Surse şi metode interne şi externe de finanţare a investiţiilor

Surse interne de finanţare a investiţiilor

Finanţarea internă se bazează pe resursele generate în economia agentului
economic investitor, şi anume: o parte din profitul net destinat a fi investit, rezerve
formate în urma repartizării profitului, sume din valorificarea rezultatelor casării
mijloacelor fixe, sume din vânzarea şi cesiunea unor imobilizări.

Fondurile proprii
Fondurile proprii oferă avantajul unei siguranţe mai mari - nu vor fi retrase în cazul
deteriorării situaţiei financiare, ca în cazul unui credit bancar. Nu este necesară
expunerea detaliată a planului de afaceri, în faţa unor parteneri externi, şi nici
aprobarea acestora pentru luarea deciziilor importante. Această sursă de finanţare
asigură, deci, flexibilitate, siguranţă şi independenţă. Totodată, în perspectiva
atragerii de surse de finanţare exterioare firmei, angajarea unor fonduri proprii
reprezintă o garanţie a motivaţiei întreprinzătorului pentru asigurarea succesului
afacerii.
Dezavantajele finanţării din surse proprii sunt şi ele importante:

- fondurile proprii sunt, în general, destul de limitate şi pot frâna dezvoltarea

afacerii;
- în caz de nereuşită, pierderea va fi suportată în întregime de întreprinzător;
- firma va fi puţin cunoscută de instituţiile financiare şi va putea mobiliza mai greu
fonduri în situaţii speciale.

Rezervele sunt constituite din profitul pe care întreprinderea îl capitalizează în

scopul autofinanţării activităţii. Rezervele se creează din profitul rămas la
dispoziţia întreprinderii, adică din profitul net după plata dividendelor către
acţionari. Rezervele sunt de mai multe feluri:
  rezerve prevăzute de legislaţie;
 rezerve prevăzute de statut;
 alte rezerve.
Amortizarea activelor imobilizate în perioada de realizare a investiţiilor.
Amortizarea este epuizarea valorii imobilizărilor pe durata funcţionării utile ale
acestora. Amortismentul este suma de resurse băneşti, adică o parte a valorii
imobilizărilor, ce trebuie recuperată din încasările rezultate de pe urma realizării
producţiei şi prestării serviciilor, în conformitate cu normele uzurii fizice şi morale
ale activelor imobilizate. Aceasta nu este o rezervă statică, ci se foloseşte pe
măsura obţinerii acesteia pentru finanţarea investiţiilor în curs de realizare.
Amortizarea serveşte ca modalitate de recuperare treptată a valorii de intrare a
imobilizărilor, prin asigurarea resurselor necesare finanţării, înlocuirii mijloacelor
fixe uzate, cât şi modernizării acestora. Astfel, amortizarea este în acelaşi timp, atât
un element important al cheltuielilor de exploatare, cât şi o sursă indirectă de
finanţare a investiţiilor.

Cesiunea activelor constituie o sursă de finanţare internă, ocazională, care survine

mai ales atunci, când întreprinderea îşi reînnoieşte activele fixe prin vânzarea sau
casarea celor vechi. Evaluarea acestei resurse poate avea loc înainte sau după
impozitare. Fluxul valoric din cesiunea activelor se supune impozitării. Încasările,
din vânzarea utilajelor scoase din funcţiune, alimentează fondul de dezvoltare din
care se finanţează investiţiile. Este important ca de aceste sume să se ţină seama la
aprecierea necesarului de capital pentru achiziţia noului utilaj. Pentru aceasta, ele
se scad din preţul de achiziţie al noului utilaj.

Sume din reduceri oferite la impozitul pe profitul reinvestit - acestea sunt

alocate dezvoltării activităţilor economice şi realizării de profituri suplimentare.
Profitul net este profitul care rămâne la dispoziţia întreprinderii după achitarea
impozitului pe venit şi care este destinat a fi reinvestit. Profitul net se formează din
diferenţa pozitivă a veniturilor obţinute asupra cheltuielilor suportate în activităţile
de antreprenoriat. Pentru investiţii, de obicei, se repartizează numai o parte din
profitul net, deoarece el poate fi distribuit şi pentru alte destinaţii: dividendele
acţionarilor, prime pentru salariaţi, etc. Finanţarea realizată numai cu sprijinul unic
al surselor interne prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje.

Avantajele sunt:

 reprezintă un mijloc sigur de acoperire a necesităţilor financiare ale

întreprinderii;
 menţine independenţa şi autonomia financiară, deoarece nu creează
obligaţii suplimentare (dobânzi, garanţii);
 conferă un grad mai mare de independenţă şi control asupra
întreprinderii, deoarece acţiunile întreprinse nu se cer a fi justificate cuiva;
 fondurile investite nu necesită a fi rambursate;
 unicul cost asociat finanţării interne este pierderea dobânzilor (în cazul în
care acestea erau obiectul unor plasamente pe piaţa de capital).
Dezavantajele surselor interne de finanţare a investiţiilor sunt:

 volumul limitat al resurselor financiare;

 lipsa posibilităţilor de extindere a activităţii investiţionale într-o
conjunctură favorabilă a pieţei investiţionale;
 restrângerea capacităţii întreprinzătorului de a dezvolta afacerea;
 posibilitatea de a pierde anumite oportunităţi de investiţii, datorită
indisponibilităţii de resurse financiare la momentul potrivit;
întreprinzătorul va trebui să accepte un nivel sporit de risc personal.
Surse externe de finanţare a investiţiilor

Creditul bancar
Creditul bancar reprezintă o sursă principală de fonduri, în special pentru firmele
mici şi mijlocii. În cazul Republicii Moldova, accesul la credit al firmelor noi sau
de mici dimensiuni este mai dificil.
Avantajele creditului bancar:
- obţinerea de fonduri suplimentare, peste cele proprii;
- stabilirea unei relaţii cu o instituţie financiară cunoscută, accesul mai uşor la alte
servicii furnizate de către bancă;
- obţinerea unui credit poate funcţiona ca un semnal ce atestă viabilitatea afacerii în
faţa altor investitori potenţiali;
- în cazul anumitor forme de credit, există un grad de flexibilitate în ceea ce
priveşte sumele angajate, datele la care se angajează sumele respective, dobânzile
şi termenele de rambursare;
- necesitatea de a convinge banca de viabilitatea afacerii sau simpla completare a
unei cereri de creditare poate "forţa" întreprinzătorul să îşi analizeze, în mod
obiectiv, afacerea, să obţină o imagine clară a situaţiei sale financiare şi un tablou
al punctelor slabe, punctelor tari, oportunităţilor şi ameninţărilor, care
caracterizează situaţia firmei.
Dezavantaje ale creditului bancar:
- reticenţa băncilor în ceea ce priveşte finanţarea noilor firme, banca având nevoie
de siguranţa că va primi înapoi banii acordaţi drept credit, în timp ce firmele nou-
înfiinţate nu oferă această garanţie, din diferite motive (nu au istoric, nu au
experienţă, nu au foarte multe elemente care să facă din aceste firme elemente
stabile în cadrul economiei);
- riscul de a pierde garanţiile depuse sau chiar riscul de faliment în cazul
nerestituirii creditului;
- implicarea unui factor "extern" în managementul firmei, apariţia unor restricţii;
- expunerea la riscuri noi - de exemplu riscul ratei dobânzii;
- riscul întreruperii creditării, în cazul unor evenimente nefavorabile pentru firmă.
Emiterea de acţiuni şi obligaţiuni reprezintă o sursă importantă de finanţare
pentru firmele mari, dar sunt foarte puţin accesibile firmelor aflate la început.
Programe speciale de finanţare
Firmele au acces la diferite programe de finanţare nerambursabile. Surse potenţiale
de finanţare sunt programele Uniunii Europene.
Obţinerea unor astfel de finanţări presupune:
- informarea permanentă asupra programelor existente;
- studierea criteriilor de eligibilitate, a documentaţiei necesare, a termenelor de
depunere a cererilor de finanţare şi a condiţiilor de derulare a finanţării şi de
evaluare a proiectului;
- selectarea variantelor potrivite cu profilul de activitate al firmei;
- alcătuirea documentaţiei necesare şi depunerea proiectului.
Este recomandabilă evaluarea riguroasă a şanselor de reuşită ale cererii de
finanţare înainte de a o iniţia; pot fi astfel evitate consumuri ineficiente de timp şi
bani. Este posibil ca însuşi programul să sugereze posibilităţi de
extindere/diversificare a activităţii firmei.
Înainte de a se angaja pe această cale, întreprinzătorul va trebui să estimeze corect
efectele unei astfel de mişcări strategice. Fondurile acordate în condiţii teoretic
avantajoase se pot dovedi o problemă în cazul în care firma nu are capacitatea de a
le folosi în condiţiile prevăzute de finanţator. În plus, întreprinzătorul trebuie să fie
conştient de importanţa condiţiilor referitoare la contribuţia proprie în cadrul
proiectului, precum şi la eventualele garanţii. Mai mult, contractarea unui
consultant pentru realizarea unei cereri de finanţare este, în ea însăşi, o activitate
care comportă o serie de riscuri: pe lângă riscurile legate de confidenţialitatea
datelor privind firma, uneori consultantul nici nu are intenţia de a realiza măcar
documentaţia solicitată.
Fondurile de capital de risc sunt surse de finanţare specializate în investiţii, în
cazul cărora probabilitatea unui eşec este mai mare - dar cazurile de succes sunt
suficiente pentru a compensa pierderile.

Fondul de risc investeşte în capitalul firmei - de regulă ca acţionar minoritar -

urmând să îşi retragă această participare, după o anumită perioadă (de regulă: 3-5
ani). Fondul de risc câştigă din diferenţa dintre valoarea participaţiei între
momentul efectuării investiţiei şi cel al lichidării participaţiei la capitalul firmei.
Principalele avantaje ale acestei forme de finanţare sunt:

- primirea unei infuzii de capital pe o perioadă îndelungată, timp în care nu trebuie

plătite dobânzi (nici dividendele nu sunt o prioritate a acestui tip de fond);

- primirea unei sume care nu figurează în evidenţele firmei ca datorii, ci ca surse

financiare proprii. Prin urmare, capacitatea de îndatorare a firmei nu este afectată;

- o dată cu banii, fondul aduce şi specialiştii săi, care vor asista întreprinzătorul la
managementul firmei;

- păstrarea controlului majoritar asupra capitalului firmei;

- existenţa unui semnal asupra viabilităţii firmei, pe termen mediu.

Există şi dezavantaje ale acestei forme de finanţare, cum ar fi:

- dificultatea de obţinere a fondurilor (în general, în economiile dezvoltate, se

apreciază că, numai 1% din cererile de finanţare sunt aprobate);
- necesitatea de a participa cu fonduri proprii considerabile la afacere (fondurile de
risc sunt. de regulă, acţionari minoritari);

- implicarea unui partener extern în managementul firmei;

- necesitatea unor eforturi suplimentare privind prezentarea regulată a situaţiei

firmei către fondul de investiţii;

- necesitatea găsirii unei surse alternative de finanţare în momentul retragerii

fondului de risc şi posibilitatea interpretării acestei retrageri, ca un semnal negativ
privind firma.

În Republica Moldova, fondurile de capital de risc nu sunt destinate în special

IMM-urilor, ci mai ales firmelor mari care doresc o infuzie de capital pentru o
anumită perioadă. Evident, există posibilitatea ca, un fond de risc să dorească să fie
partener şi cu o firmă nou-înfiinţată.

Leasing
Leasing - ul este o formă specială de realizare a operaţiei de creditare pe termen
mediu şi lung pentru procurarea, de regulă, a echipamentului industrial.
Echipamentul este cumpărat de către societatea de leasing şi se închiriază, ulterior,
solicitantului. De multe ori, solicitantul însuşi este mandatat în numele societăţii de
leasing să cumpere echipamentul de care are nevoie. Contractul de leasing se
încheie, apoi, între societatea de leasing şi solicitant, şi prin acest contract
solicitantul primeşte în folosinţă echipamentul. Această formă de leasing se mai
numeşte şi leasing comercial, şi reprezintă forma principală de leasing.
Forme speciale de leasing sunt lease-back şi time-sharing:
- în forma de lease-back, posesorul echipamentului se confundă cu solicitantul,
care are nevoie urgentă de bani. În acest caz, el vinde utilajul unei societăţi de
leasing, închiriindu-l apoi de la aceasta;

- în forma de time-sharing, sunt mai mulţi solicitanţi, care vor să utilizeze acelaşi
echipament, dar fiecare îl foloseşte o anumită perioadă de timp.
Indiferent de forma în care se face leasingul, la sfârşitul perioadei, solicitantul are
mai multe opţiuni:

1. Încetarea contractului;
2. Continuarea lui pentru o nouă perioadă de timp;
3. Cumpărarea utilajului la preţul prestabilit.

Creditele de la furnizori şi clienţi

Din momentul în care, firma a primit bunurile/serviciile livrate de către furnizori şi

până în momentul plăţii efective, întreprinzătorul beneficiază efectiv de un credit
din partea furnizorului. O situaţie asemănătoare apare în cazul în care clienţii
firmei plătesc anticipat. Evident, acest tip de finanţare reciprocă se face între
parteneri de afaceri, care prezintă încredere unul pentru celălalt, iar sumele care se
vehiculează nu sunt foarte mari, dar sunt suficiente pentru a optimiza fluxul de
numerar al unei firme pentru o perioadă scurtă de timp. Este în interesul firmei să
prelungească perioada de plată a furnizorilor şi, în acelaşi timp, să îşi încaseze cât
mai repede creanţele. Această "optimizare" nu trebuie totuşi să afecteze relaţiile de
afaceri ale firmei. Acumularea unor datorii excesive între parteneri, poate duce la
blocaje financiare. Cunoaşterea metodelor alternative de plată şi negocierea
avantajoasă a contractelor, sub acest aspect, se pot dovedi extrem de utile în
managementul firmei.

Factoring-ul şi scontarea
Factoringul reprezintă o formă de creditare, pe termen scurt, acordată de bănci
comerciale, prin compensarea creditului furnizor. Creditul se garantează cu o
factură înainte de scadenţa aparută, dintr-un contract de vânzare-cumpărare între
un furnizor şi un cumpărător. Din punct de vedere juridic, factoring-ul reprezintă
un contract încheiat între bancă (factor) şi client (aderent), prin care factorul
(banca) se obligă să plătească, la prezentarea documentelor care atestă o creanţă
comercială, o anumită sumă de bani în schimbul unui comision. Suma de bani pe
care o plăteşte banca, la prezentarea facturilor, poartă denumirea de finanţare
imediată sau factoring disponibil. Suma de bani pe care banca o achită, în
momentul încasării facturilor, poartă denumirea de finanţare la încasare sau
factoring indisponibil. În cazul în care, există o factură achitabilă la scadenţă, dar
necesitatea de bani apare înainte de scadenţă, atunci factura va fi achitată de către
bancă la un preţ mai mic decât cel înscris pe factură, urmând ca banca să încaseze
preţul total. Din diferenţa între preţul plătit de bancă şi cel încasat de ea la scadenţa
facturii, banca îşi acoperă cheltuielile şi se formează profitul ei. Banca va cumpăra,
practic, factura la un preţ mai mic. În Republica Moldova, factoring-ul are o
răspândire redusă, este accesibil pentru firmele cu o reputaţie deja constituită şi
presupune garanţii importante, solicitate de către bancă. Scontarea reprezintă o
formă de creditare, pe termen scurt, acordată de bănci comerciale, prin achitarea
înainte de scadenţă a unor efecte comerciale (trate, bilete la ordin, etc.). Scontarea
reprezintă o operaţiune de cumpărare, de către bănci, a efectelor de comerţ deţinute
de clienţii lor, în schimbul acordării creditului de scont şi reţinerii de către bancă, a
unei sume denumită “agio” - formată din valoarea scontului, adunată cu
comisioanele. Ca orice operaţiune de creditare, scontarea presupune depunerea
unei garanţii stabilite de comun acord şi concretizate printr-un procent aplicat la
valoarea nominală a efectelor scontate. Un efect comercial reprezintă un
angajament, pe care un trăgător îl ia în numele unui tras, în favoarea unui
beneficiar. De exemplu, un plătitor (trăgător), depune banii la o bancă comercială
(trasul) şi emite un cec (efectul comercial), către un furnizor (beneficiarul), urmând
ca furnizorul (beneficiarul) să recupereze banii de la banca comercială (trasul) la
scadenţă, prin prezentarea cecului (efectul comercial). În cazul în care, beneficiarul
are nevoie de bani înainte de scadenţă, el poate sconta efectul comercial respective,
la o bancă comercială, urmând ca banca să-l onoreze la o sumă mai mică decât cea
înscrisă pe efectul comercial, şi să recupereze, la scadenţă, banii de la tras, sau să
resconteze efectul comercial înainte de scadenţă la altă bancă sau chiar la Banca
Naţională.

Metode de finaţare a investiţiilor

Fondul mutual este un instrument de investiţie colectiv (în care un număr mare
de investitori individuali deţin câte o parte relativ mică şi limitată prin lege din
totalul fondului), care investeşte în diverse instrumente ale pieţelor financiar-
bancare şi de capital, urmărind realizarea obiectivului financiar al fondului.
Cu alte cuvinte, fondul mutual “strânge” bani de la mai multe persoane şi îi
investeşte în acţiuni, depozite bancare etc., pentru a îşi atinge obiectivul declarat,
care poate fi:

- creşterea agresivă a valorii unităţii de fond;

- asigurarea unor venituri regulate şi cu risc mic pentru investitori.

Fondurile mutuale sunt entităţi fără personalitate juridică, care au ca scop unic
atragerea de resurse băneşti şi efectuarea de plasamente în instrumente financiare
lichide. Potrivit legii, fondurile sunt gestionate de societăţi special înfiinţate în
acest scop, denumite societăţi de administare a investiţiilor (S.A.I.). Acestea
decid cum trebuie investiţi banii fondului şi gestionează, în acelaşi timp, relaţia
dintre fond şi investitori. Mai sigur, societatea de administare menţine registrul
deţinătorilor de unităţi de fond, încasează veniturile, emite şi răscumpără titlurile
de participare. Pentru aceste servicii, societatea percepe o serie de comisioane şi
tarife, care se încasează din veniturile fondului. O altă entitate implicată în
funcţionarea fondurilor mutuale este depozitarul. Aceasta poate fi doar o instituţie
de credit (bancă sau organizaţie cooperatistă de credit), care are rolul de a păstra
toate activele fondului. În plus, depozitarul are sarcina de a certifica zilnic activul
net al fondului şi numărul de unităţi de fond emise. Cu ajutorul acestor date, se
determină valoarea unităţii de fond, la care se cumpără şi se răscumpără, în fiecare
zi, titlurile emise de fond.

Tipuri de fonduri mutuale:

Fondurile mutuale de acţiuni

Fondurile de acţiuni investesc preponderent în acţiuni listate la bursă, emise de

către diverse companii. Dacă firma este profitabilă, investitorii câştigă prin faptul
că, valoarea acţiunii creşte şi/sau compania distribuie dividende acţionarilor. În
schimb, dacă societatea înregistrează pierderi, investitorii îşi pot pierde întreaga
valoare investită. Atunci când, o persoană cumpără unităţi la un fond mutual,
aceasta devine automat acţionar la societăţile la care fondul a investit.
Investiţiile în acţiuni s-au dovedit, în timp, a fi cea mai rapidă modalitate de
creştere a averii financiare. În acelaşi timp, cotaţiile acţiunilor înregistrează deseori
scăderi considerabile. Astfel, la aceste fonduri, posibilităţile de câştig sunt cele mai
mari, însă şi riscul de pierdere este cel însemnat.

Fondurile mutuale de obligaţiuni

Obligaţiunea este un titlu de valoare, care se aseamănă cu un împrumut. Atunci

când, se cumpără obligaţiuni, banii sunt împrumutaţi unei companii sau
municipalităţi, denumită emitent. Acesta se obligă să ramburseze la scadenţă
întreaga valoare împrumutată şi să plătească anual dobânda, pe toată durata
de viaţă a obligaţiunii. Ca şi acţiunile, aceste titluri pot fi listate la bursă. Spre
deosebire de unităţile emise de fondurile de acţiuni, cele emise de fondurile de
obligaţiuni au o valoare mult mai stabilă de la o zi la alta şi oferă investitorilor
căştiguri regulate. Fondurile de obligaţiuni nu sunt, însă, lipsite de riscuri. Unul
dintre ele este riscul de dobândă. Dacă, obligaţiunea este emisă în condiţiile unei
dobânzi fixe (aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori), atunci valoarea sa va
scădea când ratele dobânzilor, pe piaţa monetară, cresc. Invers, când dobânzile
pieţei scad, aceste obligaţiunii îşi majorează valoarea. În schimb, dacă obligaţiunea
plăteşte o dobândă variabilă, atunci valoarea sa va evolua în acelaşi sens cu
dobânzile pieţei. De regulă, cu cât durata de rambursare este mai îndelungată, cu
atât valoarea de piaţă depinde într-o masură mai mare de evoluţia dobânzilor.

Fondurile mutuale monetare

Fondurile monetare investesc preponderent în instrumente ale pieţei monetare, în

principal, depozite la bănci şi titluri de stat. Dintre toate fondurile, acestea sunt
cele mai sigure, datorită investiţiilor cu grad redus de risc, pe care le
efectuează. Ele sunt recomandate atunci când, investitorii îşi stabilesc obiective
financiare pe termen scurt, de regulă 1 an şi urmăresc să îşi menţină valoarea
banilor investiţi şi în acelaşi timp, să obţină un venit. Deşi au un risc scăzut, trebuie
ştiut că, fondurile monetare nu garantează restituirea sumei depuse aşa cum se
întâmplă cu depozitele bancare. De exemplu, falimentul unei instituţii bancare,
unde fondul a plasat bani, determină scăderea unităţii de fond, ceea ce face ca
investitorul să piardă bani. În schimb, un depozit bancar constituit de o persoană
fizică este garantat prin Fondul de garantare al depozitelor, în sistemul bancar.
Autofinanţarea

Autofinanţarea reprezintă asigurarea desfăşurării activităţii agenţilor economici,

satisfacerea nevoilor curente de producţie, a celor de investiţii şi a altor necesităţi,
din resurse proprii, fără a apela la resurse externe. Autofinanţarea se bazează, deci,
exclusive pe posibilităţile proprii ale întreprinderii, având ca surse principale
amortizarea capitalului fix şi partea nedistribuită din profit, care este pusă în
rezervă şi constituie sursa de finanţare a formării capitalului. Autofinanţarea
exprimă, astfel, capacitatea de acumulare internă a întreprinderii. Politica de
autofinanţare a unei întreprinderi este sinteza căilor de producţie, comerciale şi
financiare, care orienteză activitatea sa. Fluxul surselor de autofinanţare rezultă din
performanţele economice şi financiare, fiind grupate, însă, în funcţie de
posibilităţile repartizării beneficiilor, amortizării şi de politica de îndatorare.
Previziunile de finanţare joacă rolul principal în politica financiară a întreprinderii.
Deşi autofinanţarea este o politică financiară sănătoasă şi de dorit, nu este oportun
să se exagereze în această direcţie, pentru ca întreprinderea să nu fie ruptă de piaţa
financiară şi pentru o mobilitate mai mare a capitalului. Acoperindu-şi integral
nevoile de creştere economică din surse interne, se poate uşor scăpa, din vedere,
costul capitalului propriu comparativ cu costul capitalului de împrumut, creându-se
o aparentă înşelătoare că, primul ar fi oarecum gratuit. Realitatea economică şi
financiară arată însă că, indiferent de provenienţă, costul capitalurilor se
egalizează, în multe cazuri costul capitalului propriu fiind chiar mai ridicat decât a
celui împrumutat.

Finanţarea mixtă

Finanţarea mixtă se acordă operatorilor economici şi constă în finanţarea

rambursabilă a cheltuielilor eligibile ale unui proiect, în următoarele procente:
Nerambursabil – maxim 30% din valoarea cheltuielilor eligibile, la care se poate
adăuga 10% pentru IMM-uri şi/sau 10% dacă proiectul presupune recuperarea de
energie; Rambursabil – maxim 40% din valoarea cheltuielilor eligibile. • •
În acest caz, contribuţia proprie trebuie să fie de minim 30% din valoarea
cheltuielilor eligibile, la care se adaugă valoarea cheltuielilor neeligibile ale
proiectului. Nu se finanţează rambursabil/mixt proiectele a căror susţinere
financiară este considerată ajutor de stat regional pentru investiţii.

Leasing-ul şi Creditarea
Leasing-ul
Finanţarea investiţiilor, îndeosebi a celor de valori mari, provoacă, adesea, un efect
dezechilibrant asupra trezoreriei companiei. Leasing-ul este o adaptare a pieţei de
capitaluri la capacitatea limitată de finanţare a investiţiilor. Leasing-ul ete o formă
specială de închiriere a bunurilor imobiliare sau mobiliare, prin care utilizatorul
obţine avantajele legate de folosinţa bunului închiriat, în timp ce finanţarea
achiziţiei acestuia şi amortizarea investiţiei de capital este făcută de către societatea
de leasing. În schimbul obţinerii avantajelor legate de folosinţa bunului, compania
care l-a închiriat plăteşte societăţii de leasing o redevenţă, care cuprinde:
-amortizarea bunului închiriat;

-costul de oportunitate afferent fondurilor avansate de societatea de leasing pentru

cumpărarea bunului respectiv;

-marja de profit a societăţii de leasing.

Utilizatorul poate intra în proprietatea bunului închiriat, la încheierea contractului

de leasing, prin plata valorii reziduale a bunului, convenită dinainte. Pe durata
contractului, chiria se înregistrează ca o cheltuială curentă, iar la încheierea
acestuia, valoarea reziduală se înregistrează la active fixe. La încheierea
contractului se pot face şi alte două opţiuni:
-prelungirea leasing-ului cu negocierea unei noi redevenţe;

-restituirea bunului închiriat de către societatea de leasing.

Durata contractului de leasing este, în general, de 75-80% din durata de viaţă

economică a bunului închiriat, dar se poate conveni şi asupra unei durate mai
scurte. Societatea de leasing rămâne proprietară a bunului până la scadenţa
contractului, cu excepţia cazurilor când utilizatorul formulează o ofertă fermă şi
irevocabilă de cumpărare a bunului înainte de expirarea contractului de leasing.
Contractul de leasing este, de fapt, irevocabil.

Creditarea
În general, nevoia de creditare apare din lipsa fondurilor proprii, pentru a face faţă
în întregime cheltuielilor ocazionale de desfăşurare normală a activităţii complexe
a fiecărui agent economic. Creditarea reprezintă acordarea sau deschiderea unui
credit de către o instituţie cu acest drept de acţiune, pentru persoane fizice sau
juridice.

Mecanismele creditare în economie

Creditul poate fi definit şi ca o relaţie financiară complexă cu implicaţii:

-economice;

-juridice;

-contabile;

-monetare.

Creditul reprezintă un motor al dezvoltării economice, asigurând un volum sporit

de bunuri (produse şi servicii). Orice agent economic (inclusiv gospodăriile) se
poate dezvolta utilizând trei căi principale:
-prin fondurile proprii – capacitatea de autofinanţare rezultată din derularea
activităţii firmei.

-prin apelul la resursele economisite (de către alte firme sau gospodării).

-prin utilizarea mijloacelor de plată puse la dispoziţie de bănci, care monitorizează

active ce nu sunt monedă (creaţie monetară).

Din punct de vedere economic, procesul de creditare este întrisec legat de procesul
de economisire, acesta din urmă fiind realizat atât de agenţii economici cu resurse
suplimentare, cât şi de gospodării. La nivel macroeconomic, procesul de creditare
poate fi văzut ca „un proces de redistribuire a unei părţi din PIB sau din venitul
naţional, prin care se mobilizează resursele financiare din economie şi se
repartizează direct sau indirect (prin intermediul creării unor mijloace de plată), cu
scopul atingerii unor obiective economice şi sociale”.

Conform "The Economist Intelligence Unit": Republica Moldova este una din
ţările cele mai riscante în domeniul creditării. Ea s-a situat pe locul 79 între 120 de
ţări, într-un clasament privind riscul de creditare, realizat de către revista "The
Economist Intelligence Unit". Ţara a acumulat 60 de puncte din 100 posibile, fiind
plasată în rândul statelor "foarte riscante pentru creditare”.