Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Negocierea Interculturala
Negocierea Interculturala
NEGOCIEREA INTERCULTURALĂ
Procesul de negociere aduce faţă în faţă negociatori care provin din arii
geografice diferite, din ţări diferite, din culturi diferite. Cutumele sau tradiţiile
culturale ale diferitelor grupuri, populaţii, popoare, naţiuni sînt diferite, chiar
dacă au în centrul lor aceleaşi referinţe. Aceste diferenţe pot reprezenta la un
moment dat bariere în comunicarea dintre persoane şi pot constitui obstacole în
calea realizării unor înţelegeri, atunci cînd se întîmplă ca două părţi aparţinînd
unor culturi diferite să manifeste interese în legătură cu acelaşi subiect de
negociere. Cunoaşterea particularităţilor culturale şi descifrarea corectă a
semnificaţiilor lor reprezintă condiţii care asigură ajungerea la o înţelegere şi pot
determina reuşita unei negocieri.
Atunci cînd este vorba despre întîlniri de negociere care se desfăşoară între
echipe aparţinînd unor culturi diferite, procedurile protocolare au un important
rol în comunicarea dintre cele două echipe. Comunicarea dintre ele este întro
mai mare măsură simbolică decît verbală. În situaţia în care echipa de negociere
este la prima întîlnire cu o echipă aparţinînd unei alte culturi, chiar dacă a fost
informată despre diferenţele culturale, urmăreşte în primul rînd semnalele
acestor diferenţe, pentru a le identifica şi abia apoi trece la interpretarea lor.
Comunicarea verbală, prin intermediul unei limbi comune, nu are darul de a
unifica şi semnalele comunicării nonverbale, care rămîn îndatorate codului
cultural căruia îi aparţin membrii echipei de negociere şi care vor fi manifestate
ca atare.
Cel dintîi pas pe calea înţelegerii altor culturi este perceperea specificităţii
propriului mediu cultural.
Normalitatea culturală este o stare de relativitate în care se situează cel care
încearcă să perceapă diferenţele. Normalul şi firescul este desemnat în
concordanţă cu obişnuinţele şi cunoştinţele proprii, cu practicile celui în cauză.
În general, membrii nici unei culturi nu au o percepţie acută a înclinaţiilor lor
culturale. În ciuda faptului că, la modul teoretic, oamenii recunosc existenţa unor
specificităţi culturale, nu toţi au capacitatea de a se recunoaşte ca fiind
determinaţi cultural sau îndatoraţi unei culturi anume ori unui tip de cultură.
Influenţele specifice culturii căreia îi aparţin cei în cauză sînt mai greu de
identificat, deoarece aceste specificităţi nu apar ca „ceva diferit“, ca fiind
circumscrise culturii de apartenenţă, decît în comparaţie cu alte culturi sau
practici similare din alte culturi.
Comportamentele culturale sînt deprinse în bună măsură la fel ca limba
maternă, ele reprezintă mediul în care se manifestă subiectul, de o manieră
„normală“, asemenea majorităţii membrilor comunităţii. Manifestarea
specificului cultural este inconştientă. Multe dintre trăsăturile culturale sînt atît
de adînc înrădăcinate în personalitatea indivizilor încît se poate întîmpla ca
aceştia să nu mai poată observa distincţiile culturale în care se află.
Miopia culturală este o atitudine care caracterizează fără excepţie orice
membru al unei culturi determinate. Prima reacţie necritică la întîlnirea cu
reprezentantul unei alte culturi semnalează diferenţa ca abatere de la normă, ca
ieşire din „normal“. Rezultatul menţinerii în această atitudine necritică şi
nedispusă la perceperea diferenţei conduce la dezvoltarea unui comportament
etnocentric, în care sînt supraevaluate valorile proprii şi dispreţuite toate
manifestările culturale necunoscute sau care aparţin altor culturi.
Implicaţiile etnocentrismului şi limitărilor impuse de cultura de apartenenţă
au un domeniu larg de manifestare, ele afectînd întregul set de valori ale
individului: morale, religioase, epistemice etc. În consecinţă, alte culturi sînt
privite, la modul extrem, ca abateri de la normă, de la normalitate, aceasta fiind
definită ca aparţinînd doar propriei culturi.
Tendinţa de a supraaprecia propria cultură este corelată cu tendinţă de a
subaprecia alte culturi. Această subapreciere se produce pe fondul unei slabe
cunoaşteri sau a unei cunoaşteri de suprafaţă a respectivelor culturi, ori a unor
cunoaşteri indirecte. În astfel de cazuri se creează stereotipiile de apreciere –
imagini conceptuale simple care au pretenţia de completitudine şi exactitate –
prin intermediul cărora sînt judecaţi şi caracterizaţi, fără deosebire, toţi membrii
unei culturi, atît în bloc cît şi fiecare în parte. Stereotipiile de apreciere nu sînt de
fapt decît mecanisme de desconsiderarea a valorii culturilor neautohtone. De la
desconsiderare la xenofobie nu mai e decît un pas, pe care etnocentristul îl face
foarte repede, cu bucurie chiar.
Xenofobia este mai mult decît o atitudine inconştientă şi necritică. Ea este un
mod de apreciere, de percepţie justificată şi elaborată, „întemeiată“, a diferenţei
culturale. Judecata xenofobă este o judecată de valoare şi ea se justifică prin
aceea că face apel la un sistem şi la un set de valori care dau rezultate favorabile
şi dezirabile pentru propria cultură, pe cînd pentru alte culturi nu. Eroarea în care
se situează xenofobul este aceea că în orice cultură, setul de criterii care o
legitimează este parte integrantă a culturii respective. Altfel spus, fiecare cultură
trebuie judecată şi apreciată în consonanţă cu propriul ei sistem de valori, pentru
ca aplicîndu-i alte criterii se viciază şi se deturnează procesul de cunoaştere şi
apreciere a acelei culturi.
Toleranţa şi disponibilitatea la înţelegere sînt singurele atitudini care
deschid porţile oricărei culturi pentru a o face înţeleasă şi pentru a înţelege la
rîndul ei. Respectul şi cultivarea diferenţei reprezintă şansele de supravieţuire a
fiecărei culturi în parte, de ocrotire şi perpetuare a ei, reprezintă baza întînirii şi
înţelegerii între membrii unor culturi diferite.
De aceea, în procesul de negociere, cunoaşterea specificului cultural căruia îi
aparţine cealaltă parte, dar şi cunoaşterea specificului propriu, reprezintă o
condiţie necesară pentru asigurarea succesului. Identificarea şi recunoaşterea,
dincolo de prejudecăţile stereotipiilor, a manifestărilor datorate apartenenţei
culturale a negociatorilor, deschid calea a încă unui limbaj de comunicare între
negociatori.
După diferenţa de sex, diferenţa de rasă, sau de culoare a pielii, este una dintre
diferenţele intraspecifice cele mai frapante şi mai solicitante pentru o
comunitate. În culoarea pielii se identifică, pînă la excluziune, apartenenţa la un
grup social. Exagerările pot merge pînă acolo încît văd în diferenţele de culoare
a pielii chiar semnul apartenenţei sau neapartenenţei la specia umană.
Sînt societăţi care au rezolvat această tensiune, sînt societăţi care nu au
rezolvato, sînt societăţi care nu o cunosc. Important este faptul că ea are un
puternic impact asupra conştiinţei identitare şi de grup, provocînd atitudini
puternic polarizate chiar în sînul aceloraşi comunităţi. De remarcat este faptul că
adesea diferenţa de culoare a pielii menţine percepţia de element alogen pentru
cel în cauză în raport cu comunitatea în care trăieşte.
Prin urmare, la compunerea echipei de negociatori, trebuie ţinut cont de felul
cum sînt priviţi cei de altă culoare, de altă rasă, de către partenerii de negociere,
pentru a nu crea un handicap echipei care are în compunerea ei unul sau mai
mulţi membrii aparţinînd unei rase, avînd o culoare a pielii, ce are o percepţie
negativă în cultura echipei adverse.
Percepţia temporalităţii
Percepţia spaţialităţii
În acele culturi pentru care timpul este o coordonată liniară, acţiunile sînt
gîndite ca dependente la modul direct de acest factor. De aceea, se pot întîlni
situaţii în care aceleiaşi activităţi întro cultură să i se aloce un timp mai lung sau
mai scurt decît în alta. Eficienţa este tot o funcţie de timp pentru multe culturi.
Atît doar că unele apreciază ca fiind eficiente acţiunile şi activităţile ce se
rezolvă în timp scurt, pe cînd altele pe cele care necesită sau care se desfăşoară
întrun timp mai îndelungat.
În culturile preocupate de viitor estimările sînt foarte importante. Prognozele
stau la baza planificării evoluţiei viitoare a acestor comunităţi. Aceste comunităţi
sînt preocupate de planificare şi de program. Pentru ele, o bună programare a
activităţii valorează cît o întemeiere, o justificare, bună a ei.
Culturile care valorifică pozitiv trecutul dau o mare importanţă actelor scrise,
sînt preocupate de elaborarea şi respectarea unor stări legislative. Pentru aceste
culturi sînt importante statisticile care analizează rezultatele obţinute în trecut.
Descifrării cauzelor şi elucidării unor situaţii trecute li se acordă foarte mult
timp, deoarece există convingerea că doar înţelegerea relaţiilor de cauzalitate şi
consecinţă poate întemeia acţiunea viitoare.
În aceste culturi tradiţia este respectată, religia este practicată cît mai riguros,
tendinţa de impunere a normelor morale este o misiune de care sînt răspunzători
toţi membrii societăţii.
⌘
Pentru negociatori, luarea în consideraţie a tuturor acestor aspecte pe timpul
pregătirii negocierii şi pe timpul activităţii de negociere reprezintă elemente
importante în vederea atingerii obiectivelor propuse. Cele arătate mai sus,
referitor la diferenţele culturale şi la orientările diferitelor culturi sînt numai
liniile generale, de principiu, care trebuie avute în atenţie de către negociatori.
Particularităţile pe care le manifestă negociatorii proveniţi dintro cultură sau alta
sînt mai mult sau mai puţin susceptibile de a fi catalogate. Habitudinile oricăror
persoane se schimbă în timp, trăsăturile specifice unor comunităţi largi pot suferi
modificări, de aceea indicarea unor caracteristici concrete poate fi înşelătoare.
Ceea ce este valabil azi pentru caracterizarea trăsăturilor unor negociatori
proveniţi dintro cultură, nu va mai fi valabil mîine. Contactele interculturale
modifică ele însele comportamentul negociatorilor, al persoanelor ce intră în
contact şi provoacă influenţe care vor determina modificări în cutumele şi
„personalitatea“ comunităţii. Negociatorii trebuie să fie primii care renunţă la
aprecierile clişeizate asupra interlocutorilor, primii care să aibă disponibilitatea
de a observa şi de a operaţionaliza modificările, clivajele ce se petrec între
culturi şi în interiorul aceleiaşi culturi atunci cînd e vorba despre apariţia unor
cauze capabile să producă modificări în specificul şi trăsăturile unor comunităţi.
Abordarea şi tratarea interlocutorilor în baza unor descrieri şi a unor
portrete-robot anacronice şi livreşti nu sînt de natură să dea satisfacţie celor care
se aşteaptă la o comunicare efectivă şi rodnică.