Istoria Educatiei Fizice Si Sportului PDF

Conf. univ. dr.
ADIN-MARIAN COJOCARU
ISTORIA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

Curs în tehnologie IFR
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2014
http://www.edituraromaniademaine.ro/
Editură clasificată de Ministerul Educaţiei Naţionale prin
Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice,
categoria C (domeniile Filologie, Filosofie, Istorie şi studii culturale,
Arhitectură şi urbanism, Artele spectacolului)
Editura Fundaţiei România de Mâine este membră

a Societăţii Editorilor din România.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Istoria educaţiei fizice şi sportului/Curs în tehnologia IFR autor: Cojocaru Adin-Marian -
Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2014
ISBN 978-973-163-893-5
Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă

şi prin orice mijloace tehnice,
este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii.
Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.
Editura Fundaţiei România de Mâine

Str. Fabricii nr. 46G, Bucureşti, Sector 6
Tel./Fax: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro
e-mail: editurafrm@spiruharet.ro
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT
ADIN-MARIAN COJOCARU
ISTORIA EDUCAŢIEI FIZICE

ŞI SPORTULUI
– Curs în tehnologie IFR –
Realizator curs în tehnologie IFR

Conf univ. dr. ADIN-MARIAN COJOCARU
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2014
CUPRINS
INTRODUCERE
Unitatea de învăţare 1
ORIGINILE EXERCIŢIILOR FIZICE
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Importanţa şi problematica istoriei exerciţiilor fizice
1.3.2. Exerciţiile fizice în epoca preistorică
1.3.3. Viaţa de întreţinere a omului preistoric
1.3.4. Sărbătorile legate de natură
1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
EXERCIŢIILE FIZICE ÎN ANTICHITATE
2.1. Introducere
2.3.1. Orientul apropiat, mijlociu şi îndepărtat
2.3.2. Documente care cuprind perceptele fundamentale ale vieţii în India antică
2.3.3. Confucius, creatorul filosofiei şi culturii antice din China antică
2.3.4. Grecia antică – leagăn al civilizaţiei, ale cărei percepte educaţionale şi filozofice
stau la baza civilizaţiei moderne
EXERCIŢIILE FIZICE ÎN EPOCA MEDIEVALĂ
3.1. Introducere
3.3.1. Feudalismul – perioada cea mai retrogradă a evoluţiei exerciţiului fizic în contextul
vieţii sociale
3.3.2. Cavalerismul factor social important în practicarea exerciţiilor fizice feudalism.
3.3.3. Jocurile practicate de masele populare alt factor social important în practicarea
exerciţiilor fizice feudalism.
5
3.3.4. Exerciţiile fizice în epoca Renaşterii
PEDAGOGIA REALISTĂ A SECOLULUI AL XVII-LEA
4.1. Introducere
4.3.1. Filosofii care şi-au pus amprenta asupra exerciţiilor fizice moderne
4.3.2. Pedagogi raţionalişti ai secolului al XVIII-lea
4.3.3. Principalele sisteme de gimnastică ale secolului al XIX-lea
SISTEMELE DE EDUCAŢIE FIZICĂ
5.1. Introducere
5.3.1. Sistemul exerciţiilor fizice în Germania
5.3.2. Sistemul exerciţiilor fizice în Suedia
5.3.3. Sistemul exerciţiilor fizice în Franţa
ISTORIA EXERCIŢIILOR FIZICE ÎN ŢARA NOASTRĂ
6.1. Introducere
6.3.1. Izvoare şi documente
6.3.2. Instituţionalizarea practicării exerciţiilor fizice
6.3.3. Organizarea educaţiei fizice şi sportului în România
6.3.4. Prestaţia sportivilor români la Jocurile Olimpice de vară
6.3.5. Prestaţia sportivilor români la Jocurile Olimpice de iarnă
Răspunsuri la testele de evaluare/autoevaluare
6
INTRODUCERE
Oamenii au studiat istoria dintr-o curiozitate firească de cunoaştere a trecutului şi din

convingerea că evenimentele istorice, ideile şi acţiunile trecute reprezintă o experienţă colectivă, din
care se pot trage învăţăminte pentru activitatea prezentă şi viitoare a societăţii.
Prezentarea obiectivă a fenomenelor a conferit istoriei caracterul de ştiinţă a dezvoltării societăţii
omeneşti.
Cursul este o sinteză selectată a concepţiilor şi realităţilor practicării exerciţiilor fizice.
Interrelaţia exerciţiu fizic – civilizaţie – cultură – sanogeneză şi echilibru ecologic, ca dovadă a
faptului că omul rămâne marele său obiectiv, în planul ameliorării acestuia în toate componentele ce-l
definesc, va impune structura cursului şi orientarea sa.
Obiectivele cursului
Cursul îşi propune să contribuie la formarea competenţelor necesare unui student pentru a
cunoaşte evoluţia fenomenului sportiv şi schimbările survenite in anumite momente ale acestei
evoluţii.
Cunoaşterea evoluţiei şi a etapelor de dezvoltare a fenomenului sportiv pe plan universal şi în
ţara noastră;
Familiarizarea cu spaţiul şi timpul istoric, în vederea formării unei culturi de specialitate în
domeniul educaţiei fizice, sportului şi kinetoterapiei;
Însuşirea metodologiei de cercetare istorică necesară alcătuirii unei monografii sportive locale.
Competenţe conferite
Cursul dezvoltă următoarele aptitudini, competenţe:
l. Calitatea de a cunoaşte şi folosi noţiunile specifice disciplinei
2. Conferă competenţa de a explica şi fundamenta apariţia şi importanţa exerciţiilor fizice;
Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de
material publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, necesare întregirii
cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului
sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor
pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.
Structura cursului
Cursul este compus din 7 unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare l. Originile exerciţiilor fizice (2 ore)
Unitatea de învăţare 2. Exerciţiile fizice în antichitate (3 ore)
Unitatea de învăţare 3. Exerciţiile fizice în epoca medievală (2 ore)
Unitatea de învăţare 4. Pedagogia realistă a secolului al XVII-lea (2 ore)
Unitatea de învăţare 5. Sistemele de educaţie fizică (2 ore)
Unitatea de învăţare 6. Istoria exerciţiilor fizice în ţara noastră (3 ore)
7
Teme de control (TC)
1. Exerciţiul fizic, mijloc de refacere în kinetoterapie.
2. Apariţia şi evoluţia sistemelor de educaţie fizică în Europa.
3. Apariţia şi evoluţia sistemelor de educaţie fizică în România.
Bibliografie obligatorie:
• Cojocaru, A., Cojocaru, M. – Cursul teoretic predat

• Nicu, A. (2000) – Istoria exerciţiilor fizice, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine.
• Kiriţescu, Ctin, (l964) – Palestrica, Bucureşti, Editura UCFS.
• Postolache, N. (l995) – Istoria sportului în România, Bucureşti,
• Postolache, N. (2008) – Istoria educaţiei fizice, sportului şi olimpismului, Bucureşti, Editura
Fundaţiei România de Mâine.
• xxx , Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, vol. I, II şi III, Editura
Aramis, 2002
Metoda de evaluare:
Examenul final constă în examinare teoretică, ţinându-se cont de activitatea şi evaluarea pe
parcurs la seminarii/proiect a studentului.
Nota finală se stabileşte ţinându-se cont şi de activitatea şi evaluările pe parcurs ale studentului,
conform cu precizările din Fişa disciplinei şi din Calendarul Disciplinei.
8
ORIGINILE EXERCIŢIILOR FIZICE
Cuprins
1.1. Introducere
1.3. Conţinutul de învăţare
1.3.3. Viaţa de întreţinere a omului preistoric
1.3.4. Sărbătorile legate de natură
1.1. Introducere
Modificările produse în baza economică a societăţii le
corespund tot atâtea perioade de dezvoltare în evoluţia societăţii
omeneşti şi, implicit, în istoria ei universală, sau a domeniilor ei de
manifestare (militară, politică, ştiinţifică, culturală, sportivă etc.).
Corespunzător acestora s-au diferenţiat următoarele perioade:
perioada comunei primitive; perioada orânduirii sclavagiste; perioada
orânduirii feudale; perioada orânduirii capitaliste; perioada orânduirii
socialiste.
Se impune a fi reaşezată în drepturile ei periodizarea clasică a
istoriei, bazată pe două mari epoci – preistorică şi istorică.
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare:

Obiectivele unităţii de învăţare:
La sfârşitul acestei unităţii de învăţare, studenţii sunt capabili:
⇒ să descrie formele de practicare a exerciţiului fizice către
primii humanoizi;
⇒ să descrie modul în care activităţile de întreţinere a
influenţat evoluţia ulterioară a omului;
Competenţele unităţii de învăţare:

– să cunoască şi să folosească noţiunile specifice disciplinei;
– să organizeze procesul de instruire;
9
– să explice şi să fundamenteze apariţia şi importanţa
exerciţiilor fizice;
– să evalueze nivelul de instruire al studenţilor;
– să comunice şi să colaboreze cu studenţii;
– să aplice cunoştinţele acumulate în situaţii profesionale
diferite;
– să ofere exemple de exerciţii specifice etapelor de dezvoltare,
de-a lungul istoriei;
– executarea responsabilă a sarcinilor profesionale;
– organizarea de evenimente specifice;
– familiarizarea cu lucrul în echipă;
– conştientizarea nevoii de formare continuă.
Timpul alocat unităţii: 2 ore

Istoria este o reflectare a lumii sociale, economice, politice,
culturale, sportive, o oglindă, o bancă de date şi informaţii prelucrate,
o cronologie a ideilor şi faptelor umane, un inventar al întâmplărilor
provocate sau trăite de colectivitatea umană; ea este în fond conştiinţa
lumii şi cartea revenirii ei.
Marele istoric român Nicolae Iorga considera istoria un mijloc
important de cunoaştere a omului, a societăţii, a lumii, de înţelegere a
interdependenţelor diferitelor aspecte ale vieţii sociale; cunoaşterea
trecutului, sublinia el, este o „necesitate pentru cunoştinţa umană”.
Fiecare domeniu de activitate şi creaţie omenească îşi are
propria sa istorie.
Istoria apariţiei exerciţiului fizic, diversificării, dezvoltării şi
instituţionalizării lui, a apariţiei sistemelor, metodelor şi categoriilor
fundamentale – educaţia fizică şi sportul – reprezintă obiectul
cursului de faţă.
Cursul este o sinteză selectată a concepţiilor şi realităţilor
practicării exerciţiilor fizice.
Interrelaţia exerciţiu fizic – civilizaţie – cultură – sanogeneză şi
echilibru ecologic, ca dovadă a faptului că omul rămâne marele său
obiectiv, în planul ameliorării cestuia în toate componentele ce-l
definesc, va impune structura cursului şi orientarea sa.
Istoria exerciţiilor fizice nu este contemplativă, reflexivă, sau
doar comparativă şi descriptivă, ea se doreşte a fi formativă,
educativă şi prospectivă.
10
Activităţile corporale ale omului tuturor timpurilor
imemoriabile, nescrise şi apoi scrise, dezvăluite de descoperirile
arheologice, etnografice, geologice, geografice şi ştiinţifice, izvorăsc
din necesitatea supravieţuirii lui filogenetice şi ontogenetice, ca
specie şi individ, a adaptării sale la mediul înconjurător, pentru
întreţinerea vieţii de relaţie cu acesta.
Apariţia şi existenţa omului preistoric sau primitiv cu 600.000
de ani în urmă (primi hominizi, apoi tipul preuman Homo
primigenius, – omul din Neanderthal, continuat prin tipul uman
actual – Homo sapiens) şi evoluţia lui în paleolitic şi neolitic
(încheiată către anul 4500 î.Hr.) au fost marcate şi chiar condiţionate
de activităţile fizice, de acţiunile sale motorii indispensabile
existenţei. De aceea, în plan didactic şi, presupunem noi, în plan
istoric, în sens cronologic, distingem mai multe momente probabile
de manifestare motrică.
Însuşirea mişcărilor condiţionate, naturale ale deplasării şi
verticalităţii
Avem în vedere, în acest sens, ridicarea capului, dobândirea
poziţiei de şezând, stând, ca premise ale dinamicii omului, evidenţiată
de târâre, de mers, alergare, aruncare, căţărare, echilibru, purtatul
greutăţilor. Acest bagaj motric modifică şi salvează totodată existenţa
umană, îi amplifică potenţialul biologic, sistemul locomotor şi
aparatul nouro-muscular, dobândind, prin repetare, o funcţionalitate
sporită, stimulatoare şi generatoare de creştere şi dezvoltare în acest
plan.
Aceste aptitudini motrice i-au asigurat omului preistoric viaţa
sa de relaţie cu mediul înconjurător, posibilitatea de comunicare cu
semenii, sursă a îndeplinirii celorlalte activităţi indispensabile
existenţei şi supravieţuirii sale.
Avem în vedere gândirea, afectivitatea, voliţionalul şi
moralitatea sa. Dar, pe lângă viaţa sa de relaţie, există şi viaţa de
întreţinere a omului.
l.3.3. Viaţa de întreţinere a omului preistoric

Aceasta se realizează pe două căi distincte:
Vânătoarea şi pescuitul (în epoca paleoliticului) îi conferă
hrana pe care trebuia s-o dobândească în medii climatice diferite –
uscat, apă, zăpadă, gheaţă ş.a. El foloseşte pentru aceste îndeletniciri
o întreagă gamă de mişcări naturale însuşite în copilăria sa. Ambele
îndeletniciri reclamă omului acestei epoci un remarcabil potenţial
biologic pentru a realiza mari şi rapide deplasări spaţiale, a-şi asigura
exactitatea mişcărilor, puterea şi forţa de a purta vânatul; a se
confrunta uneori direct cu sălbăticiunile pădurilor pentru a asigura
hrana lui şi a familiei, a tribului. Deprinderea de a arunca cât mai
departe şi mai corect obiectele de lovire sau prindere, de a alerga şi a
sări peste obstacolele neprevăzute ale hăituirii vânatului, păstrarea
echilibrului în condiţiile terenului denivelat, capacitatea de a susţine
în tempo alert „goana” vânatului, curajul, stăpânirea de sine în
momentele hotărâtoare ale acţiunii, coordonarea ei de către colectivul
bărbaţilor cărora le revenea sarcina tradiţională de a o întreprinde
cotidian, explică rolul vital al mişcărilor naturale devenite utilitare
11
pentru existenţa omului primitiv;
Practicarea agriculturii (în neolitic) implică un efort fizic
periodic şi diferenţiat, realizat pe o treaptă nouă, superioară de
existenţă, care modifică poziţia omului preistoric faţă de natură, de
hrana sa care se diversifică. El acum o produce, o determină, nu o
aşteaptă, deşi nu va renunţa la vânat şi pescuit. Apare actul muncii,
care, evident, îi modifică conştiinţa, dar fără ca aceasta să rămână
singura şi esenţiala condiţie a evoluţiei omului. Munca domestică,
cerută de cultivarea pământului, de strângerea recoltei, se bazează pe
aceleaşi mişcări naturale exersate în perioada formării sale biologice
şi perfecţionate de vânătoare şi pescuit.
Treptat, aceste deprinderi motrice, mai multe, mai complexe şi
mai eficiente, se vor transmite din generaţie în generaţie, atât în
aşa-zisele perioade ale matriarhatului şi patriarhatului, cât şi ale
conducerii războinice a triburilor. Prin agricultură, ele vor căpăta o
stabilitate indispensabilă apariţiei şi sedimentării tradiţionale a
obiceiurilor, cutumelor, momentelor.
Apărarea vieţii în faţa stihiilor naturii şi adversităţii semenilor
O dată cu apariţia primelor forme de proprietate asupra
pământurilor necesare agriculturii, a păşunilor reclamate de creşterea
animalelor domestice, a spaţiilor de vânătoare şi de hrană, ca şi a
pretenţiilor de prioritate, de hegemonie, se impun treptat, relaţii de
adversitate şi, apoi, de supunere, apar primii germeni a unor noi
relaţii interumane.
În aceste situaţii dramatice, călăria, mânuirea armelor albe, a

arcului, bumerangului, suliţei, praştiei, obiectelor de piatră, apoi de
bronz şi de fier tot mai ascuţite şi mai eficace amplifică gestul motric,
îl obligă să fie mai viguros, mai exact, mai repetat, mai perfecţionat.
l.3.4. Sărbătorile legate de natură

Aceste sărbători, legate de anotimpurile naturii, de bucuria
recoltelor, de reuşita vânatului, de victoria în confruntările militare,
de căsătorie, naştere şi moarte, de cult, de credinţe magico-religioase
reclamă mişcării umane noi forme de exprimare. Dansul, mişcările
ritmice, nuanţate, însoţite de mimică, de cânt şi sunete onomatopeice
12
vor îmbogăţi arsenalul motric uman. Pe lângă mişcările cu caracter
natural, utilitar, militar, vor apare şi cele stilizate, de cult, emoţionale,
cuprinse în ritual.
Mărturiile aduse de exploratorii din secolul al XlX-lea,
îndeosebi, ai pământurilor virgine polineziene, australiene, sud-
americane şi africane, deci, din zona australă, sunt elocvente, întrucât
atunci şi uneori astăzi, în colţurile cele mai îndepărtate şi mai ascunse
ale planetei noastre, se mai întâlneau şi se mai întâlnesc vestigii,
urme, tradiţii, practici motrice sub forma alergărilor, aruncării
bumerangului, jocurilor cu mingea, înotului, vâslitului, călăriei,
luptelor, care, toate, amintesc de formele primare ale mişcărilor
corporale umane.
Alergarea, în viaţa omului primitiv, este exerciţiul cel mai
răspândit, impus de nevoile cotidiene ele existenţei lui. Din punct de
vedere biologic şi psihologic, poziţia verticală indispensabilă
mersului şi alergării este, alături de vorbire, cea mai importantă
cucerire a copilului din toate timpurile. La indigenii din America
întâlnim exerciţiul alergării sub toate înfăţişările în timpul incaşilor,
alergătorii reprezentau o categorie socială cu o funcţie bine definită.
În hotarele imperiului respectiv existau două şosele, una pe platoul
dintre cele două şiruri ale munţilor Cordilieri, iar a doua la poalele
munţilor, de-a lungul acestora, măsurând mii de kilometri, distanţă
străbătută de curieri în 8-l0 zile. Mulţumită unui sistem de releuri
intermediare, deci alergătorilor, ştirile se transmiteau cu rapiditate,
ca şi circulaţia mărfurilor şi produselor din capitală şi cele mai
îndepărtate colţuri ale imperiului.
La mexicani, indigenii din tribul Taragumara erau cei mai buni

alergători de rezistenţă din lume, parcurgând mai mult de l00 de km
într-o zi. Remarcabili alergători erau şi peruanii şi indigenii tribului
Seri din Golful Californian, despre care se spune că prindeau din fugă
iepurele. Un vechi explorator al continentului african, Pete Kolb, a
cunoscut bine hotentoţii, care populau sudul Africii. Ei erau
alergători şi de viteză, şi de rezistenţă, pe care nici calul nu-i întrecea.
Boşimanii, de asemenea, vânau antilope alergând prin releuri până
când animalul obosea.
Exploratorul german Adolf Mecklenburg relatează despre
mantuşi, o populaţie de origine etiopiană, stabilită în jurul marilor
lacuri din centrul Africii.
13
În această regiune se găseau două populaţii deosebite ca rasă şi
obiceiuri: pigmeii (sub l50 cm înălţime), o populaţie care se ocupa cu
vânătoarea şi cu o agricultură înapoiată; mantuşii, uriaşi cu o înălţime
peste 2 m, excelenţi trăgători cu arcurile la ţintă şi excelenţi săritori în
înălţime, performanţele lor oscilând între l,50m şi 2 m.
Oceania, acest imens complex insular care se întinde între
oceanele Indian şi Pacific, este un adevărat paradis al etnografilor,
cuprinzând teritoriile celei mai bogate şi mai originale civilizaţii
primitive, în care se dezvoltă o mare varietate de jocuri. Dintre
acestea se evidenţiază călăria pe valuri, care stă la baza sportului
modern al surfingului. Căţărarea şi, mai ales, aruncarea sunt exerciţii
frecvent întâlnite în pădurile virgine ale Noii Guinee, în Australia şi
în insulele polineziene. Aruncarea liberă a lancei, a bumerangului,
tragerea cu praştia şi cu mare măiestrie.
În Asia, la cei mai vechi paleosiberieni, întrecerile preferate
erau cursele de reni, cursele de câini (înhămaţi la sănii), alergările pe
jos, săriturile (sub diferite forme), luptele – mult îndrăgite de
mongoli, – aruncarea harponului în apă pentru prinderea peştilor,
deprinderi păstrate până în secolul al XX-lea. Transformarea lor în
exerciţii fizice, cu forme perfecţionate, transmise pe baza unor
percepte cu raţiuni şi finalităţi bine precizate, instituţionalizate şi
incluse în sisteme educaţionale, în concursuri, adoptate de societate şi
cultivate ca atare, este un proces îndelungat pe care istoria lumii
antice ni-l va demonstra în Orientul apropiat, mijlociu şi îndepărtat,
ca şi în bazinul mediteranean, în lumea Atenei şi Romei antice.
14
Sinteza unităţii de învăţare 1
Istoria este o reflectare a lumii sociale, economice, politice, culturale, sportive, o oglindă, o
bancă de date şi informaţii prelucrate, o cronologie a ideilor şi faptelor umane, un inventar al
întâmplărilor provocate sau trăite de colectivitatea umană; ea este în fond conştiinţa lumii şi cartea
revenirii ei.
Activităţile corporale ale omului tuturor timpurilor imemoriabile, nescrise şi apoi scrise,
dezvăluite de descoperirile arheologice, etnografice, geologice, geografice şi ştiinţifice, izvorăsc din
necesitatea supravieţuirii lui filogenetice şi ontogenetice, ca specie şi individ, a adaptării sale la mediul
înconjurător, pentru întreţinerea vieţii de relaţie cu acesta.
Apariţia şi existenţa omului preistoric sau primitiv cu 600.000 de ani în urmă (primi hominizi,
apoi tipul preuman Homo primigenius, – omul din Neanderthal, continuat prin tipul uman actual –
Homo sapiens) şi evoluţia lui în paleolitic şi neolitic (încheiată către anul 4500 î.Hr.) au fost marcate şi
chiar condiţionate de activităţile fizice, de acţiunile sale motorii indispensabile existenţei. De aceea, în
plan didactic şi, presupunem noi, în plan istoric, în sens cronologic, distingem mai multe momente
probabile de manifestare motrică.
Vânătoarea şi pescuitul (în epoca paleoliticului) îi conferă hrana pe care trebuia s-o dobândească
în medii climatice diferite – uscat, apă, zăpadă, gheaţă ş.a. El foloseşte pentru aceste îndeletniciri o
întreagă gamă de mişcări naturale însuşite în copilăria sa. Ambele îndeletniciri reclamă omului acestei
epoci un remarcabil potenţial biologic pentru a realiza mari şi rapide deplasări spaţiale, a-şi asigura
exactitatea mişcărilor, puterea şi forţa de a purta vânatul; a se confrunta uneori direct cu sălbăticiunile
pădurilor pentru a asigura hrana lui şi a familiei, a tribului.
Practicarea agriculturii (în neolitic) implică un efort fizic periodic şi diferenţiat, realizat pe o
treaptă nouă, superioară de existenţă, care modifică poziţia omului preistoric faţă de natură, de hrana
sa care se diversifică. El acum o produce, o determină, nu o aşteaptă, deşi nu va renunţa la vânat şi
pescuit
Apărarea vieţii în faţa stihiilor naturii şi adversităţii semenilor
O dată cu apariţia primelor forme de proprietate asupra pământurilor necesare agriculturii, a
păşunilor reclamate de creşterea animalelor domestice, a spaţiilor de vânătoare şi de hrană, ca şi a
pretenţiilor de prioritate, de hegemonie, se impun treptat, relaţii de adversitate şi, apoi, de supunere,
apar primii germeni a unor noi relaţii interumane.
Aceste sărbători, legate de anotimpurile naturii, de bucuria recoltelor, de reuşita vânatului, de
victoria în confruntările militare, de căsătorie, naştere şi moarte, de cult, de credinţe magico-religioase
reclamă mişcării umane noi forme de exprimare. Dansul, mişcările ritmice, nuanţate, însoţite de
mimică, de cânt şi sunete onomatopeice vor îmbogăţi arsenalul motric uman. Pe lângă mişcările cu
caracter natural, utilitar, militar, vor apare şi cele stilizate, de cult, emoţionale, cuprinse în ritual.
Mărturiile aduse de exploratorii din secolul al XlX-lea, îndeosebi, ai pământurilor virgine
polineziene, australiene, sud-americane şi africane, deci, din zona australă, sunt elocvente, întrucât
atunci şi uneori astăzi, în colţurile cele mai îndepărtate şi mai ascunse ale planetei noastre, se mai
întâlneau şi se mai întâlnesc vestigii, urme, tradiţii, practici motrice sub forma alergărilor, aruncării
bumerangului, jocurilor cu mingea, înotului, vâslitului, călăriei, luptelor, care, toate, amintesc de
formele primare ale mişcărilor corporale umane.
Alergarea, în viaţa omului primitiv, este exerciţiul cel mai răspândit, impus de nevoile cotidiene
ele existenţei lui. Din punct de vedere biologic şi psihologic, poziţia verticală indispensabilă mersului
şi alergării este, alături de vorbire, cea mai importantă cucerire a copilului din toate timpurile.
15
La mexicani, indigenii din tribul Taragumara erau cei mai buni alergători de rezistenţă din lume,
parcurgând mai mult de l00 de km într-o zi. Remarcabili alergători erau şi peruanii şi indigenii tribului
Seri din Golful Californian, despre care se spune că prindeau din fugă iepurele.
În Asia, la cei mai vechi paleosiberieni, întrecerile preferate erau cursele de reni, cursele de câini
(înhămaţi la sănii), alergările pe jos, săriturile (sub diferite forme), luptele – mult îndrăgite de mongoli,
– aruncarea harponului în apă pentru prinderea peştilor, deprinderi păstrate până în secolul al XX-lea.
Concepte şi termeni de reţinut

Istoria exerciţiilor fizice – formă educativă şi prospectivă de cunoaştere a evoluţiei omului sub
influienţa exerciţiului fizic;
Homo primigenius – omul din Neandertal tipul preuman;
Homo sapiens – omul actual
Întrebări de control şi teme de dezbatere
l. Care erau activităţile fizice specifice în paleolitic?

2. Care a fost evoluţia activităţilor fizice în neolitic?
3. Alergătorii cărui trib parcurgeau până la l00 km pe zi?
4. În ce zonă trăiau alergătorii care transmiteau veştile prin relee?
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Periodizarea clasică a istoriei se face:

a) dupa structura economică a societăţilor;
b) după epocile preistorică şi istorică;
c) dupa etapele: antică, medie, modernă contemporană;
2. Exploratorul Pete Koll a relatat pentru prima dată despre

a) triburile de boşimani
b) triburile de hotentoţi
c) triburile de mantuşi
16
3. Exploratorul german Adolf Mecklenburg relatează despre:
a) triburile de bosimani
b) triburile de hotentoţi
c) triburile de mantuşi
4. Care este cel mai răspandit exerciţiu al omului în perioada neolitică?

a) aruncarea suliţei
b) trasul cu arcul
c) alergarea
5. Alergaturii care parcurgeau pana la l00 km intr-o zi erau

a) mexicanii Tarabumara;
b) peruanii tribului Seri;
c) pigmeii
Bibliografie obligatorie
l. Cojocaru, A., Cojocaru, M. – Cursul teoretic predat

2. Nicu, A. (2000) – Istoria exerciţiilor fizice, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine.
3. Postolache, N. (l995) – Istoria sportului în România, Bucureşti,
4. Postolache, N. (2007) – Istoria universală a kinetoterapiei, Bucureşti, Editura Fundaţiei
România de Mâine.
5. Postolache, N. (2008) – Istoria educaţiei fizice, sportului şi olimpismului, Bucureşti, Editura
6. Kiriţescu, Ctin, (l964) – Palestrica, Bucureşti, Editura UCFS.
7. xxx , Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, vol. I, II şi III, Editura Aramis,
2002
17
EXERCIŢIILE FIZICE ÎN ANTICHITATE
Cuprins
2.l. Introducere
2.3.2. Documente care cuprind perceptele findamentale ale vieţii în India antică
2.3.3. Confucius, creatorul filosofiei şi culturii antice din China antică
2.3.4. Grecia antică – leagăn al civilizaţiei, ale cărei percepte educaţionale şi filozofice au
influenţat evoluţia practicării exerciţiilor fizice până în vremurile noastre
2.1. Introducere
Antichitatea a fost dominată de cultura greacă, care mai ales în
domeniul esducaţiei fizice a atins un grad de dezvoltare extrem de
uimitor, dar aportul cultural al altor popoare de pe scena istoriei este
la fel de important.
Dezvoltarea educaţiei fizice în timpul societăţii sclavagiste s-a
realizat pe parcursul a două perioade istorice mari, anume perioada
sclavagistă timpurie (mileniul IV, III Î.Hr. până în mileniul I) şi
perioada sclavagistă dezvoltată (din mileniul I până în secolul
V D.Hr.). Prima perioadă prezintă statele care s-au dezvoltat în
Orient.

⇒ să descrie regionalizarea principalelor zone în care s-a
dezvoltat exerciţiul fizic practicat pentru pregătirea oamenilor pentru
viaţă.
⇒ să descrie concepţia despre exerciţiile fizice prevăzute de
principalele lucrări şi picturi murale ale antichităţii descoperite până
in prezent.
⇒ să cunoască evoluţia exerciţiilor fizice în Grecia antică,
naşterea Jocurilor Olimpice antice şi celelalte jocuri periodice şi
influenţa lor asupra vieţii sociale şi politice.
18
diferite;

Istoria orientului antic tratează apariţia primelor state despotice,
începând cu cel egiptean, realizat prin unificarea celor două
comunităţi independente: Egiptul de jos şi Egiptul de sus, în cea de-a
doua jumătate a mileniului IV (3300-3200 î.Hr.). Egiptul, ca stat
unitar, va supravieţui în istorie până în anul 525 î.Hr., când va fi
cucerit de perşi.
În complexul acestei înfloritoare civilizaţii egiptene, timp de
aproape trei milenii, astronomia, arhitectura, ingineria, meseriile,
pictura, sculptura, administraţia şi cultura vor înflori şi vor rivaliza cu
cele ulterioare, ale grecilor din vechea Eladă. În acest context,
exerciţiile fizice sunt incluse în conţinutul procesului de educaţie şi
practicate în şcoli, care se bucurau de o mare reputaţie întrucât ele
pregăteau scribii, funcţionari de stat de prim rang.
Gimnastica, luptele, călăria, ridicarea de greutăţi, săriturile,
alergările pe distanţe lungi pentru vânătoare constituiau formele
exerciţiilor fizice de bază.
Celebra pictură murală de la Beni-Hassan, veritabil manual de
lupte, cuprinzând l20 de faze de atac şi de apărare folosite în luptă,
reprezintă documentul cel mai elocvent al nivelului pe care această
activitate fizică, intrată în conceptul şi realitatea educaţiei, l-a atins cu
mii de ani în urmă.
19
Iranul de astăzi îşi are obârşia în istoria celor două popoare
înrudite din antichitate – mezii şi perşii. Primul stat al mezilor apare
în secolul al VII-lea î.Hr. şi va fi destrămat în secolul al VI-lea de
către perşi, care sub regele învingător Cirus, vor crea un stat unitar şi
puternic ce va include şi Babilonul.
Darius va mări spaţiul şi puterea statului persan, până când

Alexandru Macedon îl va supune în secolul al IV-lea î.Hr.
Mărturie scrisă asupra conţinutului educaţiei, în general, şi a
practicării exerciţiilor fizice, în special, stă lucrarea lui Xenofon
intitulată Ciropedia, o naraţiune despre modul în care viitorul rege a
fost instruit în copilăria sa. Vânătoarea, care reclamă o pregătire
fizică şi atletică remarcabilă formată din alergarea rapidă pe distanţe
mari, din aruncări, şi apoi călăria, jocul cu mingea, care se crede că ar
fi la originea, hocheiului pe iarbă şi a polo-ului călare, toate aceste
forme de întrecere şi de pregătire a tineretului pentru război au fost
reflectate în scrieri, desene, broderii sau ţesături.
2.3.2. Documente care cuprind perceptele findamentale ale

vieţii în India antică
India reprezintă unul din cele mai vechi şi mai tainice spaţii ale
lumii respective. Cert este că de abia în secolul al IV-lea î.Hr. avem
mărturii, deşi târzii, dar indubitabile, asupra existenţei unui popor
numeros care ocupă peninsula, şi care, mai cu seamă în nord, se
caracteriza printr-o interesantă şi originală cultură materială şi
spirituală. Despre ea ne informează celebrele poeme redactate în
20
limba sanscrită, denumite Vedele. Ele datează din mileniul IV-lea
î.Hr. şi se consideră a fi Cartea sfântă care reprezintă temelia religiei,
filosofiei, moralei şi instituţiilor sociale ale hinduşilor.
În Vedele sunt cuprinse preceptele fundamentale ale vieţii,
modul de a trăi, de a gândi, de a munci şi implicit de a practica
exerciţiile fizice. O dată cu stratificarea socială a popoarelor hinduse,
către mijlocul mileniului al II-lea î.Hr., şi formarea castelor (a
brahmanilor sau sacerdoţilor, militarilor, meseriaşilor, muncitorilor şi
ţăranilor) se produce şi o diversificare a procesului educaţiei şi,
implicit, a exerciţiilor fizice.
În legile lui Mânu care întăresc atotputernicia religioasă, socială
şi politică a castei preoţilor brahmani, exerciţiile fizice erau
predominant de ordin respirator. Ele s-au constituit într-un
sistem unitar denumit Pranayama, încadrat într-o concepţie
complexă filosofico-religioasă, completată de reguli de
comportament în plan fizic, moral, social şi medical.
Exerciţiile de acest tip constau din poziţii ale membrelor
superioare şi inferioare combinate cu exerciţii de inspiraţie şi
expiraţie, alternate cu stări de apnee (de reţinere a actului respirator).
Spre deosebire de pranayama, care se bazează doar pe
exerciţiile de tip respirator, sistemul yoga, tot atât de vechi şi creat tot
în acest spaţiu geografic şi spiritual, pune accentul pe un ansamblu de
exerciţii constând din diferite poziţii iniţiale ale corpului şi
segmentelor sale, menţinute static timp prelungit, însoţite de
suspendarea respiraţiei şi continuarea reflecţiilor asupra unui anumit
subiect, ca şi de exteriorizarea unor atitudini de detaşare pentru a ieşi
din normal şi a suspenda funcţiile senzoriale.
Budismul, apărut în secolul al VI-lea î.Hr., a fost nu numai o
filosofie religioasă, dar şi o doctrină
adversă brahmanismului şi sistemelor
castelor, care şi-a creat propriul sistem
de educaţie. Conţinutul acesteia este
dezvăluit în cartea care descrie
Copilăria lui Buda, a prinţului Gautama.
Episodul din această naraţiune care
interesează istoria exerciţiilor fizice din
antichitate se referă la concursul instituit
de tatăl prinţului pentru cucerirea mâinii
frumoasei Gopa, la care participă 500 de
candidaţi. Concursul se va dovedi a fi
complex şi variat, fiind alcătuit din mai
multe probe intelectuale şi motrice:
interpretarea cărţilor sfinte, ştiinţa calculului şi întrecerile corporale:
mânuirea arcului, tragerea la ţintă, luptă, săritură, alergare, înot,
conducerea elefantului, a carului, dans, mimică etc.
Aşadar, în cadrul sistemelor filosofice ale Indiei antice –
brahmanismul, budismul, hinduismul, structurate pe ideea meditaţiei,
a resemnării, prin care se câştigă dreptul la Nirvana, la fericirea
eternă dincolo de moarte, nu se acordă o însemnătate de prim ordin
călirii şi dezvoltării corpului uman.
Israelul antic se formează în nordul Palestinei prin unificarea
triburilor, nomade care cuceriseră pământurile roditoare ocupate de
băştinaşii canaaneeni, popor înrudit cu fenicienii.
21
Primi trei regi (Saul, David şi Solomon) au dat strălucire
acestui stat până la destrămarea lui în 925 î.Hr. Despre existenţa
exerciţiilor fizice în viaţa poporului israelian ne informează Biblia,
care este, în acest sens, izvorul esenţial, oricât de eterogen şi
incomplet ar fi el. De exemplu, în Cartea regilor se arată că doar
regele Saul şi fiul său Ionathan aveau sabie şi lance, fapt care
evidenţiază caracterul paşnic, nerăzboinic al vechiului popor evreu.
Dar tot în Vechiul Testament se relatează despre măiestria lui David,
care ucide cu praştia pe uriaşul Goliath, şi despre ridicarea pietrei,
probă de forţă realizată la una din porţile Ierusalimului, descrisă de
prorocul Zaharia.
În schimb, practica dansului, sub formele sale sacre şi profane,
ocupă, potrivit relatărilor, un loc central în obiceiurile evreilor.
Încercarea de a implanta, după modelul cetăţilor greceşti antice,
exerciţiile fizice în viaţa poporului israelian a fost permanent
contracarată de preoţime, indignată că acestea profanează „vechea
credinţă” cu obiceiuri păgâne.
2.3.3. Confucus creatorul filosofiei şi culturii antice din

China antică
În China, veche cultura, filosofia de esenţă religioasă, apariţia
lui Confucius şi a sistemului său (secolul al VI-lea î.Hr.) şi a
ştiinţelor astronomice, medicale, a agronomiei şi a geografiei vor
influenţa puternic educaţia şi, implicit, practica exerciţiilor fizice.
Tragerea cu arcul, conducerea carului, lupta cu pumnii, aruncarea cu
piatra la ţintă, scrima cu bastoane şi sabia reprezintă formele
predominant războinice ale exerciţiilor corporale.
Dar, o parte din exerciţiile respective vor fi încadrate de
medicul Kong-Fu într-un sistem medical, gradate după intensitate şi
ritm, alternate cu o gimnastică respiratorie puternică şi profundă, care
urmărea să asigure o ţinută corectă..
În Japonia, o ţară cu tradiţii milenare, s-au păstrat practici
mistico-religioase shintoiste şi budiste care au constituit temelia
educaţiei. Pe ele s-au altoit forme noi sub influenţa evoluţiei social-
politice şi militare a poporului japonez.
Acest model de „samurai” a dat istoriei vechi şi medii a
Japoniei o intensitate unică, prin cultivarea paroxistică a simţului de
onoare, de vitejie, de sacrificiu, de forţă şi totodată de modestie.
Formele acestei educaţii şi culturi, stilizate în manieră japoneză
şi de esenţă motrică, sunt următoarele:
Sumo – luptă cu torsul şi membrele dezgolite, bazată pe reguli
precise, cu 48 de procedee tehnice. Acest gen de luptă a stimulat
întrecerea oamenilor cu un exces ponderal, ajungând la o greutate de
peste l50 kg.;
22
Kendo – similară cu o scrimă cu bastoane lungi de bambus
ţinute cu ambele mâini. Loviturile dure peste cap şi membrele
superioare impun protecţia pieptului şi mâinilor cu măşti, pieptare,
manşoane şi mănuşi;
Jiu-jitsu – luptă de apărare fără armă, reprezentând un exerciţiu

străvechi japonez bazat pe rapiditatea efectuării unor procedee
tehnice de apucare, torsionare, trântire care provoacă dureri
insuportabile adversarului şi îl obligă să nu mai continue întrecerea.
Iniţial, o artă de apărare a samurailor şi apoi a oamenilor din popor,
jiu-jitsul, vechi de când lumea, a devenit astăzi un sport larg
răspândit.
23
Kyudo reprezintă o mânuire a arcului, care reclamă forţă,
stăpânire de sine, echilibru interior şi ţinută.
2.3.4. Grecia antică – leagăn al civilizaţiei, ale cărei percepte

educaţionale şi filozofice au influienţat evoluţia practicării
exerciţiilor fizice până în vremurile noastre
Practicarea exerciţiilor fizice în Grecia veche sau clasică
reprezintă o culme, un apogeu al istoriei lor milenare.
Sursele care ne furnizează informaţii sunt scrierile literare,
ştiinţifice, documentele arheologice şi operele de artă.
Dacă se stabileşte ca hotar războiul Troiei (între 1193-1183 î.Hr.),
istoria antică a Greciei se împarte în epoca preelenică şi epoca
clasică,
Din două documente literare ne provin ştiri despre aceste
exerciţii:
În primul rând, Legenda Argonauţilor, mai veche decât
poemele homerice, care ne relatează despre expediţia lui Jason cu
corabia Argo în Marea Egee. În toate escalele, argonauţii se întrec cu
băştinaşii în jocuri, în pugilat, în lupte cu taurii (tauromahia), curse
cu cai, trasul cu arcul, întreceri de palestre şi de stadion.
Totodată, în Poemele homerice – Iliada şi Odissea – Întrecerile
cu care, pugilatul, trânta liberă, alergările de viteză, scrima cu sabia,
aruncarea cu suliţa, cu discul, tragerea cu arcul alcătuiesc un
ansamblu de practici efectuate cu măiestrie de eroii homerici.
Întrecerile conduse de reguli prestabilite, efectuate în momentele de
sărbătoare sau solemne ale cetăţii de către tineretul castei nobiliare
militare vor atinge strălucirea lor maximă în epoca Greciei antice.
Dacă, în epoca preelenică, practicarea şi preocuparea pentru
exerciţiile fizice erau instinctive, în epoca următoare ele se
transformă într-o concepţie care va determina instituţionalizarea şi
sistematizarea lor. Grecii vechi sunt cei care au creat cuvântul
gimnastică (de la termenul ghimnos, care în traducere înseamnă
„gol”), pentru a conceptualiza generic multitudinea exerciţiilor fizice.
Acestora li s-au amplificat sensurile educative, recunoscându-li-se
efectele lor în plan fizic şi psihic, ca şi puterea de a influenţa unitar
fiinţa umană.
În sfera medicală şi igienică, exerciţiile fizice sunt preluate de
cei doi medici celebri ai antichităţii – Hipocrate (460-377 î.Hr.) şi
Galenus (l39-20l d.H.) – care le valorifică pe plan terapeutic. Primul,
considerat părintele medicinii şi unul dintre cei mai străluciţi bărbaţi
ai „secolului de aur” al lui Pericle, asociază exerciţiile fizice cu
alimentaţia, dieta, masajul şi băile de soare şi de mare în vederea
echilibrării humorale a organismului şi stimulării metabolice. Cel de-
al doilea a dominat medicina evului mediu până la Renaştere. În
cărţile sale de patologie, terapeutică, farmacologie şi fiziologie, el se
referă la exerciţiile fizice, la jocurile cu mingea, reţinând doar pe cele
care solicită organismul, acestea influenţând, aşa-zisa pneuma,
principiu vital care domină medicina lui Galenus. Funcţionalitatea
sporită a organismului, asociată cu actul respirator profund, fortifică
aparatele şi sistemele acestuia, le măreşte rezistenţa la îmbolnăviri.
In sfera militară, specifică statutului spartan creat de dorieni,
exerciţiile fizice joacă un rol central. Organizat prin legislaţia lui
Licurg (a doua jumătate a secolul al IX-lea î.Hr.), statul spartan va fi
24
un lagăr militar în care cetăţenii lui liberi (puţini la
număr faţă de sclavi) practicau neîntrerupt,
începând din copilărie, exerciţiile fizice dure.
Nici fetele nu erau excluse de la această
pregătire fizică paramilitară. Alergătoarea dorică, o
capodoperă a sculpturii antice, aflată în Muzeul
Vaticanului, evidenţiază această concepţie.
Din pregătirea fizică făceau parte: alergările,
lupta, aruncarea cu discul şi suliţa, jocul cu mingea
şi dansul. Elemente morale, emoţionale şi
intelectuale nu găsim în această practică intensivă,
dar limitată a exerciţiilor fizice.
În sfera educaţiei, gimnastica antică va găsi spaţiul şi timpul
necesare dezvoltării ei impetuoase. Atena, centrul politic şi economic
al Aticei, va cultiva fiinţa umană în complexitatea ei, procesul de
educaţie (care îi va fi atât de specific) urmărind perfecţionarea
acesteia în plan fizic şi spiritual.
Modelul educativ şi cetăţenesc creat de educaţia ateniană era
sintetizat de noţiunea devenită simbol kalokagathia, care se traduce
prin „frumos şi bun”. Acest deziderat social va orienta conţinutul şi
metodologia procesului de instruire şi educaţie a tinerei generaţii, va
determina crearea de instituţii specializate în acest sens. Paralel cu
dezvoltarea virtuţilor trupeşti (sănătate,
putere, abilitate, agilitate şi armonie
somatică), tânărul va fi înnobilat prin
concepţia filosofică dobândită, prin
însuşirile morale şi trăirile sale spirituale.
Educaţia va fi dominată de cultul
frumosului, de necesitatea armoniei
dintre formă şi conţinut, dintre
dezvoltarea fizică şi cea psihică a
tânărului. O astfel de viziune poartă
amprenta gândirii lui Platon, care, în
lucrarea sa Legile, subliniază că, după
muzică, omul are nevoie de gimnastică
pentru a se forma unitar în plan intelectual, moral, estetic şi fizic.
Aristotel, cel mai reprezentativ savant şi filosof al lumii antice,
dar şi un eminent pedagog, în lucrarea sa Politica, consideră educaţia
ca una din funcţiile cele mai importante ale statului şi familiei.
Corpul trebuie format înaintea spiritului, deprinderile înaintea
raţiunii, afirma Aristotel.
Gimnastica este indispensabilă educaţiei. Aşa se explică
apariţia instituţiilor specializate, în peisajul Cetăţii pe lângă şcolile şi
gimnaziile în care tânărul învaţă cititul, scrisul, raţionamentele,
desenul, muzica, poezia şi declamaţia. În aceste instituţii specifice,
numite Palestre, se vor forma tinerii efebi, un model de armonie
exterioară şi interioară cultivat de Atena clasică. Li se vor alătura
apoi stadioanele, construite în spaţii verzi lângă ape curgătoare,
alcătuind o ambianţă rafinată a unei instruiri şi trăiri pe cât de
spiritualizate, pe atât de viguroase în aer liber, în meditaţie, în
conversaţie şi exerciţiu corporal.
Gimnastica propriu-zisă constituie un concept integrativ în care
se asamblează exerciţiile fizice ale vremii: alergarea, săriturile,
25
aruncările (cu discul, cu suliţa), pugilatul şi pancraţiul, ultimele două
conţinând formele primare ale boxului. Celebrul discobol al lui
Miron sau grupul statuar al luptătorilor Borghese, aflate ambele în
muzee italiene (al Vaticanului şi al fundaţiei Ufizi din Florenţa), sunt
mărturii care străbat timpul, sugerându-ne tehnicile folosite, atât de
apropiate de cele modeme. Pe lângă aceste exerciţii, gimnastica
antică mai cuprindea jocul cu mingea sau sferistica, înotul, tragerea
cu arcul, cursele de cai şi de care.
Agonistica reprezintă un concept generic folosit pentru a
nominaliza concursul, întrecerile efectuate în toate probele incluse în
gimnastică. Practic, conceptul este sinonim cu cel de sport.
Aşa s-au născut, şi au marcat istoria Greciei clasice, jocurile
periodice cu denumiri şi localizări diferite: jocurile pitice, istmice,
nemeice şi panatheniene. Dar cele mai importante se vor dovedi
jocurile olimpice.
Organizate în Olimpia, o câmpie situată în colţul de nord-vest
al Peloponesului, din 4 în 4 ani, Jocurile Olimpice vor dura l2 secole,
nefiind întrerupte de nici un cataclism natural (cutremure, inundaţii
etc.) sau social (războaie, epidemii etc.) şi fiind vizionate de o
mulţime de spectatori (cca 40000) veniţi din toate colţurile lumii
greceşti antice (Asia mică, Africa, insulele şi peninsula continentale).
Spectacolul jocurilor organizate cu rigurozitate (selecţia
competitorilor, alegerea arbitrilor) şi cu solemnitate (depunerea
jurământului la altarul lui Zeus, patronul jocurilor, şi încoronarea
învingătorilor) era inaccesibil femeilor şi sclavilor. Programul
jocurilor se desfăşura pe parcursul a 5 zile, prima fiind destinată
procesiunii concurenţilor şi depunerii jurământului, a doua zi, tragerii
la sorţi şi intrării în concursurile pentatlonului, care se deschidea cu
alergarea, după care urmau săriturile, aruncările, luptele, pugilatul şi
pancraţiul. După aceste concursuri, de tip atletic, se schimba locul
concursului (din stadion în hipodrom), care continua în ultimele două
zile prin întrecerile de călărie şi care.
Această succesiune a suferit modificări de-a lungul timpului,
căutându-se ca spectacolul concursurilor să devină tot mai interesant.
Premiile acordate învingătorilor, în special la pentatlon, în ziua a
cincea, aveau o mare valoare morală şi materială. Campionii olimpici
antici erau consideraţi eroi naţionali, ei primind rentă viageră din
partea Cetăţii, bunuri materiale (pământ, sclavi, imobile), o dată cu
proslăvirea lor în operele poeţilor.
După l2 secole, jocurile inaugurate în anul 776 î.Hr. vor fi
desfiinţate de împăratul Teodosiu I, prin decret, în anul 394 d.Hr.
Măreaţa instituţie trăise ll72 ani, după ce se derulaseră neîncetat 293
ediţii ale Jocurilor olimpice antice. Raţiuni politice, religioase,
morale şi fenomene de corupţie, de mercenariat, de dopaj au
determinat această hotărâre, care va acoperi Olimpia de uitare.
Exerciţiile fizice în viaţa romanilor şi declinul lor în lumea

antică
Dacă Roma au cucerit militar Grecia clasică (secolul I î.Hr.),
Atena a cucerit Roma prin cultura, artele şi civilizaţia acestui popor
original, dotat cu o mare putere de creaţie.
Statul roman antic, republică sau imperiu, va prelua pasiunea
greacă pentru exerciţiile fizice şi întrecerile agonisice, adaptând-o
26
îndeosebi scopurilor militare generate de politica sa expansionistă,
fără a le conferi însă caracterul sistemic pe care l-am întâlnit în
vechea Eladă. Instituţiile greceşti suferă astfel modificări
substanţiale, în special în conţinutul lor.
Palestrele se vor transforma în terme sau stabilimente de băi,
iar întrecerile pentatlonice în lupte de gladiatori.
Băile sau termele romane, asociau procedurile de sudoraţie cu
cele de băi reci şi calde, cu masajul, cu exerciţii ale pentatlonului
sau cu jocul cu mingea.
Se încheiau cu plimbări prelungite, în interiorul lor, constituind
momente de odihnă ale romanului patrician, care le considera ca pe
un for public, un tip de gimnaziu, anticipând cluburile lumii moderne.
Aceste practici, care situau jocul cu mingea de piele sau
umplută, denumită spheristerium, în preocupările recreative, vor fi
dublate de jocurile spectaculoase care au degenerat treptat, devenind
sângeroase şi pline de cruzime prin luptele gladiatorilor cu fiarele
sălbatice sau prin aducerea în arenele circurilor a primilor creştini şi
sacrificarea lor ca hrană a acestora.
Sărbătorile şi spectacolele în circuri sau amfiteatre, care erau
construcţii grandioase, cum ne sugerează ruinele Coliseumuiui din
centrul Romei de astăzi (24000 de locuri), erau numeroase (l23
construite într-un singur an, în timpul lui Traian), având în program
alergările de care şi cai, mult gustate de publicul roman, Ele vor fi
folosite ca diversiuni abile de către împăraţi despotici, cum au fost
Caligula şi Nero, pentru a determina masele să „uite” revendicările
lor politice şi sociale, mulţumindu-se cu (pâine şi circ).
Aveau să treacă mai multe secole de umbra şi de tăcere privind
soarta, rolul şi efectele exerciţiilor fizice practicate de omul evului
mediu.

Istoria orientului antic tratează apariţia primelor state despotice, începând cu cel egiptean,
realizat prin unificarea celor două comunităţi independente : Egiptul de jos şi Egiptul de sus, în cea de-
a doua jumătate a mileniului IV (3300 – 3200 î.Hr.). Egiptul, ca stat unitar, va supravieţui în istorie
până în anul 525 î.Hr., când va fi cucerit de perşi.
Gimnastica, luptele, călăria, ridicarea de greutăţi, săriturile, alergările pe distanţe lungi pentru
vânătoare constituiau formele exerciţiilor fizice de bază.
Celebra pictură murală de la Beni-Hassan, veritabil manual de lupte, cuprinzând l20 de faze de
atac şi de apărare folosite în luptă, reprezintă documentul cel mai elocvent al nivelului pe care această
activitate fizică, intrată în conceptul şi realitatea educaţiei, l-a atins cu mii de ani în urmă.
Iranul de astăzi îşi are obârşia în istoria celor două popoare înrudite din antichitate – mezii şi
perşii. Primul stat al mezilor apare în secolul al VII-lea î.Hr. şi va fi destrămat în secolul al VI-lea de
27
către perşi, care sub regele învingător Cirus, vor crea un stat unitar şi puternic ce va include şi
Babilonul.
India reprezintă unul din cele mai vechi şi mai tainice spaţii ale lumii respective. Cert este că de
abia în secolul al IV-lea î.Hr. avem mărturii, deşi târzii, dar indubitabile, asupra existenţei unui popor
numeros care ocupă peninsula, şi care, mai cu seamă în nord, se caracteriza printr-o interesantă şi
originală cultură materială şi spirituală. Despre ea ne informează celebrele poeme redactate în limba
sanscrită, denumite Vedele. Ele datează din mileniul IV-lea î.Hr. şi se consideră a fi Cartea sfântă care
reprezintă temelia religiei, filosofiei, moralei şi instituţiilor sociale ale hinduşilor.
În Vedele sunt cuprinse preceptele fundamentale ale vieţii, modul de a trăi, de a gândi, de a
munci şi implicit de a practica exerciţiile fizice.
În legile lui Mânu care întăresc atotputernicia religioasă, socială şi politică a castei preoţilor
brahmani, exerciţiile fizice erau predominant de ordin respirator.
Budismul, apărut în secolul al VI-lea î.Hr., a fost nu numai o filosofie religioasă, dar şi o doctrină
adversă brahmanismului şi sistemelor castelor, care şi-a creat propriul sistem de educaţie. Conţinutul
acesteia este dezvăluit în cartea care descrie Copilăria lui Buda, a prinţului Gautama.
Israelul antic se formează în nordul Palestinei prin unificarea triburilor, nomade care cuceriseră
pământurile roditoare ocupate de băştinaşii canaaneeni, popor înrudit cu fenicienii.
Primi trei regi (Saul, David şi Solomon) au dat strălucire acestui stat până la destrămarea lui în
925 î.Hr. Despre existenţa exerciţiilor fizice în viaţa poporului israelian ne informează Biblia, care
este, în acest sens, izvorul esenţial, oricât de eterogen şi incomplet ar fi el.
În China, veche cultura, filosofia de esenţă religioasă, apariţia lui Confucius şi a sistemului său
(secolul al VI-lea î.Hr.) şi a ştiinţelor astronomice, medicale, a agronomiei şi a geografiei vor influenţa
puternic educaţia şi, implicit, practica exerciţiilor fizice. Tragerea cu arcul, conducerea carului, lupta
cu pumnii, aruncarea cu piatra la ţintă, scrima cu bastoane şi sabia reprezintă formele predominant
războinice ale exerciţiilor corporale.
Dar, o parte din exerciţiile respective vor fi încadrate de medicul Kong-Fu într-un sistem
medical, gradate după intensitate şi ritm, alternate cu o gimnastică respiratorie puternică şi profundă,
care urmărea să asigure o ţinută corectă.
În Japonia, o ţară cu tradiţii milenare, s-au păstrat practici mistico-religioase shintoiste şi budiste
care au constituit temelia educaţiei. Pe ele s-au altoit forme noi sub influenţa evoluţiei social-politice şi
militare a poporului japonez.
Acest model de „samurai” a dat istoriei vechi şi medii a Japoniei o intensitate unică, prin
cultivarea paroxistică a simţului de onoare, de vitejie, de sacrificiu, de forţă şi totodată de modestie.
Practicarea exerciţiilor fizice în Grecia veche sau clasică reprezintă o culme, un apogeu al
istoriei lor milenare.
În primul rând, Legenda Argonauţilor, mai veche decât poemele homerice, care ne relatează
despre expediţia lui Jason cu corabia Argo în Marea Egee. În toate escalele, argonauţii se întrec cu
băştinaşii în jocuri, în pugilat, în lupte cu taurii (tauromahia), curse cu cai, trasul cu arcul, întreceri de
palestre şi de stadion.
Totodată, în Poemele homerice – Iliada şi Odissea – Întrecerile cu care, pugilatul, trânta liberă,
alergările de viteză, scrima cu sabia, aruncarea cu suliţa, cu discul, tragerea cu arcul alcătuiesc un
ansamblu de practici efectuate cu măiestrie de eroii homerici. Întrecerile conduse de reguli prestabilite,
efectuate în momentele de sărbătoare sau solemne ale cetăţii de către tineretul castei nobiliare militare
vor atinge strălucirea lor maximă în epoca Greciei antice.
Aristotel, cel mai reprezentativ savant şi filosof al lumii antice, dar şi un eminent pedagog, în
lucrarea sa Politica, consideră educaţia ca una din funcţiile cele mai importante ale statului şi familiei.
Corpul trebuie format înaintea spiritului, deprinderile înaintea raţiunii, afirma Aristotel.
Gimnastica este indispensabilă educaţiei. Aşa se explică apariţia instituţiilor specializate, în
peisajul Cetăţii pe lângă şcolile şi gimnaziile în care tânărul învaţă cititul, scrisul, raţionamentele,
desenul, muzica, poezia şi declamaţia. În aceste instituţii specifice, numite Palestre, se vor forma
tinerii efebi, un model de armonie exterioară şi interioară cultivat de Atena clasică.
Agonistica reprezintă un concept generic folosit pentru a nominaliza concursul, întrecerile
efectuate în toate probele incluse în gimnastică. Practic, conceptul este sinonim cu cel de sport.
28
Aşa s-au născut, şi au marcat istoria Greciei clasice, jocurile periodice cu denumiri şi localizări
diferite: jocurile pitice, istmice, nemeice şi panatheniene. Dar cele mai importante se vor dovedi
jocurile olimpice.
Organizate în Olimpia, o câmpie situată în colţul de nord-vest al Peloponesului, din 4 în 4 ani,
Jocurile Olimpice vor dura l2 secole, nefiind întrerupte de nici un cataclism natural (cutremure,
inundaţii etc.) sau social (războaie, epidemii etc.) şi fiind vizionate de o mulţime de spectatori (cca
40000) veniţi din toate colţurile lumii greceşti antice (Asia mică, Africa, insulele şi peninsula
continentale).
Exerciţiile fizice în viaţa romanilor şi declinul lor în lumea antică
Dacă Roma au cucerit militar Grecia clasică (secolul I î.Hr.), Atena a cucerit Roma prin cultura,
artele şi civilizaţia acestui popor original, dotat cu o mare putere de creaţie.
Statul roman antic, republică sau imperiu, va prelua pasiunea greacă pentru exerciţiile fizice şi
întrecerile agonisice, adaptând-o îndeosebi scopurilor militare generate de politica sa expansionistă,
fără a le conferi însă caracterul sistemic pe care l-am întâlnit în vechea Eladă. Instituţiile greceşti
suferă astfel modificări substanţiale, în special în conţinutul lor.

Vedele – preceptele de viaţă, de gândire şi de practicare a exerciţiului fizic în India.
Legile lui Mânu – întăresc drepturile religioase ale preoţilor brahmani şi practicarea exerciţiilor
predomunant respiratorii în India .
Budismul – folosofie religioasă opusă brahmanisnului în India.
Confucianismul – doctrina finosofică în China.
Shintoismul – practică mistico religioasă în Japonia
Kalokagathia – model educativ creat de educaţia ateniană.

1. Cum s-au dezvoltat exerciţiile fizice în Egiptul antic?
2. Cum s-au dezvoltat exerciţiile fizice în Persia (Iranului de astăzi?
3. Cum s-au dezvoltat exerciţiile fizice în India antică?
4. Cum s-au dezvoltat exerciţiile fizice în Israelul antic?
5. Cum s-au dezvoltat exerciţiile fizice în China antică?
6. Cum s-au dezvoltat exerciţiile fizice în Japonia antică?
7. Cum s-au dezvoltat exerciţiile fizice în Grecia antică?
29
1. Unde a fost descoperita pictura murala de la Beni Hassan?
a) in Egiptul antic;
b) in Mesopotamia;
c) in Babilon
2. Cine a scris naraţiunea despre modul in care a fost instruit viitorul rege in copilăria sa
intitulata Ciropedia?
a) Alexandru Macedon;
b) Xenofon;
c) Sofocle
3. Exercitiile fizice descrise in Legile lui Manu aveau un caracter :

a) predominant militar;
b) predominant religios;
c) predominant respirator
4. Paranayama este un concept filozofico-religios de reguli cu caracter fizic, moral, social

si medical dezvoltat in:
a) India;
b) Egipt;
c) China
5. Sistemul de exercitii incadrat intr-un sistem medical, gradate dupa intensitate si ritm,
alternate cu o gimnastica respiratorie puternica si profunda, care urmarea sa asigure o tinuta
corecta a fost elaborat de:
a) Kung-Fu;
b) Ling;
c) Confucius
6. Din care lucrare provin cele mai vechi marturii despre exercitiile fizice si intreceri la
grecii antici:
a) Legenda Argonautilor;
b) Iliada;
c) Odissea
7. Cine a fost celebrul medic (460-377 i. Hr.) considerat parintele medicinii, care a
valorificat pe plan terapeutic exercitiile fizice cu alimentatia, dieta, masajul si baile de soare si
de mare in vederea echilibrarii humorale a organismului si stimularii metabolice?
a) Pericle;
b) Hipocrate;
c) Galenus
30
Bibliografia obligatorie

România de Mâine.
2002
31
TEHNICA ÎN JOCUL DE VOLEI
Cuprins
3.l. Introducere
3.3.l. Feudalismul – perioada cea mai retrogradă a evoluţiei exerciţiului fizic în contextul
vieţii sociale
3.3.2. Generalităţi Cavalerismul factor social important în practicarea exerciţiilor fizice
feudalism.
3.3.3. Jocurile practicate de masele populare alt factor social important în practicarea
exerciţiilor fizice feudalism
3.3.4. Exerciţiile fizice în epoca renaşterii
3.1. Introducere
După anul 476 d.Hr., data prăbuşirii Imperiului roman de apus,
generată de contradicţii interne (corupţie, destrămare politică,
modificarea relaţiilor economico-sociale, răspândirea religiei creştine
care zdruncină temelia morală şi administrativă statală) şi externe
(migraţia popoarelor aşa-zise barbare), începe o nouă epocă istorică,
cea a evului mediu, denumită şi medievală sau feudală, când
aristocraţia nobiliară este înlocuită prin cea funciară, iar sclavii devin
coloni sau iobagi.
În această perioadă, care acoperă multe secole (până în cel de
al XIV-lea, când apare fenomenul complex al Renaşterii), procesul de
educaţie suferă modificări radicale. Condus şi influenţat de biserica
creştină în spaţiul european, cel mai evoluat din punct de vedere
cultural, economic şi social, procesul pedagogic este subordonat unor
modele cu totul deosebite de cele ale lumii antice şi îndeosebi ale
Greciei clasice. Filosofia creştină şi biserica, instituţia ei
fundamentală, vor afecta profund exerciţiile fizice care sunt excluse
din arsenalul educaţiei.
32
⇒ să cunoască procesul de decădere al conceptului educaţional
al antichităţii;
⇒ să cunoască limitele in care a fost îngrădită educaţia omului
in feudalism;
⇒ să cunoască diferenţa dintre drepturie educaţionale ale
meselor şi ele ale nobilimii;
⇒ să cunoască personalităţile care au promovat modelele de
educaţie modernă şi progresistă in perioada renascentistă.

diferite;

3.3.l. Feudalismul – perioada cea mai retrogradă a evoluţiei
exerciţiului fizic în contextul vieţii sociale.
Vechea concepţie a lumii greco-romane, îngropată o dată cu
incendierea Olimpiei şi abolirea Jocurilor olimpice antice.
Ideile aşa-zise „păgâne” (cum au fost catalogate şi Jocurile
33
olimpice vechi), ca vigoarea trupească, plăcerea vieţii sănătoase,
prospeţimea şi puterea trupului, sunt considerate nefaste, urmând a fi
înlăturate.
Cu cât trupul va fi mai slăbit, cu atât sufletul – se afirma – va fi
mai transparent, mai pur şi ca atare va beneficia de bunăvoinţa
divină.
Acest ascetism creştin va arunca un con de umbră asupra
exerciţiilor fizice de-a lungul secolelor care alcătuiesc evul mediu,
întrerupându-le evoluţia şi strălucirea antică.
Dar, în pofida acestor oprelişti, a epurării lor din contextul
educativ al timpului, predominant religios, exerciţiile fizice vor
supravieţui datorită celor doi factori sociali atât de specifici epocii:
cavalerismul şi masele populare ale burgurilor medievale.
3.3.2. Cavalerismul factor social n important în practicarea

exerciţiilor fizice feudalism.
Locul exerciţiilor fizice în educaţia cavalerilor. Instituţiile
feudale, întemeiate pe forţa armelor, ca pavăză a puterii politice, ca şi
apariţia pe arena istoriei a unor noi popoare vor genera, totuşi, în
pofida acestor limite, nevoia de prospeţime fizică şi de efectuare a
unor exerciţii fizice specifice.
Cavalerismul medieval a apărut ca o consecinţă a unor influenţe
interne şi externe care au acţionat asupra statelor creştine europene
rezultate din condiţiile feudale.
Preluând concepţia germană asupra pregătirii şi investirii
solemne a tânărului pentru exerciţiile militare, a practicii arabe
privind călăria, a moravurilor războinice nordice, spiritul eleganţei
franceze şi mândriei spaniole cultivate de armatele statelor
respective, cavalerismul medieval specific Europei occidentale va
idealiza „bravura dezinteresată”, simţul onoarei, sacrificiul total
pentru credinţă, pentru biserică.
În sistemul de educaţie cavalerească, corpul şi sufletul, care
reflectau durerea creştină, erau, fiecare în parte, cultivate în mod
specific: trupul era oţelit prin pregătire militară, iar sufletul prin
mistica creştină. Educaţia morală, de esenţă creştină, şi practicarea
exerciţiilor fizice alcătuiau pregătirea cavalerului.
Trebuia să cunoască cele şapte exerciţii – călăria, exerciţiu de
bază, raţiunea de a fi a cavalerismului, înotul, mânuirea armelor,
lupta, aruncarea săgeţilor din arc, a arbaletei, a lancei, turnirul (joc
războinic individual sau pe echipe) şi juta, care imită duelul, un gen
de turnir simplificat în doi.
Turnirul era un joc cavaleresc prin excelenţă, un joc de război,
o şcoală de pregătire militară, de origine celtică. Publicul invitat –
nobilii şi doamnele – înconjura arena, poporului rămânându-i locurile
periferice. Semnalul luptei era dat de „herald”. Echipele erau
despărţite printr-o frânghie, care la un semnal era tăiată şi cele două
formaţii se năpusteau una împotriva celeilalte. Lupta începea cu
lancea şi se termina cu sabia, dar după reguli severe care să
micşoreze efectele dramatice.
Lupta continua mai multe ore, până ce arbitrii apreciau că
victoria revine echipei care avea mai mulţi călăreţi „în şa”. Forma
aceasta de luptă pasionată şi chiar sângeroasă a evoluat spre forme
mai blânde, în urma legilor, decretelor şi ordonanţelor date de papi şi
34
regi pentru a-i diminua violenţa.
Juta era o formă simplificată a turnirului, care reducea
întrecerea dintre două echipe la doi adversari. Aceştia, în fuga cailor
veniţi din direcţii opuse, despărţiţi de o barieră, căutau să prindă
momentul precis al încrucişării, pentru a aplica lovitura de lance
adversarului şi calului acestuia, protejaţi de armură. Fiecare lovitură
reuşită era punctată, întrecerea îneheindu-se când unul din cei doi
adversari era doborât de pe cal. Jocul a evoluat cu precizie şi
eleganţă, devenind o competiţie a regilor şi prinţilor.
3.3.3. Jocurile practicate de masele populere alt factor social

important în practicarea exerciţiilor fizice feudalism
Exerciţiile fizice şi jocurile în practica maselor
Paralel cu practicarea exerciţiilor fizice în sferele nobiliare,
înglobate în concepţia instruirii specifice instituţiei cavalereşti,
înregistrăm jocurile populare, practicate de ţăranii liberi,
meşteşugarii din jurul burgurilor izvorâţi din pătura ţărănească şi
negustori.
Dintre aceste jocuri menţionăm Quintena, joc vechi, ca şi oina,
care parodia juta, constând în lovirea unei ţinte fixe, un manechin, o
momâie.
Un alt joc, lupta liberă, în care bretonii străluceau prin tradiţie,
se baza pe priza puternică a adversarului şi aplicarea de dezechilibrări
şi piedici până la răsturnarea lui pe spate.
Jocurile cu mingea, spre deosebire de
precedentele jocuri, care aveau un scop militar,
războinic, satisfăceau dorinţa şi nevoia maselor
de întrecere organizată în zilele de sărbătoare
în aer liber, în pieţele satelor şi oraşelor sau în
afara lor, pe câmpuri. Jocul consta din lovirea
mingii şi se numea jeu de paume.
Când scopul urmărit era aruncarea mingii la distanţă cât mai

mare, jocul se numea longue paume. Mingea era confecţionată din
piele groasă umplută cu pietre, nisip, rumeguş sau pilitură de fier,
fapt care reclama jucătorilor o mare dibăcie, dublată de o forţă
remarcabilă. Jocul, la nivelul maselor, s-a bucurat de o popularitate
egală cu cea a turnirurilor în lumea cavalerilor.
35
Acelaşi joc, cu aceleaşi reguli simple, inclus în spaţii acoperite
(denumite Balhaus, în
Germania, şi Tripot, în Franţa)
se va numi court paume.
Mingea, de data aceasta, era
bătută cu racheta, inventată în
secolul al XVI-lea, mai întâi
pătrată şi apoi rotundă. Acest
joc va fi preluat de nobilime,
fiind probabil strămoşul tenisului modern, a cărui denumire provine
de la cuvântul vechi de origine franceză „tenez”, care înseamnă
„primeşte”.
Alături de jocul la paume, realizat cu mâna, va fi practicat şi cel
cu piciorul, la soule, tot atât de vechi ca şi cel de mai sus. Obiectul de
joc era o minge mare confecţionată uneori din lemn, dar cel mai
adesea din piele umplută cu tărâţe sau fân. Mingea era lovită cu
piciorul şi, mai rar, cu mâna sau cu pumnul, fiind disputată de două
echipe care aveau de apărat o ţintă sau un spaţiu propriu (un zid, o
linie trasată etc.). Fiecare echipă urmărea să arunce şi să conducă
mingea în câmpul echipei adverse. Jocul era violent, fiind însoţit de
accidentări grave şi devastări care au dus la abolirea Iui.
În Italia, jocul cu mingea se numea Calcio şi se practica de
către echipe costumate. În Anglia, jocul cu mingea lovită de picior se
practica încă din secolul al XlII-Iea, în stradă, împiedicând circulaţia
şi provocând pagube materiale, motiv pentru care a şi fost interzis
prin edicte date în secolele al XlV-lea şi al XV-lea.
La crosse era, de asemenea, un joc cu mingea practicat în
Franţa, Anglia şi Olanda, constând din lovirea acesteia spre o ţintă,
care era de obicei o gaură în pământ, efectuată cu un baston
încovoiat, curbat la capăt, asemănător crosei din golful sau hocheiul
modern (pe gheaţă, pe iarbă sau călare).
Istoria acestei epoci înregistrează transformarea vechilor
deprinderi şi îndeletniciri motrice ale cavalerilor şi maselor populare
şi adaptarea lor la specificul vieţii noi. Astfel, în locul caloriei
încărcate cu cuirase şi haiduciei apare careta, în locul turnirului –
caruselul, în loc de jeu de paume – biliardul, în loc de juta – scrima.
Cauze sociale, motivări psihice, evoluţia gândirii şi
comportamentului oamenilor acestui sfârşit de ev determină aceste
schimbări. Călăria greoaie a cavalerilor îşi pierde ţelurile războinice
şi mistice şi dobândeşte alte temeiuri, mult mai formale şi mai
spectaculoase. Se pune acum preţ pe voltije, pe dresaj, pe exerciţii de
echilibru şi trecere peste obstacole, apar demonsraţiile de manej din
marile palate regale şi nobiliare. Turnirurile sunt înlocuite cu
„carusele”, parăzi spectaculoase şi
harnaşamente colorate ale cailor şi costume
sclipitoare ale cavalerilor. Aceeaşi
metamorfoză se petrece şi cu scrima rezultată
din jută. Mânuirea dibace a spadei nu mai
urmăreşte scoaterea din luptă a adversarului.
Francezii o vor transforma într-o adevărată
artă, italienii şi spaniolii – într-un joc de
precizie şi eleganţă. Dansurile devin mai
stilizate şi ordonate prin reglementări minuţioase ale mişcărilor: paşi
36
mărunţi şi cadenţaţi, înclinări şi reverenţe graţioase. Se dansează
„pavana”, „menuetul”, „gavota”, „sarabanda” etc.
3.3.4. Exerciţiile fizice în epoca renaşterii

Umaniştii, arta şi omul Renaşterii; contribuţia pedagogilor şi
medicilor la evoluţia exerciţiilor fizice
Renaşterea reprezintă o etapă istorică complexă şi de tranziţie
între lumea evului mediu şi cea modernă.
Laicizarea vieţii spirituale, scoaterea culturii de sub cenzura
doctrinei catolice, reîntoarcerea la idealurile antice ale educaţiei,
descoperirile geografice epocale – toate acestea vor stimula
domeniile astronomiei, fizicei, medicinii, pedagogiei şi artelor.
Universul cunoaşterii va fi dăruit şi deschis omului, în unitatea sa
spirituală şi materială.
Omul Renaşterii, aşa cum a dorit să-l condiţioneze (să-l educe,
să-l sculpteze, să-l picteze, să-l spiritualizeze) acest curent umanist,
se va reîntoarce cu frenezie către binefacerile exerciţiilor fizice.
Biserica catolică, încă din secolul al XIII-lea, va începe treptat să
acorde permise, sub denumirea de luduş permisus (jocuri îngăduite),
pentru corpul clerical de a participa la alergări, jocurile cu mingea,
aruncarea lancei, tragerea cu arcul etc., în cadrul instituţiilor
congregaţiilor religioase.
Aceste permise includeau şi lucrările grele ale câmpului (labor)
în intenţia de a fortifica omul, de a înlătura primejdiile deja sesizate
ale ascezei şi ale unei spiritualizări excesive în sfera misticului, de a
crea un om de acţiune, după modelul Atenei clasice.
Sculpturile lui Donatello, ale lui Benvenuto Cellini, Boticelli şi
mai cu seamă ale lui Michelangelo (celebrul David sau pictura din
Capela Sixtină) reliefează un om viguros, cu tors lat, braţe vânjoase,
umeri largi, coapse lungi, care nu pot rezulta decât dintr-un proces de
educaţie impregnat de exerciţii fizice. In plan pedagogic, umaniştii
italieni Pietro Paulo, Vergerio, Maffeo Vegio, Aeneas Sylvius
Picolonini, Vittorino da Feltre, Ludovic Vives, Nicolo Machiavelli şi
Hieronimus Mercurialis, apăruţi în secolul al XV-lea în nordul
peninsulei italice, în care oraşele Florenţa, Genova, Veneţia, Padova
cunoşteau o înflorire economică şi culturală fără precedent, vor
reactualiza importanţa exerciţiilor fizice. În mod aparte se distinge
viziunea lui Vergerio, preluată de Cicero şi însuşită printre alţii şi de
diplomatul şi scriitorul Machiavelli, de a reînvia vechile virtuţii
militare, de a promova gimnastica bellica (de război), organizată de
stat, constând din sărituri, alergări, pugilat şi pancraţiu, călărie şi
scrimă.
Pedagogia umanistă, subjugată de maxima romană (a lui
Juvenal) şi adaptată timpului: „corpul trebuie să fie sănătos pentru ca
şi sufletul să fie sănătos”. Cel care le va transmite şi le va tălmăci va
fi medicul Hieronimus Mercurialis, care, lucrând la Roma, se va
documenta în bibliotecile ei asupra gimnasticii Atenei clasice, scriind
o carte celebră care va rămâne izvorul şi puntea de cunoaştere ce va
lega lumea antică cu cea modernă. Această lucrare se numeşte
(prescurtat) Ars gimnastica, apărută în 1569
Lucrarea, folosind o bibliografie impresionantă pentru acea
perioadă (95 de titluri), nominalizează exerciţiile fizice din antichitate
şi tratează tehnica şi efectele lor, în funcţie de care le diferenţiază în:
37
exerciţii de gimnastică ballică, medică şi atletică. Stilul literar,
bogăţia documentaţiei asigură lucrării o valoare de excepţie care
explică larga difuzare şi influenţa ei considerabilă asupra epocii sale
şi imediat următoare.
Umanistul german Erasmus din Rotterdam va condamna cu
asprime brutalitatea folosită ca metodă în şcoala timpului său,
cultivând în cartea sa Despre arta de a guverna moravurile copiilor,
exerciţii naturale (mersul, alergarea, săriturile), dar evitând jocurile
populare cu mingea, pe care le acuză de violenţă. El va susţine, în
cuvântările sale, nevoia omului de a fi sănătos, de a se apăra
împotriva exceselor de toate felurile, practicând dansul şi virtuţile
cavalereşti – lupta, scrima, alergările, săriturile, înotul.
Printre scriitorii umanişti englezi inspiraţi de Eramus se află o
personalitate de legendă, Thomas Morus, prieten şi cancelar al regelui
Henric al VlII-lea, autor al unei lucrări de excepţie intitulate Utopia.
În această carte de ficţiune, el imaginează o societate ideală, fără
clase şi antagonisme sociale, în care educaţia este egală pentru toţi
copiii şi gratuită, constând din ştiinţele naturii, exerciţiile fizice de tip
elenic şi din învăţarea unei meserii. Pentru convingerile sale
filosofice şi social-politice, pe care nu le-a abjurat, va fi condamnat la
moarte pe eşafod. Ideile sale vor fi preluate de un alt umanist
progresist italian Tomasso Campanella, care, în lucrarea sa Cetatea
soarelui (Civitas soli), asemănătoare Utopiei lui Th. Morus, militează
pentru o educaţie colectivă a copilului, menită încă de timpuriu să-l
formeze în spiritul muncii pe ogoare, în ateliere şi al dragostei pentru
exerciţiile fizice şi întrecerile corporale. Pentru ideile sale critice la
adresa instituţiilor sociale şi politice ale timpului a stat 27 de ani în
închisoare, acuzat de erezie.
Th. Morus şi T. Campanella – trăind departe unul de altul, dar
aproape în acelaşi secol (al XVI-lea) – au susţinut dramatic, cu
sacrificiul vieţii lor, idei înaintate, democratice, fiind consideraţi
primii socialişti utopişti.
Mişcarea generată de Curentul umanist al Renaşterii în Italia va
influenţa şi gândirea filosofilor, pedagogilor şi scriitorilor francezi.
Ideea educaţiei tinerei generaţii în spiritul idealului antic va inspira
una din cele mai interesante opere a literaturii franceze clasice,
romanul Gargantua şi Pantagruel al lui Fr. Rablais. Această satiră
virulentă la adresa stărilor sociale, concepţiilor de viaţă, nivelului
culturii din vremea respectivă, împotriva scolasticii din câmpul
educaţional va conţine şi va propune un sistem pedagogic hibrid,
format din practici cavalereşti şi umaniste. Gargantua, împreună cu
dascălul său, va practica zilnic mersul şi alergarea, şi chiar şi pe timp
ploios, exersând tragerea cu arcul, cu tunul, aruncarea cu lancea, cu
praştia şi cu arbaleta, repetând exerciţiile de atac şi de apărare din
scrimă, jocurile cu mingea cu mâna şi cu piciorul, lupta liberă şi toate
tipurile de sărituri, înotul, vâslitul, călăria şi vânătoarea. Repausul era
folosit pentru lectură şi interpretarea scriitorilor antici.
Caracteristicile acestui model educativ, care combină sfera
intelectuală şi morală cu cea fizică şi motrică atât de metodic,
dezvăluie gândirea unui pedagog profund, dublat de o vervă
scriitoricească greu de egalat. O vom reîntâlni în opera lui Michel de
Montaigne, autorul celebrelor Eseuri (Essais). Acesta nu este un
pedagog, ci un cugetător care critică rigiditatea educaţiei scolastice, a
38
cărei victimă fusese propria lui copilărie. „Sufletul se simte apăsat –
afirmă Montaigne – când nu este ajutat de corp. Exerciţiul omului
trebuie să fie expresia pregătirii sale spirituale.” El recomandă
alergările, lupta, călăria, mânuirea armelor, vânătoarea şi muzica,
călirea corpului. Teza sa esenţială constă în nevoia de a forma nu un
atlet, nu un corp, ci un om.

După anul 476 d.Hr., data prăbuşirii Imperiului roman de apus, generată de contradicţii interne
(corupţie, destrămare politică, modificarea relaţiilor economico-sociale, răspândirea religiei creştine
care zdruncină temelia morală şi administrativă statală) şi externe (migraţia popoarelor aşa-zise
barbare), începe o nouă epocă istorică, cea a evului mediu, denumită şi medievală sau feudală, când
aristocraţia nobiliară este înlocuită prin cea funciară, iar sclavii devin coloni sau iobagi.
Locul exerciţiilor fizice în educaţia cavalerilor. Instituţiile feudale, întemeiate pe forţa armelor,
ca pavăză a puterii politice, ca şi apariţia pe arena istoriei a unor noi popoare vor genera, totuşi, în
pofida acestor limite, nevoia de prospeţime fizică şi de efectuare a unor exerciţii fizice specifice.
Cavalerismul medieval a apărut ca o consecinţă a unor influenţe interne şi externe care au
acţionat asupra statelor creştine europene rezultate din condiţiile feudale.
În sistemul de educaţie cavalerească, corpul şi sufletul, care reflectau durerea creştină, erau,
fiecare în parte, cultivate în mod specific: trupul era oţelit prin pregătire militară, iar sufletul prin
mistica creştină. Educaţia morală, de esenţă creştină, şi practicarea exerciţiilor fizice alcătuiau
pregătirea cavalerului
Turnirul era un joc cavaleresc prin excelenţă, un joc de război, o şcoală de pregătire militară, de
origine celtică. Publicul invitat – nobilii şi doamnele – înconjura arena, poporului rămânându-i locurile
periferice. Semnalul luptei era dat de „herald”.
Juta era o formă simplificată a turnirului, care reducea întrecerea dintre două echipe la doi
adversari. Aceştia, în fuga cailor veniţi din direcţii opuse, despărţiţi de o barieră, căutau să prindă
momentul precis al încrucişării, pentru a aplica lovitura de lance adversarului şi calului acestuia,
protejaţi de armură.
Exerciţiile fizice şi jocurile în practica maselor
Paralel cu practicarea exerciţiilor fizice în sferele nobiliare, înglobate în concepţia instruirii
specifice instituţiei cavalereşti, înregistrăm jocurile populare, practicate de ţăranii liberi, meşteşugarii
din jurul burgurilor izvorâţi din pătura ţărănească şi negustori.
Dintre aceste jocuri menţionăm Quintena, joc vechi, ca şi oina, care parodia juta, constând în
lovirea unei ţinte fixe, un manechin, o momâie.
Un alt joc, lupta liberă, în care bretonii străluceau prin tradiţie, se baza pe priza puternică a
adversarului şi aplicarea de dezechilibrări şi piedici până la răsturnarea lui pe spate.
Jocurile cu mingea, spre deosebire de precedentele jocuri, care aveau un scop militar, războinic,
satisfăceau dorinţa şi nevoia maselor de întrecere organizată în zilele de sărbătoare în aer liber, în
pieţele satelor şi oraşelor sau în afara lor, pe câmpuri. Jocul consta din lovirea mingii şi se numea jeu
de paume. Când scopul urmărit era aruncarea mingii la distanţă cât mai mare, jocul se numea longue
paume.
39
Alături de jocul la paume, realizat cu mâna, va fi practicat şi cel cu piciorul, la soule, tot atât de
vechi ca şi cel de mai sus. Obiectul de joc era o minge mare confecţionată uneori din lemn, dar cel mai
adesea din piele umplută cu tărâţe sau fân.
La crosse era, de asemenea, un joc cu mingea practicat în Franţa, Anglia şi Olanda, constând din
lovirea acesteia spre o ţintă, care era de obicei o gaură în pământ, efectuată cu un baston încovoiat,
curbat la capăt, asemănător crosei din golful sau hocheiul modern (pe gheaţă, pe iarbă sau călare).

1. Cum s-au transmis exerciţiile fizice din Grecia antică in Roma antică?
2. Care au fost formale de practicare a exerciţiilor fizice în roma antică ?
3. Care au fost formele de practicare ale exerciţiilor fizice în perioada renaşterii?
4. Care au fost formale de practicare a exerciţiilor fizice în rândul maselor?
5. Care au fost formale de practicare a jocurilor cu mingea?
1. Care din variantele de mai jos reprezintă un joc de origine celtica specific pregătirii
militare in evul mediu se desfăşoară intre doua echipe?
a) Iuta;
b) Turnirul;
c) Quintena.
2. Care din variantele de mai jos reprezintă un joc cu caracter militar in evul mediu
disputat intre doi adversari?
a) Iuta;
b) Quintena;
c) Turnirul.
3. Care din variantele de mai jos denumeşte un joc asemănător oinei, care consta in
lovirea unui manechin, parodiind Juta?
a) Iuta;
b) Quintena;
c) Turnirul.
40
4. Cum se numea jocul cu mingea care a stat la originea tenisului, se juca in spatii
acoperite numite Balhaus la germani si Tripot la francezi?
a) Court paume;
b) Jeu de paume;
c) Longue paume.
5. Cum se intitulează lucrarea reprezentativa a renascentistului francez Francois Rabelais

din care răzbate ideea educaţiei tinerei generaţii in spiritul idealului antic:
a) Didactica magn;a
b) Civitas soli (cartea soarelui);
c) Gargantua si Pantagruel.
6. Cine a fost autorul lucrărilor „Schola ludus” (Scoala jocului) si „Schola materna” in
care un loc central il au jocurile dinamice, pe care le considera ca fiind naturale, cu efecte
educative complexe, igienice, psihice si morale, confirmate si preluate de teoria si practica
pedagogilor rationalisti ai secolului al XVIII-lea:
a) Komenski (Comenius)
b) J.J. Rousseau;
c) Pestalozzi.
România de Mâine.
2002
41
PEDAGOGIA REALISTĂ A SECOLULUI AL XVII-LEA
Cuprins
4.l. Introducere
4.3. Conţinutul de învăţare
4.3.l. Filisofii care şi-au pus amprenta asupra exerciţiilor fizice moderne
4.1. Introducere
Acest secol se numeşte secolul realismului; personalităţile de
frunte ale acestui val de pedagogi realişti sunt A.Komenski şi John
Locke. Ideologul lor este filosoful englez Fr. Bacon, care, în lucrarea
sa Novum Organum, susţine idea că „omul este servitorul şi
interpretul naturii”, că „natura nu se studiază din cărţi şi prin
silogisme, ci prin observaţii directe”. El este şi partizanul practicării
exerciţiilor fizice, ca unic mod de combatere a vieţii sedentare, idee
care în simplitatea ei va influenţa pe educatorii renumiţi ai secolului
al XVII-lea.

⇒ să cunoască personalităţile care au fundamentat teoria
practicării exerciţiilor fizice;
⇒ să cunoască principalele sisteme propuse de pedagogii
realişti ai sec. XIX-lea.
Competenţele unităţii de învăţare

– să cunoască şi să folosească noţiunile specifice disciplinei
42
diferite;

4.3.1. Fiiosofii care şi-au pus amprenta asupra exerciţiilor
fizice moderne
A.Komenski sau Comenius (forma latinizată a numelui) este cel
mai prodigios şi original pedagog al secolului său, fiind considerat pe
drept cuvânt creatorul şcolii moderne (l592 – l670). Lucrările sale
filosofice şi pedagogică de bază sunt Didactica magna („Didactica
generală”), publicată în l640, şi Orbis sensualium pictus (lumea
simţurilor zugrăvită prin imagini), apărută în l668.
În prima lucrare, I.A.Komenski îşi explică principiile, metodele
şi planul de organizare a învăţământului – pe clase, pe ani, pe
trimestre şi orare, săptămânale şi zilnic, şi lecţii urmate de recreaţii şi
pauze. Cea de a doua, pune bazele principiului intuiţiei, valabil şi
astăzi în orice instruire.
În sistemul aplicat de Komenski în diferite locuri şi oraşe ale
Europei, inclusiv în Transilvania (în orăşelul Saros-Patak, aproape de
Tisa), exerciţiile fizice ocupă un loc central. Idealul său educativ era
să formeze un om sănătos şi moral, puternic şi util, îndrăzneţ, dar
disciplinat. El este unul dintre primii autori de cărţi specializate în
practicarea exerciţiilor fizice – Schola luduş (Şcoala jocului) şi
Schola materna. Din toate formele de exerciţii, el alege jocurile
dinamice, pe care le consideră ca fiind naturale, cu efecte educative
complexe, igienice, psihice şi morale, confirmate şi preluate de teoria
şi practica pedagogilor raţionalişti ai secolului al XVUI-lea.
John Locke (l632 – l704) este un continuator al concepţiei lui
Bacon, potrivit căreia ideile şi conştiinţele provin din lumea
simţurilor. El crede că ,sufletul copilului este o tabula rasa” (o placă
nescrisă), iar senzaţiile sunt izvoarele cunoaşterii. Aptitudinile
înnăscute se fortifică prin exerciţiu, care perfecţionează talentul
copilului. Esenţa gândirii pedagogice a lui J.Locke este cuprinsă în
43
lucrarea sa intitulată sugestiv Câteva cugetări asupra educaţiei
copilului şi se bazează pe interrelaţia dintre laturile morală,
intelectuală şi fizică ale fiinţei umane. Cartea a stârnit un imens
interes, inspirând pe Rousseau şi Pestalozzi.
Idealul său educaţional îl reprezintă formarea gentlmenului
perfect, model întâlnit la marii precursori ai lui Locke, situează
procesul educativ în familie şi în şcoală. Exerciţiile de înot, de
alergare în costumaţie adecvată în aer liber, urmate de băi de soare şi
de băi reci, alternate cu odihnă şi somn regulat, fără medicamente,
dar cu o alimentaţie raţională, trezitul devreme, reprezintă preceptele
aplicate cu succes în formarea tineretului aristocratic, care avea
condiţiile unei educaţii privilegiate.

J.J. Rousseau, debutează perioada modernă a istoriei civilizaţiei
şi culturii umane cu Principiul de bază al sistemului său de educaţie
este întoarcerea la natură. „Natura l-a creat pe om bun”, dar
„societatea este cea care îl corupe”, afirmă scriitorul, filosoful şi
pedagogul Rousseau. Scolastica medievală, încă prezentă, constituie
un factor de constrângere a fiinţei umane, care este născută să fie
liberă.
Doctrina pedagogică a lui Rousseau este expusă în romanul său
Emil sau despre educaţie, apărut în 1762, are cinci capitole,
corespunzător intervalurilor de vârstă. Din punct de vedere
pedagogic, mai importante sunt primele două – până la 3 ani şi de la
4 la l2 ani.
Îndeosebi cel de al doilea interval este afectat preponderent
exerciţiilor fizice, urmând ca educaţiei intelectuale să-i fie repartizaţi
anii ulteriori; jocurile cu mingea, trasul cu arcul, înotul, alergarea,
jocurile dinamice de îndemânării sunt recomandate lui Emil. Ceea ce
i se reproşează lui Rousseau este faptul că îl izolează pe Emil de
societate, de familie şi de ceilalţi copii, supraapreciindu-se
posibilitatea de dezvoltare spontană a eroului său, subestimându-se
rolul decisiv al educatorului şi ignorându-se rolul femeii. Militând
pentru o educaţie individuală, Rousseau neagă că omul trebuie educat
prin şi pentru societate.
Pe acest plan, pedagogia lui Komenski este superioară, fapt care
explică supravieţuirea şi influenţa ei de-a lungul întregii epoci
moderne şi contemporane.
Şi Pestalozzi (l746 – l827), marele pedagog elveţian, care s-a
distins printr-o neasemuită dragoste pentru copilul sărac, va fi
puternic influenţat de Rousseau şi Kant. Concepţia sa filosofică este
eclectică. El neagă biserica, dar recunoaşte existenţa unei „fiinţe
supreme”. Ca şi Komenski, Pestalozzi nu rămâne doar în sfera
reflecţiilor despre educaţie, ci o profesează, fiind un subtil
didactician. Baza oricărei educaţii este intuiţia, idee preluată din
lucrările lui Komenski.
Pestalozzi repune exerciţiile fizice la loc central în sistemul
educaţiei, care este colectivă. Exerciţiile sunt naturale sau
elementare, integrate într-o gimnastică articulară. Predomină
extensiile, flexiile, torsiunile realizate simplu şi liber, fără aparate.
Ca şi la Rousseau, ideile lui Pestalozzi despre educaţie şi rolul
exerciţiilor fizice în conţinutul ei sunt incluse în romanul pedagogic
44
popular, intitulat, după numele personajelor Leonard şi Gertruda
(l78l). Deşi criticat de Ling şi Jahn pentru caracterul mecanic al
exerciţiilor, inesteticul şi eficienţa lor limitată, sistemul lui Pestalozzi
va marca întreaga evoluţie a gimnasticii şcolare a secolului al XlX-
lea, a şcolii filantropice germane şi a pedagogilor Herbard şi Froebel,
socotiţi discipolii săi.
Guts Muths, discipol al lui Salzmann, care a lucrat în
Philantropiumul de la Schnepfenthal, este personalitatea cea mai
remarcabilă a Şcolii filantropice. El este considerat cel care a introdus
pentru prima dată exerciţiile fizice în sistemul de educaţie şcolară.
Lucrarea sa capitală se intitulează Gymnatik jur die Jugend
(Gimnastica pentru tineret). în viziunea sa, gimnastica este un sistem
de exerciţii ale corpului care au ca scop perfecţionarea lui. Ele au
valoare somatică şi igienică, dar şi una pedagogică şi psihologică.
Muths clasifică astfel exerciţiile fizice:
– exerciţii naturale bazate pe alergări de viteză şi de rezistenţă,
combinate şi cu obstacole;
– săriturile cu elan în lungime, înălţime şi adâncime şi, pentru
prima dată, săritura cu prăjina;
– aruncarea la distanţă, la ţintă, cu arcul, cu prăjină, cu suliţa
şi cu discul;
– lupta liberă, căţăratul, care angajează musculatura întregului
corp;
– exerciţiile de echilibru şi balans pe sol şi la diferite înălţimi
pe suprafeţe variate;
– exerciţii de ridicare, purtare de greutăţi şi exerciţii de
tragere;
– dansuri, marşuri şi exerciţii militare.
Acest ansamblu de exerciţii se completa cu scăldatul în apă

rece, cu înotul.
O altă lucrare care îl onorează pe Guts Muths este Cartea
jocurilor, prima culegere de jocuri de mişcare, cu o mare valoare
educativă şi motrică.

Pedagogii realişti ai secolului al XVII-lea şi cei raţionalişti ai
secolului al XVIII-lea au elaborat bazele teoretice şi practice ale
efectuării exerciţiilor fizice de către tineret – fie individual, fie
colectiv, fie independent de familie, fie în instituţii specializate, în
şcoli.
Sub imboldul multiplelor proiecte de educaţie – care, după
Revoluţia Franceză din l789, va aparţine statului – proiecte
determinate de ideile generoase ale marelui eveniment politic,
economic şi social, se acreditează idea egalizării, a generalizării
învăţământului şi a laicizării lui.
Francesco Amoros (de origine spaniolă, emigrant în Franţa),
pedagog teoretician şi practician, a creat un sistem de gimnastică şi
instituţiile, înfiinţate ca atare, în care l-a aplicat. Dintre instituţiile
apărute, cel mai important se va dovedi Gimnaziul normal de
gimnastică de pe Câmpul lui Morte, la Paris, înfiinţat în l920, pentru
instruirea fizică a ofiţerilor, pe lângă care va funcţiona şi o secţie
civilă, frecventată, printre alţii, de adolescenţii Victor Hogo şi
45
Honore Balzac. Din el va rezulta Şcoala de la Joinville, care va avea
o mare influenţă asupra evoluţiei educaţiei fizice din tot secolul
al XlX-lea.
Metoda lui Amoros se bazează pe două principii:
Principiul psihologic, care dezvăluie că sursa de mişcare a
omului o constituie senzaţiile kinestezice, care îşi au originea în
centrii nervoşi superiori. Asocierea mişcării cu o imagine anterioară
determină efectuarea alteia noi şi, implicit, învăţarea ei. Evident,
Amoros prelua astfel ideile lui Komenski şi Pestalozzi privind rolul
intuiţiei în învăţare;
Principiul utilitarist, care obişnuieşte omul cu asperităţile
depăşirii obstacolelor inerente ale vieţii şi, mai cu seamă, ale vieţii de
militar. Această idee va influenţa gândirea şi practica sistemului
francez şi ale personalităţilor ce vor urma (Herbert şi Demeny).
Amoros împarte exerciţiile în trei mari categorii: – civilă,
militară şi medicală – şi creează aparate pentru diferite exerciţii de:
suspensie, căţărare, sprijin, balans. Enumerăm aparatele respective,
folosite şi în secolul al XX-lea: porticul de gimnastică, calul de
voltije, inelele suspendate, trapezul şi piramidele. Desigur, el este
influenţat de concepţiile lui Jahn şi Clias. Sistemul lui Amoros este
predominant brachial, acrobatic şi specaculuos, interesând prea mult
centura scapulo-humerală.
Henri Clias era elveţian de origine, dar îl vom găsi şi în
America, Franţa, Anglia, Olanda. Esenţa sistemului său este militară,
însă cu aplicaţii şi în şcoală ş.a., Clias fiind socotit unul din fondatorii
gimnasticii copilului mic, de ia primele luni până la vârsta preşcolară.
Gimnastica sa pentru elevi şi militari foloseşte, abuziv, aparate pentru
băieţi (bara fixă, triunghiul mobil, căţărare pe catarg, pe frânghii,
scări, cal cu voltije), iar pentru fete – bastoane, cercuri şi corzi.
F.Ludwig Jahn este considerat părintele gimnasticii sportive,
sau la aparate, de astăzi. El a creat-o din raţiuni politice, pentru a
pregăti tineretul în vederea eliberării statelor germane de sub jugul lui
Napoleon şi a realizării unităţii lor, care nu va întârzia (l870).
Jahn dorea să fortifice tânărul pentru a-l pregăti pentru luptă şi
de aceea, îl scoate din şcoală şi îl duce în aer liber, în pădure. El va fi
primul care va organiza un spaţiu larg, amenajat cu aparate şi
instalaţii variate, pentru tot felul de exerciţii. Aceste spaţii se vor
numi Turnplatz.
Dar, în curând, pedagogii constatând valoarea instructiv-
educativă a gimnasticii sale, o vor readuce în perimetrul şcolar. În
lucrarea sa Arta gimnasticii germane, Jahn îşi sistematizează
exerciţiile după forma şi natura lor, le creează o terminologie proprie
şi le plasează numai în aer liber, elevii având o costumaţie adecvată
de pânză de aceeaşi culoare (cenuşie-albastră), simplă şi ieftină.
Acestor exerciţii la aparate (bara fixă, inelele, paralele, cal cu
mânere), el le adaugă jocul de echipă, luptele şi excursiile.
A. Spiess (l8l0 – l858) va readuce exerciţiile fizice în planul de
învăţământ şcolar pentru valoarea lor educativă şi le va organiza
predarea pe clase, pe trimestre, pe trepte, pe şcoli şi profesiuni
diferite. Va fi preocupat de formarea profesorilor şi institutorilor care
să predea, alături de altă disciplină şcolară, şi exerciţiile fizice. El
insistă ca acestea să rămână un obiect obligatoriu în programa
şcolară, pentru ca tineretul german, în momentul recrutării, să
46
prezinte valori superioare ale potenţialului său fizic. Ideile lui Jahn nu
i-au rămas, aşadar, niciodată indiferente.
Fr. Nachtegall (l777 – l847) este considerat întemeietorul şcolii
daneze de educaţie fizică. Influenţat de activitatea teoretică şi practică
a lui Guts Muth, el a scris o serie de manuale, regulamente şi
instrucţiuni pentru profesori, elevi şi militari, majoritatea lor fiind
destinate gimnasticii din şcolile primare şi medii. Proiectând-o în
şcoli, în armată şi în asociaţii, Nachtegall a făcut o imensă
propagandă unei asemenea activităţi, pe care s-a străduit să o
organizeze cu o aptitudine remarcabilă.
Henrik Ling, suedez de origine, realizează după 5 ani petrecuţi
în Danemarca, unde este profund influenţat de Nachtegall, un sistem
care îi va aduce o mare celebritate. Dominat de ideea salvării
poporului său de primejdia alcoolismului, dorind să-i redea
încrederea în sine, să-i ofere o nouă morală şi demnitate, el reuşeşte
să creeze primul Institut Central de Gimnastică, din Stockholm, în
l8l4, existent şi astăzi. Impresionat de efectul terapeutic al
exerciţiului fizic aplicat unui început de paralizie reumatică a braţului
drept, contractată într-o bătălie navală între englezi şi danezi, el
studiază asiduu morfologia şi fiziologia umană pentru a-şi elabora
doctrina. I-o va publica fiul său, Hyalmer Ling, cel ce sistematizează
exerciţiile folosite de tatăl său şi-i va prezenta principiile şi metodele
în lucrarea Fundamentele generale ale gimnasticii.
Divizarea gimnasticii în 4 părţi se bazează pe criterii
pedagogice, fiziologice, psihologice şi sociale. Aceste părţi sunt:
a) gimnastica pedagogică, educativă prin excelenţă;
b) gimnastica militară care la exerciţiile celei pedagogice
adaugă tirul, scrima şi exerciţii naturale, de aplicaţii;
c) gimnastica medicală şi ortopedică, bazată pe exerciţii
reactive combinate cu masaje;
d) gimnastica estetică, formata din exerciţii de ţinută, de graţie,
de expresie, de ritmice, de dans.
Exerciţiile gimnasticii suedeze sunt libere, analitice, realizate în
toate articulaţiile şi planurile corpului uman, efectuate simplu, fară şi
cu aparate specifice (saltea, bastoane, corzi, bancă, ladă, cal, scară
fixă, cadru marinăresc), completate cu jocuri dinamice.
Sistemul suedez a făcut epocă, a avut o generalizare iară egal în
mediul şcolar, supravieţuind în Europa până dincolo de jumătatea
secolului al XX-lea; în România, a fost înlocuit, în l948, cu
gimnastica sportivă a lui Jahn.
Thomas Arnold va revoluţiona succesiunea sistemelor de tip
gimnastic ale secolului al XlX-lea, creând la rugby timp de l4 ani, o
activitate originală de ordin educativ închinată formării caracterului
gentilomului creştin, . În acest demers educativ, el consideră că
jocurile de întrecere – fotbal, rugby, canotaj, atletism – influenţează
puternic şi, deopotrivă, atât fizicul tânărului, cât şi trăsăturile de
caracter (voinţa, perseverenţa, iniţiativa, stăpânirea de sine). Spiritul
de echipă, fair-playul, sentimentul onoarei şi respectului pentru
adversar, pentru regulile întrecerii, cuplate cu bucuria jocului, cu
emoţia disputei – toate acestea sunt chemate să acţioneze complex,
puternic şi unitar asupra organismului şi personalităţii umane.
Este, de fapt, sistemul care a preluat şi metamorfozat natura
gimnasticii şi elementele acesteia, pe care le-a „sportivizat”,
47
asigurându-le permanenţa şi universalitatea (gimnastica sportivă,
gimnastica acrobatică, gimnastica ritmică).
Miroslav Tyrs, inspirat de idealul armoniei fiinţei umane al
Greciei clasice (ateniene şi îndeosebi spartane) şi de teoria potrivit
căreia doar popoarele rezistente şi puternice supravieţuiesc, selecţia
naturală operând şi la acest nivel, uman, nu numai la cel animal
(evident, de neacceptat), a creat în Boemia un sistem de gimnastică
denumit socolism. Socol (în traducere „şoim”) este un nume de
baladă dat eroilor populari cehi; el devine un gimnast care trebuie să
fie puternic pentru a lupta pentru redeşteptarea naţională a poporului
său, care de trei secole îşi pierduse independenţa politică, fiind
oprimat de imperiul habsburgic. Socolii alcătuiesc, în viziunea lui
Tyrs, o asociaţie cu scop educativ, privind practicarea exerciţiilor
fizice încadrate într-un sistem eclectic, de inspiraţie suedeză, franceză
(Herberd) şi germană.
Profilul acestor exerciţii era liber, de ordine, efectuate la
aparate, în piramide şi în ansambluri formate din sute şi chiar mii de
executanţi. Idealul lui Tyrs în materie de educaţie era următorul:
sănătate, forţă şi frumuseţe. Importantă, din punct de vedere tehnic,
era, în concepţia sa, mişcarea efectuată, şi nu atitudinea sau poziţia de
plecare sau de încheiere. Resortul voliţional este cel pe care doctrina
socolilor doreşte să-l stimuleze, dificultatea gradată a exerciţiilor
constituind o adaptare a omului la solicitări sporite. Tezele lui
Miroslav Tyrs sunt cuprinse în lucrarea Fundamentele gimnasticii
pentru băieţi, publicată în l868, după ce înfiinţase, în l864, Institutul
de gimnastică pentru băieţi, iar în l869, Asociaţia de gimnastică
pentru femei şi fete din Praga.

Acest secol se numeşte secolul realismului; personalităţile de frunte ale acestui val de pedagogi
realişti sunt A.Komenski şi John Locke. Ideologul lor este filosoful englez Fr. Bacon, care, în lucrarea
sa Novum Organum, susţine idea că „omul este sevitorul şi interpretul naturii”, că „natura nu se
studiază din cărţi şi prin silogisme, ci prin observaţii directe”. El este şi partizanul practicării
exerciţiilor fizice, ca unic mod de combatere a vieţii sedentare, idee care în simplitatea ei va influenţa
pe educatorii renumiţi ai secolului al XVII-lea.
A.Komenski sau Comenius (forma latinizată a numelui) este cel mai prodigios şi original
pedagog al secolului său, fiind considerat pe drept cuvânt creatorul şcolii moderne (l592 – l670)..
John Locke (l632 – l704) este un continuator al concepţiei lui Bacon, potrivit căreia ideile şi
conştiinţele provin din lumea simţurilor. El crede că ,sufletul copilului este o tabula rasa” (o placă
nescrisă), iar senzaţiile sunt izvoarele cunoaşterii. Aptitudinile înnăscute se fortifică prin exerciţiu,
care perfecţionează talentul copilului.
48
J.J. Rousseau, debutează perioada modernă a istoriei civilizaţiei şi culturii umane cu Principiul
de bază al sistemului său de educaţie este întoarcerea la natură. „Natura l-a creat pe om bun”, dar
„societatea este cea care îl corupe”, afirmă scriitorul, filosoful şi pedagogul Rousseau. Scolastica
medievală, încă prezentă, constituie un factor de constrângere a fiinţei umane, care este născută să fie
liberă.
Pe acest plan, pedagogia lui Komenski este superioară, fapt care explică supravieţuirea şi
influenţa ei de-a lungul întregii epoci moderne şi contemporane.
Pestalozzi (l746 – l827), marele pedagog elveţian, care s-a distins printr-o neasemuită dragoste
pentru copilul sărac, va fi puternic influenţat de Rousseau şi Kant. Concepţia sa filosofică este
eclectică. El neagă biserica, dar recunoaşte existenţa unei „fiinţe supreme”. Ca şi Komenski,
Pestalozzi nu rămâne doar în sfera reflecţiilor despre educaţie, ci o profesează, fiind un subtil
didactician. Baza oricărei educaţii este intuiţia, idee preluată din lucrările lui Komenski.
Guts Muths, discipol al lui Salzmann, care a lucrat în Philantropiumul de la Schnepfenthal, este
personalitatea cea mai remarcabilă a Şcolii filantropice. El este considerat cel care a introdus pentru
prima dată exerciţiile fizice în sistemul de educaţie şcolară.
Sub imboldul multiplelor proiecte de educaţie – care, după Revoluţia Franceză din l789, va
aparţine statului – proiecte determinate de ideile generoase ale marelui eveniment politic, economic şi
social, se acreditează idea egalizării, a generalizării învăţământului şi a laicizării lui.
Francesco Amoros (de origine spaniolă, emigrant în Franţa), pedagog teoretician şi practician, a
creat un sistem de gimnastică şi instituţiile, înfiinţate ca atare, în care l-a aplicat.
Henri Clicis era elveţian de origine, dar îl vom găsi şi în America, Franţa, Anglia, Olanda.
Esenţa sistemului său este militară, însă cu aplicaţii şi în şcoală ş.a., Clias fiind socotit unul din
fondatorii gimnasticii copilului mic, de ia primele luni până la vârsta preşcolară. Gimnastica sa pentru
elevi şi militari foloseşte, abuziv, aparate pentru băieţi (bara fixă, triunghiul mobil, căţărare pe catarg,
pe frânghii, scări, cal cu voltije), iar pentru fete – bastoane, cercuri şi corzi.
F.Ludwig Jahn este considerat părintele gimnasticii sportive, sau la aparate, de astăzi. El a creat-
o din raţiuni politice, pentru a pregăti tineretul în vederea eliberării statelor germane de sub jugul lui
Napoleon şi a realizării unităţii lor, care nu va întârzia (l870).
ASpiess (l8l0 – l858) va readuce exerciţiile fizice în planul de învăţământ şcolar pentru valoarea
lor educativă şi le va organiza predarea pe clase, pe trimestre, pe trepte, pe şcoli şi profesiuni diferite.
Fr.Nachtegall (l777 – l847) este considerat întemeietorul şcolii daneze de educaţie fizică.
Influenţat de activitatea teoretică şi practică a lui Guts Muth, el a scris o serie de manuale, regulamente
şi instrucţiuni pentru profesori, elevi şi militari, majoritatea lor fiind destinate gimnasticii din şcolile
primare şi medii.
Henrik Ling, suedez de origine, realizează după 5 ani petrecuţi în Danemarca, unde este profund
influenţat de Nachtegall, un sistem care îi va aduce o mare celebritate. Dominat de ideea salvării
poporului său de primejdia alcoolismului, dorind să-i redea încrederea în sine, să-i ofere o nouă morală
şi demnitate, el reuşeşte să creeze primul Institut Central de Gimnastică, din Stockholm, în l8l4,
existent şi astăzi.
Thomas Arnold va revoluţiona succesiunea sistemelor de tip gimnastic ale secolului al XlX-lea,
creând la rugby timp de l4 ani, o activitate originală de ordin educativ închinată formării caracterului
gentilomului creştin.
Miroslav Tyrs, inspirat de idealul armoniei fiinţei umane al Greciei clasice (ateniene şi îndeosebi
spartane) şi de teoria potrivit căreia doar popoarele rezistente şi puternice supravieţuiesc, selecţia
naturală operând şi la acest nivel, uman, nu numai la cel animal (evident, de neacceptat), a creat în
Boemia un sistem de gimnastică denumit socolism. Socol (în traducere „şoim”) este un nume de
baladă dat eroilor populari cehi; el devine un gimnast care trebuie să fie puternic pentru a lupta pentru
redeşteptarea naţională a poporului său, care de trei secole îşi pierduse independenţa politică, fiind
oprimat de imperiul habsburgic.
49
Scolastica medievală – sistem educaţional de constrângere a fiinţei umane;
Doctrină pedagogică – concept educaţional;
Ideal educaţional – ţintă spre care este concepută o doctrină pedagogică;

l. Care au fost umaniştii renascentişti care au militat pentru practicarea exerciţiilor fizice şi cum
au contribuit aceştia la diversificarea acestora?
2. Cine a fost cel mai reprezentativ pedagog realist francez şi care a fost contribuţia sa la
dezvoltarea educaţiei fizice?
4. Cine a fost cel mai reprezentativ pedagog realist suedez şi care a fost contribuţia sa la
dezvoltarea educaŢiei fizice?
5. Cine a fost cel mai reprezentativ pedagog realist german şi care a fost contribuţia sa la
6. Cine a fost cel mai reprezentativ pedagog realist danez şi care a fost contribuţia sa la
7. Cine a fost cel mai reprezentativ pedagog realist englez şi care a fost contribuţia sa la
1. Cine a fost autorul lucrarilor „Schola ludus” (Scoala jocului) si „Schola materna” in
care un loc central îl au jocurile dinamice, pe care le considera ca fiind naturale, cu efecte
educative complexe, igienice, psihice si morale, confirmate si preluate de teoria si practica
pedagogilor rationaliŞti ai secolului al XVIII-lea?
a) Komenski (Comenius);
b) J.J. Rousseau;
c) Pestalozzi
50
2. Care autor, preocupat de îngrijirea corpului, sub influenta concepţiei rousseau-iste,
potrivit căreia viata in natura întăreşte si purifica omul, in lucrarea „Konrad Kiefr” retine cat
mai mult copilul in aer liber, unde el aleargă, sare, călăreşte, învaţă, se joacă, se caţără,
exersează echilibrul şi atârnările la aparate de tipul trapezului?
a) D’Alambert
b) Cr.Salzmann;
c) Pestalozzi
3. Conform principiului de educaţie care este întoarcerea la natura, autorul francez va

spune in lucrarea sa Emil:. „Natura l-a creat pe om bun”, dar „societatea este cea care il corupe”.
Cine a fost acesta?
a) Helvetius;
b) D’Alambert;
c) J.J. Rousseau
4. Care autor afirma in lucrarea „Gimnastik fur die jugend”(Gimnastica pentru tineret)
ca, gimnastica este un sistem de exerciţii ale corpului care au ca scop perfecţionarea lui?
a) Konrad Kifer;
b) Guts Muths;
c) Cr. Salzmann
5. Lucrare de mare valoare educativa şi motrică, prima culegere de jocuri de mişcare „Cartea
jocurilor” a fost scrisa de:
a) Guts Muths;
b) Rousseau;
c) Komenski
6. Cine a fost autorul de origine elveţiană socotit unul din fondatorii gimnasticii pentru
copii de la primele luni pana la vârsta preşcolară, folosind mai mult aparate pentru băieţi, iar
pentru fete bastoane, cercuri si corzi?
a) Amoros;
b) Ludvig Jan;
c) Henri Clias
7. Creatorul gimnasticii sportive sau la aparate de astăzi, care dorea sa fortifice tânărul
pentru a-l pregăti pentru lupta si de aceea il scoate in aer liber, în pădure, în Turnplatz, – a fost?
a) Amoros;
b) Ludvig Jan;
c) Ling
8. Întemeietorul metodei naturale de predare a exerciţiilor fizice împărţite in 8 grupe

(marşul, alergarea, săritura, ridicarea si transportarea greutăţilor, aruncarea apărarea naturală
– lupte, box, înotul) – a fost?
a) Demeny;
b) Amoros;
c) Herbert.
51
Bibliografia obligatorie:

România de Mâine.
2002
52
SISTEMELE DE EDUCATIE FIZICA ŞI CREATORII LOR
Cuprins
5.l. Introducere
5.3.l. Sistemul de educaţie fizică german
5.3.2. Sistemul de educaţie fizică suedez
5.3.3. Sistemul de educaţie fizică francez
5.1. Introducere
Pedagogii realişti ai secolului al XVII-lea şi cei raţionalişti ai
secolului al XVIII-lea au elaborat bazele teoretice şi practice ale
efectuării exerciţiilor fizice de către tineret – fie individual, fie
colectiv, fie independent de familie, fie în instituţii specializate, în
şcoli.
Sub imboldul multiplelor proiecte de educaţie – care, după
Revoluţia Franceză din 1789, va aparţine statului – proiecte
determinate de ideile generoase ale marelui eveniment politic,
economic şi social, se acreditează ideea egalizării, a generalizării
învăţământului şi a laicizării lui.

să cunoască sursele care atestă evoluţia modului în care s-a
precticat exerciţiul fizic în Europa;
să cunoască evoluţia organizatorică a organismelor şi
instituţiilor care s-au ocupat de structurarea şi dezvoltatea sistemului
de educaţie fizică şi sport;
să cunoască personalităţile cere au contribuit la
fundamentarea sistemului de educaţie fizică şi sport.
53
– să organizeze procesul de instruire
diferite;
de-a lungul istoriei.
– executarea responsabilă a sarcinilor profesionale
– organizarea de evenimente specifice
– familiarizarea cu lucrul în echipă
– conştientizarea nevoii de formare continuă

5.3.l. Sistemul de educaţie fizică german.
Germania – Cel care a creat sistemul de
educatie fizică german a fost Friedrich
Ludwig Jahn (l778-l852) cunoscut sub numele
de Turnvater Jahn (părintele gimnasticii).
În anul l8l0 se stabileste la Berlin şi
începe să lucreze ca profesor la gimnaziul
„Grauen Kloster” şi la Institutul „Plamman”.
Ambele instituţii fiind organizate pe principii
pestalozziene, exerciţiile fizice erau prezente în
programul lor educativ. Are ideea de a scoate
elevii din cadrul tradiţional al şcolii, ducându-se cu ei în afara
oraşului, la câmp sau în pădure pentru lecţiile de gimnastică.
Împreuna cu un grup de ofiţeri înfiinţează „Deutscher Bund”
(Liga Germană) şi cu ajutorul câtorva adepti devotaţi începe
activitatea de pregătire a tineretului. În anul 1811 organizează lângă
Berlin, primul Turnplatz, un teren de exerciţii fizice, cu aparate şi
instalaţii variate, pe care-l foloseau peste 500 de practicanţi ai
exerciţiilor fizice. Un an mai târziu, un nou „turnplatz” este amenajat,
pentru a face faţă numărului mare de amatori.
Scopul sistemului său se preciza din ce în ce mai bine: întărirea
tineretului în vederea războiului de eliberare. În paralel cu activitatea
54
sa în domeniul educaţiei fizice, Jahn ducea şi o intensă activitate
publicistică care avea acelaşi scop.
La izbucnirea războiului de eliberare, în anul l8l3, Jahn se
înrolează împreună cu „turnerii” săi ca voluntari, formând un
batalion. În perioada cât Jahn a fost înrolat, turnplatzurile şi-au
continuat activitatea, conduse de un discipol al său: Eiselen. Numărul
practicanţilor gimnasticii după sistemul lui Jahn a continuat să
crească şi în lipsa lui, ajungând la peste l000 în anul l8l6.
În anul l8l6 întors din război Jahn publică cartea sa
fundamentală: „Die Deutsche Turnkunst”, continuându-şi şi
activitatea de fervent propagandist şi organizator. Datorită activităţii
sale şi a colaboratorilor săi, precum şi atmosferei de entuziasm care
stăpânea Germania dupa succesul din războiul de eliberare,
gimnastica lui devenea din ce în ce mai populară: terenurile de
exercitii apăreau la marginea a tot mai numeroase orase. Asociatiile
studentesti s-au alaturat si ele acestei miscari.
Reactiile adverse la marele succes al sistemului nu au întarziat
însa sa apara: acest sistem se baza prea mult pe conceptii politice,
astfel ca era normal sa dea nastere la animozitati si riposte. Lupta
nationala a avut ca lozinca si realizarea unităţii naţionale, dorinţa care
nu se realizase însă spre marea dezamagire a patrioţilor înflăcăraţi, în
randul carora erau si adeptii lui Jahn. Intransigenta lor se manifesta
însa cu accente extremiste pentru o societate obosita de razboaie si
nationalism. Asociatiile de gimnastica încep sa fie considerate
nucleul tendintelor politice extremiste, periculoase pentru ordinea în
stat.
Sistemul de gimnastica a lui Jahn era un sistem popular care
se adresa tuturor categoriilor populatiei, dar care se infiltrase si în
sistemul german de învatamant, cu adaptarile de rigoare. Pedagogii
timpului s-au împartit în doua grupuri: unul care era de acord cu
virtutile educative ale sistemului, alţii care-i contestau aceste calităţi.
În urma unor dispute aprinse în l8l9 prin ordin al ministerului
instrucţiei, gimnastica devine disciplina şcolara, dar „turnlatzurile”
populare sunt înlocuite cu cele amenajate pe lîngă şcoli.
Un incident politic determina însa luarea unor măsuri radicale
împotriva adeptilor lui Jahn şi a sistemului său: în anul l8l9 la
Manheim, un student (cunoscut ca adept al lui Jahn), îl ucide pe
consulul rus. Ca urmare, prin decret regal activitatea de gimnastică
este interzisă, iar Jahn însuşi este condamnat pentru tradare şi
conspiraţie. Timp de 20 de ani el va trai sub supravegherea poliţiei,
fiind reabilitat abia în anul l840 de către regele Wilhem al IV-lea,
proaspăt urcat pe tron. După încercări nereusite de a reintra în viaţa
publică, marcate de un ton naţionalist exasperant, Jahn moare în anul
l852. Posteritatea i-a consacrat un adevarat cult, fiind socotit unul
dintre cei mai mari fii ai Germaniei.
Principiile gimnasticii lui Jahn sunt prezentate în cartea sa
„Die deutsche turkunst” aparuta în anul l8l9. Cartea a fost primita cu
mare entuziasm si este considerata pana astazi, un monument al
culturii germane, fiind formata din patru parti: terminologia,
exercitiile, jocurile, metodica.
Terminologia lui Jahn este pur germana (el considerand
gimnastica o arta germana), toate vechile denumiri care proveneau
din limbile clasice (greaca sau latina) fiind înlocuite cu termeni
55
germani sau socotiti de el ca de origine germana. Astfel vechiul
„gymnastic” este înlocuit cu „turnkunst” pe care Jahn în considera de
origine germanica în mod gresit, el provenind din latinul „tornare”
care la randul sau îsi are originea în limba greaca si înseamna cerc.
(Kiritescu, l942)
Exercitiile gimnastice ocupa locul cel mai important în cartea
lui Jahn: ele sunt ordonate sistematic dupa forma si natura, însotite de
descrieri clare si reguli de executare. Materialul este cules din
vechile carti ale antichitatii si din lucrarile predecesorilor sai,
Gutsmuts si Vieth, dar sunt mult mai numeroase. Partea originala o
constituie exercitiile de suspensie si cu sprijinul bratelor, pentru care
a creat aparate noi: paralelele. Gimnastica lui Jahn este în mare parte
o gimnastica la aparate.
Turnplatzul avea în mijloc un foisor de lemn, o schelarie care
servea la exercitiile de agatare si urcare. În jur se gaseau tot felul de
aparate si accesorii: calul pentru voltije, grinda oscilanta, paralelele,
prajini, franghii, bete sau sulite pentru aruncari. Terenul din jur era
amenajat cu santuri, gropi, platforme. Turnplatzurile se amenajau la
marginea localitatilor, pe preferinta langa paduri si erau considerate
institutii publice. Participantii care proveneau din toate categoriile
sociale ale comunităţii: elevi de liceu, studenţi, profesori, militari,
burghezi, se întruneau odată pe săptămână.
Dacă turnplatzul deservea o şcoală publica, trebuia să se

găsească în imediata ei vecinătate. Echipamentul era simplu si
uniform pentru toti participantii tocmai pentru a realiza si în acest
mod omogenizarea si egalitatea. Jocurile care se practicau erau alese
în asa fel încat sa aiba o influenta benefica asupra sanatatii fizice si
spirituale dar sa si contribuie la formarea spiritului de echipa. Jahn
acorda o atentie foarte mare personalitatii profesorului si
conducatorului de turnplatz: acestia trebuie sa aiba pe langa calitati
personale si o deosebita pregatire tehnica, capacitatea de a întelege
tinerii.
Cocluzionand, gimnastica lui Jahn a fost o activitate educativ-
morala prin care s-a dorit realizarea unei educatii nationale si
populare pur germane. A avut un caracter popular, accentul fiind pus
nu pe scoala ci pe institutiile populare de gimnastica. Criticile care au
fost aduse sistemului se refereau la exagerarile în privinta
nationalismului, la respingerea a tot ce nu era german. Francezii l-au
criticat pentru ca a subordonat interesul pedagogic, unui scop politic
si pentru ca îl considerau prea mecanic si rigid. Ceea ce însa a ramas
56
meritul de necontestat al lui Jahn, întelegerea faptului ca exercitiile
fizice sunt necesare pentru dezvoltarea copiilor si tinerilor, dar si
pentru antrenarea adultilor si ca aceste exercitii sunt mai eficiente
daca sunt exersate în aer liber, în diferite conditii climatice. De
asemenea Jahn a deschis gustul tinerilor pentru drumetii, fiind
considerat precursorul „turismului”, activitate atat de draga
germanilor.
5.3.2. Sistemul de educaţie fizică suedez

În Suedia, cel care a continuat, la un nivel superior eforturile
lui Nachetegall, edificând unul dinte cele mai complete sisteme de
educaţie fizică a fost elevul său Per Henring Ling (l776-l839).
Ling s-a nascut în Suedia, la Ljunga în l776, într-o familie
suedeză tradiţională. A avut o copilărie aspră şi o tinereţe
aventuroasa, în care a călătorit mult atât în Suedia, cât şi în alte ţări
europene: Franţa, Germania, Danemarca. A început o cariera militară,
pe care a abandonat-o în favoarea marii lui pasiuni: literatura şi în
special poezia. Se ştie despre el ca a a facut studii universitare la
Lund si Upsala, dar nu se stie cu exactitate ce anume a studiat, nici
daca a finalizat aceste studii. Perioada dintre anii l799 si l804 si-o
petrece la Copenhaga, unde dupa ce începe sa practice scrima si se
vindeca astfel de un început de paralizie al bratului drept,
frecventeaza asiduu institutul lui Nachtegall. Dar, nu s-a multumit
cu simpla practicare a exercitiilor fizice preluate din lucrarile lui
Gutsmuths si Vieth, ci a început sa studieze la modul cel mai serios
acest domeniu, în paralel cu studiile de
literatura, filozofie si istorie pe care le
urma la Universitatea din Copenhaga.
Cei cinci ani petrecuti în capitala
Danemarcei au fost esentiali pentru
formarea lui ca viitor om de cultura,
pentru ambele domenii în care s-a
remarcat: literatura si educatia fizica.
Sub influenta curentului neeoumanist,
care era în voga în acei ani, a devenit
adeptul dezvoltarii armonioase a omului
dupa idealul conceptiei elene. Acest ideal îl va transfera ca scop si
gimnasticii suedeze, pe care a creat-o mai tarziu, îmbogatindu-l în
acelasi timp cu idealurile vechilor popoare scandinave.
Întors în Suedia în anul l804, si-a început activitatea în
domeniul educaţiei fizice ca profesor de scrima la Universitatea din
Lund. Dupa exemplul maestrului sau danez Nachtegall, în paralel cu
aceasta activitate a înfiintat si cursuri de gimanstica, scrima si limbi
moderne pentru studenti. Lectiile cu studentii care-i frecventeaza
cursurile îi releva lipsa unei fundamentari stiintificea în predarea
exercitiilor fizice. Pentru a compensa aceasta lacuna, Ling începe sa
studieze cu multa seriozitate anatomia, fiziologia si biomecanica.
Cunostintele din acest acest domeniu se adauga la conceptiile
sale deja formate sub influenta lucrarilor studiate pana atunci din
operele lui Rousseau, Pestalozzi, Gutsmuths, Vieth si lectiile practice
efectuate dupa metodele lui Nachtegall. Pe masura ce cunostintele
teoretice se acumulau, Ling le aplica în lectiile sale. Astfel, a început
sa se contureze sistemul sau propriu de educatie fizica, cunoscut ca
57
gimnastica suedeza.
În anul l8ll, stimulat de realizarile sale care i-au adus aprecieri
si elogii, a încercat înfiintarea unui institut model de educatie fizica la
Stockholm. Desi proiectul sau nu s-a bucurat de sprijinul autoritatilor,
nu se descurajat. Perseverent si ambitios, în anul l8l3, Ling ajunge sa
fie numit profesor de scrima la Academia regala din Karlsburg. Un an
mai tarziu, îsi realizeaza visul, fiind autorizat sa înfiinteze si sa
conduca Institutul Regal de Gimnastica din Stockhlom.
Animat de un patriotism profund, Ling a dorit prin întreaga sa
activitate sa contribuie la regenerarea morala si fizica a poporului
sau, sa redea suedezilor vigoarea, sanatatea si încrederea în sine, iar
educatia fizica era în conceptia sa cel mai potrivit mijloc de realizarea
a acestor scopuri. În ciuda unei sanatati destul de precare, si-a
desfasurat cu multa daruire activitatea pana la sfarsitul vietii. A avut
bucuria, ca înainte de a stinge din viata la 63 de ani, munca sa-i fie
recunscuta si prin alegerea sa ca membru al Academiei Suedeze.
Desi era bine fundamentat stiintific si a fost experimentat în
mod practic pe durata a multi ani, sistemul sau nu a fost publicat in
timpul vietii sale, ci la un an dupa moartea sa, în l840 într-o lucrare
cu titlul „Principii generale ale gimnasticii”. Forma si continutul
definitiv al operei sale a fost realizata dupa cîtiva ani de catre fiul
sau, Hjalmar Ling, care a avut misiunea de a sistematiza gimnastica
pedagogica suedeza, reusind sa redea într-o forma completa întreaga
conceptie caracteristica lui P.H.Ling.
Lucrarea poarta denumirea „Fundamentele generale ale
gimnasticii” si este formata din sase parti:
• prima parte se refera la legile organismului omenesc;
• a doua parte se ocupa de principiile fundamentale ale
Pedagogiei;
• partile a treia, a patra si a cincea au ca obiect principiile
gimnasticii militare, medicale si estetice;
• partea a sasea contine cunostinte despre elementele si
mijloacele gimnasticii.
Principiile generale ale sistemului suedez se refereau mai ales
la modul în care erau alese exercitiile fizice. Cel mai important era
principiul dezvoltarii armonioase, care preciza ca exercitiile trebuie
alese în asa fel încat sa dezvolte armonios toate segmentele si
grupele musculare ale corpului, iar exersarea sa fie simetrica. Apoi,
este necesar ca exercitiile sa foloseasca miscari naturale si sa fie
verificate în practica ca avand o contributie reala asupra dezvoltarii
normale sau corectarii unor deficiente. Principiul gradarii exercitiilor,
semnifica respectarea intrarii progresive în efort, a trecerii treptate de
la un exercitiu usor la unul mai greu, de la unul mai simplu la altul
complex, evitandu-se accidentele si aparitia prea devreme a oboselii.
În fine, principiul preciziei miscarilor se referea la stabilirea modului
de desfasurare, de la început pîna la terminarea exercitiului, toate
miscarile din gimnastica suedeza fiind formate din trei parti distincte:
pozitia initiala, miscarea propriu-zisa si atitudinea finala.
Principalele subdiviziuni ale gimnasticii suedeze erau:
Gimnastica pedagogică sau educativă, avea ca scop păstrarea
sănătăţii, dezvoltarea normală a organismului şi a unor calităţi
morale. Se adresa tuturor persoanelor indiferent de vîrsta, sex sau
ocupatie si se compunea din:
58
• exercitii de ordine si mers;
• exercitii de gimnastica propriu-zise, împartite la randul lor în
trei categorii:
o miscari pregatitoare;
o miscari fundamentale (pentru muschii dorsali, abdominali
si laterali); exercitii de respiratie; exercitii de echilibru; extensia
coloanei vertebrale; exercitii de suspensie si sarituri)
o miscari de aplicatie, cu si fara arme;
o jocurile, apreciate pentru contributia lor la dezvoltarea
fizica, intelectuala si morala, contestate pentru ca puteau genera
conflicte.
Gimnastica militara se baza pe gimnastica pedagogica
cuprinzand pe langa celelalte exercitii practicarea scrimei si a tirului,
precum si folosirea unor arme în scopul dezvoltarii capacitatii de
lupta si a învingerii adversarului.
Gimnastica medicală şi ortopedică bazată tot pe gimanastică
pedagogică, avea ca scop combaterea unui mare număr de afecţiuni
printre care cel musculare, ale articulaţiilor, organelor abdominale,
circulatorii sau ale aparatului respirator, deviaţii ale coloanei
vertebrale, etc. Era completatată prin masaj, pentru care se indicau
următoarele manevre: netezirile, fricţiunile, frământatul şi
tapotamentul.
Gimnastica estetică, era recomandată pentru dezvoltarea
proporţionala a corpului si formarea unei tinute corecte, fiind
completata cu miscari de dans.
În conceptia lui Ling, exercitiile erau sistematizate pe criteriul
utilitatii lor. Pentru fiecare miscare se stabilea dinainte nivelul
efortului. La început se executau exercitii simple si accesibile care sa
permita exersarea analitica, urmand apoi ca ele sa fie combinate,
gradul de dificultate si complexitate crescand progresiv. Exercitiile
fizice din sistemul suedez se adresau fara restrictie si persoanelor de
sex feminin.
Ca tehnica, exercitiile puteau fi executate liber sau la aparate si
cu diferite obiecte. Dintre acestea erau considerate indispensabile:
bancile, scarile fixe, calul de gimnastica si lada, bastoanele, corzile
etc.
Sistemul de gimnastica pe care l-a edificat Ling, continuat si
dezvoltat de urmasii sai, a starnit multe comentarii si aprecieri la
vremea aparitiei sale şi în deceniile următoare. Fără discutie, acest
sistem s-a remarcat prin caracterul sau stiintific si mai ales prin
atentia acordata influentarii deliberate a marilor functiuni ale
organismului si în special a respiratiei. Gimnastica suedeza a fost
conceputa în asa fel încat sa fie accesibila oricarei persoane,
indiferent de sex, varsta sau pregatire anterioara, caracteristica care i-
a conferit un rol social si caracterul de gimnastica „universala”.
Criticile care au fost aduse gimnasticii suedeze, mai ales de
catre francezi si germani au vizat caracterul ei adesea artificial, creat
de folosirea unor exercitii fragmentate, rigide si uneori statice care
descurajau orice impuls de creativitate din partea executantilor si la
limitau acestora bucuria miscarii libere.
În ciuda numeroaselor critici sistemul suedez a contribuit la
fundamentarea stiintifica a domeniului educaţiei fizice, iar prin
caracteristicile sale a determinat promovarea practicarii motivate si
59
constiente a exercitiului fizic de un numar foarte mare de persoane
din Suedia si din alte tari europene care l-au preluat introducându-l şi
în sistemul şcolar.
5.3.3. Sistemul de educaţie fizică francez

În Franta secolulului al XVIII-lea învatamantul avea un
aspect haotic care se datora lipsei de interes a regalitatii preocupata
doar scolile destinate functionarilor si ofiterilor sai. Neglijenta
statului fata problemele educaţiei a dus la cresterea influentei
congregatiilor religioase, în special a
iezuitilor care controlau întregul sistem de
învatamant. Dupa expulzarea acestora în
l762, în sistemul de învatamant s-a produs
un adevarat gol.
Revoluţia franceză prin fruntaşii săi
a încercat punerea învăţământului sub
directul control al statului, considerând că
şcoala era mijlocul cel mai sigur de a
asigura emanciparea poporului. Ideile
pedagogilor Revolutiei franceze nu au
devenit realitate din cauza modului în care s-au derulat evenimentele
în Franţa. Preluarea puterii de către Napoleon Bonaparte care a
preluat din ideile generoase ale enciclopedistilor numai pe acelea
care-i serveau fundamentării concepţiei statului militar a redus scopul
învăţămantului public francez la acela de a creşte şi educa soldaţi. În
scolile din timpul sau, exercitiile fizice constau doar în marsuri si
manuiri ale armelor, elevii erau organizati în companii iar scoala
devenise o adevarata cazarma.
În acest context educational îsi va desfasura activitatea cel care
este considerat creatorul primului sistem de educatie fizica francez
colonelul spaniol Don Francesco Amoros y Ondeano (l770-l848)
care a reusit sa adauge la spiritul militarist al epocii o conceptie
superioara despre educatie.
Amoros s-a nascut la Valencia în Spania si s-a dedicat carierei
militare. Bun cunoscator al pedagogiei lui Pestalozzi a redactat un
regulament de educatie militara bazat pe ideile acestuia. A avut
ocazia sa-si puna în practica ideile progresiste despre educatie la
Institutul pestalozzian din Madrid. Acest institut a fost înfiintat în
l807 de catre regele Carol al IV-lea al Spaniei pentru formarea
inginerilor si ofiterilor, iar Amoros a fost numit la conducerea lui. Pe
langa aceasta functie, el s-a ocupat de educatia principelui
mostenitorul al tronului Spaniei si a detinut o serie de functii
importante în stat: intendent al politiei, ministru de interne, consilier
de stat. În timpul campaniei lui Napoleon în Spania, s-a alaturat
francezilor, devenind guvernator al provinciei. La prabusirea
regimului napoleonian s-a refugiat în Franta, iar în anul l8l6 a obtinut
naturalizarea ca cetatean francez, dedicandu-si întreaga activitate noii
sale patrii.
Activitatea sa principala a constat în raspandirea exercitiilor
fizice pentru practicarea carora a creat un sistem propriu. Om
charismatic, întreprinzator, de mare inteligenta, bun vorbitor a reusit
sa creeze o miscare puternica în favoarea educaţiei fizice. Teoretician
si practician în acelasi timp, a scris o multime de carti si brosuri care
60
au fixat sistemul si metodele sale, dar a si înfiintat si condus o serie
de institutii în care se preda gimnastica dupa principiile sale.
În l817 a înfiinţat cu ajutorul unei subvenţii, „Institution
Durdan” la Paris. Aspectul caracteristic al acestui gimnaziu era dat de
un portic înalt de peste 5 metri, sustinut de trei stalpi verticali. Pe
barna orizontala atarnau de sus atarnau prajini, franghii cu noduri,
scari de lemn etc. Pe lângă portic erau alte instalaţii şi amenajări:
şanţuri pentru sărit, catarge, bare, scări oblice, etc.
Apariţiile în public, numeroasele conferinţe determină

oficialitatile sa-i încredinteze misiunea de a înfiinta Gimnaziul pentru
sapeuri-pompieri si apoi Gimnaziul normal militar, inaugurat în anul
l820. Aici îsi desavarseau pregatirea fizica si militara dupa metoda lui
Amoros trupe de artilerie, geniu si garda regala. Pe langa acest
gimnaziu s-a creat o sectie scolara: „Gimnaziu civil normal” care era
frecventat de elevii liceelor si gimnaziilor civile din Paris.
Între anii l820-l832 Amoros desfasoara o activitate
extraordinara atat ca director al acestor institutii cat si ca
propagandist: conferinte, demonstratii, manuale, carti. În l8l7 apare
„Manual practic de exercitii corporale si jocuri” una dintre lucrarile
lui fundamentale, apoi în l82l „Prospectus”, în l830 „ Manual de
educatie gimnastica si morala”. Printre proiectele sale ramase
nerealizate au fost „Marea opera” un volum în care sa adune toate
lucrarile sale si un Gimnaziu normal de proportii grandioase pe care
dorea sa-l numeasca „Palatul tineretii”.
Declinul lui Amoros a început dupa anul l832, succesele sale
determinand la început invidia, apoi dusmania multora. Atacat,
ironizat, i se reprosa autoritarismul, lacomia, risipa fondurilor. În
urma a numeroase atacuri Ministerul de razboi îi taie subventiile, iar
în l837 gimnaziul militar este închis prin ordonanta regala. Moare
sarac în anul l848. Doar fostii sai elevi îi mai pastreaza amintirea
scriind la mormantul sau: „Amoros, fondator al gimnasticii în Franta,
mort cu regretul de nu fi facut mai mult pentru ea, din cauza
obstacolelor care i s-au pus.” (Encyclopedie des Sports, l924)
Conceptiile teoretice sunt cel mai bine prezentate de însusi
Amoros, în manualele si lucrarile sale. El defineste gimnastica drept:
„stiinta rationala a miscarilor noastre, a raporturilor lor cu simturile,
cu inteligenta, cu sentimentele, cu moravurile noastre si cu
dezvoltarea tuturor facultatilor noastre. Gimnastica îmbratiseaza
practica tuturor exercitiilor ce tind a face pe om mai curajos, mai
întreprinzator, mai inteligent, mai dibaci, mai iute, mai mladios, mai
sensibil, mai puternic, mai sprinten, si care ne ajuta sa înfrangem
61
toate dificultatile si sa triumfam împotriva tuturor primejdiilor si a
tuturor piedicilor, de a fi capabili sa servim patria si umanitatea”.
Encyclopedie des Sports, l924
Amoros a pus primul care a intuit ceea ce psihologia moderna
numeste „imagini kinestezice”, adica senzatiile despre miscarea
propriului corp. La baza didacticii amorosiene sta intuitia, care
porneste de la asocierea a cat mai multe senzatii: auditive, vizuale,
tactile. Asocierea exercitiilor cu muzica este un element important al
metodei sale prin asocierea miscarilor cu ritmul pe care îl ofera
muzica. La valoarea psiho-pedagogica a exercitiilor Amoros adauga
necesitatea ca exercitiile fizice sa aiba si un caracter utilitar.
Gimnastica lui Amoros are la baza în ceea ce priveste alegerea,
sistematizarea, si executarea exercitiilor sale criterii stiintifice care se
fundamenteaza pe cunostinte de anatomia si fiziologie, mecanica
miscarilor si examenul fizic si moral ale elevilor. El are marele merit
de a fi primul care a individualizat educatia motrica tinand cont de
constitutia fizica si de personalitatea elevului, alcatuind un adevarat
dosar pentru fiecare pentru fiecare elev, care cuprindea o multime de
date si masuratori somatice, precum si de predispozitii pentru
anumite exercitii. Amoros alegea si recomanda fiecarui elev
exercitiile care le considera potrivite.
Lectiile concepute de Amoros aveau au aspect variat, cautând
să realizeze toate scopurile sistemului său. La începutul orei,
încolonaţi, elevii intrau în sală, conduşi de profesorul lor.
Echipamentul lor era format din pantaloni albi şi vesta simplă. Dupa
inspectie, elevii executau pe muzică exercitii elementare şi mărşuri.
Partea a doua a lecţiei se desfăsura în aer liber şi consta în alergări şi
exerciţii de lupte. A treia parte era dedicată asimilarii unor cunostinte
teoretice. Se desfăşura în sala de fiziologie pe ai căror pereţi se
găseau o serie de planşe, tablouri, statistici, maxime morale. A patra
parte se desfasura din nou afară, constând în exercişii de aplicatie. În
fine, ultima parte a lectiei era găzduită din nou de sala de fiziologie:
aici se analiza lecţia şi se atribuiau calificativele şi recompense
morale celor care s-au distins.
Importanta operei lui Amoros este considerabilă. El a
valorificat la un nivel superior concepţii înaintaşilor Locke,
Rousseau, Diderot şi mai ales Pestalozzi, iar în propriile concepţii au
deschis drumul pentru modernizarea şi fundamentarea ştiinţifica a
activităţii de educaţie fizică. Foarte multe dintre aparatele de
gimnastică folosite şi astazi au fost inventate de Amoros. Criticile
care au fost aduse sistemului sau au vizat mai ales aspecte legate de
tehnica execitiilor, reprosându-i-se atenţia exagerată acordată
exercţtiilor acrobatice, în special cele executate cu partea superioară a
corpului.
62
Germania – Cel care a creat sistemul de educatie fizica german a fost Friedrich Ludwig Jahn
(l778-l852) cunoscut sub numele de Turnvater Jahn (părintele gimnasticii).
În anul l8l0 se stabileste la Berlin si începe sa lucreze ca profesor la gimnaziul „Grauen
Kloster” si la Institutul „Plamman”. Ambele institutii fiind organizate pe principii pestalozziene,
exercitiile fizice erau prezente în programul lor educativ. Are ideea de a scoate elevii din cadrul
traditional al scolii, ducandu-se cu ei în afara orasului, la camp sau în padure pentru lectiile de
gimnastica.
Împreuna cu un grup de ofiteri înfiinteaza „Deutscher Bund” (Liga Germana) si cu ajutorul
catorva adepti devotati începe activitatea de pregatire a tineretului. În anul l8ll organizeaza lînga
Berlin, primul Turnplatz, un teren de exercitii fizice, cu aparate si instalatii variate, pe care-l foloseau
peste 500 de practicanti ai exercitiilor fizice. Un an mai tarziu, un nou „turnplatz” este amenajat,
pentru a face fata numarului mare de amatori.
Scopul sistemului sau se preciza din ce în ce mai bine: întarirea tineretului în vederea razboiului
de eliberare. În paralel cu activitatea sa în domeniul educaţiei fizice, Jahn ducea si o intensa activitate
publicistica care avea acelasi scop.
Daca turnplatzul deservea o scoala publica, trebuia sa se gaseasca în imediata ei vecinatate.
Echipamentul era simplu si uniform pentru toti participantii tocmai pentru a realiza si în acest mod
omogenizarea si egalitatea. Jocurile care se practicau erau alese în asa fel încat sa aiba o influenta
benefica asupra sanatatii fizice si spirituale dar sa si contribuie la formarea spiritului de echipa. Jahn
acorda o atentie foarte mare personalitatii profesorului si conducatorului de turnplatz: acestia trebuie
sa aiba pe langa calitati personale si o deosebita pregatire tehnica, capacitatea de a întelege tinerii.
Cocluzionand, gimnastica lui Jahn a fost o activitate educativ-morala prin care s-a dorit
realizarea unei educatii nationale si populare pur germane. A avut un caracter popular, accentul fiind
pus nu pe scoala ci pe institutiile populare de gimnastica. Criticile care au fost aduse sistemului se
refereau la exagerarile în privinta nationalismului, la respingerea a tot ce nu era german. Francezii l-
au criticat pentru ca a subordonat interesul pedagogic, unui scop politic si pentru ca îl considerau prea
mecanic si rigid. Ceea ce însa a ramas meritul de necontestat al lui Jahn, întelegerea faptului ca
exercitiile fizice sunt necesare pentru dezvoltarea copiilor si tinerilor, dar si pentru antrenarea adultilor
si ca aceste exercitii sunt mai eficiente daca sunt exersate în aer liber, în diferite conditii climatice. De
asemenea Jahn a deschis gustul tinerilor pentru drumetii, fiind considerat precursorul „turismului”,
activitate atat de draga germanilor.
În Suedia, cel care a continuat, la un nivel superior eforturile lui Nachetegall, edificand unul
dinte cele mai complete sisteme de educatie fizica a fost elevul său Per Henring Ling (l776-l839).
Cei cinci ani petrecuti în capitala Danemarcei au fost esentiali pentru formarea lui ca viitor om
de cultura, pentru ambele domenii în care s-a remarcat: literatura si educatia fizica. Sub influenta
curentului neeoumanist, care era în voga în acei ani, a devenit adeptul dezvoltarii armonioase a
omului dupa idealul conceptiei elene. Acest ideal îl va transfera ca scop si gimnasticii suedeze, pe
care a creat-o mai tarziu, îmbogatindu-l în acelasi timp cu idealurile vechilor popoare scandinave.
63
Întors în Suedia în anul l804, si-a început activitatea în domeniul educaţiei fizice ca profesor
de scrima la Universitatea din Lund. Dupa exemplul maestrului sau danez Nachtegall, în paralel cu
aceasta activitate a înfiintat si cursuri de gimanstica, scrima si limbi moderne pentru studenti. Lectiile
cu studentii care-i frecventeaza cursurile îi releva lipsa unei fundamentari stiintificea în predarea
exercitiilor fizice. Pentru a compensa aceasta lacuna, Ling începe sa studieze cu multa seriozitate
anatomia, fiziologia si biomecanica.
Desi era bine fundamentat stiintific si a fost experimentat în mod practic pe durata a multi ani,
sistemul sau nu a fost publicat in timpul vietii sale, ci la un an dupa moartea sa, în l840 într-o lucrare
cu titlul „Principii generale ale gimnasticii”. Forma si continutul definitiv al operei sale a fost realizata
dupa cîtiva ani de catre fiul sau, Hjalmar Ling, care a avut misiunea de a sistematiza gimnastica
pedagogica suedeza, reusind sa redea într-o forma completa întreaga conceptie caracteristica lui
P.H.Ling.
Sistemul de gimnastica pe care l-a edificat Ling, continuat si dezvoltat de urmasii sai, a starnit
multe comentarii si aprecieri la vremea aparitiei sale şi în deceniile următoare. Fără discutie, acest
sistem s-a remarcat prin caracterul sau stiintific si mai ales prin atentia acordata influentarii deliberate
a marilor functiuni ale organismului si în special a respiratiei. Gimnastica suedeza a fost conceputa în
asa fel încat sa fie accesibila oricarei persoane, indiferent de sex, varsta sau pregatire anterioara,
caracteristica care i-a conferit un rol social si caracterul de gimnastica „universala”.
În Franta secolulului al XVIII-lea învatamantul avea un aspect haotic care se datora lipsei de
interes a regalitatii preocupata doar scolile destinate functionarilor si ofiterilor sai. Neglijenta statului
fata problemele educaţiei a dus la cresterea influentei congregatiilor religioase, în special a iezuitilor
care controlau întregul sistem de învatamant. Dupa expulzarea acestora în l762, în sistemul de
învatamant s-a produs un adevarat gol.
Activitatea sa principala a constat în raspandirea exercitiilor fizice pentru practicarea carora a
creat un sistem propriu. Om charismatic, întreprinzator, de mare inteligenta, bun vorbitor a reusit sa
creeze o miscare puternica în favoarea educaţiei fizice. Teoretician si practician în acelasi timp, a scris
o multime de carti si brosuri care au fixat sistemul si metodele sale, dar a si înfiintat si condus o serie
de institutii în care se preda gimnastica dupa principiile sale.
În l8l7 a înfiintat cu ajutorul unei subventii, „Institution Durdan” la Paris. Aspectul caracteristic
al acestui gimnaziu era dat de un portic înalt de peste 5 metri, sustinut de trei stalpi verticali. Pe barna
orizontala atarnau de sus atarnau prajini, franghii cu noduri, scari de lemn etc. Pe langa portic erau alte
instalatii si amenajari: santuri pentru sarit, catarge, bare, scari oblice, etc.
Gimnastica lui Amoros are la baza în ceea ce priveste alegerea, sistematizarea, si executarea
exercitiilor sale criterii stiintifice care se fundamenteaza pe cunostinte de anatomia si fiziologie,
mecanica miscarilor si examenul fizic si moral ale elevilor. El are marele merit de a fi primul care a
individualizat educatia motrica tinand cont de constitutia fizica si de personalitatea elevului, alcatuind
un adevarat dosar pentru fiecare pentru fiecare elev, care cuprindea o multime de date si masuratori
somatice, precum si de predispozitii pentru anumite exercitii. Amoros alegea si recomanda fiecarui
elev exercitiile care le considera potrivite.

Sistem = Ansamblu de elemente (principii, reguli, forţe etc.) dependente între ele şi formând un
tot organizat, care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică, reglementează clasificarea
materialului într-un domeniu de ştiinţe ale naturii sau face ca o activitate practică să funcţioneze
potrivit scopului urmărit.
Educaţie = Ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării şi dezvoltării
însuşirilor intelectuale, morale sau fizice ale copiilor şi ale tineretului.
Educaţie fizică = ansamblu de măsuri care au ca scop asigurarea dezvoltării fizice armonioase a
oamenilor, întărirea sănătăţii, formarea şi perfecţionarea cunoştinţelor, priceperii şi deprinderilor de
mişcare necesare atât pentru muncă, cât şi pentru activitatea sportivă
64
l. Care este contribuţia lui Jahn în educaţia fizică?
2. Care a fost contribuţia lui Per Ling la desvoltarea activităţii de educaţie fizică?
3. Care a fost contribuţia lui Amoros la dezvoltarea educaţiei fizice?
4. Care a fost evoluţia instituţiilor organizatoare a sistemului de educaţie fizică?
5. Care sunt părţile cărţii lui Jahn?
6. Din câte capitole era laui Ling?
7. Care sunt părţile lecţiei lui Amoros?
1. Friedrich Ludwig Jahn este considerat:

a) părintele educaţiei fizice;
b) părintele gimnasticii la aparate;
c) părintele gimnasticii germane.
2. Ce a schimbat Jahn in institutele unde a lucrat?

a) a lucrat cu elevii in sala, exercitiile fizice;
b) a scos copii în afara şcolii pentru a practica exerciţii fizice;
c) a folosit drumeţiile ca mijloc de practicare a exerciţiilor fizice.
3. Scopul sistemului lui Jahn era:

a) dezvoltarea organismului pe concepţiile grecilor antici;
b) atragerea populatiei să frecventeze Turnplatz-urile;
c) întărirea tineretului în vederea războiului de eliberare.
4. Eforturile lui Nachetegall din Danemarca sunt finalizate de elevul său:

a) Don Francisco Amoros;
b) Friedrich Ludwig Jahn;
c) Per Henring Ling.
65
5. Pe perioada studenţiei, cu scopul de a se recupera de o afecţiune, Ling practică:
a) călăria;
b) scrimă;
c) tir.
6. Prima parte a cărţii lui Henring Ling se referea la:

a) jocurile şi exerciţiile;
b) legile organismului omenesc;
c) terminologia.
7. Porticul de gimnastică al lui Amoros era formată din:

a) stălpi înalţi, iar de pe bara transversală atârnau frânghii, prâjini, scări de lemn;
b) foişor cu o schelărie pentru agăţat, căţărat;
c) cal pentru voltije, paralele, grinda oscilantă.
8. Cum a numit Amoros mişcarea in psihologia modernă:

a) simţuri;
b) percepţii;
c) imagini kinestezice.
9. Cate părti avea lectie de educaţie fizică a lui Amoros:

a) 3 părti;
b) 6 părti;
c) 5 părti.

România de Mâine.
2002
66
ISTORIA EXERCIŢIILOR FIZICE ÎN ROMÂNIA
Cuprins
6.l. Introducere
6.3.l. Izvoare şi documente
6.3.4. Prestaţia sportivilor români la Jocurile Olimpice de vară
6.3.5. Prestaţia sportivilor români la Jocurile Olimpice de iarnă
6.1. Introducere

Obiectivele unităţii de învăţare
să cunoască sursele care atestă evoluţia modului în care s-a
precticat exerciţiul fizic pe teritoriul României.
să cunoască evoluţia organizatorică a organismelor şi
instituţiilor care s-au ocupat de structurarea şi dezvoltarea sistemului
de educaţie fizică şi sport.
să cunoască personalităţile cere au contribuit la
fundamentarea sistemului de educaţie fizică şi sport din România.
să cunoască personalităţile sportive care prin prestaţiile lor
în competiţiile internaţionale au dus faima României in arenele
sportive ale lumii.

– să organizeze procesul de instruire
67
diferite;
– să ofere exemple de exerciţii specifice etapelor de
dezvoltare, de-a lungul istoriei.
– executarea responsabilă a sarcinilor profesionale
– organizarea de evenimente specifice
– familiarizarea cu lucrul în echipă
– conştientizarea nevoii de formare continuă

6.3.l. Izvoare şi documente
Exerciţiile fizice în istoria poporului român sunt tot atât de
vechi pe cât este durata acesteia de la origini şi până în prezent.
Primul izvor al acestui trecut îl constituie poezia populară,
baladele eroice, cântecele, doinele, tot aşa cum Poemele homerice
pentru greci, Les chansons de geste pentru epoca cavalerismului,
Niebeliengenlied pentru popoarele germane, Sagos şi Edda pentru
cele nordice au constituit sursele cunoaşterii începuturilor practicării
exerciţiilor fizice în spaţiile lor geografice şi spirituale.
Al doilea izvor îl constituie jocurile populare, diferenţiate în
întreceri şi dansuri, realizate în zilele de sărbătoare sau cu ocazii
aniversare.
Preluate de fiecare generaţie în succesiunea lor cronologică atât
jocurile, cât şi întrecerile, precum şi transcrierea lor în versuri sau în
proză, în basm, în cântece lăutăreşti, ele s-au amplificat şi s-au
adaptat timpului, moravurilor, disponibilităţilor, ajungând astfel până
în timpurile noastre. Balada populară a lui Radu Şerban Basarab,
Mihul Copilul, Radu Calomfirescu, balada Vidra, Ghiţă Cătănuţă,
Fraţii Jderi, Dumbrava Roşie (după V. Alecsandri) şi Scrisoarea a
IlI-a (după M. Eminescu), balada Movila lui Burcel, a Kirei Kiralina
demonstrează virtuţile motrice ale oamenilor de pe acest pământ în
trântă, călărie, înot, aruncare, ridicarea armelor grele etc.
Forţa militară a triburilor geto-dacice, rezistenţa pe care ele au
opus-o înaintării legiunilor romane, până la cucerirea Daciei în urma
celui de-al doilea război daco-roman (l06 d. Hr.), au imprimat un
caracter războinic exerciţiilor fizice, bazate pe forţă şi îndemânare.
Amfiteatrul de la Sarmisegetuza era amenajat pentru l2.000 de
spectatori, pe când, în cetăţile dobrogene, influenţa Greciei clasice a
fost puternică şi directă, modelul efebului constituind obiectivul
principal al procesului educaţional.
68
În evul mediu şi în epoca modernă au predominat jocurile pe
care sociologul român Tr. Herseni le-a studiat şi le-a sistematizat în
jocuri de echipă şi jocuri de ansamblu, ambele structurate de reguli
conform cărora jucătorii acţionează pe cont propriu (tip „poarcă”) sau
în relaţii impuse de interesele coechipierilor (tip „oină”).
Jocurile pot fi diferenţiate şi după calitatea motrică de bază şi,
în special, după mişcarea naturală pe care o conţine preponderent –
alergare, sărituri, trântă, aruncare, îndemânare, jocurile de oină. Jocul
cu mingea „oina” sau „hoina”, echivelentul jocului popular francez
longue paume, sau „poarca”, ce seamănă cu la crosse, demonstrează
că imaginaţia populară este asemănătoare în diferite zone geografice,
ea explicând similitudinile regulilor atunci când obiectul de joc este
mingea.
Dansurile, care formează tezaurul folclorului românesc,
prezintă interes nu numai din punct de vedere istoric şi etnografic, ci
şi din cel al culturii motrice, al modalităţii de exprimare a
sentimentelor prin gesturi şi activităţi coordonate ale corpului uman.
Relaţia dintre coregrafie, adică dintre mişcare, şi melos, sau
acordurile muzicale, ritmul, direcţiile, coordonarea segmentelor şi
eleganţa mişcărilor reprezintă o formă superioară de exprimare
complexă a stărilor sufleteşti prin mişcare, sugerată de fraza
muzicală. Hora, Sârba sau Brâul, învârtită sau Ciuleandra, Căluşarii
sunt dansuri distincte ca ritm, configuraţie, desen, amplitudine,
costumaţie şi structură motrică, întrucât valorifică şi angrenează
diferit membrele inferioare şi superioare, ca şi torsul uman.

A fost semnalată în România, în lucrarea lui D. Ionescu,
Istoricul gimnasticii, educaţiei fizice la noi, apărută în l939,
constituind în acest sens, cea mai completă sursă de informaţie.
Primele informaţii ne parvin din Hrisovul lui Alexandru
Ipsilante, voievod fanariot, om de cultură, care dorea să
îmbunătăţească starea şcolii româneşti prin crearea unor instituţii de
învăţământ la Buzău şi Craiova, pe lângă cea superioară de la
Bucureşti – Sf. Sava. In programa acestor şcoli sunt incluse şi referiri
la necesitatea exerciţiilor corporale efectuate de l-2 ori pe săptămână,
inclusiv în zilele de sărbătoare.
Ştiri despre locul exerciţiilor fizice în planul de studii al
Colegiului Sf. Sava din Bucureşti şi al Şcolii centrale din Craiova ne
parvin încă din l832, când, corespunzător prevederilor
Regulamentului Organic, se aprobă angajarea a doi profesori de
gimnastică remuneraţi din bugetul şcolilor respective.
Dar, actul de introducere a gimnasticii, alături de muzică, în
cadrul disciplinelor obligatorii în liceu îl reprezintă Legea instrucţiei,
din l864 (art. ll3). Actul nu are însă acoperire practică pentru că
lipseau cadrele specializate în acest domeniu.
Rolul de organizator al învăţământului gimnazial în România îi
va reveni ardeleanului G. Moceanu (l83l-l908), chemat şi încurajat de
V.A. Ureche, ca şi de generalul Emilian Florescu şi Carol Davila,
personalităţi oficiale de frunte ale ţării. El va sluji domeniul timp de
trei decenii, încât pe drept cuvânt poate fi socotit părintele gimnasticii
şcolare româneşti.
69
Organizator remarcabil, pedagog înnăscut, cunoscând tehnica
exerciţiilor de gimnastică, ca şi dansurile
populare, Gh. Moceanu a avut şi o bogată
activitate publicistică, reflectată îndeosebi în
lucrarea sa de bază — Cartea de gimnastică
(l869), inspirată de lucrările lui Jahn, cu o
prefaţă scrisă de B.P.Haşdeu. Mai mult, el a
educat şi instruit o pleiadă întreagă de
succesori (N.Velescu, S.Petrescu, A.Bogav).
Activitatea lui Moceanu din Vechiul
Regat se desfăşoară paralel cu cea din Transilvania, unde profesorul
din Mediaş, Ştefan Ludwig Roth, încă din l822, a pus bazele
Turverein, multiplicat apoi în Braşov, Sibiu, Sighişoara şi Bistriţa.
Tot acum apar şi primele asociaţii şi cluburi
sportive în ţară, din care cea mai importantă a fost
Societatea centrală română de arme, gimnastică
şi dare la semn (l867).
I se adaugă Hipodromul de la Băneasa,
grupat în jurul unei societăţi străine – Jokey Club,
şi Velodrom (l894), amenajat de fondatorul
ziarului „Universul” – Lingi Cazzavillan.
În armată, ministrul de război, generalul
Emil Florescu, introduce, în l883, cu caracter obligatoriu în armată,
în şcolile militare din Iaşi, Craiova şi Bucureşti, gimnastica. În
legătură cu această acţiune şi sub influenţa „batalioanelor şcolare”
din Franţa s-au creat, în l879, unităţile „micilor dorobanţi”, ca parte
integrantă a tineretului şcolar.
Introducerea obligatorie în şcoală a gimnasticii, în l879,
concomitent cu selecţia profesorilor de specialitate prin concurs,
conferă, o autoritate fără precedent acestei discipline noi a planului
de învăţământ. Dar cel care va da substanţă, orientare clară şi
semnificaţie pedagogică educaţiei fizice şi introducerii oinei în şcoală
va fi Spiru Haret, care a condus în trei rânduri, între l840 şi l9l0,
Ministenil Învăţământului. El va stimula formarea de cadre în acest
domeniu, prima conferinţă naţională a acestora fiind oganizată în
l904; totodată va căuta să asigure un spaţiu didactic adecvat
disciplinei gimnasticii, domeniu atât de specializat şi costisitor.
Tot în acea perioadă, ca un reflex al „bătăliei
sistemelor” şi în România, vom înregistra o dispută
aprinsă între prof. D. lonescu, partizan convins al
concepţiilor lui Demeny, şi prof. I. Bucovineanu,
ardent susţinător al sistemului suedez de gimnastică.
Apariţia lucrării reputatului dr. C.l.Istrati, medic
şi chimist, intitulată Consideraţii asupra importanţei
şi necesităţii gimnasticii din punct de vedere higienic şi social (l880,)
va da o nouă dimensiune şi autoritate domeniului. Prof.I. Athanasiu,
titularul catedrei de fiziologie de la Facultatea de Ştiinţe din
Bucureşti, colaboratorul lui Marey, marele fiziolog francez, va
sprijini acţiunea de scoatere a gimnasticii de sub influenţa
empirismului şi de sub tutela instituţiilor militare.
70
Sportul era apreciat nu de puţine ori cu severitate, fiind judecat
îndeosebi pentru formele sale profesioniste manifestate deja în fotbal,
box, călărie. El era considerat aprioric un adversar al preocupărilor
intelectuale ale tineretului, o activitate uşuratecă, ce tinde să
„modifice bursa valorilor” morale şi estetice, ale unei educaţii
tradiţionale.
În acelaşi timp, în l928, este votată Legea învăţământului
secundar, care modifică vechea denumire a domeniului, de
gimnastică, în educaţie fizică, „operaţie” terminologică, dar şi de
conţinut, pe care francezii o făcuseră în l9l0, Iar instituţia de formare
a cadrelor de nivel universitar fusese deja înfiinţată în l922. Având
denumiri diferite – Institutul Naţional de Educaţie Fizică, Şcoala de
Educaţie Fizică, Institutul de Cultură Fizică etc.,.
În cadrul acestora, coordonarea activităţii de educaţie fizică
fusese atribuită Oficiului Naţional de Educaţie Fizică (ONEF),
Practic, acesta a devenit organul diriguitor al întregului sistem de
educaţie fizică şi sport din ţară.
Apariţia ediţiilor modeme ale jocurilor Olimpice, dezvoltarea
competiţiilor naţionale şi apoi internaţionale au contribuit la
înfiinţarea instituţiilor denumite federaţii sportive naţionale, încă de
la începutul secolului XX, unite apoi într-un organ central –
Federaţia Societăţilor Sportive din România (FSSR). Iniţial, din
FSSR au făcut parte federaţiile naţionale de gimnastică, de fotbal, de
atletism, de tir. Comitetul Olimpic Român a fost înfiinţat în l9l4 şi
afiliat la Comitetul Olimpic Internaţional.
În l929, prin lege, a fost înfiinţată Uniunea Federeţiilor
Sportive Române (UFSR), ca organ de coordonare. După l940, UFSR
este înlocuit prin Organizaţia Sporului Românesc (OSR), l946 şi
înlocuit cu Organizaţia Sportului Popular (OSP),
– în l949 când apare Comitetul pentru Cultura Fizică şi Sport
(CCFS). O a treia etapă o va constitui apariţia,
– în l957, a Uniunii pentru Cultură Fizică şi Sport (UCFS), în
anul l973, a luat fiinţă Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi
Sport (CNEFS),
– înl989 se înfiinţează Ministerul Tineretului şi Sportului,
– în l867, ia naştere prima şi cea mai importantă societate
sportivă românească, Societatea centrală română de arme,
gimnastică şi dare la semn („Tirul”) în Bucureşti. La titulatura ei
iniţială s-a adăugat, ulterior, şi cuvântul „nataţiunea”;
– în l879, se înregistrează introducerea obligatorie a gimnasticii
în şcoli, rod al activităţii remarcabile, pe plan practic şi publicistic, a
lui Gheorghe Mocenu, susţinut de omul politic, de cultură şi savant,
Spiru Haret;
– în l880, apare la Bucureşti primul ziar de specialitate Sportul;
– în l906, se înfiinţează Federaţiunea Societăţilor de arme,
gimnastică şi dare la semn din România, prima organizaţie
coordonatoare a activităţilor sportive naţionale. După mai multe
luni, ea îşi modifică denumirea în Federaţia Societăţilor de
Gimnastică din România (F.S.G.R.);
– în l9l2, ia naştere Federaţia Societăţilor Sportive din
71
România (F.S.S.R.), al doilea for de conducere a activităţii sportive
din ţara noastră;
– în l9l3, apariţia Şcolii Militare de scrimă şi gimnastică
– în l922 Institutului Naţional de Educaţie fizică,
– în l929, Institutul Militar de Educaţie
– în l9l4 Comitetul Olimpic Român (C.O.R.);
– în l923, Oficiul Naţional pentru Educaţie Fizică (O.N.E.F.),
– în l923 în fruntea Institutului Naţional de Educaţie Fizică
(I.N.E.F.) a fost numit colonelul Vlrgil Bădulescu, secondat de mai
mulţi ofiţeri de carieră. El urmase cursurile Institutului Central de
Gimnastică de la Stockholm, în perioada l9l6-l9l8.
Meritul generalului Virgil Bădulescu a fost, acela de a asigura
Institutului nou creat caracterul de învăţământ superior, după modelul
Universităţii, durata de studii fiind de 4 ani.
În l926, Institutul a fost absolvit de prima promoţie de licenţiaţi
în educaţie fizică.
Astfel, primul director de studii al Institutului Naţional de
Educaţie Fizică fost prof.dr. Fr.Rainer, de la Facultatea de Medicină,
personalitate ştiinţifică şi didactică de statură continentală; la
activitatea Institutului au participat numeroase personalităţi
remarcabile ale vieţii universitare şi cercetării ştiinţifice din epocă:
prof. O. Onicescu, prof. Olinescu, prof. Rădulescu-Motru, prof. univ.
Ctin. Kiriţescu, prof. Nae Ionescu, prof. Zapan, prof. L.Mihăilescu,
prof. P.Lazăr, prof. Lascăr, prof. V.Roşeală, prof. I.Mihăilă ş.a.
– în l924, apare Gazeta Sporturilor, care va fi ziarul sportiv
cel mai important până în l947, când îşi încetează apariţia, fiind
înlocuit cu cotidianul Sportul Popular,
– în l929, apare a doua lege cu privire la educaţia fizică;
– în l930, constituirea Uniunii Federaţiilor Sportive din
România (U.F.S.R.);
– în l940, se creează Organizaţia Sportului Românesc (O.S.R.),
al cincilea for de cbnducere pe linie de stat a sportului românesc;
– în l944 (l5 septembrie), se înfiinţează Organizaţia
Sportului Popular (O.S.P.), ai şaselea organ de conducere şi
coordonare a federaţiilor (denumite Comisii) şi activităţii sportive
naţionale, care, prin legea de organizare a sportului din l946, devine
singurul for de îndrumare a activităţii sportive din România,, moment
ce coincide cu dispariţia U.F.S.R.;
– în l949 se creează Comitetul pentru Cultură Fizică şi Sport de
pe lângă Consiliul de Miniştri;
– în l952, delegaţia olimpică a României participă la Jocurile
Olimpice de vară de la Helsinki, cucerind patru medalii, printre care
şi prima medalie de aur;
– în l957, Uniunea de Cultură Fizică şi Sport (U.C.F.S.);
– în l967, Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport
(C.N.E.F.S);
– în l990, se creează Ministerul Tineretului şi Sportului.
6.3.4. Prestaţia sportivilor români la Jocurile Olimpice de

vară
Sportivii români au intrat un arena olimpică, în mod organizat,
la Jocurile Olimpice din l924 de la Paris, după zece ani de la
înfiinţarea Comitetului Olimpic Român (CO.R,).
72
Deşi până în acel moment se derulaseră 6 ediţii ale Jocurilor
Olimpice (Atena-l896, Paris-l900, Saint Louis-l904, Londra-l908,
Stockholm-l9l2, Anvers-l920), nu se înregistrase nici o participare la
ele a vreunei delegaţii de sportivi români. Consemnăm, totuşi,
prezenţa singulară a sportivului român George A. Plagino la Jocurile
Olimpice de la Paris din l900, care a concurat individual, fiind
student la Paris, la tir – proba de talere. Din cei 5l de concurenţi din 4
ţări, el va ocupa locul l3 cu ll talere lovite din 20 posibile.
La Jocurile Olimpice din l924, de la Paris, România va deplasa
prima delegaţie oficială, formată din 5l de sportivi, care au participat
la 4 sporturi (fotbal, rugby, tenis şi tir) şi la şapte probe, numai
masculine.
S-a obţinut o singură medalie (de bronz) de către echipa de
rugby şi s-au realizat 4 puncte, cu care delegaţia ţării a ocupat locui
27 în clasamentul pe medalii şi locul 29 pe probe.
La Jocurile Olimpice din l928 de la Amsterdam, delegaţia
română (compusă din 24 de bărbaţi şi 2 femei) a concurat la două
sporturi şi l9 probe (l4 masculine şi 2 feminine), fără a obţine nici un
punct şi nici o medalie. Distanţa prea mare până în la Los Angeles
din l932. Sportivii români au fost absenţi.
La Jocurile Olimpice de la Berlin, din l936, România a trimis o
delegaţie din 7l de sportivi (69 bărbaţi şi 2 femei), care au concurat la
8 sporturi (călărie, lupte, gimnastică, tir, atletism, scrimă, box,
handbal), şi respectiv, la 34 de probe. S-a obţinut prima medalie de
argint, prin locotenentul Henri Rang, în proba individuală de
obstacole (la călărie) a Marelui Premiu al Naţiunilor. S-au realizat 9
puncte, cu care sportivii români au ocupat locul 27 în clasamentul
respectiv şi locul 29 în clasamentul pe medalii.
Delegaţia olimpică a României va reapărea la a XII-a ediţie a
J.O., din l952, de la Helsinki ţara noastră a deplasat 83 de sportivi (72
bărbaţi şi ll femei), care vor concura la l2 sporturi ( atletism, haltere,
gimnastică, tir, ciclism, călărie, box, scrimă, lupte, canotaj – caiac,
polo, baschet) şi, respectiv, 64 probe, din care 54 masculine şi l0
feminine. La această ediţie a J.O., România a cucerit prima medalie
de aur, prin trăgătorul Iosif Sârbu, la arma culcat, şi alte 3 medalii
(una de argint şi două de bronz), cu care s-a clasat pe locul XXIII în
clasamentul pe medalii şi pe puncte (cu 27,75 puncte).
La Melbourne, în l956, România a fost reprezentată de 52 de
sportivi (40 bărbaţi şi l2 femei), sportivii noştri fiind înscrişi la 39 de
probe din ll sporturi (canoe, box, tir, scrimă, gimnastică, lupte greco-
romane, caiac, atletism, polo, înot, pentatlon). Concursul de călărie a
avut loc la Stockholm. Rezultatele au fost remarcabile: l3 medali din
care 5 de aur, 3 de argint şi 5 de bronz, cu care delegaţia română s-a
situat pe locul al XH-lea în clasamentul pe medalii şi pe locul llîn
clasamentul pe puncte (cu 92 puncte).
La ediţia a XVII-a a Jocurilor Olimpice de la Roma, l960,
delegaţia României a depăşit, pentru prima oară, cifra de l00 de
sportivi (l09 – din care 90 bărbaţi şi l9 femei), care au concurat la 65
de probe din l3 sporturi (atletism, box, călărie, canotaj academic,
ciclism, gimnastică, haltere, caiac– canoe, lupte clasice, polo, scrimă,
tir). S-au obţinut l0 medalii (3+l+6), cu care ţara noastră a ocupat
locul l0 în clasamentul pe medalii şi în cel al punctajului (77 de
puncte), poziţie care atesta intrarea României în topul primelor l0 ţări
73
participante la Jocurile Olimpice şi care va fi ameliorată la Jocurile
Olimpice din l976 (locul VI), l980 (VI), l984 (IU) etc.
La Jocurile Olimpice de la Tokio, din l964, România a fost
reprezentată de o delegaţie relativ numeroasă – l47 sportivi (ll4
bărbaţi şi 33 femei), care au participat la 75 de probe din l3 sporturi
(atletism, box, canotaj, ciclism, fotbal, gimnastică, haltere, lupte
clasice, lupte libere, polo pe apă, scrimă, tir, volei). S-au realizat 92,5
puncte, care ne-au plasat pe locul l2 în clasamentul pe medalii – l2
medalii (2+4+6).
La ediţia a XIX-a a Jocurile Olimpice de la Mexico City, din
l968, delegaţia noastră a fost mai restrânsă – 87 sportivi (70 bărbaţi şi
l7 femei). Prestaţia lor a fost totuşi remarcabilă: au acumulat l00,5
puncte, cu care delegaţia noastră s-a situat pe poziţia a XIII-a în
clasamentul respectiv, iar cu cele l5 medalii (4+6+5) pe locul XI în
clasamentul pe medalii.
În l972, la Miinchen, fapt care ne-a permis o participare mai
numeroasă – l69 sportivi (l39 bărbaţi şi 30 femei). S-a participat la
l02 probe din l4 ramuri sportive, faţă de 9 la care s-a participat la
ediţia precedentă. Ramurile sportive care au favorizat evoluţia
sportivilor noştri au fost: atletism, box, caiac-canoe, canotaj, lupte
clasice, lupte libere, scrimă, înot, tir. Deşi la vremea respectivă s-a
apreciat prestaţia sportivilor ca un semieşec, ei au obţinut totuşi cel
mai mare număr de puncte (ll5) şi de medalii (l6) faţă de ediţiile
precedente, ceea ce i-a situat pe locul al Xll-lea în clasamentul pe
puncte şi pe locul XIII, în cel pe mcdulii (3+7+6).
La Montreal, din l976 (ediţia a XXI-a), sportivi români vor
avea o prestaţie de excepţie. Cei l66 de sportivii (l07 bărbaţi şi 59
femei) au concurat la 92 probe din ll sporturi (atletism, gimnastică,
caiac-canoe, canotaj, handbal, halter, box, tir, scrimă, lupte clasice,
lupte libere). Prin cele l77,5 puncte şi cele 27 de medalii (4+9+l4)
cucerite, România a ocupat locul 5 în clasamentul pe medalii şi locul
6 în cel pe puncte, afirmându-se puternic în grupul ţărilor cu un
potenţial olimpic real.
La ediţia următoare a Jocurilor Olimpice (a XXII-a), de la
Moscova, din l980, România se menţine printre primele l0 ţări
olimpice ale lumii, datorită rezultatelor obţinute de cea mai
numeroasă delegaţie română deplasată la Jocurile Olimpice – 239
sportivi (l63 bărbaţi şi 76 femei).
S-au realizat 203 puncte şi 25 medalii (6+6+l3), cu care
România a ocupat poziţiile al Vl-lea în ambele clasamente.
În l984 la Los Angeles, delegaţia noastră a deplasat l27 sportivi
(70 bărbaţi şi 57 femei), care au concurat la 86 probe din l3 ramuri
sportive (atletism, caiac-canoe, canotaj, gimnastică, box, lupte libere,
lupte clasice, scrimă, tir, înot, haltere, handbal, judo), clasându-se pe
locul III atât la medalii, cât şi la puncte.
J.O. de la Los Angeles au fost sabotate de l4 ţări socialiste, ca
răspuns la neparticiparea la Jocurile Olimpice de la Moscova a 34 de
ţări occidentale în frunte cu delegaţia S.U.A. România a fost singura
ţară socialistă care a respectat spiritul olimpic şi, în pofida
implicaţiilor politice, a participat la ambele ediţii. Intrarea delegaţiei
române în vechea arenă olimpică de la Los Angeles, a fost
ovaţionată, asistenţa omagiind astfel respectul poporului român faţă
de idealurile olimpismului modem. Cei l27 de sportivi români la
74
aceste jocuri au obţinut rezultate remarcabile, situându-se, prin cele
325,5 puncte şi cele 53 medalii (20+l6+l7), pe locul II (în
clasamentul medaliilor de aur) şi pe locul III în clasamentele
medaliilor (total) şi pe puncte.
La Seul (l988), România avea să demonstreze încă o dată
apartenenţa ei la primul eşalon al clasamentelor olimpice, ocupând
locul al V în topul medaliilor de aur (7). Delegaţia ţării noastre a fost
formată din 64 de sportivi (3l bărbaţi şi 33 femei), care au concurat în
l0 ramuri sportive şi în 59 de probe.
La Barcelona, l992, ei vor coborî mai multe trepte în toate
topurile: de aur (4 medalii), locul al XVI-lea în cel al numărului total
de medalii (l8) şi locul XVIII în cel al punctelor (l57,75 puncte).
Acest regres va fi şi la Atlanta, din l996, unde cei ll6 sportivi
(98 bărbaţi şi 68 femei), care au reprezentat l3 ramuri şi au concurat
la 55 probe, prin cele 4 medalii de aur obţinute au ocupat locul al
XlX-lea, prin totalul celor 20 de medalii – locul al XlII-Iea şi prin
cele l75 puncte – locul al XlX-lea.
Din motive obiective şi subiective, sportul românesc, după
revoluţia din l989, avea să piardă mulţi sportivi şi specialişti valoroşi.
Se afirmă că, în condiţiile crizei economico-sociale, ale
dificultăţilor tranziţiei la economia de piaţă, întreaga suprastructură a
ţării, inclusiv cea sportivă, a suferit în planul eficienţei şi afirmării.
Dintre disciplinele sportive olimpice au rămas totuşi, câteva
(gimnastica, canotajul, caiac-canoe, unele probe din atletism, boxul,
judo şi scrima), care, în pofida greutăţilor organizatorice,
administrative ş.a. şi-au păstrat şi astăzi forţa competiţională
demonstrată în trecut,
Desigur, potenţialul olimpic al fiecărei ţări depinde de numărul
disciplinelor sportive naţionale care pregătesc sportivi de talia
concursului olimpic. Datele statistice arată că la Jocurile Olimpice
din l980, de la Moscova, s-a înregistrat numărul cel mai mare de
discipline sportive (l3), care au constituit sursa de medalii şi de
puncte (acordate sportivilor situaţi pe locurile I-IV ale flecarei probe).
Cu cât ele vor fi mai multe, cu atât posibilitatea apariţiei şi selecţiei
de sportivi prezumtivi aducători de medalii şl de puncte va creşte, Un
astfel de calcul este cu atât mai necesar, cu cât dinamica programului
Jocurilor Olimpice este supusă unei permanente presiuni din partea
federaţiilor sportive internaţionale în sensul înmulţirii numărului de
probe admise în alcătuirea lui. La jocurile olimpice de la Barcelona,
din l992, au existat 257 de probe (iar la cele de la Atena, 27l);
Pe temeiul acestor date şi estimări se pot elabora strategia şi
tactica selecţiei, pregătirii şi se pot stabili dimensiunea delegaţilor
ţării noastre la viitoarele ediţii ale Jocurilor Olimpice, pentru
reeditarea sau chiar îmbunătăţirea performanţelor lor, implicit a
poziţiilor României în topurile olimpice.
Practic, o ediţie a Jocurilor Olimpice din acest ultim deceniu al
secolului al XX-lea cuprinde într-un tot unitar, 26 de campionate
mondiale, ceea ce conferă concursului o dinamică impresionantă.
75
6.3.5. Prestaţia sportivilor români la Jocurile Olimpice de
iarnă
Din păcate, la jocurile olimpice de iarnă, prestaţia sportivilor
români este de un nivel foarte scăzut, explicat în bună măsură prin
lipsa condiţiilor materiale necesare unei bune pregătiri – existente în
ţările care domină aceste Jocuri, şi prin climatul mai puţin favorabil,
în România, pentru practicarea sporturilor de sezon incluse în
programele Jocurilor Olimpice
La Chamonix, cei doi concurenţi români nu au putut lua startul
la întreceri, întrucât pentru aceasta ar fi trebuit să fie înscrişi 4
concurenţi din aceeaşi ţară.
La Saint Moritz, cei l7 sportivi români au participat la 2
sporturi şi probe (bobul cu 5 persoane şi patrula militară). Nu s-au
obţinut nici un punct şi nici o medalie.
La Lake Placid, delegaţia noastră a fost formată doar din 6
sportivi, care au participat la un singur sport – bobul, şi două probe
(bob de 2 persoane şi de 4). S-au realizat primele 4 puncte (locul IV
şi locul VI), dar nu s-a obţinut nici o medalie.
La Garmisch-Partenkirchen, din l936, delegaţia noastră a fost
compusă din 29 sportivi, dintre care primele 2 fete. Aceştia au
participat la 8 probe (masculin şi feminin) din sporturi: patinaj
artistic, bob şi schi. Nu s-au realizat nici un punct şi nici o medalie.
La Saint Moritz, delegaţia ţării noastre a fost formată din l6
sportivi, care au concurat la un singur sport, dar la 7 probe (schi,
combinată nordică, coborâre, slalom uriaş, fond-l8 km, fond-50 km şi
ştafeta de 4xl0 km).
La Cortina d'Ampezzo, România a participat cu 2l de sportivi,
dintre care 6 femei; s-a participat la 2 ramuri sportive şi l3 probe (9
masculine şi 4 feminine): bob de 2 şi 4 persoane, schi de fond l0,l5,30
km, slalom uriaş, coborâre, schi-sârituri, ştafetă 3x5 km şi slalom.
În l960, la Squa Valley, delepţia României nu a participat.
În l964, la Innsbruck, s-au deplasat 28 de sportivi, care au
participat la 4 sporturi şi la 6 probe (biatlon individual, hochei, box,
schi-fond la l5 şi 30 km). S-au obţinut 2 puncte, prin biatlonistul
Gh.Vilmoş locul V, cu care ne-am plasat pe locul al XII– leu în
clasamentul pe puncte.
În l968, la Grenoble, delegaţia noastră a numărat 32 de sportivi,
dintre care o femeie. Au concurat la 5 sporturi şi 9 probe (bob 2 şi 4
persoane, biatlon-ştafetă, hochei, biatlon individual, schi-individual,
schi-slalom, schi-slalom uriaş, coborâre, patinaj artisitic individual).
S-a obţinut prima medalie de bronz la bob-2 persoane (I. Panţâru şi
N. Neagoe) şi 7 puncte (în care s-a inclus şi locul IV cucerit la bobul
de 4 persoane). Ne-am clasat pe locul XV la medalii şi pe locul XVI
la cel de puncte.
În l972, la Sapporo, România a fost reprezentată de l4 sportivi,
care au participat la 4 sporturi şi 8 probe (bob de 2 şi 4 persoane,
biatlon individual şi ştafetă, schi slalom, schi uriaş, coborâre şi
patinaj artistic individual), obţinând doar 2 puncte (locul V la bob de
2 persoane),
La Innsbruck, din l976, am deplasat o delegaţie formată din 34
de participanţi, care au concurat la 4 sporturi şi la 8 probe (hochei,
76
bob de 2 şi 4 persoane, biatlon individual la 20 km şi ştafeta de 4x7,5
km) fară a realiza vreun punct sau medalie.
În l980, la. Lake Placid, ca şi in l952, România deplasând 36 de
sportivi (33 de bărbaţi şi 2 femei), care au concurat la 4 sporturi şi,
respectiv 9 probe (8 masculine şi feminine la: hochei, bob 2 şi 4
persoane, sanie l şi 2 persoane, patinaj viteză la 500,l000, 5000 şi
l0000 m), fără a se obţine nici o medalie şi nici un punct.
La Sarajevo, delegaţia română, deşi redusă numeric (l9
sportivi), a fost prezentă în 5 sporturi şi l7 probe (l4 masculine şi 3
feminine), dar fără nici o realizare în clasamentul medaliilor sau al
punctelor. Probele la care s-a concurat: bob de 2 şi 4 persoane,
biatlon de l0, 20 km, ştafetă, sanie, schi slalom uriaş, pati– naj-5000
şi l0000 metri, schi fond-5 şi l0 km.
La Calgary, din l988, delegaţia română a fost formată din
sportivi care au participat la 3 sporturi şi ll probe (2 masculine şi 9
feminine): schi fond, schi alpin şi bob de 2 şi 4 persoane, fară a
obţine medalii sau puncte.
La Albertville, din Franţa, România a fost reprezentată de 22
sportivi dintre care 8 femei, care s-au înscris la 9 sporturi şi 27 probe:
sanie (m+f), patinaj viteză (m+f), biatlon (m+f), patinaj artistic (m),
bob de 2 şi 4 persoane (m+f), schi alpin şi schi fond (ambele m+f),
sărituri (m), obţinându-se doar 4 puncte
În l994, la Lillehamer din Norvegia, delegaţia ţării noastre a
fost formată din 26 sportivi dintre care ll sportive. Ei au concurat la 7
sporturi şi 27 de probe: schi alpin feminin, biatlon (m+f), sanie (m+f),
schi fond (m), patinaj artistic (m), patinaj viteză (m+f), bob de 2 şi 4
persoane (m). Nu s-a obţinut nici o medalie, ci doar un punct,
La Nagano în l998, delegaţia ţării, formată din l7 sportivi (l2
bărbăţi şi 5 femei), a fost înscrisă la 5 discipline sportive (schi,
patinaj artistic, patinaj viteză, bob, sanie) şi 25 de probe: patinaj
viteză (3000 şi l500 m fem. şi l500 şi 5000 m mase.), patinaj artistic
(m), schi fond (5-l0-l5-30 km fem. şi l0-l5-30-50 km mase.), biatlon
(7,5-l5 km fem. şi l0-20 km mase.), sanie-simplu (f) şi dublu (m), bob
de 6 persoane. Nu s-au obţinut nici o medalie şi nici un punct.
Trebuie subliniat, totodată, faptul că sportivii români s-au
comportat remarcabil la campionatele mondiale şi continentale din
intervalele olimpice. S-au obţinut, în total, 264 medalii de aur la
seniori şi senioare şi, 74 la juniori şi junioare.
77
Exerciţiile fizice în istoria poporului român sunt tot atât de vechi pe cât este durata acesteia de la
origini şi până în prezent.
Primul izvor al acestui trecut îl constituie poezia populară, baladele eroice, cântecele, doinele,
tot aşa cum Poemele homerice pentru greci, Les chansons de geste pentru epoca cavalerismului,
Niebeliengenlied pentru popoarele germane, Sagos şi Edda pentru cele nordice au constituit sursele
cunoaşterii începuturilor practicării exerciţiilor fizice în spaţiile lor geografice şi spirituale.
Al doilea izvor îl constituie jocurile populare, diferenţiate în întreceri şi dansuri, realizate în
zilele de sărbătoare sau cu ocazii aniversare.
Instituţionalizarea practicării exerciţiilor fizice a fost semnalată în România, în lucrarea lui D.
Ionescu, Istoricul gimnasticii, educaţiei fizice la noi, apărută în l939, constituind în acest sens, cea mai
completă sursă de informaţie.
Primele informaţii ne parvin din Hrisovul lui Alexandru Ipsilante, voievod fanariot, om de
cultură, care dorea să îmbunătăţească starea şcolii româneşti prin crearea unor instituţii de învăţământ
la Buzău şi Craiova, pe lângă cea superioară de la Bucureşti – Sf. Sava. In programa acestor şcoli sunt
incluse şi referiri la necesitatea exerciţiilor corporale efectuate de l-2 ori pe săptămână, inclusiv în
zilele de sărbătoare.
Ştiri despre locul exerciţiilor fizice în planul de studii al Colegiului Sf. Sava din Bucureşti şi al
Şcolii centrale din Craiova ne parvin încă din l832, când, corespunzător prevederilor Regulamentului
Organic, se aprobă angajarea a doi profesori de gimnastică remuneraţi din bugetul şcolilor respective.
Rolul de organizator al învăţământului gimnazial în România îi va reveni ardeleanului G.
Moceanu (l83l-l908), chemat şi încurajat de V.A. Ureche, ca şi de generalul Emilian Florescu şi Carol
Davila, personalităţi oficiale de frunte ale ţării. El va sluji domeniul timp de trei decenii, încât pe drept
cuvânt poate fi socotit părintele gimnasticii şcolare româneşti.
Activitatea lui Moceanu din Vechiul Regat se desfăşoară paralel cu cea din Transilvania, unde
profesorul din Mediaş, Ştefan Ludwig Roth, încă din l822, a pus bazele Turverein, multiplicat apoi în
Braşov, Sibiu, Sighişoara şi Bistriţa. Tot acum apar şi primele asociaţii şi cluburi sportive în ţară, din
care cea mai importantă a fost Societatea centrală română de arme, gimnastică şi dare la semn (l867).
Introducerea obligatorie în şcoală a gimnasticii, în l879, concomitent cu selecţia profesorilor de
specialitate prin concurs, conferă, o autoritate fără precedent acestei discipline noi a planului de
învăţământ. Dar cel care va da substanţă, orientare clară şi semnificaţie pedagogică educaţiei fizice şi
introducerii oinei în şcoală va fi Spiru Haret, care a condus în trei rânduri, între l840 şi l9l0, Ministenil
Învăţământului.
Sportul era apreciat nu de puţine ori cu severitate, fiind judecat îndeosebi pentru formele sale
profesioniste manifestate deja în fotbal, box, călărie. El era considerat aprioric un adversar al
preocupărilor intelectuale ale tineretului, o activitate uşuratecă, ce tinde să „modifice bursa valorilor”
morale şi estetice, ale unei educaţii tradiţionale.
În acelaşi timp, în l928, este votată Legea învăţământului secundar, care modifică vechea
denumire a domeniului, de gimnastică, în educaţie fizică, „operaţie” terminologică, dar şi de conţinut,
pe care francezii o făcuseră în l9l0, Iar instituţia de formare a cadrelor de nivel universitar fusese deja
înfiinţată în l922. Având denumiri diferite – Institutul Naţional de Educaţie Fizică, Şcoala de Educaţie
Fizică, Institutul de Cultură Fizică etc.
Sportivii români au intrat un arena olimpică, în mod organizat, la Jocurile Olimpice din l924 de
la Paris, după zece ani de la înfiinţarea Comitetului Olimpic Român (CO.R,).
78
Deşi până în acel moment se derulaseră 6 ediţii ale Jocurilor Olimpice (Atena-l896, Paris-l900,
Saint Louis-l904, Londra-l908, Stockholm-l9l2, Anvers-l920), nu se înregistrase nici o participare la
ele a vreunei delegaţii de sportivi români. Consemnăm, totuşi, prezenţa singulară a sportivului român
George A. Plagino la Jocurile Olimpice de la Paris din l900, care a concurat individual, fiind student la
Paris, la tir – proba de talere. Din cei 5l de concurenţi din 4 ţări, el va ocupa locul l3 cu ll talere lovite
din 20 posibile.

Istorie = Proces de dezvoltare a fenomenelor naturii şi societăţii.
Exerciţii fizice = Acţiune fizică sau intelectuală, făcută sistematic şi repetat, în scopul dobândirii
sau perfecţionării unor deprinderi sau îndemânări.
Jocuri Olimpice = competiţii sportive, sub formă de manifestări internaţionale de mare amploare,
care au loc o dată la patru ani.

l. Cum s-au transmis formele de practicare a exerciţiului fizic şi evoluţia acestora pe teritoriul
României?
2. Care a fost contribuţia lui Gheorghe Moceanu la desvoltarea activităţii de educaţie fizică in
România?
3. Care a fost contribuţia lui Spiru Haret la dezvoltarea educaţiei fizice in România?
4. Care a fost evoluţia instituţiilor organizatoare a sistemului de educaţie fizică România?
5. Când a fost prima participare românească la JO de vară?
6. La câte ediţii ale JO a participat România cu delegaţie organizată?
7. La care ediţie a obţinut România prima medalie de bronz?
8. La care ediţie a obţinut România prima medalie de argint?
9. La care ediţie a obţinut România prima medalie de aur?
l0. Care a fost cea mai prolifică ediţie ca număr de medalii?
ll. La care ediţie a JO de iarnă a obţinut România prima medalie.
79
1. Primul profesor roman de gimnastica, creatorul unui adevarat sistem national este
considerat a fi:
a) Dimitrie Ionescu;
b) Gheorghe Moceanu;
c) Octavian Belu.
2. Care a fost prima si cea mai importanta societate sportiva romaneasca, infiintata in
anul l867, menita sa conduca destinele sportului romanesc?
a) Federatia Societatilor de Gimnastica din Romania (F.S.G.R.);
b) Societatea centrala romana de arme, gimnastica si dare la semn;
c) Federatiunea Societatilor de arme, gimnastica si dare la semn.
3. Care a fost al doilea for de conducere a activitatii sportive care a luat nastere in tara
noastra in l9l2?
a) Institutul Superior de Educatie Fizica;
b) Scoala militara pentru edueducatie fizica;
c) Federatia Societatilor Sportive din Romania.
4. Care organism de conducere al activittii sportive din Romania ia nastere in anul l9l4?
a) Comitetul Olimpic Roman (C.O.R.);
b) Scolii Militare de scrima si gimnastica;
c) Institut de Educatie Fizica cu grad universitar.
5. Cum s-a numit prima institutie de invatamant superior care a luat nastere in l922?
a) Oficiul National pentru Educatie Fizica (O.N.E.F.);
b) Institutul Superior de Educatie Fizica;
c) Institut de Educatie Fizica cu grad universitar.
6. In l923, s-a promulgat prima lege cu privire la activitatea de educatie fizica, prin care
reglementeaza functionarea Institutului National de Educatie Fizica (I.N.E.F.) in fruntea caruia
a fost numit:
a) Constantin Kiritescu;
b) Virgil Badulescu;
c) Leon Teodorescu.
7. Care a fost prima editie la care sportivii romani intra in arena olimpica, in mod
organizat?
a) la Jocurile Olimpice din l9l2de la Stocholm;
b) la Jocurile Olimpice din l924 de la Paris;
c) la Jocurile Olimpice din l920 de la Anvers.
8. La ce disciplina a obtinut o medalia de bronz la jocurile Olimpice de la Paris,

................
a) Atletism;
b) Handbal;
c) Rugby.
80
România de Mâine.
2002
81
RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE
Unitatea de învăţare l: l) b; 2) b; 3) c; 4) c; 5) a.
Unitatea de învăţare 2: l) a; 2) b; 3) c; 4) a; 5) a; 6) a; 7) c.
Unitatea de învăţare 3: l) b; 2) a; 3) b; 4) a; 5) c; 6) a.
Unitatea de învăţare 4: l) a; 2) b; 3) c; 4) b; 5) a; 6) c; 7) b; 8) c.
Unitatea de învăţare 5: l) b; 2) b; 3) c; 4) c; 5) b; 6) b; 7) a; 8) c; 9) c.
Unitatea de învăţare 6: lb; 2) b; 3) c; 4) a; 5) c; 6) b; 7) b; 8) c.
82

Istoria Educatiei Fizice Si Sportului PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istoria Educatiei Fizice Si Sportului PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Conf. univ. dr.

ISTORIA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

Editura Fundaţiei România de Mâine este membră

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă

Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.

Editura Fundaţiei România de Mâine

ISTORIA EDUCAŢIEI FIZICE

Realizator curs în tehnologie IFR

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Răspunsuri la testele de evaluare/autoevaluare

Oamenii au studiat istoria dintr-o curiozitate firească de cunoaştere a trecutului şi din

Resurse şi mijloace de lucru

• Cojocaru, A., Cojocaru, M. – Cursul teoretic predat

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare:

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii: 2 ore

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

l.3.3. Viaţa de întreţinere a omului preistoric

În aceste situaţii dramatice, călăria, mânuirea armelor albe, a

l.3.4. Sărbătorile legate de natură

La mexicani, indigenii din tribul Taragumara erau cei mai buni

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

l. Care erau activităţile fizice specifice în paleolitic?

1. Periodizarea clasică a istoriei se face:

2. Exploratorul Pete Koll a relatat pentru prima dată despre

4. Care este cel mai răspandit exerciţiu al omului în perioada neolitică?

5. Alergaturii care parcurgeau pana la l00 km intr-o zi erau

l. Cojocaru, A., Cojocaru, M. – Cursul teoretic predat

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii: 3 ore

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

Darius va mări spaţiul şi puterea statului persan, până când

2.3.2. Documente care cuprind perceptele findamentale ale

2.3.3. Confucus creatorul filosofiei şi culturii antice din

Jiu-jitsu – luptă de apărare fără armă, reprezentând un exerciţiu

2.3.4. Grecia antică – leagăn al civilizaţiei, ale cărei percepte

Exerciţiile fizice în viaţa romanilor şi declinul lor în lumea

2.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

3. Exercitiile fizice descrise in Legile lui Manu aveau un caracter :

4. Paranayama este un concept filozofico-religios de reguli cu caracter fizic, moral, social

l. Cojocaru, A., Cojocaru, M. – Cursul teoretic predat

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii: 2 ore

3.3. Conţinutul unităţii de învăţare

3.3.2. Cavalerismul factor social n important în practicarea

3.3.3. Jocurile practicate de masele populere alt factor social

Când scopul urmărit era aruncarea mingii la distanţă cât mai

3.3.4. Exerciţiile fizice în epoca renaşterii

3.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Întrebări de control şi teme de dezbatere

5. Cum se intitulează lucrarea reprezentativa a renascentistului francez Francois Rabelais

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Competenţele unităţii de învăţare

Timpul alocat unităţii: 2 ore

4.3. Conţinutul unităţii de învăţare

4.3.2. Pedagogi raţionalişti ai secolului al XVIII-lea

Acest ansamblu de exerciţii se completa cu scăldatul în apă

4.3.3. Principalele sisteme de gimnastică ale secolului al XIX-lea

4.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare