cu funcţie de răspundere vinovată de săvârşirea unei contravenţii răspunde conform dispoziţiilor
generale, adică ca persoană fizică.
Răspundere penală – este cea mai severă formă de răspundere juridică aplicabilă şi funcţionarilor publici pentru comiterea unei infracţiuni
prevăzute de legea penală în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu. Răspunderea penală după condiţiile aplicării este asemănătoare cu
răspunderea contravenţională. Astfel, ca funcţionarul public să fie atras la răspundere penală, trebuie să întrunească următoarele două condiţii:
 funcţionarul, de regulă, are calitate de persoană cu funcţie de răspundere sau persoana publică şi persoana cu funcţie de demnitate
publică, ori persoana publică străină sau funcţionar internaţional. Prin persoană cu funcţie de răspundere se înţelege persoana căreia într-o
instituţie, organizaţie de stat sau a administraţiei publice locale ori într-o subdiviziune a lor, i se acordă, permanent sau provizoriu, prin
stipularea legii, prin numire, alegere sau în virtutea unei însărcinări, anumite drepturi şi obligaţii în vederea exercitării funcţiilor autorităţii
publice sau a acţiunilor administrative de dispoziţie ori organizatorico-economice. Prin persoană publică se înţelege: funcţionarul public,
 38
inclusiv funcţionarul public cu statut special (colaboratorul serviciului diplomatic, al serviciului vamal, al organelor apărării, securităţii
naţionale şi ordinii publice, altă persoană care deţine grade speciale sau militare); angajatul autorităţilor publice autonome sau de
reglementare, al întreprinderilor de stat sau municipale, al altor persoane juridice de drept public; angajatul din cabinetul persoanelor cu
funcţii de demnitate publică; persoana autorizată sau învestită de stat să presteze în numele acestuia servicii publice sau să îndeplinească
activităţi de interes public. Prin persoană cu funcţie de demnitate publică se înţelege: persoana al cărei mod de numire sau de alegere este
reglementat de Constituţia RM sau care este învestită în funcţie, prin numire sau prin alegere, de către Parlament, Preşedintele RM sau
Guvern, în condiţiile legii; consilierul local; deputatul în Adunarea Populară a Găgăuziei; persoana căreia persoana cu funcţie de demnitate
publică i-а delegat împuternicirile sale. Prin persoană publică străină se înţelege: orice persoană, numită sau aleasă, care deţine un mandat
legislativ, executiv, administrativ sau judiciar al unui stat străin; persoana care exercită o funcţie publică pentru un stat străin, inclusiv
pentru un organ public sau o întreprindere publică străină; persoana care exercită funcţia de jurat în cadrul sistemului judiciar al unui stat
străin. Prin funcţionar internaţional se înţelege: funcţionarul unei organizaţii publice internaţionale ori supranaţionale sau orice persoană
autorizată de o astfel de organizaţie să acţioneze în numele ei; membrul unei adunări parlamentare a unei organizaţii internaţionale ori
supranaţionale; orice persoană care exercită funcţii judiciare în cadrul unei curţi internaţionale, inclusiv persoana cu atribuţii de grefa.
 infracţiunea ţine de neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu.
Conform cap.XV din partea specială a Codului penal, funcţionarii publici pot purta răspundere pentru următoarele componenţe de
infracţiuni:
 coruperea pasivă (art.324);
 coruperea activă (art.325);
 traficul de influenţă (art.326);
 abuzul de putere sau abuzul de serviciu (art.327);
 excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu (art.328);
 neglijenţa în serviciu (art.329);
 încălcarea regimului de confidenţialitate a informaţiilor din declaraţiile cu privire la venituri şi proprietate (art.330);
 falsul în acte publice (art.332).
Conform art. 200 din Codul de procedură penală al RM, nr.122 din 14 martie 2003, pentru funcţionarii publici învinuiţi de comiterea unei
infracţiuni poate fi dispusă suspendarea provizorie din funcţie care constă în interzicerea provizorie de a exercita atribuţiile de serviciu sau de a
realiza activităţi cu care acesta se ocupă sau le efectuează în interesul serviciului public.
c) Estimaţi rolul răspunderii penale a funcţionarilor publici în coraport cu alte forme de răspundere juridică.
Răspunderea penală după condiţiile aplicării este asemănătoare cu răspunderea contravenţională. Ca şi în cazul răspunderii contravenţionale
pentru survenirea răspunderii penale a funcţionarului public sunt necesare următoarele două condiţii:
a) de regulă funcţionar public trebuie să fie recunoscut persoană cu funcţii de răspundere sau persoana cu înaltă funcţie de răspundere,
conform art. 123 al Codului Penal;
b) infracţiunea trebuie să fie săvârşită în legătură cu neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu. Conform Legii
penale (Codul penal) al RM în capitolul XV consacră infracţiunilor săvârşite, de persoanele cu funcţie de răspundere.
40. Statutul administrativ-juridic al organizaţiilor necomerciale:
a) Identificaţi categoriile organizaţiilor necomerciale.
Prin statut administrativ-juridic se înţeleg drepturile, obligaţiile şi responsabilităţile particularilor în cadrul raporturilor juridice
administrative, precum şi locul şi rolul particularilor şi asociaţiilor acestora în democratizarea şi eficientizarea administraţiei publice.
O categorie importantă de subiecţi ai dreptului administrativ o formează organizaţiile necomerciale. Conform art. 180 din Codul civil,
organizaţia necomercială este persoana juridică, al cărei scop este altul decât obţinerea de venit. Organizaţiile necomerciale sunt o categorie
de persoane juridice şi, în temei, devin subiecţi ai dreptului administrativ din momentul înregistrării de stat. Respectiv, organizaţiile
necomerciale se clasifică în următoarele categorii:
a) asociaţii – sunt organizaţii necomerciale constituite benevol de persoane fizice şi/sau juridice asociate prin comunitate de interese, care
nu contravin ordinii publice şi bunelor moravuri, pentru satisfacerea unor necesităţi nemateriale;
b) fundaţii – sunt organizaţii necomerciale, fără calitatea de membri, înfiinţate de una sau mai multe persoane fizice şi juridice, dotată cu
patrimoniu distinct şi separat de cel al fondatorilor, destinat atingerii scopurilor necomerciale prevăzute în actul de constituire. Fundaţia poate
fi constituită şi prin testament;
c) instituţii – sunt organizaţii necomerciale constituite de fondator (fondatori) pentru exercitarea unor funcţii sociale, culturale, de
învăţământ şi altor funcţii cu caracter necomercial, fiind finanţate parţial sau integral de acesta (aceştia). Instituţiile pot fi:
 publice – se constituie în baza unui act emis de autoritatea publică şi este finanţată, integral sau parţial, de la bugetul acesteia din urmă
(adică din bugetul de stat sau bugetul unităţii administrativ-teritoriale);
 private – se constituie în baza hotărârii persoanei fizice sau juridice de drept privat, care o dotează potrivit scopului preconizat.
b) Determinaţi principalele drepturi, obligaţii şi responsabilităţi cu caracter administrativ ale organizaţiilor necomerciale.
Organizaţiile necomerciale capătă drepturi şi obligaţii de natură administrativă, începând de la înregistrare (înregistrarea fiind în sine o
obligaţie cu caracter administrativ), pe parcursul activităţii (prezentarea diferitelor rapoarte şi dări de seamă conform legislaţiei aferente
activităţii autorităţilor administrative în diferite domenii) şi terminând cu încetarea activităţii, care poate fi iniţiată (în caz de încălcare gravă a
legii) de autoritatea publică competentă.
Organizaţiile necomerciale sunt în drept să desfăşoare orice gen de activitate neinterzis de lege, care ţine de realizarea scopurilor prevăzute
de statut. În ceea ce priveşte activitatea economică, ea este în drept să desfăşoare activitatea economică ce rezultă nemijlocit din scopul
prevăzut în statut. Pentru practicarea activităţii economice care nu rezultă nemijlocit din scopul prevăzut în statut, organizaţiile necomerciale
pot fonda societăţi comerciale şi cooperative.
Asociaţia poate avea forma de asociaţie obştească, asociaţie religioasă, partid sau de altă organizaţie social-politică, de sindicat, uniune de
persoane juridice, de patronat, alte forme în condiţiile legii. Patrimoniul transmis asociaţiei de către fondatori (asociaţi) este proprietatea ei şi
asociaţia utilizează acest patrimoniu în scopurile stabilite în statut. Membrii nu-şi păstrează drepturile asupra patrimoniului transmis asociaţiei
în proprietate, nici asupra cotizaţiilor de membru. Ei nu răspund pentru obligaţiile asociaţiei, iar aceasta nu răspunde pentru obligaţiile
membrilor săi.
Beneficiari ai fundaţiei sunt considerate persoanele fizice şi juridice în folosul cărora poate fi efectuată o anumită plată, prestate servicii sau
remisă o parte din bunurile fundaţiei în conformitate cu prevederile statutului acesteia. Fundaţiile pot fi de utilitate publică, a căror activitate
este orientată spre apărarea drepturilor omului, promovarea democraţiei, dobândirea şi propagarea cunoştinţelor, educaţie, dezvoltarea
 39
învăţământului şi ştiinţei, culturii şi artei, culturii fizice şi sportului de amatori, ocrotirea sănătăţii, asistenţa socială, protecţia mediului
înconjurător, propagarea valorilor umane, susţinerea religiei şi altor domenii de utilitate publică.
Patrimoniul se consideră transmis de fondator instituţiei cu drept de proprietate, dacă actul de constituire nu prevede altfel. În cazul
instituţiei, fondatorul răspunde pentru obligaţiile instituţiei în măsura în care patrimoniul acesteia nu este suficient pentru stingerea lor.
Instituţia publică nu este în drept să instituie alte persoane juridice, cu excepţia uniunii de persoane juridice.
c) Estimaţi rolul organizaţiilor necomerciale în ceea ce priveşte perfecţionarea administraţiei publice.
Organizaţiile necomerciale, fiind nucleul societăţii civile, au un rol determinant în democratizarea şi eficientizarea administraţiei publice.
Astfel, ele se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în scopul:
 realizării şi apărării drepturilor civile, economice, sociale, culturale, a altor drepturi şi libertăţi legitime (inclusiv în raport cu autorităţile
publice);
 dezvoltării activismului social şi spiritului de iniţiativă al cetăţenilor, satisfacerii intereselor lor profesionale şi de amatori în domeniul
creaţiei ştiinţifice, tehnice, artistice;
 ocrotirii sănătăţii populaţiei, antrenării acesteia în activitatea filantropică, în practicarea sportului de masă şi a culturii fizice;
 desfăşurării activităţii de culturalizare a populaţiei;
 ocrotirii naturii, monumentelor de istorie şi cultură;
 educaţiei patriotice şi umanistice;
 extinderii contactelor internaţionale; consolidării păcii şi prieteniei dintre popoare;
 desfăşurării altor activităţi ce urmăresc beneficiul public.
41. Statutul administrativ-juridic al persoanelor juridice cu scop lucrativ (comercial), inclusiv al întreprinderilor:
a) Identificaţi categoriile persoanelor juridice cu scop lucrativ (comercial), inclusiv întreprinderile, din punct de vedere al
caracterului public sau privat.
Persoanele juridice cu scop lucrativ, spre deosebire de organizaţiile necomerciale, urmăresc scopul comercial, adică obţinerea de venit. Ele
devin subiecţi ai dreptului administrativ din momentul înregistrării de stat. Înregistrarea de stat a persoanelor juridice se efectuează în termen
de 5 zile lucrătoare de la data prezentării tuturor documentelor necesare înregistrării. Conform legislaţiei civile, în calitate de persoane juridice
cu scop lucrativ apar:
 societăţile comerciale (societate în nume colectiv, societate în comandită, societate cu răspundere limitată şi societate pe acţiuni) – este
organizaţia comercială cu capital social constituit din participaţiuni ale fondatorilor (membrilor). Patrimoniul creat din aportul fondatorilor
(membrilor) şi cel dobândit de societatea comercială în proces de activitate aparţine acesteia cu drept de proprietate. În cazurile prevăzute de
legislaţia civilă, societatea comercială poate fi fondată şi de o singură persoană;
 cooperativele – este asociaţia benevolă de persoane fizice şi juridice, organizată pe principii corporative în scopul favorizării şi garantării,
prin acţiunile comune ale membrilor săi, a intereselor lor economice şi a altor interese legale. Cooperativa nu poate avea mai puţin de 5
membri, iar calitatea de membru de cooperativă o poate avea persoana fizică de la vârsta de 16 ani şi persoana juridică. Membrul cooperativei
suportă riscul ce rezultă din activitatea acesteia în limita participaţiunii deţinute în patrimoniul ei (inclusiv partea nedepusă). Particularităţile şi
statutul juridic al diferitelor tipuri de cooperative, precum şi drepturile şi obligaţiile membrilor lor se stabilesc de Codul civil şi de alte legi;
 întreprinderile de stat sau municipale – întreprinderile de stat se fondează de către Guvern sau de alte autorităţi publice centrale abilitate
prin lege. Întreprinderile municipale se fondează de către autorităţile administraţiei publice locale.
b) Determinaţi principalele drepturi, obligaţii şi responsabilităţi cu caracter administrativ ale persoanelor juridice cu scop lucrativ
(comercial), inclusiv întreprinderile.
Persoanele juridice cu scop lucrativ capătă drepturi şi obligaţii de natură administrativă, începând cu momentul înregistrării, pe parcursul
activităţii, inclusiv până la încetarea activităţii. Încetarea activităţii (dizolvarea) persoanelor juridice cu scop lucrativ poate fi iniţiată şi de
autoritatea publică competentă (în caz de încălcare gravă a legii).
Pentru a desfăşura anumite genuri de activitate, persoanele juridice cu scop lucrativ trebuie să obţină licenţe, sau să obţină acte permisive,
cum ar fi cele prevăzute de Legea privind reglementarea prin autorizare a activităţii de întreprinzător, acestea, de asemenea, implică drepturi şi
obligaţii administrative, rezultate din raporturi administrative cu diferite autorităţi publice.
Întreprinderile de stat şi întreprinderile municipale sunt persoane juridice şi răspund pentru obligaţii cu tot patrimoniul lor. Statul sau unităţile
administrativ-teritoriale nu poartă răspundere respectiv pentru obligaţiile întreprinderilor de stat şi ale întreprinderilor municipale. Aceste
întreprinderi nu poartă răspundere pentru obligaţiile statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale. Particularităţile fondării, funcţionării şi
încetării activităţii întreprinderilor de stat şi întreprinderilor municipale se reglementează de legislaţia civilă, cu privire la întreprinderile de
stat, cu privire la administraţia publică locală, sau de alte acte normative.
c) Estimaţi rolul persoanelor juridice cu scop lucrativ (comercial) în ceea ce priveşte perfecţionarea administraţiei publice.
Persoanele juridice cu scop lucrativ, activând într-un anumit domeniu, influenţează ridicarea eficienţei administraţiei publice în domeniul
respectiv, precum şi democratizarea administraţiei publice, intervenind cu diferite iniţiative, propuneri şi, în general, participând la procesul
decizional.
42. Statutul administrativ-juridic al cetăţenilor Republicii Moldova, cetăţenilor străini şi apatrizilor:
a) Determinaţi drepturile, obligaţiile şi responsabilităţile cu caracter administrativ ale cetăţenilor RM, cetăţenilor străini şi al
apatrizilor.
Cetăţenii RM, cetăţenii străini şi apatrizii (denumite şi persoane fizice) devin subiecţi deplini ai dreptului administrativ din momentul
dispunerii de capacitate de exerciţiu administrativă deplină, adică din momentul când prin fapte proprii pot exercita drepturi, obligaţii şi
responsabilităţi de natură administrativă, sau mai simplu, să fie parte la raporturile juridice administrative. Persoanele fizice au şi capacitate de
folosinţă administrativă, care presupune capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de natură administrativă. Această capacitate apare din
momentul naşterii.
Persoanele fizice ca subiecţi ai dreptului administrativ pot fi cetăţeni ai RM, cetăţeni străini şi apatrizi. Deşi în Legea privind regimul
străinilor în RM, nr. 200/2010, în scopul reglementării intrării şi ieşirii persoanelor care nu deţin cetăţenia RM sau sunt apatrizi, se utilizează
noţiunea de „străin”. Străinii, evident, sunt subiecţi ai dreptului administrativ, dacă intenţionează să se afle sau se află pe teritoriul RM.
Cerinţele faţă de capacitatea juridică administrativă (de folosinţă şi de exerciţiu) a persoanei fizice, cu excepţiile prevăzute de lege, este
aplicabilă şi cetăţenilor străini şi apatrizilor. Această capacitate poate sau poate să nu coincidă cu capacitatea juridică civilă (din dreptul privat).
Drepturile, obligațiile și responsabilitățile cu caracter administrativ ale cetățenilor RM, cetățenilor străini și al patrizilor:
1) Cetăţenii RM dispun de maximum de drepturi şi obligaţii cu caracter administrativ, care şi formează statutul lor administrativ-juridic.
Marea majoritate a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale prevăzute în Constituţia RM, la o etapă sau alta de realizare, capătă
natură administrativă (în special datorită faptului că realizarea lor în practică ţine de competenţa anumitor autorităţi administrative). Unele
 40
dintre ele au un caracter administrativ din start, cum ar fi dreptul la învăţătură, dreptul la administrare (inclusiv accesul la o funcţie publică),
dreptul de petiţionare şi dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, libertatea întrunirilor, obligaţia de a apăra Patria etc. Cetăţenilor
RM le revine un rol important în democratizarea administraţiei publice, intervenind cu diferite iniţiative, propuneri şi, în general, participând la
procesul decizional.
2) Cetăţenii străini şi apatrizii beneficiază de majoritatea drepturilor, libertăţilor şi obligaţiilor prevăzute pentru cetăţenii RM, cu excepţiile
prevăzute de lege. nu pot fi desemnaţi în funcţii sau antrenaţi în activităţi pentru care, în conformitate cu legislaţia în vigoare, se cere cetăţenia
RM. Cetăţenii străini şi apatrizii nu beneficiază de dreptul de a ocupa o funcţie în autorităţile publice şi nici de a participa la sufragiu universal.
Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot fi membri de partide şi de alte organizaţii social-politice. Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot satisface
serviciul militar în forţele armate ale RM etc.
b) Comparaţi şi evidenţiaţi deosebirile în ceea ce priveşte statutul administrativ-juridic al cetăţenilor RM în raport cu cel al
cetăţenilor străini şi al apatrizilor.
În ceea ce privește deosebirile între statutul administrativ-juridic al cetățenilor RM în raport cu cel al cetățenilor străini și al apatrizilor, reiese
următoarele:
1) Cetăţenii RM dispun de maximum de drepturi şi obligaţii cu caracter administrativ, care şi formează statutul lor administrativ-juridic.
Cetăţenilor RM le revine un rol important în democratizarea administraţiei publice, intervenind cu diferite iniţiative, propuneri şi, în general,
participând la procesul decizional.
2) Cât priveşte cetăţenii străini şi apatrizii (sau străinii), ei beneficiază de majoritatea drepturilor, libertăţilor şi obligaţiilor prevăzute pentru
cetăţenii RM, cu excepţiile prevăzute de lege. Deci, cetăţenii străini şi apatrizii nu pot fi desemnaţi în funcţii sau antrenaţi în activităţi pentru
care, în conformitate cu legislaţia în vigoare, se cere cetăţenia RM. Cetăţenii străini şi apatrizii nu beneficiază de dreptul de a ocupa o funcţie
în autorităţile publice şi nici de a participa la sufragiu universal. Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot fi membri de partide şi de alte organizaţii
social-politice. Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot satisface serviciul militar în forţele armate ale RM etc.
c) Apreciaţi gradul de perfecţiune a legislaţiei privind reglementarea statutului administrativ-juridic al cetăţenilor RM, cetăţenilor
străini şi apatrizilor.
Cetăţenii RM, cetăţenii străini şi apatrizii (denumite şi persoane fizice) devin subiecţi deplini ai dreptului administrativ din momentul
dispunerii de capacitate de exerciţiu administrativă deplină. Capacitatea de exerciţiu deplină apare de la vârsta de 18 ani. Legislaţia ce
reglementează funcţia publică şi statutul funcţionarului public face referinţă că cetăţeanul poate ocupa o funcţie publică dacă „are capacitate
deplină de exerciţiu”. Respectiv, capacitatea administrativă de exerciţiu limitată apare de la vârsta de 16 ani (în cazul răspunderii
contravenţionale) sau chiar mai devreme – din momentul când copilul devine elev într-o instituţie de învăţământ şi prin fapte proprii îşi asumă
anumite drepturi şi obligaţii aferente ascensiunii în trepte educaţionale.
43. Noţiunea şi categoriile formelor de realizare a administraţiei publice:
a) Definiţi şi enumeraţi formele administraţiei publice.
Forma de realizare a administraţiei publice reprezintă o acţiune exterioară a autorităţii publice (persoanei cu funcţie de răspundere)
efectuată în limitele competenţelor prevăzute de lege sau conform legii, ce generează anumite efecte, consecinţe cu caracter juridic sau cu
caracter nejuridic. Dacă un asemenea gen de acţiuni produc efecte cu caracter juridic sau au o importanţă juridică concretă, atunci ele sunt
considerate ca forme juridice administrative. Reglementarea formelor de realizare a administraţiei publice se exercită în principal prin normele
de drept administrativ. De regulă, acest gen de norme le conţin actele juridice prin care se stabileşte statutul juridic al autorităţii administraţiei
publice (de exemplu, regulamentele ministerelor etc.).
O deosebită importanţă au formele legate de realizarea funcţiilor de stabilire, aplicare şi ocrotire a normelor de drept administrativ, întrucât
aceste forme generează cele mai importante efecte juridice. Prin reglementarea lor se asigură regimul de legalitate în sfera administrativă.
În calitate de forme principale de realizare a administraţiei publice, pot fi considerate următoarele:
1) emiterea (adoptarea) actelor administrative normative şi individuale – se referă la principala formă de realizare a administraţiei publice,
având în vedere faptul că autorităţile administrative (subsidiar şi alte autorităţi publice) pentru a organiza executarea şi a executa în concret
prevederile legii emit (adoptă) un număr impunător de acte normative şi individuale;
2) aplicarea actelor normative, inclusiv administrative, adică săvârşirea în temeiul lor a unor acţiuni ce produc efecte juridice – acordarea
unor drepturi speciale (certificate, permise), înfăptuirea unor acţiuni de înregistrare de stat etc.;
3) forma de activitate contractuală sau încheierea contractelor administrative – contractele cu caracter administrativ-juridic (de exemplu,
„înţelegeri” între organele administraţiei publice şi formaţiunile nestatale, transmiterea în baza unei înţelegeri a unor împuterniciri din partea
organelor administraţiei publice centrale autorităţilor administraţiei publice locale; coordonarea unor activităţi, administrarea patrimoniului
public, unele probleme fiscale (termenul de plată, creditul fiscal) etc.). Iar în cazul încheierii contractelor de către autorităţile publice, când
există egalitatea juridică a părţilor, aceste contracte nu pot fi considerate forme administrativ-juridice;
4) săvârşirea unor acţiuni cu caracter organizatoric (denumite în doctrină şi operaţiuni tehnico-administrative) – au în temei o natură
organizatorică şi scopul lor constă în săvârşirea de către funcţionarii publici, care asigură activitatea zi de zi a autorităţii publice, a acţiunilor
care au sau nu au importanţă juridică, dar care nu sunt exprimate în forme juridice. De exemplu, funcţionarii publici ce deţin funcţii executive,
cum ar fi specialiştii, care activează sub conducerea nemijlocită a persoanei cu funcţie de răspundere, exercită acţiuni care se limitează la
activitatea în cadrul aparatului autorităţii publice (pregătirea proiectelor de decizii administrative, soluţionarea unor demersuri, etc.);
5) îndeplinirea unor acţiuni tehnico-organizatorice şi a unor operaţiuni material-tehnice – rolul acţiunilor tehnico-organizatorice (cum ar fi
efectuarea lucrărilor de secretariat, corespondenţa, arhivă, contabilitate etc.) şi a operaţiunilor material-tehnice (lucrări de reparaţie şi
întreţinere, procurarea inventarului necesar, transport etc.) este exclusiv auxiliar, iar forma de exprimare – nejuridică. Aceste forme nu exprimă
realizarea directă a activităţii puterii executive în stat, iar exercitarea lor, de multe ori, nu este de competenţa funcţionarilor publici, dar al
personalului auxiliar, asupra căruia nu se răsfrâng dispoziţiile legislaţiei privind funcţia publică şi statutul funcţionarului public.
b) Clasificaţi formele administraţiei publice.
Formele administrației publice pot fi clasificate în două categorii:
1) Forme juridice de realizare a administraţiei publice – produc efecte juridice bine determinate şi ele sunt numite forme administrativ-
juridice ale administraţiei publice. Ele sunt forme de realizare a activităţii executive în stat. La această categorie se referă: emiterea (adoptarea)
actelor administrative normative şi individuale; aplicarea actelor normative; încheierea contractelor administrative.
Act administrativ – manifestare juridică unilaterală de voință, cu caracter normativ sau individual, din partea unei autorități publice în
vederea organizării executării sau executării în concret a legii;
Contract administrativ – contract încheiat de autoritatea publică, în virtutea prerogativelor de putere publică, avînd ca obiect administrarea și
folosirea bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea de servicii publice, activitatea funcționarilor publici
care reiese din relațiile de muncă reglementate de statutul juridic al acestora.
 41
Contractele administrative ţin de un anumit serviciu public şi pot fi divizate în două mari categorii:
 contracte încheiate între două autorităţi ale administraţiei publice sau între două persoane juridice de drept public;
 contracte încheiate între o autoritate a administraţiei publice (persoană juridică de drept public) şi un particular (în ultima perioadă, capătă
răspândire contractele de parteneriat public-privat).
Fapte materiale juridice – acele fapte de a căror existență legea leagă efecte, dînd astfel naștere, modificînd sau stingînd raporturi juridice,
deși faptele respective nu sunt expresia unei manifestări de voință în scopul creării acestor efecte juridice.
2) Forme nejuridice de realizare a administraţiei publice – nu produc efecte juridice directe, deşi în unele cazuri au importanţă pentru
realizarea eficientă a formelor juridice. La această categorie se atribuie: săvârşirea unor acţiuni cu caracter organizatoric şi îndeplinirea unor
acţiuni tehnico-organizatorice sau a unor operaţiuni material-tehnice.
Act executiv-politic – act referitor la raporturile dintre Parlament, Președintele RM și Guvern, actele de numire și de destituire din funcțiile
publice exclusiv politice, precum și declarațiile, apelurile, moțiunile, mesajele, scrisorile și alte acte de acest gen ale autorităților publice, care
nu produc efecte juridice.
Operațiuni tehnico-administrative – forme de activitate ale autorităților administrației publice desfășurate în vederea îndeplinirii de către
acesta a atribuțiilor conferite de lege, care nu produc efecte juridice proprii.
Operațiuni material-tehnice – activități cu caracter auxiliar care asigură funcționarea autorităților publice.
c) Formulaţi cele mai răspândite forme de realizare a administraţiei publice.
Emiterea sau adoptarea actelor administrative cu caracter normativ sau individual se referă la principala formă de realizare a administraţiei
publice, având în vedere faptul că autorităţile administrative (subsidiar şi alte autorităţi publice) pentru a organiza executarea şi a executa în
concret prevederile legii emit (adoptă) un număr impunător de acte normative şi individuale.
44. Noţiunea şi însemnătatea juridică a actelor administrative:
a) Definiţi actul administrativ şi enumeraţi trăsăturile lui caracteristice.
Actul administrativ reprezintă manifestarea juridică unilaterală de voinţă, cu caracter normativ sau individual, din partea autorităţii publice
în vederea organizării executării sau executării în concret a legii.
Cele mai importante trăsături care determină natura şi însemnătatea juridică a actelor administrative ar fi următoarele:
1) Actul administrativ reprezintă o variantă juridică a deciziei cu caracter administrativ. Prin emiterea sau adoptarea actului administrativ,
autoritatea administrativă rezolvă o problemă sau alta (cu caracter general sau particular), care apare în procesul activităţii sale.
2) Actul administrativ este emis sau adoptat, în principal, de către autorităţile publice (uneori chiar legislative şi judecătoreşti), împuternicite
în limitele competenţei stabilite conform legii sau conform legii (chiar acte administrative normative ce aparţin autorităţii administrative
ierarhic superioare).
3) Actul administrativ este, în general, o manifestare de voinţă unilaterală a autorităţii publice în care îşi găseşte exprimare natura sa
autoritară. Actul administrativ conţine, de regulă, prescripţii juridice, adică este imperativ şi obligatoriu pentru adresanţi.
4) Actul administrativ determină regula de conduită corespunzătoare în domeniul administraţiei publice.
5) Actul administrativ, fie creează baza juridică pentru apariţia, modificarea sau încetarea raporturilor juridice administrative (actul
administrativ normativ), fie serveşte în calitate de fapt juridic care nemijlocit dă naştere, modifică sau stinge anumite raporturi juridice
administrative concrete (actul administrativ individual).
6) Actul administrativ este emis sau adoptat în temeiul legii şi pentru organizarea executării sau executarea în concret a legii, adică el poate
fi emis (adoptat) de o autoritate a administraţiei publice sau, în anumite cazuri, de alte autorităţi publice sau persoane împuternicite conform
Constituţiei RM şi altor acte legislative (în scopul asigurării executării lor).
7) Actul administrativ ocupă un loc determinant în sistemul ierarhic al actelor administrative, ceea ce presupune corespunderea actului
organului administraţiei publice actelor autorităţilor administraţiei publice ierarhic superioare.
8) Actul administrativ, de regulă, se emite sau se adoptă în formă de document juridic scris, dar uneori poate fi exprimat verbal (în relaţiile
de serviciu ce apar între conducător şi subalterni, în domeniul militar etc.) sau prin anumite semne, iar în ultima perioadă se manifestă
exprimarea electronică a acestuia.
9) Actele administrative urmează a fi emise sau adoptate cu respectarea unor reguli, proceduri concrete oficial determinate, care prevăd
ordinea de pregătire, aprobare, cerinţe faţă de formă şi conţinut, precum şi modul de intrare în vigoare a actului administrativ. Aceste aspecte
sunt reglementate prin diferite acte normative.
10) Actul administrativ poate fi contestat în ordinea stabilită de lege, în special în instanţele de contencios administrativ.
11) Actul administrativ poate genera consecinţe juridice speciale cu caracter jurisdicţional (adică de răspundere), adică în caz de nerespectare
a prescripţiilor prevăzute în el survine răspunderea părţii vinovate (de regulă, apare răspunderea disciplinară sau contravenţională).
b) Determinaţi rolul actelor administrative.
Actele administrative sau actele de drept administrativ reprezintă principala formă juridică a activităţii autorităţilor administraţiei publice.
Prin intermediul actelor administrative se reglementează unele raporturi sociale care constituie obiectul de reglementare a altor ramuri de drept,
ca de exemplu relaţii financiare, relaţii de muncă, funciare etc.
c) Formulaţi asemănările şi deosebirile dintre actul administrativ şi alte acte juridice.
Actele administrative se deosebesc de cele legislative, în primul rând, prin forţa juridică inferioară, adică ele trebuie să corespundă şi să nu
depăşească prevederile legii.
Actele administrative se deosebesc de actele autorităţilor judecătoreşti prin aceea că au, de regulă, un caracter pozitiv şi mai rar un caracter
jurisdicţional, deoarece pentru autorităţile administrative jurisdicţia nu este prioritară. Plus la aceasta, actele administrative nu pot anula sau
modifica actele judecătoreşti, pe când ultimele au aşa posibilitate. În sfârşit, actele administrative de multe ori pot servi în calitate de probe în
instanţa de judecată (pe diferite cauze administrative, civile, penale etc.).
Spre deosebire de actele juridice de drept privat, care, de regulă, reprezintă manifestări de voinţă bilaterale sau multilaterale (adică presupun
la încheiere consimţământul părţilor), actele administrative sunt manifestări unilaterale de voinţă cu caracter autoritar, adică cealaltă parte nu
are libertatea de conduită sau de a rămâne absentă la cerinţe sub riscul survenirii constrângerii juridice. De multe ori, pentru încheierea unor
acte sau desfăşurarea unor activităţi în domeniul dreptului privat, este necesară aprobarea unor acte administrative cu caracter permisiv sau
constatator.
45. Clasificarea actelor administrative:
a) Relataţi criteriile de clasificare ale actelor administrative.
Criteriile de clasificare ale actelor administrative sunt următoarele:
 conţinutul juridic al actului administrativ;
 natura juridică;
 42
 ordinea de adoptare sau emitere;
 modul de exprimare;
 acţiunea în spaţiu;
 acţiunea în timp;
 categoria organului de la care emană;
 conţinutul efectelor juridice pe care le produc.
b) Clasificaţi actele administrative conform criteriilor stabilite.
După conţinutul juridic actele administrative pot fi clasificate în:
a) acte administrative cu caracter normativ – exprimă funcţia de reglementare a dreptului administrativ, adică ele conţin norme de drept
administrativ şi servesc ca izvoare ale dreptului administrativ. Aceste acte posedă următoarele trăsături:
 ele reglementează raporturile sociale omogene (în domeniul administrării) şi se aplică, de regulă, pe un termen nelimitat;
 actele administrative normative stabilesc reguli obligatorii de aplicare repetată la un număr indefinit de situaţii juridice;
 ele servesc ca bază juridică pentru apariţia, modificarea sau încetarea raporturilor juridice administrative, dar ele însele nu creează
raporturi juridice administrative concrete;
 actele administrative cu caracter normativ concretizează normele de drept prevăzute în lege (regulamentele de funcţionare a ministerelor
şi altor autorităţi administrative), prin aceste acte pot fi stabilite anumite interdicţii şi limitări, obligaţii sau drepturi speciale, realizate în
domeniul administraţiei publice;
 aceste acte pot servi ca bază pentru emiterea sau adoptarea actelor administrative cu caracter individual şi, de regulă, cuprind norme
onerative, prohibitive sau permisive.
b) acte administrative cu caracter individual – servesc pentru realizarea concretă a sarcinilor administraţiei publice. Ele întrunesc trăsături
absolut opuse actelor administrative normative, cum ar fi:
 ele reprezintă manifestări juridice de voinţă concrete ale autorităţilor publice;
 aceste acte se emit (adoptă) cu un scop bine determinat, adică pentru rezolvarea unei sarcini concrete ce ţine de domeniul administraţiei
publice;
 actele administrative cu caracter individual, de regulă, sunt personificate, adică au un adresant concret;
 ele se aplică pe un termen determinat, adică după ce şi-au atins scopul, aceste acte îşi pierd importanţa lor juridică, dar rămân ca
document juridic (probă);
 actele administrative cu caracter individual sunt, în acelaşi timp, fapte juridice care generează apariţia, modificarea sau stingerea
raporturilor juridice administrative concrete.
Actele administrative cu caracter individual sunt cele mai răspândite în activitatea administraţiei publice, deoarece ele corespund caracterului
ei executoriu şi reprezintă un mijloc principal de rezolvare operativă a problemelor curente din cadrul administraţiei publice. Actele
individuale, de asemenea, asigură realizarea funcţiilor jurisdicţionale ale administraţiei publice (de exemplu, atragerea la răspundere
contravenţională sau disciplinară poate fi făcută printr-un act administrativ individual).
Prin acte administrative normative, sunt rezolvate cele mai importante probleme ale administraţiei publice, iar actele administrative cu
caracter individual aplică în practică normele de drept administrativ. În unele cazuri, atât actele administrative cu caracter normativ, cât şi cele
cu caracter individual, se adoptă (emit) prin acte cu aceeaşi denumire, cum ar fi decrete ale Preşedintelui RM, hotărâri ale Guvernului, ordine
ale ministerelor, decizii şi dispoziţii ale autorităţilor administraţiei publice locale.
După natura juridică, actele administrative ar putea fi clasificate în:
a) acte administrative de autoritate (de putere publică), care sunt emise sau adoptate în mod unilateral, pe baza şi în vederea organizării
executării legii sau în scopul apariţiei, modificării ori încetării unor raporturi juridice concrete. Prin intermediul acestor acte administrative
sunt exercitate funcţiile de conducere;
b) actele administrative jurisdicţionale – sunt emise sau adoptate în mod unilateral de autoritatea publică competentă ce exercită jurisdicţia
administrativă conform legii, în scopul soluţionării unui conflict apărut, de regulă, între autoritatea publică şi particulari (aplicarea unei amenzi
sau a altor măsuri de constrângere);
c) acte administrative de gestiune – sunt emise (adoptate), în esenţă, pentru administrarea patrimoniului public din domeniul privat. Aceste
acte, de regulă, cuprind manifestări bilaterale sau multilaterale de voinţă a unei autorităţi publice şi a unei persoane fizice sau juridice.
După ordinea de adoptare sau emitere, actele administrative pot fi clasificate în:
 acte administrative ale autorităţilor publice colegiale (hotărârile Guvernului, deciziile consiliilor locale etc.);
 acte administrative ale autorităţilor publice individuale (unipersonale) – dispoziţiile Guvernului; ordinele, instrucţiunile organelor centrale
de specialitate ale administraţiei publice; dispoziţiile primarului sau ale preşedintelui raionului.
După modul de exprimare, actele administrative pot fi clasificate în următoarele categorii:
a) acte administrative scrise (în formă de document pe hârtie) sau în format electronic (în formă de document electronic);
b) acte administrative verbale (cum ar fi în domeniul militar, afacerilor interne, relaţiile de serviciu etc.);
c) acte administrative exprimate prin anumite semne (semnele de circulaţie rutieră, semnele în cadrul transportului feroviar, semnele ce ţin
de exploatarea mijloacelor de comunicaţie şi altele).
După acţiunea în spaţiu, actele administrative se clasifică (la fel ca şi organele administraţiei publice după competenţa teritorială) în:
 acte administrative ale autorităţilor publice centrale (Guvern, ministere şi alte autorităţi publice centrale), care acţionează pe întreg teritoriul
statului;
 acte administrative ale autorităţilor publice locale, care se aplică în limita unui teritoriu definit (de regulă, în limitele unităţii administrativ-
teritoriale (sat, oraş)).
După acţiunea în timp, actele administrative pot fi clasificate în:
 acte administrative aprobate pe un termen indefinit sau permanente;
 acte administrative pe un anumit termen sau temporare (provizorii) care, de regulă, sunt aprobate pentru un anumit scop.
După categoria organului de la care emană:
a) acte emise (adoptate) de autorităţile administraţiei publice;
b) acte emise (adoptate) de alte autorităţi publice (organe ale statului);
c) acte care emană de la alte persoane juridice sau fizice (inclusiv private) în baza împuternicirilor date prin lege ori delegate, în baza legii,
de autorităţile publice – acte administrative prin delegaţie.
După conţinutul efectelor juridice pe care le produc:
 acte administrative ce stabilesc drepturi şi obligaţii determinate;
 43
 acte administrative ce conferă un statut personal (de regulă, conferă anumite drepturi – permis de conducere, licenţă de activitate etc.).
c) Estimaţi importanţa practică a clasificării actelor administrative.
Clasificarea actelor administrative are atât importanţă teoretică, cât şi practică. De exemplu, se aplică o terminologie diferită referitor la
modul de aprobare a actului administrativ. Astfel, actele autorităţilor publice colegiale se adoptă după deliberare, iar actele autorităţilor publice
individuale se emit în baza deciziei conducătorului autorităţii. Conform criteriilor acţiunii în timp şi spaţiu, se pot determina limitele de acţiune
a actului administrativ concret.
46. Cerinţele înaintate faţă de actele administrative:
a) Determinaţi cerinţele înaintate faţă de actele administrative.
Cerinţele faţă de actele administrative, conform prevederilor legislaţiei şi ale etapelor evoluţiei unui act administrativ (în special, cu caracter
normativ), pot fi clasificate în următoarele categorii:
1) cerinţe privind ordinea de pregătire a proiectelor actelor administrative;
2) cerinţe privind ordinea de aprobare a actului administrativ şi punerea lui în aplicare;
3) cerinţe privind conţinutul actului administrativ.
b) Clasificaţi cerinţele faţă de actele administrative.
Cerinţele privind ordinea de pregătire a proiectelor de acte administrative sunt prevăzute în diferite acte normative (Legea,
nr.436/2006, privind administraţia publică locală, Legea, nr.239/2008, privind transparenţa în procesul decizional; Hotărârea Guvernului RM,
nr. 1104/1997, „Cu privire la modul de efectuare a expertizei juridice şi înregistrării de stat a actelor normative” ș.a.), regulamentele de
funcţionare a organelor administraţiei publice etc. Generalizând prevederile legislaţiei, ar putea fi menţionate următoarele cerinţe:
 Examinarea propunerilor, documentarea şi luarea deciziei corespunzătoare (în special pentru actele normative). Pentru fundamentarea unei
noi reglementări, se va porni de la aspectele sociale prezente şi de perspectivă, precum şi de la insuficienţele actelor normative în vigoare. De
asemenea, elaborarea proiectului va fi precedată de anunţarea părţilor interesate despre iniţierea elaborării şi de o activitate de documentare şi
analiză ştiinţifică pentru cunoaşterea realităţilor economico-sociale care urmează să fie reglementate, a practicii de aplicare a actelor normative
în vigoare, precum şi a reglementărilor similare din legislaţia străină, inclusiv cea a Uniunii Europene. În activitatea de documentare pentru
fundamentarea proiectului se va studia, de asemenea, practica Curţii Constituţionale, practica judiciară, inclusiv europeană, precum şi doctrina
juridică în materie.
 Anunţul referitor la iniţierea elaborării proiectului de act administrativ. La iniţierea procesului de elaborare a proiectului de act normativ,
autoritatea publică va plasa, cu cel puţin 15 zile lucrătoare până la examinarea proiectului, anunţul respectiv pe pagina Web oficială, îl va
expedia prin intermediul poştei electronice părților interesate, îl va afişa la sediul său într-un spaţiu accesibil publicului şi/sau îl va difuza în
mass-media centrală sau locală, după caz. Anunţul referitor la iniţierea elaborării proiectului conţine: argumentarea necesităţii de a adopta
actul; termenul-limită, locul şi modalitatea în care cetăţenii, asociaţiile şi alte părţi interesate pot avea acces la proiectul de act şi pot prezenta
sau expedia recomandări; precum şi datele de contact ale persoanelor responsabile de recepţionarea şi examinarea recomandărilor.
 Asigurarea tehnică, organizatorică şi financiară a procesului elaborării. Autoritatea care elaborează proiectul de act normativ trebuie să
asigure din punct de vedere tehnic, organizatoric şi financiar procesul întocmirii proiectului. Dacă la elaborarea proiectului sunt antrenaţi
specialişti din diverse domenii ori, în bază de contract, sunt solicitaţi specialişti, comisii speciale, instituţii ştiinţifice, savanţi, inclusiv din
străinătate, se perfectează documentele respective şi se stabilesc concret sumele şi mijloacele bugetare şi speciale care trebuie alocate în acest
scop.
 Determinarea conceptelor şi noţiunilor ce vor fi utilizate în proiect şi la întocmirea proiectului. În baza prevederilor legii, a propunerilor
iniţiale, a rezultatelor investigaţiilor ştiinţifice, a studiului comparat, a activităţii de documentare, grupul de lucru determină conceptele şi
noţiunile ce vor fi utilizate în proiect. Conceptele şi noţiunile determinate trebuie să fie compatibile sau similare celor utilizate în legislaţia
Uniunii Europene. În baza activităţii de documentare, grupul de lucru întocmeşte textul iniţial al proiectului conform tehnicii juridice (durata
de întocmire variază de la Ipână la 3 luni).
 Fundamentarea. Concomitent cu elaborarea proiectului de act, grupul de lucru întocmeşte o notă de argumentare (informativă), semnată de
persoana responsabilă, care include:
 condiţiile ce au impus elaborarea proiectului, argumentele necesare, prognozele social-economice şi consecinţele realizării lor;
 principalele prevederi, locul actului în sistemul de acte normative, evidenţierea elementelor noi;
 argumentarea şi gradul compatibilităţii proiectului de act normativ cu reglementările legislaţiei comunitare, referinţele la reglementările
corespondente ale legislaţiei comunitare;
 fundamentarea economico-financiară în cazul în care realizarea noilor reglementări necesită cheltuieli financiare, umane etc.;
 materiale informative şi analitice;
 actul de analiză a impactului de reglementare, în cazul proiectelor de acte ce reglementează activitatea de întreprinzător. Analiza
impactului de reglementare reprezintă argumentarea, în baza evaluării costurilor şi beneficiilor, a necesităţii adoptării actului normativ şi
analiza de impact al acestuia asupra activităţii de întreprinzător, inclusiv asigurarea respectării drepturilor şi intereselor întreprinzătorilor şi
ale statului;
 numele, denumirea participanţilor la elaborarea proiectului, precum şi denumirea autorităţilor şi instituţiilor care au efectuat avizarea şi
expertiza proiectului.
 Avizarea, consultarea publică şi expertiza. Înainte de a fi prezentat spre aprobare, proiectul de act (în special normativ) se avizează, în mod
obligatoriu, de autorităţile şi instituţiile implicate direct în soluţionarea problemelor incluse în proiect, de alte autorităţi şi instituţii interesate,
de autorităţile în a căror sarcină este pusă avizarea obligatorie, precum şi se consultă public. Proiectul, însoţit de o notă informativă, prezentat
spre avizare, este examinat în termen de 10 zile. Dacă în termenul stabilit nu s-a obţinut răspunsul autorităţii sau al instituţiei interesate şi nu a
fost solicitată prelungirea termenului de avizare, proiectul de act normativ se consideră avizat fără obiecţii şi propuneri. Proiectul de act
normativ este supus, în mod obligatoriu, unei expertize juridice pentru a se verifica dacă nu contravine Constituţiei RM, legislaţiei naţionale,
legislaţiei comunitare, tratatelor internaţionale la care RM este parte, precum şi normelor tehnicii legislative. Proiectul care urmează a fi
prezentat Guvernului este supus unei expertize anticorupţie pentru a se verifica dacă corespunde standardelor anticorupţie naţionale şi
internaţionale, precum şi pentru a preveni apariţia de noi reglementări care favorizează sau pot favoriza corupţia. La decizia organului care l-a
elaborat, precum şi a autorităţii competente de a-1 aproba, proiectul poate fi supus şi unor expertize financiare, economice, ecologice etc.
Avizarea şi expertiza poate fi obligatorie sau facultativă. Consultarea publică este obligatorie.
 Definitivarea. Autoritatea care a elaborat proiectul îl definitivează conform avizelor, expertizelor, precum şi luând în considerare rezultatele
consultării publice. În caz de divergenţe, autoritatea care a elaborat proiectul va organiza o dezbatere cu autorităţile şi instituţiile interesate
pentru a se decide pe principii reciproc acceptabile. În caz contrar, în proiect se va reflecta punctul de vedere al autorităţii care l-a elaborat şi se
va anexa lista divergenţelor, expuse în formă de tabel, cu argumentarea neacceptării propunerilor, precum şi avizele. După primirea avizelor,
 44
expertizelor, a recomandărilor recepţionate în cadrul consultării publice la proiect, grupul de lucru întocmeşte varianta lui finală şi dosarul de
însoţire. Proiectul definitivat se prezintă autorităţii publice competente spre aprobare.
În ceea ce priveşte cerinţele faţă de ordinea de adoptare (emitere), precum şi intrarea în vigoare a actului administrativ, acestea ar
constitui următoarele:
 Autoritatea publică trebuie să respecte procedura de adoptare (emitere) prevăzută de lege sau conform legii. Procedurile sunt prevăzute în
diferite acte normative, cum ar fi Legea, nr.64/1990, cu privire la Guvern; Regulamentul Guvernului RM, aprobat prin Hotărârea Guvernului
RM, nr.34/2001; Legea, nr.436/2006, privind administraţia publică locală; regulamentele organelor administraţiei publice centrale de
specialitate etc. Procedurile respective diferă în dependenţă de locul şi rolul organului în sistemul autorităţilor publice, natura sau modul de
activitate al organului (colegial sau unipersonal) şi altele.
 Actul administrativ adoptat (emis) trebuie să conţină toate elementele necesare care însoţesc actul şi acordă acestuia valabilitate, cum ar fi
data adoptării (emiterii), ştampila şi alte rechizite ale autorităţii (formulare speciale etc.), semnătura conducătorului autorităţii, cine sunt
executorii şi termenul executării (dacă este necesar).
 Actul administrativ trebuie să respecte procedura de punere în aplicare. Astfel, actele administrative cu caracter normativ, cu excepţiile
prevăzute de lege, se pun în aplicare nu mai devreme de data publicării sau data aducerii lor la cunoştinţă publică. Actele administrative cu
caracter individual, de regulă, se pun în aplicare de la data aducerii lor la cunoştinţa persoanelor vizate în ele.
În calitate de cerinţe referitor la conţinutul actelor administrative, pot fi considerate următoarele:
a) Legalitatea actului administrativ – actul administrativ trebuie să fie emis în temeiul legii şi nu trebuie să contravină sau să depăşească
limitele legii, inclusiv actele autorităţilor ierarhic superioare.
b) În contextul cerinţei precedente, actul administrativ trebuie să fie emis (adoptat) de o autoritate publică competentă. Aceasta prevede
următoarele aspecte:
 adoptarea (emiterea) actului de către acel organ (autoritate) care are asemenea împuterniciri prin lege sau conform legii;
 adoptarea (emiterea) actului administrativ în limitele competenţei;
 trebuie să fie aplicată acea denumire (formă) a actului care este prevăzută prin lege sau în baza legii.
c) Actul administrativ trebuie să fie fundamentat, deoarece conţinutul său reprezintă, de regulă, o manifestare unilaterală de voinţă cu
caracter imperativ a autorităţii publice (adresantul nu poate rămânea absent). Din acest punct de vedere, el trebuie să fie raţional şi logic, adică
să fie expuse clar scopurile, efectele juridice care se vor produce, să fie eficient din punct de vedere economic, financiar şi al resurselor umane
– prin cheltuieli minimale a resurselor materiale, băneşti, tehnice şi umane să fie atinse scopurile. În contextul celor menţionate, se determină
oportunitatea şi eficienţa actului.
d) Actul administrativ nu trebuie să limiteze sau să lezeze competenţa autorităţilor ierarhic inferioare sau, îndeosebi, competenţa autorităţilor
administraţiei publice locale (inclusiv principiile constituţionale ale autonomiei locale şi descentralizării serviciilor publice).
e) Actul administrativ nu trebuie să limiteze sau să lezeze drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale cetăţenilor şi altor particulari în
domeniul administraţiei publice. Această cerinţă, alături de cea precedentă, derivă din principiul legalităţii.
c) Formulaţi care ar fi cele mai importante cerinţe faţă de actele administrative.
Autorităţile administrative adoptă sau emit zi de zi un volum impunător de acte administrative care trebuie să corespundă anumitor cerinţe de
conţinut, formă, eficienţă, oportunitate etc.
O condiţie importantă legată de forţa juridică şi efectele actului administrativ ţine de corespunderea actului cerinţelor stabilite de lege sau
conform legii privind ordinea de pregătire, adoptare (emitere) şi punere în aplicare, precum şi a conţinutului actului administrativ pentru a
produce efecte juridice. Respectarea cerinţelor faţă de actele administrative constituie o garanţie că ele vor fi aplicate cu respectarea legalităţii,
oportunităţii, inclusiv la un randament optim. Reieșind din cele menționate, cerințe privind ordinea de pregătire a proiectelor actelor
administrative și cerințe privind ordinea de aprobare a actului administrativ şi punerea lui în aplicare au o importanță deosebită.
47. Nevalabilitatea actelor administrative şi consecinţele ei:
a) Definiţi actele administrative nevalabile.
Sunt considerate nevalabile acele acte administrative care sunt create, aprobate şi puse în aplicare cu încălcarea cerinţelor faţă de aceste
acte, în special modul de aprobare şi conţinutul lor juridic. De regulă, actele administrative produc efecte juridice până în momentul scoaterii
lor din vigoare printr-un alt act juridic, care aparţine, de regulă, autorităţii emitente, organului ierarhic superior acestuia sau altei autorităţi
publice, în special instanţei judecătoreşti.
b) Determinaţi consecinţele constatării nevalabilităţii actului administrativ.
Ca urmare a constatării nevalabilității, actele administrative nevalabile pot fi lovite de:
1) nulitate absolută – nerespectarea unor condiţii de fond, cum ar fi încălcări grave ale legii, ale competenţei şi aceasta este evident, atrage
nulitatea absolută a actului administrativ. Este cert că actele lovite de nulitate absolută urmează a fi scoase din vigoare, inclusiv cu efect
retroactiv;
2) de nulitate relativă (acte contestabile sau anulabile) – nerespectarea unor condiţii de formă, cum ar fi lipsa unor elemente ale actului
(data, semnătura etc.), nerespectarea unor proceduri (cvorumul), admiterea unor inexactităţi (greşeli) care nu afectează esenţa actului va
determina nulitatea relativă sau contestabilitatea actului. Dacă deficienţele actului pot fi înlăturate fără a afecta esenţa acestuia, atunci el va
acţiona în continuare, iar dacă nu, ca şi în cazul actelor lovite de nulitate absolută – el urmează a fi scos din vigoare;
3) pot fi inexistente – actul inexistent este caracterizat ca fiind lipsit de elementele esenţiale privitoare la natura şi obiectul său fără de care el
nu poate fi conceput, cum ar fi, de exemplu, actul emis de o organizaţie care nu are calitatea de autoritate publică ori de către o persoană care
nu are calitatea de funcţionar public etc. În cazul actului inexistent nu operează prezumţia de legalitate şi el nu poate fi pus în executare, spre
deosebire de actul lovit de nulitate absolută sau relativă care, în baza prezumţiei de legalitate, continuă să producă efecte juridice până în
momentul scoaterii lui din vigoare. Astfel, nepublicarea hotărârii sau ordonanţei Guvernului atrage inexistenţa ei (exceptându-le pe cele de uz
intern şi cele ce conţin secret de stat).
O caracteristică comună a actelor lovite de nulitate absolută şi relativă constă în faptul că ele se consideră legale până în momentul când
aceste nulităţi sunt constatate sau declarate de autoritatea publică competentă. Adică atâta vreme cât aceste acte nu au fost anulate, revocate sau
suspendate, ele trebuie considerate obligatorii pentru subiecţii vizaţi prin ele – principiul prezumţiei de legalitate. Numai inexistenţa actului nu
are nevoie să fie constată pentru a-1 lipsi de efecte juridice.
Modalităţile concrete prin care încetează efectele juridice produse de actele administrative sunt:
 anularea – se înţelege manifestarea de voinţă a autorităţii publice, alta decât autoritatea emitentă, în scopul de a determina încetarea
efectelor juridice produse de acest act, adică de a-1 desfiinţa. Dreptul de anulare al actelor administrative aparţine următoarelor autorităţi
publice:
 45
 Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte decretele Preşedintelui RM, hotărârile şi ordonanţele Guvernului cu caracter normativ, precum
şi cele individuale referitoare la persoanele oficiale exponente ale unui interes public deosebit, alese sau numite pentru durata mandatului
atribuit, sub aspectul formei şi procedurii de adoptare.
 Autorităţile administrative, de regulă ierarhic superioare, în baza raportului de subordonare ierarhică. De ex., Guvernul abrogă hotărârile
şi ordinele miniştrilor, conducătorilor altor organe din subordine, ce nu corespund legilor, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, etc.
 Instanţele judecătoreşti, în special instanţele de contencios administrativ.
 revocarea – se înţelege modalitatea specifică de încetare a efectelor juridice ale actelor administrative dispusă de autoritatea publică
emitentă (prin redactare sau retragere (abrogare), inclusiv la indicaţia autorităţii publice ierarhic superioare sau a altei autorităţi publice
competente). Motivele de revocare pot fi atât ilegalitatea, cât şi oportunitatea actului.
 suspendarea actului administrativ – se înţelege încetarea temporară a efectelor juridice produse de aceste acte. Suspendarea poate interveni
în baza legii (de drept), inclusiv a hotărârii judecătoreşti, în baza actului organului emitent ori în baza actului autorităţii ierarhic superioare.
Motivele de suspendare pot fi diferite, cum ar fi:
 existenţa unor îndoieli cu privire la legalitatea sau oportunitatea actului, inclusiv ca rezultat al contestării;
 suspendarea în cazurile prevăzute de lege (de exemplu, suspendarea actelor ce permite exercitarea unui gen de activitate);
 suspendarea ca formă de sancţiune (de exemplu, a unui permis) etc.
c) Apreciaţi gradul de perfecţiune a legislaţiei privind reglementarea nevalabilităţii actelor administrative.
Precizări despre acte administrative inexistente se întâlnesc atât în Constituţia RM (art. 102(4)), cât şi alte acte normative. De asemenea,
conform pct.6 din Hotărârea Guvernului RM, nr. 1104/1997, „Cu privire la modul de efectuare a expertizei juridice şi înregistrării de stat a
actelor normative departamentale”, actele nesupuse expertizei juridice şi înregistrării de stat la Ministerul Justiţiei, precum şi cele înregistrate,
dar nepublicate în modul stabilit de lege, cu excepţia actelor a căror publicare este restricţionată, nu au putere juridică şi nu pot servi drept
temei legitim pentru reglementarea relaţiilor de drept respective sau aplicarea de sancţiuni.
48. Noţiunea metodelor de realizare a administraţiei publice şi corelaţia dintre ele:
a) Identificaţi metodele administraţiei publice.
Prin „metodă” se înţelege mijlocul sau procedeul practic de realizare a sarcinilor şi funcţiilor activităţii executive de către autorităţile
administrative conform competenţei stabilite şi prin intermediul formei corespunzătoare de realizare a administraţiei publice.
Metoda administraţiei publice permite obţinerea informaţiei referitoare la modul de funcţionare a mecanismului puterii executive, cum se
exercită practic funcţiile administrative, inclusiv care sunt mijloacele folosite. Metoda, la fel ca şi forma de realizare a administraţiei publice,
atribuie administrării un caracter dinamic. Metoda administraţiei publice reprezintă un procedeu practic de realizare a funcţiilor organelor
executive și un mijloc de influenţă în scopul realizării sarcinilor puterii executive în cadrul statului.
Metodele administraţiei publice sau administrative se caracterizează prin următoarele trăsături:
 ele sunt organic legate de sarcinile acestei forme a activităţii statale (adică puterea executivă) şi reprezintă o modalitate specifică de
realizare practică a unei laturi a puterii de stat;
 metodele administraţiei publice exprimă o influenţă administrativă (de punere în ordine) a obiectelor administrării şi ele se exprimă
nemijlocit în relaţiile ce apar între subiecţii şi obiectele administrării;
 ele sunt folosite de către autorităţile administraţiei publice în calitate de mijloace de realizare a competenţei şi totdeauna au un adresant, fie
individual sau colectiv;
 reieşind din diversitatea procedeelor şi mijloacelor de realizare a atribuţiilor administrative, metoda administraţiei publice reprezintă o
posibilitate concretă de rezolvare a sarcinilor cu caracter administrativ care stau în faţa autorităţii publice;
 în cadrul metodei administraţiei publice este exprimat în volum corespunzător interesul public sau voinţa statului;
 pentru ele este caracteristică, de regulă, forma juridică de exprimare;
 aplicarea metodelor concrete de influenţă administrativă se află în dependenţă directă nu numai de statutul juridic al autorităţii
administrative, dar şi de particularităţile obiectului administrării (de exemplu, forma proprietăţii, caracterul său colectiv sau individual etc.).
b) Determinaţi corelaţia dintre metodele administraţiei publice.
În dependenţă de destinaţia lor, metodele administraţiei publice pot fi:
1) metode de influenţă administrativă. Ele totdeauna au o exprimare şi importanţă autoritară şi reprezintă, de fapt, metodele administrativ-
juridice în limitele cărora se realizează executarea legii sau puterea executivă;
2) metode de organizare a activităţii aparatului autorităţii publice. Ele au o importanţă infrastructurală, adică în cadrul organului sau
organizaţiei statale concrete – ele, în general, sunt metode cu caracter procedural.
Metodele administraţiei publice se aplică în comun cu formele de realizare ale administraţiei publice.
În dependenţă de procedeul de influenţă asupra obiectului administrării (cetăţenilor, organizaţiilor obşteşti, organelor ierarhic
inferioare), se manifestă două metode universale ale oricărei activităţi administrative:
1) metoda convingerii – presupune aplicarea unor mijloace, procedee, cum ar fi acţiuni de lămurire, dezbateri, răspândirea experienţei
înaintate şi progresiste, măsuri de propagandă, stimulare, etc. Metoda convingerii reprezintă mijlocul principal de influenţă asupra obiectului
administrării. Cu ajutorul mijloacelor de convingere, de regulă, este stimulată comportarea corespunzătoare a participanţilor la relaţiile
administrative, folosindu-se măsuri de educaţie (inclusiv juridică), de lămurire, propagandă, de recomandare, de stimulare şi a alte măsuri, în
temei, cu caracter de influenţă morală.
Metoda convingerii asigură transformarea benevolă a voinţei celor administraţi (obiectului administrării) conform voinţei guvernanţilor
(subiectului administrării). Convingerea presupune că cei administraţi, independent şi în mod voluntar, execută prescripţiile legale, adică prin
intermediul acestei convingeri se atinge unitatea de voinţe pentru realizarea sarcinilor generale puse în faţa participanţilor la relaţiile de
administrare.
În practica socială, transformarea voinţei celor supuşi (sau a obiectului administrării) conform voinţei guvernanţilor (subiectului
administrării), ca rezultat al reacţiei la unele sau alte prescripţii (dispoziţii) are loc din diferite motive. Ca urmare, obiectul administrării (în
special, persoanele fizice) se clasifică în diferite categorii, și anume:
 O parte a celor guvernaţi în mod benevol execută prescripţiile, adică conştient şi activ se includ în realizarea lor. În cazul dat, efortul de
aplicare a măsurilor de convingere se reduce la minim, deoarece obiectul administrării este dispus să îndeplinească dispoziţiile imperative.
 A doua categorie de participanţi la raporturile administrative îndeplinesc cerinţele legale în mod automat, adică fără să pătrundă în esenţa
lor. O asemenea percepţie pasivă poate avea loc conform tradiţiei, obişnuinţei. În cazul când poate fi vorba de absenteismul juridic, politic,
adică indiferenţa.
 46
 A treia categorie a obiectelor administrării îndeplinesc dispoziţiile cu caracter administrativ numai din teama survenirii consecinţelor
negative, adică a răspunderii. Această categorie de persoane în interiorul lor protestează, manifestă dezacord faţă de cerinţele înaintate, însă
frica de constrângere îi impune să forţeze voinţa lor şi să execute benevol prescripţiile. Dar cu toate acestea şi aici este rezultatul aplicării
măsurilor de convingere, deşi eficienţa convingerii este mai joasă ca în primele două cazuri. În cazul respectiv, metoda convingerii se
învecinează cu aplicarea măsurilor de constrângere, adică este foarte uşor de trecut dintr-o categorie în alta.
2) metoda constrângerii – reprezintă o metodă de influenţă cu caracter secundar, folosită în situaţii extreme, şi anume, ineficiența
convingerii.
Constrângerea reprezintă aplicarea influenţei fizice, psihice, materiale sau organizatorice, prin măsuri determinate conform legii, faţă de
persoanele care nu îndeplinesc benevol prescripţiile legale.
În acest sens, prin „constrângere” se înţelege manifestarea voinţei subiectului administrării care este contrară voinţei obiectului administrării.
De regulă, măsura de constrângere se aplică faţă de persoanele nedisciplinate, nestabile din punctul de vedere al comportării. Măsurile de
constrângere trebuie să fie aplicate în cazuri excepţionale (dacă există necesităţi obiective de aplicare).
Toate măsurile de constrângere aplicate în societate pot fi divizate în două categorii: constrângerea morală (obştească) şi constrângerea
statală (juridică).
Constrângerea morală (obştească) prevede condamnarea din partea societăţii sau cercului de persoane pentru faptele amorale, care se
manifestă în mod diferit: izolarea din partea celorlalţi membri ai societăţii, limitarea relaţiilor cu persoana respectivă, excluderea din
formaţiunea sau grupul (cercul) de persoane) etc.
Constrângerea statală (juridică) este cea mai importantă categorie şi ea are ca sarcină ocrotirea celor mai importante relaţii sociale. Statului
îi aparţine monopolul asupra aplicării răspunderii juridice. După conţinutul ei, constrângerea statală poate fi clasificată pornind de la
principalele ramuri (domenii) ale dreptului: constituţională, administrativă, civilă, materială, disciplinară, penală, procesual-judiciară, fiscală,
vamală etc. În ultima perioadă, odată cu intensificarea proceselor de globalizare, creşte ponderea şi importanţa constrângerii internaţionale.
În caz de încălcare a normelor de drept administrativ, constrângerea juridică se manifestă prin aplicarea, în esenţă, a constrângerii
administrative sau administrativ-juridice.
Metodele convingerii şi constrângerii aplicate în domeniul administraţiei publice mai sunt numite şi metode administrative sau directe. Pe
lângă metodele administrative, pot fi menţionate şi metodele economice sau indirecte.
Dacă metodele administrative sunt calificate în calitate de procedee sau mijloace de influenţă directă din partea subiecţilor administrării
asupra obiectelor corespunzătoare ale administrării, indiferent de domeniul concret al vieţii sociale, atunci metodele economice se
caracterizează în calitate de procedee de influenţă indirecte. Punctul-cheie în aplicarea metodelor economice se manifestă în aceea că subiectul
administrării atinge comportarea necesară a persoanelor administrate prin influenţa asupra intereselor lor materiale, adică indirect, spre
deosebire de mijloacele de influenţă directă cu caracter autoritar (stimularea materială, acordarea înlesnirilor de diferit gen, a scutirilor,
creditelor preferenţiale etc.).
Este inadmisibilă contradicţia dintre metodele de influenţă directă şi cele indirecte, mai ales că nici un procedeu de influenţă economică nu
poate să exercite o guvernare corectă, raţională şi eficientă, fără a avea o reglementare şi formă juridică, adică administrativ-juridică.
Metodele administrative şi economice trebuie aplicate optimal, adică ele trebuie să se completeze reciproc. Totuşi, ponderea principală în
domeniul administraţiei publice aparţine metodelor administrative, deoarece ele pun în ordine sfera socială şi se caracterizează prin
operativitatea necesară unei guvernări eficiente.
Metodele principale ale administraţiei publice sunt metodele convingerii şi constrângerii, deoarece fără folosirea lor este imposibilă
atingerea scopurilor administrării, iar unele metode indirecte sunt complementare în atingerea eficienţei maximale de influenţă asupra
obiectului administrării, adică membrilor societăţii.
c) Recomandaţi metode ale administraţiei publice într-o societate democratică.
O societate democratică, un stat de drept presupune şi un nivel înalt de conştiinţă socială, în general, şi conştiinţă juridică, în special, a
cetăţenilor. În atingerea acestui scop, administraţia utilizează anumite mijloace şi activităţi menite să contribuie la formarea convingerilor
juridice ale cetăţenilor. Într-o societate democrartică, administrația publică se face în special prin intermediul metodei convingerii, care
presupune mai multe activități, și anume:
a) întărirea bazei economice a statului şi ridicarea nivelului de trai al cetăţenilor;
b) propagarea şi popularizarea legilor (cunoaşterea legii, precum şi a consecinţelor nerespectării ei creează, la o bună parte a populaţiei,
convingerea necesităţii de respectare);
c) publicitatea proceselor judiciare;
d) publicitatea activităţii organelor administraţiei publice, utilizând în acest scop pe larg: presa, radioul, televiziunea;
e) formarea condiţiilor necesare pentru realizarea accesului liber al populaţiei la administraţie;
f) familiarizarea cetăţenilor cu principiile de bază ale dreptului şi politizarea maselor.
Metoda convingerii presupune aplicarea unor mijloace, procedee, cum ar fi acţiuni de lămurire, dezbateri, răspândirea experienţei înaintate şi
progresiste, măsuri de propagandă, stimulare, etc. În cazuri de extremă necesitate, trebuie să fie utilizată și metoda constrîngerii, anume pentru
a menține ordinea de drept și pentru nu a perturba regimul democratic dintr-un stat.
49. Constrângerea administrativă:
a) Definiţi constrângerea administrativă şi identificaţi trăsăturile ei.
Constrângerea administrativă reprezintă totalitatea măsurilor dispuse de organele administraţiei publice, în temeiul legii şi cu folosirea
puterii publice, în scopul de a realiza prevenirea săvârşirii de fapte antisociale, sancţionarea comiterii unor asemenea fapte, apărarea drepturilor
şi libertăţilor cetăţenilor, executarea obligaţiilor acestora sau punerea în executare a unor obligaţii dispuse de autorităţi publice din sfera celor
trei clasice puteri sau din afara acestei sfere.
Constrângerea administrativă are un şir de trăsături ce o deosebeşte de alte forme de constrângere, cum ar fi:
 se reduce la influenţa psihică, fizică, materială şi organizatorică (limitarea unor activităţi profesii etc.) asupra participanţilor la raporturile
administrative;
 este însoţită de aplicarea diferitelor limitări, pierderi ale anumitor drepturi şi libertăţi (până chiar la privarea de libertate);
 se efectuează în baza normelor juridice de drept administrativ în limitele funcţiilor de ocrotire a dreptului, adică de ocrotire a anumitor
relaţii sociale;
 se exercită, de regulă, pe cale extrajudiciară, adică în mod administrativ (şi numai în cazurile expres prevăzute pe cale judiciară);
 se aplică cu scopul de a preveni, curma sau a pune capăt acţiunilor ilegale, precum şi sancţionarea persoanelor vinovate.
b) Clasificaţi măsurile de constrângere administrativă.
 47
Măsurile de constrângere administrativă în scopul ocrotirii ordinii de drept exercită şi alt gen de funcţii fiind aplicate nu numai în calitate
de pedeapsă pentru încălcările de drept (disciplinare şi contravenţionale), dar şi pentru preîntâmpinarea şi curmarea lor. Aplicarea lor este de
competenţa organelor executive (persoanelor cu funcţii de răspundere) și în unele cazuri – prin intermediul instanţelor de judecată. Conform
destinaţiei lor sau în dependenţă de prezenţa sau lipsa faptei ilegale, măsurile de constrângere administrativă pot fi clasificate în trei grupe:
1) măsuri de prevenire – se aplică în scopul de a preîntâmpina posibilele încălcări în domeniul administrativ, precum şi anticiparea
producerii altor fenomene negative regimului securităţii publice (de exemplu, ele se aplică în cazul calamităţilor naturale, accidentelor pentru
asigurarea securităţii vieţii şi sănătăţii cetăţenilor, precum şi a condiţiilor normale de activitate a instituţiilor şi organizaţiilor). Cu toate că
măsurile de acest gen poartă un caracter vădit de profilaxie, ele se exercită în mod forţat (silit), adică în procesul realizării unilaterale a
împuternicirilor autoritare (cu caracter de putere) a autorităţilor publice competente (inclusiv persoanelor cu funcţii de răspundere). Măsurile
administrative de prevenire nu sunt legate de săvârşirea contravenţiei sau a altor fapte ilegale. Dimpotrivă, aceste măsuri preîntâmpină şi, în
acest sens, anticipează aplicarea altor măsuri de constrângere (cum ar fi răspunderea juridică), care pot fi aplicate împotriva persoanelor
vinovate de comiterea contravenţiilor şi altor încălcări. Dintre cele mai răspândite măsuri de prevenire ar putea fi menţionate următoarele:
 controlul şi acţiunile de supraveghere (poliţia supraveghează ordinea publică şi circulaţia rutieră);
 controlul obiectelor şi controlul corporal (organele vamale, ale poliţiei);
 controlul actelor de identitate (existenţa anumitor premise de săvârşire a unor infracţiuni şi altor fapte ilegale);
 reţinerea (reţinerea minorilor rămaşi fără supravegherea părinţilor sau a persoanelor care îi înlocuiesc etc.);
 stabilirea stării de carantină (în caz de epidemii sau epizootii);
 interzicerea circulaţiei transporturilor şi pietonilor în caz de apariţie a pericolului securităţii publice (polei, alunecări de teren etc.);
 controlul medical al persoanelor şi starea sanitară a organizaţiilor din domeniul alimentaţiei publice;
 sechestrarea sau rechiziţionarea averii;
 închiderea unor sectoare de frontiere (cazuri de epidemie etc.).
2) măsuri de stopare (curmare) – sunt destinate pentru întreruperea unor fapte ilegale şi prevenirea consecinţelor negative ce pot apărea în
urma acestor fapte. Aceste măsuri se aplică de către diferite autorităţi publice (persoane cu funcţii de răspundere), și anume:
 Cerinţa de a înceta acţiunile ilegale (poliţia are dreptul să ceară cetăţenilor şi persoanelor oficiale respectarea ordinii publice şi încetarea
infracţiunilor, să ia măsuri de constrângere, prevăzute de lege, faţă de infractori).
 Aplicarea forţei fizice.
 Aplicarea mijloacelor speciale (cătuşe, bastoane de cauciuc, mijloace de imobilizare, substanţe lacrimogene şi substanţe colorante
speciale şi alte mijloace).
 Aplicarea armei de foc. Colaboratorii poliţiei şi alte persoane împuternicite prin lege au dreptul să deţină, să aibă asupra lor în
permanenţă, să aplice şi să folosească arme de foc cu condiția că persoana ce o aplică este datoare să ia toate măsurile posibile pentru a
asigura securitatea cetăţenilor, ca dauna cauzată sănătăţii, onoarei, demnităţii şi bunurilor lor să fie cât mai mică, precum şi pentru a acorda
asistenţă medicală urgentă victimelor. Arma de foc este folosită ca măsură extremă în următoarele cazuri:
 pentru apărarea cetăţenilor şi pentru autoapărare contra unor atacuri ce constituie un pericol real pentru viaţa sau sănătatea lor, precum
şi pentru prevenirea capturării prin violenţă a armei de foc;
 pentru respingerea unui atac în grup sau atac armat, precum şi pentru respingerea atacurilor de altă natură ce periclitează viaţa sau
sănătatea lor;
 pentru eliberarea ostaticilor, dacă viaţa sau sănătatea lor se află în pericol;
 pentru respingerea unor atacuri în grup sau atacuri armate asupra unor obiective importante, aflate sub pază, asupra încăperilor de
locuit şi de menire gospodărească ale cetăţenilor, asupra sediilor autorităţilor publice şi organizaţiilor obşteşti, întreprinderilor,
instituţiilor şi organizaţiilor, dacă există un pericol real pentru viaţa sau sănătatea persoanelor care se află în ele, pentru respingerea
atacurilor asupra personalului militar şi de serviciu al organelor de poliţie;
 pentru reţinerea persoanei care opune rezistenţă armată ori care a fost surprinsă în momentul săvârşirii unei infracţiuni grave, sau a
delincventului care evadează de sub arest, precum şi a unei persoane înarmate care refuză să se subordoneze cerinţei legale de a depune
arma, când este imposibilă înfrângerea rezistenţei sau reţinerea delincventului pe alte căi şi cu alte mijloace.
 Reţinerea – constă în limitarea de scurtă durată a libertăţii persoanei fizice (nu poate depăşi, de regulă, 3 ore) şi se aplică în aşa cazuri,
cum ar fi:
 comiterea contravenţiilor flagrante pentru care Codul contravenţional prevede sancţiunea arestului contravenţional;
 imposibilitatea identificării persoanei în a cărei privinţă este pornit proces contravenţional, dacă au fost epuizate toate măsurile de
identificare;
 comiterea contravenţiilor pasibile de aplicarea măsurii de siguranţă a expulzării.
 Tratarea forţată a persoanelor care suferă de boli periculoase pentru populaţie ori înlăturarea temporară de la îndeplinirea atribuţiilor de
muncă a persoanelor infectate.
 Interzicerea exploatării mijloacelor de transport sau altor utilaje, a căror stare tehnică nu corespunde cerinţelor stabilite etc.
3) măsuri de răspundere juridică – se aplică pentru încălcarea normelor de drept, în special cele administrative, de regulă de către
autorităţile administrative competente. Aceste măsuri se exprimă prin aplicarea răspunderii contravenţionale (faţă de particulari şi persoane cu
funcţii de răspundere) sau răspunderea disciplinară ori patrimonială (aplicabile funcţionarilor publici şi autorităţilor publice (doar răspunderea
patrimonială).
Aplicarea măsurilor de constrângere administrativă se manifestă evident în condiţiile stării excepţionale. Organele (autorităţile)
administrative în aceste condiţii sunt înzestrate cu atribuţii excepţionale, necesare pentru normalizarea operativă a situaţiei, restabilirea ordinii
de drept, a legalităţii şi lichidarea pericolului securităţii publice. De exemplu, este posibilă evacuarea temporară a cetăţenilor din regiunile
periculoase pentru trai, ori introducerea regimului special de intrare şi ieşire a persoanelor, interzicerea manifestaţiilor, limitarea circulaţiei
transportului, starea de alertă etc.
În literatura de specialitate, la aceste măsuri mai sunt adăugate și măsurile administrativ-educative şi măsurile de asigurare procesuală.
c) Apreciaţi locul şi rolul constrângerii administrative ca formă a constrângerii statale (juridice).
Constrângerea administrativă constă dintr-o sumă de măsuri, aplicate în scopul asigurării respectării normelor de drept administrativ şi a altor
ramuri de drept, precum şi în scopul sancţionării nerespectării acestora. Toate măsurile de constrângere administrativă au ca scop final
educarea cetăţenilor în spiritul respectării normelor de drept. Sancţiunea conţinută în aceste măsuri nu trebuie privită ca scop, ci doar ca o
funcţie a constrângerii.
 48
Convingerea este metoda de bază, iar constrîngerea e metoda secundară. Cu toate acestea, aplicarea convingerii ca metodă principală a
administraţiei publice nu exclude însă aplicarea şi măsurilor de constrângere. Interesele ocrotirii legalităţii şi ordinii de drept, menţinerea
disciplinei de stat necesită uneori ca autorităţile statului să asigure transpunerea în viaţă a voinţei statale prin aplicarea celor care nu urmează
benevol această voinţă a unor măsuri de constrângere stabilite prin lege. De asemenea, aceasta este una din atribuţiile statului. Aplicarea
legitimă şi întemeiată a măsurilor de constrângere nu numai că nu contravine principiului democratismului, dar serveşte în acelaşi timp ca un
mijloc de asigurare a acestuia, deoarece permite realizarea consecventă a voinţei majorităţii populaţiei prin intermediul puterii de stat.
Democraţia este de neconceput fără o ordine de drept durabilă.
50. Caracteristica generală a răspunderii juridice în dreptul administrativ:
a) Identificaţi formele de răspundere juridică în dreptul administrativ.
Ca forme de răspundere juridică aplicabile prin mecanisme administrative, apar:
1) răspunderea contravenţională – prevede aplicarea sancţiunilor contravenţionale de către autoritatea competentă sau instanţa
judecătorească faţă de persoana fizică sau juridică care a comis o contravenţie. Subiecţii răspunderii contravenţionale sunt un cerc larg de
persoane fizice sau juridice (cu excepţia autorităţilor publice şi instituţiilor publice), inclusiv persoane cu funcţii de răspundere atât din
organizaţiile statale, cât şi din structurile private.
Sancţiunile contravenţionale sunt diverse având atât caracter moral, cât şi ca racter material, inclusiv cu elemente restrictive în privinţa
anumitor activităţi (de la avertisment – până la privarea de dreptul de a desfăşură o anumită activitate sau arestul contravenţional). Această
formă de răspundere este reglementată, în temei, de prevederile Codului contravenţional al RM.
2) răspunderea disciplinară. Subiecţii răspunderii disciplinare sunt funcţionarii publici, inclusiv funcţionarii cu statut special (militari,
poliţişti, vameşi ş.a.). Sancţiunile disciplinare poartă, în general, caracter moral, dar pot avea şi caracter mixt, cum ar fi eliberarea din funcţie.
Reglementarea răspunderii disciplinare se face prin diferite acte normative precum legi, regulamente sau statute disciplinare.
3) răspunderea materială limitată. Această formă de răspundere este preluată din dreptul muncii şi nu este reglementată clar de către normele
de drept administrativ. În calitate de subiecţi ai răspunderii materiale, apar funcţionarii publici care, cu vinovăţie, au cauzat un prejudiciu
serviciului public. Sancţiunea constă în repararea prejudiciului real direct (adică cu excepţia venitului ratat) şi poate fi răspundere limitată (în
limita salariului mediu lunar) sau răspundere materială deplină – în cazurile prevăzute de lege. Răspunderea materială limitată poate fi aplicată
în mod administrativ (extrajudiciar) prin ordinul conducerii autorităţii publice, pe când răspunderea materială deplină se aplică pe cale
judecătorească (evident, dacă funcţionarul public nu decide să repare benevol prejudiciul material).
Pentru încălcarea normelor de drept administrativ apar şi alte forme de răspundere juridică reglementate (sau preluate) de alte ramuri de
drept, aplicabile în temei prin intermediul sistemului judecătoresc: răspunderea patrimonială (a autorităţii publice şi solidar a funcţionarului
public), răspunderea materială deplină şi răspunderea penală.
Răspunderea patrimonială (civilă). Ca subiect al răspunderii apare autoritatea publică, inclusiv solidar funcţionarul public vinovat de fapta
ilegală, şi această formă de răspundere se manifestă în repararea prejudiciului, inclusiv a prejudiciului moral – în cazurile prevăzute de
legislaţia civilă.
b) Determinaţi temeiurile de apariţie a diferitor forme de răspundere juridică în dreptul administrativ.
Formele de răspundere juridică pot fi examinate având la bază aşa criterii, cum ar fi: temeiul aplicării, cercul de subiecţi și caracterul
sancţiunilor. Răspunderea disciplinară are ca temei abaterea disciplinară, adică neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a atribuţiilor de
serviciu. Răspunderea materială are ca temei cauzarea unui prejudiciu material autorităţii publice sau altei organizaţii statale (unui serviciu
public). Răspunderea patrimonială (civilă) are ca temei cauzarea de către autoritatea publică, în procesul neexecutării corespunzătoare a
atribuţiilor, inclusiv de funcţionarul acesteia, a unui prejudiciu cetăţeanului sau altui terţ.
c) Apreciaţi gradul de corespundere a opiniilor din doctrină cu prevederile legislaţiei privind răspunderea în dreptul administrativ.
În literatura de specialitate, se menţionează că răspunderea în dreptul administrativ se manifestă în aşa forme, cum ar fi răspunderea
administrativ-disciplinară, răspunderea administrativ-contravenţională şi răspunderea administrativ-patrimonială (materială). Din punct de
vedere teoretic, această clasificare poate fi acceptată, dar în contextul legislaţiei RM, pentru a nu crea confuzii, este prevăzut că răspunderea în
dreptul administrativ se manifestă în următoarele forme: răspunderea contravenţională, răspunderea disciplinară şi răspunderea materială.
Răspunderea materială urmează a fi deosebită de răspunderea patrimonială (civilă), care are ca temei cauzarea de către autoritatea publică, în
procesul neexecutării corespunzătoare a atribuţiilor, inclusiv de funcţionarul acesteia, a unui prejudiciu cetăţeanului sau altui terţ. Astfel,
conform prevederilor art. 53 din Constituţia RM „persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, prin-tr-un act administrativ sau
prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea
pagubei”.
51. Conceptul de procedură (proces) administrativ(ă):
a) Definiţi procedura (procesul) administrativ şi determinaţi trăsăturile lui caracteristice.
Procedura administrativă, în sens larg, reprezintă o activitate de realizare a normelor juridice administrative cu caracter material (adică
activitatea de aplicare a dreptului şi de stabilire a normelor de drept) şi în sens îngust, ca activitate de ocrotire a ordinii de drept
(jurisdicţională), săvârşită de organele administrative. Trăsăturile caracteristice: procedura administrativă, în sens larg, nu posedă o bază
juridică necesară pentru a fi posibilă a o aplica practic și cuprinde totalitatea acţiunilor săvârşite de autorităţile administraţiei publice pentru
realizarea funcţiilor lor. Baza normativă este incompletă în acest sens şi în majoritatea cazurilor lipsesc norme unice de săvârşire a unor
asemenea acţiuni, cum ar fi îmbinarea procedurilor de pregătire a actelor normative şi individuale cu regulile de exercitare a unor acţiuni cu
caracter de dispoziţie (aplicarea dreptului), cu procedurile de control şi supraveghere, precum şi cu procedurile jurisdicţionale (de aplicare a
răspunderii juridice).
Procedura administrativă, în sens restrâns, exprimă jurisdicţia administrativă şi poate fi definită ca o formă de activitate a autorităţilor
administrative, reglementată prin anumite norme juridice, având ca scop examinarea şi soluţionarea unor litigii administrative cu caracter
individual. Trăsăturile caracteristice: este mai preferabilă în sens juridic şi este supusă într-un volum mai mare reglementărilor juridice.
b) Determinaţi corelaţia dintre categoriile „proces administrativ (procedură administrativă)” şi „proces contravenţional”.
Potrivit legislaţiei în vigoare, pot fi evidenţiate următoarele forme ale procedurii administrative în sens restrâns:
1. Procesul contravenţional.
2. Procedura disciplinară.
3. Procedura materială.
4. Procedura în cazul petiţiilor şi de contencios administrativ.
5. Procedura de coordonare (aplicabilă în cazul divergenţelor dintre autorităţile administrative).
Corelația dintre categoriile „procedură administrativă” şi „proces contravenţional” este evidentă, și anume: procesul contravențional
reprezintă una din fomele procedurii administrative.
 49
c) Apreciaţi tendinţele legislaţiei privind procesul contravenţional.
Dintre formele de procedură administrativă procesul contravenţional este reglementat cel mai complet de către normele cuprinse, în temei, în
Codul contravenţional al RM. Astfel, ordinea derulării procesului contravenţional este strict determinată în legislaţie şi, în particular, prevede
chiar şi circumstanţele (împrejurările) care exclud procedura respectivă.
52. Noţiunea şi însemnătatea legalităţii şi disciplinei în domeniul administraţiei publice:
a) Definiţi legalitatea şi disciplina în domeniul administraţiei publice.
Prin legalitate se înţelege respectarea strictă a prevederilor normelor de drept atât de cei care adoptă aceste norme, precum şi cei care le pun
în executare, cât şi de toţi membrii societăţii. Legalitatea reprezintă un principiu constituţional, potrivit căruia toate organele de stat, persoanele
cu funcţii de răspundere, cetăţenii şi asociaţiile lor sunt obligate să respecte Constituţia RM. Conform art. 7 din Constituţia RM nici o lege şi
nici un act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică. Conform art.15 din Constituție toate autoritățile publice,
funcţionarii publici şi alte persoane antrenate în sectorul public, cetățenii și asociațiile lor sunt obligați să respecte Constituția RM și legile
adoptate conform Constituției.
O importanţă deosebită are principiul legalității în domeniul administraţiei publice pornind de la următoarele considerente:
1. Administraţia publică cuprinde o sferă foarte largă a activităţii statale, adică efectuează o activitate multilaterală în domeniul conducerii
cu economia, în domeniul social-cultural şi administrativ-politic şi cel al relaţiilor externe.
2. Subiecţii administrării sau organele administraţiei publice, în procesul realizării funcţiilor şi atribuţiilor lor, exercită o activitate de
executare a legilor care este însoţită de elaborarea şi adoptarea deciziilor administrative în formă de acte de aplicare a dreptului.
3. Administraţia publică este efectuată de o multitudine de autorităţi publice şi persoane cu funcţii de răspundere cu care au de a face
cetăţenii şi diferite organizaţii.
4. Organele administraţiei publice exercită activitatea de creare a normelor de drept care cuprinde o sferă largă a vieţii sociale.
5. Autorităţile administraţiei publice sunt înzestrate cu atribuţii largi în domeniul aplicării măsurilor de constrângere.
Prin disciplina se înţelege subordonarea conştientă a tuturor cetăţenilor normelor şi regulilor stabilite de stat şi de organele împuternicite,
respectarea strictă a regulilor de comportament, coordonarea în acţiuni, iar pentru funcţionarii publici executarea atribuţiilor de serviciu şi
dispoziţiilor conducătorilor. Astfel, disciplina prevede executarea strictă a legilor, a altor acte normative emise sau adoptate în baza legii, de
către toţi funcţionarii din aparatul de stat şi, de asemenea, de persoanele din domeniul economiei, social-cultural, administrativ-politic, precum
şi de populaţie.
b) Determinaţi corelaţia dintre legalitate şi disciplină în domeniul administraţiei publice.
Legalitatea şi disciplina sunt categorii distincte, dar, în acelaşi timp, ele sunt legate reciproc. Astfel, legalitatea serveşte ca bază sau nucleu al
disciplinei, deoarece una din principalele cerinţe ale disciplinei este respectarea legilor şi altor acte normative. Legalitatea reprezintă şi un
mijloc de ocrotire a disciplinei, aşa cum cerinţele principale ale disciplinei sunt oglindite în formă de norme, prevăzute în actele normative. La
rândul său, fără respectarea disciplinei nu este posibilă nici legalitatea strictă. Adică disciplina este un element important de garantare a
legalităţii.
c) Decideţi asupra compatibilităţii categoriei „legalitate şi disciplină” cu categoria „oportunitate (necesitate)” în procesul activităţii
administraţiei publice.
Într-o legătură strânsă cu legalitatea şi disciplina se află şi oportunitatea, adică corespunderea acţiunilor autorităţilor administraţiei publice şi
altor participanţi la activitatea de administrare a scopurilor şi sarcinilor puse. Legile şi alte acte normative, punând în faţa organelor
administraţiei publice anumite scopuri şi sarcini, nu totdeauna în volum deplin determină acţiunile şi condiţiile care trebuie înfăptuite. Uneori
autorităţilor publice li se oferă posibilitatea să aleagă cele mai raţionale căi şi măsuri de realizare a sarcinilor puse în faţa lor. Doar astfel
oportunitatea poate să aducă folos cetăţenilor şi societăţii, cu alte cuvinte, când ea nu contravine legalităţii și este în concordanţă deplină cu
interesul public. Unele aspecte ale oportunităţii pot fi deduse din legislaţia contravenţională şi cea penală. Astfel nu constituie faptă ilegală
fapta care a cauzat daune intereselor ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat în atingerea unor scopuri socialmente utile, iar riscul se
consideră întemeiat fără de care scopul socialmente util nu a putut fi atins, iar persoana care a riscat a luat măsuri de prevenire a cauzării de
daune intereselor ocrotite de lege.
Astfel se poate de vorbit despre unitatea legalităţii, disciplinei şi oportunităţii. Odată cu lărgirea independenţei organelor administraţiei
publice (cum ar fi cele locale), a instituţiilor şi organizaţiilor, precum şi apariţia unui volum mare de norme permisive, oportunitatea în
activitatea subiecţilor raporturilor de administrare se intensifică în continuare.
53. Noţiunea şi sistemul mijloacelor de asigurare a legalităţii şi disciplinei în procesul administraţiei publice:
a) Definiţi şi clasificaţi mijloacele de asigurare a legalităţii şi disciplinei în cadrul administraţiei publice.
În procesul activităţii de asigurare a legalităţii şi disciplinei în domeniul administraţiei publice, autorităţile publice, persoanele fizice şi
diferite organizaţii folosesc, în limitele legii, următoarele mijloace (procedee):
 controlul – se caracterizează prin faptul că, de regulă, are un caracter universal şi se exercită în toate domeniile administrării. Prin
intermediul controlului, se stabileşte dacă activitatea autorităţilor administrative şi acţiunile funcţionarilor publici corespund cerinţelor şi
normelor de drept. Sunt supuse controlului şi acţiunile cetăţenilor şi organizaţiilor care au tangenţe cu domeniul administraţiei publice.
Controlul este chemat să asigure respectarea strictă şi executarea întocmai a legilor şi altor acte normative, respectarea disciplinei de către
organele administraţiei publice, funcţionarii publici, de către întreprinderi, societăţi comerciale, instituţii, alte organizaţii şi cetățeni. Conform
momentului efectuării, controlul poate fi clasificat în următoarele categorii:
 controlul prealabil (ex-ante) – scopul constă în preîntâmpinarea sau profilaxia eventualelor încălcări şi el se organizează până la realizarea
unei operaţiuni;
 controlul curent – scopul este de a stabili starea legalităţii şi disciplinei, precum şi aprecierea corectitudinii acţiunilor subiectului supus
controlului în timpul unei operaţiuni;
 controlul ulterior (ex-post) – scopul constă în verificarea executării reale, adică se organizează după realizarea unei operaţiuni, inclusiv se
verifică executarea dispoziţiilor, hotărârilor organelor de control.
După calitatea celui ce efectuează controlul, deosebim:
 controlul extern exercitat de persoane din afara sistemului administraţiei publice (organul legislativ, instanţa de judecată etc.);
 controlul intern sau administrativ.
După timpul efectuării, controlul poate fi:
 planificat;
 inopinat.
După natura subiectului controlului, controlul poate fi:
 parlamentar;
 50
 administrativ;
 judecătoresc;
 obștesc – este exercitat de societatea civilă.
După regimul activității de control, controlul poate fi:
 jurisdicțional;
 non-jurisdicțional.
După extinderea activității de control, controlul poate fi:
 de legalitate;
 de oportunitate.
Controlului îi sunt caracteristice următoarele:
a. între autoritatea ce exercită controlul şi cel controlat, de regulă, există relaţii de subordonare;
b. obiectivul controlului serveşte legalitatea şi oportunitatea activităţii obiectului controlat;
c. autoritatea ce controlează, de regulă, poate anula deciziile celui controlat şi poate aplica măsuri de influenţă prevăzute de lege.
O varietate a controlului este controlul executării – reprezintă o activitate care permite de a stabili ce şi cum a fost făcut pentru executarea
dispoziţiilor şi cerinţelor legii şi altor acte normative, inclusiv a organului ierarhic superior. Controlul executării reprezintă un element necesar
şi indispensabil al activităţii de administrare operativă de către conducătorii de diferit rang, deoarece una din obligaţiile lor este urmărirea
executării corecte şi la timp de către persoanele pe care le conduc sau sunt subordonate lor a diferitelor hotărâri, dispoziţii, indicaţii etc.
 supravegherea administrativă – reprezintă în esenţa urmărirea permanentă sau sistematică de către autorităţile şi persoanele cu funcţii de
răspundere, împuternicite pentru aceasta a executării normelor speciale care acţionează în anumite domenii (norme sanitare, fiscale,
antiincendiare, regulile circulaţiei rutiere etc.). Activitatea de supraveghere administrativă are următoarele trăsături ce o deosebeşte de control:
 Autoritatea de supraveghere administrativă îşi exercită funcţiile şi atribuţiile faţă de subiectul verificării care, din punct de vedere
organizatoric, nu-i este subordonat, spre deosebire de autorităţile de control care verifică în temei subiecţii subordonaţi şi numai în unele
cazuri, prevăzute de lege, cei nesubordonaţi din punct de vedere organizatoric.
 În procesul supravegherii administrative, faţă de subiectul supus supravegherii se aplică măsuri de constrângere administrativă (măsuri de
stopare, răspundere contravenţională), pe când în procesul controlului pot fi aplicate şi măsuri de influenţă disciplinară şi materială faţă de
persoanele vinovate.
 Autorităţile ce exercită supravegherea administrativă verifică respectarea regulilor speciale, pe când autorităţile ce efectuează controlul se
ocupă de verificarea diferitelor laturi ale activităţii subiecţilor supuşi controlului, adică are caracter mai universal.
 Supravegherea administrativă se efectuează din punctul de vedere al legalităţii, dar nu şi al oportunităţii activităţii subiectului supus
verificării. De aceea, în cazul supravegherii administrative, spre deosebire de control, nu se admite amestecul în activitatea operativă a
subiectului verificat.
 reclamarea (dreptul de petiţionare) – reprezintă realizarea de către o persoană fizică sau organizaţia nestatală a dreptului lor de a-şi înainta
pretenţiile (cererile) faţă de autorităţile şi persoanele cu funcţii de răspundere din cadrul administraţiei publice. Acest mijloc de asigurare a
legalităţii şi disciplinei în administraţia publică rezultă din art. 53 al Constituţiei RM (dreptul la petiţionare). Plus la aceasta, fiecare persoană
este în drept, conform art.20 al Constituţiei RM, să se adreseze injustiţie.
b) Generalizaţi elementele sistemului mijloacelor de asigurare a legalităţii şi disciplinei în cadrul administraţiei publice.
Sistemul mijloacelor de asigurare a legalităţii şi disciplinei în procesul administraţiei publice include următoarele forme de control,
supraveghere şi reclamare:
 controlul formaţiunilor nestatale;
 petiţiile cetăţenilor şi altor persoane fizice;
 controlul exercitat de către Parlament;
 controlul exercitat de Preşedintele RM;
 controlul exercitat de Curtea Constituţională;
 controlul exercitat de Curtea de Conturi;
 controlul exercitat de avocaţii parlamentari;
 controlul (supravegherea) administrativ (controlul intern);
 controlul judecătoresc, inclusiv contenciosul administrativ.
c) Formulaţi principalele căi de întărire a legalităţii şi disciplinei în domeniul administraţiei publice.
Pentru asigurarea unui nivel înalt de legalitate şi disciplină în administraţia publică, se impune selectarea şi promovarea funcţionarilor cu
nivel de moralitate şi profesionalism suficient pentru satisfacerea necesităţilor şi dezvoltarea continuă a nivelului de viaţă a cetăţenilor RM,
precum şi rezolvarea unor aşa sarcini, cum ar fi:
1) Crearea unei atmosfere care asigură inevitabilitatea răspunderii în caz de încălcare a legii, altor acte normative şi disciplinei.
2) Neadmiterea şi chiar profilaxia încălcărilor apărute în procesul activităţii autorităţilor administrative.
3) Descoperirea operativă şi la timp, curmarea şi înlăturarea cauzelor încălcărilor legalităţii şi disciplinei.
4) Elaborarea şi aplicarea unor măsuri complexe îndreptate spre înlăturarea cauzelor încălcărilor, cum ar fi nivelul de salarizare şi asigurarea
cu condiţii de trai a funcţionarului public chiar din momentul încadrării în serviciul public (promovarea principiului „funcţionarul trebuie să
aibă ce pierde în caz de comitere a încălcărilor regimului de legalitate şi disciplină”).
5) Atragerea la răspundere a persoanelor vinovate de încălcarea legalităţii şi disciplinei, indiferent de poziţia şi funcţia ocupată.
6) Asigurarea transparenţei procesului de administrare, cu supravegherea continuă din partea mijloacelor de informare în masă şi a societăţii
civile.
54. Principiile controlului (supravegherii) în domeniul administraţiei publice:
a) Identificaţi principiile controlului (supravegherii) în domeniul administraţiei publice.
În calitate de principii ale controlului (supravegherii) în domeniul administraţiei publice, pot fi menţionate următoarele:
 legalitate şi respectarea competenţei stipulate de lege;
 obiectivitate şi imparţialitate;
 independenţă;
 transparenţă în limitele legii, inclusiv a actelor individuale şi normative emise de organul de control;
 efectuarea controlului în baza evaluării riscurilor;
 prezumţia respectării legislaţiei de către persoana supusă controlului;
 51
 proporţionalitate şi oportunitate privind iniţierea controlului – recurgerea la control doar când acesta este rezonabil necesar;
 proporţionalitate şi oportunitate privind durata controlului – exercitarea controlului într-un termen rezonabil, în funcţie de temeiul invocat
de organul de control;
 neadmiterea aplicării sancţiunilor care nu sunt stabilite de legi;
 tratarea dubiilor apărute la aplicarea legislaţiei în favoarea particularului;
 efectuarea cheltuielilor de control din contul statului;
 redarea, de regulă, unui caracter consultativ controlului;
 evidenţa tuturor acţiunilor şi actelor de control;
 dreptul de a contesta orice fapt sau act al controlorului şi de reparare a prejudiciului cauzat astfel;
 lipsa interesului patrimonial al controlorului, inclusiv în raport cu defalcarea unei părţi din amenda percepută în bugetul organului respectiv
de control, etc.
b) Stabiliţi importanţa principiilor controlului (supravegherii) în domeniul administraţiei publice.
Importanța principiilor controlului în domeniul administrației publice constă în faptul că aceste principii sînt exercitate în raport cu
autorităţile publice şi alte structuri subordonate ale acestora (adică faţă de sectorul public) şi, de asemenea, acest control este exercitat de către
autorităţile administrative, conform prevederilor legii şi în limitele legii, asupra activităţii persoanelor juridice şi persoanelor fizice (adică
sectorul privat).
c) Evaluaţi gradul de corespundere necesităţilor zilei a principiilor controlului (supravegherii) în domeniul administraţiei publice.
Principiile controlului (supravegherii) în domeniul administraţiei publice cuprind controlul (supravegherea) în domeniul administraţiei
publice exercitat în raport cu autorităţile publice şi alte structuri subordonate ale acestora (adică faţă de sectorul public) şi, de asemenea,
controlul (supravegherea) exercitat de către autorităţile administrative, conform prevederilor legii şi în limitele legii, asupra activităţii
persoanelor juridice şi persoanelor fizice (adică sectorul privat).
55. Controlul cetăţenilor (persoanelor fizice) şi a formaţiunilor nestatale în domeniul administraţiei publice:
a) Determinaţi rolul petiţiilor cetăţenilor (persoanelor fizice) în asigurarea legalităţii şi disciplinei în domeniul administraţiei publice.
Prin petiţie se înţelege orice cerere, reclamaţie, propunere, sesizare, adresată organelor de resort, inclusiv cererea prealabilă prin care se
contestă un act administrativ sau nesoluţionarea în termenul stabilit de lege a unei cereri. Cererea (sesizarea) reprezintă adresarea persoanei
referitor la realizarea unui drept sau interes legitim al său, care nu este legat de o oarecare încălcare a dreptului sau interesului legitim.
Propunerea reprezintă atragerea atenţiei la neajunsurile în organizarea, activitatea sau reglementarea unui sau altui domeniu şi indicarea căilor
de lichidare a lor. Reclamaţia, cererea prealabilă este o adresare a persoanei unei autorităţi referitor la un drept sau interes legitim încălcat.
Legislaţia în vigoare prevede diferite modalităţi de examinare a petiţiilor, cum ar fi cele ordinare şi cele ce ţin de legislaţia de procedură
penală, de procedură civilă, de procedură de executare, cu privire la contravenţii, precum şi de legislaţia muncii.
Rolul petiţiilor cetăţenilor (persoanelor fizice) în asigurarea legalităţii şi disciplinei în domeniul administraţiei publice constă în scopul
asigurării protecţiei drepturilor şi intereselor legitime ale cetățenilor RM. Pornind de la prevederile legislaţiei în vigoare, cetăţenii şi alte
persoane fizice se pot adresa autorităţilor publice prin petiția pentru a obţine informaţii sau să contribuie la îmbunătăţirea procesului de
administrare.
b) Determinaţi modalităţile de control din partea formaţiunilor nestatale în domeniul administraţiei publice.
Controlul formaţiunilor nestatale reiese, în temei, din dreptul cetăţeanului la asociere prevăzut de art.41, 42 din Constituţia RM (libertatea
partidelor şi a altor organizaţii social-politice, dreptul de a întemeia şi de a se afilia la sindicate etc.). Această formă de control este efectuată în
diferite direcţii, cum ar fi:
 crearea grupurilor de iniţiativă pentru soluţionarea diferitelor probleme ce se referă la interesele anumitor asociaţii şi grupuri de persoane;
 ocrotirea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor formaţiunilor obşteşti şi cetăţenilor;
 activitatea mijloacelor de informare în masă, inclusiv în domeniul informării populaţiei despre neajunsurile în activitatea administraţiei
publice (derularea unor certări în procesul pregătirii informaţiei);
 activitatea sindicatelor şi patronatelor, care trebuie să asigure un echilibru real între interesele angajaţilor şi angajatorilor (inclusiv protecţia
muncii, asistenţa socială, remunerarea muncii etc.);
 un control specific asupra activităţii diferitelor autorităţi administrative se exercită prin intermediul agenţilor economici şi altor structuri
private, mai ales în domeniile ce ţin de activitatea nemijlocită a acestora (adresarea cu propuneri, cereri, reclamaţii), aceasta având efect asupra
îmbunătăţirii atât a legislaţiei, cât şi perfecţionarea activităţii autorităţilor respective.
c) Estimaţi gradul de eficienţă a controlului exercitat de către cetăţeni (persoane fizice) şi formaţiunile nestatale în procesul
asigurării legalităţii şi democratizării administraţiei publice.
Controlul cetățenilor (persoanelor fizice) în asigurarea legalității și disciplinei în domeniul administrației publice exercitat prin adresarea
petiţiilor are o deosebită importanţă pentru întărirea legalităţii, disciplinei şi perfecţionarea activităţii autorităţilor publice, deoarece aceste
autorităţi sunt obligate prin lege să reacţioneze la aceste petiţii şi să înlăture încălcările şi obstacolele în realizarea drepturilor şi intereselor
legitime ale cetăţenilor şi altor persoane fizice.
Controlul formaţiunilor nestatale, denumit şi control obştesc, este una din formele principale de control exercitat faţă de administraţia
publică din partea organizaţiilor social-politice, asociaţiilor obşteşti, mijloacelor de informare în masă şi alte formaţiuni nestatale, adică ceea ce
poate fi numit prin termenul generic de societatea civilă. Această formă de control reiese, în temei, din dreptul cetăţeanului la asociere
prevăzut de art.41, 42 din Constituţia RM (libertatea partidelor şi a altor organizaţii social-politice, dreptul de a întemeia şi de a se afilia la
sindicate etc.).
56. Controlul exercitat de către Parlament şi Preşedintele Republicii Moldova în domeniul administraţiei publice:
a) Identificaţi modalităţile de control ale Parlamentului în domeniul administraţiei publice.
Forme de control al Parlamentului asupra administraţiei publice:
 şedinţele Parlamentului, în plenul cărora se ascultă dările de seamă şi rapoartele conducătorilor autorităţilor administraţiei publice (ora
Guvernului) şi se iau decizii pe marginea acestora;
 activitatea comisiilor parlamentare permanente sau speciale (de anchetă) în diferite domenii, care pot audia persoanele oficiale şi solicitările
cărora trebuie îndeplinite de autorităţile administrative;
 întrebările sau interpelările adresate de deputaţi ca un mijloc destul de eficient de control al administraţiei publice.
b) Stabiliţi esenţa controlului Preşedintelui RM în domeniul administraţiei publice.
Conform prevederilor constituționale, esența controlului Președintelui RM constă în următoarele:
 În cazul imposibilităţii formării Guvernului sau al blocării procedurii de adoptare a legilor timp de 3 luni, Preşedintele RM, după
consultarea fracţiunilor parlamentare, poate să dizolve Parlamentul;
 52
 Preşedintele RM este comandantul suprem al forţelor armate.
 Preşedintele RM soluţionează problemele cetăţeniei RM şi acordă azil politic.
 Preşedintele RM numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege.
 Preşedintele RM poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa asupra problemelor de interes naţional.
 Preşedintele RM suspendă actele Guvernului, ce contravin legislaţiei, până la adoptarea hotărârii definitive a Curţii Constituţionale.
 Preşedintele RM, în limitele prevăzute de Constituţia RM, participă la numirea Guvernului, precum şi la numirea şi eliberarea din funcţie a
unor membri ai Guvernului în parte.
c) Decideţi asupra rolului controlului Parlamentului, în raport cu controlul Preşedintelui RM, în domeniul administraţiei publice.
Conform prevederilor constituţionale, Guvernul este responsabil în faţa Parlamentului şi prezintă informaţiile şi documentele cerute de
acesta, de comisiile parlamentare şi de deputaţi. Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului, iar dacă li se solicită prezenţa,
participarea lor este obligatorie. În urma controlului parlamentar, poate fi exprimată neîncrederea în Guvern, adică survine răspunderea politică
a acestuia.
Preşedintele RM ca şef al statului, de asemenea, are unele funcţii de control asupra executivului exprimat prin administraţia publică, desigur
mai puţine decât organul legislativ.
57. Controlul exercitat de către Curtea Constituţională, Curtea de Conturi şi Avocatul Poporului în domeniul administraţiei publice:
a) Descrieţi specificul controlului Curţii Constituţionale şi al Avocatului Poporului.
Conform art. 135 alin.(l) lit. a) din Constituţia RM, Curtea Constituţională exercită, la sesizare, controlul constituţionalităţii decretelor
Preşedintelui RM, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care RM este parte. Conform practicii
stabilite de Curtea Constituţională, ea exercită, de regulă, controlul actelor Preşedintelui RM şi Guvernului doar cu caracter normativ, însă
actele emise de Parlament, Preşedintele RM şi Guvern referitoare la persoanele oficiale exponente ale unui interes public deosebit, alese sau
numite pentru durata mandatului atribuit, pot face obiect al controlului constituţionalităţii sub aspectul formei şi procedurii de adoptare. Până
la adoptarea de către Parlament a cadrului legal pertinent Curtea Constituţională decide cu discernământ în cazurile privind funcţiile oficiale cu
caracter public deosebit. Hotărârile Curţii Constituţionale sunt definitive şi nu pot fi atacate.
Avocatul Poporului examinează cererile privind deciziile, acţiunile sau inacţiunile autorităţilor publice, organizaţiilor şi întreprinderilor,
indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare, ale organizaţiilor necomerciale şi persoanelor cu funcţii de răspundere de
toate nivelurile care, conform opiniei petiţionarului, i-au încălcat drepturile şi libertăţile. Nu este primită spre examinare cererea adresată
Avocatului Poporului a cărei examinare ţine de competenţa altor organe (intentarea urmăririi penale, explicarea deciziei judecătoreşti).
În exercitarea mandatului său, Avocatul Poporului are dreptul:
 să prezinte Parlamentului sau Guvernului recomandări în vederea perfecţionării legislaţiei în domeniul asigurării drepturilor şi libertăţilor
omului;
 să verifice respectarea şi exercitarea conformă de către autorităţile publice, de către organizaţii şi întreprinderi, indiferent de tipul de
proprietate şi forma juridică de organizare, de către organizaţiile necomerciale, de către persoanele cu funcţii de răspundere de toate nivelurile
a atribuţiilor acestora privind respectarea drepturilor şi libertăţilor omului;
 să reprezinte persoanele fizice sau grupurile de persoane fizice în faţa autorităţilor publice şi instanţelor de judecată în cazurile complexe ce
ţin de drepturile şi libertăţile omului sau în cazurile de interes public;
 să aibă acces liber la toate autorităţile publice, să asiste la şedinţele subdiviziunilor lor, inclusiv la şedinţele organelor colegiale ale
acestora;
 să solicite şi să primească de la autorităţile publice, de la persoanele cu funcţii de răspundere de toate nivelurile informaţiile, documentele
şi materialele necesare pentru exercitarea atribuţiilor, inclusiv informaţiile oficiale cu accesibilitate limitată şi informaţiile atribuite la secret de
stat în condiţiile legii;
 să solicite concluziile instituţiilor competente referitoare la respectarea drepturilor şi libertăţilor omului în cazul în care există suficiente
temeiuri pentru a presupune lezarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Constituţia Republicii Moldova şi de tratatele internaţionale la care
RM este parte;
 să aibă acces liber şi fără întîrziere în instituţii, organizaţii şi întreprinderi, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare,
în inspectoratele de poliţie şi locurile de detenţie din cadrul acestora, în instituţiile penitenciare, în izolatoarele de urmărire penală, în unităţile
militare, în centrele de plasament pentru imigranţi sau pentru solicitanţii de azil, în instituţiile care acordă asistenţă socială, medicală sau
psihiatrică, în instituţiile speciale de învăţămînt şi de reeducare sau în instituţiile curative şi de reeducare a minorilor şi în alte instituţii
similare, etc.
Avocatul Poporului este obligat să apere drepturile şi libertăţile omului în conformitate cu Constituţia RM, cu legile şi tratatele internaţionale
din domeniul drepturilor şi libertăţilor omului la care RM este parte, să-şi exercite atribuţiile funcţiei în conformitate cu legislaţia.
b) Determinaţi obiectul controlului Curţii de Conturi.
Obiectivele generale ale activităţii Curţii de Conturi sunt:
 evaluarea regularităţii, legalităţii, conformităţii, economicităţii, eficienţei şi eficacităţii gestionării resurselor financiare publice şi a
patrimoniului public;
 promovarea standardelor, recunoscute internaţional, privind transparenţa şi responsabilitatea în domeniul managementului finanţelor
publice;
 asigurarea transparenţei prin informarea autorităţilor publice responsabile şi publicului despre planurile sale strategice şi anuale, despre
constatările şi recomandările sale;
 certificarea personalului cu atribuţii de audit public.
În exercitarea atribuţiilor sale, Curtea de Conturi auditează următoarele domenii:
a) formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigurărilor sociale de stat, ale bugetelor unităţilor administrativ-
teritoriale, ale fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală, inclusiv:
 formarea, utilizarea şi gestionarea fondurilor speciale, precum şi a fondurilor de tezaur public;
 formarea şi gestionarea datoriei publice, respectarea garanţiilor guvernamentale pentru creditele interne şi externe;
 utilizarea de către instituţiile publice a granturilor şi finanţelor alocate de donatorii externi pentru realizarea programelor la care participă
RM;
 utilizarea alocaţiilor bugetare pentru investiţii, a subvenţiilor şi altor forme de asistenţă financiară din partea statului;
b) executarea tratatelor interguvernamentale în domeniul economico-financiar;
c) administrarea şi gestionarea patrimoniului public;
 53
d) procesul de privatizare a patrimoniului statului şi de asigurare a activităţii de postprivatizare;
e) administrarea şi utilizarea resurselor naturale;
f) utilizarea resurselor creditare şi valutare ale statului;
g) ţinerea evidenţei contabile şi raportarea financiară;
h) activitatea altor organe de control/audit financiar public, precum şi a sistemelor de control intern;
i) alte domenii de activitate raportate, prin legi organice, la competenţa Curţii de Conturi.
În exercitarea atribuţiilor sale, Curtea de Conturi auditează următoarele entităţi:
 autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, alte autorităţi publice;
 instituţiile şi organizaţiile finanţate din bugetul public naţional;
 agenţii economici al căror capital social este de stat în întregime sau în al căror capital social cota statului este mai mare de 50%;
 alte entităţi, în conformitate cu legislaţia.
c) Estimaţi rolul Curţii Constituţionale, Curţii de Conturi şi al Avocatului Poporului în asigurarea legalităţii şi disciplinei în
domeniul administraţiei publice.
Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în RM, fiind independentă de orice altă autoritate publică şi se
supune numai Constituţiei RM. Curtea Constituţională exercită, la sesizare, controlul constituţionalităţii decretelor Preşedintelui RM, a
hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului.
Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare publice.
Activitatea ei este reglementată în principal de Legea Curţii de Conturi, nr.261/2008. Curtea de Conturi este unica autoritate publică a statului
care exercită controlul asupra formării, administrării şi întrebuinţării resurselor financiare publice şi administrării patrimoniului public prin
realizarea auditului extern în sectorul public în calitate de instituţie supremă de audit şi este protejată legal de interferenţa din partea organelor
de drept sau cu funcţii de control. Hotărârile Curţii de Conturi asupra rapoartelor de audit sunt oficiale şi executorii pentru toate autorităţile
publice şi pentru toate persoanele juridice şi fizice.
Curtea de Conturi, în caz de necesitate, conlucrează cu autorităţile, instituţiile publice, inclusiv organele de drept, în rezolvarea problemelor
comune, conducându-se de principiile legalităţii şi neadmiterii amestecului în activitatea lor. Curtea de Conturi, în conformitate cu legea,
sesizează organele de drept despre depistarea încălcărilor a căror constatare şi examinare ţin de competenţa acestora. În scopul realizării
atribuţiilor sale, Curtea de Conturi este în drept să solicite materialele întocmite de către organele de drept, de control şi de alte autorităţi
publice, iar acestea sunt obligate să le prezinte la prima solicitare.
Instituţia Avocatului Poporului este menită să asigure garantarea respectării drepturilor şi libertăţilor omului de către autorităţile publice, de
către organizaţii şi întreprinderi, indiferent de tipul de proprietate și forma juridică de organizare, de către organizaţiile necomerciale şi de
către persoanele cu funcţii de răspundere de toate nivelurile. Avocatul Poporului contribuie la apărarea drepturilor şi libertăţilor omului prin
prevenirea încălcării acestora, prin monitorizarea şi raportarea modului de respectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului la
nivel naţional, prin perfecţionarea legislaţiei ce ţine de domeniul drepturilor şi libertăţilor omului, prin colaborarea internaţională în acest
domeniu, prin promovarea drepturilor şi libertăţilor omului şi a mecanismelor de apărare a acestora, prin aplicarea procedeelor reglementate de
Legea cu privire la Avocatul Poporului (Ombudsmanul), nr.52/2014.
58. Controlul (supravegherea) administrativ(ă):
a) Identificaţi controlul (supravegherea) administrativ(ă).
Controlul (supravegherea) administrativ(ă) se referă la controlul intern în cadrul administraţiei publice şi ar fi o formă deosebit de
importantă de autoreglare a regimului de legalitate şi disciplină în administraţia publică.
b) Clasificaţi controlul (supravegherea) administrativ(ă).
Controlul (supravegherea) administrativ(ă) poate fi clasificat(ă) în următoarele categorii:
a) controlul general;
b) controlul departamental;
c) supravegherea administrativă.
Totodată, controlul (supravegherea) administrativ(ă) se clasifică în:
1) Control intern:
 control general;
 control specializat
2) Control administrativ extern:
 control ierarhic;
 control administrativ al activității administrației publice locale;
 control specializat.
c) Estimaţi rolul controlului (supravegherii) administrativ(e) în asigurarea legalităţii şi eficienţei administraţiei publice.
Controlul general ţine de activitatea autorităţilor administrative care au competenţă generală, cum ar fi controlul exercitat de Guvern sau de
consiliile locale sau raionale. Guvernul exercită controlul asupra activităţii ministerelor şi altor organe ale administraţiei publice centrale de
specialitate şi, de asemenea, prin intermediul structurilor Cancelariei de Stat, exercită controlul administrativ de legalitate asupra activităţii
autorităţilor administraţiei publice locale. Consiliile exercită controlul autorităţilor executive ale administraţiei publice locale.
Controlul departamental este exercitat de către organele administraţiei publice centrale de specialitate referitor la structurile subordonate lor,
adică respectarea şi executarea legilor şi altor acte normative de către autorităţile, instituţiile, întreprinderile şi organizaţiile subordonate lor.
De exemplu, Ministerul Educaţiei exercită controlul referitor la executarea legislaţiei de către instituţiile de învăţământ. La această categorie
ar putea fi menţionat şi controlul administrativ de oportunitate asupra autorităţilor administraţiei publice locale în cazul competenţelor delegate
de stat. De asemenea, pe plan local serviciile publice cu competenţă de specialitate exercită controlul activităţii întreprinderilor şi instituţiilor
locale. La această categorie ar putea fi inclus şi controlul interdepartamental exercitat de către organele care au o competenţă interramurală.
Între aceste autorităţi şi subiecţii supuşi controlului, de regulă, lipsesc relaţiile de subordonare ierarhică, cum ar fi controlul respectării
standardelor şi normelor, unităţilor de măsură de către autorităţi şi organizaţii independent de ramura de activitate.
Supravegherea administrativă constă în verificarea executării diferitelor norme speciale, reguli obligatorii consfinţite în legi sau alte acte
normative, care acţionează în anumite domenii ale vieţii sociale (regulile circulaţiei rutiere, securităţii antiincendiare, securităţii sanitare,
securităţii muncii, reguli fiscale, reguli de audit şi altele). Subiecţii supravegherii administrative sunt organele afacerilor interne, diferite
inspecţii, servicii, adică reprezentanţii puterii administrative. Aceste autorităţi pot aplica faţă de funcţionarii publici, persoanele fizice,
întreprinderi, instituţii şi organizaţii supuse supravegherii măsuri de constrângere administrativă.
59. Caracteristică generală a controlului judecătoresc, inclusiv al organelor procuraturii, în domeniul administraţiei publice:
 54
a) Identificaţi modalităţile de influenţă ale instanţelor judecătoreşti (în procesul examinării cauzelor penale, contravenţionale, de
contencios administrativ) asupra activităţii administraţiei publice.
Instanţele judecătoreşti examinează diferite cauze administrative, civile, de muncă, penale şi în procesul examinării acestor cauze ies la
iveală momente de încălcarea sistemică a legalităţii şi disciplinei în domeniul administraţiei publice. Conţinutul controlului judecătoresc ca
mijloc de asigurare a legalităţii şi disciplinei în administraţia publică constă în:
1) aprecierea juridică a deciziilor şi acţiunilor autorităţilor administrative şi funcţionarilor publici în baza principiului dreptăţii;
2) sancţionarea faptelor ilegale şi restabilirea drepturilor şi intereselor legitime lezate ale cetăţenilor şi altor persoane;
3) contribuirea la identificarea cauzelor şi condiţiilor ce au dus la încălcarea legalităţii şi disciplinei.
Problemele privind încălcarea sistematică a legalităţii depistate în cauzele civile sunt lăsate la latitudinea părţilor (iar procedurile civile
respective se referă şi la litigiile de contencios administrativ), doar în cauzele contravenţionale şi penale a fost păstrată posibilitatea de
intervenţie a instanţei de judecată.
Conform art.450 din Codul contravenţional al RM, instanţa de judecată, constatând în procesul de judecată fapte de încălcare a legalităţii şi a
drepturilor omului, emite, odată cu hotărârea, şi o încheiere interlocutorie, prin care aceste fapte se aduc la cunoştinţă procurorului şi, după caz,
persoanei cu funcţie de răspundere responsabile. În decursul a 30 de zile, persoana cu funcţie de răspundere sesizată informează instanţa de
judecată despre măsurile întreprinse de ea.
Conform art.218 din Codul de procedură penală al RM, instanţa de judecată, constatând în procesul de judecată fapte de încălcare a legalităţii
şi a drepturilor omului, odată cu adoptarea hotărârii, emite şi o încheiere interlocutorie prin care aceste fapte se aduc la cunoştinţa organelor
respective, persoanelor cu funcţie de răspundere şi procurorului. În termen de cel mult o lună, instanţa de judecată va fi informată despre
rezultatele soluţionării faptelor expuse în încheierea interlocutorie.
Instanţele judecătoreşti au un rol hotărâtor în soluţionarea litigiilor de contencios administrativ.
b) Determinaţi esenţa controlului organelor procuraturii în domeniul administraţiei publice.
Esenţa controlului organelor procuraturii în domeniul administraţiei publice constă în următoarele atribuții:
 în numele societăţii şi în interes public, asigură aplicarea legii, apără ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţeanului, atunci când
încălcarea acestora atrage sancţiune penală;
 conduce şi exercită urmărirea penală;
 reprezintă învinuirea în instanţa de judecată;
 participă, în condiţiile legii, la judecarea cauzelor civile, inclusiv de contencios administrativ, şi contravenţionale în care procedura a fost
intentată de ea;
 asigură asistenţa juridică şi colaborarea internaţională în domeniul său de activitate;
 implementează politica penală a statului;
 asigură protecţie eficientă martorilor, victimelor infracţiunii şi altor participanţi la proces;
 intentează acţiune civilă în cazurile prevăzute de lege;
 exercită controlul respectării legilor în locurile de detenţie preventivă şi în penitenciare;
 exercită controlul legalităţii în Forţele Armate;
 exercită controlul asupra executării hotărârilor judecătoreşti in cauzele penale.
În scopul exercitării atribuţiilor care îi revin, procurorul, în condiţiile legii, este în drept:
a) să solicite şi să primească de la persoanele juridice şi fizice informaţii, materiale şi date ce constituie secret comercial şi bancar, necesare
pentru exercitarea atribuţiilor sale, doar în cadrul unui proces penal pornit, cu autorizaţia judecătorului de instrucţie;
b) să dispună organelor abilitate efectuarea controlului, a reviziei privind activitatea agenţilor economici şi a altor persoane juridice; să
antreneze specialişti pentru elucidarea unor probleme de specialitate apărute în exerciţiul funcţiei; să dispună efectuarea unor expertize,
controale asupra materialelor, informaţiilor, comunicărilor primite de organele Procuraturii şi să ceară prezentarea rezultatelor acestor acţiuni;
c) să citeze orice persoană şi să solicite explicaţii verbale sau scrise în cazul urmăririi penale sau al lezării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, precum şi în cazul încălcării ordinii de drept;
d) să aibă acces liber în localurile instituţiilor publice, ale agenţilor economici, ale altor persoane juridice, precum şi la documentele şi
materialele lor.
La desfăşurarea investigaţiilor în vederea constatării încălcărilor de lege care urmează a fi sancţionate penal, la exercitarea şi la conducerea
urmăririi penale, la aplicarea unor măsuri de alternativă urmăririi penale, la implementarea politicii penale a statului şi la asigurarea protecţiei
martorilor infracţiunii şi a altor participanţi la procesul penal, precum şi în cazul participării la înfăptuirea justiţiei, procurorul este în drept, în
limita competenţei, să adopte acte prevăzute de legea procesual-penală, civilă, de legea contravenţională şi de alte legi, să înainteze sesizări şi
să conteste cu recurs actul administrativ. Astfel, procurorul emite aşa acte, cum ar fi:
1) Sesizarea. În cadrul exercitării atribuţiilor, în cazurile în care se apreciază că fapta prejudiciabilă ar putea atrage măsuri ori sancţiuni
altele decât cele prevăzute de legea penală, procurorul sesizează instituţia sau persoana cu funcţie de răspundere competentă pentru:
 lichidarea încălcărilor de lege, înlăturarea cauzelor şi condiţiilor care le-au favorizat;
 sancţionarea încălcărilor de lege, neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiilor care le revin în cadrul urmăririi penale,
comise de ofiţerii de urmărire penală, de lucrătorii organelor de constatare şi de cei ai organelor care exercită activitate operativă de
investigaţii;
 ridicarea imunităţii unor persoane şi tragerea lor la răspundere în condiţiile legii.
Procurorul înaintează sesizarea privind lichidarea încălcărilor de lege instituţiei respective, inclusiv autorităţii administrative respective, sau
persoanei cu funcţie de răspundere spre a fi examinată imediat. Instituţia respectivă sau persoana cu funcţie de răspundere va lua măsuri
concrete în vederea lichidării încălcărilor de lege menţionate în sesizare, înlăturării cauzelor şi condiţiilor care le-au favorizat, în vederea
aplicării sancţiunilor prevăzute de lege, fapt care îl va comunica în scris procurorului în termen de o lună de la data primirii sesizării.
2) Contestarea actului administrativ (recursul). Dacă în exercitarea atribuţiilor procurorul a depistat acte administrative ilegale cu caracter
normativ sau individual, emise de un organ sau de o persoană cu funcţie de răspundere, care încalcă drepturile şi libertăţile cetăţeanului, el este
în drept să le conteste cu recurs. Recursul va fi examinat de organul respectiv sau de persoana cu funcţie de răspundere în termen de 10 zile de
la data primirii lui, iar în cazul examinării de un organ colegial, la prima lui şedinţă. Rezultatele examinării recursului se comunică imediat în
scris procurorului. În caz de respingere neîntemeiată sau de neexaminare a recursului, procurorul este în drept să reclame actul administrativ în
instanţa de judecată competentă (contencios administrativ) pentru a fi declarat nul.
3) Contestarea hotărârilor judecătoreşti. În cadrul examinării în instanţa de judecată a cauzelor penale, precum şi a cauzelor civile, inclusiv
de contencios administrativ, şi contravenţionale în care procedura a fost intentată de procuror sau la care participarea lui este prevăzută de lege,
 55
acesta este în drept să utilizeze, după caz, căi ordinare şi extraordinare de atac împotriva hotărârilor pe care le consideră ilegale sau
neîntemeiate.
4) Sesizarea Curţii Constituţionale. Procurorul General este în drept să sesizeze Curtea Constituţională pentru a se pronunţa asupra
constituţionalităţii legilor, decretelor Preşedintelui RM, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului.
c) Apreciaţi gradul de eficienţă a controlului judecătoresc în domeniul administraţiei publice.
Controlul judecătoresc este o formă specifică a controlului în domeniul administraţiei publice, deoarece, spre deosebire de alte forme de
control sau supraveghere, nu are un caracter sistematic sau permanent. Funcţia principală a sistemului judecătoresc este înfăptuirea justiţiei.
Instanţele judecătoreşti examinează diferite cauze administrative, civile, de muncă, penale şi în procesul examinării acestor cauze ies la iveală
momente de încălcarea sistemică a legalităţii şi disciplinei în domeniul administraţiei publice.
60. Noţiunea de contencios administrativ:
a) Definiţi contenciosul administrativ.
Prin contencios administrativ se înţelege o instituţie juridică ce cuprinde activitatea de soluţionare de către autorităţile competente, şi în
special instanţele de contencios administrativ, a litigiilor juridice generat fie de un act administrativ, fie de nesoluţionarea în termenul legal a
unei cereri privind recunoaşterea unui drept recunoscut de lege, în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică sau un funcţionar al
acestei autorităţi ca purtători de putere publică.
b) Determinaţi categoriile de contencios administrativ.
Conform doctrinei în domeniu, în dependenţă de competenţa instanţei de contencios administrativ, deosebim următoarele categorii de
contencios administrativ:
1) contenciosul administrativ în anulare – presupune că instanţa de contencios administrativ poate să anuleze sau să modifice un act
administrativ emis cu nerespectarea legii ori să oblige autoritatea publică să rezolve cererea referitor la un drept legitim. Însă instanţa nu este
competentă să rezolve chestiunea referitor la repararea prejudiciilor, aceasta efectuându-se într-o procedură aparte de către instanţa de drept
comun;
2) contenciosul administrativ de plină jurisdicţie – presupune că instanţa este competentă atât să anuleze sau să modifice actul administrativ
atacat, inclusiv să oblige autoritatea publică să rezolve cererea referitor la un drept legitim, cât şi să acorde repararea prejudiciilor cauzate;
3) contenciosul administrativ obiectiv – are la bază noţiunea de drept obiectiv, adică există un ansamblu de norme juridice independent de
voinţa subiecţilor raportului juridic concret în care acestea apar cu drepturi şi obligaţii ce rezultă din dreptul obiectiv (controlul de legalitate a
unor acte ale autorităţilor administraţiei publice locale ori ridicarea excepţiei de legalitate a unui act administrativ normativ). Instanţa constată
care este starea de legalitate a actului respectiv, fără să pătrundă şi să ţină seama la concret de situaţia juridică a părţilor litigiului
4) contenciosul administrativ subiectiv – are la bază noţiunea de drept subiectiv, adică prerogativa prevăzută de lege a unei persoane (ca
subiect activ al raportului) de a pretinde săvârşirea anumitor fapte de la altă persoană (subiect pasiv care este, în temei, o autoritate publică).
Adică instanţa nu soluţionează doar situaţia contencioasă, dar constată şi se referă la situaţia juridică a părţilor (existenţa şi întinderea
drepturilor subiective, valoarea prejudiciilor etc.). Prin urmare, el este un contencios administrativ de plină jurisdicţie.
c) Formulaţi caracteristicile principale ale contenciosului administrativ în RM.
Contenciosul administrativ în RM este reglementat de Legea contenciosului administrativ, nr.793/2000. Dispoziţiile legii respective se
completează cu prevederile Codului de procedură civilă. De asemenea, unele noţiuni (cererea prealabilă etc.) îşi iau începutul din Legea cu
privire la petiţionare, nr.190/1994.
Caracteristicile principale ale contenciosului administrativ în RM sunt următoarele:
 contenciosul administrativ ca instituţie juridică are drept scop contracararea abuzurilor şi exceselor de putere ale autorităţilor publice,
apărarea drepturilor persoanei în spiritul legii, ordonarea activităţii autorităţilor publice, asigurarea ordinii de drept;
 orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ
sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru a obţine
anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
61. Părţile şi obiectul acţiunii în contenciosul administrativ:
a) Identificaţi părţile în litigiul de contencios administrativ.
Părţile în litigiile de contencios administrativ sunt reclamaţii, care trebuie să fie subiecţi cu drept de sesizare în contenciosul administrativ,
şi pârâţii, adică autorităţile publice şi persoanele asimilate acestora.
Conform art.5 din Legea contenciosului administrativ, subiecţi cu drept de sesizare în contenciosul administrativ sunt:
1) persoana fizică, inclusiv funcţionarul public, militarul, persoana cu statut militar, care se consideră vătămată într-un drept al său,
recunoscut de lege, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri;
2) Guvernul, Cancelaria de Stat, oficiul teritorial al Cancelariei de Stat, preşedintele raionului şi primarul – în condiţiile Legii privind
administraţia publică locală;
3) procurorul care, în condiţiile Codului de procedură civilă, atacă actele emise de autorităţile publice;
4) Avocatul Poporului, care, la sesizarea persoanei vătămate într-un drept al său, atacă actele administrative – în condiţiile Legii cu privire la
Avocatul Poporului (Ombudsmanul) nr.52/2014;
5) Comisia Naţională de Integritate – în condiţiile Legii cu privire la Comisia Naţională de Integritate, nr.180/2011;
6) instanţele de drept comun şi cele specializate, în cazul ridicării excepţiei de ilegalitate;
7) alte persoane, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
În calitate de pârât apar autorităţile publice şi organizaţiile asimilate acestora, cum ar fi:
 subdiviziunile autorităţilor publice cu competenţă decizională;
 funcţionarii din structurile menţionate.
Din categoria autorităţilor publice fac parte:
 Parlamentul RM;
 Preşedintele RM;
 Guvernul;
 organele administraţiei publice centrale (ministerele, agenţiile, birourile, serviciile, alte autorităţi administrative) şi subdiviziunile lor
teritoriale;
 autorităţile administraţiei publice locale de nivelul întâi, care sunt constituite şi activează pe teritoriul satului (comunei), oraşului
(municipiului);
 autorităţile administraţiei publice locale de nivelul al doilea, care sunt constituite pe teritoriul raionului, municipiului Chişinău, unităţii
teritoriale cu statut juridic special, şi subdiviziunile lor;
 56
 autoritatea judecătorească, care include toate instanţele judecătoreşti, Consiliul Superior al Magistraturii şi Procuratura.
De asemenea, din categoria autorităţilor publice centrale autonome fac parte Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Comisia Naţională a
Pieţei Financiare, Comisia Electorală Centrală, Banca Naţională a Moldovei etc.
Persoanele private pot fi asimilate autorităţilor publice, dacă acestea exercită atribuţii de putere publică sau utilizează domeniul public, fiind
împuternicite prin lege sau printr-un act administrativ de autoritate să presteze un serviciu de interes public sau să exercite funcţii publice întru
executarea actelor legislative sau normative ale statului sau unităţilor administrativ-teritoriale (notarii ş.a.). Prin urmare, actele emise de
persoanele private întru realizarea acestor prerogative pot fi contestate în ordinea contenciosului administrativ. Nu pot fi contestate în
contenciosul administrativ actele emise de organizaţiile obşteşti sau persoanele juridice cu scop lucrativ.
b) Determinaţi obiectul acţiunii în contenciosul administrativ.
Obiectul acţiunii în contenciosul administrativ îl constituie actele administrative, cu caracter normativ şi individual, prin care este vătămat un
drept recunoscut de lege al unei persoane, inclusiv al unui terţ, emise (adoptate) de autorităţile publice şi organizaţiile asimilate acestora în
sensul Legii contenciosului administrativ, precum şi funcţionarii acestora.
Obiect al acţiunii în contenciosul administrativ poate fi şi nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de
lege. Nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri reprezintă refuzul de a primi o cerere sau faptul de a nu răspunde petiţionarului în termen
de 30 de zile de la data înregistrării cererii de către o autoritate publică, în cazul în care legea nu dispune altfel.
c) Apreciaţi legislaţia referitor la actele exceptate de la controlul în contenciosul administrativ.
Conform art. 4 din Legea contenciosului administrativ, sunt prevăzute actele exceptate de la controlul în instanţele de contencios
administrativ, cum ar fi:
 actele exclusiv politice ale Parlamentului, Preşedintelui RM şi Guvernului, precum şi actele administrative cu caracter individual, emise de
Parlament, de Preşedintele Republicii Moldova şi de Guvern în exerciţiul atribuţiilor prevăzute expres de normele constituţionale sau
legislative, ce ţin de alegerea, numirea şi destituirea din funcţiile publice cu responsabilităţi de protecţie a intereselor generale ale statului sau
ale instituţiilor publice a persoanelor oficiale de stat, exponente ale unui interes politic sau public deosebit, conform listei prezentate în anexă,
parte integrantă a prezentei legi;
 actele administrative cu caracter diplomatic referitoare la politica externă a RM;
 legile, decretele Preşedintelui RM cu caracter normativ, ordonanţele şi hotărârile Guvernului cu caracter normativ, tratatele internaţionale
la care RM este parte, care sunt supuse controlului de constituţionalitate;
 actele de comandament cu caracter militar. Prin act de comandament cu caracter militar se înţelege actul administrativ referitor la
problemele strict militare ale activităţii din cadrul forţelor armate;
 actele administrative referitoare la securitatea naţională a RM, la exercitarea regimului stării excepţionale, la măsurile de urgenţă luate de
autorităţile publice în vederea combaterii calamităţilor naturale, incendiilor, epidemiilor, epizootiilor şi altor fenomene de aceeaşi natură;
 actele administrativ-jurisdicţionale de sancţionare contravenţională şi alte acte administrative pentru a căror desfiinţare sau modificare
legea prevede o altă procedură judiciară;
 actele de gestiune emise de autoritatea publică în calitate de persoană juridică, în legătură cu administrarea şi folosirea bunurilor ce aparţin
domeniului său privat;
 actele administrative emise pentru executarea hotărârilor judecătoreşti irevocabile.
Actele pregătitoare sau operaţiunile administrative şi tehnico-materiale, care au stat la baza emiterii actului administrativ contestat, nu pot
constitui de sine stătător obiect al acţiunii în contenciosul administrativ, deoarece nu produc efecte juridice prin ele însele.
62. Competenţa jurisdicţională şi procedura în contenciosul administrativ:
a) Descrieţi competenţa jurisdicţională în contenciosul administrativ.
Competenţa jurisdicţională se referă la competenţa de judecare a acţiunilor în contenciosul administrativ de către judecătorii, curţile de
apel şi Curtea Supremă de Justiţie. Competenţa jurisdicţională este prevăzută de Legea contenciosului administrativ şi Codul de procedură
civilă.
Judecătoriile, ca instanţe de contencios administrativ, examinează:
 litigiile piivind nesoluţionarea în termen legal a unei cereri şi privind legalitatea actelor administrative emise de autorităţile administraţiei
publice din sate (comune), oraşe, raioane, de funcţionarii publici din cadrul acestora, precum şi de persoanele de drept privat de orice nivel,
care prestează servicii de interes public;
 cererile privind constatarea circumstanţelor care justifică suspendarea activităţii consiliului local de nivelul întâi;
 contestaţiile în materie electorală, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe judecătoreşti;
 litigiile cu privire la refuzul organelor notariale de a îndeplini anumite acte notariale.
Curţile de apel judecă litigiile privind contestările actelor juridice cu caracter normativ, hotărârilor, acţiunilor (inacţiunilor) autorităţilor
administraţiei publice din municipii, ale consiliului municipal şi primăriei municipiului Chişinău, ale funcţionarilor publici din cadrul acestora,
ce lezează drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale cetăţenilor şi organizaţiilor.
Curtea de Apel Chişinău examinează în primă instanţă litigiile de contencios administrativ:
 privind legalitatea actelor administrative cu caracter individual emise de Parlament, de Preşedintele RM şi de Guvern, prin care sunt
vătămate în drepturi şi interese legitime persoanele fizice şi juridice, în afara celor exceptate prin lege;
 privind nesoluţionarea în termen legal a unei cereri referitor la legalitatea actelor administrative emise de organele centrale de specialitate
ale administraţiei publice, în afara celor exceptate prin lege, precum şi legalitatea hotărârilor Comisiei Electorale Centrale;
 privind verificarea legalităţii hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii, în cazurile prevăzute de lege;
 privind păstrarea secretului de stat.
Curtea de Apel Comrat verifică, de asemenea, legalitatea actelor administrative emise de autorităţile publice ale unităţii teritoriale autonome
Găgăuzia.
Ca instanţe de recurs, curţile de apel judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii.
Curtea Supremă de Justiţie, ca instanţă de recurs, judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de curţile de
apel, precum şi alte recursuri date prin lege în competenţa sa.
În ceea ce priveşte completul de judecată şi temeiurile de recuzare a judecătorului, se aplică prevederile Codului de procedură civilă.
b) Determinaţi etapele procedurii în contenciosul administrativ.
Procedura în contenciosul administrativ poate fi divizată în mai multe etape cum ar fi:
1) examinarea prealabilă a cazului – începe cu adresarea din cererea prealabilă. Persoana care se consideră vătămată într-un drept al său,
recunoscut de lege, printr-un act administrativ solicită, în formă de cerere prealabilă, autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la
data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia, în cazul în care legea nu dispune altfel. Cererea prealabilă se examinează de
 57
către organul emitent sau ierarhic superior în termen de 30 de zile de la data înregistrării ei, decizia urmând a fi comunicată de îndată
petiţionarului, dacă legislaţia nu prevede altfel.
2) adresarea şi examinarea cazului în instanţa de contencios administrativ – începe cu sesizarea instanţei de contencios administrativ
competentă de persoana care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, printr-un act administrativ şi nu este mulţumită de
răspunsul primit la cererea prealabilă sau nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut de lege, adică pentru anularea, în tot sau în parte, a
actului respectiv şi repararea pagubei cauzate. Acţiunea poate fi înaintată nemijlocit instanţei de contencios administrativ. Cererea de chemare
în instanţa de contencios administrativ se depune în scris în condiţiile Codului de procedură civilă.
3) emiterea hotărârii asupra cazului de către instanţa de contencios administrativ – în urma judecării acţiunii, instanţa de contencios
administrativ, conform principiilor, prevederilor procedurii civile şi a normelor materiale, adoptă una din următoarele hotărâri:
 respinge acţiunea ca fiind nefondată sau depusă cu încălcarea termenului de prescripţie;
 admite acţiunea şi anulează, în tot sau în parte, actul administrativ, sau obligă pârâtul să emită actul administrativ cerut de reclamant ori
să elibereze un certificat, o adeverinţă sau oricare alt înscris, ori să înlăture încălcările pe care le-a comis, precum şi dispune adjudecarea în
contul reclamantului a despăgubirilor pentru întârzierea executării hotărârii;
 admite acţiunea şi constată circumstanţele care justifică suspendarea activităţii consiliului local sau a consiliului raional, după caz.
Instanţa de contencios administrativ este în drept să se pronunţe, în limitele competenţei sale, din oficiu sau la cerere, şi asupra legalităţii
actelor sau operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului administrativ contestat (legalitatea avizelor, de la baza emiterii
actului administrativ, cvorumul prevăzut de lege, dacă actul este semnat de către conducătorul organului colegial, contrasemnat etc.).
4) calea de atac sau recursul – hotărârea instanţei de contencios administrativ asupra acţiunii judecate în fond poate fi atacată cu recurs (în
Curtea de Apel sau Curtea Supremă de Justiţie), în termen de 15 zile de la data pronunţării sau de la data comunicării hotărârii integrale, în
cazul în care acţiunea este judecată în lipsa părţii. Recursul suspendă executarea hotărârii. Recursul se judecă în condiţiile Codului de
procedură civilă. Instanţa de recurs, după ce judecă recursul, este în drept:
 să respingă recursul şi să menţină hotărârea primei instanţe;
 să admită recursul şi să modifice hotărârea primei instanţe;
 să admită recursul şi să dea o nouă hotărâre fără a restitui pricina spre rejudecare, anulând hotărârea primei instanţe, dacă nu este necesar
să verifice suplimentar dovezile prezentate în instanţa de recurs şi dacă circumstanţele pricinii au fost stabilite de prima instanţă, însă
normele de drept material au fost aplicate eronat;
 să admită recursul şi să caseze integral sau parţial hotărârea primei instanţe, restituind pricina spre rejudecare în primă instanţă în cazul în
care eroarea judiciară a primei instanţe nu poate fi corectată de instanţa de recurs, etc.
Dacă se constată mai multe motive întemeiate dintre care unele ţin de modificare, iar altele de casare, instanţa de recurs, pentru a asigura o
judecată unitară, casează integral hotărârea atacată.
5) executarea hotărârii – hotărârile judecătoreşti irevocabile constituie titluri executorii. Instanţa de contencios administrativ care a adoptat
hotărârea în fond, în termen de 3 zile de la data la care hotărârea devine irevocabilă, trimite o copie a hotărârii pârâtului pentru executare şi alta
– instanţei de drept comun de la sediul pârâtului pentru controlul executării hotărârii şi, în caz de necesitate, pentru executare silită. Hotărârea
se execută în termenul stabilit în dispozitivul ei, iar în cazul în care termenul nu este stipulat – în cel mult 30 de zile de la data la care hotărârea
devine irevocabilă. În cazul neexecutării în termen a hotărârii, conducătorul autorităţii publice în a cărei sarcină a fost pusă executarea acesteia
poate fi tras la răspundere în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare.
c) Evaluaţi gradul de perfecţiune a legislaţiei privind competenţa jurisdicţională şi procedura în contenciosul administrativ.
Competenţa jurisdicţională este prevăzută de Legea contenciosului administrativ şi Codul de procedură civilă.
Pentru judecarea acţiunilor în contenciosul administrativ, la curţile de apel şi la Curtea Supremă de Justiţie se instituie colegii specializate. În
curţile de apel unde nu pot fi instituite colegii de contencios administrativ, acţiunile în contenciosul administrativ sunt judecate de complete de
judecată sau de judecători desemnaţi de preşedintele instanţei respective. În judecătorii, acţiunile în contenciosul administrativ sunt judecate de
judecători desemnaţi de preşedintele instanţei respective.
Acţiunile de contencios administrativ se înaintează în judecătoriile sau curţile de apel în a căror rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul
sau îşi are sediul pârâtul, cu excepţia cazurilor când prin lege este stabilită o altă competenţă. În cazul în care se constată că, într-o pricină ce se
judecă în instanţa de contencios administrativ, una din pretenţii este de drept comun (cu excepţia cazurilor când prin emiterea actului
administrativ contestat s-a cauzat o pagubă materială), instanța de contencios administrativ emite o încheiere, fără drept de atac, de separare a
pretenţiei de drept comun şi de strămutare a acesteia în instanţa competentă. Conflictul de competență dintre judecătorii şi colegiile sau
completele de contencios administrativ ale curţilor de apel se soluţionează de Colegiul civil şi de contenciosul administrativ al Curţii Supreme
de Justiţie.
În ceea ce ține de procedura în contenciosul administrativ, instanţa de contencios administrativ poate judeca pricina în fond în prima zi de
înfăţişare, dacă părţile declară că sunt pregătite pentru dezbaterile judiciare. În celelalte cazuri, instanţa fixează data judecării pricinii în fond în
termen rezonabil, dacă legea nu dispune altfel. Instanţa de contencios administrativ examinează cererea cu participarea reclamantului şi
pârâtului şi/sau a reprezentanţilor acestora, în condiţiile Codului de procedură civilă, cu excepţiile prevăzute de Legea contenciosului
administrativ. Neprezentarea la şedinţa de judecată, fără motive temeinic justificate, a părților şi/sau a reprezentanţilor lor nu împiedică
examinarea cererii, iar în cazul în care este imposibil de a judeca cauza în lipsa reclamantului, instanţa de contencios administrativ va scoate
cererea de pe rol în condiţiile Codului de procedură civilă.
În urma judecării acţiunii, instanţa de contencios administrativ, conform principiilor, prevederilor procedurii civile şi a normelor materiale,
adoptă una din următoarele hotărâri:
 respinge acţiunea ca fiind nefondată sau depusă cu încălcarea termenului de prescripţie;
 admite acţiunea şi anulează, în tot sau în parte, actul administrativ, sau obligă pârâtul să emită actul administrativ cerut de reclamant ori să
elibereze un certificat, o adeverinţă sau oricare alt înscris, ori să înlăture încălcările pe care le-a comis, precum şi dispune adjudecarea în contul
reclamantului a despăgubirilor pentru întârzierea executării hotărârii;
 admite acţiunea şi constată circumstanţele care justifică suspendarea activităţii consiliului local sau a consiliului raional, după caz.
Instanţa de contencios administrativ este în drept să se pronunţe, în limitele competenţei sale, din oficiu sau la cerere, şi asupra legalităţii
actelor sau operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului administrativ contestat (legalitatea avizelor, de la baza emiterii
actului administrativ, cvorumul prevăzut de lege, dacă actul este semnat de către conducătorul organului colegial, contrasemnat etc.). În
cazurile în care controlul legalităţii acestor acte sau operaţiuni ţine de competenţa instanţei de contencios administrativ ierarhic superioare,
urmează a fi ridicată excepţia de ilegalitate în faţa acestei instanţe în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Instanţa de contencios administrativ adoptă hotărârea în condiţiile Codului de procedură civilă.