1.

Activul net contabil sau patrimoniul net contabil

Reprezintă metoda cea mai rapidă de estimare a valorii une intreprinderi.

Anc = valoarea activelor întreprinderii – datorii totale – active considerate nonvalori
Determinarea activului net contabil, în optica evaluării rapide a societăţilor comerciale pe baza
unui raport de evaluare simplificat, se face pe baza relaţiilor dintre indicatorii ultimului bilanţ
contabil.
Corecţii contabile pentru determinarea activului net contabil:
 Eliminarea non-valorilor care nu pot fi valorificate independent pe piaţă.
 Includerea provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli în “datorii”.
 Deducerea economiei de impozit latent, legată de înregistrarea progresivă a elementelor
enumerate, în cheltuielile exerciţiilor financiare viitoare
Modalitatea concretă de calcul a patrimoniului net constă în posibilitatea calculării patrimoniului
net, fără a se recurge la serviciile unor firme de consultanţă în evaluare, care solicită nu numai
tarife ridicate ci şi o perioadă de timp de 1-2 luni.
Anc = total activ – cheltuieli înregistrate în avans – total datorii
Inconvenientele utilizării Anc pentru exprimarea valorii întreprinderii se referă la:
 existenţa unor erori de înregistrare contabilăşi deci a unei neconcordanţe între datele
contabile şi situaţia reală;
 reliefarea costurilor istorice care nu sunt actualizate cu valoarea de utilizate şi cu evoluţia
preţurilor de înlocuire;
 aplicarea unor reguli fiscale referitoare la amortizare, constituirea rezervelor,
provizioanelor, duce la înregistrări contabile care deformează realitatea economică;
 reflectarea unei viziuni a valorii întreprinderii în contradicţie cu teoria utilităţii, conform
căreia preţul unui bun economic este stabilit în funcţie de satisfacţia resimţită de
cumpărătorul acestuia.

2. Activul net corectat (ANC)

Necesitatea corectării bilanţului contabil şi constituirii unui bilanţ economic, care să reflecte mai
aproape de realitate patrimoniul net al unei întreprinderi, rezultă din necesitatea depăşirii
inconvenientelor metodei activului net contabil. În esenţă, activul net corectat reprezintă
mărimea capitalului necesar pentru a reconstitui patrimoniul net existent al întreprinderii la
nivelul valorii reale de utilitate a acestuia.
ANC = activul contabil corectat – datoriile totale corectate (pe termen scurt, mediu şi lung)
A. Corectarea elementelor de activ:
1. Imobilizările necorporale sunt cel mai greu de evaluat. Principiile de evaluare ale
acestor elemente sunt:
 eliminarea aşa-numitelor „non-valori” necorporale (cheltuieli de constituire,
cheltuieli de cercetare-dezvoltare care nu sunt nominalizate pe proiecte distincte,
nu sunt finanţate din resurse proprii şi nu au şanse importante de finalizare prin
inovaţii;
 evaluarea celorlalte active necorporale (fond comercial, clientelă, brevete, mărci,
licenţe etc.).
2. Imobilizările corporale sunt evaluate prin mai multe metode, în funcţie de natura lor,
astfel:
 terenurile se evaluează prin metoda preţului pieţei, practicându-se o diminuare de
30% pentru preţul pe mp construit, faţă de preţul pe mp al terenului neconstruit. O
altă metodă rapidă o reprezintă aplicarea unui procent din valoarea bunurilor
imobiliare ale întreprinderii evaluate. Evaluatorul trebuie să interpreteze corect
principalii parametri ce influenţează preţul terenului: poziţia, existenţa utilităţilor,
rezistenţa la construcţii, reglementările administraţiei în domeniul regimului
construcţiilor, raportul cerere-ofertă al zonei etc.
 clădirile, construcţiile speciale şi capitalul fix se evalueazădupă principii
specifice, care trebuie săţină cont de: poziţia lor, costul actual, gradul de uzură
fizicăşi gradul de uzură morală, cheltuielile necesare pentru asigurarea
funcţionării normale.
 investiţiile în curs se evalueaza dupa aceleasi principii ca si cand ar apartine
intreprinderii care le foloseste si sunt incluse in activul net corectat
3. Imobilizările financiare se evalueaza in functie de specificul pietei financiare careia ii
apartin titlurile
 pentru titulurile din piata monetara(certificate de depozit,bonuri de
tezaur,certificate de trezorerie)se face o evaluare de tip rating
 pentru titlurile din piata de capital(actiuni,obligatiuni,produse derivate) se face o
evaluare pe baza de curs de tip fixing
 imprumuturile pe termen lung care se evalueaza in fuunctie de ponderea lor in
totalul capitalului si aportului lor in cifra de afacere
Imobilizarile financiare se mai evidentiaza tinand cont de pretul de cumparare sau
valoarea inscrisa in contractul de achizitie
4. Stocurile sunt evaluate prin mai multe metode:
a) Stocurile de materii prime, materiale şi componente se evaluează prin metodele
FIFO, LIFO, CMP al perioadei sau costul de achiziţie al zilei de închidere a
exerciţiului. În cazul unor stocuri depreciate şi/sau inutilizabile pentru
întreprindere, evaluarea se face la preţul posibil de vânzare a stocurilor, diminuat
cu cheltuielile de valorificare.
b) Stocurile de produse finite şi semifinite se evaluează fie la costul de producţie, fie
la preţul posibil de vânzare, în cazul în care valorificarea produselor nu se poate
face decât prin diminuarea preţului de vânzare.
c) Productia neterminata se evalueaza la costul de productie tinindu-se cont insa de
stadiul sau gradul se efectuare al operatiei.
5. Creanţele se evaluează în principal în funcţie de riscul de neîncasare şi de vechimea lor,
astfel:
 Cele mai vechi de un an şi/sau cu probabilitate mare de neîncasare, sunt evaluate
la valoarea zero;
 Cele pentru care s-a acordat credit clientului şi se află în cadrul termenului de
creditare, se evaluează la valoarea lor contabilă;
 Cele cu o vechime mai mare de şase luni, dar încasabile, se evaluează printr-o
diminuare cu procente de 25-50%, în funcţie de riscul de neîncasare
 Creanţele exprimate în devize se evaluează la cursul de referinţă al BNR din ziua
evaluării.
 6. Plăţile anticipate nu se includ în evaluare
7. Avansurile primite de la furnizori nu se includ în evaluare
8. Disponibilităţile băneşti în lei se preiau la valoarea lor nominală
9. CEC-urile, cambiile, biletele la ordin şi alte valori se evaluează la valoarea cotaţiei de
piaţă din data evaluării;

3. Metoda valorii substanţiale brute

Valoarea substanţială brută (VSB) reprezintă totalul valoric al activelor existente la dispoziţia
întreprinderii indiferent de modul lor de finanţare, pe care aceasta le utilizează pentru a-şi asigura
realizarea obiectului de activitate.
VSB = Activul net corectat + Datorii pe termen scurt, mediu şi lung + Valoarea bunurilor
neaflate în proprietatea întreprinderii, dar utilizate de aceasta + Cheltuieli de constituire –
Cheltuieli de reparaţii necesare pentru menţinerea bunurilor pentru producţie în stare de
funcţionare
Valoarea substanţiala redusa: VSN = VSB –Datorii totale

4. Valoarea matematică
Valoarea matematică este egală cu valoarea de utilizare a elementelor din activ, din care se scade
datoria totală. În esenţă, valoarea matematică este egală cu activul net corectat diminuat cu
valoarea elementelor necorporale.
VM = ANc – Valoarea elementelor necorporale
Calcularea valorii matematice se face, în funcţie de cazurile concrete, prin utilizarea valorii de
utilitate sau valorii venale. Valoarea venală se foloseşte pentru evaluarea unui element al
imobilizărilor corporale care nu prezintă nici un interes pentru cumpărător. Din calcule, pot fi
eliminate bunurile care nu prezintă nici o importanţă pentru funcţionarea întreprinderii.

5. Metoda capitalurilor permanente necesare exploatării

Aceasta metoda a fost fundamentată pentru prima dată de Barnay şi Calba. Capitalurile
permanente necesare exploatării nu reflectă valoare reală a întreprinderii, ci doar valoarea
capitalului necesar pentru a crea o întreprindere cu aceleaşi caracteristici cu cele ale
întreprinderii evaluate.
Capitalurile permanente necesare exploatării sunt foarte apropiate ca mărime de activul
economic total al întreprinderii, deoarece reflectă totalul resurselor necesare pentru finanţarea
imobilizărilor de exploatare şi a necesarului de fond de rulment pentru exploatare.
PNE = Imobilizări corectate + Investiţii suplimentare + Costurile de repunere în funcţiune a
bunurilor pentru producţie + Necesarul de fond de rulment
CPNE este finanţat atât dintr-o parte a capitalurilor proprii, cat şi dintr-o parte a capitalului
împrumutat pe termen lung. In cazul existentei unei trezorerii nete pozitive (adicăfondul de
rulment necesar este mai mare decât necesarul de fond de rulment), excedentul de trezorerie este
apreciat ca un activ în afara exploatării.CPNE şi VSB nu sunt utilizate ca metode propriu-zise de
evaluare, ci servesc pentru determinarea valorii întreprinderii din punct de vedere patrimonial,
ele având posibilitatea realizării unei valori real matematice, cat mai apropiata de valoarea
economică.
(Metode bazate pe venit)
6. Metoda valorii de rentabilitate
Aceasta metoda este cunoscuta sub denumirea de metoda capitalizării profitului net sau
metoda capacitaţii beneficiara sau metoda de evaluare prin rezultate. Esenţa acestei metode
deriva din teoria utilităţii, care conferă o anumita valoare unui bun cumpărat, numai în măsura în
care cumpărătorul (investitorul) realizează o satisfacţie din achiziţia respectivă.
Echipa de evaluatori va avea doua probleme de rezolvat, metodologice şi practice:
1. Determinarea mărimii profitului net reproductibil;
2. Stabilirea coeficientului multiplicator sau a ratei de capitalizare.
6.1 Profitul net reproductibil
Calcularea acestui indicator se bazează pe câteva principii şi uzanţe:
 Profitul net reproductibil nu se identifică cu profitul net contabil, care este deformat fie
de reglementările financiar-contabile, fie de fluctuaţiile întâmplătoare sau conjuncturale
ale indicatorilor pe baza cărora se calculează profitul net reproductibil. Profitul net
reproductibil este un indicator teoretic, dar cu o determinare economica mult mai aproape
de realitate, fata de relevanta profitului net contabil;
 Profitul net reproductibil este un profit corectat, punctul de pornire în calcularea acestui
indicator reprezentându-l analiza evoluţiei nivelului şi structurii cheltuielilor
întreprinderii evaluate;
 Profit brut contabil +/- Cheltuieli economice corectate = Profit brut corectat – Impozit pe profit
brut corectat = Profit net corectat
Un alt mod de determinare a profitului net reproductibil este identificarea acestuia cu aşa-numita
capacitate brută, care corespunde evidenţierii fructului utilizării valorii substanţiale brute,deci a
capitalului permanent pus la dispoziţia întreprinderii, capital permanent compus din capitaluri
proprii si capitaluri imprumutate pe termen lung:
Activul net corectat => Profit net corectat
Valoare substantiala bruta => Capacitatea beneficiara
Capitalul permanent necesar exploatarii => Randamentul financiar
Pentru calcularea marimii profitului net corectat, se ajusteaza anomaliile involuntare sau
voluntare, care au deformat in mod semnificativ si perceptibil elementele de cheltuieli si venituri
inregistrate in contul anual de profit si pierdere.Pentru a rezolva aceasta situatie este necesara
ajustarea contului de profit si pierdere.
Capitolele principale de venituri şi cheltuieli Ajustări
Venituri -creşterea care reflecta introducerea de noi
produse si/sau sporirea preţului;
-descreşterea datorată declinului producţiei şi
scăderii cursului acţiunilor.
Costul bunurilor -ajustări că urmare a modificării metodelor de
contabilizare a stocului;
-reduceri în costurile de prelucrare a
produselor ajunse la maturitate;
-modificări determinate de rezervele existente
în preturile stocurilor;
-creşteri de salarii impuse arbitrar, respectiv
prin negocieri sindicale sau contractul
colectiv de muncă.
Cheltuieli operaţionale -ajustări pentru remuneraţii excesive ale
proprietarului sau pentru lipsa acestora;
-ajustări pentru cheltuieli de cercetare-
dezvoltare anormale;
 -ajustarea amortizării pentru investiţii noi;
-creşterea cheltuielilor de vânzare aferente
produselor noi;
-eliminarea unor cheltuieli anormale şi
întâmplătoare.
Alte cheltuieli şi venituri -ajustarea cheltuielilor cu dobânzile, pentru a
reflecta o structura normală a capitalului;
Taxe -eliminarea cheltuielilor şi veniturilor aferente
activelor din afara exploatării;
-ajustarea cotei de impozitare în funcţie de
deductibilitatea cheltuielilor.
Fixarea mărimii profitului net reproductibil, pe baza căruia se calculează valoarea de
rentabilitate, se face după mai multe metode, în funcţie de dinamica trecută, prezentăşi previzibil
pentru viitorul apropiat al cifrei de afaceri exprimata in preturi comparabile.
6.2 Rata de capitalizare şi coeficientul multiplicator
Rata de capitalizare este un divizor prin intermediul căruia profitul net reproductibil, cash-flow-
ul net sau dividendul, adică un venit net, se transforma în capital, respectiv valoare a investiţiei,
indiferent de forma în care este realizată. Utilizarea ratei de capitalizare pentru transformarea
unui venit net este de natura unei anuităţi (mărime anuală egală).
PNr
VR=
C
unde VR = valoarea de rentabilitate; PNr = profitul net reproductibil; C = rata de capitalizare.
K = 1 / C (coef.multipicator)
Rata de capitalizare exprima rata rentabilitatii ( profit net / capital investit x 100) pe care o
accepta un investitor pentru a-si plasa capitalul intr-o afacere pe care o prefera altor alternative
de plasament.
Coeficientul multiplicator nu este altceva decât inversul ratei de capitalizare, exprimă numărul de
ani de profituri nete pe care cumpărătorul este dispus să-l plătească. Stabilirea nivelului ratei de
capitalizare se face în mod identic cu procedura de determinare a ratei de actualizare plecându-se
de la o rată de bază deflatată la care se adaugă o primă de risc. In cazul unei evaluări a unei
societăţi pe principiul evaluării societăţilor cotate, coeficientul multiplicator este PER („price
earning ratio”),
PER=cursul actiunii/profitul net
VR = PNr x PER
Coeficientul multiplicator poate fi preluat şi din datele statistice referitoare la tranzacţiile cu
întreprinderi similare,aceasta solutie insa este conditionata de existenta unui sistem de evidenta
statistica, care sa permita :
1. Realizarea unor statistici distincte la nivel macroeconomic, care sa permita, la nivel de
ramura, reprezentarea marimii coeficientilor multiplicatori realizati la vanzarile din
ultimii 3-5 ani;
2. Asigurarea unei similitudini intre caracteristicile esentiale ale intreprinderilor evaluate si
cele ale intreprinderilor luate ca referinta.
In concluzie, se poate aprecia că aceasta metoda reflecta valoarea unei întreprinderi
determinata în funcţie de profitabilitatea ei trecuta, prezenta si/sau viitoare.
Deficientele metodei valorii de rentabilitate
 eficienţa acestei utilizări depinde nu numai de factorii clasici interni şi externi, ci şi de
eforturile, resursele totale pe care întreprinderea trebuie să le aloce pentru menţinerea
şi creşterea mărimii anuale a profitului net reproductibil. Reproductibilitatea în timp a
profitului net nu se poate realiza în mod automat, fără nici o infuzie de capital
suplimentar;
 constă în neluarea în consideraţie a structurii bilanţiere, deci a raportului dintre
datoriile pe termen lung şi capitalurile proprii.
 metoda nu este aplicabilă întreprinderilor aflate în dificultate şi/sau cele ale căror
profituri sunt mai mici decât dobânda aferentă plasării unei sume de bani, echivalentă
cu activul net corectat în cumpărarea obligaţiunilor de stat (investiţii fără risc şi cu
grad ridicat de lichiditate).
Aceste insuficienţe de concepţie ale metodei au fost sesizate în teoria evaluării şi depăşite prin
conceperea şi utilizarea unei metode de evaluare mai complexă –metoda DCF

7. Metoda DISCOUNTED CASH FLOW

Aceasta metoda este cea mai complexa si poate cea mai moderna metoda de evaluare si
reprezinta metoda fluxurilor financiare, sau, in exprimarea anglo-saxona, “discounted cash-flow”
(DCF). In exprimarea franceza este utilizata formularea „metoda de actualizare a fluxurilor
viitoare”.
Baza teoretica metodologica si de calcul matematic a valorii intreprinderii prin aceasta metoda, o
constituie teoria si practica determinarii eficientei economice a investitiilor in general, si
calculele economico-financiare aferente fezabilitatii unui proiect de investitii, in particular.
similitudinea intre metoda DCF si evaluarea eficientei economice din studiile de fezabilitate, se
refera la cateva elemente, si anume:
a) Ambele sunt metode prospective, care au in vedere viitorul economic al intreprinderii,
sustinut prin eforturi financiare importante, respectiv investitii;
b) Se utilizeaza aceleasi notiuni, tipuri de ipoteze, variante, tehnici de calcul, indicatori:
cash-flow net, valoare reziduala, rata de actualizare, valoare actualizata (sau prezenta) ;
c) Are loc o proiectie a bilantului cu o structura speciala a elementelor de activ si pasiv, pe
baza caruia se calculeaza un mare numar de rate financiare (de exprimare a lichiditatii si
rentabilitatii) pentru o perioada viitoare, numita perioada de previziune explicita.
7.1 Definirea Cash-Flow-ului
Exista mai multe definitii ale acestei notiuni, si anume se utilizeaza expresii ca : flux de numerar,
fluxuri de disponibilitati nete si flux de trezorerie.
Indiferent de exprimare, un flux de disponibilitati nete rezulta din diferenta dintre intrarile
(incasarile) si iesirile (platile) efectuate de o întreprindere pe parcursul exercitiului financiar. Ca
orice flux, el se dilata atunci cand se majoreaza incasarile, si se ingusteaza cand se maresc
platile. Diferenta intre incasari si plati de la sfarsitul anului reprezinta o suma de disponibilitati
nete sau cash-flow-ul liber, care reflecta fructul net pentru un proprietar, degrevat de orice
obligatii de plata, deci disponibilitatile in cont care pot fi insusite si utilizate de catre acesta. Un
flux de disponibilităţi nete rezultă din diferenţa dintre intrările (încasările) şi ieşirile (plăţile)
efectuate de o întreprindere pe parcursul exerciţiului financiar.
Soldul de cash-flow de la inceputul anului +intrarile de cash flow pe parcursul nului –iesirile de
cash flow=cash flow net
Intrările,pot fi:
 aport suplimentat de capital al acţionarilor sau asociaţilor;
  împrumuturi primite pe termen lung;
 încasări din vânzarea unor active corporale imobilizate;
 încasări din vânzări.

Ieşirile, care pot fi constituite în principiu din:

 cumpărări pentru consumuri intermediare si/sau pentru revânzare;
 rate plătite pentru credite pe termen lung;
 investiţii pe termen lung pentru dezvoltare;
 alte plăţi incluse în cheltuieli;
 impozitul pe profit.
Cash flow-ul are 2 forme:
a) Cash-flow brut=profitul net corectat + amortizarea + provizioanele cu caracter de
rezerva
b) Cash-flow net disponibil (discounted) se compune din trei agregate clasice, si anume:
 Cash-flow operational, din activitatea curenta sau de exploatare ;
 Cash-flow pentru investitii ;
 Cash-flow din activitati de finantare.
Cumulul acestor trei cash-flow-uri duce la cash-flow-ul net disponibil. Din agregarea celor trei
categorii de cash-flow, putem desprinde cateva concluzii de natura practica :
 cash-flow-ul net disponibil reprezinta recompensa primita de proprietar pentru plasarea
capitalurilor in intreprinderea evaluata. De aceea, se mai numeste si cash-flow net
disponibil la dispozitia proprietarilor ;
 agregarea celor trei categorii de cash-flow in vederea determinarii cash-flow-ului net
anual se face numai pe durata de previziune explicita a intreprinderii, respectiv pentru un
numar de ani in care fluxurile de cash-flow pot fi calculate anual pe baza unor ipoteze
credibile.
7.2 Etapele şi metodologia metodei „discounted cash-flow”
Complexitatea acestei metode rezulta din analizele economico-financiare şi tehnice pe care
evaluatorul trebuie să le parcurgă pentru depistarea şi fundamentarea şanselor de viabilitate
economicăşi de profitabilitate a activităţii întreprinderii.
Etapele obligatorii pentru asigurarea unei abordări corecte a principiilor, ipotezelor şi calculelor
specifice metodei DCF sunt:
A) proiecţia profitului net pe baza evoluţiei previzibile a veniturilor şi cheltuielilor, respectiv
a contului de profit şi pierdere;
B) estimarea evoluţiei necesarului de fond de rulment;
C) stabilirea valorii investiţiilor necesare pentru funcţionarea eficientă a întreprinderii şi a
impactului lor economic asupra evoluţiei cifrei de afaceri şi/sau a elementelor de
cheltuieli;
D) calcularea valorii reziduale;
E) stabilirea ratei de actualizare;
F) calcularea valorii financiare a întreprinderii;
G) corectarea valorii finale cu prima de control şi/sau cu diminuarea pentru lipsa de
lichiditate.
Suplimentar faţă de aceste etape obligatorii, analiza se continuă cu proiectarea bilanţului şi cu
determinarea ratelor financiare clasice de lichiditate, solvabilitate, gestiune şi rentabilitate pentru
perioada de previziune explicită. Această analizăsuplimentară este necesară pentru a se aprecia
impactul economic real al consumului de factori de producţie asupra indicatorilor de eficienţă.
7.3 Contul de profit şi pierdere proiectat prin cash-flow
Exista mai multe modele structurale ale cash-flow-ului, care se utilizează în diferite ocazii şi
diferite spatii economice.
Modelul simplificat nord-american de calcul al cash-flow-ului net.
Acest cash-flow funcţionează ca un şir de sume, ca o continuitate:
Veniturile nete (net sales) - costul bunurilor vândute - cheltuieli generale administrative şi de
vânzare - amortizare = Venit operaţional (profit brut din exploatare) - impozitul pe venitul
operaţional + creşterea venitului net din amânarea plăţii impozitului = Profit net operaţional
din exploatare + amortizare = Cash-flow brut- creşterea necesarului de fond de rulment -
investiţii brute în capital fix - creşterea neta a altor active = Cash-flow înainte de Good-will-
investiţii în Good-will = Cash-flow net din exploatare+ cash-flow din afara exploatării+/-
efectul modificării cursului de schimb valutar = Cash-flow net disponibil
A) Veniturile nete (net sales) cuprind livrările de bunuri mobile şi prestările de servicii
efectuate în cadrul activităţii profesionale.
B) Costul bunurilor vândute cuprinde următoarele grupe de cheltuieli:
1. cheltuieli directe de producţie: cheltuieli materiale, pentru materii prime,
combustibil, energie;
2. costuri de producţie care cuprind: costuri salariale, ale maeştrilor şi tehnicienilor,
cheltuieli pentru depozitare, etc.
C) Cheltuielile generale administrative şi de vânzare cuprind trei grupe de cheltuieli:
1. cheltuieli de regie generala: asigurare, termoficare şi energie, reparaţii şi
întreţinere, chirii plătite, inclusiv leasing;
2. cheltuieli de administraţie: costuri salariale ale managerilor şi funcţionarilor din
aparatul administrativ, editare, rechizite, impozite, taxe, vărsăminte, telefon,
posta, etc.;
3. cheltuieli de vânzări şi de marketing: costuri salariale ale lucrătorilor din aceste
compartimente, costurile cu publicitatea, deplasări, provizioane pentru clienţi
dubioşi, etc.
D) Amortizarea include amortizarea imobilizărilor corporale şi a celor necorporale care au
o durata de viata precizata (brevete şi franchize). Nu include amortizarea Good-will-ului.
E) Impozitul pe venitul operaţional cuprinde impozitul pe profitul impozabil al societăţii,
ajustat cu impozitele aferente veniturilor şi cheltuielilor din dobanzi şi cu impozitele
aferente altor venituri din afara exploatării.
F) Creşterea venitului net din amânarea plăţii impozitului cuprinde sporul de profit
rezultat din micsorarea cotei de impozit pe profit aferent impozitelor decalate la plata.
G) Creşterea necesarului de fond de rulment se calculează ca diferenţa intre activele
circulante necesare desfăşurării activităţii (stocuri, creanţe şi disponibilităţi băneşti) şi
datoriile pe termen scurt.
H) Investiţiile brute în capital fix includ cheltuielile pentru achiziţionarea de utilaje, clădiri
şi pentru reamplasarea proprietăţii. Se calculează prin însumarea investiţiei nete în capital
fix şi amortizării anuale.
I) Creşterea neta a altor active se refera la achiziţionarea unor imobilizări necorporale
(brevete, mărci comerciale) şi la cheltuielile înregistrate în avans.
 J) Investiţiile în Good-will includ cheltuielile ocazionate de achiziţionarea unor companii
la un preţ superior activului net corectat al acestora (deci diferenţa intre preţul de
cumpărare şi activul net corectat al companiilor achiziţionate).
K) Cash-flow-ul din afara exploatării cuprinde cash-flow-ul după impozit, realizat din
operaţiuni extraordinare sau discontinue.
L) Efectul modificării cursului de schimb valutar se refera la diferenţele pozitive sau
negative rezultate din modificarea cursului de schimb valutar şi a altor elemente de activ
şi de pasiv exprimate în valuta.
Rezulta deci ca determinarea profitului net viitor se face după o structura specifica
managementului strategic.In managementul financiar se utilizează o alta structura, respective
diferenţa intre încasări şi plăţi, care reprezintă proiecţia cash-flow-ului ce evidenţiază numai
fluxurile care determina mişcarea trezoreriei.
7.4 Etapele proiecţiei contului de profit şi pierdere
1. Proiecţia veniturilor este cea mai importanta şi complexa sarcina a evoluatorului, de
aceasta depinzând în buna măsură credibilitatea valorii propuse prin aceasta metoda.
Soluţia cea mai credibila este realizarea unui studiu de piaţa profesional, care este o
acţiune complexa şi în cele mai multe cazuri foarte costisitoare. Dar exista şi alte uzanţe
complementare pentru realizarea acestei proiecţii, cum ar fi:
 extrapolarea evoluţiei cifrei de afaceri din anii anteriori;
 informaţiile furnizate de managerii întreprinderii asupra acţiunilor viitoare;
 previziunile asupra evoluţiei pieţei, cuprinse în planul de afaceri;
 contractele de management;
 studiile sectoriale privind evoluţia pieţei produselor sau serviciilor în care este
specializata întreprinderea;
 prognozele economice realizate de instituţii naţionale sau internaţionale de profil.
Important este insa ca evaluatorul sa combine aceste surse de informaţii şi sa asigure un grad de
credibilitate cat mai mare proiecţiei veniturilor, inclusiv prin efectuarea mai multor variante,
respectiv una pesimista, una normala şi o varianta optimista.
2. Proiecţia cheltuielilor fixe şi variabile
3. Proiecţia altor elemente de cheltuieli:
 amortizarea imobilizărilor amortizabile;
  provizioanele pentru debitori dubioşi, prin stabilirea unui procent al ponderii acestora
în totalul veniturilor (este acceptat max. 3% pentru o varianta normala).
Rezultatul proiecţiei contului de profit şi pierdere este profitul net corectat, atributul de
corectat este utilizat în sensul ca el se va obţine numai daca previziunile privind dinamica
veniturilor şi costurilor, corelate cu impactul investirilor alocate, vor fi apropiate de realitate. De
aceea, profitul net corectat al anului situat în mijlocul perioadei de previziune poate fi utilizat ca
reper pentru stabilirea valorii întreprinderii prin metoda de rentabilitate, respectiv prin
capitalizarea acestuia.
7.5 Determinarea modificării necesarului de fond de rulment
In analiza situaţiei financiare a unei întreprinderi se utilizeazănoţiuni asemănătoare, dar diferite
ca sfera. Acestea sunt:
 Fondul de rulment net FRN;
 necesarul de fond de rulment NFR;
 trezoreria neta TN.
Fondul de rulment net FRN = (stocuri + creanţe + disponibil) – datorii totale pe termen scurt
Necesarul de fond de rulment NFR = (stocuri + creanţe) – datorii nebancare pe termen scurt
Trezoreria neta TN = FRN – NFR
Evaluatorul utilizează în analiza cei trei indicatori astfel:
 pe toţi trei, în cazul diagnosticului financiar al întreprinderii;
 necesarul de fond de rulment, în cazul evaluării prin metoda DCF.
Calculul modificarilor NFR în perioada de previziune explicita se face respectand următoarele
etape:
a) Se calculează viteza de rotaţie a celor trei elemente (stoc, creanţe, datorii nebancare) pe
baza carora se determina mărimea NFR în anul financiar de baza
b) Se evalueaza daca viteza de rotaţie este normala şi se prevede o modificare a acesteia, în
sensul instaurarii normalitatii aprovizionarii
c) Etapa determinării evoluţiei fiecarui element care intra în calculul NFR, pe baza vitezei
de rotaţie normale
d) După calcularea marimii NFR, în fiecare an al perioadei de previziune explicita se
determina modificarea anuala a NFR prin diferenţa intre mărimea NFR în cei doi ani
consecutivi.
In cazul în care rezulta o micsorare anuala a NFR, aceasta diferenţa contribuie la majorarea
cash-flow-ului net; iar cand rezulta o creştere a NFR-ului, modificarea respectiva va diminua
mărimea cash-flow-ului net. Aceste influente sunt determinate de destinatiile cash-flow-ului brut
şi de necesitatea inertica permanenta care solicita majorarea cifrei de afaceri.

8. Actualizarea cash-flow-ului şi a valorii reziduale a întreprinderii

Calcularea cât mai corectă a mărimii valorii reziduale (terminale sau continue) are o deosebită
importanţă în ansamblul evaluării întreprinderii, prin metoda DCF.
Mărimea valorii reziduale în totalul valorii întreprinderii este, în principiu, funcţie de trei factori:
1. durata perioadei de previziune explicită, cu care este în relaţie de inversă
proporţionalitate;
2. specificul de activitate al întreprinderii evaluate;
3. nivelul ratei de actualizare.
Metodele şi uzanţele de calculare a valorii reziduale sunt diferite. Ele pot fi clasificate în funcţie
de indicatorii economici cu care se operază astfel:
A) utilizarea cash-flow-ului net:
𝐜𝐚𝐬𝐡 𝐟𝐥𝐨𝐰 𝐧𝐞𝐭(𝐩+𝟏)
Vrez=
𝐂𝐦𝐩−𝐠
unde: p+1 = primul an al perioadei de previziune non-explicită;Cmp = costul mediu ponderat
G = rata anuală perpetuă de creştere a cash-flow-ului net din perioada de previziune non-
explicită.
B) utilizarea profitului net operaţional
Vrez= [PNO(P+1)*((1-g)/ROIC)]/Cmp-g
unde: PNO(p+1) = profit net operaţional din primul an al perioadei de previziune non-explicită;
G = rata anual perpetua de creştere a PNO din perioada de previziune non-explicită; ROIC = rata
asteptata a rentabilităţii noilor investiţii din perioada de previziune non-explicită.
C) capitalizarea profitului net cu multiplicator de natura PER
Vrez=Pnet(p)*PER(p)
unde: Pnet(P) = profitul net previzionat pentru ultimul an al perioadei de previziune explicită;
PER(p) = raportul curs/profit net pe acţiune, previzionat pentru ultimul an al perioadei de
previziune explicită
 D) capitalizarea rezultatului net de exploatare din sistemul francez de calcul al cash-
flow-ului
Vrez=RNE(p)/(Cmp-g)
unde: RNE (p) = rezultatul net de exploatare din ultimul an al previziunii explicite; G = rata
anuala de creştere a RNE(p) prognozată pentru perioada de previziune non-explicită.

E) metodele patrimoniale uzuale

8.1 Rata de actualizare

Mărimea valorii unei întreprinderi calculata prin metoda DCF depinde de trei elemente:
 mărimea cash-flow-ului net;
 mărimea valorii reziduale;
 mărimea ratei de actualizare.
Nivelul ratei de actualizare depinde de mai multi factori şi anume:
 nivelul ratei neutre sau ratei dobanzii fara risc, notata de obicei cu „i”;
 mărimea riscului,
 rata anuala a inflatiei.
Regulile generale pentru stabilirea nivelului ratei de actualizare, notata de obicei „t” sunt:
1. daca proiecţia cash-flow-ului se face în preturi, rata de actualizare trebuie sa contina şi
componenta inflationista previzionata a preturilor, adică o rata de actualizare t
nedeflatata;
2. daca proiecţia cash-flow-ului nu se face prin preturi constante, atunci rata de actualizare t
nu va contine influenta inflatiei, deci vom avea o rata de actualizare t deflatata.
Rata de actualizare t deflatata tdfva fi egala cu nivelul ratei neutre I deflatat + mărimea riscului:
tdf = idf + mrisc
Trecerea de la o rata de actualizare nedeflatata la o rata de actualizare deflatata se face în mod
uzual
1. cand rata anuala a inflatiei este sub 10% şi formula va fi:
tdft= tndft–f
unde f este nivelul ratei inflationiste sau rata anuala a inflatiei.
 2. and rata inflatiei este mai mare de 10%, atunci rata de actualizare t deflatata se calculează
astfel:
tdft=(tndft-t)*1/(t+f)
unde t = rata de actualizare; f = rata anuala a inflatiei; Raportul 1/(t+f) reprezintă în fapt indicele
puterii de cumpărare a banilor
Nivelul ratei de actualizare se stabileste în funcţie de:
a) structura financiara a bilantului întreprinderii, reflectata de raportul intre capitalul propriu
şi capitalul permanent, în acest sens vom avea:
3. întreprinderi neindatorate, în care raportul va fi egal cu 1;
4. întreprinderi indatorate, în care raportul este subunitar.
b) cotarea sau necotarea întreprinderii pe piaţa de capital secundara, respectiv la bursa de
valori sau piaţa extrabursiera (Rasdaq)
c) modul de calcul al riscului.
8.2 Marimea riscului
Prima de risc economic se poate calcula fie global, pentru toate categoriile de risc, fie pe trepte
de risc, respectiv pe mai multe categorii de risc. Se poate manifesta pe o scara de la 1 la 5 pentru
fiecare categorie de risc specific.
specific.
1. riscul pentru talia întreprinderii (care poate fi 2%)
2. riscul pentru pierderea managerilor cheie (1%)
3. riscul financiar (0%)
4. riscul pentru structura producţiei (3%
5. riscul pentru dependenta de clienţi (1%)
6. riscul aferent provizioanelor (4%)
7. riscul de tara (5%)
A) Se refera la dimensiunile ei şi la pozitia ei pe piata. In cazul în care are pozitie de
monopol sau actioneaza pe o piata tip oligopol (cu număr mic de producatori), marimea
riscului tinde spre zero pentru monopol, 1 pentru oligopol. Daca întreprinderea are o
dimensiune redusa şi actioneaza pe o piata cu concurenta monopolistica (cu număr mare
de producatori sau atomizarea producţiei, dar cu diferentierea produselor), în aceasta
situatie marimea riscului este mai mare (intre 2-5%).
 B) Daca în firma nu exista inlocuitori capabili sa preia în caz de nevoie sarcinile oamenilor
cheie, marimea riscului creste şi este bineinteles notata corespunzator.
C) Se refera la structura financiara a bilantului întreprinderii, la dependenta fata de creditorii
pe termen lung. Cu cat aceasta dependenta este mai mare, cu atat marimea riscului
financiar creste, deci greutatea accesibilitatii la credite este evidenta în astfel de situatii.
D) Se refera la numarul tipurilor de produse existente în fabricatie şi la gradul de flexibilitate
al producţiei. Daca productia se bazeaza pe un număr restrans de produse şi flexibilitatea
este limitata, marimea riscului este mai mare, şi invers.
E) Se calculează prin ponderea acestora în totalul vanzarilor. Marimea riscului derivat din
pierderea unor clienţi creste pe masura ce ponderea acestora în totalul vanzarilor este mai
mare.
F) Prezinta risc generat de insasi caracterul lor de anticipare. Ele pot sa fie corecte, apropiate
sau nerealiste, de aceea, în cazul în care acestea nu se fac în mai multe variante
(pesimista, probabila, optimista), ci intr-o singura varianta, este necesara notarea unui risc
de nerealizare a acestora, direct proportional cu durata de previziune explicita.
G) se noteaza numai în cazul evaluării unor intreprinderi în care este interesat un investitor
strain. El se refera la posibilitatea aparitiei unor evenimente care sa perturbe fenomenul
economic, evenimente dintre care enumeram:tulburari sociale majore;expropriere;pericol
de razboi;restrictii în transferul profiturilor spre alte tari; modificari ale politicii fiscale;
nerespectarea clauzelor contractuale; dictatura sindicatelor
Calcularea valorii întreprinderii prin metoda DCF şi corecţia valorii finale se face prin:
1. Luarea în consideraţie a primei de control.
2. Diminuarea pentru lipsa de acces la lichidităţi.
3. Diminuarea valorii obţinută cu infuzia de capital

Metoda se aplică în mod uzual fiind considerată cea mai realistă si are avantajul de a evalua o
întreprindere pe baza unor principii economice fundamentale şi unanim acceptate.

9. Metodele bursiere de evaluare

Evaluarea valorilor mobiliare (a titlurilor de plasament) sunt evaluate in patru momente:

1. Evaluarea la valoarea de achizitie.
 2. Valoarea de inventar : titlurile de plasament sunt recenzate si evaluate la valoarea lor
actuala, adică :
 la cursul mediu al ultimei luni, pentru titlurile cotate ;
 la valoarea probabila de negociere, pentru titlurile necotate.
Valoarea probabila de negociere a titlurilor necotate se determina pe baza unuia sau mai multor
criterii:
 preturile stipulate cu ocazia celor mai recente tranzacţii cu aceste titluri;
 valoarea matematica;
 randamentul;
 mărimea profitului;
 activitatea întreprinderii;
 mărimea acesteia;
 volumul creditelor etc
3. Valoarea la închiderea conturilor impune comparaţia intre valoarea de inventar si
valoarea de intrare, in contextul aplicării principiului prudentei. Plusurile sau minusurile
de valoare se stabilesc pe categorii de titluri de aceeaşi natura si care conferăaceleaşi
drepturi, cu alte cuvinte, ele au un caracter global. Este si motivul pentru care in
determinarea eventualelor provizioane pentru depreciere, evaluarea se va face la preţul
de cumpărare mediu ponderat.
4. Valoarea la ieşirea din patrimoniu
Cesiunea titlurilor de plasament presupune intervenţia a doua operaţii:
a) vânzarea titlurilor, caz in care se utilizează un preţ de cesiune (de vânzare)
b) ieşirea bunurilor respective din patrimoniu, caz in care se pune problema anularii valorii
lor contabile.
Diferenţa intre preţul de cesiune si valoarea contabila constituie rezultatul cesiunii care imbraca
forma de plusuri sau minusuri de valoare.
Preţul de cesiune este cel indicat in actul de vânzare - cumpărare, el nefiind afectat de (diminuat
cu) cheltuieli de vinzare.
Valoarea contabila cu ocazia cesiunii este data de valoarea bruta a titlurilor, neţinându-se cont
de un eventual provizion pentru depreciere.
Valoarea bruta este, in principiu, costul de intrare (eventual reevaluat) al titlurilor cedate.
Atunci când insa cesiunea reprezintănumai o parte din ansamblul titlurilor de aceeaşi natura si
care conferă aceleaşi drepturi, costul de intrare al fracţiunii cedate este estimate fie la preţul de
cumpărare mediu ponderat, fie presupunând ca primul element ieşit este primul
intrat(metoda FIFO).
10. Metoda Good Will
In terminologiile economice internationale exista mai multe viziuni asupra Good-will-ului:teoria
anglo-saxona si franceza.
Exista în practica economica trei notiuni apropiate ca sfera de cuprindere şi care reprezintă acest
element economic:
1. Good-will;
2. Fond de comert;
3. Fond comercial.

1. Good-will-ul este un activ intangibil care reprezintă în mod normal surplusul valorii unei
intreprinderi fata de valoarea activelor sale tangibile. Surplusul de valoare este datorat
indeosebi faptului ca afacerea genereaza un profit suplimentar fata de masa dobanzii care
ar rezulta din investirea unei sume echivalente cu vânzarea activelor sale tangibile.
In viziunea anglo-saxona:
 Good-will-ul exprima valoarea globala a activelor necorporale;
 marimea Good-will-ului este în funcţie de diferenţa dintre profitul mai mare obtinut
din functionarea unei firme, şi dobanda care ar rezulta din plasarea unui capital,
echivalent cu valoarea imobilizărilor corporale, în obligatiuni de stat, în scopul
obţinerii de dobanda;
 marimea valorii Good-will-ului poate fi calculata şi inclusa în valoarea totala a
întreprinderii şi în preţul ei de vânzare;
 Good-will-ul poate fi amortizat prin includerea unei parti din valoarea lui în
cheltuielile anuale de exploatare, la capitolul “amortizare”;
 Good-will-ul sau suprabeneficiu (in exprimarea franceza) este un cont de activ
intangibil care indica prima platita peste valoarea de inventar a unei achizitii;
  Good-will-ul reprezintă ansamblul elementelor necorporale care contribuie la
valoarea finala a întreprinderii;
In viziunea franceza:
 Good-will-ul este excedentul valorii globale a întreprinderii fata de suma valorilor
elementelor corporale şi necorporale pe care acesta le detine;
 marimea Good-will-ului reflecta o valoare suplimentara a activelor necorporale
fata de cele inscrise în bilant, şi care are potentialitatea unui profit suplimentar sau
supraprofit;
 notiunea de Good-will (care este de origine anglo-saxona) este utilizata prin alte
doua notiuni usor mai restrictive, respectiv supravaloareşi mai ales fond de
comert.
2. Fondul de comert este alcatuit din:
(elemente corporale)
a) Clientele permanenta;
b) Clientela ocazionala. Aceste doua elemente sunt variabile şi depind de exploatare şi de
conjunctura, dar constituie elemente esenţiale ale fondului de comert;
c) Numele comercial (optiune franceza) este denumirea sub care se executa o activitate de
comert (lucrativa, aducatoare de profit);
d) Firma este denumirea sau emblema pe care o alege un comerciant şi care serveste la
identificarea întreprinderii şi la atragerea clientelei;
e) Dreptul la locatie sau dreptul la acces sau dreptul la reinnoire;
f) Licentele şi autorizatiile administrative care sunt atasate fondului şi nu au caracter
personal (licenta de vânzare a bauturilor alcoolice, autorizatie de transport public, etc.);
g) Drepturile de proprietate industriala, comerciala, artistica, drepturile de autor;
h) Diversele elemente care adeseori sunt considerate ca nefiind transmisibile odata cu
fondul de comert, de exemplu diferite contracte de asigurare sau furnizare, semnate de
catre vanzatorul fondului de comert.
Elementele corporale ale fondului de comert sunt alcatuite în principal din materiale, utilaje şi
echipamente care nu au caracter de imobilizări prin destinatie, dar care au o stabilitate şi servesc
la exploatarea întreprinderii, de exemplu instrumente pentru redactare şi tehnoredactare, masini
de scris, etc.
3. Fondul comercial este o componenta importanta (cea mai importanta) a fondului de
comert, şi anume fondul comercial contine elementele corporale ale fondului de comert.
Prin aceasta optica, fondul comercial reflecta elementele necorporale care nu pot fi
evaluate în mod individual. Pentru un cumparator, valoarea întreprinderii va fi cu atat mai
mare cu cat acesta spera sa obtina o mai buna rentabilitate din reteaua, clientela şi marcile
pe care le achizitioneaza. Pentru o întreprindere industriala, fondul comercial este
aptitudinea pe care acesta o are pentru a crea un profit mai mare sau mai mic, în cadrul
unui mod de exploatare
Viziunea romanească asupra goodwill-ului
Marimea fondului comercial se inregistreaza în bilant intr-un cont distinct, la valoarea de
utilitate sau la costul de cumpărare. De regula nu este supus amortizării, cu exceptia cazului
în care se constata o depreciere ireversibila şi în conformitate cu legislatia contabila în
vigoare. Goodwill-ul se poate defini sintetic ca fiind o diferenţa intre valoarea globala a
întreprinderii şi activul net corectat:
GW= valoarea globală a întreprinderii – activul net corectat
In cazul în care aceasta valoare este negativa, deci întreprinderea are o profitabilitate mai
mica decat cea normala, diferenţa se numeşte goodwill negativ sau badwill.

10.1 Calculul goodwill-ului

In practica evaluării întreprinderii se folosesc 3 grupe de metode de calcul a goodwill-ului:
1. Metode bazate pe capitalizarea rentei de goodwill sau supraprofitului
2. Metode indirecte franceze
3. Metode directe anglo-saxone

1. Marimea supraprofitului se calculează de regula ca diferenţa intre profitul net anual

obtinut şi un profit normal care ar reprezenta o remuneratie normala, fie a activului net
contabil, fie a valorii totale a întreprinderii. Capitalizarea supraprofitului se face prin
intermediul unei rate de capitalizare, a carei semnificatie este deosebit de importanta
având în vedere ponderea ei potentiala în preţul final al unei intreprinderi. Pentru
asigurarea coerentei indicatorilor pe baza carora se calculează marimea goodwill-ului,
 este necesara realizarea unei corespondente a celor trei forme de exprimare a valorii
patrimoniale, şi anume:
 activul net corectat prin profitul net corectat;
 valoarea substantiala bruta prin capacitatea beneficiara;
 capitalul permanent necesar exploatării prin randamentul financiar.
In practica exista metoda anglo-saxona care abordeaza supraprofitul pe o perioada de
timp nelimitat, şi care actualizeaza valoarea totala în permanenta cu valoarea
supraprofitului oscilanta în timp.
2.
a) Metoda franceza Barnay calculează valoarea globala prin adaugarea la activul net
corectat a goodwill-ului, în funcţie de perioada de profitabilitate a întreprinderii evaluate.
b) Metoda „retail” este aplicata în special pentru societatile comerciale cu ridicata, aceasta
metoda divizeaza goodwill-ul în doua parti, şi explica acest lucru prin faptul ca, în
decursul timpului, clientela vanzatorului tinde sa devina şi sa fie inlocuita prin clientela
cumparatorului, şi de aceea goodwill-ul este impartit în mod egal intre acestia
c) O alta metoda este metoda indirecta de calcul a goodwill-ului. Utilizarea acestei metode
este conditionata de determinarea prealabila a activului net corectat şi a valorii de
rentabilitate sau valoarea de randament. Diferenţa dintre valoarea globala data fie de
valoarea de rentabilitate, fie de valoarea de randament, şi activul net corectat, exprima
goodwill-ul. GW = Vr – ANC sau GW = Vrd – ANC
3. Evaluarea directa a goodwill-ului sau a fondului de comert este aplicabila numai pentru
unitatile din comertul cu amanuntul, inclusiv cele în care se produc bunuri alimentare
destinate vanzarii. Evaluarea directa este o evaluare rapida dar aproximativa, în acest sens
exista o serie intreaga de baremuri practicabile care tin cont de forma de exprimare şi de
diferite marimi. Acestea sunt calculate procentual pe cifra de afaceri anuala. Aceste baremuri
au un caracter mai mult orientativ, ele fiind folosite indeosebi de Administratia Financiara
abilitata sa controleze şi sa verifice acest tip de contracte.

11. Evaluarea activelor necorporale

Activele necorporale se impart in:cheltuielile de constituire; cheltuielile de cercetare-
dezvoltare;concesiunile;brevetele, licentele, marcile de fabrica şi alte drepturi şi valori
similare; fondul comercial şi alte imobilizări necorporale.
Cheltuielile de constituire reprezintă cheltuielile ocazionate de infiintarea şi modificarea
unitatii patrimoniale, cheltuielile privind emiterea şi vânzarea de actiuni şi obligatiuni,
cheltuielile de prospectare a pietei şi de publicitate. Cheltuielile de acesta natura se
amortizeaza intr-o perioada de cel mult 5 ani.
Cheltuielile de cercetare-dezvoltare cuprind cheltuielile ocazionate de efectuarea unor
lucrări sau obiective de cercetare, structuri individualizate, care prezinta garantia realizarii
eficientei scontate prin aplicarea acestora în unitatile patrimoniale. Contabilitatea analitica a
cheltuielilor de cercetare-dezvoltare se tine pe categorii de lucrări sau obiective, iar
cheltuielile de aceasta natura se amortizeaza de asemenea intr-o perioada de cel mult 5 ani.
In cadrul activelor imobilizate în concesiuni şi alte drepturi similare se cuprind valorile
bunurilor preluate cu acest titlu în patrimoniu de catre unitate (societatea primitoare, potrivit
contractelor incheiate).
Brevetele, licentele, marcile de fabrica şi de comert şi alte drepturi de proprietate
intelectuala şi industriala aduse ca aport, achizitie sau dobandite prin alte cai se
inregistreaza în conturile de imobilizări la valoarea de aport de utilitate sau la costul de
achizitie sau de producţie, după caz. Activele imobilizate de aceasta natura se amortizeaza pe
durata prevazuta pentru utilizarea lor de catre unitatea patrimoniala care le detine.
Fondul comercial se determina ca diferenţa intre valoarea de aport de utilitate sau costul de
achizitie, după caz, a fondului de comert, şi valoarea elementelor de activ înregistrate în
conturile corespunzatoare. Fondul comercial, de regula, nu este supus amortizării, daca se
constata insa o depreciere ireversibila, acesta poate fi supus amortizării.

11.1 Cele 4 conditii pe care trebuie sa le indeplineasca un element necorporal pentru a fi

inscris în activul bilantului sunt:
1. identificarea exacta a elementului de activ printr-o denumire precisa cum ar fi marca
comerciala, copy-write, software, cheltuielile de cercetare-dezvoltare, retea de
distributie, etc. In cazul imposibiltatii identificarii precise a unui element de activ
necorporal, acesta poate fi inscris intr-o pozitie distincta a activului bilantului
 impreuna cu alte active necorporale care nu pot fi evidentiate în mod distinct şi
anume în good-will sau în fondul commercial.
2. modul de achzitionare, respectiv cumpararea sau procurarea din resurse proprii a
elementelor necorporale, fie în mod individual şi indentificabil, fie în mod global şi
neidentificabil pentru fiecare element
3. Posibilitatea stabilirii unei durate de viata determinata a activelor necorporale (ex:
brevetele de inventie sunt protejate 17 ani în SUA, 20 de ani în Romania iar good-
will-ul poate fi amortizat în 40 de ani în SUA şi 30 de ani n Canada, Franta şi
Japonia).
4. Posibilitatea de transfer a dreptului de proprietate
Criterii pentru inregistrarea contabilă a activelor necorporale
1. achzitionarea activelor necorprale poate fi inregistrata în bilant la costul lor de
achzitie
2. activele necorporale produse de întreprindere pot fi înregistrate în bilant
3. reevaluarea periodica a activelor necorporale este permisa
4. activele necorporale pot fi amortizate pe parcursul unei perioade de timp identifi-
cata cu perioada în care proprietarul obtine un profite conomic din utilizarea
acestora
5. orice evaluare se face de catre un expert profesionist independent

11.2 Proprietatea intelectuala

Proprietatea intelectuala este o creatie originala derivata din ideile creatoare şi care are sau poate
avea valoare comerciala datorita contributiei ei la obtinerea unor castiguri pentr propietarul sau
legal. Proprietatea intelectuala ca şi proprietatea materiala este protejata prin lege, dar prin legi
distinctive, privind brevetul de inventie, dreptul de autor, marcile etc. Proprietatea intelectuala
cuprinde conform Organizaţiei Mondiale a Proprietatii Intelectuale (OMPI) 2 mari categorii de
drepturi:

a) Proprietatea intelectuala în care intra: inventii,inovatii,descoperiri stiintifice,mărci de

produse şi servicii,desene şi modele industriale,indicatii geografice,programe de
calculator
 b) Drepturi de autor şi drepturi conexe, în care intra:Lucrarile stiintifice, tehnice şi literare
tiparite ,Opere dramatice,Opere cinematografice,Opere fotografice,Opere de arhitectura

Evaluarea brevetelor de inventie

Un brevet de inventie cuprinde esenta informatiilor, proceselor şi mecanismelor prin care se
realizeaza şi se promoveaza un produs tehnico-economic nou.
Pentru evaluarea brevetelor de inventie se analizeaza 2 indicatori:
 profitul net viitor realizabil cu ajutorul brevetului de inventie
 o rata de comparatie, şi anume rata dobanzii creditarii, comparabile cu rata nominala
(adică a obligatiunilor de pe piata respectiva). Aceasta rata trebuie sa fie una realaşi sa fie
net competitiva ratei nominale
In primul caz, primul indicator, trebuie asigurata coerenta calculelor de actualizare a profiturilor
nete viitoare, care se poate face în 2 moduri:
 fie acestea se vor exprima în preturi curente (deci incluzand şi creşterea inflationista a
acesteia) şi ele vor fi actualizate cu o rata de actualizare care sa includa şi evolutia ratei
inflatiei, vom avea deci o rata de actualizare nedeflatata;
 fie ca profiturile nete viitoare se vor exprima în preturi constante, deci vor fi actualizate
cu o rata de actualizare deflatata, aceasta incluzand şi ea o prima de riscaferenta
incertitudinii de obtinere a unui profit net anual prin utilizarea brevetului pe parcursul
perioadei de protectie.
valoarea brevetului trebuie calculata astfel:
Suma actualizata a profitului economic pe durata de viata ramasa a brevetului – Cheltuielile
aferente brevetului (cercetare, pregatirea fabricatiei) – Cheltuieli de inregistrare şi de protectie a
brevetului în tara şi în strainatate = Valoare brevet
Modalitatea de evaluare brevetului de inventie este uttilizata in mod identic si in cazul licentelor
comerciale si industriale.
Evaluarea marcii comerciale
Metoda principala de evaluare este cea a capitalizării profitului economic, inteles în doua
acceptiuni:
 supraprofit, respectiv cel atribuit în mod direct imaginii de marca, acest supraprofit
trebuie perceput de evaluator în cazul în care exista un termen de comparatie, respectiv
 profiturile obtinute de concurentii principali, care au o structura a producţiei apropiata de
cea a firmei evaluate;
 economiile de scara, rezultate ca urmare a asigurarii prin imaginea de marca a unui
volum mare al vanzarilor catre clientii fideli marcii respective. Economiile de scara sunt
obtinute şi în cazul inexistentei unui supraprofit.
Succesiunea formulelor de calcul a valorii marcii comerciale prin capitalizarea supraprofitului
net sunt:

Supraprofit (premium price) = Pretul produsului vandut cu marca evaluata – Pretul produsului
identic cu alta marca
Supraprofit anual = Supraprofit pe produs x numarul de produse vandute
Supraprofit net anual = Supraprofit anual – Cheltuielile de mentinere a marcii
Valoarea marcii = Supraprofitul net anual x K
Unde K = coeficientul multiplicator ce exprima numarul anilor în care se estimeaza mentinerea
supraprofitului
Metoda e evaluare a marcii comerciale se utilizeaza si in cazul evaluarii francizei.

Evaluarea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare

Cheltuielile de cercetare-dezvoltare care sunt inscrise distinct în categoria imobi-lizarilor
necorporale sunt evaluate daca sunt intrunite cumulativ 3 conditii,şi anume:
 finantarea cheltuielilor de cercetare dezvolatre sa fie facuta din resursele proprii ale
întreprinderii, daca finanatarea se face din alte surse, aceste cheltuieli nu pot fi inscrise în
activul bilantului şi deci nu sunt supuse evaluării.
 nominalizarea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare pe proiecte de cercetare-dezvoltare
 existenta unor sanse reale de succes comercial pentru produsele, tehnologiile, procedeele
care vor rezulta din proiectele de cercetare-dezvoltare.
Evaluarea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare care indeplinesc concomitent cele 3 conditii se
face prin 2 modalitatidistincte şi anume:
1. o abordare tipic franceza
Criteriile principale pe baza carora se evalueaza cheltuielile de cercetare-dezvoltare în aces
caz sunt:
  termenul de recuperare a investiţiei în proiect şi a cheltuielilor de aplicare a acestora
 rata anuala de crestere a cifrei de afaceri după aplicarea priectului
 accesibilitatea la noi piete prin adapatabilitatea produselor
 reducerea costului şi creşterea marjei de profit
2. o abordare tipic americana-care face prin auditul cheltuielilor de cercetare-dezvoltare,
în sensul de a controla şi corecta marimea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare
Rezultatul auditului cheltuielilor de cercetare-dezvolatre (deci al evaluării) se
concretizeaza în anumite masura care prevad:
 reducerea marimii investiţiei totale ale întreprinderii
 apelarea la cercetarea-dezvoltarea externa sau la cooperarea în alte firme
 ameliorarea productivitatii aparente a cheltuielilor de cercetare-dezvolatre printr-o
mai buna selectie a proiectelor
 reducerea termenului de lansare pe piata a noilor produse
Abordarea evaluării cheltuielilor de cercetare dezvoltare prin acest tip de metoda americana
presupune parcurgerea mai multor etape de analiza şi masurare:
1. Selectarea proiectelor de cercetare-dezvoltare efectuate pe cont propriu
2. Stabilirea pe fiecare proiect de cercetare-dezvoltare a modalitatii în care rezultatele ce se
vor obtine vor duce la efecte economice cuantificabile
3. Precizarea cat mai clara a sanselor de succes comercial al fiecarui proiect de cercetare-
dezvoltare.
4. Evaluarea propriu-zisa a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare, efectuata pe fiecare proiect
de cercetare-dezvoltare aflat în derulare.
Se utilizeaza deobicei si alte metode de evaluare pentru a identifica nivelul cheltuielilor de
cercetare-dezvoltare si eficienta acestora.Cel mai utilizat este modelul CF sau metoda DCF.