Conceptul despre fericire la Aristotel

Încă de la început trebuie să precizăm că fericirea în demersul aristotelic se

desfăşoară pe două planuri şi anume, analizând pe de o parte conceptul de bine iar
pe de alta realitatea omului prin prisma actului specific ce-l caracterizează. Astfel
putem concluziona că fericirea trebuie să fie un bine perfect, deoarece ea
reprezintă scopul prin excelenţă al tuturor actelor noastre, ea neavând nevoie de
nimic altceva ce i-ar putea ridica valoarea.
Fericirea la Aristotel se numără printre bunurile desăvârşite şi demne de
veneraţie, care îi apropie pe oamenii care o posedă de condiţia divinităţii. De aceea
fericirea este considerată: ,,suprema frumuseţe, supremul bine şi totodată suprema
plăcere, într-o unitate inseparabilă”1.
Putem însă să observăm că esenţa fericirii este determinată de natura actului
specific omului în calitate de om, un act care este de natură pur spirituală constând
în activitatea conformă cu raţiunea sau nu lipsită de raţiune, îndeplinit la superlativ
de omul desăvârşit din punct de vedere intelectual şi moral. Aşadar fericirea ca
bine specific uman va consta la rândul ei în ,, activitatea sufletului conformă cu
virtutea, iar dacă acestea sunt mai multe, în conformitate cu cea mai desăvârşită,
şi asta de-a lungul unei întregi vieţi desăvârşite”2.
După cum am văzut fericirea este o activitate conformă cu virtutea, ceea ce
denotă că ea trebuie să fie conformă cu virtutea cea mai înaltă, iar aceasta trebuie
să fie cea a părţii celei mai elevate din noi. După Aristotel facultatea
contemplativă constituie fericirea completă, iar această facultate contemplativă
fiind altătuită din activităţiile intelectuale şi filozofice, de aceea întreaga etică

1
Clasicii filozofiei universale, Aristotel, Etica Nicomahică, traducere de Stella Petecel, edit.
Stiincifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 8;
2
Ibidem, p. 9;

1
aristotelică arată clar că: ,,adevărata fericire nu poate exista în afara virtuţii
morale”3.
Cu toate că fericirea este o activitate a sufletului conformă cu virtutea
perfectă, ea mai are nevoie şi de siguranţă şi de stabilitate, precum şi de bunuri
exterioare, chiar dacă ele servesc doar ca nişte accesorii. Cu alte cuvine omul este
fericit când poate realiza ceea ce prin natura sa este destinat să realizeze, iar aceste
lucru nu înseamnă altceva decât să-şi îndeplinească datoria prescrisă de
imperativul raşiunii. De aceea se poate vorbi în morala aristotelică de o adevărată
datorie de a fi fericit.
Aristotel a facut din fericire continutul binelui moral. El prezintă câteva
dintre motivele pentru care fericirea este una dintre cele mai mari ţeluri ale
omului. Pentru el gândirea este cea mai înaltă facultate a omului, apoi scoate în
evidenţănă capacitatea noastră de a stărui în această activitate, apoi susţine
plăcerea ca fiind una din componentele fericirii, iar filozofia este recunoscută ca
fiind cea mai plăcută dintre activităţiile prin care se manifestă desăvârşirea omului.
Pe lângă toate acestea fericirea ca o încunumare a umanului presupune tihnă,
linişte, iar în schimb „virtuţiile practice îşi au domeniul de acţiune în politică sau
război, despre care nu se poate spune că sunt ocupaţii tihnice, mai ales despre
război”4.
Putem astfel concluziona că prin exerciţiul gândirii şi prin exerciţiul acelei
părţi a gândi ce se a pleacă asupra celor mai înalte lucruri se poate atinge fericirea
totală, cu singura condiţie ca acest exerciţiu să „dureze atât cât viaţa întreagă să
poată fi considerată fericită”5. O astfel de viaţă nu este altceva decât expresia
elementului divin din om, pe care noi trebuie să-l împrospătăm tot mai mult
udândul apa cunoaşterii a meditaţiei şi hrănindul cu idealul nostru cel mai înalt.

3
Frederick Copleston, „Istoria Filozofiei”, vol. I. Grecia şi Roma, edit. All, Bucureşti, 2008, p.
313;
4
Ibidem, p. 314;
5
Ibidem , p. 314;

2
 Toate cercetările în legătură cu fericirea contribuie la încercarea noastră de
a o defini. Astfel că pentru unii fericirea constă în virtute, pentru alţii în gândire,
pentru alţii într-un fel de înţelepciune. Însă pentru unii fericirea constă în toate
acestea sau într-o parte dintre ele însoţite de plăcere sau cel puţin nu lipsite de
plăcere6.
Fericirea se poate să fie accesibilă mai multor oameni, pentru că este posibil
ca datorită studiului şi stăruinţelor atente, ea să stea la îndămâna tuturor celor ce
sunt inapti de virtute. A fi fericit înseamnă a cunoaste ceea ce ne place mai mult
ceea ce ne minumează şi ne crează o stare de liniste interioară. Se mai pune în
discuţie faptul că omul nu ar fi fericit aici pe pământ ci doar după trece dincolo aşa
cum susţine Solon, însă un asemenea lucru lipsit de orice sens, mai ales în ochii
noştri, care considerăm că fericirea stă într-o activitate anume.
Omenirea întreagă trebuie să mediteze asupra fericirii cât mai des posibil, si
să ajungă la concluzia că vom trăi şi vom murii fericiţi cu toate că viitorul ne este
necunoscut, ajungem să considerăm fericirea un scop şi încă unul desăvârţit şi
absolut în toate împrejurările, dar însă putem spune că dintre noi cei vii care vom
parcurge toate etapele fericii o să devenim cu adevărat desăvârşiţi.
Ca o concluzie la cele prezentate mai sus, putem spune şi susţine cu tărie că
fericirea pe care Aristotel o susţine este una pur spirituală ba mai mult divină. A fi
fericit în concepţia lui Aristotel nu înseamnă altceva decât a trăi o viaţă normală în
care să punem accent tot mai mult pe cunoaştere, pe plăcerea de a face ceva măreţ
şi nu în ultimul rând să dăm o importanţă mare laturei spirituale, practicând
virtutea iar prin virtute iubirea iar prin iubire fericirea.

6
Clasicii filozofiei universale, Aristotel, Etica Nicomahică, traducere de Stella Petecel, edit.
Stiincifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 19;