Capitolul 1.

Banii, dărnicia și administrarea în Vechiul și Noul Testament:

evoluția conceptelor si a practicilor

Orice studiu despre bani și posesiuni din Biblie se confruntă cu o varietate foarte mare
de versete biblice ceea ce creează dificultăți în a sistematiza această temă. Banii și posesiunile
sunt o temă constantă pe parcursul întregii Biblii începând de la primele pagini ale Genezei.
Sarcina noastră este de a urmări această temă începând cu Geneza până la Apocalipsa pentru a
observa atât principiile cultural-istoric cât și principiile spirituale care se află în textul biblic.
Pentru a urmări o abordare cât mai holistică a acestor concepte vom analiza mai multe pasaje
biblice, din perioade de timp diferite, urmărind în primul rând felul în care biserica
evanghelică au interpretat această temă a posesiunilor materiale și a dărniciei.

Perioada patriarhilor

În primul capitol al cărții Geneza ni se arată că Dumnezeu este sursa tuturor lucrurilor
materiale, iar El afirmă de șapte ori, după fiecare etapă majoră a Creației, că ceea ce a creat
este bun (Gen.1: 4, 10, 12, 18, 21, 25, 31). În ziua a șasea a Creației, Dumnezeu l-a făcut pe
om, într-un mod mai aparte decât restul creație, modelându-l din țărâna pământului și
făcându-l “după chipul” (imaginea) Său (Geneza 1:26,27). Atât evrei, cât și creștini, au
asociat în mod regulat expresia „după chipul lui Dumnezeu” ca reprezentând autoritatea și
superioritatea omului asupra lumii materiale a lui Dumnezeu și capacitatea unică a omului de
relaționare interpersonală.1 După căderea omului în păcat această imagine (chip) a lui
Dumnezeu în om continuă să existe, chiar dacă ea a fost afectată de păcat.
Autoritatea omului asupra creației este exprimată de Dumnezeu în mod expres prin
porunca din Geneza 1:28: „Dumnezeu i-a binecuvântat și Dumnezeu le-a zis: „Creșteți,
înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările
cerului și peste orice viețuitoare care se mișcă pe pământ.”. Așadar că încă de la Creație, omul
a primit mandatul din partea lui Dumnezeu de a avea grijă de „bogățiile” Lui, bogății
manifestate prin întreaga creație. Vedem în acest act generozitatea lui Dumnezeu manifestată

1
Craig L. Blomberg, Neither poverty nor riches: a biblical theology of material possessions, New studies in
biblical theology, Apollos Inter-Varsity, Leicester, 1999, p. 34.
față de om și în același timp vedem imensa responsabilitate dată omului de a administra în
mod adecvat întreaga creație. „Chipul lui Dumnezeu” în om ne arată și faptul că, într-un
anumit grad, unele caracteristici ale lui Dumnezeu se regăsesc în ființa umană. Dumnezeu
este un Dumnezeu generos, care în generozitatea lui a creat Universul și a dat în stăpânirea
omului lumea creată de El. Această trăsătură a generozității a fost sădită în ființa umană încă
prin creație și vom urmări pe parcursul acestui studiu, felul în care această natură a
generozității iese la iveală în diferite momente.
In Geneza 12 apare imaginea lui Avram care este chemat de Dumnezeu la o relație
specială cu El și căruia Dumnezeu îi promite că îl va binecuvânta cu scopul de fi o
binecuvântare pentru toate popoarele, că îl v-a face o națiune numeroasă și că îi va da o țară
(regiune geografică). În Geneza 13:2 se descrie cum bogăția lui Avram a fost prima împlinire
a promisiunii lui Dumnezeu. Bogăția lui Avraam și a patriarhilor trebuie înțeleasă în interiorul
contextului de legământ, fiind legată direct de planul lui Dumnezeu de a da poporului Său o
țară specială, și constituind garanția că Dumnezeu v-a împlini și celelalte promisiuni din
legământul făcut cu Avraam. În epoca creștină, în care credincioșii nu au primit promisiunea
unei țâri aici pe pământ, trebuie să avem grijă să nu presupunem că bogăția, în mod necesar
sau frecvent, reprezintă binecuvântarea lui Dumnezeu. 2
Geneza subliniază că, în mod consecvent, patriarhii au dăruit cu generozitate din
bogăția lor. Avram îi permite lui Lot să aleagă terenul mai fertil (Gen 13). Acest act a fost
recunoscut de majoritatea comentatorilor ca fiind un model de urmat pentru descendenții săi,
mai ales prin faptul că Dumnezeu a confirmat că El va binecuvânta ținutul rămas lui Avraam
făcându-l țara promisiunii divine (cf. Geneza 13: 1-13 și 13: 14-18).3 După ce a învins pe
cinci împărați din Canaan, Avraam dă zeciuiala din prada de război lui Melhisedec, Marelui
Preot al Salemului (14:20). În acest pasaj este prima menționare a conceptului de zeciuială,
zeciuială care a fost adusă de bunăvoie, fără să fie poruncită de Dumnezeu, și care reprezenta
recunoștința lui Avraam față de victoria pe care i-a dat-o Dumnezeu. Vedem aici o pornire
interioară a lui Avram de a se închina lui Dumnezeu prin această formă a zeciuielii din prada
de război.
Viața confuză a lui Iacov în ce privește ascultarea față de Dumnezeu, îl fac cu greu să fie un
model exemplar de primire a bogățiilor ca răsplată pentru credincioșie, deși muncește din greu
în casa socrului său Laban (Geneza 31:38-42). Demn de remarcat rămân, totuși, darurile

2
Ibidem, p. 36.
3
Gordon J. Wenham et al., Genesis 16-50, Word biblical commentary; Vol. 2, Word Books, Publ, Waco, Tex,
1994, p. 299.
generoase ale lui Iacob pentru fratele său Esau (Geneza 32:13-16). Deși aceste daruri au
constituit o ofertă de pace neoficială, ele mărturisesc totuși de generozitatea lui Iacov cu
bogățiile pe care le-a acumulat. 4 În Geneza 33:11, Iacov declară că "Dumnezeu m-a umplut
de bunătăți și am de toate”, recunoscând astfel că bogățiile lui nu se datorează iscusinței lui, ci
binecuvântării lui Dumnezeu. Iacov este al doilea patriarh care aduce în atenția noastră acest
concept al zeciuielii. În Geneza 28:22, fără ca Dumnezeu să îi ceară, Iacov promite că îi v-a
da lui Dumnezeu a zecea parte din tot ceea ce va primi de la El. Această promisiune făcută de
Iacov a fost ca un răspuns natural la viziunea pe care i-a arătat-o Dumnezeu despre Împărăția
Cerului. Prezența lui Dumnezeu în acel loc (numit mai apoi Betel) a produs în Iacov
imboldul de a se închina lui Dumnezeu cu a zecea parte din venitul lui.
Iosif, fiul lui Iacov, ajunge al doilea om ca putere în Egipt, după Faraon, devine foarte
bogat și ajută ca Egiptul să prospere pentru a putea face față în perioada de secetă care a avut
loc după cei șapte ani de belșug. Cu toate că Iosif o ducea bine în Egipt, putând astfel să își
salveze familia tatălui său, totuși Iosif avea ochii îndreptați spre țara promisă de Dumnezeu
lui Avraam (Geneza 50:24). Istoria lui Iosif, care ajunge sclav în Egipt dar mai apoi ajută la
salvarea națiunii Egiptului și a multor altor națiuni (inclusiv familia lui din Canan), este încă o
dovadă a împlinirii promisiunii făcute de Dumnezeu lui Avraam că va fi o binecuvântare
pentru toate popoarele (Geneza 41:37).
O primă reflecție teologică care poate fi formulată din studiul Genezei este că
Dumnezeu este sursa tuturor bogățiilor, El este un Dumnezeu generos care a în generozitatea
Lui a dat ființei umane stăpânire peste toată creația Lui și în același timp a impregnat în ființa
umană instinctul de a fi generos, prin faptul că l-a făcut pe om după chipul Său. O altă
observație din acest capitol este că în prezența lui Dumnezeu, omul simte nevoia de a se
închina lui Dumnezeu cu daruri materiale. Această situație s-a repetat de mai multe ori cu
Avraam (întalnirea cu Melhisedec, jertfele), apoi cu Iacov la Betel și mai înainte vedem asta
chiar la Cain și Abel, care simt imboldul de a aduce jertfe lui Dumnezeu. Patriarhii priveau
posesiunile materiale prin prisma mandatului dat la Creație (supunere-administrare) și prin
prisma legământului făcut de Dumnezeu cu Avraam (binecuvântare).

Perioada dării Legii

După 400 de ani supraviețuit în Egipt, Dumnezeu eliberează poporul evreu din sclavie „cu
mână tare și braț puternic”. Jefuirea egiptenilor de către evrei, atunci când aceștia au fost

4
Craig L. Blomberg, Neither poverty nor riches, p. 37.
eliberați din Egipt, arată că Dumnezeu a vrut ca ei să plece cu o anumită bogăție înspre țara
promisă (Exod 11:2-3; 12:35-36). O parte din această bogăție a fost folosită pentru construirea
Cortului Întâlnirii, dar tot această bogăție îi atrage foarte curând pe evrei în idolatrie
construind un vițel de aur (Exod 32:1-6). În Geneza 16:16-18 ni se prezintă planul lui
Dumnezeu de a avea grijă de poporul Lui prin asigurarea manei pentru fiecare zi a săptămânii.
Dumnezeu se îngrijea de nevoile lor zilnice în acord cu mărimea familie (un Omer pe
persoană), în acord cu posibilitățile lor de a strânge, dar având grijă ca nimeni să nu i-a prea
mult. Mana nu se putea depozita de la o zi la alta. Singura excepție era Sabatul, când poporul
trebuia să strângă o măsură îndoită în ziua premergătoare Sabatului. Mana este o excelentă
ilustrare a faptului că Dumnezeu a dorit ca poporul lui să rămână în dependență de El pentru
nevoile zilnice de hrană. Chiar dacă mana a încetat odată cu intrarea poporului în Canaan
(Joshua 5:12), principiul „manei” este amintit de Pavel atunci când îi avertizează pe creștini
să evite extremele de a fi sau prea bogat sau prea sărac, prin a împărți bogățiile cu cei săraci
(2 Corinteni 8:15). 5
În interiorul Torei se pot distinge două teme echilibrate în ceea ce privește posesiunile
materiale: pe de o parte, dreptul de proprietate care este o valoare iudeo-creștină
fundamentală, iar pe de altă parte, observăm numeroase măsuri de protecție care să prevină
transformarea proprietății într-o valoare absolută sau într-o scuză pentru egoism. 6 Faptul că
Dumnezeu a promis Israelului țara Canaan, cu resursele sale naturale din abundență,
demonstrează angajamentul Său de a oferi poporului Său binecuvântări materiale ca un dar
deosebit și bun (vezi de exemplu Numeri 14:8, Deuteronom 6:3, 8:18). Legea proprietății
private este afirmată și în Numeri 26:52-56 potrivit cărei toate familiile și clanurile trebuie să
primească o porțiune de proprietate (din țara Canaan) proporțională cu mărimea clanului lor.
A doua temă este mult mai elaborată în cadrul Legii, de aceea în ceea ce urmează o să
analizăm mai îndeaproape aceste măsuri. Pe lângă sistemul general al jertfelor, care
presupunea o pierdere economică pentru vină, Tora mai cuprinde patru tipuri mai specifice de
legi care se relaționau cu drepturile de proprietate: legi împotriva dobânzii; zile și ani de
odihnă (Sabat, an Sabatic și Anul Jubileu), taxe, zeciuieli și ofrande; alte legi referitoare la
justiție pentru cei săraci. Sunt trei pasaje specifice care le interzic israeliților să împrumute
bani cu dobândă: Exodul 22:25-27; Leviticul 25:35-37; și Deuteronom 23:19-20. Termenii
din ebraică („nesek” și „tarbit”) care au fost traduși cu "dobândă" sau "camătă" se referă fie la
interzicerea oricărui fel de dobândă pentru orice tip de împrumut, fie doar la interzicerea unei

5
Ibidem, p. 39.
6
Ibidem.
dobânzi excesive. 7 În Deuteronom 23:20, se face o singură excepție la interzicerea dobânzii:
Israelului i s-a permis să perceapă dobândă pe împrumutul dat unui străin! Comentatorii
biblici au concluzionat că Dumnezeu dorea să facă distincția între economia lumii și a felului
în care oamenii lui Dumnezeu folosesc împrumutul reciproc.8
Sabatul, anul sabatic și anul Jubileu, fiecare dintre aceste trei instituții a limitat
cantitatea de bunuri materiale pe care cineva le-a putut acumula, pur și simplu prin scurtarea
duratei de timp în care a fost permis să se lucreze (Exod 23:12). În plus, săracii au fost lăsați
să strângă din culturile care au rămas pe câmp în anul sabatic (Lev 19: 9-10; 23:22). Originea
conceptului de Sabat se află în Creație, când Dumnezeu s-a odihnit a șaptea zi. Poporul lui
Dumnezeu este încurajat să aibă încredere în purtarea Lui de grijă și să nu încerce să strângă
sau să acumuleze bogăție pe termen lung. 9
Anularea tuturor datoriilor din anul Sabatic
(Deuteronom 15:1-11) este o altă măsură prin care poporul era chemat să își arate
generozitatea față de săraci. În planul ideal al lui Dumnezeu nu ar trebui să existe săraci în
poporul Său. Vedem asta în versetul 4, unde citim: "Nu va trebui să existe între voi nici un
sărac, deoarece în țara pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-o dă în stăpânire ca s-o moștenești,
El te va binecuvânta foarte mult” (traducere NTLR). Dar versetul 5 arată că această
binecuvântare este condiționată de ascultare, și pentru că Israel nu se va supune pe deplin, în
versetul 11 scriitorul declară neclintit: "În țară vor fi întotdeauna oameni săraci".
Anul Jubileu era ultimul bastion care alunga iluzia stăpânirii pentru totdeauna asupra
pământurilor pe care le deținea un evreu. În acest an, nu doar sclavii trebuiau eliberați, dar
trebuiau înapoiate și pământurile care fuseseră cumpărate, iar datoriile financiare trebuiau
iertate (Levitic 25). Era o a doua șansă pe care o avea fiecare evreu sărac, care fusese nevoit
să își vândă pământul sau să se vândă ca rob. Chiar dacă anul Jubileu a fost sau nu respectat
de către poporul evreu, totuși intenția lui Dumnezeu este clar exprimată. Aluziile Noului
Testament la Anul Jubileu (în special Luca 4: 16-21) demonstrează că anumite principii care
stau la baza acestei legislații rămân în vigoare. 10
Principiile Jubileului aduce o critică
puternică 1) Sistemului statal, care nu respectă comoara prețioasă a rădăcinilor personale, și
2) individualismului extrem, care protejează indivizii în detrimentul comunității. 11
Anul

7
Ibidem, p. 41.
8
N. W. Porteous, „The Care of the Poor in the Old Testament”, Service in Christ, nr. 27–36, 1966, p. 31.
9
Erhard Gerstenberger, Leviticus: a commentary, The Old Testament library, 1st American ed, Westminister
John Knox Press, Louisville, Ky, 1996, p. 376.
10
Christopher J. H. Wright, „What Happened Every Seven Year.s in Israel?”, THE EVANGELICAL
QUARTERLY, vol. LVI, nr. 4, octombrie 1984, p. 197–212.
11
Walter Brueggemann, „Reflections on Biblical Understandings of Property”, IRM, vol. 64, 1975, p. 360.
Jubileu ne amintește că pământul este, în cele din urmă, proprietatea lui Dumnezeu și că
datoriile constituie o amenințare la adresa individului și a comunității.
În Leviticul 27:30-33 se poruncește ca o zecime din totalul produselor pământului și a
tuturor turmelor ar trebui să fie date Domnului. De fapt pentru pentru israeliți n uera o singură
zeciuială ci trei. O zeciuială era dedicată preoților și leviților (Numeri 18:21,24), alta era
dedicată sărbătorilor sfinte (Deuteronom 12:17,18) și a treia era odată la trei ani fiind dedicată
orfanilor, văduvelor și săracilor (Deuteronom 14:28-29). Însumate se ajungea la o medie de
23% pe an. 12 Numeroase alte pasaje cum ar fi Exodul 22:21; 23: 9 și Levitic 19: 33-34 cer să
nu se facă nici un rău străinului, apelând la faptul că și israeliții au fost străini în țara
Egiptului.
În Exodul 35-40 este descris răspunsul plin de generozitate al poporului evreu la
porunca dată de Dumnezeu prin Moise de a aduce daruri de bunăvoie pentru construirea
Cortului Întâlnirii. Poporul a fost plin de bucurie să aducă daruri încât la un moment dat,
meșterii au trebuit să interzică aducerea lor depășind necesarul dorit. Atunci când a fost
prezentată o nevoie concretă și pentru o cauză spirituală, poporul a fost gata să jertfească cu
bucurie, mai mult decât cerea nevoia. Israelul a pregătit un loc pentru "frumusețea sfințeniei"
în care banii și posesiunile sunt dedicate splendorii lui Dumnezeu în mod deosebit.13
Deoarece Dumnezeu a intenționat ca Israel să fie o lumină pentru toate popoarele
(Deuteronom 4:5-8) ar trebui ca Legea Sa să găsească aplicații în toate culturile, inclusiv cele
din zilele noastre. Christopher Wright subliniază patru valori transculturale ale "economiilor
răscumpărătoare" care, de asemenea, rezumă în mod util principalele tării ale Legii pe care le-
am cercetat mai sus. În primul rând, a existat accesul comun la pământ și utilizarea resurselor
sale prin distribuirea către familie, clan și trib. În al doilea rând, toți israeliții capabili au avut
dreptul și responsabilitatea de a fi muncitori productivi. În al treilea rând, creșterea economică
și bunurile materiale au fost validate și supuse unor constrângeri atente și critice. În cele din
urmă, o preocupare majoră din Lege a implicat justiția în folosirea și distribuirea produselor
din activitatea economică a poporului lui Dumnezeu.14 Calitatea acestei justiții determină
evaluarea lui Dumnezeu asupra unei societăți, în măsura în care Dumnezeu este un avocat al
celor fără putere.

12
Randy Alcorn, Dan Mitra, Banii, posesiunile şi veşnicia, Societatea Biblică din România, Oradea, 2012, p.
196.
13
Walter Brueggemann, Money and possessions: interpretation resources for the use of scripture in the church,
Interpretation: resources for the use of scripture in the church, Westminster John Knox Press, Louisville,
Kentucky, 2016, p. 791. (Kindle edition)
14
Christopher J. H. Wright, „Biblical Reflections on Land”, ERT, nr. 17, p. 162–165.
 În Legea dată de Dumnezeu poporului evreu putem întrezări acel principiu al „manei”
prin care Dumnezeu dorea ca fiecare persoană din poporul Său să aibă suficiente resurse
pentru viața de fiecare zi, dar aceste resurse nu ar trebui stocate în exces. Dreptul familiilor și
al clanurilor la proprietate a jucat un rol central în cadrul acestei legi, dar au fost și enunțate
mult mai multe restricții pentru a preveni abuzul acestor privilegii. Legea, de asemenea, ne
reamintește că proprietarul de drept al pământului este Dumnezeu, care, în generozitatea Lui,
a dat pământul țării Canaan spre administrarea poporului evreu.

În Canaan

O preocupare majoră în această perioadă implică, cu siguranță, porunca dată lui Israelului de a
ocupa țara Canaanului în pace și luând contact cu prosperitatea ei. În pustie, ei au fost forțați
să se bazeze pe resursele miraculoase ale lui Dumnezeu; dar acum ar intra într-o țară destul de
bogată în resurse naturale care iar putea ispiti să se bazeze pe ei înșiși. Ispita cea mai mare
care îi pândește este lăcomia,15 iar aceasta este văzută imediat ce cuceresc țara, prin acțiunea
lui Acan de a ascunde din prada de război care trebuia distrusă. Pe de altă parte, ascultarea de
legile lui Dumnezeu le-ar putea oferi israeliților, în mod colectiv, o mare prosperitate
materială (vezi, de exemplu, Lev 26: 3-5, 9-10, Deut 11: 26-32, 28: 1-14; : 11-20, Josh 8: 30-
35). Promisiunile unice ale legământului dintre Dumnezeu și Israel, ne împiedică să
generalizăm și să spunem că Dumnezeu trebuie să binecuvânteze cu prosperitate materială pe
toți cei care îi sunt credincioși, din orice neam sau orice timp.
Poporul evreu cunoaște cicluri de ascultare și neascultare, caracterizate de
binecuvântare respectiv turbulențe (blesteme). Nu există nici o îndoială că Regele David și
Solomon, și mulți dintre succesorii lor, au devenit enorm de bogați, în parte datorită credinței
lor față de Legământ. O mare parte din bogățiile generoase ale monarhiei au fost legate de
construirea și funcționarea Templului, împreună cu cultul său sacrificial. Rolul Templului este
împlinit în Hristos și înlocuit de Hristos (Evrei 4: 14-5: 10; 7: 1-10 : 18) și, prin urmare, acest
concept al bogăției nu poate fi transferat în mod direct la închinarea creștină. 16
Pasajele care vorbesc despre darurile date pentru construirea Templului, ca și în cazul
Cortului Întâlnirii, accentuează constant caracterul voluntar al darurilor (Exod 25: 2, 35: 5, 1
Cronici 29: 6, 14). Exodul 36: 5 adaugă că oamenii aduceau mai mult decât suficient, iar 1
Cronici 29:6 accentuează bucuria poporului când aducea aceste daruri. Poporul a adus daruri
15
Walter Brueggemann, The land: place as gift, promise, and challenge in biblical faith, Overtures to biblical
theology, 2nd ed, Fortress Press, Minneapolis, MN, 2002, p. 59.
16
Craig L. Blomberg, Neither poverty nor riches, p. 52.
de bunăvoie, cu bucurie și mai mult decât era necesar. Regele David și ceilalți lideri au fost
un exemplu în ce privește dărnicia. Regele Solomon se dovedește, de asemenea, a fi generos
cu averea sa (1 Regi 10:13). Solomon dă reginei din Seba cadouri tangibile materiale
completând darurile intelectuale și spirituale pe care deja i le dăduse. 17
Bogăția materială a corupt clar primii împărați ai monarhiei divizate. Lăcomia lui
Rehoboam la determinat să-și înstrăineze poporul prin muncă forțată, iar Ieroboam a repetat
păcatul lui Aaron și ale israeliților în pustie, făcând două viței de aur idolatri (1 Kg 12: 25-
33).
Puternicul Boaz se dovedește însă a fi un om bogat plin de compasiune și generos, lăsând
rămășițele suplimentare în holdele sale pentru săraci și pentru cea pe care o curta, Rut. Fără
îndoială că prețul pe care la plătit pentru a cumpăra proprietatea lui Naomi și pentru a o
dobândi pe Ruth ca soție, ia implicat o jertfă considerabilă. Aceast preț ridicat explică în
parte de ce "neamul apropiat" nu voia să plătească suma necesară (Rut 4,6).18
Regele Ahab în 1 Împărați 21: 1-16 ne ilustrează adâncimile la care lăcomia te poate
duce. Deja având cu mult mai multă bogăție decât ar fi putut vreodată să-și dorească, sau să
aibă nevoie, el a încercat să cumpere și podgoria învecinată care era moștenirea lui Nabot.
Lăcomia lui Ahab a dus la crimă și la acapararea moștenirii violând astfel și legea moștenirii
din Levitic 25.
Generozitatea văduvei din Sarepta, care a fost gata să dăruiască lui Ilie tot ce avea ca
să trăiască, l-a făcut pe Ilie să o salveze de la moartea prin înfometare (2 Regi 4:1-7). La
întoarcerea din robia Babiloniană, asistăm încă odată la reconstruirea Templului, care se va
face cu resurse materiale din abundență (Ezra 1 - 2). Ezra și Neemia erau conducătorii
evreilor reveniți din exil și sub conducerea lor s-a reconstruit atât Templul, cât și zidurile
Ierusalimului. În ciuda încercării lor de a strânge cât mai multe provizii posibil, Templul este
reconstruit la o scară mult mai mică decât pe vremea predecesorului său Solomon. Credincios
Legii, Nehemiah acordă însă o atenție sporită săracilor. Când află despre impozitarea și
îndatorarea concetățenilor săi (Neemia 5: 1-6), el îi mustră pe cei care iau dobândă și îi
sărăcesc astfel și mai mult pe concetățenii lor (5: 7-10). Neemia este un modelul exemplar de
a se îngriji de săraci, refuzând să impoziteze poporul pentru propriul său lux personal (5:14-
19).19

17
Paul R. House, 1, 2 Kings, The new American commentary v. 8, Broadman & Holman, Nashville, Tenn, 1995,
p. 162.
18
Craig L. Blomberg, Neither poverty nor riches, p. 53.
19
Hugh Godfrey Maturin Williamson, Word biblical commentary. 16: Ezra, Nehemiah, 5. print, Word Books,
Waco, Texas, 1985, p. 246.
Literatura de înțelepciune (Eclesiastul, Proverbe) și Psalmii prezintă două teme care stau într-
o anumită tensiune: prosperitate și sărăcie. Pe de o parte, este păstrată "Evanghelia
prosperității" a Deuteronomului, arătând că munca și credincioșia conduc la binecuvântările
legământului lui Dumnezeu, inclusiv la bunăstarea materială (Pg. 112, 128, Prov 12:11,
13:21, 21: 5). Pe de altă parte, se afirmă că mulți dintre cei săraci și suferinzi din această viață
nu găsesc niciodată o ușurare pentru viața lor, în timp ce mulți bogații, chiar oameni răi fiind,
continuă să înflorească (Psalmi 37:16-17, Proverbe 15:16-17, 16: 8).
Într-o oarecare măsura aceste cărți încep să ne îndrepte atenția înspre viața viitoare,
îndemnându-ne să nu ne încredem în bogățiile lumești, ci în dreptatea pe care o vom găsi în
viața viitoare (Ps. 49:10-20). Întreaga carte Eclesiastul contribuie la această temă, atrăgându-
ne atenția cât de trecătoare sunt bogățiile lumești și cât de puțină împlinire aduc în viața
noastră (vezi în special Ecleziastul 5:8-17; 6:1-12). Totuși ea afirmă oportunitatea de a ne
bucura de darurile bune ale lui Dumnezeu, atâta timp cât acestea rămân în contextul slujirii lui
Dumnezeu (vezi Es 5: 18-20; 24-26; 3: 12-13; 22; 8:15; 9: 7-10; 11: 9-12: 1).
Proverbele subliniază o temă pe care am văzut-o de-a lungul Vechiului Testament
până acum, și anume că bogații care sunt evlavioși dăruiesc cu generozitate Domnului și celor
nevoiași (Proverbe 3:9-10, 27-28; 29:7). În mod similar, împăratul neprihănit va "judeca pe
cei săraci cu corectitudine" și "tronul lui va fi întotdeauna sigur" (29:14). Soția virtuoasă și
nobilă din Proverbele 31:10-31, (care se bucură în mod clar de cel puțin un standard de viață
"de clasă mijlocie") își deschide brațele celor săraci și nevoiași (31:20). Mai puțin de o treime
din proverbele care se ocupă de bogați și săraci, învață că oamenii sunt răsplătiți conform
meritelor, pe când celelalte accentuează prezența nedreptății socio-economice. 20
Un pasaj privind posesiunile materiale din cartea Proverbelor se remarcă ca fiind unic
în aprecierea aparentă a unui ideal de clasă mijlocie, Proverbe 30:8b-9: „nu-mi da nici sărăcie,
nici bogăţie, dă-mi doar pâinea pentru fiecare zi...”. Versetul 9 dezvăluie o fixare asupra
gloriei lui Dumnezeu (mai degrabă decât a nevoilor personale) ca motivație primară pentru
cererile din acest pasaj. Cartea Proverbele avertizează împotriva extremelor de bogăție și
sărăcie, și propune o intersecție "undeva în limitele unui un nivel de trai adecvat ", acesta
fiind un mandat biblic recurent.21
Denunțările profeților împotriva lui Israel pot fi conectate direct cu dezvoltarea
distincțiilor de clasă în cadrul monarhiei, cu apariția unei clase comerciale, avute, și cu

20
Norman K. Gottwald, The Hebrew Bible: a socio-literary introduction, Fortress Press, Philadelphia, 1985, p.
573.
21
Gordon A. Chutter, „«Riches and Poverty» in the Book of Proverbs”, Crux, nr. 18, 1982, p. 28.
apariția nobililor care au trăit o viață de lux și nu s-au gândit la nenorocirile celor săraci pe
care i-au torturat. 22
Iubirea crescândă a luxului ostentativ a fost în contrast izbitor cu viața
simplă, nesofisticată și tradițională din veche perioadă pre-monarhică a lui Israel și care încă
se menținea pe deplin în sate.
Căderea și înălțarea lui Daniel, care reflectă îndeaproape cariera lui Iosif cu secole mai
înainte, demonstrează că în continuare puterea și bogăția pot fi folosite în mod corespunzător
de poporul lui Dumnezeu, chiar în scopuri strategice socio-politice.

22
N. W. Porteous, „The Care of the Poor in the Old Testament”, p. 34.