Sunteți pe pagina 1din 347

Ion Drăgușanul

Bucovina, în mărturii necunoscute

*

Ion Drăgușanul

B

u

c

o

v

i

n

a,

în mărturii necunoscute

Sigiliul

*

dumnezeirii

Editura MUȘATINII

2018

Proiect editorial realizat cu sprijinul CONSILIULUI JUDEŢEAN SUCEAVA Preşedinte: Gheorghe FLUTUR

Centrul Cultural „Bucovina” Suceava

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

DRĂGUȘANUL, ION

Editura „Muşatinii” Suceava, str. Tipografiei nr. 1, Tel. 0230 523640, 0757 076885 (I.D.) Director general: Gheorghe DAVID

tipar:

Suceava, str. Tipografiei nr. 1, Tel. 0230 523640, 0757 076885 (I.D.) Director general: Gheorghe DAVID tipar:

Argument. Presa veche românească şi europeană încă mai păstrează ignorate mărturii despre Bucovina. Ce-i drept, subiecti- vismul patriotic sau cinismul politicianist, nostalgia românismului sau exclusivismul ortodox alterează adevăruri, dar fără a le goli de conţinut.

*

Răsfoind presa veche, am întâlnit lucruri despre care nu citisem niciodată şi, mai ales, am înţeles, dincolo de zarva şi interesele vre- murilor, evoluţia şi decăderea naţionalismului, cinismul bizantin al încontrării neamurilor în faţa altarului, fina alcătuire a parvenitismului nobiliar, populismul patriotismului reprezentativ, dar şi o mulţime de întâmplări mărunte, specifice cotidianului, dar pline de învăţătură. Şi am înţeles că, în filele mai mult sau mai puţin încrâncenate ale presei vechi româneşti, zac mărturii bucovinene, care merită să fie adunate, unul câte unul, şi oferite celor care mai au nevoie de ele. Aşa se explică ardoarea cu care am adunat şi reprodus mărturiile acelea, cu ferma convingere că, durate cândva între copertele unei cărţi, ele, mărturiile vechi, pot reprezenta o zestre inedită de alte documente bucovinene.

Bucovina nu a fost otova cum o descriu mărturiile, dar nici cum

o descriu istoricii nu a fost. Şi nici românismul bucovinean, ba înteţit,

ba păcălit de ortodoxie, cel mai adesea filo-austriac şi

duhnind de populism ieftin şi de o caraghioasă fudulie, nu a fost decât un ciudat răsfăţ obştesc, în condiţii de civilizaţie care şi ademeneşte, dar care şi sperie. De aici, ezitările, duplicitatea, balansul între modern şi eres, care dau farmec şi unicitate Bucovinei de odinioară, în care bucovineanul, de la vlădică, la opincă, se revendica din legendara Roma, dar nu punea, nici o clipită, la îndoială că Iisus Christos nu

antiromânesc,

5

Bucovina, în mărturii necunoscute

vorbeşte decât ruseşte, aşa că îşi trăda fără ezitări neamul, numai să nu încalce liturgismul limbii slave, care îl transforma, peste noapte, din român, în rutean.

*

Mi-i tare dragă, cu toate păcatele ei, Bucovina de odinioară, aşa că o să continuu să-i adun mărturiile, pentru a le depune, cu evlavie, în serii de câte trei volume, pe rafturile memoriei.

¤

Genealogia maternă a Poetului Mihai Eminescu. Eminescu este „sigiliul dumnezeirii pe limba română”, cum ar fi zis bătrânul său dascăl, Arune Pumnul, și, tocmai de aceea, nu are nevoie de înnobilări prin strămoși și străbuni, el însemnând noblețea supremă a neamului românesc, dar e nedrept să-i ignorăm genealogia pe linie maternă, câtă vreme ea mai poate fi recuperată măcar parțial, deci cu lacune care țin de mărturiile veacurilor, mărturii care, la ro- mâni, nu sunt decât niște acte cadastrale primitive, care consfințesc proprietatea bunilor și străbunilor de la un anumit „moș” încoace, desprins din obștescul strămoșesc prin ieșiri din indiviziune. Neamul Iurașcu este unul răzeșesc, cu obârșie în Filimonești (Hilimonești, numit anterior Nicorina sau „satul lui Nicoară” 1 ) și Crăciunești 2 , din ținutul Vasluiului, dar mutat în ținutul Botoșanilor, cu atribuțiuni de administratori pe moșiile rubedeniei lor Jora, după ce Cuzenii, care concentrau pământurile tuturor neamurilor lor, din părțile sudice ale Moldovei, într-o uriașă latifundie, îi lasă fără pământuri 3 , oferindu-le

1 În 13 ianuarie 1460, Filimoneștii erau o seliște „a lui Nicoară”, cumpărată de Ivașco Goenescul „de la Bâlea și Malea, fiica lui Ion, pentru 40 de zloți” (DRH 2, doc. 90, p. 129, 130).

2 „Moşii răzăşască… a Fărâmeştilor şi a Iurăşceştilor”, cum se scria într-o hotarnică a Crăciuneștilor din 21 august 1766 (Iorga, Materiale de storie culturală, nr. 77, p. 167).

3 În 5 februarie 1752, Ion Iuraşcu dă partea lui de sat din Filimoneşti (selişte care s-a numit Nicorina, întărită lui Băişanu – cf. Gonţa, Indicele numelor de persoane, p. 102)

6

Sigiliul

dumnezeirii

vagi posibilități de supraviețuire 4 , deși, cu prilejul unei hotarnice la Filimonești, în 16 mai 1778, „răzeşii aduc act de la Ştefan Vodă, din 13 iunie 1460” 5 .

Încercările singulare ale lui Augustin Z. N. Pop, de a întocmi o genealogie maternă a lui Mihai Eminescu au eșuat, pentru că nu s-au bazat pe mărturii ale vechimii, ci pe genealogia precară, întocmită de Octav-George Lecca pentru ramura parvenită a neamului de răzeși Iurașcu:

„Cei mai vechi cunoscuţi din această familie sunt:

Iurașcu, citat la (7113, 4 Ianuarie) 1605, ca vel Logofăt al Moldovei. 2 aprilie 1623, în sfatul Domnesc, panul Dumitru Iuraşco pârcălab de Neamţ; Boierul Iurașco, împreună cu Başotă, erau pârcălabi de Roman la anul 1634 (7142). Stratulat sau Stratul Iurașcu a fost mare logofăt al Moldovei, în timpul domniei lui Dumitraşco Vodă, anul 1685. Se vorbeşte de dânsul în mai multe acte de stăpânire pentru moşii, dintre 1685-95. Petrașcu Iurașcu era vel jicnicer, după cum probează un hrisov de întăritură din anul 1689, când domnea Constantin Cantemir. În secolul trecut (XVIII): Nicolae Iurașcu era, de asemenea,

lui „Ioniţă Cuzii biv Vel Pitar”, fiul lui Miron Cuza, menţionat între anii 1765-1768, ucis în 1778 de Constantin Moruzi Vodă, „fiindu-mi dumnealui şi mie niam, de pe moaşi-mea Antunica” (Iorga, Documente Pangrati, nr. 64, p. 159). Fiul lui Ioniţă Cuza, Neculai, a fost bunicul Domnitorului, al teilea lui fecior, Ioan, ceilalţi fiind Grigore şi Gheorghe, fiind tatăl lui Alexandru Ioan Cuza (A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, I, Dacia, 1903, p. 18). 4 Fiul lui Ion Iuraşcu a fost Grigoraş sin Iuraşcu, care fiu, „avănd el un tată „bătrân, neputincios, care şidea acolo la Vaslui, cu o soră a lui, săracă de bărbat”, deci cu Tofana Iuraşcu, se plânsese voievodului Ioan Teodor Vodă, care, în 6 mai 1761, ordona cercetări lui „Ioniţă Cuza biv Vel Stol., giudecătoriu” (Iorga, Documente Pangrati, nr. 70, p. 161). 5 Iorga, Materiale de storie culturală, nr. 92, p. 165.

7

Bucovina, în mărturii necunoscute

vel jicnicer, la domnia lui Mihai Vodă Racovitză (1705), şi apoi cămăraş mare. Miron Iurașcu, contimporan cu acela, a fost vel medelnicer; iar Ursu, mare căpitan de Covurlui (1710). etc. Paharnicul Iordache Iurașcu, 1812, a avut, la începutul secolului nostru, fiu pe Ioan Iurașcu (altul decât cel din 1752, căruia Ioniță Cuza îi era „niam și” lui – n. n.), fost spătar (1835), etc. O parte a familiei, din secolul trecut a căzut şi printre boiernaşi. Din descendenţii actuali, este George Iurașcu, mare proprietar la Bacău etc.” 6 .

În general, până la Stratul Iurașcu, dar fără vreun alt răzeș Iurașcu uitat prin vechile documente moldovenești, linia genealo- gică bărbătească este și aceea a răzeșilor Iurașcu din Filimonești și Crăciunești, răzeşi din care se trage Raluca Iurașcu, mama Poetului, dar mai departe, adică după Stratul, mai cunoscută este genealogia „marelui Ban Iurașcu”, neam îndepărtat, cu care Raluca Iurașcu se înrudea. Stratul Iurașcu, pe care în genealogia lui Augustin Z. N. Pop, îl aflăm însurat cu fata cămărașului Savu, „au fost ginerele lui Savin, ce-a fost cămăraş la Ocna”, este străbunul comun al răzeşilor şi al boierilor Iuraşcu, legăturile lui de rudenie cu postelnicul Toader Caraiman, prin moșul comun Gligorașco Mogâlde, fiind confirmate în 12 noiembrie 1690 7 , când Stratul Iurașcu avea cel puțin 60 de ani,

6 Lecca, Octav-George, Familiile boiereşti române / Istoric şi genealogie, Bucureşti,

p. 281

7 „12 Novembre 7198 (1690). Constantin-Vodă (Cantemir). Apare la el Toader Cărăiman Postelnicul, ficiorul lui Ionaşcu Caraiman comisul (ginerele lui Gligorașco Mogâlde –

n. n.), cu Stratul Iuraşcu, al doilea medelnicer, ce-au fost ginerele lui Savin, ce-a fost

cămăraş la Ocna”. Arată un zapis al lui „Vasilie Ciaur, ce-au fost Logofăt Mare, cum la ieşirea lor din ţară, cu Gheorghe Şteafan-Vodă şi cu Vasilie Ciaur Logofătul, făcut-au Vasilie Logofătul zapis de danie şi de miluire lui Ionaşco Cărăiman Comisul, fiindu-i giupăneasa lui rudenie”. Celălalt act îl arată Stratul Iuraşco. / Domnul ţine în samă că, „după ce au vinit Vasilie Logofătul cu Ionaşco Cărăiman Comisul, din pribegie, în ţară”, nu ţine satul nici el, nici Cărăiman. „Şi au trăitu el în ţară 20 de ani, pără la

8

Sigiliul

dumnezeirii

dacă socotim că, în martie 1658, când l-a însoțit pe Gheorghe Ștefan în pribegie, avea între 20 și 30 de ani; de aici, convingerea că Stratul Iurașcu este una și aceeași persoană cu Iurașcu, vătav prin 1650, pe care îl menționează Augustin Z. N. Pop, ignorând total legătura de rudenie dintre răzeșii Iurașcu cu Mogâldenii și urmașii lui Dumitrașcu Ștefan, voievodul Gheorghe Ștefan și fratele său, Ceaurul, cu vistierul Gheorghe Roşca, cu Mateiaş Sturza jitnicer, cu Ionașco Rusul – as- cendentul familiei Russo, cu neamul Jora și cu neamul cronicarului Grigore Ureche 8 , toți aceștia având un strămoș comun, în Antoniica Baisan (Băiseanul, Băseanul, Băiscanul, Băseanul, Băseanul, Bosa- nul), măritată cu Gligorașco Mogâldea.

săvârşirea lor, şi n-au mai luat acel sat”. Deci se confirmă lui Iuraşco – Ruşi, 5” (Iorga, 5, doc. 220, p. 47). 8 „Deci, un număr de zece persoane se arată urmaşi ai pârcălabului Miera, fără a se preciza nici cine era acesta, nici gradul exact de rudenie. Din studiul atent al documentului, reiese că moştenitorii lui Miera se împărţeau în trei grupe; identificarea personajelor le va evidenţia. / Astfel, sunt enumeraţi nepoţii Salomiei Mogâldoaia:

Gheorghe Ştefan, Roşca vistierul, Caraiman, Pavel, Ionaşco Rusul şi Sturza. / Gheorghe Ştefan (+ 1668), viitorul voievod (1653-1658), era fiul lui Dumitraşco Ştefan vel logofăt şi al Zinicăi, fiica lui Ionaşco Mogâldea. / Roşca vistierul este Gheorghe Roşca, cărui soţie, Aniţa, era fiica lui Vasile Mihăilescul şi a Sultanei Mogâldea. Gheorghe Roşca era fiul vornicului Ion Roşca şi al Mariei, fiica lui Ionaşco Zbiera vornicul (+ 6 aprilie1572) şi a Irinei (Chirana). Deci, înrudirea lui Gheorghe Ştefan cu Gheorghe Roşca era prin familia Mogâldea. / Sturza este Mateiaş Sturza, jitnicer, mai târziu vistier, cumnat cu Gheorghe Roşca, fiind căsătorit cu o altă fată a lui Vasile Mihăilescu. / Caraiman este tatăl comisului Ionaşco Caraiman, despre care se ştia că era considerat ca o rudenie a lui Vasile şi Gheorghe Ştefan, şi al lui Gavrilaş Caraiman stolnic. Aceştia doi erau veri primari ai copiilor lui Neculai Mogâldea, mama lor fiind sora lui Neculai Mogâldea. Presupunem că e vorba de Vasile Caraiman, fiul paharnicului Ioan Procopie Caraiman (+ 1609) şi al Nastasiei I. Prăjescu, fosta soţie a lui Cristea Buhuşv. / Cât priveşte pe Ionaşco Rusul, viitorul logofăt, în domnia lui Gheorghe Ştefan (1654-1658) ascendentul familiei Russo, şi pe Pavel, vornicul de gloate, deocamdată nu putem stabili cum erau ei nepoţii Salomiei Mogâldea. / Alt grup de interese era al familiei Jora, reprezentată de „Isac Mesihnescul, nepotul lui Toader Jorii”, de ,,Ionaşco Jora biv dvornic, ficiorul lui Simion Jorii” şi de nepotul lui Ionaşco, anume Gligoraşco Jora. // Celălalt grup de interese era reprezentat de Grigore Ureche” – Ştefan S. Gorovei, Înrudirile cronicarului Grigore Ureche, p. 114

9

Bucovina, în mărturii necunoscute

Eminescu se înrudea, deci, prin ascendenți, și cu Grigore Ure- che, și cu Alecu Russo, și cu Alexandru Ioan Cuza, pentru că toți îl aveau drept moș-strămoș pe logofătul Ion Tăutul 9 , fiul lui Tăutu pisar, menționat în Sfatul Domnesc la 7 iulie 1430 10 , el însuși diac și apoi logofăt al lui Ștefan cel Mare, între 3 ianuarie 1459 11 și 21 noiembrie 1486 12 .

Povestea ar începe cu un boier Fetion 13 , prezent în Sfatul Dom- nesc al lui Ștefan cel Mare, alături de Hodco Crețovnecul, Isan de Neamț, Stețco Domocuș, Petre al lui Echim, Cotmiță, Buhte, Fetion, Sachiș spătar, Iuga vistier, Toader ceașnic, Crasniș postelnic, Zbiiarea stolnic, Buoreanul comis, din 5 septembrie 1458 14 , până în până în 5 decembrie 1460 15 , cel care primise parte din Miclăuşani, „ce se zic acum Grauri”, de la „bătrânul Ştefan Voievod şi de la Alexandru Voievod” și care, conform unui uric din 27 ianuarie 1598, era buni- cul lui Ieremia Băisanul (diac domnesc, între anii 1580-1621, apoi vornic) 16 , care se însurase cu fata Petru Hohulea 17 , fiul lui Huhulea

9 În 3 ianuarie 1459, Ștefan cel Mare întărește un uric și cu „credința boierilor noștri”,

printre care „credința panului Fetion

iar în 21 noiembrie 1486, Ștefan cel Mare poruncea „credinciosului nostru pan, Tăutul logofăt, să scrie și să atârne pecetea noastră la această carte” (DRH 2, doc. 265, p. 409)

și a panului Tăutu” (DRH 2, doc. 81, p. 117),

10

11

12

DRH 1, doc. 99, p. 147

DRH 2, doc. 81, p. 117

DRH 2, doc. 265, p. 409

13 În sfatul domnesc, din 5 septembrie 1458, alături de Hodco Crețovnecul, Isan de Neamț, Stețco Domocuș, Petre al lui Echim, Cotmiță, Buhte, Fetion, Sachiș spătar, Iuga vistier, Toader ceașnic, Crasniș postelnic, Zbiiarea stolnic, Buoreanul comis (DRH 2, doc. 76, p. 111), până în 5 decembrie 1460 (DRH 2, doc. 97, p. 138).

14

15

DRH 2, doc. 76, p. 111

DRH 2, doc. 97, p. 138

16 Iorga, Nicolae, Studii şi documente cu privire la Istoria României (II). Cărţi domneşti, zapise şi răvaşe, nr. 7, p. 142

17 Petru Hohulea, fiul lui Huhulea postelnic și al Odochiei, nepotul lui Isaia din Răcătău, tatăl lui Ionașcu și al Vărvarei, ginerele lui Oană Huru, menționat în documentele dintre anii 1519-1617

10

Sigiliul

dumnezeirii

postelnic 18 și al Odochiei, nepotul lui Isaia din Răcătău și al logofătului Ion Tăutu 19 , tatăl lui Ionașcu și al Vărvarei, ginerele lui Oană Huru. Băiseanu pătrunsese în obştea răzeşească a Iurăşcenilor în 30 iunie 1602, când în faţa lui Ieremia Movilă apăreau Gherman şi Andronic, care se înţeleseseră să vândă moşia lor, deci o parte din jirebii, din Glodeni şi Hilimoneşti, lui „Eremiia Băseanul Uricar” 20 .

Cu strănepoata lui Tăutu și a lui Isaia din Răcătău, cneaghina Varvara 21 , Ieremia Băisanul a avut șapte copii, pe Necoară, Simion, Costin, Oprea, Antoniica, Anghilina şi Măriica, care împărțeau moșiile între ei, în 26 decembrie 1625 22 . Antoniica, măritată cu Mo- gâldea, fiind confirmată drept „moașa” Cuzenilor, în 10 martie 1711, de către „Maricuţa fata Drăguţi, nepoata Măricuţii, strănepoata An- tonicăi, Antonica fata Irimiii Băişanului”, care dă „Dumisale lui Ion văru-meu” (deci lui „Ioan biv Armaş” Cuza, menţionat ca proprietar în Crăciuneşti în 29 octombrie 1694 – n. n.), și jirebiile pe care ea

18 Huhulea postelnic, fiul lui Isaia de la Răcătău, tatăl lui Petru și Neacșa (soția lui Sturza hatman), menționat în 1508 și 1581

19 Prin fiul lui Petru, Ionașcu Hohulea, care declara că Huhulea (socrul lui Băișanu), nepotul lui Huhulea postelnic și Odochiei, era strănepot lui Isaia de la Răcătău și Tăutu logofăt, Ionașcu fiind cumnat lui Băiseanul, vornic, și tatăl lui Vasilie și Stratul (menț. 1620) – 1581, 1590

20 Iorga, Documente Pangrati, nr. 8, p. 142

14 iulie 1643, Iași: Înaintea lui Vasile Lupu, au venit „Gheorghie Jorea, fost sulger, cu fiii lui, nepoții lui Eremia Băiseanul uricar, și s-a pârât, înaintea noastră, cu Gheorghiță fost sulger, fiul răposatului Dumitrașco Ștefan logofăt, pentru jumătate de sat Tăutești, partea de jos, care acea jumătate de sat a fost jumătate partea lui Eremia Biseanul uricari și a cneaghinei lui Varvara, dreaptă ocină de dedină. După aceea, s-a sculat Vasilie călugăr, fiul lui Huhulea pârcălab, și a pus zălog acea jumătate de ocină, jumătate de sat, partea tatălui lui, Huhulea, la Eremia Băiseanul uricar și la cneaghina lui, Varvara ” „Iar Dumitrașcu logofăt (care cumpărase de la Vasile călugărul – n. n.) și-a făcut privilegiu pe toată acea jumătate de sat din Tăutești, partea de jos și a învăluit și partea ”

22 Documenta Romaniae Historica / Seria A: Moldova, vol. 18, doc. 408, p. 474

(DRH 22, nr. 190, pp. 215, 216).

21

lui Eremia Băiseanul uricar cu partea lui Huhulea

11

Bucovina, în mărturii necunoscute

le moștenea: „şi i-am dăruit danie parte din Crăciuneşte” 23 . Cuzenii se trag din Ieremia Băisanu prin sulgerul Gheorghe Jora 24 , care se însurase cu o fată a Antonicăi 25 , și ai urmașilor acestora 26 , în vreme ce Iurășcenii revendică aceeași origine, dar nu și prin Mogâlde 27 , ceea ce probează că Iurășcenii, deși se trăgeau din Antonica și Mogâlde, respectau mai mult natura moșiilor primite drept zestre de către fata Băisanului în Crăciuneşti şi Filimoneşti, baștina lor, şi încredinţate lor, prin o mezalianţă neprecizată.

Revenind la Stratul Iuraşcu, pe care documentele îl confirmă şi drept „Iuraşcu, vătav prin 1650” şi care, în 12 noiembrie 1690, încă mai trăia, acesta este tatăl Tofanei Iuraşcu, mama lui Ion Iuraşcu şi

23 Iorga, Documente Pangrati, nr. 36, p. 150

24 În 9 august 1742, „Ioniţă Postelnic, fiul răposatului Miron Cuzea”, care are moşii „la Crăciuneşti, a patra parte, şi o parte în Glodeani şi neşte părţi în Grauri… ce are de la unchiu-său Toader Cuzea şi de la Băisan” (Iorga, Materiale de storie culturală,

nr. 59, pp. 157, 158)

14 iulie 1643, Iași: Înaintea lui Vasile Lupu, au venit „Gheorghie Jorea, fost sulger, cu fiii lui, nepoții lui Eremia Băiseanul uricar, și s-a pârât, înaintea noastră, cu Gheorghiță fost sulger, fiul răposatului Dumitrașco Ștefan logofăt, pentru jumătate de sat Tăutești, partea de jos, care acea jumătate de sat a fost jumătate partea lui Eremia Biseanul uricari și a cneaghinei lui Varvara, dreaptă ocină de dedină. După aceea, s-a sculat Vasilie călugăr, fiul lui Huhulea pârcălab, și a pus zălog acea jumătate de ocină, jumătate de sat, partea tatălui lui, Huhulea, la Eremia Băiseanul uricar și la cneaghina lui, Varvara ” / „Iar Dumitrașcu logofăt (care cumpărase de la Vasile călugărul – n. n.) și-a făcut privilegiu pe toată acea jumătate de sat din Tăutești, partea de jos și a învăluit și partea ”

lui Eremia Băiseanul uricar cu partea lui Huhulea

(DRH 22, nr. 190, pp. 215, 216).

25

26 În 28 iunie 1728: „Crăciuneşti, ce vin la ţinutul Vasluiului… cari… au fost a moşului nostru, a lui Todăraşcu Jora biv Vel Sulgeri, şi moşul nostru au fost dat-o daniia lui Ioniţă puruşnicului”, mărturia lui Toader Cuzea (Iorga, Materiale de storie culturală, nr. 52, p. 155).

27 În 5 februarie 1752, Ion Iuraşcu dă partea lui de sat din Filimoneşti (selişte care s-a numit Nicorina, întărită lui Băişanu – cf. Gonţa, p. 102) lui „Ioniţă Cuzii biv Vel Pitar”, fiul lui Miron Cuza, menţionat între anii 1765-1768, ucis în 1778 de Constantin Moruzi Vodă, „fiindu-mi dumnealui şi mie niam, de pe moaşi-mea Antunica” (Iorga, Pangrati, nr. 64, p. 159).

12

Sigiliul

dumnezeirii

surorii lui Tofana, nemăritată, deci „săracă de bărbat” 28 , şi care, în 16 februarie 1721, îl înştiinţa pe vărul ei Cuza Spătar că „a luat nişte acte de moşie”, doar ca să „n-aibă dumnealui nici un cabalâc pentru aceste zapise căte li-am luat noi la mâna noastră” 29 .

Ion Iuraşcu, menţionat de documentele moldoveneşti în 5 fe- bruarie 1752 şi în 6 mai 1761, când, bătrân şi bolnav, trăia la Vaslui, se afla, pe la 1770, împreună cu feciorul său, Toader, pe moşia Brătenii, a stolnicului Sandul Ilie, din ţinutul Başeului 30 , în părţile Botoşanilor, în vreme ce un alt fiu al său, Grigoraş sin Iuraşcu, încerca demersuri pe lângă voievodul Ioan Teodor Vodă şi pe lângă ruda lui, „Ioniţă Cuza biv Vel Stol., giudecătoriu” 31 , pentru recuperarea părţilor de moşii vasluiene ale străbunilor săi răzeşi. Un alt Ion Iuraşcu, dar cel din ramura boierească, era mazil în Goteşti-Covurlui, care nu are legătură cu străbunii lui Eminescu. Alţi Iuraşcu, în Moldova anilor 1770-1774, nu mai existau.

Străbunicul matern al lui Mihai Eminescu este unul dintre cei doi fii ai lui Ion Iuraşcu, Toader, care locuia prin părţile Dorohoiului, ca administrator de moşii, sau Grigoraş, care rămăsese în Vaslui. Ţinând cont de faptul că, pe atunci, se năştea Vasile Iuraşcu, la Hotin (nu există dovezi, ci doar spusele Ralucăi Iuraşcu), bunicul Ralucăi este mai probabil Toader Iuraşcu, care îşi găsise slujbă în apropierea Hotinului, şi al cărui fiu avea să fie tot administrator de moşii, în acelaşi ţinut al Botoşanilor.

Eminescu îşi ajunge sieşi, el fiind identitatea dumnezeiască a

28 Iorga, Documente Pangrati, nr. 70, p. 161

29 Iorga, Documente Pangrati, nr. 48, p. 153

30 Academia de Ştiinţe a RSS Moldoveneşti, Institutul de Istorie, Moldova din epoca feudalismului, vol. VII, partea I şi II, Recensământul populaţiei moldoveneşti din anii 1772-1773 şi 1774, Chişinău, 1975, I, pp. 522 şi 523 31 Iorga, Documente Pangrati, nr. 70, p. 161

13

Bucovina, în mărturii necunoscute

neamului românesc. Eminescu nu are nevoie de genealogii, dar, pentru că există atâtea „studii” proaste ale preţioşilor „eminoscologi” despre viaţa lui şi despre vieţile antecesorilor săi, am socotit drept datorie căutările ale căror răspunsuri vi le pun la dispoziţie.

¤

Scrisori de-ale lui Aron Pumnul. Cine a citit, cu atenţie, seria de foiţe, publicate de dl Dr. Elie Dăianu în „Tribuna”, sub titlul „Eminescu în Blaj”, îşi va aduce aminte de o notiţă a dlui Dăianu asupra unor scrisori ale lui Pumnul, adresate unui jurist din Sibiu, în anii 1864-65, şi care scrisori, zice domnia sa, au fost publicate de dl Aurel C. Domşa în „Familia” din 1889, numerele 29 şi 30, unde dl Domşa se ocupă de biografia lui Pumnul. Scrisorile acestea se află în posesia mea şi sunt 7 la număr, le-a scris Aron Pumnul, tatălui meu, Paul Bănuţ, fost sub-jude regional în Cohalm, pe atunci încă jurist la Academia din Sibiu. Ca întreaga generaţie de studenţi din vremea aceea, aşa şi tatăl meu se lupta, se vede, cu multe neajunsuri în decursul studiilor. Dorul lui de a se pricopsi şi de a fi folositor neamului, l-a îndemnat să recurgă, în dreapta şi în stânga, după vreun ajutor. Ştiind că compatriotul său Aron Pumnul,originar din Cuciu- lata, comună apropiată de Cohalm, e profesor în Cernăuţi, îi scrie o scrisoare, în care îl roagă să-i facă vreo colectă sau să-i câştige, în genere, vreun ajutor.

Şi omul acesta, suflet mare ce era, cu riscul de a-şi pierde cariera şi reputaţia sa, îl ajuta mereu. Începând de la prima şi până la ultima epistolă, te surprinde tonul părintesc şi plin de dragoste, în care îi scrie. Conţin scrisorile, afară de asta, şi date istorice în tot cazul vrednice de cunoscut. Biografia scrisă de dl Domşa, în „Familia” din 1889, mă dispensează de orice comentare a epistolelor. Domnia sa citează foarte mult din ele, în întregime însă, după cât ştiu, nu s-au publicat.

14

Sigiliul

dumnezeirii

Le redau fidel şi-n ortografie autografă (doar două scrisori – n. n.):

I. „Cernăuţi, 23 martie c. n. 1863. / Fiule Bănuţe! / Am primit scrisoarea ce mi-ai trimis-o. M-am bucurat că se află şi din părţile noastre vreun jurist: dea cerul ca să se înmulţească! Îmi pare rău că nu-ţi pot face colectă. Aici, în Bucovina, a face colecte înseamnă atâta cât a cere bărbat de la văduvă şi ea-i duce dorul! Eu mă aflu tot bolnav, de cinci ani de zile, coardele inimii zic doftorii că s-ar fi învârtoşat: Doftorii si doftoriile mi-au înghiţit şi îmi înghit încă tot ce am, încât am rămas la sapă de lemn! Aici îţi trimit 10 florini, dar să crezi că nu din prisosinţă! De va da cerul să-mi iasă cura bine, să mă însănătoşesc, te voi ajuta”.

II. „Cernăuţi, 15 octombrie c. n. 1863. / Fiule Bănuţe! / Deşi mă aflu încă tot bolnav, aşa încât nici pot îmbla la şcoală, nici lucra ceva mai serios: totuşi, nu m-am putut odihni, până nu ţi-am câştigat un stipendiu anual de 160 florini v. a. Eu am aflat de trei stipendii, ce se află în Moldova pentru tineri români bucovineni, neuniţi, şi am scris pentru darea acestora, căci acum li se pierduse şi urma. Între tinerii de stipendiat am pus şi numele tău, şi dătătorul stipendiilor a încuviinţat. Însă tu eşti însemnat ca român bucovinean, neunit: de aceea, în atestatul de frecventare, ce mi-l vei trimite, la capătul anu- lui scolastic 1864, trebuie ori să nu se însemne religia, ori să te pui ca neunit, şi bucovinean de la Râpe ori Izvoare, căci, altminteri, nu poţi avea acest stipendiu; iar de vei face aşa, îl vei putea avea până ce vei absolvi. Eu sunt îndatorat să trimit chitanţe despre darea ăstor stipendii şi atestate legiuite despre purtarea şi sporul întru învăţarea tuturor stipendiaţilor. De aceea, tu îmi vei trimite, acum, îndată o chitanţă, ce va suna în chipul următor:

Adeverinţă. / Prin aceasta adeveresc că am primit, de la domnul Arune Pumnul, profesorul din Cernăuţi, suma de o mie două sute

15

Bucovina, în mărturii necunoscute

(1.200) piaştri, ca stipendiu pe anul scolastic 1863/4. / Sibiu, 1863. / Paul Bănuţ, jurist în anul II.

Astă sumă face 160 florini v. a., însă eu am cheltuit, cu por- tul poştei, până am putut câştiga stipendiul şi primi banii în mână, suma de 10 florini v. a., iar 30 florini v. a. aş dori să-i întrebuinţez ca stipendiu pentru un învăţăcel sărac de aici: deci dară ar mai rămâne suma de 120 florini v. a., pe anul acesta început, cu care cred că te vei ajunge şi cred că cu astă dispoziţie te vei învoi pe deplin. Afară de aceea, ţi-am mal câştigat sau, mai bine, ţi-am cerşit, de la teologii Vasile Bumbac şi Ion Buliga, câte 5 florini v. a., pe care încă ţi-i voi trimite, odată cu stipendiul. Trimite-mi numai chitanţa, după formularul de mai sus, şi îndată îţi voi trimite banii prin poştă.

III. „Fiule Bănuţe! / Aici îţi trimit o sută douăzeci (120) florini austrieci vienezi, ca stipendiu pe anul scolastic 1864/5. De la locul cunoscut, cum ţi-am scris mai înainte. Eu mă aflu foarte bolnav! Să dea Dumnezeu să fiu încă în viaţă măcar câţiva ani; nu pentru mine, ci pentru voi! De voi fi în viaţă până la anul viitor, îţi voi câştiga un stipendiu de o sută (100) galbeni pe an: Dumnezeu să ajute!!! / Primeşte, fiule, stipendiul şi urările noastre cele mai sincere de la / al tău Tataie şi maică / Arun şi Cătinca” (Luceafărul, I, nr. 1, Budapesta, 1 iulie nou 1902, pp. 9, 10).

Cernăuţi, 22 Sept. c. n. 1864. / Fiule Bănuţe! / Pleacă îndată, împreună cu mine, genunchii înaintea icoanei Maicii Domnului şi-i mulţămeşte şi tu că mi-a ajutat să-ţi pot câştiga stipendiul ştiut şi pe anul viitor 1864/5! Chiar acum am primit de la bravul Ministru scrisoarea oficioasă, cu datul: Bucureşti, 27 August 1864, Nr. 41948, în care îmi înştiinţează că, sub Nr. 3600, a însărcinat pe bancherul statului să-mi trimită acel stipendiu numaidecât. Eu m-am temut foarte că, pe anul viitor, va înceta acel stipendiu,

16

Sigiliul

dumnezeirii

din cauza inundaţiilor şi a lipsei celei mari, provocate de acea inunda-

ţie în finanţele statului. De aceea, am scris în zece rânduri pentru acel

stipendiu la toţi cunoscuţii, care au înrâurinţă la Minister, începând

de la Aprilie trecut şi până la August trecut, şi necum să fi câştigat

ceva, dar nici măcar răspuns n-am primit până acum. Dar noroc de la Dumnezeu şi de la Maica Domnului, că chiar pe când avea să se hotărască astă cauză, după raportul şi petiţiunea ce am făcut către acel Minister, se făcu Ministru de învăţământ bravul bărbat

Vasile Alexandrescu-Ureche, strănepotul vestitului istoric moldav, un vechi amic al meu, şi unul din cei mai renumiţi literatori români. Deci

el, cu toate scăderile şi neajunsurile din ăst an ale finanţelor statului

României, hotărî totuşi ca să facă ce va face şi să dea ajutor cât de

puţin spre renaşterea naţionalităţii române în Bucovina: şi aşa hotărî

să dea stipendiul ştiut şi pe anul viitor.

Drept aceea, fiule Bănuţ, îndată ce vei primi această scrisoare frăţească, să-mi trimeţi adeverinţă despre primirea stipendiului, căci chitanţa ce mi-ai trimis-o mai înainte nu este bună, fiindcă ai scris întrânsa datul primirii într-un timp când încă nici nu se hotărî la Mi- nister dăruirea stipendiului. De aceea, adeverinţa ce mi-o vei trimite acum să fie fără dată, că data o voi pune eu, când va sosi stipendiul

şi când ţi-l voi trimite, căci până în minutul acesta n-a sosit, dar cred

de

sigur că, până în două-trei zile, va sosi, de bună-seamă. Adeverinţa, ce mi-o vei trimite, să sune din cuvânt în cuvânt

în

chipul următor:

Adeverinţă. / Prin aceasta adeveresc că am primit astăzi, prin

Dl

Arune Pumnul, profesorul literaturii române la gimnaziul plenar

din Cernăuţi, suma de o mie două sute (1200) de piaştri, ca stipendiu

pe anul scolastic 1864/5. Aceasta o adeveresc prin însăşi subscrierea

mea proprie. Sibiu 1864. / Idest 1200 piaştri / Paul Bănuţ, / ascultător

de drepturi la Academia din Sibiu”.

17

Bucovina, în mărturii necunoscute

„Ţi-am descris, în epistola de dimineaţă, istoria stipendiului tău, şi acum, în astă epistolă, ţi-am însemnat datul şi No. Ministerial, pentru ca la tâmplare să nu mai fiu în viaţa la anul viitor, să ştii însuţi unde să mergi, să-ţi câştigi stipendiul şi mai departe. Cu toate acestea, dacă eşti bun la Dumnezeu, fă rugăciuni şi roagă ca să mă însănătoşească Dumnezeu până la anul viitor, ca să pot face în vacanţe o călătorie până la Bucureşti: şi atunci pentru mersul de absolvit la Viena îţi voi câştiga un stipendiu cel puţin de patru sute de florini v. a. (vienezi – n. n.). Fii sănătos, fiule! şi te sărut. Îţi doreşte / Al Tău / bolnav părinte (Luceafărul, I, nr. 4 din 15 octombrie nou 1902, pp. 62, 63),

Fiule Paule! / Am primit scrisoarea ce mi-ai trimis-o dim- preună cu absolutoriul de drepturi. Absolutoriul e bun. Dumnezeu să-ţi insufle tărie de suflet, ca acum să poţi începe lucrarea în calea Domnului şi a naţiunii. Eu de acest absolutoriu acum, deocamdată, nu pot face nici o întrebuinţare, fiindcă întrînsul stă scris că tu eşti ardelean: apoi ştii beleaua, despre care ţi-am fost scris mai înainte. Am văzut, din scrisoare-ţi, că tu eşti foarte disperat, atât despre soarta naţiunii din Ardeal şi Ungaria, cât mai ales despre soarta ta. Eu cred şi cunosc că nu este chiar aşa de rău, cum ne închipuim. Ce se ţine de soarta naţiunii, trebuie să ştim, că ea a ajuns acum aşa de departe în folosinţa drepturilor naţionale politice, încât nimeni nu o mai poate lipsi de acelea: deci noi putem numai să mai câştigăm, însă nicidecum să pierdem din câte avem până acuma. Dacă unii unguri fanatici şi neînţelepţi strigă prin gazete că românii au făcut rău că au trimis la Senatul împărătesc, şi prin aceea au greşit foarte mult faţă cu naţiunea ungurească, şi acest pas greşit şi-l pot îndrepta numai prin pocăinţă, dacă se vor ruga de unguri să primească ca să se unească Ardealul cu Ungaria, zicând că ungurii sunt mărinimoşi şi le vor ierta acea greşeală mare. Asta este o fanfaronadă aşa de mare, încât nu cred să i se mai afle soaţă pe pământ. Vai de român, când

18

Sigiliul

dumnezeirii

va ajunge să trăiască din graţia ungurului, a sasului ori a neamţului! Românul a dovedit, şi în timpurile barbariei, când era asuprit de toţi, că are şi capacitate înaltă, şi înţelepciune profundă, şi energie, şi bani. Şi au doară numai acuma, când sunt în folosinţa drepturilor poli- tice, ce se află într-o stare mai rea şi mai apusă? Au doară chiar acum să fie lipsiţi de capacităţi, de înţelepţi energici şi de banii trebuincioşi? Asta să nu o creadă cineva mai mult, căci se înşeală cumplit! Românii ardeleni au bărbaţii lor cei mai învăţaţi şi cei mai zeloşi naţionalişti în cele mal înalte diregătorii, atât la guvern, cât şi la judecătorie: tot aşa şi românii din Ungaria. Românii din Ardeal şi Ungaria au astăzi două mitropolii, şi prin urmare biserica lor este neatârnată de străini:

de sârbii carloviţieni şi de ungurii catolici stregonieni. Aşadar îşi pot administra biserica cum voiesc, fără amestec străin, pot ţine sinoade mitropolitane, episcopeşti, comunale sau sătene, îşi pot întemeia fonduri religionare, cum este cel din Bucovina, ca să fie asiguraţi fiecare preot, fiecare biserică, fiecare învăţător comunal; îşi pot orga- niza şcolile după dorinţă şi trebuinţă, cu un cuvânt, pot înflori după dorinţa inimii, căci cine îi opreşte. Aşadar, cine ar mai putea avea cuvânt să zică că românii din provinciile austriece n-ar avea libertăţi de ajuns de a şti dezvolta şi a înainta în ştiinţă, cultură şi în fericire, după placu-şi? Eu sper, fiule, că românii noştri, în scurt timp, îşi vor face toate aşezămintele de cultură, de fericire şi de înflorire. Iar dacă nu şi le vor face, atunci sunt mişei, nu mai au nimica din caracterul străbunesc român, şi atunci se cuvine, după toată dreptatea, să piară şi să le cântăm „Veşnica pomenire!”, pentru că orice fiinţă ce are mijloacele de a trăi şi a se întări, şi nu le întrebuinţează merită să piară! Eu nu cred însă aceasta despre românii austrieci de astăzi, de aceea îţi zic şi ţie, fiule Paule, leapădă-ţi ideile cele posomorite, de care pătimeşti aşa de cumplit! Căci ce se atinge de cauza ta, tu nu stai aşa de rău, cum îţi în- chipui. Dacă ai absolvit drepturile, intră în vreo cancelarie şi îţi începe lucrarea, că stipendiul dorit îl poţi căpăta şi ca diregător cancelarial;

19

Bucovina, în mărturii necunoscute

ba încă poţi face şi mai mult, adică, umblând la cancelarie, poţi şi studia şi a te pregăti de riguros, şi când eşti pregătit bine, te duci şi îţi faci rigurosul, şi vii iar în cancelarie şi te pregăteşti pentru al doilea riguros, şi aşa mai departe. În chipul acesta, câştigi două, adică: ţi se numără şi anii serviciului în cancelarie, şi îţi faci şi doctoratul dorit. Eu, de voi mai putea păstra stipendiile de până acum, unul îl voi păstra pentru tine, la întâmplarea când ai intra în vreo dregătorie ca practicant fără leafă. Despre înfiinţarea stipendiilor celor mari, mă îndoiesc, în acest an, chiar şi eu însumi, din două cauze: 1) pentru că, acum doi ani de zile, au fost foarte nefericiţi în Principate, în privinţa productelor, şi de aceea finanţele lor se află în scăzământ înfiorător; 2) pentru că chiar acum se află Domnitorul dus la scăldători în Germania şi, fără el, nu se poate face nici o hotărâre despre lucruri însemnate. Cu toate acestea, sunt sigur că, până la anul, tot înfiinţez vreo două, trei, că-i bombardez necurmat şi nu le dau pace până nu vor împlini dorinţa şi trebuinţa neapărată a naţiunii. Îmi scrii să te recomand la vreunul din căpitanii şi comiţii su- premi români din Ardeal. Mie mi se pare că aceasta ţi-ar strica mai mult decât ţi-ar folosi; fiindcă atunci ar socoti oricare, cu tot dreptul, că tu eşti aşa de necapabil, cu tot absolutoriul de drepturi, încât nu poţi intra în vreo dregătorie, fără numai prin recomandaţia şi chezăşia altora. Eu, să fi fost în locul tău, aş fi colindat, până acum, pe toţi comiţii supremi români din Ardeal şi m-aş fi recomandat lor, şi le-aş fi cerut sfatul ce să fac, şi le-aş fi cerut sprijinirea şi patronarea, numai aşa se face omul cunoscut acolo unde se cuvine şi de unde poate să-i vină ajutorul. Aceasta să o faci numaidecât, cu orice chip. Îmi vei zice poate că n-ai bani de călătorit, însă eu îţi răspund că se poate călători şi fără parale, mai ales în patria ta şi între cunoscuţii tăi. Eu îţi vorbesc din experienţa mea proprie, căci, la 1848, când m-a aruncat soarta din patrie, peste Carpaţi, n-am avut nici parale, nici vreo scrisoare de recomandaţie; ci m-am dus eu, cu capul meu, şi m-am recomandat şi la Domn, şi la miniştri, şi la boieri, literaţi, şi

20

Sigiliul

dumnezeirii

m-am recomandat aşa, cât ştiu, că nu mă vor uita nici în mormânt. De aceea şi ascultă acum de acelea ce le spun, căci ştiu că eu nu pun ceva rău. Apoi, căzând revoluţia şi constituţia României şi intrând muscalii în ţară, am fost nevoit să călătoresc de acolo, şi providenţa mă îndreaptă, fără vreo precugetare a mea, spre Cernăuţi; dar eu nu aveam nici o para la sufletul meu, şi vezi, cu doi două-decari, îm- prumutaţi de la profesorul ardelean Nistor, am călătorit apostoleşte, de la Bucureşti, prin Urziceni, Brăila, Galaţi, Bârlad, Iaşi, Botoşani, Dorohoi, Mihăieni, la Cernăuţi, deşi, în tot drumul acela, am fost urmărit, din pas în pas, de către un emisar al lui Coşut, care emisar, înzestrat cu bani de ajuns, conduse, în mai multe locuri, precum la Bârlad, la Iaşi şi la Botoşani, sicari vagabonzi, ca să mă omoare tâl- hăreşte; însă îngerul păzitor al meu mi-a descoperit secretul înfiorător şi m-a apărat de dânsul. Iată, fiule, că se poate face călătorie şi fără parale, chiar şi în ţară străină, cu cât mai vârtos prin patria ta şi printre ai tăi. Fă, dară, şi tu aşa: du-te pe la comiţii supremi români, te recomandă lor şi le cere sfatul; şi vei vedea că, pe când te vei întoarce de la dânşii, vei avea speranţă de viaţă mai multă decât ai putea învăţa în teoria şcolii în decurs de zece ani de zile. Cearcă cu un drum şi la guvernul ţării, dacă cumva s-ar afla vreun loc deşert, ca să intri în dregătorie, fără amânare să înceapă a ţi se număra anii serviciului, căci toată ziua şi tot minutul, ce-l petreci fără slujbă, este pierdut pentru viaţă şi pentru patrie, şi pentru tine, căci tu încă ai numai o viaţă, şi nu două. Ei, dacă soarta te-ar prigoni şi restriştea ar aduce cu sine, că tu, după toate acele încercări, să nu poţi căpăta nicăieri loc de aşezare, atunci intră în dregătorie chiar şi la saşii voştri, şi chiar şi fără leafă. Însă poartă-te aşa de sârguincios, aşa de cu reverenţă şi cu ascultare către mai-marii tăi, încât chiar şi ei să recunoască că meriţi să-ţi dea leafă, şi fii sigur că atunci ţi-o vor şi da. Îmi scrii că ai voi să treci în Principate, să serveşti statului lor, mai ales ca fost stipendiat al lor. Asta nu se poate din capul locului;

21

Bucovina, în mărturii necunoscute

pentru că ei au făcut acele stipendii pentru tinerii români bucovineni cu acel scop, ca tinerii ce se vor împărtăşi din ele, după absolvirea sau mântuirea studiilor, să rămână acasă, în patria lor, şi să apere dreptu-

rile naţiunii lor. Cei din Principate au pentru ţara lor stipendiaţii lor, trimişi pe la Paris, Berlin, Viena, Florenţa ş. a. Iar, pe de altă parte, nici nu s-ar cuveni să-ţi părăseşti patria ta, chiar atunci când avem trebuinţă de ajutorul ştiinţelor tale. Iată, mă vezi pe mine: m-au ales senator, la Făgăraş, încă la 1849, şi am fost şi întărit, şi, precum ştiu nemţeşte şi esamenele de drepturi încă le făceam până în trei ani de zile, aş fi putut să fiu căpitan acolo, cu leafă bună şi sigură; şi vezi, n-am primit, pentru că am ştiut că acolo se află români vrednici, care vor şti apăra cauza naţiunii şi drepturile ei, ci am rămas în Bucovina, cu leafă mică, de 630 florini v. a. pe an, şi încă şi aceea nesigură, fi- indcă, pentru nişte denunţări trimese la guvern asupră-mi, din partea unor duşmani, eu nu mi-am primit întăritura definitivă de profesor, în decurs de 14 ani, adică de la 1849-1863, şi afară de aceea, am stătut tot sub priveghere secretă poliţienească, fără ca eu să fi ştiut ceva despre aceea. Tot aşa, m-a chemat şi mă cheamă încă la Universitatea din Iaşi, ca profesor, cu leafă de 380 de galbeni pe an, şi n-am primit, nici nu primesc, deşi aici am o leafă foarte mică, fiindcă trebuinţa cere

să rămân încă cu tinerimea română bucovineană, ca să o deştept din

amorţeala şi letargia în care se află cufundată. Fă, dacă ţi se pare, şi tu

aşa, fiule! Du-te nu unde capeţi leafă mare, căci aceea tot o cheltuieşti

toată, oricât ar fi de mare, fiindcă trebuie să trăieşti după rangul lefii;

ci caută să te aşezi acolo unde vezi că te cheamă providenţa să lucrezi

pentru înaintarea binelui public al naţiunii, iar nu numai al tău. Poate ţi-am scris prea multe, fiule Paule, şi poate tu nici n-ai trebuinţă de-alde astea; dar ia-le în nume de bine, căci ele provin dintr- o inimă ce te iubeşte ca pe fiul său şi ar dori să te vadă cât mai curând aşezat într-o poziţiune, în care să poţi lucra şi tu, din parte-ţi, pentru scumpa noastră mamă naţiune! / Aron Pumnul. / profesor”. (Aurel

22

Sigiliul

dumnezeirii

Paul Bănuţ, Luceafărul, I, nr. 7 din 1 octombrie nou 1902, p. 106).

*

Acum să-ţi mai scriu şi câte ceva de cele ce se ating de locul naşterii mele. Aş avea trebuinţă de un fecior de omenie, aşa, ca de 16 ani, ca să-mi fie servitor, şi să-l plătesc după cum ne va fi tocmeala. Am scris preotului Ion Pop din Comana de Jos, care este preot şi în Cuciulata, ca să vorbească cu frate-meu Ghiţă, să-mi caute unul la noi în sat; dar nu ştiu ce este, că, până acum, nu mi-a răspuns nimica. Când te vei duce la Făgăraş, treci prin Cuciulata şi vorbeşte cu frate- meu Ghiţă despre lucrul acesta şi, dacă ar găsi pe cineva, să-mi scrie cu ce simbrie şi cu ce legătură ar voi să vie, ca aşa să-i scriu dacă pot primi condiţiunile puse ori nu. Aici îţi trimit două exemplare din broşura mea despre fondul religionar bucovinean, unul în dar ţie, şi altul, tot în dar, domnului Căpitan Bran de Lemeni, precum este scris cu mâna mea pe a doua pagină a broşurii. Te rog dă acest exemplar domnului Bran şi, cu acea ocaziune, te poţi recomanda la dânsul. Mergând către Făgăraş şi pe aiurea, să abaţi prin toate satele, pe la preoţii români, şi să-i îndupleci pe fiecare să-şi prenumere (rezerve – n. n.) câte un exemplar din broşura despre fond, adică să-ţi dea câte 1 florin 30 cruceri v. a., pe care să mi-i trimiţi de împreună cu numele şi titula (numele – n. n.) prenumeratorilor, şi eu, după primirea banilor, îndată le voi expedia exemplarele prenumărate. Spune-le să citească cu luare aminte, să vadă ce fond măreţ are biserica română din Bucovina şi cât de bine stau preoţii ei, în privinţa materială, apoi să se pregătească, pentru sinodul viitor, să facă propunere bine cugetată, ca să înceapă şi ei întemeierea unui asemenea fond pentru ei şi pentru urmaşii lor, măcar prin colecte anuale cât de mici, căci tot vor creşte, cu timpul, şi se vor înmulţi. Dea cerul ca să fie zis într-o oră bună şi să înceapă măreţul lucru! În Pârău am o soră, măritată după David Oană. Astă primăvară

23

Bucovina, în mărturii necunoscute

mi-a fost scris că se află în mare lipsă, din cauza anului rău, neroditor

şi a bolii de vite, şi a fost zis să-i trimit bani, să-şi cumpere boi şi bu-

cate. Mi-a sângerat inima că n-am fost în stare să-i pot trimite; pentru

că eu am leafă anuală 630 florini v. a., cum poţi vedea în broşură,

la pagina 188. Mai mult de jumătate din astă leafă merge numai pe

doftorii; afară de aceea, fiind că pentru boala de care pătimesc, nu pot umbla pe jos, sunt nevoit să ţin un cal şi trăsură, ca să pot umbla la şcoală, şi ţinerea calului îmi mistuie cealaltă jumătate de leafă, aşa,

încât, pentru trebuinţele vieţii şi ţinerea casei nu-mi rămâne nimica,

ci aceasta se împlineşte din puţina avere a soţiei. Deci, trecând prin

Pârâu, te rog abate şi pe la soru-mea, Maria, femeia lui David Oană, şi-i spune împrejurările mele, spunându-i să nu se supere pe mine, nici să-mi ia în nume de rău, dacă n-am putut să-i ajut sărmanei în zilele năcazului, că Dumnezeu mi-i martur că eu încă şi acum mai am datorii de plătit, cu carnete mari. Eu nu pot pricepe de unde poate să vie un asemenea lucru, că

oamenii, nefăcând mai mult iobăgie, nedând zeciuială din bucatele lor

şi având pământurile lor, să ajungă la sărăcie şi la lipsă mai cumplită

decât în timpul iobăgiei. De ce nu lucră ei sârguincios, căci acum li-i

deschisă calea să se îmbogăţească; că au câmpurile lor, au cheltuieli puţine, aşadar ce fac, de nu se chivernisesc şi asigură cu bucate pe

mai mulţi ani, înainte, ca, aşa, habar să n-aibă de anii neroditori? Eu,

să fiu sănătos, m-aş îmbogăţi, în câţiva ani, de mi-aş cumpăra moşii

de cele mari şi, apoi, aş face fundaţiuni pentru învăţăcei de cei buni. Îmi sângerează inima că nu pot fi între românaşii făgărăşeni şi co- hălmeni, să-i învăţ cum să se cultive şi să se îmbogăţească cu foarte puţin lucru. Eu, să fiu în Cuciulata, aş face din pustiul ei pământ şi din rău întrebuinţata pădure, până în zece ani de zile, un gimnaziu plenar, cu zece fundaţiuni pentru gimnazişti şi cu zece fundaţiuni mari pentru jurişti şi practicanţi. Acolo zace pământ nelucrat mai mult decât 300 de iugăre; pământul se lucră rău, când ar putea produce înzecit mai mult tot cu aceeaşi muncă, nici mătăsăritul, nici pomăritul, nici

24

Sigiliul

dumnezeirii

fânăritul meşteşugit, nici stupăritul nu se cultivă deloc, prin care, de pe un loc de zece iugăre, poate avea cineva, cu lucru de 2 luni, un venit anual de 5.000 florini v. a. Voi, în răstimpul studiilor, vă ocupaţi, cum să vede, numai curat cu studiile, pe când eu ştiu că noi, pe timpul nostru, pe lângă studiile obligate, am citit şi am studiat toţi clasicii, toţi filosofii tuturor naţiunilor şi toţi istoricii şi lingviştii lor; fiindcă este cunoscut că, în şcoală, se învaţă numai îndrumarea spre ştiinţă, iar nu ştiinţa însăşi, aceasta se învaţă numai din studierea autorilor renumiţi, care trebuie studiaţi afară de şcoală. Fii bun, fiule, şi, după ce vei face ce ţi-am însemnat în astă scrisoare, scrie-mi toate împrejurările şi speranţele. / Fii sănătos şi fericit, îţi doreşte, al tău amic şi părinte, / Arune Pumnul”. (Aurel Paul Bănuţ, Luceafărul, I, nr. 8 din 15 octombrie nou 1902, p. 126).

¤

Alecsandri şi Românii din Bucovina. Întâia dată când întâl- nim numele lui Alecsandri, în legătura cu Bucovina, este iulie, anul 1848. Iraclie Porumbescu, un scriitor bucovinean de a doua mână (eroare gravă şi inadmisibilă – n. n.), fost colaborator la ziarul fraţi- lor Hurmuzachi, pe când Bucovinenii nu aveau publicişti de seamă, povesteşte câteva amintiri din acel timp. Fără a face în total impresia veridicităţii, amintirile acelea au, totuşi, meritul de a ne pune la curent cu câteva fapte indiscutabile.

„Era în vara anului 1848 – începe Porumbescu, în ale sale „Amintiri despre Alexandri” (vezi Scrieri, Cernăuţi, 1848, pp. 119- 129). În Cernăuţi, se aflau aproape la 50 tineri moldoveni, fruntea tineretului surghiunit de Vodă Mihail Sturdza. Printre cei goniţi din patrie, erau Kogălniceanu, Negri, Cuza şi Vasilică Alexandri, cu fratele său, Iancu.

25

Bucovina, în mărturii necunoscute

Cei mai mulţi dintre ei erau găzduiţi pe la casele lui Doxachi Hurmuzachi, din Cernăuţi, şi pe la moşia acestuia, numită Cernauca”. Urmează descrierea unei scene duioase, în jurul căpeteniei acelei familii de boieri vechi moldoveni, ce se numeşte Hurmuzachi. Sim- plu, dar foarte sugestiv, Porumbescu prezintă câteva stări cu adevărat patriarhale, când desenează figura acestui mare vornic, care, dis de dimineaţă, colinda pe la fiecare exilat, cântându-i imnul deşteptării! Dar nu numai bătrânul Doxachi Hurmuzachi, acest caracter uriaş, recunoscut de ceilalţi biografi ai iui, dl A. Sturdza, Bariţiu şi Sbiera, era o personalitate distinctă între fruntaşii adunaţi, atunci,

la Cernăuţi. Mândre se înălţau şi capetele celorlalţi din pleiadă, iar, văzute prin prisma contemporanului, ele iau o strălucire deosebită. Alecsandri, privit cu „sfiala pioasă” a tânărului teolog Porum- bescu, era, pe atunci, „de o statură mijlocie, dar sprintenă şi mlădioasă. Faţa îi era rotundă şi cu trăsături din cele mai simpatice. Fruntea-i bine dezvoltată, pe care nu o împresura nici un păr, până după vârful capului, ce însă nu-i scad frumuseţea. Ochii erau negri, sprâncenele încordate, apoi împreunate la mijloc, gemene una pe alta, ce-l făceau şi mai frumos, şi mai drăgălaş. El era, pe atunci, de 26-27 ani”. Ceva mai interesante sunt amănuntele despre modul de pe- trecere al exilaţilor moldoveni, în frunte cu Alecsandri. „Seara, întorcându-se de la plimbare, la Cernăuţi, ţinându-se câte şase-şapte inşi de-a braţele, Alecsandri şi Negri, întotdeauna la mijloc, cântau

cu toţii: Allons enfants de là patrie

Pasul lui Alecsandri era după

tactul Marseilleisei”. Până aci, găsim, deci, un Alecsandri intrat în vârsta maturităţii, cu mare trecere de scriitor şi om politic, alături de tot ce Moldova avea mai bun, un Alecsandri vesel, în îndeletnicirile sale sociale. Veselia lui ne-o mai confirmă şi următorul episod, în care intră în acţiune şi bătrânul Alecsandri. „Bătrânul boier, tatăl Alecsandri-ştilor, venise şi el, cu câteva zile înainte, la Cernăuţi, lucru ce-i dete marelui poet şi român Alec-

26

Sigiliul

dumnezeirii

sandri posibilitatea a-şi face pe dor şi a da un banchet, în onoarea proclamării republicii în Bucureşti. Se zice că bătrânul boier era cam strâns la pungă. Însă insistenţele dulci ale iubitului său Vasilică i-o dezbrăca şi, cu propria sa mână, fiind şi eu de faţă, numără bietul bătrân 125 de zimţaţi, pentru acel banchet. Era prezidat de tânărul Curtius, din Bucureşti, singurul reprezentant al Munteniei”. Celelalte amintiri ale lui Porumbescu, despre Alecsandri şi legăturile lui sufleteşti cu poporul, despre principiile de artă naţională ale bardului, inspiră mai puţină credinţă şi par a fi reconstruite, după palide aduceri aminte, dacă nu chiar născocite pe de-a întregul. Doar dragostea pentru muzică, să fie un nou adaos, la multele dovezi de voioşie nesecată ale celui ce îşi cânta singur poezia „Scumpa dragă copiliţă”, pe aria din opera italiană „Norma”. Poetul avea, deci, însuşiri multe, cuceritoare şi biograful său, Porumbescu, desigur n-a fost cel mai de seamă, dintre câţi a robit. Bucovinenii, care s-au apropiat mai mult de Alecsandri, tot cu ocazia asta, căci, până aci, nu avem cunoştinţă de o prietenie a poetului cu fruntaşii din alte ţări, au fost fraţii Hurmuzachi. Întâile lor întâlniri şi convorbiri au stabilit, între ei, o prietenie atât de strânsă, încât, de aci, înainte, numele lor rămân alăturea multă vreme, colaborând la aceleaşi ziare şi reviste, scriindu-şi, mereu, şi discutând problemele sociale şi literare, ce se iveau în cursul timpului. Nu greşim, afirmând că toate legăturile lui Alecsandri cu Bucovina se reduc la această cooperare şi înrudire intelectuală cu cele mai marcante individualităţi din istoria culturală bucovineană. Prin Hurmuzăcheşti, Alecsandri a ajuns să contribuie, în măsura aşa de mare, la mişcarea literară, distingând, cu o fecundă colaborare originală, ziarele lor. Prin ei s-au popularizat, în provincia asta, ex- pusă deznaţionalizării, poeziile lui Alecsandri, scrise în o limbă atât de superioară, faţa de palidele încercări ale contemporanilor. Ei au introdus, în Bucovina, şi operele dramatice ale acestuia, prin canalul unor trupe destul de bune, de la Teatrul Naţional din Iaşi. E atât de

27

Bucovina, în mărturii necunoscute

intimă şi de intensivă colaborarea acestor elemente, pentru salvarea, deşteptarea şi întărirea românismului în „vesela grădină”, încât urmă- rirea activităţii lor nu e deloc lipsită de interes. Serile lungi de vară, petrecute în Cernăuţi, au fost un prilej pentru Alecsandri şi Hurmu- zăcheşti nu numai a se cunoaşte, ci a făuri, totodată, un program de acţiune fecundă. În scrisorile trimise, scurtă vreme în urmă, lui Alecu Hurmuzachi şi publicate succesiv în „Bucovina”, Alecsandri, tratând despre poezia populară, rezumă, în două locuri, şi ideile, venite în discuţie, cu acea ocazie.

„Iubite Alecu, scrie poetul, în numărul de la 12 octombrie 1849 al ziarului „Bucovina”. În trecerea mea prin Bucovina, am petrecut cu tine câteva zile, de a cător plăcere îmi aduc ades aminte. Multe am vorbit noi, atuncea, despre aceste frumoase părţi ale Europei, care se numesc ţările româneşti şi despre poporul frumos, ce locu- ieşte în sânul lor. Aprinşi amândoi de o nobilă exaltaţie, deşi poate cam părtinitoare, am declarat, într-o ochire, patria noastră cea mai drăgălaşă ţară în lume şi neamul românesc, unul din neamurile cele mai înzestrate cu daruri sufleteşti”.

Şi scrisoarea continua, în acest ton de caldă însufleţire, vorbind despre laudele ce aduseseră ei, atunci, trecutului, apoi munţilor, văilor, obiceiurilor şi cântecelor naţionale. Dintre toate, cântecele poporului par a fi fost subiectul princi- palei lor preocupări. Era un fel de modă, corolar al mişcărilor popo- raniste de la 1848, a vorbi şi de literatura poporală. Sporadic, se mai făcuse, dar, până acum, niciodată nu se îndreptase toată atenţiunea asupra comorii ascunse, de veacuri, în sânul mulţimii de la ţară şi de la munte, ca în anul când s-a proclamat suveranitatea poporului. Alecsandri n-a fost izolat; o mare parte din însufleţirea sa pentru folclor o datoreşte îndemnului prietinilor săi.

28

Sigiliul

dumnezeirii

„Îţi aduci aminte, scrie Alecsandri, vorbind, cu altă ocazie, despre balada „Mioriţa”, de o seară, din luna lui iulie a anului tre- cut, când ne aflam mai mulţi prieteni, la moşia voastră, la poetica Cernauca? Negri, Rolla şi Cuza, tu şi eu ne porniserăm toţi patru o lungă şi mult interesantă disertaţie asupra neamului românesc. Unul vorbi despre istoria lui. Altul făcu analiza proverbelor, ce le culesese din gura poporului. Un al treilea descrise obiceiurile Românilor. În sfârşit, veni rândul meu şi fusei rugat a zice balada Mioarei. Deşi eu nu o ştiam, întreagă, pe de rost, totuşi vă spusei câteva părţi din ea, care deşteptară în voi o mare admirare pentru poezia poporului. Iată dar că, în memoria acelei seri minunate din Cernauca şi în speranţa de a descoperi la lumină comorile de dulce poezie, ce stau ascunse în sânul poporului, iacă, zic, îţi trimit, acum, întreaga baladă. Oricare Român o va ceti, în gazeta ta, va avea dreptul de a se făli cu geniul neamului său” (aşa se face că „Mioriţa” a fost publicată, pentru prima oară, în „Bucovina” Bucovinei, nr. 11 din 1850 – n. n.). Se vede, deci, din cele citate, cât de mult l-au impresionat pe Alecsandri convorbirile cu Hurmuzăcheştii. Rezultatul practic al acestor înţelegeri a fost, între altele, colaborarea poetului la ziarul „Bucovina”. La 4 octombrie 1848, apare, la Cernăuţi, „Bucovina”, ziar re- dactat de fraţii George şi Alexandru Hurmuzachi. În programul acestei foi, care avea să fie „defensorul intereselor naţionale, intelectuale şi materiale ale Bucovinei, reprezentantul dorinţelor şi nevoinţelor ei, organul suferinţelor şi bucuriilor ei”, fraţii Hurmuzachi vestesc pe cetitori că şi-au asigurat „colaboraţia multor scriitori de talent”, ceea ce-i pune „în plăcută poziţie de a împărtăşi cetitorilor, pe lângă articole de interes comun, şi noi producte ale literaturii româneşti”. Nu putem cunoaşte toate puterile de muncă ziaristică, de care se face amintire în acest pasaj. În corpul foii nu găsim articole iscălite, decât acele ale redactorilor responsabili. Mai ştim, tot de la Porum- bescu, că a colaborat, la partea politică, şi Arune Pumnul, venit, tot

29

Bucovina, în mărturii necunoscute

atunci, la Cernăuţi, din iniţiativa lui Hurmuzachi, ca să ocupe catedra de limba română. A mai scris şi Bariţiu articole politice, referitoare la stările din Austria, cum se vede din corespondenţa acestuia. Alecsan- dri, care e vizat prin cuvintele „noi producţii ale literaturii româneşti”, intră în şirul colaboratorilor, abia cu numărul 1 din 1849, publicând poezia „Păsărică” (în volumul „Din Moldova 1848”), cu următorul cuprins alegoric:

Albă păsărică Ce stai singurică, Lângă cuibul tău Nu-i ziua senină Or nu curge lină Apa рѳ părău?

Ce plângi tu cu jale, Vezi sorele tale Cum se veselesc Prin crengile-umbroase Vezi cât de voioase Zbor şi ciripesc.

Ce durere, spune, Ce dor greu supune

Inimioara ta De stai singurică, Albă păsărică,

Şi nu poţi cânta?

„Frate-n depărtare

O pajură mare

Se-nalţă mereu:

30

Sigiliul

Ghiara-i se lungeşte Şi ochiu-i ţinteşte Tot spre cuibul meu.

Apa-i lină, frate, Frunza lin se bate În codru-nflorit, Dar cuibu-mi jos cade Că de mult îl roade Un şarpe cumplit”.

dumnezeirii

Aluziile la stările politice şi, îndeosebi, la soarta Bucovinei sunt de tot transparente. Redactorii observară, cu drept cuvânt, în nota de la sfârşitul poeziei:

„Socotim de prisos a chema luarea aminte a cetitorului asupra alegoriei cuprinse în această poezie, ieşită din condeiul unuia din cei mai slăviţi poeţi româneşti”.

De aci, înainte, „slăvitul poet” continuă a colabora sistematic. Urmează, una, după alta, poeziile „Lăcrămioarele”, „Strigoiul”, „Adio la Moldova” şi „Adio la mormântul lui Grigore Romalo”, aceasta din urmă, cu o scrisoare, pe care o reproducem în întregime, fiind un episod necunoscut din mişcările politice, de la 1848, în Moldova:

„Soţul nostru de emigraţie, fratele nostru Grigore Romalo, e în agonia morţii, scrie Alecsandri. Martir al libertăţii, el îşi dă sufletul, poate în ora aceasta, pe patul unui spital. Jertfă a cruzimii lui Mihai Sturza, unul din cei mai buni tineri ai Moldovei, piere, acum, în amarul străinătăţii, departe de familie, departe de patrie, şi cele de pe urmă ale lui cuvinte sunt pentru nenorocită ţara noastră. „Mor, zice el, cu jalea că nu m-a ajutat soarta să-mi dau viaţa

31

Bucovina, în mărturii necunoscute

pentru fericirea patriei mele”.

Ştiu că Grigore Romalo este unul dintre tinerii, prinşi şi legaţi de cătră vitejii fii ai lui Mihail Sturza, în seara de 29 martie 1848. El

a fost maltratat mai crud decât toţi ceilalţi, de către arnăuţii năimiţi

de Curte. Cu capul spart, cu pieptul zdrobit de stralurile puştilor sol- dăţeşti, plin de răni şi de sânge, el a fost târât, de păr, până la cazarmă şi, de acolo, trimis la Măcin. Umezeala închisorii şi lipsa de grijă sporind şi înveninând du-

rerile ce le pătimea sărmanul nostru amic, din seara răzbunării hoţeşti

a lui Beizadea Sturza, o boală grozava se încuibă în pieptul său, o

boală de care omul nu scapă, oftica. Şi, acum, acest rău nevindecabil s-a descărcat, cu atâta furie, în plămânii săi, că, în câteva zile, el a ajuns pe malul mormântului. La noapte sau mâine, poate, el va cădea înăuntru pentru veşnicie. Bucură-se Sturza, văzând cât de bine a izbutit a pune vârf nelegiuirilor sale de 15 ani, prin moartea unui fiu al Moldovei, prin disperarea şi doliul unei familii întregi. Dar, de mai este o dreptate în cer, fantasma lui Grigore Romalo va sta necontenit în ochii lui M. Sturza şi-l va sili să dea seamă lui Dumnezeu”.

Tot acolo, cu data de 31 mai 1849, Alecsandri scrie despre acelaşi caz:

„Fratele nostru s-a săvârşit, astă-noapte, pe la trei ore, în spitalul francez din Pera. În această casă numai, el a putut găsi grijile trebuincioase unui bolnav, căci rudele lui de la Fanar nici n-au voit să-l primească în casele lor, de frica molipsirii bolii. Iată cum ne plătesc Grecii, cărora noi, Românii, le deschidem braţele, de atâtea veacuri. Grigore Romalo a murit, în vârstă de 29 ani, cu gândul la pa- tria sa. Încă unul de ai noştri, care ne lasă! Încă o rază de speranţă a Moldovei, care s-a stins! Peste o oră, noi, toţi emigranţii români, vom

32

Sigiliul

dumnezeirii

merge să însoţim trupul fratelui nostru, la locaşul său de moarte”.

*

Sosim la o epocă dintre cele mai fericite pentru Alecsandri şi pentru literatura română, în genere: la îmbrăţişarea literaturii populare. Într-un lung şir de scrisori, adresate lui Alecu Hurmuzachi şi apărute în „Bucovina”, în anii 1849 şi 1850, Alecsandri îşi arată toată admiraţia şi toată priceperea pentru poezia poporului, dovedind valoa- rea ei prin pilde citate, îndeosebi prin balade, pe care le comentează şi le împodobeşte cu impresiile sale sugestive. Ce senzaţie au stârnit scrisorile lui Alecsandri, putem deduce din următoarea notiţă introductivă, a redacţiei de la foaia bucovineană:

„Cu deosebită plăcere împărtăşim cetitorilor noştri acest arti- col, în care suntem datori penei măiestre a unui bărbat, pe care noi ne ţinem de fericirea de a-l numi între amicii noştri şi pe care naţia română de mult îl preţuieşte ca pe unul din cei mai geniali poeţi ai săi. Acest articol este comentariul, pe care dumnealui binevoi a-l promite gazetei noastre. Deschizându-ne un aşa însemnat tezaur de poezie, cu totul originală şi populară, dumnealui şi-a dobândit un nou drept la recunoştinţa patriei. Noi, din parte-ne, mulţumindu-i pentru onoarea şi pentru mult preţuita conlucrare a domniei sale, ne bucurăm a aduce, aici, frumosului geniu poetic şi zelului naţional al dumisale un public omagiu” Bucovina, 12 octombrie 1849).

Omagiul era cât se poate de meritat, căci Alecsandri, prin articolele-scrisori şi prin textele, necunoscute până atunci, publicate într-u ziar dintr-o provincie străină, a făcut,în primul rând,un serviciu. Prin o lectură atât de aleasă, cum le-o oferea, se aducea cauzei româ- neşti un mare bine; prin descoperirea unor poezii atât de desăvârşite ca baladele voiniceşti, încrederea de sine şi vitejia lua, iarăşi, loc în şirurile populaţiei, ce, tocmai atunci, trecea prin zguduirea socială

33

Bucovina, în mărturii necunoscute

ameţitoare a anilor revoluţionari. În „Bucovina”, poetul publica, în materia aceasta, scrisori mai lungi asupra baladei „Codreanu” (Nr. 32, 1849); frumoasa scrisoare, cu preţioase detalii despre „Mioara”, şi, în Nr. 57, din anul 1850, articolul „Hore româneşti”. Fiecare scrisoare e urmată de texte, iar baladele necomentate îşi au notiţele lor explicative, aşa cum le-a tipărit, doi ani în urmă, Th. Codrescu, editorul celor două prime fascicole de „Balade”. Mai târziu, Alecsandri şi-a reunit toate scrisorile într-un singur articol, mai lung, fără a-i putea însă imprima caracterul unităţii, şi le-a reprodus în volumul său de „Prosă”, cu mai multe schimbări şi omisiuni, sub titlul „Românii din poezia lor”, păstrând dedicaţia „dlui A. Hurmuzachi, redactorul foii Bucovina”. În toate astea, se cuprinde o parte fundamentală din activitatea lui Alecsandri şi din principiile lui literare-estetice. Putem remarca, înainte de toate, că întreg tonul, în care sunt scrise, este la înălţimea epocii poetului: plin de entuziasm şi de zgo- mot. Lipseşte cu totul calmul aprecierii, propriu ştiinţei. S-ar părea că bardul niciodată n-a privit poezia poporului altfel, decât prin ochi de poet.

„M-am înamorat de poezia poporală ca de o copilă din Car- paţi, tânără, mândră, nevinovată şi aşa de frumoasă, că pe soare ai putea căta, iar pe dânsa ba”, zice Alecsandri. Iar comparaţia e cea mai nimerit posibilă. El trata poezia, într-adevăr, ca pe o fată mare. Îi preamărea însuşirile, se inspira de ochii, sufletul şi puterea ei de a iubi şi a suferi. Când nu i se părea destul de frumoasă, o împodobea el, singur, cu rime de-ale sale. Ce mirare, deci, dacă şi scrisorile, de care vorbim, fac impresia unor drăgălaşe răvaşe de iubire. Din „dulce” şi „sfânt”, din „falnic” şi „măreţ” nu încetează, fie că esplică obiceiuri de-ale poporului, fie că disecă versurile baladelor, pentru a sublinia frumuseţile lor poetice.

34

Sigiliul

dumnezeirii

Nimic nu poate dovedi mai bine ca aceste răvaşe cât de mult convenea

firii şi talentului lui Aecsandri poezia asta uşoară la înţeles, limpede

la rostit, înviorătoare de suflet.

Însufleţirea lui e foarte explicabilă, căci în poezia populară Alecsandri s-a găsit pe sine însuşi. Textele apărute în „Bucovina” Alecsandri le-a adunat din Mol- dova, Transilvania şi chiar din Bucovina „fiindcă, pân-acum, nu am avut prilej a studia decât poeziile populare ale acestor trei provincii; suntem, însă, încredinţaţi că geniul poetic al Românilor din Valahia, Banat şi Basarabia nu este mai puţin puternic şi producător”, afirmă el, într-o notă din articolul despre „Horele româneşti”. Şi, până la 1866, s-a convins şi despre frumuseţea poeziilor celorlalte provincii, deoarece colecţia cea mare cuprinde şi texte de peste Prut. Activitatea asta folcloristică, pentru publicul din Bucovina

a continuat-o până la încetarea ziarului, întâmplată la 2 octombrie

1850. O parte din material a rămas chiar netipărit, din cauza motivelor politice, care au determinat apunerea grabnică a organului Hurmuză- cheştilor. Astfel, cel puţin, trebuie să deducem din o scrisoare inedită, trimisă lui Alecu Hurmuzachi, probabil tocmai în timpul de agonie a ziarului. Iată cuprinsul acelei scrisori:

„Iubite Alecu, / Prin „Balada lui Bujor”, ce îţi trimit acum, în-

chei partea I a baladelor poporale, care s-au tipărit în gazeta Bucovinei

şi care, în total, alcătuiesc un număr de 12: anume „Codreanul”, „Pă-

unaşul Codrilor”, „Toma”, „Blestememul”, „Sârb sărac”, „Năframa

şi inelul”, „Turturica”, Şalga, „Bujor”.

Îmi mai rămân încă multe de prelucrat şi multe de descoperit, dar nădăjduiesc că, fără întârziere, oi putea să comunic foii Buco- vinei unele din următoarele balade, precum „Ştefan Vodă”, „Moţoc Vornicul”, „Bătrânul Novac”, „Corbul”, „Movila lui Purcel” (sic!), „Chira”, „Vidra”, „Costiţe”, „Petrişor”, „Giumuz”, „Badiu”, „Român Grue Grozovanu”, „Luna şi Soarele”, „Holera” ş. c.

35

Bucovina, în mărturii necunoscute

Până a nu mă apuca încă de prelucrarea acestora, am hotărât a-ţi trimite câteva „Doine”, câteva cântece haiduceşti şi câteva „Hore”, cu gând de a răspândi mai multă varietate în publicarea poeziilor populare. Pe lângă acestea, voi adăogi şi unele cântece de jale, care poartă şi numele de cântece de lume, în societatea cea înaltă. Îţi comunic, acum, deocamdată, o colecţie de hore, atât din Moldova, cât şi din Transilvania şi Bucovina, pe care le voi începe a publica după ce va ieşi „Bujor” la lumină. / V. Alecsandri”.

Dar colaborarea lui Alecsandri la „Bucovina” nu s-a mărginit numai în acestea. Printre poeziile populare, a publicat şi câteva origi- nale, de dată mai veche, ca „Trei arcaşi sau altarul mănăstirii Putna”, „Barcarola siliciană” şi „Sburătorul”.

Din acelaşi timp, datează o scrisoare a lui Alecsandri către Hurmuzachi, prin care îl vesteşte că-i va trimite, pentru „Bucovina”, un roman al lui Ghica, roman rămas necunoscut, până acum. Acea scrisoare, în întregime, este următoarea:

„Constantinopole, 12 Mai 1849.

Iubite Alecule, Am cetit cu multă plăcere rândurile ce mi-ai scris şi, drept răsplată, îţi făgăduiesc în curând să-ţi trimit bogată materie pentru foiletonul gazetei Bucovinei. Aici am descoperit, la un prieten al meu, om cu duh şi cu judecată, o scriere însemnată, plăcută şi folositoare ţărilor noastre, un roman de meurs, un soi de Jerome Paturot româ- nesc, şi îndată am gândit la tine, iubite Chiţigoiule. Această scriere, ce bate în moravurile şi în defectele societăţii noastre din Bucureşti, este menită a atrage luarea aminte a tuturor cetitorilor şi, în urmare, cred că nu poate figura mai bine aiurea, decât în Bucovina. Mă înda- toresc, dar, a-ţi trimite, peste puţin, partea întâia şi te îndemn a tipări,

36

Sigiliul

dumnezeirii

regulat, în foiletonul gazetei tale. Prietenul meu, ce doreşte a păstra anonimatul pentru toţi, afară decât pentru tine, îţi este cunoscut bine, căci numele lui este Ion Ghica; destul e să cunoşti numele autorului, pentru ca să judeci de meritul operei sale. El aşteaptă hârtiile sale de la Bucureşti şi, îndată ce le va primi, eu însumi ţi-oi expedia partea întâia a scrierii, de care ţi-am vorbit mai sus. Totodată, dacă cumva îmi aduce oarecine hârtiile mele, de la Iaşi, ţi-oi trimite şi ceva din poeziile populare, pe care tu ştii a le preţui atât de bine. Eu doresc ca foaia Bucovinei să devină cel mai bun organ de răspândire a ideilor frumoase printre Români, şi îţi făgăduiesc a lucra pentru ea, cu aceeaşi râvnă, cu care am lucrat pentru Propăşire. Acum să venim, puţin, la politică, generalul Grabe a fost în Constantinopole, cu o misie secretă în privirea provinciilor noastre, şi, pe cât am putut afla, ei au izbutit a încheia o convenţie cu Poarta, ce cuprinde următoarele condiţii (urmează textul francez al convenţiei, care are 7 puncte, între care se cuprind: 1) Numirea unui gospodar, pe 7 ani, de Sultan; 2) suspendarea provizorie a Adunărilor generale; 3) instituirea a două comitete de revizuire; 4) cele două puteri suverane vor ocupa ţările române, ţinând pe teritoriul lor câte 25.000 soldaţi; 5) doi comisari imperiali vor fi numiţi lângă gospodari; 6) dispoziţiile acestea vor ţine 7 ani). Iată, iubite Alecule, cum ne-au urzit nouă lanţuri duşmanii noştri, şi asta, în ochii şi sub nasul puterilor marii Europe. De acum, nu ştiu în cine să-mi pun nădejdea, căci şi Dumnezeu pare că a părăsit cauza Românilor. Poate că purtarea Ungurilor să aducă ceva prefacere în trebi, dar şi aceasta cine o poate asigura? Ceea ce m-am încredinţat este că cei mici plătesc, totdeauna, oalele stricate. Turcia are destulă putere de suflet: prin urmare, ne-au jertfit şi acum duşmanului nostru. Sfârşesc, înştiinţându-te că Negri e sănătos şi că te sărută fră- ţeşte, precum şi pe Georgiţă. Asemene fac şi eu, până a nu închide acest răvaş. Al tău frate, V. Alecsandri.

37

Bucovina, în mărturii necunoscute

Alăturez, aici, o fabulă, intitulată „Zimbrul şi Vulpea”. Autor anonim.

Încetând ziarul bucovinean, încetează şi relaţiunile mai strân- se ale lui Alecsandri cu provincia asta. Publicul este, acum, perfect orientat asupra lui. Popularitatea lui e întemeiată. E singurul scriitor care domină peste toată întinderea românească. În noiembrie 1850, când poetul a trecut prin Cernăuţi, pentru

a însoţi pe frate-său şi pe doamna Maria Cantacuzin, în drumul lor spre Paris, el scrise lui Ghica:

„Gazeta Bucovinei nu mai apare, dar Hurmuzăcheştii spun că, peste câtva timp, vor da semn de viaţă”. Totuşi, ea n-a reapărut şi abia, 14 ani în urmă, s-a putut întemeia „Foaia Societăţii”, de aceleaşi forţe, iar Alecsandri şi-a putut face reintrarea printre luptătorii pentru emanciparea Bucovinei.

*

În intervalul de la dispariţia „Bucovinei”, până la întemeierea „Foii Societăţii pentru cultura şi literatura Românilor din Bucovina”, relaţiile lui Alecsandri şi fruntaşii cu poporul acestei provincii sunt mai puţine, dar nu sunt întrerupte. Bucovina e plină de cântecele bardului, care începeau, acum, să fie puse pe melodii, pentru a primi

o răspândire şi mai mare. În direcţia asta, familia Hurmuzachi îşi făcea în primul rând datoria. Bariţiu istoriseşte că doamnele Eufrosina şi Eliza Hurmu- zachi au început, încă în anul 1849 „punerea în note” a cântecelor româneşti, iar mai târziu, şi-au asociat, pentru aceeaşi lucrare, pe cel mai de seamă compozitor bucovinean din acel timp, pe Miculi.

„Până acum, scrie Cost Hurmuzachi lui George Bariţiu, cu

38

Sigiliul

dumnezeirii

data de 5 octombrie 1851, acest rar talent (artistul Miculi) a transcris, sub nemijlocita asistenţă şi îmboldire a mea şi a surorii mele Săftica (Eliza), după executarea celor mai buni lăutari, ce i-am adus din toate părţile, mai bine de 36 de cântece naţionale din cele mai frumoase, care, curând, se vor trimite la Lipsca”.

Să ne oprim, puţin, la sonorul nume al lui Miculi, căci nu se poate trece peste el, într-o biografie a lui Alecsandri. Străin de origi- ne, probabil german (armean din Cernăuţi – n. n.), Carol („Şarl” îi zice Alecsandri) Miculi s-a întors în Bucovina, patria sa, prin 1848. Făcuse studii muzicale serioase, în străinătate (fusese elevul lui Chopin, căruia îi va orchestra, mai târziu, întreaga operă – n. n.) şi era apreciat ca talent muzical extraordinar, iubit şi de Români. Alecu Hurmuzachi, vorbind despre un concert, dat la 19 aprilie 1849, îl prezintă în următoarea lumină:

„Acest concert ne-a dat prilejul să admirăm matura, frumoasa executare pianistică a dlui Miculi, ce petrece în mijlocul nostru, de când s-a întors de la Paris. Acest amabil artist, pe care Bucovina, cu mândrie, îl poate numi al său, a fost primit, la înfăţoşarea sa, cu cea mai vie bucurie. Deşi el singur e însemnat componist, a executat, însă, numai compuneri ale dascălului său, Chopin”.

Alecsandri a început şi el, de timpuriu, să se intereseze de com- pozitorul bucovinean şi, când doi ani în urma acestei date, colecţia de melodii, anunţată de C. Hurmuzachi, a apărut, în adevăr, poetul ia condeiul şi scrie, în „România Literară” (1855, p. 110), o lungă şi entuziastă dare de seamă asupra ei.

„Cu o nemărginită bucurie, facem ştiut că o parte din cele mai duioase melodii ale poporului român au ieşit la lumină, într-un album foarte elegant, tipărit la Leopold, şi cuprinzând 48 de arii de tot soiul:

39

Bucovina, în mărturii necunoscute

doine, hore, cântece de lume, cântece hoţeşti”, scrie Alecsandri, în articolul „Melodiile româneşti”.

În urmă, povesteşte că „autorul şi editorul acestui album este

unul din Bucovina, un artist de frunte

tatea ambelor capitale, a Moldovei şi a Valahiei, a avut plăcere de a-l asculta şi aplauda”. Ariile le-ar fi adunat şi în voiajul, făcut la 1850, în provinciile române, „ascultând pe cei mai vestiţi lăutari din Iaşi şi Bucureşti”. Alecsandri nu are cuvinte destule pentru a lăuda „fapta patriotică” a lui Miculi şi găseşte că „albumul lui e binevenit, căci aduce un contingent de mare preţ la comoara cunoştinţelor Europei în privirea naţionalităţii noastre”. După darea asta de seamă, în care se găsesc şi alte păreri preţioase ale lui Alecsandri, precum şi repro- ducerea (în traducere?) a prefeţei lui Hauri Ehrlich asupra muzicii populare române, poetul şi compozitorul s-au apropiat. Nu ştim când şi unde s-au cunoscut; cert este însă că Alecsandri ţinea foarte mult ca Miculi să scrie muzica la textele sale. Iată ce-i scrie, în privinţa asta, lui Alecu Huruzachi, doi ani după articolul din „România Literară”: „M-am bucurat foarte mult că prietenul nostru Miculi a compus o nouă melodie pentru „Hora Unirii” şi sunt încredinţat că trebuie să fie minunată. Bucuria mea însă ar fi şi mai mare, dacă aţi putea voi litografia notele, la Cernăuţi, pe formatul ce l-am trimis, pentru ca să le adaog la sfârşitul tomului meu. Acest tom are să fie gata pe la sfârşitul lui martie, tocmai pe când sperăm că presa va putea să-şi întindă aripile mai pe larg. Aici, în Iaşi, avem numai un singur litograf şi acela lucrează astfel de încet, că te face să pierzi toată răbdarea. Notele cu „Hora Unirii” nu le poate tipări în Austria. Nu s-ar putea însă închipui ceva la Lemberg, pe sub cumpăt? Combinaţi, împreună cu Miculi, cum îţi şti, şi, dacă veţi găsi că nu este alt chip, decât a trimite la Paris notele horei, expediaţi-mi-le mie, cât mai în grabă, ca să am vreme de a scrie fratelui meu.

dl Şarl Miculi, pe care socie-

40

Sigiliul

dumnezeirii

Oricum să fie, îmbrăţişează pe Miculi, din parte-mi, şi-i spune că am mare dorinţa de a lucra ceva împreună cu el: vreo operă sau vreo scenă istorică, fantastică, romantică etc., cum i-a plăcea”. În con- tinuare, Alecsandri scrie: „Zici că publicarea muzicii „Babei Hârca” te-a nemulţumit, fiind lipsită de cuvintele acelei operete? Trebuie, însă, să-ţi descarci mânia asupra lui Codrescu, pentru că el a făcut acea publicare. Eu n-am ştiut nimica despre dânsa, până mai deunăzi. În volumul ce-l scot acum la lumină, îţi dedic ţie studiile mele asupra poeziei poporale, fiindcă tu eşti cel dintâi care le-ai publicat, în gazeta „Bucovina”. Am adunat, în acel volum, tot ce am scris în proză, până acum, şi am adaos vreo două piese de teatru noi, o comedie şi o dramă istorică în trei acte („Cetatea Neamţului” – n. Ilarie Chendi), ce se va reprezenta în curând. Aş fi dorit mult să-mi încoronez volumul cu hora lui Miculi. Al tău frate, V. Alecsandri.

În P. S.: „Am dat fratelui Costaki o colecţie a tuturor uvrajelor ce am publicat până acum, spre a le trimite Bibliotecii studenţilor Români din Bucovina”.

De compozitorul Miculi, Alecsandri mai aminteşte, în o scri- soare din 30 ianuarie 1865, fiind vorba de poezia sa „Bucovina”. E o scrisoare importantă asta, nu numai pentru că datează din preajma apariţiei „Foii Societăţii”, însemnând, deci, reluarea legăturilor sale literare intime cu Bucovina, dar mai ales pentru amănuntele ce le dă asupra stării teatrului român din acel timp. Fiind necunoscută, o dăm în întregime .

„Mirceşti, 30 Ianuar, 1865

Iubite Alecu, Astăzi e una din acele zile de iarnă, în care focul sobei pare a

41

Bucovina, în mărturii necunoscute

se mândri de importanţa sa, căci el ţine locul soarelui. Afară, ninge

cu viscol, pământul s-a învelit cu o blană albă, o blană însă ce-ţi in- suflă fiori îngheţaţi; numai câţiva corbi se zăresc înnegrind şi se aud

Ei râd de ger şi trag palme, cu aripile lor, peste faţa

iernii. Acum, dar, e vreme să grăim împreună, ca doi vechi amici, care au multe de spus. Mă întrebi cum petrec şi lucrez la ţară? Petrec, cu mulţumire, în compania bibliotecii mele, şi mă ocup de compuneri dramatice. Am trimis, până acum, lui Millo, la Bucureşti, vreo 5 manuscrise, adică două comedii şi trei cântecele comice, şi, de nu aş fi fost bolnav, vreo trei săptămâni, aş mai fi adăugit ceva la acele opere uşoare. Dacă m-ar întreba cineva de ce mă dedau la un şir de lucrări de asemenea natură, voi răspunde că lipsa de artişti capabili îmi taie aripile şi mă sileşte a mă mărgini într-un cadru potrivit cu puterile trupelor actuale din ţară. Nu îţi pot spune, dragă Alecule, ce adâncă disperare simt în sufletul meu, când mă văd lipsit de artişti de talent, care să ştie a interpreta tot ce aş voi să scriu. Adeseori, mi s-a întâm- plat, la Paris, asistând la vreo însemnată reprezentare de la Theatre français, să-mi vină lacrimi în ochi, şi asta pentru că n-am actori după placul meu! Mă găsesc ca un om culcat într-un pat prea scurt, prea îngust; nu mă pot întinde, fără să mă lovesc şi să-mi fac vânătăi. Singurul om de un talent adevărat şi mare este Millo; prin urmare, lucrez mai mult pentru el şi am întreprins o serie de portrete de tipuri, sub nume de cântece comice, care sunt, totdeauna, jucate în perfecţie. Astfel, am făcut „Şoldan viteazul”, „Angheluşa doftoroaie”; „Herşcu boccegiul”, „Napoilă – retrogradul”, „Clevetici – ultra progresistul”, „Surugiul”, „Chiriţa în Paris”, „Barbu lăutarul”, „Gură-Căscată po- litic”, „Paraponisitul”, „Ioan păpuşeriul” etc. Toate acestea sunt monologuri, amestecate cu cântece; unele din ele reprezintă tipuri ce se pierd, pe toată ziua, din societatea noastră, precum Mama Angheluşa, Surugiul, Barbu lăutarul, Ion păpuşeriul etc. Pentru urmaşii noştri, ce vor fi curioşi a avea o idee de timpul

cârâind prin aer

42

Sigiliul

dumnezeirii

actual, acele cântece le vor înfăţişa portretul fotografic. Întru aceasta consistă tot meritul lor.

*

Într-un timp când Românii de pretutindeni începeau a înţelege rostul asociaţiunilor culturale, când Bucureştenii se gândeau la so- cietatea academică, Transilvănenii, la „Asociaţia” lor de astăzi, s-a organizat, şi la Cernăuţi, o societate, mai înainte „reuniune”, căreia i-a fost rezervat un rol deosebit în mişcările culturale. „Societatea pentru literatură şi cultura română din Bucovina”, cum îşi zice ea, cu un nume împrumutat de la asociaţii similare străine, se constituie la 11/23 ianuarie 1865, mărturisind ca program „concentrarea puterilor spirituale naţionale, spre a sprijini şi dezvolta onoarea limbii, cunoştinţa literaturii şi cultura poporului. Ca preşe- dinte al adunării figurează George cavaler de Hurmuzachi. Tot ce Bucovina avea mai de frunte, fraţii Hurmuzachi, Pumnul, Sbiera, Eusebie Popovici şi diferiţi membri ai familiilor boiereşti Stârcea, Vasilico etc. iau parte la punerea temeliei societăţii. Şi, chiar ia întâia lor adunare generală, fruntaşii bucovineni votează, „unanim şi cu aclamaţiune”, de „mădulari onorari”, pe principii poeziei noastre, Vasile Alecsandri şi Dimitrie Bolintineanu, poeţii iubiţi şi adoraţi de toată naţiunea, ale căror versuri încântătoare vor pieri numai (după) cel de pe urmă cuvânt din lume”. Era absolutismului pentru Austria fiind închisă, legile de presă deveniseră mai liberale şi ideea reînfiinţării unui organ pentru inte- resele culturale române putea fi realizată. Societatea, îndată după înfiinţarea sa, a şi întemeiat „Foaia”, cu menirea „de a conlucra la reînvierea spirituală, a întruni inteligenţele din ţară şi de peste mar- ginile ei spre a vorbi, faţă cu nămolul ameţitor al idiomurilor străine din Austria, iubiţilor compatrioţi, dulcea noastră limbă românească”. În deosebire de harnica „Bucovina”, de la 1848-1850, noul ziar are un caracter pur literar. Cu girarea lui, ca redactor, se însărcinează

43

Bucovina, în mărturii necunoscute

Ambrosiu Dimitroviţă, secretarul societăţii. Acest Dimitroviţă nu este o figură istorică. Născut la 1838, din părinţi preoţi, era doctor în drept, ocupa un Ioc de inferior, de conţopist în Comitetul Ţării, şi s-a distins, înaintea compatrioţilor săi, prin o singură lucrare, prin „Catihisul naţional”, premiat de baronul Mustaţă. Calitatea lui de redactor al „Foii” i-a adus titlul de membru al Societăţii academice din Bucureşti, unde, însă, nu s-a prezentat niciodată. A murit, de tânăr, şi toată activitatea lui se mărgineşte la nişte articolaşe incolore. Spiritul conducător al foii, însă, nu era Dimitroviţă. Tot în casa Hurmuzăcheştilor ardea lumina pentru Bucovineni. Cel mai fecund membru al comitetului de redacţie era George Hurmuzachi. Fratele acestuia, Alecu, la început era „împiedicat de sănătate” a se interesa de ziar. „Nu sunt nici în fruntea ei, am fost numai un an, până ce s-a înfiinţat, nici în comitetul ei administrativ, nici în acela al redacţiunii; fratele meu, George, e într-aceste”, scrie el lui Alecsandri. Totuşi, cele mai frumoase dări de seamă, despre fluctuaţia vieţii culturale din Bucovina, sunt din condeiul lui Alecu Hurmuzachi. Alecsandri avea, de timpuriu, cunoştinţa că Bucovinenii pre- gătesc terenul pentru o revistă. El a scris, anume pentru inaugurarea noului organ de răspândire a culturii, poezia sa „Bucovina”, care se şi publică în numărul prim al ziarului, cu nota redacţiei:

„Genialul nostru poet, dl Vasile Alecsandri a avut bunăvoinţa de a ne noroci cu această frumoasă salutare a Bucovinei, înlesnindu- ne, astfel, o inaugurare atât de îmbucurătoare a foii noastre şi dând, prin aceasta, foii speranţa că o va sprijini şi mai departe, din când, în când, cu nepreţuitul său geniu şi cu măreţele sale producte literare”. Pe cum văzurăm, efectul poeziei lui Alecsandri a fost uimitor, ca acela al unui imn deşteptător, făurit în zile revoluţionare. Dar nu mai puţin cetite, jucate şi aplaudate au fost comediile lui Alecsandri, cele vechi, care se reprezentau tocmai în această epocă, şi cele noi, care erau în curs de publicare, în coloanele „Foii”. În acest chip, numele

44

Sigiliul

dumnezeirii

poetului era pomenit şi cunoscut de la un colţ al Bucovinei, la altul, ca acela al unui apostol. Conducătorilor poporului bucovinean Ie convenea foarte mult literatura pe care o făcea Alecsandri. Pentru deşteptarea poporului aveau anume trebuinţa de un ajutor ca literatura dramatică a poetului moldovean. După înfiinţarea „societăţii”, povesteşte dl Sbiera, adeseori s-a discutat, printre membrii ei, asupra mijloacelor mai potrivite, prin care s-ar putea înviora simţul naţional în publicul mare, în toate păturile poporului. Cu toţii au convenit că mijlocul cel mai nimerit ar fi nişte reprezentaţiuni teatrale; dacă vor fi de conţinut patriotic şi naţional şi dacă vor fi executate de artişti cât se poate de buni, nu vor întârzia să gâdilească amorul propriu în publicul român, să-l împingă la mai strânsă unire şi să dovedească străinilor detractori că limba româ- nească este destul de dezvoltată pentru artă şi literatură dramatică. Cât de juste erau aceste păreri ale bucovinenilor s-a dovedit îndată ce ele au fost puse în practică. După prima reprezentaţie, dată Ia Cernăuţi de o trupă ieşeană (cu piesa „Radu Calomfirescu”, de I. Dumitrescu) însufleţirea a fost mare. „Nicicând nu se văzuse atâta entuziasm”, scrie tot dl Sbiera, amintind cum din piepturile publicului, cărturarilor, ale ţăranilor şi şcolarilor, izbucni cântecul:

Astăzi, fraţilor Români, Ne vedem şi noi stăpâni Pe-ale noastre nămestii Ce şedeau mai tot pustii.

Întâia stagiune teatrală în Cernăuţi a ţinut, de la 1/13 martie, la 15/27 mai 1864. „Spre deplina mulţămire a publicului român, spre uimirea celui străin”, s-au reprezentat treizeci şi trei de piese teatrale, dintre care ale lui Alecsandri, „Chiriţa în Iaşi”, „laşii în carnaval”,

45

Bucovina, în mărturii necunoscute

„Doi morţi vii”, „Herşcu Boccegiul”, „Scara mâţii”, „Corbul român” şi „Piatra din casă”. În a doua stagiune, 12/24 noiembrie 1864 – 9/21 martie 1865, piesele acestea s-au reluat, jucându-se, afară de ele, şi „Chir Zuliardi”, şi „Concina”. În două articole din „Foaia” (1865, pp. 70 şi 100-106) şi în trei scrisori din „Familia” (1884, pp. 25, 37 şi 49), Alecu Hurmuzachi vorbeşte, pe larg, de succesul pieselor lui Alecsandri, ca cele mai va- loroase, din câte s-au reprezentat în cele două stagiuni. Aceste articole şi scrisori iau proporţiile unor critici teatrale din cele mai serioase. În ele, Hurmuzachi manifestă, mai mult ca oriunde, cultura sa literară, gustul estetic şi muzical, cunoştinţele de teatru şi de oameni. Pe lângă toate, sunt foarte frumos scrise; îndeosebi, scrisorile sunt modele de stil şi de analize literare. În general, Hurmuzachi se arată foarte mulţumit de rezultatele trupei, de sub direcţiunea doamnei Fani Tardini, din Iaşi, şi de carac- terul literaturii dramatice contemporane. Scenele din viaţa poporului, „care ne arată pe acesta în nestricata sa naivitate şi adeseori cu toate virtuţile sale”, „amintirea datinilor trecute sau sub ochii noştri trecân- de” le considera, cu drept cuvânt, ca subiecte fericit alese pentru scena poporului. Uneori, socotea însă timpul împlinit pentru producţiuni modeste şi cerea autorilor teze mai mari, trecerea la comedia de salon şi la drama istorică; fiind, în acest punct, în acord deplin cu Alecsandri. Sub impresia frumoasei scrisori, de la 30 ianuarie 1865, şi a reprezentaţiilor recente, unde Alecsandri se afirmase, cu atâta zgo- mot, Hurmuzachi se grăbeşte a-i recunoaşte tot meritul pentru teatrul român şi-i scrie:

„Am fost foarte, foarte fericit că ţi-ai păstrat interesul, că nu te lasă inima să părăseşti şi să laşi în decădere ce ai creat, că tot scrii şi tot te interesezi pentru teatru, a cărui însemnătate, cu timpul şi cu datinile, nu se poate nega şi a cărui existenţă este neapărată şi trebuie sprijinită şi înnobilată. Tot asupra ta, amice, rămâne astă sarcină grea,

46

Sigiliul

dumnezeirii

frumoasa misiune. Încă tot singurul eşti care scrii şi scrii tocmai ce ne este potrivit. De Kogălniceanu şi Bolintineanu ştiu că nu scriu de aceste. Pe Negruzzi poate că ar fi bine a-l mai îndemna, că comedia lui „Doi ţărani şi cinci cârlani” trebuie să o numărăm între cele mai bune, pe care le avem. Cred că şi Carada, care a scris „Urâta satului” (după cum aud, o prelucrare după „La petite Fadette”), piesă iarăşi bună şi unele canţonete, ar merita de a fi îndemnat şi povăţuit de tine. Încet, încet, s-ar mai ivi, poate, şi vreun talent. Nu-ţi pot spune, ce mulţămire, ce satisfacţiune am, văzând că şi tu tot aşa te revolţi, te îngreţoşezi de încercările şi apucăturile cele nebuneşti ale mai multor autori, actori şi directori de teatru, care introduc piese ticăloase în toată privirea. Iată de ce o privesc, de o adevărată binefacere, că, în sfârşit, te-ai hotărât de a scrie o dramă istorică, ştirea cea mai dorită, cea mai bună ce mi-ai putut da. Arată-le calea, învaţă-i limba, tonul, stilul cel nobil şi poetic, precum anume şi cel popular, învaţă-i gustul firesc, nestricat, dar cult şi de a nu-şi opinti şi sili nebuneşte fantezia şi a-şi umple gura de fraze goale, pompoase, care crapă ca băşicile, dezgolind deşertul. Pune-le un model, sau mai bine cât de multe, şi Dumnezeu să te ţie lung, lung şi să-ţi conserve tot atât de lung puterea inspiraţiunii tale atât de bogate şi de frumoase”.

Cu câteva zile în urmă, Alecsandri, plăcut impresionat de căl- dura cuvintelor şi de adânca pricepere, cu care îl întâmpina amicul său bucovinean, îi răspunse:

„Răspund îndată la scrisoarea ta, ca să-ţi mai exprim adânca mulţumire ce-mi insuflă renaşterea simţului de naţionalitate în Buco- vina. La voi, care aţi fost martori ai rătăcirilor noastre din Principate, acea renaştere se va realiza cu înţelepciune şi cu rezultate bune, căci o veţi feri negreşit de ameţeala ce produce, totdeauna, lipsa de ispită.

47

Bucovina, în mărturii necunoscute

Am bună sperare că, sub privigherea voastră, a fraţilor Hurmuzăcheşti, spiritele vor apuca pe o cale dreaptă şi literatura se va cultiva ca o grădină cu flori şi fără buruieni sălbatice”. După astea, deschide o paranteză mai lungă asupra „Foii”, la- udă articolele apărute, critică, în parte, ortografia şi revine la chestia teatrului:

„Precum ţi-am mai spus-o, dragă Alecule, am, pentru scena română, o iubire părintească şi nu o voi părăsi niciodată, căci, pe lângă interesul înfloririi sale, mă domină şi amorul artei dramatice. Îmi place să lucrez pentru teatru şi mă simt oarecum legat către el şi prin lucrările de mai înainte, şi prin lipsa de autori dramatici. Până acum, am compus bucăţi mai mult sau mai puţin uşoare, în potrivire cu puterile actorilor şi cu neîndemânarea limbii: a venit însă timpul că se cere ceva mai serios, mai literar, fără a mă preocupa de gradul de înaintare a actorilor în arta dramatică. În curând, deci, mă voi pune pe lucru, de voi fi sănătos şi ferit de năcazurile agriculturii, eu care sunt osândit de un an…”. În acest ton, de convorbire literară, mai ales teatrală, scrisoarea continuă, dovedindu-ne, cu fiecare pagină, mai mult ce demnă era tovărăşia între cei doi şi cât de binefăcătoare pentru popor. Alexan- dru Hurmuzachi nu scrie numai reflexiuni generale asupra teatrului român şi a pieselor lui Alecsandri. El intră şi în amănunte critice, având totdeauna păreri judicioase şi căutând chiar, în unele părţi, a completa pe autor, cu sfaturile sale, pornite din o vastă cultură literară. Un interes literar istoric special are analiza proverbului „Con- cina”, asupra căreia trebuie să ne oprim. Alecsandri trimisese piesa asta Bucovinenilor ca manuscript. Ea s-a tipărit abia în urmă, în „Foaia” din 1866. De jucat s-a jucat însă în a doua stagiune teatrală, de către trupa doamnei Tardini, cu o îngrijire şi un succes, care astăzi ne uimeşte, cunoscând mica importanţă a acestei prime comedii de salon. Nu ne explicăm adânca impresie ce a făcut aceasta nuvelă sentimentală dramatizată, decât prin împrejurarea

48

Sigiliul

dumnezeirii

că noua lucrare a poetului ieşea, cu totul, din cercul subiectelor sale de până aci şi se apropia mai mult de trebuinţele sufleteşti ale clasei culte, ale boierimii îndeosebi, care cerea, de mult, ridicarea nivelului artistic, prin îmbrăţişarea unor subiecte din viaţa sa. Titlul piesei era „Barcarola”, ales astfel după poezia cuprinsă în text şi cântată, Ia sfârşit, de cele două personaje principale. Hurmu- zachi, pentru a înconjura un echivoc, i-a schimbat acel titlu, dându-i-l pe cel de astăzi, mai potrivit cu subiectul:

„Am pus piesei numele „O partidă de concină”, scrie Hur- muzachi poetului, ca să mulţumim şi pe aceia care se bucură, când şi titlu e naţional, şi a evita un amestec cu barcarola, care s-a cântat deunăzi; pentru asta, dar, mă vei scuza”. Vorbind despre caracterul piesei, Hurmuzachi ne lămureşte asupra înţelesului „proverbului” dramatic. „Proverb, adică o comedie elegantă, de salon, cum se zice, de tot mică, fără acţiune dramatică şi fără intrigă, un gen nou de comedie, ivit, în timpul din urmă, la Francezi, a căror limbă fină e atât de aptă pentru conversarea elegantă. În o asemenea simplă convorbire, dar, se cuprinde şi trebuie de căutat meritul acestor proverbe, care sunt, cum am zis, un fel nou al literaturii dramatice şi se ţin de comedia înaltă sau nobilă. Scopul lor nu e de a căutat mari prin acţiuni încur- cate şi poznaşe, ci mai lin şi plăcut, acela pe care îl poate produce jocul, cum am zice lucirea, scânteierea spiritului cult şi fin, asupra altor spirite culte şi mulţumirea pe care gluma delicata, umorul fin şi limba elegantă îl pot aduce acestora”. Reproducem definiţia asta, pentru că ea precizează unul din multele genuri dramatice, îmbrăţişate de Alecsandri, pe care adeseori îţi este cu neputinţă a le deosebi, după caracterul lor. Important este, iarăşi, că, la montarea şi jucarea presei, Alecu Hurmuzachi a introdus câteva modificări, între altele omiţând şi un pasagiu, ce îi părea prea sever şi prea jignitor pentru filologii ardeleni. Se ştie că Alecsandri, cu simţul lui atât de dezvoltat pentru o

49

Bucovina, în mărturii necunoscute

bună limbă românească, era de o intransigenţă fără de pereche îm- potriva reformatorilor latinişti. În corespondenţa sa, în „Dicţionarul grotesc”, în comedii şi articolaşe de reviste, găsim pagini de o satiră crudă la adresa „ciuniştilor” şi „iuciunililor”. E un capitol acesta, în care se oglindeşte o întreagă luptă lingvistică, câteva decenii de prefacere culturală şi nu trebuie să ne mai mirăm de animozităţile şi exagerările din ambele părţi. O asemenea ieşire, contra gramaticilor, se găseşte şi în „Conci- na” şi e oarecum la locul său, căci Leonard, bătrânul născut şi crescut înainte 1848, avea toată dreptatea să regrete stricarea limbii, „această comoară naţională, păstrată cu sfinţenie de strămoşii noştri”. Lui Hurmuzachi îi era, însă, teamă ca pasagiul să nu jignească pe cineva şi-i scrise lui Alecsandri:

„Un lucru îţi spun în sinceritate, că am lăsat afară două linii, acolo unde iar pocneşti în filologii ardeleni, că se linguşesc şi se târâie pe brânci. Aici nici nu aş fi putut spune asta. Şi-apoi, aluziunea e prea specială: de vei voi s-o laşi afară sau s-o fac mai generală, piesa nu va pierde nimic din frumuseţea şi valoarea ei şi nu va vătăma, fără nevoie, o jumătate din Români, toţi cei de dincoace, care, altminteri, s-ar putea bucura, ca şi noi, de ea. Rends-moi cette grace, iubite Vasilică, şi nu-i pocni, şi astă dată, aşa de-a dreptul. Fiind la Iaşi, te poţi încredinţa, în toate zilele, şi de demnitatea profesorilor ardeleni, şi cred că nu ar fi bine de sprijinit nici aceştia, în ura şi lupta lor în contra eterohtonilor; urât lucru în sine (e vorba de războiul, de aproape un veac, între etimologişti, inclusiv cei bu- covineni, care se puseseră pe „tradus” chiar şi textele lui Alecsandri, şi fonetişti – n. n.). Graţie acestei omisiuni, piesa a putut fi gustată de toată sufla- rea bucovineană şi stagiunea teatrală s-a putut închide, cu un succes neobişnuit de tumultuos pe scena română. „Astfel s-a încheiat, în chipul cel mai potrivit şi mai frumos, şirul reprezentărilor Teatrului Naţional din ist an şi s-au adus, totodată,

50

Sigiliul

dumnezeirii

spre bucuria tuturor, şi omagiul dator aceluia, care este, în timpul nostru, nu numai cel mai însemnat poet, ci totodată şi cel mai mare autor al Românilor”, termină Hurmuzachi darea sa de seamă, prin care ne dovedeşte, încă o dată, că în inimile Bucovinenilor se înălţase un altar de veneraţie, poetului de la Mirceşti. Alăturea de reprezentaţiile teatrale, continuau a influenţa, asu- pra Bucovinenilor, şi bucăţile literare ale lui Alecsandri. În „Foaia” din 1865, el publica, afară de „Bucovina”, poeziile „La o mamă”, „Sus la stâncă”, „Cântec vechi de lume”, „Tudora din Târguşor” şi patru „Imnuri şcolare”, cu următorul fragment de scrisoare:

„Ai auzit, negreşit, de Azilul Elena, în care sunt crescuţi copiii lepădaţi de părinţii lor. În acel locaş, instituit şi protejat de Măria Sa Doamna Românilor, s-a introdus muzica vocală şi, în toate zilele, copii cântă, în cor, imnuri religioase, care produc o mare impresie în sufletele inocente. Îţi trimit, pentru foaia societăţii, acele imnuri, ce, după îndemnul Măriei Sale, le-am compus, pe măsura melodiilor adoptate în şcolile de copii din Franţa”. Aceste poezii şi cântece, ca şi altele, din anul 1866 şi 1848 („Suvenir de la Prale”, „Dorul mumei” şi „Mariei Docan” etc.) n-au fost primite în ediţia completă a poeziilor lui Alecsandri şi abia la o ediţie din anul curent au fost adăugate, la cele cunoscute. Anul 1865 pare a fi fost, pentru Alecsandri, unul din cei mai fericiţi, sub raportul succesului şi al producţiei lui, în genere. Afară de „Barcarola”, „Florin şi Florica”, apărute în „Foaia” din 1866, el a mai scris „Covrigarul”, scena din „Poarta Cişmigiului”, „Kera Nast- asia”, cânticel; „Arvinte şi Pepelea”, poveste într-un act; „Drumul de fier”, comedie în două acte „şi am început o mare comedie, în 5 acte, intitulata „Ciocoii regimentului”, care o să fie urmată de „Ciocoii convenţiei”. Iată, iubite, rezultatul iernii mele”. Din o altă scrisoare, vedem că şi „Harţă Răzeşul” a fost scri- să în iarna acelui an. Din corespondenţa lui Hurmuzachi, merită o

51

Bucovina, în mărturii necunoscute

specială amintire scrisoarea politică, cu data de 20 martie 1866. Ea tratează despre detronarea lui Cuza, înregistrată de Alecsandri cu multă amărăciune; despre alegerea de Domn a Contelui de Flandra,

alegere persiflată cu destulă ironie, despre „foştii mei amici, ce sunt

la putere şi au găsit de cuviinţă a mă lăsa la o parte”.

„E curios, iubite Alecule, adăugă el, în legătura cu apostrofarea

prietenilor săi de odinioară, de a vedea cum oamenii îşi însuşesc tot patriotismul şi toată capacitatea, îndată ce ajung la o culme oarecare

şi cu ce uşurinţă ei acuză pe ceilalţi muritori de rea credinţă şi de ignoranţă. Pentru mine, găsesc un bun subiect de comedie în această slăbiciune şi îmi propun de a descrie un proverb asupră-i, destinat pentru Foaia Bucovinei”.

O legătura directă cu subiectul ce ne interesează însă are o

altă scrisoare către Hurmuzachi, în care-l anunţă că „dacă n-aş fi în duşmănie cu frigul şi obligat a mă închide, iarna, în bârlog, ca ursul

în pădure, aş răspunde, cu venirea mea în Cernăuţi, la chemarea

prezidentului Societăţii bucovinene şi, astfel, aş avea fericirea de

a revedea pe vechii mei amici Hurmuzăchesti, cărora le păstrez o nestimată iubire frăţească”.

Dorinţa asta putu s-o realizeze, însă, abia către sfârşitul anului

1866.

În zilele din urmă, ale lui decembrie 1866, Alecsandri, „ilus-

trul reprezentant al literaturii noastre şi al geniului naţional”, cum îl

cunoşteau Bucovinenii, s-a înfăţişat, în sfârşit, înaintea admiratorilor săi, împlinindu-le, astfel, una din cele mai arzătoare dorinţe. „Îndemnat de statornică, adevărat frăţească şi românească simpatie pentru Bucovina, pe care de mult o cunoaşte, şi-a îndreptat, în călătoria sa spre Paris, în adins drumul pe aici, ca să ne dea, măcar în fugă, încă o probă de interesul cel viu, cu care dumnealui urmează

şi petrece necontenit, toate năzuinţele şi încercările patriei noastre, pe

calea mântuirii, a dezvoltării şi a culturii naţionale”, zice entuziastul

52

Sigiliul

dumnezeirii

Hurmuzachi, în frumoasa dare de seamă, despre petrecerea poetului în Cernăuţi şi, continuând a-l zugrăvi, în toată măreţia pe care o vedea şi simţea cu adevărat, el mai adaogă reflexii, atât de caracteristice pentru cei ce vor a cunoaşte farmecul ce-l răspândea Alecsandri în jurul său:

„Chiar şi cine nu ar fi având fericirea de a cunoaşte pe Alec- sandri îi cunoaşte şi iubeşte numele, astăzi cel mai popular între Românii de la Moina, de la Milcov, de la Prut, de la Carpaţi, pentru că acel nume a devenit identic cu aceea ce Românul are mai scump şi mai frumos, cu aceea ce, împreună cu limba sa, e legătura cea mai puternică şi neîntreruptă între toţi fiii unei mume, adică cu poezia naţională”. Intrarea în Cernăuţi a poetului mirceştian a fost triumfală, cum se şi cuvenea unui rege al poeziei: omagiile ce i s-au adus erau, în adevăr, extraordinar de mari şi nu pot fi asemănate decât cu primirea ce se face unui cuceritor, întors, din luptă, la poporul ce-i iese înainte, cu stâlpi ornaţi şi flori. Membru onorar al „Societăţii”, era natural să fie sărbătorit, în primul rând, în sânul acesteia. Abia sosit, comitetul şi preşedintele societăţi se şi prezentară la locuinţa-i luminoasă, ca să-l salute de bine-venire, „ce se împlini în modul cel mal demn, prin mijlocirea unei scurte adrese, compuse în termenii cei mai frumoşi, de Samuil Andrievici”, pe atunci consilier consistorial. Alecsandri se duse, apoi, în localul Societăţii, ca să primească, şi acolo, onorurile. Decoraţii; urări de bună venire; ferestre iluminate feeric; „în faţă, pe perete, decorat cu frumoase covoare, dintre plante şi flori se ridica portretul poetului, purtând o cunună de lauri; iar pe masă era un exemplar frumos al poeziilor sale, acoperit de cununi de flori şi de lauri”. Remarcabil este discursul („orăciunea”), pe care l-a rostit, aici, profesorul Calinciuc, vicepreşedintele societăţii. Amintind meritele lui Alecsandri pentru Bucovina, merite de care toţi fruntaşii buco- vineni erau atât de conştienţi, declară că „Societatea” se simte mult îndatorită şi-i va fi pururea recunoscătoare pentru „simpatia statornică

53

Bucovina, în mărturii necunoscute

şi concursul moral neîntrerupt”. Alecsandri era în elementul său. Asemenea solemnităţi erau atmosfera în care se simţea bine, căci avea multe calităţi de a primi onoruri şi a fascina pe cei ce i le aduceau. De o atenţie rară, faţă de toţi şi de toate, impresia adâncă, ce o făcea, atinsese o culme, când pronunţă discursul, pe care Hurmuzachi îl parafrazează astfel:

„Răspunsul domniei sale era ca tot ce suntem deprinşi a auzi de la dumnealui, frumos şi cordial, zis în cuvinte a căror sinceritate pătrunde la inimă şi cu un aer de nobilă modestie, ce-l distinge atât de mult şi uimeşte totdeauna pe cei ce-l ascultă”. După ce a vorbit despre rolul societăţii pentru „viaţa intelec- tuală” şi „unitatea spiritului naţional”, face făgăduinţa solemnă că va conlucra, şi pe viitor, la scopurile societăţii bucovinene şi ale organului lor de publicitate. Un moment plăcut pentru poet a fost un dar de flori al damelor române. „Mişcat adânc de atenţiunea atât de delicată, cu care-l bucurară doamnele, rugă pe dl Sbiera a le rosti mulţumirile sale, rezervându-şi de a le exprima aceasta şi pe cale mai dreaptă”. Epilogul lungii dări de seamă a lui Hurmuzachi e prea frumos, ca să nu-l reproducem:

„Se pare, zice el, vorbind de înfăţişarea simpatică, lipsită de pretenţii, blândă şi demnă a lui Alecsandri, se pare că toţi cei de faţă eram pătrunşi de încredinţarea de a ne fi îndestulat pe noi înşine, prin astă cordială şi solemnă manifestare, dovedind, prin ea, că ştim a aduce omagiul nostru aceluia care e unul din antemergătorii Româ- nilor, că, onorându-ne pe noi înşine prin aceasta, ştim a da onoarea cuvenită aceluia care însuşi este o ilustraţiune, o onoare a naţiunii, că suntem recunoscători, că suntem recunoscători acelora care lucrează, pe oricare cale, cu geniul său, cu talentul, cu pilda, cu fapta sau cu cuvântul, cu energia şi sârguinţa, spre ridicarea şi mântuirea ei, că-i susţinem şi inspirăm pe ei înşişi, cât de înalţi şi iluştri ar fi, prin sim- patia, prin iubirea, prin aclamarea noastră şi prin încredinţarea, ce le

54

Sigiliul

dumnezeirii

dăm, că suntem pururea şi cu tărie hotărâţi а-i urma pe acea cale”. Despre sinceritatea acestor ovaţii nu trebuie să ne îndoim. Alecsandri le descrie întocmai. în răvaşul către soţia sa, şi adaugă cu puţin umor:

„Se vede că-s mare poet, judecând după complimentele ce am primit; eu nu mă credeam aşa de mare. Aice, piesele mele au produs un efect extraordinar; toţi cântă cântecele din „Florin şi Florica”, iar mai cu seamă poezia ce am adresat Bucovinei a ajuns a fi cântecul naţional de aice, în ciuda Nemţilor”.

*

„Timpul gloriei din Cernăuţi” numeşte poetul, tot acolo, zilele puţine, petrecute, la sfârşitul lui decembrie 1866, în cercul prietenilor săi entuziaşti. De-aci luă drumul, peste Lemberg şi Viena, la Paris, de unde continua a le trimite material literar pentru foaie. Întâiul semn de viaţă, trimis din Paris prietenilor săi, era însă o scrisoare, dintre cele mai importante din acest timp, importantă, fiindcă, în mod obiectiv, ea tratează despre influenţa Hurmuzăcheştilor în Bucovina şi atinge una din cele mal gingaşe chestiuni politice, vorbind despre Cuza. Iată cuprinsul acelei scrisori, interesantă şi pentru mărturisirile personale ale poetului.

„Paris, Februarie 1867. Iubite Alecu, Am primit, chiar acum, răvaşul tău, din 3 februarie, şi îţi răs- pund îndată, pentru ca să te felicit că ai fost ales deputat. Alegătorii au probat că ştiu a preţui onorabilitatea caracterului, patriotismul înfocat şi inteligenţa dezvoltată prin studii serioase. Dacă s-ar putea ca să fie compusă Camera Bucovinei tot de oameni ca tine şi ca fraţii tăi, negreşit că soarta Românilor de acolo ar ajunge la un mare grad de fericire. Oricum să fie, însă, eu am bună sperare că, deşi în număr

55

Bucovina, în mărturii necunoscute

mic, voi, câţiva oameni cu bună credinţă şi devotament, veţi face mult pentru a nimici tendinţele duşmane, ce cată a lovi în naţionalitatea română.

Când se face un început, şi când începutul e bun, el prinde ră- dăcina şi dă fructe, mai târziu. Ferice de aceia ce sunt chemaţi a pune cea dintâi piatră la edificiul social al unei ţări; în mâna lor e viitorul, şi acel viitor îi ridică ia înălţimea de strămoşi. Ai avut teamă că m-aş aşeza, pentru eternitate, în Paris? De aş avea vreo zece ani mai puţin în spinare, poate că ademenirile acestui oraş m-ar aduce în stare a uita farmecul luncii de la Mirceşti; însă, aşa precum mă găsesc astăzi, cu părul cărunt, crede-mă că aspir necon- tenit la dulcea monotonie a vieţii câmpeneşti. În centrele cele mari de civilizaţie, omul se pierde şi se simte încreţit de tristul egoism ce domneşte în atmosferă. Interesele meschine devin o a doua natură şi reduc omenirea la un grad de înjosire vecină cu decadenţa. Prefer, dar, de o mie de ori, simplitatea patriarhală a ţăranilor noştri, şi acea paşnică mulţumire, ce pătrunde sufletul, în mijlocul câmpiilor noastre, unde tot încă suflă câte o boare de poezie. Cu toate aceste, îmi place Parisul şi spiritul ce caracterizează pe Francezi: sunt un vechi student din Paris, prin urmare mă găsesc aice în elementul meu din copilărie, dar Moldova are mult, mult farmec. De când am sosit aice, am văzut, de câteva ori, pe fostul Domn, Cuza, şi am vorbit multe de toate cu el. Acum înţelege greşelile ce a făcut în timpul domniei sale. Ce folos, însă! Prea târziu! El petrece, în Рагіs, o viaţă cu totul retrasă, viaţă de familie, căci are o mare slă- biciune pentru copiii lui, şi seamănă a nu regreta nicidecum mărirea poziţiei ce a pierdut. Visul său este de a se încuiba la Ruginoasa şi de a asista, de acolo, ca un spectator, la transformările politice-sociale ale României. Un fenomen curios, în analele ambiţiei princiare, este următorul:

Prinţul Carol nu are un mai călduros partizan decât prinţul

Cuza! Cât pentru Sturdza, Bibesco şi Stirbey

sărmanii! Tot încă

56

Sigiliul

dumnezeirii

speră că se vor învrednici a mai muşca din plăcinta domnească Am fost de am vizitat palatul expoziţiei universale. E un lucru gigantic. Vitrina română promite a fi destul de frumoasă. Mai multe ziare au pomenit de dânsa, până acum; nu ştiu cum or fi productele, cât pentru decorul vitrinei, e foarte plăcut şi are un ce original. Fratele meu a făcut tot. Am auzit că, în deosebitele secţii ale Camerei din Bucureşti, s-a respins proiectul de lege pentru transmutarea Curţii de Casaţiei la Iaşi. Prinţul Carol a declarat ieşenilor că orice s-ar putea întâmpla, acea transmutare se va realiza Fie сe-a fi; lucrurile se încurcă, la noi, căci, în loc de a ne căuta de păcate, noi umblăm după cai verzi. Nu am primit încă pachetul, ce mi-ai expediat: îţi mulţumesc, însă, de două ori. Şi pentru broşurile ce îmi trimiţi, şi pentru felicitările de anul nou, ce-mi adresezi. Felicitările frăţeşti, fie cât de târzii, sunt totdeauna bine primite. Al tău vechi amic, V. Alecsandri”.

Făgăduinţa, făcută în cuvântările de ocazie şi în scrisorile sale, Alecsandri o ţinu cu o statornicie vrednică a fi scoasa la iveală. Din emanciparea culturală a Românilor bucovineni şi-a făcut o adevărată problemă de viaţă şi aproape tot ce scria, acum, punea la dispoziţia conducătorilor „Societăţii”. Găsise ceea ce-i trebuie oricărui scriitor, pentru a produce cu pasiune: un public cunoscător şi însufleţit, prie- teni, ce-l îndemnau neîncetat. Redactorul „Foii”, de la moartea lui Dimitroviţă, era Ion al lui G. Sbiera, academician, de pe atunci încă, om de litere, cu pregătiri serioase, care, după decedarea lui Pumnul, ce înveli în doliu adânc întreaga Bucovina, deveni urmaşul şi la catedra acestuia. Prin schim- barea redacţiei, foaia nu suferi nimic, dimpotrivă, articolele mai şterse fură înlocuite cu cercetări literare temeinice şi, cu toate deosebirile de păreri, ce se năşteau, adeseori, între redactori şi George Hurmuzachi, acest foarte cult şi fin bărbat, organul societăţii continua să apară în

57

Bucovina, în mărturii necunoscute

bune condiţiuni, până la sfârşitul anului 1869. În tot timpul, Alecsandri continuă să fie cel mai strălucit cola- borator al ei. Scriau ei şi alţii, bine şi folositor, mai cu seamă George

Hurmuzachi, a cărui claritate în expunere şi îngrijire a limbii se apropi- au de aceleaşi însuşiri ale frate-său, Alecu. Dar recordul tot Alecsandri

îl ţinea. Îi era, de altfel, şi la îndemână, deoarece „Convorbirile” abia

se plămădiseră şi o altă revistă potrivită nu avea. După plecarea sa din Cernăuţi, Alecsandri a mai publicat, în reviste: „Millo, director”, comedie; „Barbul lăutarul”, cânticel comic; „Surugiul”, cânticel; „Arvinte şi Pepelea”, comedie, şi un şir de poezii, ca „Strofele pierdute”, însoţite de un giuvaer de scrisoare:

„Septembrie 1867, din Mirceşti.

Iubite Alecu, Un amic al meu are obiceiul, când se află în nevoie de bani, de

a cotrobăi prin toate saltarele mobilelor şi prin o mulţime de felurite

cutiuţe, şi mai totdeauna el găseşte câte un galben, doi, pierduţi în acel cafarnaum. Asemenea am urmat şi eu, după plecarea ta de la Mirceşti. Am deschis un mare portofoliu de marochin, în care stau înghesuite, de ani întregi, un nămol de hârtii: proiecte de legi, de pe timpul când eram ministrul trebilor străine, note diplomatice, planuri de piese de teatru, nuvele începute etc. Printre acele coli, destinate a aprinde focul din sobe, am des- coperit şi câteva strofe pierdute, ce datează de la deosebite epoci. Dând cu ochii de ele, am stat pe gânduri, ca să-mi aduc aminte de

împrejurările triste sau vesele ale vieţii mele, în care zisele strofe au luat fiinţă, şi astfel nu m-am îndurat a le arunca pe foc. lată acei nenorociţi copii în şapte luni, scăpaţi de la moarte!

Îi trimit foii Bucovinei, nu ca pe nişte copii din flori; adică frumoşi

şi drăgălaşi, dar ca o probă de bună voinţă, ce am, de a colabora

58

Sigiliul

dumnezeirii

necontenit în acea foaie literară. Te rog, dar, să le primiţi în coloanele ei, sub titlul de „Strofe pierdute”, până când voi trimite ceva mai nou şi mai important. Al tău vechi amic, V. Alecsandri.

Eu sper a pleca, în curând, şi a trece prin Cernăuţi, unde voi avea mulţămiri a te vedea şi a grăi multe cu tine”.

Nu am putut stabili dacă Alecsandri s-a oprit, şi în 1867, în Cernăuţi. Cum în „Foaie” nu se face nici o amintire, e probabil că a luat alt drum, spre Paris, unde nu a stat decât vreo lună, căci iată ce-i scrie aceluiaşi amic, îndată după întoarcere:

„Mirceşti, 10 Dec. 1867.

Iubite Alecu, Întorcându-mă, din străinătate, în micul meu locaş, de la mo- şie, am găsit răvaşul tău, plin de amicale mustrări. Nu am alta de răspuns, spre întâmpinarea lor, decât că, după vizita ce tu mi-ai făcut, la Mirceşti, eu te credeam de mult înturnat la Cernăuţi. Cine putea să presupună că ai fi prelungit şederea ta, în districtul Roman, până pe la mijlocul lui Octombrie, şi asta, fără a mi-o faci cunoscut, măcar prin un bilet de două rânduri, ca un om ce ar fi comis un delict, delictul petrecerii în Bucureşti! Eu, în încredinţarea că ai fi trecut hotarul, ţi-am scris, chiar de atunci, la Cernăuţi, şi ţi-am şi trimis o colecţie de câteva mici poezii, pentru „Foaia Bucovinei”. Publicatu-s-au ori nu? Nu o ştiu, fiindcă nu a mai sosit, la Mirceşti, nici un număr, chiar de astă-vară. Nu am primit nici pe acela, în care este tipărită oda mea către Marea Mediterană. Precum ai aflat, poate, eu am plecat, la începutul lui Octombrie, ca să-mi duc copila la Paris. După o scurtă şedere acolo, temându- mă de asprimea iernii, am grăbit a mă întoarce, căci aveam oarecare

59

Bucovina, în mărturii necunoscute

interese de pus la cale, în Bucureşti, şi, dar, am mai dat o raită prin acest cuib de nebuni. Sosind, însă, a doua zi, după spartul iarmaro- cului, adică a dizolvării Camerei, am găsit toată lumea turburată şi mai căpiată decât totdeauna. Roşii, triumfători, deşi cam îngrijiţi de triumful lor, iarAlbii, necăjiţi, disperaţi, înfuriaţi, din cauza influenţei lui Brătianu asupra Domnitorului. Unii având frică pentru averile lor, alţii mergând cu prostia de a visa guillotina ridicată în Câmpul Libertăţii! Iată la ce grad de tâmpire aduce atmosfera Bucureştenilor! Puterea şi îndrăzneala acelor ce se poreclesc Roşii consistă numai şi numai în mişelia şi ameţeala acelor porecliţi Albii, încât, pentru un om cu sânge rece, spectacolul ce prezintă societatea Capitalei este tragico-prostico-caraghiozlicesc. Unul din singurii oameni, cu care am avut plăcere a convorbi, în treacăt, este bătrânul Eliad, pe care am fost de l-am vizitat, la casa lui, de pe podul târgului de afară. L-am găsit în grădină, făcând stra- turi şi trăgând linii de alee, fără a se ocupa de buimăceala din oraş. În timp de doua ore, cât am şezut cu dânsul, am grăit, împreu- nă, despre lucrările Societăţii literare şi ne-am înţeles de minune, în primirea ortografiei şi a gramaticii române. Eliad este, în privinţa cunoştinţei limbii noastre, cel mai învăţat, cel mai competent dintre noi, toţi cei care ne ocupam de literatură. El vroieşte, pentru România, o limbă simplă, dulce, armonioasă, ferită de cacofonii, precum şi o ortografie lesnicioasă pentru toate clasele poporimii din ţară. Principiul etimologiei îl admite în acelaşi grad ca şi noi, care vroim să fie combinat cu acel fonetic. Într-un cuvânt, Eliad şi eu ne potrivim, în cele mai multe idei, despre lucrările So- cietăţii literare, şi chiar am convenit de a aşterne împreună un proiect de gramatică şi de ortografie, pe care îl vom prezenta, la anul viitor, membrilor acelei societăţi. Am să întru, în curând, în corespondenţă cu bătrânul filolog şi, dacă îţi va fi cu plăcere, ţi-oi comunica scrisorile lui. Până atunci, însă, noi să urmăm corespondenţa noastră amicală, căci şi pe viitor

60

Sigiliul

dumnezeirii

doresc a fi colaboratorul „Foii” voastre. Al tău frate, V. Alecsandri”.

Fireşte că a rămas colaborator; a publicat şi articole în proză, anume „Jurnalul meu de călătorii”, din care întâia parte apăruse în „România liberă” şi în „Salba literară”, apoi o recenzie iscusită despre poeziile Iui Petrino, poetul bucovinean, care, mai târziu, ajunsese pamfletarul lui Alecsandri, şi articolul despre Alecu Russo. Nu nu-

mai atât, el a convertit şi pe alţii pentru a participa la redactarea foii;

a stăruit pe lângă Ion Ghica, Constantin Negruzzi, a trimis însuşi

proză preţioasă de-a lui Alecu Russo şi poezii de-ale lui Negri. Pe lângă aceste, se publicau şi scrisorile, cu care îşi însoţea articolele, cuprinzătoare informaţii; era, cu un cuvânt, spiritul de direcţie al organului bucovinean. Dar timpul trece. La Iaşi, se ivi o societate mai tânără, cu forţe intelectuale şi literare mai mari. Magistrul ei, dl Maiorescu, publicase studiul său, „Despre scrierea limbii române”, scris „într-un limbagiu clasic”, cum zice însuşi George Hurmuzachi, recomandându-l „de urgenţă” Bucovinenilor. „O carte de un merit ştiinţific ca aceasta este, în ochii noştri, o faptă patriotică mult mai mare, mai folositoare şi mai demnă de laudă decât sute de cuvântări politice, pamflete şi articole de fond, în care am absorbit mai tot spiritul şi toate puterile claselor inteligente ale poporului român de peste hotare”, scrie învăţatul bucovinean, iscălind prin o asemenea recomandaţie sentinţa de moarte a artificialităţii şi

a aberaţiilor pumnuliene. Către această nouă societate Alecsandri se simţi tot mai mult atras, căci direcţia, pentru care muncise el, aproape trei decenii, di- recţia poporală, îşi găsise interpretul ei ştiinţific, în capul „Junimei”. Dimpotrivă, limba Bucovinenilor începea să-i placă tot mai puţin, găsea, adeseori, că e o „stropşitură”. Iritat mai ales de faptul că dl Sbiera intervenea în textele ce le trimitea spre publicare, îi scrie lui

61

Bucovina, în mărturii necunoscute

Hurmuzachi:

„Dacă Foaia Societăţii ţine ca să mă aibă de colaborator, pretind

ca să mă primească cu defectele mele de stil şi de limbă, iar nu să mă ciuntească, din cap, până în picioare, şi să-mi schimbe cuvintele De este Foaia Societăţii o publicaţie serioasă, îi dau mâna cu

frăţie; iar dacă această foaie are de gând

cu lepturism, eu unul mă despart de ea ca de o nevastă care-şi pierde cărăruşa”. Şi s-a despărţit. Dl Sbiera, supărat şi domnia sa pe „genialul şi blândul Alecsandri”, şi-a dat demisia, din calitatea sa de director, iar foaia a apus pentru totdeauna. În schimb, poetul s-a înrolat sub noua flamură din Iaşi, rămânând aici până la sfârşit, harnic, vesel şi pururea sfătuitor, cum ne-o dovedeşte, aşa pe elocvent, vasta sa co- respondenţă cu dl Iacob Negruzzi / Ilarie CHENDI (Tribuna, Anul VIII, Nr. 220-239, 21 nov. / 4 dec. 1904 – 19 dec. 1904 / 1 ian. 1905).

a propaga Pumnulismul,

¤

Datina sau „regulile din orașul Arbore”. Până la apariția primilor legiuitori ai omenirii, babilonianul Hammurapi, 1810-1750 înainte de Hristos, și spartanul Licurg, secolele IX-VIII înainte de Hristos, „regulile”, stabilite de „bărbatul cel mai integru, Anu, în orașul Arbore, de lângă râul cu apă”, au constituit „legea”, adică re- gulile, ritualurile, cu componentele lor de poezie, muzică și dans, și misterele, acestea din urmă fiind stabilite, conform spusei lui Platon, „de către bărbaţi de mare geniu, care, la începutul veacurilor, s-au străduit să-i iniţieze pe semenii lor în puritate, pentru a ameliora cruzimea vieţii, pentru a înălţa morala şi pentru a rafina manierele, astfel încât să limiteze societatea prin legături mai puternice decât cele pe care legile omeneşti le impuneau” 32 . Cum Anu, „tatăl celor patru

32 Wright, Dudley, The Eleusinian Mysteries & Rites, Fort Newton, USA, London,

62

Sigiliul

dumnezeirii

Hore”, pe care le numim anotimpuri, a fost primul dintre „bărbații de mare geniu”, care a pus temeliile regulilor de conduită umană, stabilind și reperele, dar și mijloacele de realizare a asemănării dintre om și divinitate, toate ținând de caracteristica poetică a naturii umane, lui Anu îi revine și „gloria”, în accepțiunea egipteană a cuvântului (moștenire asumată cu responsabilitate), oferirii „datului” iniţial, cum numea René Guénon Datina.

„Regulile” lui Anu cuprindeau repere astronomice importante, precum evoluția Ursei Mari pe cer, cu delimitarea anotimpurilor, întâmpinate, desigur, cu câte o horă, deci cu câte un dans ritualic anume, prin care se invoca bunăvoința astrului ceresc dominant în anotimpul care urma, Soarelui fiindu-i închinată hora în cerc, încă supraviețuind la români, la greci și la evrei, iar Lunii, hora în șir sinusoidal, care sugerează și unduirea Șarpelui Ceresc, Lunii asociin- du-i-se constelația Dragonului, prin două mari sărbători echinocțiale, cea a intrării Șarpelui (înghețului) în pământ, preluată de creștinism sub denumirea de „lanțul Sfântului Dumitru”, și sărbătoarea ieșirii Șarpelui (înghețului) din pământ, numită și „lanțul Sfântului Gheor- ghe”. Existau și două sărbători solstițiale, numite An-Dar, prima, în vară, când începea noul an, dedicată Soarelui și Pământului, și una în miezul iernii, sub Capricorn, dedicată Pământului și Soarelui, lumina însemnând, pe atunci, „logodna cosmică”, pentru că se presupunea că, „cu cerul, împreună, Glia mai zămisli şi alţi copii” 33 , inclusiv Timpul, „vlăstarul odrăslit de Glie şi cerul năpădit de astre” 34 .

Horele, un fel de revolte cosmice împotriva Timpului, săvârşite acolo unde se ating Cerurile şi Pământul, deci pe culmile netezite ma- nual ale munţilor, pe măguri, respectau ordinea cosmică a răsăritului

1905, p. 14 33 Hesiod, Teogonia, p. 9 34 Orfeu, Către zeul timpului, în Antologia poeziei greceşti, p. 194

63

Bucovina, în mărturii necunoscute

de Soare în constelațiile zodiacale (își închipuiau cei vechi că veșnicia aștrilor cerești derivă din ordinea opusă rotirii pe cer în zodiac, iar horele marchează terestru această opoziție), iar textele scandate sau cântate, cele scandate închinate Soarelui, iar cele cântate, Lunii, erau înălțate spre cer odată cu primenirea naturii, la răsăritul Pleiadelor, când se făceau și sacrificii simbolice (arderea urșilor de paie, ritual preluat denaturat de Alexii) și se cântau colinde, adică omagieri ale trecerii Soarelui prin solstiții și a Lunii prin lunistiții 35 , cum inspirat numeau cei vechi echinocțiile. Descinsă din paiane (pean-uri, cum s-a încetățenit termenul, pe filiație franceză), deci din imnele solare, puse pe seama uriașilor („peanul 36 tracilor este numit de eleni imnul Titanilor, şi, pentru că acesta imită plânsul peanului, şi Titanii s-au numit Pelagani” 37 , „colinda română, ca cult de Soare, ca cult al Soa- relui personificat ca Zeu, are o însemnătate archeologică”, etimologia cuvântului avându-și originea în „colinda sau cylindea grec, care înseamnă: rotare, întoarcere, învârtire de soare ori de lună, în solstiţii ori lunistiţii, şi aceasta se condiţionează de la cultul de soare şi de lună, adecă de la curgerea soarelui şi a lunii jur-împrejur prin zodiac” 38 .

Horele ritualice erau, în cadrul misterelor Datinii, de natură divină, iar odată cu trecerea timpului ele sunt dedicate mai ales reînvi- erii naturii, pentru că, atunci „când Horele cu văluri purpurii / desfac uşor iatacul spre lumină, / înmiresmata primăvară aduce / vlăstare dulci ca de nectar” 39 , iar Soarele primea încredințări ale deplinei sale biruințe: „Cu bucurie ţi-or da / La primăvară popoarele tale prinosuri de seamă / Toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta. / Hore în

35 Mangiuca, Simeon, Călindariu Iulianu, gregorianu şi poporalu românu, cu comentariu, pe anul 1882, Oraviţa, 1881, pp. 41 și urm.

36 Imn cântat pe mai multe voci, pentru glorificarea lui Apollo; în greacă i se spunea paian

37 Strabon, Geografia, II, VII, 40, p. 220

38 Mangiuca, op. cit. p. 41

39 Pindar, Atenienilor, p. 141

64

Sigiliul

dumnezeirii

zvonul paianului, strigăt în jur de altare” 40 . Prin colindele și horele primăverii, ale triumfului vieții asupra morții, generațiile vechi „puz- deria de legi o cântă, glorifică înţeleptele datini, / cinstite de nemu- ritorii slăviţi, cu minunatele glasuri” 41 , iar forța „înțeleptelor datini” a fost atât de puternică, încât abia peste lungi milenii se produce nu abandonarea colindelor, în ciuda mutării lor, din primăvară, în iarnă, ci contrafacerea creștină prin vifleimuri, prin cântări dedicate Nașterii Domnului, întocmite în mănăstiri menite izvodirii de cântări creștine, care să anihileze total relicvele identitare ale spiritualității românești, iar cărturarii timpurii ai neamului, pentru că nu se deschiseseră, încă, ferestrele de dincolo de latinism, retează, la rândul lor, un parcurs impresionant al spiritualității omenești, încă puternic înrădăcinat la români, protestând, împotriva falsificării, cu o violență a demnității, pe care astăzi, în surprinzătoarea epocă târzie a bigotismului, nu o mai putem întâlni. „Biserica ne face serviciu naţional conservativ numai accidental, numai întrucât ştie răspândi lumina; ea, din contra, ne-a dat când pe mâna slavonismului, când pe a grecismului, când pe altele” 42 , scria, în 1875, Grigore Silaș, iar argumentele vremii, pe care Silaș doar le concluziona tranșant, erau multe și temeinice.

Dincolo de ritualuri și de mistere, toate persuasive și cu specificități pe care le vom lua în discuție separat, „regulile” lui Anu conțineau și elemente de drept propriu-zis, care au supraviețuit, prin dreptul pelasg, numit, până după anul 1800 după Hristos, când încă mai era în vigoare, valaskim, adică dreptul valah. Frânturi de drept pelasg încă se mai pot identifica în scrierile vechi ale omenirii, prin comparare cu dreptul valah. De pildă, „răscumpărarea capului”, conform documentelor de cancelarie domnească din Molodova, se făcea astfel:

40 Theognis, Către Apollo, în Antologia poeziei greceşti, p. 44

41 Hesiod, Teogonia, p. 5

42 Silasi, Gregoriu, Dr., Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, p. 52

65

Bucovina, în mărturii necunoscute

În faţa scaunului domnesc de judecată al voievodului Moldovei

se prezenta, în ziua de 20 decembrie 1431, „Giurgiu din Tămârta- şinţă” (Şoldăneşti) pentru a răscumpăra o crimă, săvârşită nu de el,

ci pe teritoriul său obştesc. În urma sentinţei, „a rămas Giurgiu să-şi

răscumpere gâtul de la noi. Şi pentru această gloabă, acest Giurgiu a dat înaintea noastră partea sa din sat din Tamârtăşinţi slugilor noastre Balotă şi Oancea, şi ei l-au răscumpărat din această gloabă” 43 . Deci, pentru că Giurgiu nu avea bani, el ceda teritoriul său obştesc boierilor Balotă şi Oancea, care plătesc şi-l răscumpără „din această gloabă”,

care, aşa cum vom afla din documente târzii, se numea „adetul morţii de om din veac” , iar ulterior „hultamo judeţului”. În 14 octombrie 1473, avem un alt caz de „răscumpărare a gâ-

tului”, vinovăţia fiind lăsată moştenire urmaşei, Ilca, fiica stolnicului Petrea Ponici. Cum Ilca „nu a tăgăduit această moarte a lui Andriţă,

şi a plătit în

pe care l-a ucis Petrea Ponici, tatăl Ilcăi, ci s-a ridicat

mâinile slugii noastre, pan Petrea Stolnic, moartea lui Andriţă”, res- ponsabilitatea crimei a fost anulată „prin tocmală bună şi înţelegere

şi pace veşnică” 44 , „precum este adetul morţii de om din veac” 45 . Şi mai târziu, în 7 august 1696, dreptul valah funcţionează

precum legile pelasgine din vremea războiului troian, neamul Tolove- nilor din Pojorîta plătind pentru „ace moarte” ce a făcut-o unul dintre

ei „fără nici un cuvânt să aibă a da gloabă care se chiamă hultamo

judeţului, 30 ughi (ducaţi ungureşti) şi 12 oi negre breză cu 12 mei negri breji” 46 .

În „Iliada”, Homer prezintă, aidoma documentelor moldovenești, răscumpărarea vinovăției de omor:

43 Documente privind Istoria Moldovei, I, p. 95

44 Documente, I, pp. 398, 399

45 Bălan, Teodor, Documente bucovinene, III, 5

46 Stefanelli, Teodor, Documente câmpulungene, pp. 15, 16

66

*

Sigiliul

dumnezeirii

„Gloata s-adună-ntr-un loc în sobor, între doi e o sfadă, Dânşii se judecă pentru răsplata cu care să fie Răscumpărat un omor. I-asigură unul că dase Plata, o spune-n vileag celălalt că nimic nu primise; De-asta vor ei amândoi ca judeţul s-aleagă de crede, Oamenii strigă, fac gură, fiind pentru unul sau altul, Crainicii însă-i opresc şi fac linişte. Judecătorii şed la judeţul lor sfânt pe treptele netede de piatră, Ia fiecare în mână toiagul strigacilor crainici Şi se ridică-n picioare şi judecă după olaltă. Stau între dânşii talanţii, doi bulgări de aur, răsplata Judeţului care, rostind judecata, mai drept o să fie” 47 .

Dreptul valah însemna, ca și cel pelasg de odinioară, un statut

obştesc, care-l îndreptăţea pe cel din frăţie (gintă, obşte) să fie „slobod

şi să nu dea şi să nu plătească

niciodată nimic după dreptul robilor şi al Tătarilor, nici coloade, nici

să nu plăteas-

că nici o ajutorinţă mai mult, ci să plătească după legea românească, cum este legea românească, iar mai mult să nu dea nimănui nimic şi să nu plătească, ci să fie în legea noastră după legea românească (valaskim)” 48 . Legea stabilea „să nu dea aceşti oameni nici dare, nici posadă, nici iliş, nici la morile noastre să nu lucreze, nici la cetate, nici să nu dea deseatină de la albine, nici din vii şi nici alta nimic să nu dea, niciodată, în veci” 49 .

dare să nu plătească niciunui boier al său la care va trăi

şi în bună voie şi fără nici o nevoie

*

Un alt principiu al legilor pelasgine, regăsit şi în dreptul valah,

47 Homer, Iliada, XVIII, versurile 486-497

48 Documente, XIV-XV, 1, 369, 370

49 Documente, XIV-XV, 1, 260, 261

67

Bucovina, în mărturii necunoscute

dar şi în datina românească, până spre anul 1800 al erei noastre, îl reprezenta interdicţia de a sacrifica anumite animale domestice şi de a le consuma carnea. În antichitate, după cum consemnează Strabon, citându-l pe Posidonius, „misii (nume generic pentru toţi tracii) se feresc, din cucernicie, de a mânca vietăţi; şi iată deci motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brânză, ducând un trai liniştit, pentru care pricină au fost numiţi theosebi şi capnobaţi50 .

Toate aceste dovezi ale apariţiei unei civilizaţii magnifice pe teritoriul nostru obştesc nu ne îndreptăţesc la nimic. În fond, ele puteau reprezenta creaţii ale frăţiilor (ginţilor) care au migrat spre cele patru puncte cardinale, întemeind neamuri distincte, individualizându-se prin limbă şi prin datină nouă, prin ritul consacrat de un alt sistem de credinţe, unul mai evoluat filosoficeşte decât altul şi, deci, cu o capacitate de manipulare apreciabil lărgită în spaţiu şi timp. Singura şansă de a ne revendica străbuni printre carpizii pelasgi (termenul e târziu, dar recomandabil pentru ceea ce am de spus) epocilor precu- cuteniană şi cucuteniană o reprezintă Datina. Deci, dacă vom izbuti să identificăm înfăţişările iniţiale ale Datinii, cele care durează până la „turnul Babei” (pe axul Dunării, inclusiv în Elada), până dincoace de războiul troian, până la hegemonia doriană, şi dacă vom constata că înfăţişările acelea ale Datinii încă supravieţuiesc în spaţiul românesc (numai în spaţiul românesc), în ciuda înglobării obiceiurilor străvechi în tradiţiile creştine sau a contaminărilor folclorice ulterioare, ne vom dovedi, prin continuitatea Datinii, urmaşi şi moştenitori de necon- testat ai acelor superbe civilizaţii ancestrale. Ca să nu mai luăm în discuţie şi folclorul, această îndepărtare de Datină, de sacrul impus în favoare sacrului trăit şi, în cele din urmă, în favoarea unui răsfăţ sărbătoresc, valoros din punct de vedere estetic, dar din ce în ce mai sterp ca mesaj şi, de ce nu?, ca nemurire prin continuitate. Relaţia

50 Strabon, Geografia, VII, B, p. 3

68

Sigiliul

dumnezeirii

Cerc-Spirală (continuitate în sacru), ca asumare istorică, poate fi neproductivă (inerţia mioritică), dar, dacă tot există şi funcţionează, poate că avem obligaţia de a redescoperi cucutenienismul nu doar ca loc al casei natale, ci şi ca o identitate a sângelui şi a spiritului.

*

S-a întâmplat ca din munţii noştri să coboare spre lume şi spre viitorime „în ritmuri sacre Poezia, Legile, Artele”, Datina fiind îm- pământenită aici şi durând în munţii 51 ei, munţi 52 care, în vremuirea vremurilor, se întâmplă să fie şi ai noştri. Uimirea lui Eduard Schure (Mari iniţiaţi), la care am mai făcut referire, ne priveşte doar în măsura în care am deprins obiceiul şi am menţinut tradiţia, în ciuda faptului că, asemeni tuturor neamurilor lumii, şi noi suntem un popor de sinteză.

¤

„Fereastra cosmicului… risipită în imaginaţia satelor”. Încă supravieţuieşte în memoria tuturor neamurilor europene şi asi- atice, inclusiv în cărţile şi practicile religioase, mitul unei populaţii primordiale profund metafizică, renumită prin bunătate şi armonie, cu consecinţa unei intense şi neîngrădite fericiri, manifestată prin şi înlesnită de cântec şi dans. Li se spune acelor oameni universali, care au întemeiat, în toate limbile, în Munţii Hyperborei (-orum), în care ei au născocit poezia, muzica, dansul şi religia, „blajini” sau „rahmani”, cu înţelesul de îndurători, milostivi, calitatea aceasta fiind transferată, ulterior, zeităţilor închipuite, dar sărbători şi praznice ale blajinilor supravieţuiesc, sub nume diferite, în toate religiile. E greu de înţeles dacă fericirea universală, la care râvneşte umanitatea, în condiţiile unui mondialism cu totul şi cu totul diferit, înseamnă o

51 O, munte, locuinţă a zeilor – în The Epic of Gilgamesh, II, p. 9

52 Popoarele au adus instrumentele muzicale din munţii pelasgilor – în Strabon, Geografia, II, X, 3. 16, p. 437

69

Bucovina, în mărturii necunoscute

realitate, risipită în memoria din ce în ce mai fragilă, sau doar un mit şi, mai ales, o nevoie de mit, deşi „grecii au golit treptat mythos-ul de orice valoare religioasă şi metafizică” 53 , iar mai nou, miturile sunt privite ca închipuiri, dacă nu chiar drept minciuni, după ce ele au fost supuse „procesului de iudaizare şi de păgânizare a creştinismului primitiv”, prin acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice structurii misterelor” 54 .

De-a lungul veacurilor, mitul hyperboreic nu a fost abando- nat nici măcar de ierarhii bisericilor creştine, în ciuda faptului că memoria mărturisitoare a popoarelor care au avut-o conţine foarte puţine şi lacunare informaţii despre strămoşii ancestrali ai neamurilor europene, datorate, în principal, lui Hecateu Abderida şi lui Diodor Sicul, dar care se mai pot afla doar în „Geografia” lui Strabon, deşi s-ar părea că scrierile lui Diodor Sicul ar fi supravieţuit într-o ne- datată ediţie Weffel. Englezul J. Nixon 55 , folosindu-se de un studiu al lui Rowland, care îl citează pe Hecateu Abderida (apud Diodor Sicul, tom. i, p. 158, Ed. Weffel) susţine că hyperboreii „locuiau şi în insulele Oceanului Nordic, opunându-se celţilor”, transcrie citatul din Hecateu: „Ei spun, mai departe, că luna, văzută de pe aceste in- sule, pare să fie doar la o mică distanță de pământ și să aibă anumite protuberanțe, ca pământul, vizibile pe suprafața ei”. O hartă fantezistă, din 1548, concepută de braşoveanul Ioan Honterius 56 , poziţionează Munţii Hyperborei în nordul euro-asiatic al Mării Negre şi al Mării Caspice, deşi „Munţii Hyperborei, denumirea mitică dată mai întâi

53

54

Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 1

Ibidem p. 154

55 Nixon, J., Additional Observations upon Some Plates of White Glass Found at Herculaneum: In a Letter to Charles Morton, M. D. R. S. S. By J. Nixon, A. M. and F. R. S., London, 1761, p. 125

56 Rudimentorum cosmographicorum Ioan. Honteri Coronensis libri 3. Cum tabellis geographicis elegantissimis. De uariarum rerum nomenclaturis per classes, libri 1, Roma, 1548

70

Sigiliul

dumnezeirii

unei zone montane imaginare, în nordul Pământului, și apoi aplicată de geografi la diverse lanțuri, Caucaz, Munții Riphae (Râpoşi, deci Carpaţi – n. n.) și alții” 57 , deşi descrierea lor în „Texte Taoiste” şi în „Coran” (Muntele Quaf) îi identifică doar cu Carpaţii, singurii munţi care aveau „forma arcului unui ochi” şi care adăposteau, între culmile lor, „un iezer uriaş” (Transilvania), care a secat după marele diluviu 58 , atunci când s-au produs fisuri şi chiar prăbuşiri de munţi, delimitându-se râuri care „udau toate câmpiile din jurul lor”, după cum scria Lao Tse.

În ciuda aparenţei de închipuire a unei lumi exemplare, care ar fi existat odată şi odată, în epocile astrale când Soarele răsărea din constelaţia zodiacală a Leului şi când oamenii din „prima generaţie totemică de oameni vorbitori” 59 , din „întâia seminţie de oameni cuvântători (care) a fost de aur” 60 , „neputincioasa bătrâneţe / n-o cunoşteau” 61 , „murind, părea că-i fură somnul adânc” 62 şi „convie- ţuiau în armonie” 63 , deci în ciuda mitizării mai mult sau mai puţin excesive, hyperboreii lăsaseră urme atât de adânci şi de durabile în Datină, încât creştinismul medieval a continuat acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice struc- turii misterelor” 64 , inclusiv prin elogiile lirice aduse unor personalităţi

57 Theil, Napoléon, Dictionnaire de biographie, mythologie, géographie anciennes, Paris, 1865, p. 324

58 „Soarele s-a schimbat într-o pată neagră, pământul în mare, / Stelele din cerul de sus se răsuciră; / Creştea aburul şi flacăra din cer dătătoare de vieţi / Arzând a sărit în mare, desprinsă din ceruri. / Lanţurile s-au rupt şi lupul alerga liber. / Mai multe ştiu eu şi mai pot vedea / Soarta zeilor, cei puternici în luptă, / Pământul nu se mai zărea, / Întinderile lui verzi fuseseră acoperite de valuri / Căci ploaia curgea în cascade, iar vulturii / Vânau peşti de pe stâncile în care îşi aveau cuibul” (Voluspo, 57, 58 şi 59, p. 24)

59 Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, p. 16

60 Hesiod, Munci şi zile, p. 43

61 Hesiod, Munci şi zile, p. 43

62 Hesiod, Munci şi zile, p. 43

63 Hesiod, Munci şi zile, p. 43

64 Ibidem p. 154

71

Bucovina, în mărturii necunoscute

creştine de odinioară sau încă în viaţă. De pildă, despre „semnele lui Dumnezeu, scrise pe cer”, menţionate de vechii chaldeeni, şi despre desluşirea acestor semne în oglindirea stelelor pe şi în şuvoaiele nervoase ale râurilor de munte, a scris Juan Aquilario, descriind în- tregul ritual al ciudatei „lecturări”, care seamănă izbitor cu inspiraţiile poetice din toate timpurile:

„Pe o stâncă impunătoare, de pe malurile reci ale râului, Trandafirii cerului, cum proroceau anticii, Se arată şi se oglindesc în apa abruptă Schiţând legile în apa ce curge spre câmpie Dinspre hyperboreica stea glacială” 65 .

Într-o altă scriere, inspirată probabil de „Edda” 66 , dacă nu cumva de cartea religioasă a Nordului, „Voluspo”, se vorbeşte despre primul război din istoria omenirii, „pe Axa hyperboreică a Urselor” (Ursa Mare fiind „Constelaţia Mamă” pentru emisfera nordică), război descris în toate cărţile sacre ale omenirii (mitul Cain şi Abel, deci conflictul dintre păstori şi agricultori), dar încheiat într-un mod fericit:

„După ce au zdrobit o revoltă militară, bărbaţii s-au arătat în mijlocul națiunilor luminii impunând o viaţă mai pașnică pe Axa hyperboreică a Urselor” 67 .

Într-o lucrare ştiinţifică, publicată într-o colecţie de comentarii academice, coordonată de Dimitrie Cantemir, la St. Petersburg, T. S. Bayero, citându-l pe Martianus Capella, p. 141, recunoaşte Munţilor Carpaţi calitatea de templu al lumii primordiale a Blajinilor, spunând

65 Aqvilario, Ioanne, De sacrosanctae virginis montis acuti translatione et miraculis panegyris, Sevilla, 1609, p. 24

66 Young, Jean I., The Prose Edda, Cambridge, 1954, p. 16

67 Eusebie Triumphans / seu / Religionis verae et Victricis Laudatio, Hafniae, 1774, p. 19

72

Sigiliul

dumnezeirii

că, „după (Riphaeos) munţi nordici, se află în continuă mişcare pe axa lumii hyperboreii, oameni morali, care au ca zei elementele cos- mosului, dar care nu au nici o aşezare” 68 , pentru că:

„Păduri şi munţi invocaţi în transă În cele din urmă îi răsplătesc pe hyperborei:

Dar mai au practici vechi şi dăunătoare, morţii Pe care îi cinstesc aproape de morminte” 69 .

În general, în filosofia culturii din Europa, se consideră că hyperboreii (Blajinii, Rahmanii din cultura populară şi din cea reli- gioasă) ar însemna un mit pelasg, pelasgii fiind cei care, beneficiind de un iniţiator, Pelasg, ar începe istoria, şi că „Hyperborei (-orum), oameni fabuloși care se presupune că ar fi trăit într-o stare de fericire perfectă, într-un ținut unde strălucea mereu soarele, dincolo de vân- tul de nord… Mitul Hyperboreenilor poate fi considerat una dintre formele sub care tradiția privea perioadele ancestrale de fericire și nevinovăție a lumii străvechi” 70 . În mod surprinzător, mitul acesta este căutat doar în scrieri, nu şi în reprezentările totemice, nu şi în reminiscenţele Datinii, care, în cazul nostru, al românilor, probează că „Mitologia devine destinul unui popor” 71 , dar şi „triumful asupra propriului destin” 72 .

Nu există definire mai inspirată a relaţionării dintre datină şi folclor decât aceasta, „Fereastra cosmicului… risipită în imaginaţia

68 Bayero, T. S., De Hyperboreis, pp.330-348, în Commentarii Academiae scientiarum imperialis Petropolitanae, Petropolis, 1726, p. 343

69 Valerii, C, Catulli Albi Tibulli S. Aurelii Propertii Carmina in scholarum piarum usum expurgata notisque illustrata, Florentiae, 1819, p. 72

70 Theil, Napoléon, Dictionnaire de biographie, mythologie, géographie anciennes, Paris, 1865, p. 323

71 Ibidem, p. 385

72 Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Gengis-Han, p. 261

73

Bucovina, în mărturii necunoscute

satelor”, formulată de Lucian Blaga şi identificată, discret, dar precis, de Romulus Vulcănescu 73 , în ciuda unui exces de dacism, care, ca şi la Cantemir, care numea „eres dacic” tot ceea ce nu era roman, oblo- neşte un ceva şi mai îndepărtat, o civilizaţie primordială vag şi târziu mărturisită, pe care numai Lucian Blaga a îndrăznit să o desluşească şi să o înţeleagă cu adevărat, din perspectiva „Imanentul care urcă”, în simetrie diametrală cu „Transcendentul care coboară” 74 . Eu numisem, cu ceva vreme în urmă, „Fereastra cosmicului… risipită în imaginaţia satelor”, printr-o formulare mai brutală, folclorul drept „desprinderea vulgară din ceremonial”, deşi ruperea aceasta nu se face atât prin folclor, cât prin etnologie şi folcloristică, domenii în care timpul este tăiat cu foarfeca, pentru reconstrucţii de hârtie, pe un anume suport al vremelniciilor. Intuisem caracterul solstiţial şi echinocţial al ho- relor şi legătura lor cu suirile pe munte, bazându-mă pe informaţiile din „Geografia” lui Strabon 75 şi din „Istoriile” lui Herodot 76 , dar şi din poezia lui Hesiod 77 şi a lui Pindar, care fac trimitere la leagănul poeziei, cântecului, dansului şi religiei iniţiale, reprezentat de Mun- ţii Carpaţi, de „Muntele Lumii”, identificat de Mircea Eliade drept sinonim şi al „Arborelui Lumii”, pentru că „Simbolismul Arborelui Lumii este complementar cu cel al Muntelui Central. Uneori, cele două simboluri coincid; de obicei, se completează reciproc. Dar am- bele sunt formulările mitice mai dezvoltate aleAxei Cosmice (Stâlpul Pământului)” 78 , pentru că „în culturi din întreaga lume, templele au fost frecvent concepute după modelul Muntelui Lumii” 79 , iar„templul (casa) este un munte mare, care ajunge până la cer” 80 . Şi mai intui-

73 Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987

74 Blaga apud Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 362

75 Strabon, Geografia, II, X, 3, p. 433

76 Herodot, Istorii, III, XXXVIII, p. 241

77 Hesiod, Teogonia, p. 5

78 Eliade, Mircea, Myths, Rites, and Symbols, New York, 1975, p. 380

79 Ebeling, E., Reallexikon der Assyriologie, Vol. 3, Berlin, 1957, p. 177

80 Werr, L., Studies in the Chronology and Regional Style of Old Babylonian Cylinder

74

Sigiliul

dumnezeirii

sem că hora este un ceremonial totemic primordial al muntelui, din moment ce, în limbile slavone de prin megieşiile noastre, cuvântul „hora” (scris, uneori, „gora”) înseamnă munte; deci, în limba română, în care există şi verbe derivate din substantiv, hora nu putea însemna decât ceremonialul de pe munte, horirea. Iar cuvântul nu l-am luat, noi, românii, nici de la vechii egipteni, evrei şi greci, care aveau hore (rotiri solare, care delimitează sacralităţi spaţiale şi temporale, de tip Horus), nici de la slavi, ci de la ceremoniile totemice (horiri) din creştetul muntelui (hora), în cadrul „fenomenului kogaionic”, cum numea Romulus Vulcănescu „fenomenul horal” 81 , din vremurile în care „urcările solstițiale și echinocțiale pe munți marcau simbolic ascensiunea periodică, ritmică spre cer a credincioșilor” 82 . Pentru fiecare solstiţiu sau echinocțiu exista o altfel de horire ceremonială, funcţie de omagiere, deşi, mai ales la urcările echinocţiale, horele se săvârşeau în cinstea Soarelui şi în cinstea Lunii, numită, în popor, „Cosânzeana, sora Soarelui și stăpâna zilelor” 83 .

În cultura română, în care „megieşia Cerului” 84 are trăiri dia- metrale, deci şi determinanţi ceremoniali opuşi, Datinii primordiale, o adevărată „Biblie” a românilor, i se opune confiscant şi sofianic 85 , Datina creştină, care confiscă şi adaptează fără explicaţii, obligându-

Seals, Malibu, 1988, p. 38

81 Vulcănescu p. 357

82 Vulcănescu p. 358

83 Iorga, N., Istoria poporului românesc, București, 1922, p. 295

84 Blaga apud Vulcănescu p. 363: „Exemplul „cerului megieș” convine mai ales imanentului biospiritual care urcă spre cerul care s-a înălțat în mai multe rânduri, pentru că fiecare specie umană l-a pângărit de tot atâtea ori. În concepția mitologică populară, cerul se ridică tot mai sus, iar în elanul mitic, românul în ascensiunea lui urmărește cerul la care mereu râvnește. E vorba deci de un cer care se înalță spre transcendent, nu coboară spre imanent, de nostalgia cosmotică a românului”

85 „Sofianicul, în esența lui, se referă la un „sentiment difuz, dar fundamental al omului ortodox, că transcendentul coboară relevându-se din proprie inișiativă și că omul și spațiul acestei lumi vremelnice pot deveni vas al acelei transcendențe. Pornind de aici vom numi sofianică orice creație spirituală” – n Blaga apud Vulcănescu p. 362)

75

Bucovina, în mărturii necunoscute

i pe cărturari la judecăţi banale, inflamate de ieftin naţionalism, de tipul: „Hora: cuvântul amintește vechi elemente grecești din limba romanică a coloniștilor de la Dunăre (eroare: grecii au preluat „horus” de la egipteni, care, la rândul lor le-au dus, prim felahi, din Carpaţi în Egipt: „egiptenii au luat misterele de la pelasgi” 86 ; „înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea, vreunuia dintre ei, porecle şi nume, deoarece nu auziseră încă de ele” 87 ). Ea e jucată cu mult foc în zile de sărbătoare și Dumineca de la nămiezi până la apusul soarelui înaintea casei de adunare și petrecere a satului, cârciumă sau într-un alt loc anumit, dar mai mult numai de tineri cari-și caută încă norocul, flăcăi în albe cămăși cusute, cu flori la margenea pălăriei rotunde, și fete cu capul gol, de asemeni împodobit cu flori. Fiecare sprijină dreapta pe umărul vecinului sau vecinei, oricine poate intra în joc când vrea, și în tactul ariilor cântate din vioară de lăutari (în vechime „alăutari” – eroare: muzica instru- mentală se numea, în toată Europa, ca şi acum, la nordici şi baltici, „lätar”), mai mult țigani, se învârtește hora prin ridicarea și puternica batere din picioare într-o continuă legănare înainte și înapoi. Pentru a ținea tactul și cu ritmul poesiei, conducătorul horei, care la serbările de la Curtea Domnească era un mare boier și purta toiag de argint, spune versuri scurte (eroare: practica şamanică a vremilor cărunte menţionează un bard, identic „tracului Pean”, admis în templele lui Apollo „cu ierbile şi cântecele lui vindecătoare” 88 , numit „vates” 89 ), care sunt improvisate și uitate sau duse mai departe, după cum par mai mult sau mai puțin bine izbutite. Așa se naște o mare parte din poesia lirică populară” 90 , scria Iorga, contrazicând ceremonialul bu- curiei „cosmotice”, pe care o intuise destul de corect, observând că

86 Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

87 Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

88 Orfeu, Către Apollon, în Antologia poeziei greceşti, p. 205

89 Rosny, Léon de, Romains d’Orients aperçu de l’ethnographie de la Roumanie, Paris, 1885, p. 127

90 Iorga pp. 305-306

76

Sigiliul

dumnezeirii

„hora sună voios, vesel, mișcat, chiar bacantic” 91 .

Compromiterea sacralităţii ceremoniei totemice a muntelui, în care intră toate „horele păstoreşti”, cu trimitere la Marele Păstor, nu la oierit, şi toate „horele buciumului” ale „răspunsului Pământului şi al Cerului”, cumva similar ziguratelor (temelii pământene, în cele pătrate, şi cereşti, în cele cilindrice sau conice), s-a făcut printr-o uriaşă „cercetare ştiinţifică”, făcută de cei care interpretau imanentul care urcă din perspectiva transcendentului care coboară. Cu alte cu- vinte, intrarea în armonia universală a fost ignorată voit, în favoarea coborârii cerului pe pământ, prin personificări făcute difuz după modelul grecesc. Un spaţiu de sacralitate niciodată nu va fi înţeles prin platitudinea extazului în faţa unor coordonate estetice, care în- cântă ochiul şi auzul, dar fără a însemna cu adevărat ceva, chiar dacă sublimează poporul prin capacităţi creatoare de genul „Mormântul Eroului Necunoscut”, capacităţi inexistente, chiar dacă recunoaştem în mimeticile moşteniri folclorice „lumescul care ascende spre divi- nitate, ca o dominantă spirituală proprie culturii autohtone” 92 .

O astfel de falsă şi penibilă judecare a folclorului, dar pusă sub aura unui moto fistichiu al autorului şi mai fistichiului concept al „arhetipului”, Carl Gustav Jung („Oare au scăpat vreodată oamenii

Numai puţini indivizi reuşesc să se lepede de mitologie

în epoca unei anumite aroganţe intelectuale; masa nu se eliberează niciodată”), vine din partea Mihaelei Lucia Piţigoi, care sintetizează, practic, incultura de până la domnia sa, susţinând că „folclorul poate fi definit drept „creaţia populară constituită într-un sistem unitar, orga- nic şi dinamic, de superstiţii, credinţe, practici magice, de cunoştinţe empirice, mituri, legende, proverbe, cântece şi dansuri păstrate prin tradiţie în viaţa spirituală a unei unităţi etnice (grup etnic, popor,

total de mit?

91 Iorga p. 306

92 Vulcănescu p. 357

77

Bucovina, în mărturii necunoscute

naţiune)” 93 . Deci nu un dat iniţial, ca degenerează, în substanţa lui fundamentală, prin absenţa iniţierilor, înlocuite de dezarmanta regulă a lui „aşa am apucat”.

În contrapondere, un cărturar deplin precum Mircea Vulcă- nescu, descoperă „o ipoteză nouă asupra studiului spiritualității române, axată pe un fenomen polisemic și polivalent, pe tema horei. Ipoteza noastră am denumit-o atunci 94 lumescul care ascende spre divinitate, ca o dominantă spirituală proprie culturii autohtone. În sprijinul ipotezei noastre, două exemple concludente: sacrificiul uman spre cer și incintele circulare. Cel sacrificat era prins de patru ostași de mâini și de picioare și azvârlit în sus, spre cer, și împiedicat în cădere să mai atingă pământul, fiind prins în lăncii” 95 . Cum v-am mai avertizat, Vulcănescu, deşi discipol al lui Blaga, nu a avut curajul de a se aventura dincolo de dacism, iar despre incintele circulare şi pătrate din munţi, care favorizau dialogul cu divinitatea (ziguratele de timp templul de la Densuş), nu avea ştiinţă – şi nici nu are nimeni încă acest necesar de luciditate, care condiţionează cunoaşterea, dar observa corect, în spiritul teoriei blagiene a Imanentului care urcă, „în legătură cu incintele circulare descoperite de arheologi, majori- tatea cocoțate pe crestele munților, (că) ele au jucat același rol, de locuri sacre de contact cu divinitatea” 96 , şi că „urcările solstițiale și echinocțiale pe munți marcau simbolic ascensiunea periodică, ritmică spre cer a credincioșilor” 97 .

Care sunt locurile sacre ale ceremoniilor totemice şi cum se fă- ceau horirile, adică ceremoniile munţilor, numiţi, iniţial Hora, precum

93 Piţigoi Mihaela Lucia, Sorin Dănuţ Radu, Mitul ca sursă a credinţelor populare, Piteşti, 2017, p. 178

94 În Fenomenul horal, o lucrare de sociologie a culturii, care îi aparţine

95 Vulcănescu p. 357

96 Ibidem

97 Vulcănescu p. 358

78

Sigiliul

dumnezeirii

şi astăzi în limbile slavone, vom înţelege din sărbătorile ancestrale, încă păstrate de creştinism, dar prin totală golire de conţinut şi trans- formare într-un „fel de întruniri cu scopuri practice, de schimburi de bunuri economice, de legături profesionale, de obiceiuri pastorale și de încuscriri 98 , pe care îl numim, tradiţie, obicei, folclor.

„Dansul exprimă întotdeauna o călătorie în văzduh” 99 , mijlocită de munte, dar condiționată de ascensiune și de intraea în armonia Cerului și a Pământului, acolo, pe creștetul munților, unde Cerul și Pământul se ating, atingerea fiind o altă semnificație a logodnei cosmice, simbolistica ancestrală grupând, întotdeauna, în fiecare simbol, o mulțime logică de semnificații. Tocmai de aceea, vechile „jocuri de eres” 100 semnificau, prin sinusoida lunară a horelor în șir, „Drumul spre Paradis”, care „este același drum spre munte, aceeași „ascensiune”, care de cele mai multe ori se face în mod simbolic”, dar „drumul spre munte înseamnă apropierea de sacru, de real, de absolut; într-un cuvânt, este o consacrare” 101 , iar prin cercul solar al jocului „împrejur”, „când se țin toți de mână și joacă împrejur, cu pas potrivit după cântare, mergând dinspre dreapta spre stânga, atunci se cheamă horă” 102 , joc dominat de „magia muzicală” 103 , făptura umană a începuturilor vieții metafizice, beneficiind și se serviciile unui „povățuitor” sau „stareț” șamanic de tip „vates” (bard), devenea legătura dintre Cer și Pământ, „sfântul” sau „îngerul”, deci dublă natură pământească și cosmică, încrustată în simbolisticile totemice, inclusiv în cea a ouălor încondeiate, deci scrise, sub formă de romb.

98 Vulcănescu p. 359 99 Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 221

100 Scrisoarea Moldovei / de / Dimitrie Cantemir / Domnul ei / Editată întâi la anul mântuirii 1825, August în 19, Volumul II, Iași, 1868, pp. 256

101 Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 27

102 Cantemir p. 256

103 Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 171

79

Bucovina, în mărturii necunoscute

Locul în care se atingeau Pământul și Cerul se numea Nede- ea Cetate, indiferent de muntele al cărui creștet primea o astfel de consacrare, iar urcușul spre Nedeea Cetate avea să fie simbolizat de hora înșiruită, hora solară, în cerc, fiind numită, cândva, în vremea Blajinilor, și colindă, pentru că și „colindele în fond sunt imne religi- oase din epoca păgână, adresate Soarelui ca zeu, cântând bunătăţile lui şi lăudându-i faptele ca erou, întocmai precum se cântă şi se laudă Soarele sau Agni în imnele vedice” 104 . Nu întâmplător, pe prima carte religioasă a omenirii, oul încondeiat, hora sfințeniei (banda înșiruirii de romburi), este delimitată de două sinusoide, de „alte forme ale ritului de înălțare” 105 , urcușul și coborâșul însemnând „atingerea” între emisferele Pământ-Cer, Părinți-Zei fiind aidoma, dar simetric reprezentate.

Dar Nedeile, care, mai târziu, odată cu coborârea Transcen- dentului, încă simbolizau „urcări duminicale pe munte, și-au pierdut semnificația magico-mitică de ascensiuni spre cer, pentru faptul că Munții Carpați, coloana vertebrală a Danciei antice, au dovedit în perioada feudală hotare nefirești în corpul biospiritual al poporului român. Așa se face că, din urcări pe munte pentru contact direct cu cerul și rugăciuni lipsite de intermediari învestiți cu asemenea ocupații, nedeile au devenit un fel de întruniri cu scopuri practice, de schimburi de bunuri economice, de legături profesionale, de obiceiuri pastorale și de încuscriri 106 , determinând și desacralizarea horirilor, adică a ceremoniilor totemice de de munte, de pe „hora” – cum încă mai este denumit muntele în unele limbi slavone. Exista, desigur, pe

104 Densuşianu, Ar., Istoria limbei şi literaturei române, Ediţiunea a doua, Iaşi, 1894,

p. 161

105 Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997,

p. 141

106 Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul

care urcă, p. 359

80

Sigiliul

dumnezeirii

fiecare „hora”, și câte un templu sau măcar câte un altar, dar „simbo- lismul atât de bogat al templelor (ziqqurat) nu poate fi înțeleasă decât pornind de la o „teorie cosmică”. Într-adevăr, ziqqurat-ul era zidit ca o Lume: etajele subliniau diviziunea Universului, lumea subterană, pământul, firmamentul. Ziqqurat-ul este de fapt Lumea, întrucât el simbolizează muntele Cosmic” 107 . Pentru că ar fi fost imposibil ca în munții în care există prototipul „zidirii de pe munte”, Ceahlăul, să lipsească templele, în condițiile în care „ziqqurat-ul este definit ca stâlpul Lumii, și locul unde se unește Cerul cu pământul”, „care nu este altceva decât Axa Universului, Pomul Vieții care crește în centrul Lumii” 108 . Din păcate „incintele circulare descoperite de arheologi, majoritatea cocoțate pe crestele munților, care au jucat același rol, de locuri sacre de contact cu divinitatea” 109 , au fost etichetate de arheologi drept „dacice”, deși sun cu milenii anterioare dacismului, adică primei tentative de istoricizare a populațiilor din Carpați, deși „nici o divinitate dacică nu se află în inscripţiuni” 110 , în acele incinte nu doar circulare (temelia și revelația Cerului), ci și pătrate (temelia și revelația Pământului), precum cel de la Densuș, precum atâtea altele, lăsate de izbeliște, pe sub rădăcinile copacilor de pe multe, multe culmi carpatice.

Dându-i crezare lui Mircea Eliade, cum că „Legea degradării

sensului, înțelegând prin aceasta orice alterare, orice pierdere sau

uitare a unei semnificații originale

folclor – unde anumite gesturi și formule orale se conservă și după ce funcția lor primordială, și înțelesul originar s-au pierdut” poate fi deslușită și că „istoria vieții mentale a omenirii, departe de a însemna o

lege care se verifică mai ales în

107 Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 21

108 Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, pp. 33, 34

109 Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357

110 Densuşianu, Ar., Istoria limbei şi literaturei române, Ediţiunea a doua, Iaşi, 1894, p. 110

81

Bucovina, în mărturii necunoscute

necontenită evoluție, e străbătută și de un ritm al degradării și al morții instituțiilor fundamentale”, iar „această descompunere lentă a unor sinteze mentale întru nimic inferioare sintezelor care au urmat, poate

fi reconstituită în etapele ei mai importante” 111 , o să încerc o deslușire

a fenomenului horal, care include și ceremonia, și locul ceremonial,

pornind de la mărturia lui Dimitrie Cantemir, cea mai veche, optând și pentru traducerea din 1808, care nu operează cu sinonimii, ci cu termeni încă folosiți în Moldova vremii, justificându-mi recursul pe convingerea că „dansul este un semn de limbă şi este folosit şi realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă… În aceste dansuri, cunoaşterea a acţionat, ritualul a fost expus şi păstrat în memorie, tot mai viu, prin repetiţie, iar misterele, religioase sau de altă natură, au fost fondate pe baza de acţiune” 112 :

„Jocurile moldovenilor au cu totul altă închipuire decât al altor noroade, căci ei nu joacă doi cu doi sau patru cu patru, ca francezii sau ca leșii, ci joacă mai multe obraze deodată, împrejur sau în rând, și altădată nu joacă bucuroși, fără numai la nunți. Când se țin toți de mână și joacă împrejur, cu pas potrivit după cântare, mergând dinspre dreapta spre stânga, atunci se cheamă horă; iar când stau în rând și se țin de mână, însă fruntea și coada slobode, se cheamă danț, cu cuvânt leșesc. La nuntă sunt obișnuiți să joace, mai înainte de cununie, în ogradă sau în drum, în două rânduri, unul de bărbați și altul de femei. La amândouă rânduri pun câte un povățuitor, om bătrân și cinstit, care poartă în mâni toiag de lemn poleit și legat, la capăt, cu năframă cusută; și unul dintre dânșii trage după sineși pe cei din rândul său, dinspre dreapta spre stânga, iar celălalt, pe ceilalți, dinspre stânga spre

111 Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 13

112 Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, pp. 29, 30

82

Sigiliul

dumnezeirii

dreapta, așa încât să stea față în față; după aceea, îndreaptă spate la spate și, apoi, se întoarce fiștecare rând cu încordare, atât de încet ca să nu se încure, încât abia se poate zări vreo mișcare și, întru amân- două rânduri își alege locul fiștecare după cinstea sa. Cucoanele și fecioarele boierilor își iau locul după starea bărbatului sau a tatălui lor; însă locul cel dintâi este pentru povățuitor, al doilea pentru nun și al treilea pentru mire. Asemenea și în rândul femeilor este întâi povățuitorul, apoi nuna, după dânsa mireasa, măcar de sunt și de stare mai proastă decât ceilalți. Iar la urmă se amestecă amândouă rândurile și joacă ocolul împrejur, avându-și fiștecare femeia sa din dreapta, iar holteii câte o fată de starea lor. Uneori obișnuiește hora să se întoarcă în trei părţi sau în patru, sau în una, după voia și iscusința povățuitorului” 113 .

Mărturia lui Dimitrie Cantemir, despre cele două şiruri si- nusoidale, unul format din bărbaţi, celălalt, din femei, dar ambele conduse de către „un povăţuitor, om bătrân și cinstit, care poartă în mâni toiag de lemn poleit și legat, la capăt, cu năframă cusută”, şi despre horă („când se țin toți de mână și joacă împrejur, cu pas potrivit după cântare, mergând dinspre dreapta spre stânga”), are o deosebită importanţă, deşi sunt mulţi la număr şi călătorii străini care au lăsat mărturii identice, dar omiţând, uneori, steagul „povăţuitorului”, care, până de curând, nu lipsea de la nici o „strânsură” de prin satele noastre. Steagul, adică toiagul împodobit, întotdeauna în secret, lângă un copac verde, fiind nu doar veriga de legătură între diverse reminiscenţe ale Datinii, ci şi pecetea sacralităţii lor.

Hora lunară, înşiruită, s-a numit, până pe la 1700, „brâu”, când, datorită boierilor, pasionaţi vorbitori de limbă turcă, începe să fie numită „serba” şi, ulterior, „sârba”, deşi sârba în sine este mai rapidă

113 Scrisoarea Moldovei / de / Dimitrie Cantemir / Domnul ei / Editată întâi la anul mântuirii 1825, August în 19, Volumul II, Iași, 1868, pp. 255, 256

83

Bucovina, în mărturii necunoscute

şi fără ţinere de brâu, obicei dobândit în secolele anterioare. Şi pe oul încondeiat, şi pe brâiele bisericilor de la noi, aceste două sinusoide lunare figurează mereu, încadrând Hora Sfinţeniei (succesiunea de romburi sau de pătrate), îngăduind doar două explicaţii: „brâiele”, ca dansuri ceremoniale lunare, simbolizează fie urcatul pe şi coborâtul de pe munte, cu ocazia omagierilor solare, fie doar urcatul pe munte, în două şiruri, unul de bărbaţi şi de femei, conduse de „povăţuitori” diferiţi. Dar cum timpul acela ancestral era al „Imanentul care urcă”, deci al apropierii de Spiritul Universal prin urcarea pe munte, cred că a doua explicaţie este plauzibilă, epoca spirituală a „Transcendentului care coboară” începând, practic, odată cu elinismul.

Sus, aproape de cer, pe creştetul lin al unui munte, în care exista un templu, numit Nedeea Cetate, „stareţul”, cum îl numea Cantemir, într-un citat care va urma, adică şamanul, aprindea din vreme patru focuri, iar când, urcau închinătorii, odată cu seara, horirea începea, cu făclii, în mână, sub comanda povăţuitorilor, care pricepeau şi puteau desluşi sunetele de bucium, pe care şamanul le slobozea prin deschizătura circulară, aidoma celei de la Densuş („mi-a arătat o piatră veche, care astăzi servește drept altar, pe care fusese statuia zeului; o gaură încă vizibilă în zid îi folosea sacerdotului pentru a face cunoscut răspunsul divinității mulțimii care aștepta afară” 114 ), dar şi cele de pe muntele Lespedea, din Dâmboviţa, descris de Cezar Bolliac, în 1870, munte pe care „se văd nişte pietre mari, pe care stă o lespede (pietroi), formând un acoperământ deasupra a două încăperi: una de 15 picioare (450 cm – n. n.) lungime şi 8 (240 cm – n. n.) picioare lărgime (deci identic cu cel de la Densuş, care are „aproximativ opt metri pătrați, cu o cupolă semicirculară, o nișă spre est și un portic spre vest” 115 – n. n.), cu o intrare şi o ieşire în partea opusă a intrării,

114 Gerando, A. de, La Transylvanie et ses habitants, Paris, 1845, p. 365 115 Paget, John, Hungary and Transylvania / with remarks on their condition, social, political and economical, London, 1855

84

Sigiliul

dumnezeirii

înaltă de 7 palme (175 cm – n. n.) şi largă de 3 palme (75 cm – n. n.); bolovani mari, drept praguri şi câte un bolovan ca treaptă de coborât într-însa. Intrând înăuntru prin deschizătura de către apus, la dreapta este un bloc de piatră de formă pătrată – altar (negreşit), cu înălţimea de 4 palme (100 cm – n. n.) şi tot atâtea pe cele patru laturi. Pe acest altar erau urme de cenuşă şi cioburi amestecate cu un fel de nisip. Am luat câteva din aceste hârburi, toate vinete şi albite pe dinafară, şi am strâns şi o cantitate din acea cenuşă sacră. Alături cu această sală, despărţită printr-un zid format dintr-un singur bloc de piatră, care acoperea şi prima sală în formă de tindă, este o altă sală mai mică decât cea dintâi, fără altar şi fără nici o îngrădire” 116 .

În privinţa melosului solar ancestral, iarăşi avem câteva ră- măşiţe bine conservate, care s-au cântat până spre sfârşitul secolului al XIX-lea (3 „Hora Buciumul”, „Soarele în vârf de munte”, 5 hore închinate „Marelui Păstor”, care, în cele din urmă, avea să fie confun- dat cu posesorul de oi, vreo 10 colinde – pentru că Aron Densuşianu avea dreptate atunci când susţinea că şi „colindele în fond sunt imne religioase din epoca păgână, adresate Soarelui ca zeu, cântând bu- nătăţile lui şi lăudându-i faptele ca erou, întocmai precum se cântă şi se laudă Soarele sau Agni în imnele vedice” 117 ), plus două obiceiuri cu rădăcină comună, „Piţărăii” şi „Căluşarii”, ambele cu câte peste o sută de hore bărbăteşti. În descrierea lui Dimitrie Cantemir, „eresul dacic”, pe care el îl numeşte „căluşei” (de unde şi confuzia, via Mar- cu Beza 118 , a domnului Prof. univ. dr. doc. Mihai POP: „Le „Căluş” (le petit cheval) – une coutume populaire très veille” 119 , o confuzie

116 Bolliac, Cezar, în Trompeta Carpaţilor, nr. 846, 1870

117 Densuşianu, Ar., Istoria limbei şi literaturei române, Ediţiunea a doua, Iaşi, 1894, p. 161

118 Etimologia „călușar” – „cal mic”, provenind din

„alogo” și diminutivul „uciu”, deci

„aluguciar”, a fost stabilită de Marcu Beza, care publica la Londra, în 1928, „Paganism in roumanian folklore”, p. 50

119 Prof. univ. dr. doc. Mihai POP, Préface, la Stancu, Constantin, Căluşul / Antologie

85

Bucovina, în mărturii necunoscute

bine contrabalansată de observaţia, pe care o găsim şi la Aron Den-

suşianu: „între ritmul colindelor şi ritmul unora dintre dansuri este

o asemănare uimitoare care ne face să presupunem că, mai demult,

colindele au fost dansate” 120 ), este descris ceremonialul în varianta

lui moldovenească, una suficient de alterată, până pe la anul 1700, în ciuda faptului că mai avea reprezentări şamanice („stareţul” şi „puterea obiceiului vechi”, care îi scutea de orice responsabilitate):

„Osebit de jocurile acestea, ce se obișnuiesc pe la veselii, mai sunt și alte jocuri cu eres, alcătuite cu număr nepotrivit, adică 7, 9, 11, în care jucăușii se cheamă călușei și se adună o dată într-un an, se îmbracă în haine femeiești, pun pe cap cunună de pelin, împletită

și împodobită cu alte flori, vorbesc cu glas femeiesc, și, ca să nu se

cunoască, își învelesc fața cu pânză albă și în mâini poartă sabie goală, ca să taie cu dânsa ori pe cine ar cuteza să le descopere fața, căci puterea aceasta le-au dat-o lor un obicei vechi, așa încât nimeni nu-i poate trage la judecată când fac vreo ucidere întru acel chip. Povățuitorul cetei se cheamă stareț, și cel de al doilea, primicer,

care își are datorie să întrebe ce fel de joc poftește starețul, și apoi să-l spună celorlalți, în taină, ca să nu audă norodul numele jocului, până când nu îl va vedea cu ochi, pentru că ei au mai mult de o sută de sărituri, din care unele așa de potrivite, încât acia care joacă să pară că nu se ating de pământ, ci se poară în văzduh. Cu acest fel de urmări, cu jocuri și cu salturi, prin toate târgurile

și satele, petrec acele 10 zile, care sunt între Praznicul Înălțării și al

Pogorârii Sfântului Duh. Întru această vreme, nu se culcă ei nicăieri, fără numai supt streșinile bisericilor, căci zic ei că, de se vor culca în alt loc, ar fi chinuiți de strigoaice; și când se întâlnesc pe drum două cete de călușei, bat război una cu alta, până ce ceata ce biruita ce biruia face loc celeilalte; și după ce fac învoială de pace, apoi

Sigiliul

dumnezeirii

ceata biruită este supusă celeilalte nouă ani; iar întâmplându-se să se omoare vreunul la acest fel de bătaie, atunci nu se încape judecată și nici judecătorul nu întreabă pe cel ce a făcut uciderea. Cel ce intră în vreo ceată de aceste, trebuie nouă ani de-a rândul să se afle adunat împreună, iar întâmplându-se să nu se arate vreodată, atunci zic ceilalți că este chinuit de duhuri rele și de strigoaice. Prostimea cea ereticoasă crede cum că au putere să gonească acel fel de boli și, spre vindecare, fac întru acest chip, adică: aștern mai mulți la pământ pe acel bolnav, început a sări cu cântice, și, la o notă anume a cântării, îl calcă fiștecare, de la cap până la călcâi, și, mai pe urmă, îi zic niște cuvinte alcătuite de dânșii înadins, poruncind beteșugului să se depărteze. După ce fac ei aceasta de trei ori în trei zile, apoi urmează lucrarea pe care o nădăjduiesc ei. Și aşa, întru acest chip, cu prea puțină osteneală se pot vindeca bolile cele mai grele care se împotrivesc meșteșugului doftoricesc. Asemene lucrare are și nădăjduire în farmece” 121 .

„Cantemir vorbeşte de jocul în cadenţă şi de pronunţarea unor anumite cuvinte de către căluşari, împrejurul bolnavului culcat la pământ. Din bătrâni, mi-aduc aminte că, jucând, căluşarul zice:

Din călcâi încetişor Şi din talpă binişor, Hop o dată Şi-altă dată, Sus de două, Jos de nouă, Pân’ la patruzeci şi nouă 122 .

121 Scrisoarea Moldovei / de / Dimitrie Cantemir / Domnul ei / Editată întâi la anul mântuirii 1825, August în 19, Volumul II, Iași, 1868, pp. 257

122 Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, 1976, p. 39

87

Bucovina, în mărturii necunoscute

Şi-apoi venea un chiot detunător, de băga răcorile în bolnav şi-l treceau năduşelile, şi se ducea lingoarea în pustie, să nu mai vie, trăsni-o-mi-ar Sfântul Ilie. Nu ştiu dacă azi, de la Paşti, până la Ru- salii, căluşarii mai fac concurenţă medicului de plasă prin districtele Regatului. Ştiu însă că un alt concurent al medicului practică prin sate medicina fără diploma doctei facultăţi şi acesta este „Ursul”, care îţi dă cu impasibilă liberalitate părul pentru afumarea de sperietură şi calcă, adică masează ca cel mai destoinic maseur, numai după invitaţia răguşită a Danciului cornac, care-i zice tot:

Din călcâi încetişor Şi din talpă binişor! Sus, Martine! Şi mai bine Că-ţi dau pâine cu măsline” 123 .

Am reprodus şi mărturia lui Ionescu-Gion, din 1892, doar pen- tru că explică, fără a-şi propune, cum a degenerat Datina Primordială până la banalităţi folclorice, „umblatul cu ursul” banalizând nu doar dansul sacru al căluşarilor, ci şi pe cel al „Constelaţiei Mamă”, Ursa Mare, care, din 7 stele (şaman şi 6 „urşi), rămâne, mai ales în ziua de azi, o băşcălie chiar şi după viaţa bietului ursar, care îşi câştiga pâinea greu, în vremuri şi atunci, ca şi astăzi, la fel de „ereticoase” – vorba lui Dimitrie Cantemir.

În general, despre jocurile căluşereşti, care nu au nici o legătură cu obiceiurile romanilor, s-au spus şi încă se mai spun naivităţi de genul „Căluşari – Joc tradiţional românesc, obişnuit pe la Rusalii, constând din sărituri ca de cai ale jucătorilor, vreo 12, care poartă la picioare clopoţei. După unele păreri, acest joc aminteşte legenda

123 Ionescu-Gion, G., I., Doftoricescul meşteşug în trecutul ţărilor române, Bucureşti, 1892, pp. 35, 36

88

Sigiliul

dumnezeirii

răpirii Sabinelor” 124 . Nici măcar cu dansul cu săbii al tracilor, de pe la sfârşitul secolului V înainte de Hristos, descris de Xenofon, nu are nici o legătură obiceiul căluşarilor, chiar dacă şi Nicolae Iorga, pururi extaziat în naţionalismul necesar cu care răspundea vremilor europene, îl considera „jocul războinic, jucat numai în anumite timpuri

și de jucători aleși într-adins, danțul călușerilor” 125 . Rădăcina dansu-

rilor căluşăreşti este mai apropiată de bătaia egipteană cu ciomege, în cinstea Soarelui 126 , închinată şi Mamei Terra, în ciuda faptului că, în România, ca şi în Bulgaria şi în Iugoslavia, dansatorii purtau săbii, pentru că, în contradicţie cu aparenţa „războinică”, indusă de săbii, „dansul lor are două hore şi două scopuri: prima horă pentru o persoană bolnavă, pentru vindecarea magică, iar a doua horă, pentru fertilitatea și pentru distracția spectatorilor. Numele provine de la Ro- salia latină (un cuvânt asociat cu ceremoniile anticului Festival de la Rosales Escae), iar dansurile actuale se disting prin tempo rapid, pași mici apăsați – care sunt cei mai obositori – și joc de domnișoare” 127 . Că nu există, nici la noi, nici la bulgari, nici la sârbi umbră de legătură cu obiceiurile latine.

Mult mai apropiată de adevăr, deşi ignoră personajul funda-

mental al ceremoniei, Zeiţa Vetrei, şi steagul împodobit tainic lângă Arborele Vieţii, este descrierea pe care o făceau, în America, Miron

şi Carola Grindea: „Călușarii este, fără îndoială, cel mai vechi și mai

impresionant dintre dansurile populare românești. Datorită, totuși, dificultăților enorme de a asimila figurile și mai ales atmosfera magi- că din jurul acestui dans – numai bărbaților aleși, care au trecut prin încercări ascetice și sunt supuși regulilor stricte de comportament,

li se permite să danseze – este mai puțin răspândit decât Hora sau oricare dintre dansurile românilor.

124 Ivela, A. L., Dicţionar muzical ilustrat, Bucureşti 1927, p. 36 125 Iorga, N., Istoria poporului românesc, București, 1922, p. 305

126 Herodot, Istorii, II, LXIII, p. 160

127 Katsarova, Raina, Dances of Bulgaria, New York, 1951, p. 11

89

Bucovina, în mărturii necunoscute

Cu o săptămână înainte de Rusalii, nouă bărbați, aparținând de nouă sate învecinate, sunt selectați de un conducător și inițiați în misticele gesturi și figuri de dans. Aceștia trebuie să poarte cizme înfundate și manșoate, pălării cu panglici și cămăși superb brodate. Dansul propriu începe înainte de răsărit soarelui de Rusalii. Toți se roagă și, terminând cu Rugăciunea Domnului, atunci fiecare om depu- ne jurământul sub tecile săbiilor liderului și ale cetașilor, încredințați că astfel vor fi protejați împotriva oricărui rău. Multe caracteristici păgâne, care încă împodobesc acest dans primar, diferă, în mod natu- ral, de la o regiune la alta. De exemplu, în Țara Românească, oamenii nu vorbesc, timp de o săptămână, cât durează dansul” 128 . Ca să nu uit, dar şi pentru a pregăti ceea ce va urma: fiecare căluşar folosea câte un „beţişor de alun înflorat numit piţărău” 129 .

Pornind de la precizarea că Dimitrie Cantemir nu a descris, de fapt, „Căluşarii”, ci „Căluşeii” (caii lui Marte, pe care îi întâlnim horind la sărbătorile de iarnă), aşa cum se jucau ei, pe la anii 1700, în sudul Moldovei şi în Basarabia, vă propun să desluşim împreună rădăcina comună a coregrafiilor ceremoniale totemice, prin care se omagiau, prin „cereasca lege planetară, însemnul sigur al dreptăţii şi temelie a naturii” 130 , Soarele („ochiul deschis mereu asupra vieţii” 131 ), Luna („Dumnezeu cel sfânt… / în Lună plină-o schimba” 132 ) şi Pă- mântul („umbrita glie, maica zeilor din cer” 133 , „divina Glie, bună mamă de zei şi oameni muritori” 134 , „natura, iscusita mamă, zămis-

128 Grindea, Miron and Carola, Dances of Rumania, New York, 1952, pp. 14, 15

129 Iordan, Iorgu, Dicţionarul limbii române, Tomul VIII / Litera P, Bucureşti, 1910 şi 1975, p. 670

130

131

132

133

134

Orfeu, Legii, în Antologia poeziei greceşti, p. 218

Orfeu, Soarelui, în Antologia poeziei greceşti, p. 190

Soarele şi Luna, Bucureşti-Chişinău, 2004, pp. 21

Solon, Legiuitorul, în Antologia poeziei greceşti, p. 30

Orfeu, Zeiţei pământului, în Antologia poeziei greceşti, p. 201

90

litoarea lumii întregi” 135 ).

Sigiliul

dumnezeirii

Există o strânsă legătură de rudenie între piţărăi, căluşari şi căluşei, începând cu pregătirea steagului din băţ de alun şi a hainelor de călătorie ritualică, cu formarea cetei din câte nouă tineri (cifra sacră întâlnită şi la pelasgii homerieni, care au nouă frăţii, nouă dansatori în horă, nouă zile de doliu etc.), cu iniţierea cetei într-un loc secret, lângă un copac verde (Arborele Vieţii), unde împodobesc vârful unei lănci lungi (şase metri) cu „unul sau două batice frumos cusute şi o cunună de flori pe suport de plantă ornamentală agăţătoare verde”, iar la „capătul de jos aşează o centură de clopoţei. Lancea, pe toată lungimea ei, este împodobită cu batiste, flori şi ciucuri din lână colorată, toate prinse cu o panglică” 136 colorată, şi terminând cu „colindatul”, pe un itinerariu străvechi, conservat cu fidelitate, prin satele din apropiere.

Toiagul-steag al piţărăilor „trebuie, dacă se poate, să fie de alun şi este împistrit negru şi alb. Împistritura curge, înfăşurându-se, de jos, în sus, ca un şarpe, în fâşii negre şi albe; cele se fac belindu-se coaja băţului, la para focului, după aceea îndepărtând şi cealaltă parte de coajă a băţului, această parte rămâne albă. Băţ de alun se cere să fie pentru aceea căci de alun trebuie să fie şi joarda (nuiaua), cu care se farmecă sau se vrăjeşte (virgula divinatoria)”, scria, în 1902, un cărturar ardelean 137 , care vedea, în baza scrierilor unor vechi filosofi ai culturii europeni, Rink sau Noik, fie „băţul lui Bachus” 138 , fie „bă- ţul lui Ianus” (Stab de Janus) 139 , băţul de alun „ce-l poartă în mână piţărăii colindători, la Sasca montană, Bocşa montană, Reşiţa mon-

135 Orfeu, Naturii, în Antologia poeziei greceşti, p. 191

136 Prodanciuc, Robert V, Piţărăii de la Livezi, Universitatea Alba Iulia, nedatat 137 Colinda, originea şi însemnătatea ei astronomică şi calendaristică, în Foaia Diecezană, Anul XVII, Nr. 51, Caransebeş, 22 decembrie calendar vechi 1902

138 Rink, Religion der Hellenen, Zürich, 1855, tom. II, p. 417

139 Noik: Biblische Mythologie des alten und neuen Testaments, tom. II, p. 381

91

Bucovina, în mărturii necunoscute

tană, Ciclova montană, Moldova montană şi părţile de pe acolo” 140 , în vreme ce un alt studiu, semnat de Gabriela Barbu, sesizează, în raport cu consecvenţa itinerariului, că piţărăii „din Jieţ colindă, din- totdeauna, prin Molivis, prin Popi şi prin Androneşti, apoi, pe seară, se întorc în Jieţ” 141 .

De ce se folosea pentru steagul şi bâtele piţărăilor şi ale călu- şarilor lemnul de alun? Pentru că „ramurile de alun, după credinţa poporului român, în genere, au o putere supranaturală, o putere magică, şi mai cu seamă asupra tuturor şerpilor şi a spiritelor celor necurate”, un „pumn de alune numindu-se căluşer”, iar toate compo- nentele alunului erau sacre, în credinţele vechi: „Cu sucul rămurelelor celor tinere de alun au datină unele românce din Bucovina de-a opări oalele în care pun laptele cel de vacă, zicând că laptele se prinde mai bine şi mai degrabă. / Floarea de alun sau tufa spun femeile că e bună pentru cei beţivi”; „Sâmburi de alună, pisaţi bine, sâmburi de bostan şi sămânţă de mac, amestecate toate, la unu loc cu groscior de vacă şi-ncălzite, dacă se pun la „beşica cea rea”, acesta îndată se coace, sparge şi se trece” 142 .

Purtătorul de steag piţăresc sau căluşăresc, numit de Dimitrie Cantemir „stareţ” (dar Cantemir descrie „Căiuţii”, de fapt, şi nu „Căluşerii”, ritualul fiind asemănător), avea, în Bucovina veacului al XIX-lea, două prototipuri şamanice (Mircea Eliade lua în discuţie doar şamanul descris, în 1640, de Marco Bandini), „Solomonarul” şi „Pietrarul”, adversari între ei, în ciuda faptului că făceau, la fel, „tot felul de năluciri, ce păreau minuni, pentru a înşela poporul”, dar poporul „ereticos” – vorba lui Cantemir, „crede că se află un fel de oameni forte grozavi şi răutăcioşi, numiţi „Solomonari”, care, în

140 Colinda, originea şi însemnătatea ei astronomică şi calendaristică

141 Barbu, Gabriela, Calendar românesc tradiţional, în Natura, nr. 12/2004

142 Marian, Florea, Simion, Însemnătatea „alunului” la poporul român, în Aurora Română, nr. 1/1882, pp. 3-8

92

Sigiliul

dumnezeirii

pruncia lor, au petrecut şapte ani, ne-ntrerupt, la întuneric, sub faţa pământului, învăţând dintr-o carte diavolească toată „Solomonaria”, toate fermecătoriile şi vrăjitoriile de pe lume, iară după al şaptelea an, ies de sub pământ, afară, şi, inspiraţi fiind de spiritul lui „Ucigă-l- crucea” şi dotaţi cu puterea acestuia, se suie, pe aripile vânturilor, în nouri şi încep a purta ploile, însă mai ales furtunile şi grindinele cele mai grozave, mai înspăimântătore şi mai periculoase. El, poporul, crede cum că „Solomonarii” îmblă călare câte pe-un Balaur, cum că fierb gheaţa sau piatra prin nouri, până ce-i face pe aceştia sloiuri, şi apoi încotro voiesc, într-acolo conduc gheaţa, vărsând-o pe terenurile cele rodite şi pe câmpiile cele înflorite, sfărmând toate semănăturile şi pomii cei încărcaţi cu fructe” 143 .

Nu trebuie să vă grăbiţi să identificaţi în „Solomonari” şi „Pietrari” vreo rămăşiţă a mitului zalmoxian, pentru că „iniţierea în peşteră” reprezenta, până la ivirea lui Zalmoxis, o tradiţie veche, la care a apelat şi „Minos (care) a fost un imitator al unui Rhada- manthys, din timpuri străvechi” 144 , dar şi alţi mulţi şi uitaţi şamani, numiţi „Tomuki”, care „promulgau legile în faţa oamenilor ca şi cum ar proveni de la zei” 145 , primii şamani şi legiuitori, care se revendi- cau ca atare, fiind Zalmoxis şi scitul Anacharsis, care se pretindeau „înţelepţi ai voinţei zeului” (Cerurilor) 146 . Ei beneficiau de sprijinul „soţiilor cereşti” 147 , „raportul şaman – soţie cerească” 148 , în „a vedea spiritele” 149 , determinând, după coborârea lui Dumnezeu pe pământ („Transcendentul care coboară” 150 – cum îl numea Blaga), „zeitățile

143 Ibidem

144 Strabon, Geografia, II, X, 6, p. 446

145 Strabon, Geografia, II, X, 19, p. 454

146 Strabon, Geografia, II, III, 5, p. 166

147 Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 87

148 Ibidem p. 88

149 Ibidem p. 93

150 Blaga apud Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 362

93

Bucovina, în mărturii necunoscute

niciodată chemate pe nume, care adastă și aleargă totdeauna pe căi

rele, elele sau ielele, care se mai chiamă eufemistic și frumoasele, blândele” 151 , populând, în sacralitatea creştinismului, cu eresuri păgâ- ne, rapid adoptate de creştinism, precum „Sânzienele (care) amintesc scopul de altădată al întrunirilor: celebrarea divinității agrare și ocazii de întâlnire și cunoaștere a tinerilor în vederea căsătoriei (Târgul de Fete); vânzarea unor produse (Târgul Cireșelor, Târgul Cepelor). Spre deosebire de Nedeile sau Sântiliile carpatice care erau dedicate în luna iulie unui zeu solar și pastoral indo-european, Târgul de Sânziene era dedicat, în luna iunie, unei zeițe agrare de origine neolitică” 152 , sau Rusalile, „Spirite feminine ale morților care apar noaptea, între Paște

și Rusalii, înainte de cântatul cocoșilor, sinonime cu Ielele, Zânele,

Măiestrele, Frumoasele, Șoimanele, Miluitele, Dânsele, Cele Sfinte, Cele Nepomenite, Doamnele, Puternicele, Fetele Câmpului, Împă- rătesele Văzduhului, Ursoaicele, Vântoasele” 153 .

Toate aceste sărbători, care ţin de eresurile medievale şi nicide- cum de cele primordiale, îşi au importanţa lor în înţelegerea horelor primordiale, din moment ce se pot identifica în aceste „obiceiuri, credințe, acte rituale și practici magice, specifice scenariului ritual de înnoire a timpului în ziua de Sânziene” 154 , „umblatul cu făclia” 155 însemnând mult mai mult decât trimiteri la Soare şi la „sora Soarelui și stăpâna zilelor”, numită la români Sânziana sau Cosânzeana 156 , pentru că „Soarele şi Luna (sau cupa), sărbătorite simbolic prin focuri, sunt

foarte intim legate între ele; este dificil să le separăm” 157 , după cum

o consacră, într-un mod mai mult decât remarcabil, şi ca mitologie,

151

152

153

154

155

156

157

Iorga, N., Istoria poporului românesc, București, 1922, p. 299

Ghinoiu, Ion, Dicționar Mitologie română, București, 2013, p. 280

Ibidem p. 238

Ibidem p. 251

Ibidem p. 252

Iorga, N., Istoria poporului românesc, București, 1922, p. 295

Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, p. 29

94

Sigiliul

dumnezeirii

surprinzătoarea memorie a românilor de dincolo de veacuri (cu cei „nouă cai / care noaptea pasc în rai” – caii lui Marte, din care derivă şi „Căiuţii”, pe care Cantemir i-a confundat cu „Căluşarii”, drept variantă moldovenească, şi „Căluşarii”, şi „Piţărăii”):

Umbla, frate, mândrul Soare, Umbla, frate, să se-nsoare Nouă ai Pe nouă cai Care noaptea pasc în rai. Umbla cerul şi pământul Ca săgeata şi ca vântul, Dar toţi caii-şi obosea Şi potrivă nu-şi găsea Ca sora sa, Ileana, Ileana Consânzeana, Ce-i frumoasă ca o floare Într-o iarnă fără soare.

„Surioară Ileano, Ileano Cosânzeano, Haideţi să ne logodim, C-amândoi ne potrivim Şi la plete şi la feţe Şi la dalbă frumuseţe, Eu am plete strălucite, Tu ai plete aurite, Eu am faţa arzătoare, Tu, faţa mângâietoare!”.

„Alei, frate luminate, Trupuşor făr’ de păcate,

95

Bucovina, în mărturii necunoscute

Nu se află-adevărat Fraţi să se fi cununat. Cată-ţi tu de cerul tău Şi eu de pământul meu, C-aşa vrut-a Dumnezeu!”.

Soarele se-ntuneca, Sus, la Domnul, se urca, Domnului se închina Şi din gură cuvânta:

„Doamne sfinte Şi părinte! Mie timpul mi-a sosit, Timpul de căsătorit, Şi potrivă n-am găsit Ca soră-mea Ileana, Ileana Cosânzeana”.

Domnul sfânt îl asculta Şi de mână mi-l lua Şi prin iaduri mi-l purta, Doar că l-ar înspăimânta, Şi prin rai încă-l purta, Doară că l-ar încânta, Apoi Domnul Dumnezeu Cuvânta cu graiul său, Iar când Domnul cuvânta, Lumile se deştepta Şi cu drag îl asculta. Cerurile strălucea, Norii din senin pierea:

96

Sigiliul

„Soare, Soare luminate, Trupuşor făr’ de păcate, Raiul tu l-ai petrecut

Şi prin iad încă-ai trecut,

Ce mai zice gândul tău?”.

„Zice ca sufletul meu,

Aleg iadul chiar de viu Numai singur să nu fiu,

Ci să fiu cu Ileana,

Ileana Cosânzeana!”.

Soarele se cobora,

La sora lui se oprea,

Mândră nuntă pregătea,

Pe Ileana şi-o gătea

Cu peteală de mireasă,

Cunună de-mpărăteasă,

Şi rochiţa neţesută,

Din pietre scumpe bătută.

Apoi mândri, el şi ea

La biserică mergea,

Dar când nunta se făcea, Vai de el, amar de ea! Candelele se stingea, Clopotele se dogea, Sfinţii faţa-şi ascundea, Preoţi în genunchi cădea.

97

dumnezeirii

Bucovina, în mărturii necunoscute

Iar mireasa, vai de ea!, Frig de moarte-o cuprindea Căci o mână se-ntindea Şi pe sus o ridica Şi-n mare mi-o arunca! Valurile bulbucea, Iar prin valuri cum trecea Mreană de-aur se făcea!

Soarele se-nălţa sus, Se lăsa tot spre apus, Şi-n mare se cufunda La soră-sa Ileana, Ileana Cosânzeana. Iar Dumnezeu cel sfânt, Sfânt în cer şi pe pământ, Mâna-n valuri că băga, Mreana-n mână-o apuca Şi-n ceruri o arunca Şi-n Lună plină-o schimba,

Apoi bunul Dumnezeu Cuvânta cu graiul său; Iar când Domnul cuvânta, Lumile se spăimânta, Mările se tupila, Munţii se cutremura, Cerul se întuneca:

„Tu, Ileană Cosânzeană, Sufleţel fără prihană, Şi tu, Soare luminate,

98

Sigiliul

Trupuşor făr’ de păcate! Cu ochii să vă zăriţi, Dar să fiţi tot despărţiţi. Zi şi noapte, plini de dor, Arşi de foc nestingător, Veşnic să vă alungaţi, Cerul să cutreieraţi, Lumile să luminaţi!” 158 .

dumnezeirii

Mărturia lui Dimitrie Cantemir 159 despre „jocul cu eres… în care jucăuşii se cheamă căluşei” 160 , cumulată „zidirea muntelui în

158 Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti-Chişinău, 2004, pp. 21, 22

159 Scrisoarea Moldovei / de / Dimitrie Cantemir / Domnul ei / Editată întâi la anul mântuirii 1825, August în 19, Volumul II, Iași, 1868, pp. 256-258

160 „Osebit de jocurile acestea, ce se obișnuiesc pe la veselii, mai sunt și alte jocuri cu eres, alcătuite cu număr nepotrivit, adică 7, 9, 11, în care jucăușii se cheamă călușei și se adună o dată într-un an, se îmbracă în haine femeiești, pun pe cap cunună de pelin, împletită și împodobită cu alte flori, vorbesc cu glas femeiesc, și, ca să nu se cunoască, își învelesc fața cu pânză albă și în mâini poartă sabie goală, ca să taie cu dânsa oripecine ar cuteza să le descopere fața, căci puterea aceasta le-au dat-o lor un obicei vechi, așa încât nimeni nu-i poate trage la judecată când fac vreo ucidere întru acel chip. Povățuitorul cetei se cheamă stareț, și cel de al doilea, primicer, care își are datorie să întrebe ce fel de joc poftește starețul, și apoi să-l spună celorlalți, în taină, ca să nu audă norodul numele jocului, până când nu îl va vedea cu ochi, pentru că ei au mai mult de o sută de sărituri, din care unele așa de potrivite, încât acia care joacă să pară că nu se ating de pământ, ci se poară în văzduh. Cu acest fel de urmări, cu jocuri și cu salturi, prin toate târgurile și satele, petrec acele 10 zile, care sunt între Praznicul Înălțării și al Pogorârii Sfântului Duh. Întru această vreme, nu se culcă ei nicăieri, fără numai supt streșinile bisericilor, căci zic ei că, de se vor culca în alt loc, ar fi chinuiți de strigoaice; și când se întâlnesc pe drum două cete de călușei, bat război una cu alta, până ce ceata ce biruita ce biruia face loc celeilalte; și după ce fac învoială de pace, apoi ceata biruită este supusă celeilalte nouă ani; iar întâmplându-se să se omoare vreunul la acest fel de bătaie, atunci nu se încape judecată și nici judecătorul nu întreabă pe cel ce a făcut uciderea. Cel ce intră în vreo ceată de aceste, trebuie nouă ani de-a rândul să se afle adunat împreună, iar întâmplându-se să nu se arate vreodată, atunci zic ceilalți că este chinuit

99

Bucovina, în mărturii necunoscute

munte” de la Densuş (Haţeg) şi de la Lespedea (Dâmboviţa) şi cu tradiţiile populare de până mai ieri, pot înlesni descifrarea căii primor- diale a populaţiilor din Carpaţi, pe care o numim Datină. Ca mister desprins din ceremoniile totemice iniţiale, „căluşeii” moldovenilor şi „căluşarii” muntenilor şi ai ardelenilor (includ, aici, şi piţărăii), reprezintă acelaşi mesaj mitic ancestral. „Misterele, a spus Platon, au fost stabilite de către bărbaţi de mare geniu, care, la începutul veacurilor, s-au străduit să-i iniţieze pe semenii lor în puritate, pentru a ameliora cruzimea vieţii, pentru a înălţa morala şi pentru a rafina manierele, astfel încât să limiteze societatea prin legături mai puterni- ce decât cele pe care legile omeneşti le impuneau” 161 , iar elementele purificatoare ale „jocului de eres”, deci de credinţă solară străveche, „Căluşeii-Căluşarii”, diferă doar prin etimologie şi prin costume, în Moldova, ca şi în Polonia, păstrându-se simbolistica centaurului, iar în Muntenia, ca şi în Bulgaria şi în Serbia, portul arnăuţesc, cu etimologie legată de practicile magice în care se folosea alunul (Simion Florea Marian spunea că sinonim pentru „căluşer” ar fi „pumn de alune”, referindu-se, de fapt, la „ciorchinii” de alune, adunaţi ca atare din crengi – definiţiile din DEX sunt absolut dezastruoase).

Cantemir spune că jucăuşii „se îmbracă în haine femeiești”, indus în eroare de valtrapul care continuă de la gâtul căluţului, în intenţia de a sugera configuraţia de centaur, pe care şi-o însuşeau ce-

de duhuri rele și de strigoaice. Prostimea cea ereticoasă crede cum că au putere să gonească acel fel de boli și, spre vindecare, fac întru acest chip, adică: aștern mai mulți la pământ pe acel bolnav, început a sări cu cântice, și, la o notă anume a cântării, îl calcă fiștecare, de la cap până la călcâi, și, mai pe urmă, îi zic niște cuvinte alcătuite de dânșii înadins, poruncind beteșugului să se depărteze. După ce fac ei aceasta de trei ori în trei zile, apoi urmează lucrarea pe care o nădăjduiesc ei. Și aşa, întru acest chip, cu prea puțină osteneală se pot vindeca bolile cele mai grele care se împotrivesc meșteșugului doftoricesc. Asemene lucrare are și nădăjduire în farmece” 161 Wright, Dudley, The Eleusinian Mysteries & Rites, Fort Newton, USA, London, 1905, p. 14

100

Sigiliul

dumnezeirii

taşii. În Polonia, un singur personaj, purtând sceptru în mână şi sabie la brâu, are această costumaţie, cetaşii purtând costume de ostaşi, cu steaguri şi cu săbii, ba chiar şi cu suliţe. În Moldova, doar căpetenia nu poartă căluţ, pe când cetaşii, toţi, în unanimitate. S-ar putea crede, la caz de pripeală, că moldovenii au luat „Căluşeii” de la poloni sau invers, dar există nişte mărturii care explică mai mult decât credibil ce înseamnă misterul „Căluşei-Căluşari”:

În templul ancestral de la Densuş, „figura calului, reprodus de mai multe ori, pare să spună că a fost ridicat de oamenii unui războinic” 162 , dar, deşi „există fragmente ale câtorva altele, niciunul dintre ele nu oferă nici o idee despre istoria clădirii și nici o indicație asupra zeului căruia i-a fost dedicat templul, cu excepția cazului în care calul din capătul primului stâlp nu îl sugerează cumva pe Marte ca patron” 163 . Deci, după simbolurile din interiorul ziguratelor carpa- tice, „figura calului” este sugestia lui Marte, planetă care patronează, după cum ştie toată lumea, luna martie, lună în care calul, sugestia lui Marte, deşi „încreştinat” masiv sub aura Sfântului Toader, păstrează elemente, deşi alterate, ale misterului „Căluşei-Căluşari”. Începând din 14 martie, se sărbătoreau „Caii lui Sân Toader”, prin nopţi şi zile de purificare, precum „Marţea Sântoaderului”, „Vinerea Sântoaderului”, „Joia Iepelor” şi „Sâmbăta Sântoaderului”, sărbătorite prin aprinde- rea focurilor ritualice, inclusiv a „roţii de foc”; opt feciori, îmbrăcaţi în straie frumoase, cu copite în opinci şi cu cozi de cal în nădragi, conduşi de un al nouălea fecior, numit „Sântoaderul cel Mare” sau „Sântoaderul cel Şchiop”, închipuiau o „herghelie divină”, care loveau cu „copitele” fetele dornice de joc. În „Vinerea Sântoaderului”, încă din zori, fetele neprihănite scotea rădăcina Omanului, bună pentru leacuri, vrăji, descântece şi frumuseţe. „Sântoaderul cel Mare” sau

162 Gerando, A. de, La Transylvanie et ses habitans, Paris, 1845, în capitolul Vallée de Hàczeg. Demus. Várhely (Sarmizegethusa). Mosaïques. Costumes, p. 370

163 Paget, John, Hungary and Transylvania / with remarks on their condition, social, political and economical, London, 1855

101

Bucovina, în mărturii necunoscute

„Sântoaderul cel Şchiop”, adică Marte, se sărbătorea în 18 martie, iar conducătorul cetaşilor mima propria lui sărbătoare. Şi i se cuvenea, el fiind „stareţul” lui Marte, după cum zice, indirect, Cantemir.

De ce era sărbătorit Marte, în templul Temeliei Cerului și a Pământului (Temple of the foundation of Heaven and Earth)? Pentru că atunci „când Soarele, Zeul Cerului, a văzut templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat… a mers la Puternicul Dumnezeu” (p. 159), ca „să-l arunce deoparte”, iar în bătălia cosmică, „puternică este lupta, puternică este lupta! Vacarmul cerului aduce foamete şi moarte pe pământ” (p. 159), dar puternicul Dumnezeu acceptă, în finalul confruntării cosmice, ca Soarele să aibă un templu în munte, cu „scaunele şi masa lui” (p. 161), cum se zice în compoziţia mitologică hittită „Cântecul lui Ullikummi” 164 , unul dintre cele mai bine păstrate texte literare hurriene, cu Venus preoteasă (steaua în şase colţuri, de pe bisericile creştine) şi cu Marte paznic al templului (steaua în cinci colţuri, de pe aceleaşi biserici).

În toate jocurile căluşereşti din Moldova, din Muntenia, din Ar- deal, din Polonia, din Bulgaria sau din Serbia (în ţările slave căluşarii se numesc rusali), „stareţul”, fie călare, fie pedestru, dar individualizat ca şef al cetaşilor, îl simbolizează şamanic pe Marte, care, împreună cu ostaşii săi, păzeşte muntele şi „zidirea muntelui în munte”, adică templul zigurat. Iar toate ritualurile de purificare, patronate de Marte, erau închinate Sfântului Soare prin aprinderea focurilor şi a „roţii de foc” – ca în „sărbătoarea candelelor aprinse” a felahilor egipteni 165 , inclusiv în veacurile de eresuri creştine de genul „Caii lui Sântoader”, prin care s-a izbutit îmbrâncirea lui Marte şi a centaurilor sub colbul uitării, bine bătucit de Sfântul Teodor. În aparenţă, căluşarii moldoveni

164 Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009

165 Herodot, Istorii, II, LIX

102

Sigiliul

dumnezeirii

au dispărut fără urmă, în afara celei din cartea lui Cantemir; dar ei trăiesc, transformaţi într-o „tradiţie de Anul Nou”, pe care o practică doar copii, „Căiuţii”.

„Sărbătoare necreştinească, pe care o cinstesc unii români din Bucovina sub numele de rusalii sau paştele rohmanilor” 166 (rahma- nilor, rugmanilor), deci al Blajinilor sau Îndurătorilor, cum se zice în mahomedanism, datorită confuziei receptării numelui lui Allah şi a

principalei lui caracteristici din versetele „Coranului”, „Er Rahman” (Cel Îndurător), ca reprezentând două identităţi sacre diferite, este dedicat, în credinţa primordială, respiraţiei Spiritului Universal, pentru că „respiraţia este durata de viaţă a fiinţelor” 167 , respiraţia numindu- se în sanscrită „Brahman”, cu trimitere la Îndurător, Blajin, drept caracteristică esenţială şi primordială ai celor care s-au identificat cu „un Mare Spirit şi care, deşi aveau dansuri, nu au avut ceremonii totemice… nici o magie, nici ritualuri iniţiatice” 168 , primind de la Marele Spirit – „El este numit „Tatăl tuturor”, în limba noastră (a vikingilor – n. n.), dar în antica Agard (Grădina Raiului), el avea 12 nume” 169 , inclusiv pe cel de Svidar, adică Îndurătorul, Blajinul

– particularitatea de blajini, dar cărora li se poate desluşi adoraţia

cosmică a Marelui Spirit, căci „funcţie de înmormântarea cu faţa spre sud sau spre nord identifică mituri lunare sau solare”. Deja, pe Axa Lumii, cu toate sinonimiile ei, care intersecta Calea Vieţii – ambele la fel de sacre 170 , formând împreună crucea, cu precizarea că pe Axa Lumii, Timpul, care este Creatorul, a marcat „două căi, de nord şi de

166 Iordan, Iorgu, Dicţionarul limbii române, Tomul IX / Litera R, Bucureşti, 1910 şi 1975, p. 522

167 Taittirîyaka-Upanishad, XIV, 1, 56, în The Upanishads, I / Katha, Isa, Kena şi Mundaka, traducere din sanscrită de F. Max Muller, Oxford, 1884

168 Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912

169 Young, Jean I., The Prose Edda, Cambridge, 1954, p. 16

170 „Acolo, de unde răsare soarele, şi acolo, unde soarele apune, toate acestea sunt cuprinse de Deva şi nimeni nu trece dincolo”, scrie în Katha-Upanishad, III, 9, 16

103

Bucovina, în mărturii necunoscute

sud; calea din sud este Calea Strămoşilor (deci, solară, a solstiţiului de vară – n. n.), calea din nord este Calea Astrală, Calea Nemuririi” 171 (deci, lunară, a solstiţiului de iarnă – n. n.).

Ce legătură există între chestiile astea indice şi Datina noastră,

a glorioşilor descendenţi ai daco-romanilor? Rădăcina comună a

„datului” iniţial, „Cereasca lege planetară, însemnul sigur al dreptăţii

şi temelie a naturii” 172 , care li se datorează Blajinilor, adică a proto-

părinţilor omenirii, încă sărbătoriţi în Bucovina de odinioară, parcă

în ciuda slavonelor rusalii. În limbile slavone (Iordan, apud Marian),

„Русалке” înseamnă „Sirenă”, deci „Zână a Apelor”, Iordan preluând

şi un termen entomologic, în care „rusalie” înseamnă „efemeră”, şi

preluând, în exemplificări din Damé („Cega se hrăneşte mai ales cu rusalii”) şi din Antipa („Larvele de rusalii se găsesc întotdeauna în maluri, la o adâncime de 6-8 metri”). Tocmai de asta, în spaţiul sla- von, Duminica Mare sau Rusaliile se sărbătoreşte prin „praznike” 173 .

Şi mai există încă un eres slavon, conform căruia, „Rusaliile

sunt trei fete de împărat, care au ciudă asupra oamenilor fiindcă nu au fost băgate în seamă de dânşii în cursul vieţii lor” 174 , aceleaşi, în toate credinţele iniţiale, numite, la români, „ursitoare”, deci „nenumi- tele”, cum zicea Iorga, care stabilesc destinul fiecărui om în parte, pe Calea Vieţii. Numai că popoarele mărturisitoare au reţinut şi numele,

şi identitatea „nenumitelor” noastre. De pildă, la neamurile nordice,

din care se trag vikingii, eresul slavon al „celor trei fete de împărat” - Rusaliile, a fost lămurit cât se poate de clar: „Există trei fecioare

171 Prashna-Upanidhad, 2, p 40

172 Orfeu, Legii, în Antologia poeziei greceşti, p. 218

173 Iordan, Iorgu, Dicţionarul limbii române, Tomul IX / Litera R, Bucureşti, 1910 şi 1975, p. 630

174 Alecsandri, Vasile, Poesii populare ale Românilor, carte închinată Doamnei Elena în octombrie 1862, Bucureşti, 1867, p. 214

104

Sigiliul

dumnezeirii

ursitoare (trecut, prezent şi viitor), care decid destinul oamenilor” 175 , iar în spaţiul sanscrit formularea este axiomatică: „Trecutul şi pre- zentul sunt o stare de somn, dar existăm şi în trecut, şi în viitor, prin spiritul nemuritor” 176 .

Încredinţat fiind că „zeitățile niciodată chemate pe nume, care adastă și aleargă totdeauna pe căi rele, elele sau ielele, care se mai cheamă eufemistic și frumoasele, blândele” nu au fost altceva, pe calea stufoasă şi „ereticoasă a prostimii”, cum zicea Cantemir, decât „soțiile cerești” ale șamanilor 177 , ale bărbaţilor care „făceau tot felul de năluciri, ce păreau minuni, pentru a înşela poporul”, cum scrie în „Triod”, „oameni foarte grozavi şi răutăcioşi, inspiraţi fiind de spiritul lui „Ucigă-l-crucea” şi dotaţi cu puterea acestuia… Aşa cred Românii noştri!” 178 , încredinţat, deci, că toate aceste eresuri slavone, promovate şi impuse de ortodoxism, „proces de iudaizare şi de păgânizare a creştinismului primitiv”, prin acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice structurii misterelor” 179 , au avut ca scop distrugerea „religiei dintotdeauna”, cum o numea Augustin, pe care omenirea începuse să o numească, după calitatea de trimis a lui Iisus, creştinism, Iisus fiind, după acelaşi Augustin, „Soarele Dreptăţii”, pentru că:

„1. Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria.

2. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă.

3. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă.

4. În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii

175 The Prose Edda, Traducere de Jean I. Young, Cambridge, 1954, p. 12

176 Katha-Upanishad, 2, p. 35

177 Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 87

178 Marian, Florea, Simion, Însemnătatea „alunului” la poporul român, în Aurora Română, nr. 1/1882, pp. 3-8

179 Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 154

105

Bucovina, în mărturii necunoscute

cuvintele lor.

5. În soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese

din cămara sa.

6. Bucura-se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui.

De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui” 180 .

Acelaşi principiu, în străvechimile sumeriene: „Soarele este lebăda care locuieşte în Cer; el este sacrificiul (focul), vatra locuinţei, el locuieşte în oameni, în zei, în sacrificii, în Cer, în Apă, pe Pământ şi pe Munte. El este adevărul cel mare” 181 .

Legendara Nedeea Cetate, în care Blajinii „convieţuiau în armonie” 182 , „întâia seminţie de oameni cuvântători (care) a fost de aur” 183 , pentru că vieţuia în epocile în care Soarele răsărea din Constelaţia Leului (de aici, „Colindul Leului”), „nici vorbă s-aducă zeilor cinstire” 184 , încă mai există pe câte o culme a Carpaţilor, de regulă numită, acum sau odinioară, „Măgura”, catalogată drept „cetate dacică” a „sistemului dacic de apărare”, de parcă dacii ar fi fost atât de naivi, încât să zidească cetăţi nu la intrarea în văi, ci în creştetul munţilor, acolo unde, şi fără să se adăpostească după ziduri, nu i-ar fi căutat nimeni niciodată. Nedeea Cetate, multele Nedeea Cetate de pe crestele Carpaţilor, în marea lor majoritate deja ocrotite de rădăci- nile codrilor, cum e cazul celei de pe Măgura de la Gura Humorului, înseamnă, fiecare în parte, câte un „ziqqurat” – „zidirea muntelui în munte”, cu mult anterioare celor egiptene şi sumeriene, care, ca şi cele din Carpaţi, înseamnă zidirea Muntelui Ceahlău pe măgurile munţilor. Pentru că incintele pătrate şi „circulare descoperite de ar-

180 Biblia ortodoxă, Psalmi, 18 (al lui David)

181 Katha-Upanishad, IV, 2, 18

182 Hesiod, Munci şi zile, p. 43

183 Hesiod, Munci şi zile, p. 43

184 Hesiod, Munci şi zile, p. 46

106

Sigiliul

dumnezeirii

heologi, majoritatea cocoțate pe crestele munților, ele au jucat același rol, de locuri sacre de contact cu divinitatea” 185 , pentru că „Nedeile, la rândul lor, care erau urcări duminicale pe munte, și-au pierdut semnificația magico-mitică de ascensiuni spre cer, pentru faptul că Munții Carpați, coloana vertebrală a Daciei antice, au dobândit în perioada feudală hotare nefirești în corpul biospiritual al poporului român. Așa se face că, din urcări pe munte pentru contact direct cu cerul și rugăciuni lipsite de intermediari învestiți cu asemenea ocupații, nedeile au devenit un fel de întruniri cu scopuri practice, de schimburi de bunuri economice, de legături profesionale, de obiceiuri pastorale și de încuscriri ” 186 .

La ce ar folosi dezvelirea ziguratelor carpatice de sub rădăcini şi pământ, precum şi reconstituirea ceremoniilor totemice şi a mis- terelor care se săvârşeau, în zorii spiritualităţii omenirii, pe măgurile Carpaţilor? Dacă nu găsiţi singuri răspunsul, nu-i bai, dar ţineţi cont că, precum în lungul lanţ al Carpaţilor, şi în Bucovina, încă mai există astfel de zidiri străvechi, „cetăţi muntoase” deja scufundate sub rădă- cinile codrilor, deşi au fost consemnate ca realităţi nu doar de legende (tradiţii, cum se numeau pe atunci, ci şi de hărţile austriece, lucrate în anii 1773-1775 187 , deci înainte, în timpul şi după ocuparea nordului voievodal al Moldovei. Nici un zigurat de pe Obcina Mare nu mai putea fi privit, în anii 1880-1895, din afară, deşi zidirile din pietre uriaşe, puse „dungă pe dungă” se mai puteau admira, în ansamblul intrărilor strâmte în „pivniţe”; lăuntrurile, însă, au fost încercate de

185 Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357 186 Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română