Activitatea autorităților administrației publice

Președintele României

Universitatea “ Dunărea de Jos Galați”

Facultatea de Științe Juridice Sociale și Politice
Drept, anul II, Grupa 2
Fătu Mădalin
2018
 Cuprins

Scurt istoric.........................................................................................................................3

Despre puterea executivă și Președinte...............................................................................4

Instituția șefului de stat. Locul și statutul președintelui......................................................5

Rolul și funcțiile Președintelui............................................................................................6

Răspunderea Președintelui..................................................................................................8

Bibliografie.........................................................................................................................9

2
 Scurt istoric

În România forma de guvernământ a cunoscut mai multe etape. Dintre acestea le

enumerăm strict pe cele de după Unirea Principatelor: la 1864, “puterile publice erau
incredințate Domnului, unei Aduări ponderatice și Adunarii elective, domnia caracterizând
deci instituția de șef de stat. Constituția din 1866, la sectiunea Despre Domn, reglementează
monarhia ca formă de guvernământ” 1 , “Domnul având puteri constituționale ereditare, iar
puterea legislativă se exercită colectiv de către Domn și reprezentanța națională. După
proclamarea Regatului (în anul 1881, Domnul a devenit rege), textele respective din
Constituție sunt adaptate precizându-se ca Domnul se va numi Rege, luând acest titlu pentru
sine și pentru moștenitorii săi. Monarhia și titulatura de “Rege” sunt menținute și în etapele
următoare, Constituția din 1923 și Constituția din 1938, Aceasta din urmă declarându-l capul
statului. Din septembrie 1940 până în august 1944, prerogativele regale se diminueaza în
favoarea președintelui Consiliului de miniștri.
În 1947 forma monarhică este înlocuită cu forma republican de guvernământ. La acel
moment a fost proclamată Republica Populară Română, atribuțiile de șef de stat au fost
încredințate Prezidiului Republicii ( care devine, astfel, șef de stat colegial, organizat ca organ
al administrației de stat, organ suprem executiv) și s-a renunțat la principiul separației
puterilor în stat în favoarea principiului unicității puterii
În anul 1974, în urma revizuirii Constituției din 1965, a fost creată funcția de
Președinte al Republicii, ca organ unipersonal, iar Consiliul de Stat nu mai îndeplinește
atribuțiile de șef de stat. Potrivit Constitușiei din acea perioadă, Președintele Republicii era
declarat șeful statului reprezentând puterea de stat în relațiile interne și internaționale ale
României, era, totodată, și comandantul supreme al forțelor armate, avea atribuții precum
acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai țării, primirea scrisorilor de
acreditare a reprezentanților diplomatici străini, încheierea de tratate internaționale, declararea
stării de necesitate etc.
Conform actualei Constituții, cea din 1991, Președintele României este șeful de stat al
României. El are rolul de a reprezenta statul român în relațiile internaționale; conform
Constituției, este garantul independenței naționale, veghează la respectarea Constituției și la
buna funcționare a autorităților publice, exercită funcția de mediere între puterile statului,
precum și între stat și societate. De asemenea, președintele este comandantul forțelor armate și
îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării. În prezent,
mandatul președintelui este de 5 ani, putând fi reales o singură dată.
Spre deosebire de alte state (Franța) care au un regim politic asemănător cu al țării
noastre, puterile Președintelui României sunt mult diminuate, această funcție tinzând sa fie
mai mult una simbolică.

1
Ioan Muraru, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Actami, București, 1997, p. 130

3
 Despre puterea executivă și Președinte
În organizarea administrativă, sarcinile sunt încredințate spre îndeplinire unor
autorități grupate în mod tradițional într-o administrație de stat și una locală 2 , în cadrul
acestora întalnindu-se în primul rând structurile guvernamentale, respectiv guvernul, organul
colectiv care exercită puterea executivă într-un stat.
Puterea executivă, a doua componentă a puterii publice, denumită și puterea sau
autoritatea administrativă a statului3, presupune un sistem de organe ale statului (Executivul)
cărora le este încredințată activitatea specifică și fundamentală de punere în executare a
legilor și organizare a executării în concret a acestora. Administrația nu este singura sarcină a
executivului, dar este o sarcină exclusivă a acestuia, el având și alte sarcini extra-
administrative, exercitate în raporturile constituționale cu parlamentul.
Executivul constituie, în diferitele sisteme constituționale din lumea de astăzi, punctul
central în exercițiul puterii, depășind de mult simplul statut de organ de execuție și devenind
promotorul deciziilor în sectoarele importante ale societății: economic, politic, protecție
socială, diplomatic, ordine publică și militar.
Executivul poate fi unul monist, format dintr-un singur organ, fie unipersonal
(modelul american), fie colegial (modelul elvețian), sau poate fi unul dualist, compus dintr-un
șef al statului (monarh sau președinte) și un guvern responsabil în fața parlamentului și,
uneori, și în fața șefului statului.
Executivul dualist presupune existența unui organ executiv unipersonal ( șeful
statului) alăturat unui organ executiv colegial (guvernul). Șeful statului poate fi un monarh
ereditar (în Europa întâlnim monarhii ereditare în Belgia, Danemarca, Marea Britanie,
Luxemburg, Norvegia, Olanda, Spania, Suedia) sau un președinte ales prin vot direct și
universal (în republicile semiprezidențiale) sau prin vot indirect, de către parlament sau o
adunare parlamentară, o majoritate calificată sau absolută fiind adeseori cerută.
Este de evidențiat faptul că, deși prevederile constituționale stabilesc o serie de
raporturi între cele doua componente din fruntea executivului, în legea Fundamentală a
României nu se identifică nici o prezentare dacă acesta are unul sau doi șefi, dar în doctrina
actuală se susține că “un executiv bicefal sau dualist”4.
Alături de Președintele României și Guvern mai includem în administrația publică
ceea ce Constituția numește administrația publică (ministerele, alte organe de specialitate,
autorități administrative autonome, consiliile locale, primarii, consiliile județene, președinții
consiliilor județene, prefecții).

2
D. Apostol Tofan, Instituții administrative europene, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 84.
3
Mihăilescu Mădălina-Elena, Drept Administrativ. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 149
4
V. Vedinaș, Drept administrativ, ed a 8-a, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 347.

4
 Instituția șefului de stat. Locul și statutul președintelui
Înainte de a trece la prezentarea subiectului, trebuie precizat că, în actuala Constituție
a României, nu se folosește sintagma șef de stat și nici instituția șefului de stat sau instituția
președintelui, ci doar noțiunea de președinte. Utilizarea lor în această temă se face în virtutea
faptului că ele sunt folosite cu prisosință în toată doctrina românească. Instituția sefului
statului este obiect de studiu pentru dreptul constituțional și instituții politice.
Statul nu poate fi conceput fără un șef, oricât de simbolic ar fi rolul acestuia în unele
sisteme politice. Instituția șefului de stat își are originea în chiar istoria lumii, a sistemelor
statale, dintotdeauna colectivitățile umane organizate având un șef, recunoscut sau impus, în
contextul împrejurărilor istorice. Această instituție a cunoscut o evidenta evoluție în ceea ce
privește formele, structurile, împuternicirile, protocoalele, fie că a avut organizare
unipersonală sau colegială, iar cei care au ocupat această înalta demnitate s-au numit sau se
numesc regi, principi, regenți, emiri, împărați, președinți5.
Ideea șefului de stat este legată de forma de guvernământ, unele sisteme
constituționale fiind “fundamentate pe teoria unicității puterii”, iar altele pe, „teoria
separției/echilibrului puterilor în stat”, ambele având “consecințe cât privește natura juridică a
șefului de stat, raporturile sale cu parlamentul și atribuțiile sale”6
În întreaga lume, sunt pline de semnificații juridice poziția șefului de stat în sistemul
statal și, desigur, raporturile sale cu principalele organe de stat, și anume cu parlamentul,
guvernul și organul judecătoresc suprem 7 . Așa cum s-a subliniat în doctrină, puterea
președintelui este un fenomen complex, ea neputând fi dedusă doar din enumerarea funcțiilor
conferite lui de Constituție sau de cutumă. Determinarea reală a puterii președintelui necesită
o analiză a mai multor factori: prevederile constituționale, ce reprezintă o sursă formală a
autorității executive, regimul politic în care președintele acționează, circumstanțele, condițiile
și evenimentele cu care se confruntă pe parcursul fiecărei perioade în istoria unei națiuni.
Constituția României îi conferă Președintelui o poziție aparte în structura
organizatorică politico-juridică a statului, caracterizată prin rolul, funcțiile și atribuțiile care îi
sunt acordate. Ca poziție, se află în fruntea statului (reprezentându-l pe plan intern și extern)
și, conform celor arătate anterior, Președintele se regăsește în cadrul puterii executive, fiind
unul dintre cei doi șefi ai executivului, alături de Guvern, între cei doi capi neexistând relații
de subordonare.
Statutul Președintelui pe perioada exercitării funcției și ulterior este precizat în
Constituție, după cu urmează: în primul rând nu poate fi membru al unui partid politic și nici
nu poate deține vreo altă funcție publică sau privată; se bucură de imunitate la fel ca
parlamentarii; beneficiază de indemnizație și alte drepturi care se stabilesc prin lege.
În afara acestor elemente specifice, Președintele este ales prin vot universal, încât are
rstatutul de parte componentă a executivului și de autoritate publică cu caracter unipersonal.

5
A se vedea Ioan Muraru, op. cit., p. 444
6
A se vedea Ioan Muraru, op. cit., p. 444
7
Ioan Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, vol. II, ed. a 13-a, Ed. C. H. Beck,
București, 2009, p. 61.

5
 Rolul și funcțiile Președintelui
În baza prevederilor Constituției, Președintele apare într-o triplă situație: de șef de stat,
de șef al executivului ( fiind unul dintre cei doi șefi ai executivului alături de primul-ministru)
și garant al Constituției și mediator între puterile statului. Sintagma utilizată și aici de șef al
statului necesită precizarea că din Constituție nu rezultă prerogative pentru cel numit adesea
șef de stat, ci rezultă funcțiile și sunt precizate prerogativele și atribuțiile pentru Președintele
României.
Din cuprinsul art. 80 din Constituție ( intitulat Rolul Președintelui), dedicat acestui
important aspect constituțional, dar și de drept administrative, se desprind tri funcții
fundamentale pentru Președinte: de reprezentare, de garant și de mediere, acestea fiind
prezentate în continuare.
Președintele reprezintă statul român atât în plan intern, cât și în plan extern.
Această prerogativă derivă din locul pe care îl ocupă Președintele în rândul autorităților
statului și din modalitatea de alegere a lui. Președintele personifică autoritatea statală și
întreaga națiune de la care derivă puterea, lucru firesc, având în vedere că șeful statului este
ales de popor prin vot universal, egal, direct și liber exprimat.
Plecând de la aceste precizări, corelat cu prevederile art. 80 și urm. din Constituție,
rezultă o serie de atribuții:
1. In plan extern, conform art. 91 alin. (1) din Constituție, Președintele încheie tratate
internaționale în numele României, negociate de Guvern, iar conform alin. (2), la propunerea
Guvernului, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatic ai României și aprobă
înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.8
2. În plan intern, are atribuții importante în procesul de constituire a Parlamentului, a
Guvernului și a altor autorități publice, în procesul legislativ, în domeniul apărarii naționale,
în garantarea independenței justiției.
-în baza art. 63 alin (3) din Constituție, Președintele convoacă Parlamentul nou-ales în
cel mult 20 de zile de la alegeri;
-conform art. 77 din Constituție, primește spre promulgare, fiecare lege adoptată de
Parlament. Are un termen-limită de maxim 20 de zile de la primire și poate cere forului
legislativ, o singură dată, reexaminarea legii, promulgarea fiind apoi obligatorie;
-conform art. 89 din Constituție, poate să dizolve Parlamentul ( doar dacă sunt
îndeplinite simultan cele șase condiționări precizate expres în articolul menționat). Atribuția
de dizolvare a Parlamentului revine exclusive Președintelui statului, deci este o prerogativă
care se folosește doar în situația special de eșec în formarea Guvernului;
-în formarea și remanierea Guvernului, asigură desemnarea unui candidat pentru
funcția de prim-ministru și, după votul de învestitură dat de Parlament, va numi Guvernul. De
asemenea, va revoca și numi, la propunerea primului-ministru, membri ai Guvernului, cu
respectarea prevederilor de la alin. (2) și (3) ale art. 85 din Constituție;
- propune directorii serviciilor de informații și transmite propunerile pentru numire în
Parlament;
- numește trei judecatori la Curtea Constituțională ( art. 142 alin. (3) din Constituție);

8
Mihăilescu Mădălina-Elena, op. cit., p. 157.

6
 - poate consulta Guvernul cu privire la unele probleme urgent și de importanță
deosebită și poate participa la ședințele Guvernului pentru dezbaterea unor probleme de
interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice sau pentru
alte situații, conform prevederilor art. 86 și art 87 din Constituție.
- organizează referenfumul. Poate cere poporului să își exprime voința cu privire la
problem de interes național, în conformitate cu art. 90 din Constituție. Este o consultare
facultativă a cetațenilor, un referendum consultativ, condiționat de consultarea prealabilă a
Parlamentului, ca exponent al poporului, fără ca Președintele să fie obligat să țină seama de
părerea acestuia;
- prerogative de reprezentare a statului, în baza art. 94 din Constituție, îi conferă
dreptul să confere decorații și titluri de onoare; să acorde înaltele grade de mareșal, general și
amiral; să numească în funcții publice, în condițiile prevăzute de lege; să acorde grațierea
individuală;
Președintele este garantul independenței naționale, al unității și integrității
teritoriale a țarii, rol din care rezultă marea responsabilitate pe care o are șeful de stat în
ocrotirea acestor valori. Această trăsătură fundamentează unele atribuții ale Președintelui,
precum cele din domeniul apărării, și derivă din calitatea Președintelui României de șef al
executivului alături de primul-ministru.
- este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului
Suprem de Apărare al Țării (art. 92 alin (1) din Constituție);
- poate institui măsuri excepționale: starea de asediu sau starea de urgență în întreaga
țară ori în unele unități administrative teritoriale ( conform art 93 alin (1) din Constituție)
cerându-i-se expres să solicite Parlamentului încuviințarea măsurii adoptate, în maxim 5 zile
de la luarea acesteia.
Președintele exercită funcția de mediator între puterile statului, precum și între
stat și societate.
La prima vedere, s-ar părea că sunt enunțate două funcții, în realitate este una singură,
mai exact cu două atribute ale aceleiași funcții. În exercitarea acestor funcții conform art. 80
alin (2) din Constituție, se spune că Președintele “veghează la respectarea Constituției și la
buna funcționare a autorităților publice”, fapt ce se poate realiza prin prerogativele ce se
regăsesc tot în Legea fundamentală la consultarea Guvernului.
Medierea între puterile statului, precum și între stat și socitate „se sprijină moralmente,
pe principiul legitimării larg și autentic democratice a Președintelui, alegerea lui facându-se
prin sufragiu universal, direct, precum și pe principiul nonapartenenței la niciun partid
politic”9, aceasta putându-i aduce imparțialitate și echidistanță față de toți actorii din viața
socio-politică.
Funcția de mediere nu vizează conflicte juridice, ci soluționarea unor conflicte de
natură politică sau politico-sociale.

9
I. Deleanu în M. E. Mihăilescu, op. cit., p. 159

7
 Răspunderea Președintelui
Protecția acordată Președintelui nu înseamnă că acesta nu răspunde pentru modul cum
își exercită mandatul; astfel, doctrina precizează ca imunitatea președintelui nu este toatală,
acesta putând răspunde politic și juridic pentru faptele sale săvârșite în exercițiul mandatului.
În Legea fundamentală a României sunt cuprinse două articole care privesc direct
răspunderea Președintelui. ( art. 95-Suspendarea din funcție și art. 96 – Punerea sub acuzare),
la care trebuie adăugate prevederile referitoare la imunitate de la art. 84 alin. (2) din
Constituție.
Pentru conturarea cadrului constituțional care privește răspunderea Președintelui,
apreciem că este necesar să facem minime precizări pentru fiecare dintre aspectele
menționate.
În conformitate cu art. 84 alin (2) din Constituție, imunitatea Președintelui se deduce
din prevederile constituționale de la art. 72 alin. (1), care se aplică în mod corespunzător,
rezultând că, asemănător deputaților și senatorilor, Președintele nu poate fi tras la răspundere
juridică pentru voturile sau pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului.
Protecția mandatului președintelui nu este incompatibilă cu răspunderea titularului sau
pentru modul cum il exercită. Mai mult însă, protecția mandatului își gasește justificare numai
dacă el este executat în scopul și în limitele ce i s-au stabilit prin Constituție10
Pentru celelalte acte sau fapte ale Președintelui, prin care se încalcă prevederile
constituționale sau legale, s-au prevăzut responsabilități adecvate și sancțiuni corelate cu
gravitatea lor.
Suspendarea din funcție prevăzută la art. 95 din Constituție, este privita ca o
raspundere politică a președintelui, urmată de sancțiunea demiterii prin referendum, fiind
vorba deci, față de formele răspunderii administrative, despre o răspundere administrativ
disciplinară.
Întrucât Președintele se bucură de imunitate, legiuitorul constituant a redus
răspunderea juridică penală a Președintelui României la punerea sub acuzare pentru înaltă
trădare, care este o faptă deosebit de gravă. În relația Președintelui cu autoritățilt și cu
cetățenii trebuie luate în considerare și eventualele vătămări într-un drept sau într-un interes
legitim produse de Președinte sau de instituția Președintelui. Ca atare apare răspunderea
administrative-patrimonială ( conform art. 52 din Constituție).
Totodată, în calitate de cetățean, ținând seama de egalitatea în fața legii și a
autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, și de principiul nimeni nu este mai
presus de lege (art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție), la care se adaugă și prevederile
referitoare la obligația respectării Constituției și a legilor ( art. 1 alin. (5) din Constituție), se
conturează anasamblul de fapte și acte, altele decât cele din sfera prerogativelor sale de
Președinte, pentru care se aplică răspundrea juridică de drept comun 11

10
Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, vol. II, Ed. Servo-Stat, Arad, 1998.
11
M. E. Mihăilescu, op. cit., p. 187

8
 Bibliografie
Dana Apostol Tofan, Instituții administrative europene, Ed. C.H. Beck, București, 2006

Ioan Muraru, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Actami, București

Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, vol. II, Ed. Servo-Stat

Ioan Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, vol. II, ed. a 13-a,
Ed. C. H. Beck, București, 2009

Verginia Vedinaș, Drept Administrativ, ed a 8-a, Ed. Universul Juridic, București, 2014

Mihăilescu Mădălina-Elena, Drept Administrativ. Partea generală, Ed. Hamangiu,

București, 2016

Www.wikipedia.org