Muzica românească in sec XIX

În veacul al XIX-lea, Ţările Române cunosc o perioadă de renaştere naţională şi culturală, mai ales după
Revoluţia lui Tudor cînd fanarioţii au fost înlocuiţi cu domnitori pământeni, care vor impulsiona ampla
noastră deschidere spre Occident. După Revoluţia lui Tudor, ce marchează începutul epocii moderne din
istoria noastră, se construiesc multe clădiri publice, şcoli, teatre, spitale şi parcuri mari (Cişmigiu, Herăstrău,
Copou, Grădina publică din Cluj, Parcul Arinilor din Sibiu, Parcul Bibescu din Craiova), unde cântau
tarafuri şi fanfare.
Deşi înfrântă, Revoluţia de la 1848 a fost o reuşită, întrucât unul dintre dezideratele ei se va împlini în anul
1859 prin unirea celor două Principate, realizându-se astfel statul român modern. Procesul integrării culturii
noastre în aria culturală occidentală, pornit de la sfârşitul veacului trecut, se intensifică în secolul al XIX-lea.
Este perioada de geneză a limbii literare române prin presă (Curierul românesc, Bucureşti, Albina
românească, Iaşi, 1829, Gazeta Transilvaniei, Braşov,1838), şcoli şi teatre, promotorii noii culturi fiind
Gh.Asachi, Heliade Rădulescu, V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, C. Negruzzi, N. Filimon, D. Bolintineanu,
C. Bolliac ş.a.
În prima jumătate a veacului, cultura noastră muzicală cunoaşte remarcabile prefaceri. Se extinde influenţa
artei apusene în domeniul învăţământului, vieţii de concert, spectacolelor teatrale însoţite de muzică şi se
făuresc primele creaţii româneşti de tip european. Numeroşi călători străini au remarcat aceste importante
transformări. Astfel, în anul 1810, prinţul de Ligne constata preluarea modei şi a obiceurilor apusene,
arătând că doamnele moldovene şi muntene adoptaseră costumul european şi învăţau dansurile din salonul
apusean, în dauna celor naţionale. Şi contele Lagarde, la un bal dat la palatul lui Caragea Vodă în 1813, a
fost uimit cât de bine se dansa contradansul englez, cadrilul francez, valsul german, mazurca, poloneza ş.a.,
toate cu acompaniament instrumental.
Pe lângă schimbările din structura social-politică, Revoluţia lui Tudor Vladimirescu va stimula şi înnoiri
culturale. Tinerii pleacă la studii în centrele europene, educaţia desprinzându-se treptat de fondul religios
tradiţional. În cadrul vestitei “Şcoli Ardelene”, teatrul şi muzica au ocupat un important loc, iar ideile de
continuitate, latinitate şi de unitate a poporului nostru, promovate de fruntaşii ardeleni, vor impulsiona
cercetarea rădăcinilor străvechi ale folclorului nostru. În Dacia literară (1840), adevărat manifest romantic,
M. Kogălniceanu cerea creatorilor abordarea subiectelor istorice, redarea obiceiurilor, a datinilor şi a
realităţilor româneşti, precum şi cultivarea creaţiei populare.
Prima jumătate a veacului al XIX-lea este epoca în care se constituie cultură românească muzicală în spirit
vest-european. După o lungă şi tiranică dominare a artei orientale, primele încercări sunt timide, ele reflectă
însă nevoia artiştilor de a asimila cultura occidentală şi de a afirma specificul naţional. Procesul s-a
desfăşurat în condiţii politice foarte grele, căci suzeranitatea otomană, domnitorii fanarioţi, ocupaţiile ruseşti
şi austriece şi-au pus amprenta asupra repertoriului muzical laic, vehiculat adesea de lăutari. Ei au îmbinat
toate aceste influenţe, menţinând destul de manifest notele româneşti.
Legăturile culturale cu Occidentul au generat noi aspecte în muzica românească. Vizita unor remarcabili
muzicieni concertişti şi turneele unor ansambluri de operă, unele organizând chiar stagiuni întregi de operă,
au creat dorinţa de a împleti limbajul muzical european cu practica muzicală autohtonă. Odată cu preluarea
primelor genuri corale, a romanţei sau a diferitelor dansuri moderne, s-au creat în forma miniaturilor pentru
pian unele lucrări strâns legate de practica populară lăutărească, puritatea stilistică suferind datorită
amestecului de formule muzicale eterogene. Domnitorii fanarioţi au fost mai puţin receptivi la noile tendinţe
muzicale, în schimb Gheorghe Bibescu în Muntenia, Mihail Sturza şi Gr. Al. Ghica în Moldova au
impulsionat viaţa de salon de la curte şi au subvenţionat trupele de operă străine. Cu aceste ansambluri au
venit mulţi muzicieni, dintre care unii s-au stabilit la noi şi au contribuit la valorificarea folclorului, pe care l-
au cunoscut de la lăutari.
La început de veac apar numeroase societăţi culturale, în care se înfiripă primele mlădiţe ale învăţământului
muzical. După ce la Cluj (1818) şi la Satu-Mare (1820) apare câte o “Societate muzicală”, la Bucureşti
Heliade Rădulescu şi Ion Câmpineanu înfiinţează Societatea Filarmonică (1833) pentru a promova limba
română, învăţământul vocal şi instrumental, şi pentru a crea un teatru naţional. Pe lângă societate s-a deschis
o “Şcoală de Muzică vocală şi instrumentală”, condusă de Ioan Andrei Wachman (avându-i ca profesori pe
L. Wiest, P. Ferlendis, Spohr), care a organizat reprezentări de teatru şi muzică. În anul 1835, elevii acestei
şcoli prezintă vodevilul Triumful amorului de Wachman, dar şi prima operă în limba română, Semiramida
de Rossini (doar fragmente), în anul 1836.
Acelaşi ţel nobil l-a avut şi Conservatorul Filarmonic-Dramatic de la Iaşi, întemeiat de Şt. Catargi, Gh.
Asachi şi V. Alecsandri-tatăl, în 1836. Elevii şcolii vor susţine diferite spectacole de teatru cu muzică. Din
pastorala Serbarea păstorilor moldoveni de Gh. Asachi, spectacol de cântece şi dansuri, interpretat de elevii
Conservatorului, ni s-au păstrat Balada şi Cantata Cortul de Elena Asachi-Teyber, în care încearcă să
valorifice primele motive româneşti în formulări muzicale de tip european. Ne-a rămas şi vodevilul
Contrabandul, scris de această primă compozitoare. Primul spectacol de operă în limba română de la Iaşi a
fost opera Norma de Bellini (1838), realizat tot de elevii acestei şcoli. Spectacolele acestor elevi au făcut
concurenţă trupelor de operă ale străinilor, preferate de cercurile conducătoare, care, manifestând dispreţ faţă
de producţiile artistice româneşti, au dispus închiderea şcolilor din Iaşi şi Bucureşti.
În Transilvania, acest fenomen era înlesnit de contactul direct cu muzica apuseană, mijlocit de nobilimea
maghiară şi cea săsească, precum şi de biserica catolică şi protestantă. Şi în Transilvania apar şcoli de
muzică în marile oraşe: la Cluj în 1819 (transformată în Conservator în 1825), la Sibiu în 1832, la Braşov şi
la Arad în 1834, iar la Timişoara în 1845, ele având un rol însemnat în impulsionarea vieţii artistice. Iau
fiinţă şi primele formaţii corale la Oradea (în 1824), la Sibiu (”Hermania” în 1839), la Lugoj (1840) şi la
Chizătău (în 1840), aceasta din urmă fiind primul cor sătesc axat pe valorificarea folclorului nostru. În anul
1829, la ”Gimnaziul Vasilian” din Iaşi, clasa de muzică vocală o deţinea harpistul Paulicek, care a organizat
primul cor cu elevii şcolii, pentru a cânta cu el la diferite sărbători. În 1831, formaţia sa va interpreta un cor
din opera Moise de Rossini. Cu un an înainte, în Banat Eftimie Murgu (1803-1870) a publicat cinci Melodii
populare (1830), în notaţie occidentală, cu acompaniament simplu de pian, aduse ca argument în sprijinul
romanităţii noastre.
Interesul pentru învăţământul muzical creşte mereu. În 1834, Arhimandritul Visarion conduce Horul
Ştabului Oştirii, transformat în “Aşezământ coral”. Din iniţiativa domnitorului Gheorghe Bibescu, acest cor
va cânta la Biserica domnească de la Curtea Veche. Treptat se introduce şi muzica instrumentală, iar după
1860 aşezământul devine “Şcoală de bel-canto”, unde se va studia pianul, vioara, violoncelul şi contrabasul.
Din 1860 a funcţionat “Şcoala de Muzică şi Declamaţiune”, pentru ca în urma Decretului din 1864 al
domnitorului Al. I. Cuza să ia fiinţă ”Conservatorul de Muzică şi Declamaţiune”, cu cele două şcoli de la
Iaşi şi Bucureşti. Această instituţie artistică era menită a forma interpreţi români în muzica bisericească,
instrumentală, vocală şi în arta dramatică.
La începutul veacului, se răspândeşte mult gustul pentru muzica apuseană, care va fi cultivată nu numai în
salonul boierilor, ci şi în casele negustorilor înstăriţi. Se extinde învăţământul muzical prin înmulţirea
numărului profesorilor şi a pensioanelor particulare, unde se preda şi muzica de tip apusean. La început,
asimilarea muzicii apusene înclină mai mult spre muzica instrumentală. În casele a tot mai numeroase
familii din clasa de mijloc vor răsuna instrumentele mai accesibile, precum pianul, chitara şi harpa. Atât de
îndrăgit era pianul, încât negustorul Hagi Pop din Sibiu importa piane de la Viena (din 1826 avea şi o
fabrică), iar Karl Hasse a deschis la Iaşi un magazin de desfacere de piane între 1812-1818.
În 1810, la pensionul de fete condus de soţii Germont din Iaşi se învăţa muzica, pianul şi canto. Tot în aceşti
ani, pensioanele ieşene conduse de Godvala şi Cuculi ofereau nobilelor vlăstare cursuri de pian, harpă şi
chitară, tinerii dând spectacole acompaniate de taraful lăutarilor Angheluţă şi Barbu Lăutarul. Şi vornicul T.
Burada va deschide un ”pension pentru nobile demoazele” în casele sale de pe strada Sărăriei (1831), unde
se învăţa chitara, pianul şi canto.
În saloanele ieşene erau foarte apreciate pianistele Smaranda Şaptesate, Eufrosina Lăţescu (1812), Elena
Asachi şi harpistele Ermiona Asachi şi Săftica Palade (1834), dar şi numeroşi artişti străini de marcă. Astfel,
în salonul lui Alecu Balş au cântat numeroşi artişti străini. Aici a concertat în anul 1847 vestitul pianist
Fr.Liszt, după ce a realizat un lung turneu în Transilvania şi la Bucureşti. În anii ’30, în salonul vornicului
Tudorache Burada se vor auzi şi primele cvartete de Haydn, Mozart şi Mendelssohn, interpretate de
cvartetul alcătuit din Werner, P. Hette, Schulze, Pospişel, I. Herfner, Fr. Caudella, dar şi de ieşenii Nicu
Bucşănescu, Matei Buhuşi, Manolachi Hrisoverghi şi Elena Asachi.
La începutul veacului, la diferite solemnităţi persista încă muzica oficială, unde muzica bisericească şi cea
militară turcă îşi păstrau un loc însemnat. La instalarea sa (1819), domnitorul fanariot Mihai Şuţu îl aduce pe
Iancu Malaxa pentru a funcţiona ca psalt al curţii. La nunţi, la diverse petreceri sau ceremonialuri muzica
lăutarilor continua a delecta societatea aleasă, în timp ce la recepţiile date în onoarea solilor străini se
executa, în mod curent, muzică occidentală. Astfel, la palatul său, domnitorul moldovean Ioniţă Sturza a
organizat un bal împărătesc (în 1826) pentru ambasadorul rus de la Constantinopol cu multă muzică
“evropenească” şi cu lăutari.
Şi alte evenimente dovedesc importante schimbări în viaţa muzicală. Muzica de tradiţie bizantină cunoaşte
importante înnoiri în privinţa repertoriului, notaţiei, a reeditării repertoriului de strană şi a transpunerii lui în
notaţie lineară. O înnoire remarcabilă este românirea cântării psaltice, realizată prin efortul Arhimandritului
Macarie (1770-1836) şi al cunoscuţilor psalţi: Nicolae Nil Poponea (colaboratorul lui Macarie), Anton Pann
(1796-1854) şi ucenicul său braşovean Ghoerghe Ucenescu (1830-1896), Nectarie Frimu, Visarion
Târnoveanu, Dorothei Iordachiu, Dimitrie Suceveanu, Ghelasie Basarabeanul, Ştefan Popescu, Th.
Georgescu, Oprea Dumitrescu, Theodor Stupcanu, toţi contribuind la înnoirea cântării noastre bisericeşti.
După ce învaţă psaltichia la mânăstirea Căldăruşani şi apoi sistima cea nouă cu Petre Efesiu, Ieromonahul
Macarie va conduce “Şcoala de cântăreţi bisericeşti” de la Mitropolia din Bucureşti (1819-1821, 1823-
1827), înfiinţată de mitropolitul Dionisie Lupu. În anul 1823, Macarie tipăreşte la Viena Irmologhionul,
Anastasimatarul şi Teoreticonul, volume pe care le difuzează în toate Ţările Române, contribuind astfel la
unitatea stilului muzical bisericesc. Din anul 1829, Mitropolitul Veniamin îl numeşte stareţ la mânăstirea
Dobrovăţ, de unde se retrage la Mânăstirea Neamţ, unde este dascăl şi conducătorul “Şcolii de cântăreţi”
între 1831-1833. De aici pleacă la ”Şcoala de psaltichie” de la Buzău, unde are doi importanţi elevi – pe
Iosif Naniescu şi Matache Cântăreţul. Apoi se retrage la mânăstirea Căldăruşani.
Prin 1800, la ”Şcoala Constantin Vodă” din Bucureşti, cântarea bisericească era predată de protopsaltul
Dimcea. În anul 1816, la ”Şcoala bisericii Neculai Şelari”, Petru Efesiu introduce noua sistimă, printre elevii
săi figurând Macarie, Anton Pann şi Dionisie Fotino. Începând cu anul 1825 se înfiinţează “Şcoli de
musichie” în principalele judeţe, acest fapt marcând începutul organizării învăţământului religios.
La Iaşi, luminatul mitropolit Veniamin Costachi a fost un strălucit mecena al culturii române din prima
jumătate a veacului al XIX-lea. În 1803, el a înfiinţat ”Seminarul de la Socola”, unde muzica psaltică se
studia sistematic cu dascălul Constantin. Tot el a deschis, după doi ani, la Mitropolia ieşeană o “Şcoală de
musichie”, unde protopsaltul Petrea de la Constantinopol învăţa cântarea bisericească după sistema cea
nouă, hrisantică.
În 1828, la Iaşi se reorganizează “Şcoala de cântări psaltice”, condusă fiind de Gr. Vizanti şi Gh.
Paraschiade. Unul dintre elevii acestei şcoli, vestitul protopsalt al Mitropoliei Dimitrie Suceveanul va deveni
conducătorul şcolii şi va reedita la Iaşi, în anul 1848, volumele lui Macarie – Anastasimatarul,
Irmologhionul, Teoreticonul. La biserica Vulpe din Iaşi, din iniţiativa vornicului Tudorache Burada se
deschide (în 1829) o “Şcoală de cântări bisericeşti”, pentru a asigura o temeinică învăţare a psaltichiei.
Începând cu deceniul al treilea, au loc şi alte importante evenimente în societatea românească, care dovedesc
modernizarea climatului nostru artistic. În unele biserici se adoptă chiar cântarea corală, deşi stilul muzicii
noastre bisericeşti este monodic. Încă din anul 1826, la Arad se practică muzica corală bisericească, care va
fi introdusă la Braşov (1846), Oradea (1847), Sibiu (1850), la ”Seminarul de la Socola” (1844) şi biserica
Chiril şi Metodiu (1852) din Iaşi, iar domnitorul Al. I. Cuza o va legifera în 1865, aşa încât în a doua
jumătate a veacului se înlocuieşte treptat cântarea monodică şi notaţia tradiţională cu muzica apuseană şi
notaţia lineară.
În anul 1830 are loc altă iniţiativă de europenizare a vieţii noastre muzicale. Meterhaneaua, muzica oficială
orientală, este înlocuită cu fanfara, muzică militară apuseană. La Iaşi, fanfara este organizată de Fr. Rujiţki,
iar la Bucureşti de colonelul C. Filipescu şi apoi de L. Wiest. După un an, în 1831, la Iaşi conducerea
fanfarei îi va reveni lui Josef Herfner, autorul primei Uverturi Naţionale (1837), bazată pe o succesiune de
cântece şi dansuri româneşti). Şi în Transilvania apar numeroase fanfare: la Aiud-1820 (condusă de Iosif
Farkaş), Arad-1830 (de Alfons Czech), Sibiu-1842 (de Fr. Sedlacek) şi Braşov (de Jan Mislivecec).
De la începutul veacului, în Ţările Române sosesc numeroşi muzicieni străini, care susţin concerte în diferite
saloane, săli publice sau predau muzica “evropenească” în familiile avute. În două numere din revista
Allegemeine Musikalische Zeitung din Leipzig (1821-1822) au fost publicate melodii româneşti. Ele sunt
cele mai vechi publicaţii de cântece şi jocuri moldoveneşti, transcrise pentru pian cu un acompaniament
simplu, specific muzicii europene de salon. Cronicarul anonim consemnează activitatea muzicienilor străini
ca profesori de pian, de la care tinerele ieşence învaţă să execute “cele mai frumoase sonate”.