ADEVAR ȘI EROARE

Rene Descartes: Eroarea este o lipsă

Descartes înțelegea eroare ca opusă complet adevărului, ca o lipsă. Această înțelegere

a erorii provine din teza lui Descartes despre caracterul infailibil al rațiuni (intelectului) ca
facultate cognitivă dată de Dumnezeu.
Dumnezeu ne-a înzestrat cu facultatea de a cunoaște adevărul, nu cu facultatea de a
greși. Atunci de unde greșeala? Din felul defectuos în care folosim facultatea de cunoaștere.
Greșeala nu este ceva real, care să depindă de Dumnezeu, ci un cusut. Acest cusur este făcut
posibil de către caracterul mărginit al facultății de cunoaștere. Nu Dumnezeu, ci noi suntem
răspunzători pentru producerea falsului.
Facultatea de cunoaștere, în sine, este bună, dată de Dumnezeu. Această facultatea nu
înșeală pentru că orice înțelege, omul înțelege în chip drept. Facultatea de a vrea( liberul
arbitru, voința),în sine, este bună, dată de Dumnezeu.
Felul în care cele două facultăți colaborează reprezintă sursa cunoașterii: voința se
întinde mai mult decât intelectul, iar voinței adevărul și falsul îi sunt indiferente. Deși
rațiunea nu generează erori, fiind infailibilă, ea permite apariția erorilor pentru că este
facultate mărginită. Voința conduce la erori prin faptul că se poate întinde dincolo de limitele
rațiuni și determină pe om să se pronunțe asupra unor lucru pe care nu le cunoaște.

Karl Popper: Rolul erorii în cunoaștere

Popper considera că întrebarea curentelor epistemologica clasice - Care este sursa

ultimă a cunoașterii: intelectul sau simțurile?- este una pătrunsă de un spirit autoritar. El
contestă legitimitatea acestei întrebări, afirmând că în realitate, nu există surse ideale ale
cunoașteri, care să nu conducă la eroare. Filosoful britanic propune înlocuirea întrebării
clasice cu următoarea: Cum putem spera să detectăm și elimina eroarea?
Popper consideră că omul de știință trebuie să fie deopotrivă preocupat de eroare, nu
numai de adevăr, ba chiar să acorde erorii un statut privilegiat, întrucât este singura căreia ise
poate atribui certitudine. Adevărul nu este decât provizoriu, de el nu putem fi niciodată siguri,
dar o eroare, odată identificată, devine sigură de necontestat.
 Astfel, Popper propune criterii nu pentru a identifica adevărul, ci criterii pentru
identificarea și eliminarea erorii. Testul de falsifiere este un asemenea criteriu și constă în
încercarea de a demonstra, prin experimente, că o teorie este falsă. Succesul falsifierii
echivalează cu identificarea și eliminarea unei erori, determinând, astfel, netezirea drumului
cunoașteri.