Conf. univ. dr.

GABRIEL MIHAI

DREPTUL
COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

CURS UNIVERSITAR
 Conf. univ. dr. GABRIEL MIHAI

DREPTUL
COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

CURS UNIVERSITAR

3
Copyright © 2015, Editura Pro Universitaria

Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin

Editurii Pro Universitaria

Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al
Editurii Pro Universitaria

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MIHAI, GABRIEL
Dreptul comerţului internaţional / Gabriel Mihai. –
Bucureşti : Pro Universitaria, 2015
Bibliogr.
ISBN 978-606-26-0236-9

347.7(100)

4
 CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE
PRIVIND COMERŢUL INTERNAŢIONAL
ŞI DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

1. NOŢIUNEA
DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

Noţiunea de comerţ internaţional este susceptibilă de două accepţiuni1:

a) Stricto sensu - comerţul internaţional cuprinde totalitatea operaţiunilor de
import şi export de mărfuri şi servicii, desfăşurate de persoane fizice şi (sau) juridice,
aparţinând unui stat, cu parteneri străini sau pe pieţe externe. Accepţiune restrânsă a
noţiunii este apropiată de sensul etimologic al cuvântului “comerţ” provenit din
expresia latină“commercium”ce constituie o juxtapunere a cuvintelor “cum” şi
“merx”şi semnifică operaţiuni efectuate“cu marfă”(merx-is - marfă).

b) Lato sensu - comerţul internaţional reprezintă un ansamblu de relaţii de

cooperare economică internaţională între două sau mai multe persoane fizice şi/sau
juridice, aparţinând unor state diferite, care au ca scop realizarea, prin conlucrare, a
unor operaţiuni complexe în domeniile comercial, financiar-bancar, transfer de
tehnologie, desfășurate pe termen lung şi eşalonate pe perioade de timp determinate,
în scopul obţinerii unor avantaje reciproce. Participarea acestora la circuitul comercial
extern este justificată de intenţia de a ocupa un loc pe piaţă în procesul de circulaţie a
bunurilor, serviciilor şi cunoştinţelor, prin tranzacţii de valoarea ridicată2.

1
Dragoş-Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional-Tratat, Partea generală, Ed.Universul
Juridic, Bucureşti, 2008, p.11-12;
2
Jacques Béguin, Maichel Menjucq, Gautier Bourdeaux, Alain Cournet, Benoît Le Bars, Daniel Maingui,
Hélen Ruiz Fabri, Christophe Seraglini, Jean-Marc Sorel, Droit du commerce international,
Ed. Litec Lexis Nexis, Paris, 2005, p.1.

11
 2. NOŢIUNEA ŞI OBIECTUL
DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

2.1. Noţiune. Definiţie

Dreptul comerţului internaţional a primit în decursul timpului numeroase

definiţii, pornind de la definiţia oficială (formulată în cadrul lucrărilor celei de-a
XXI-a sesiune a Adunării Generale ONU), până la nuanţatele definiţii formulate în
literatura de specialitate3.
Potrivit unicei definiţii oficiale, dreptul comerţului internaţional constituie
“ansamblul de reguli care reglementează relaţiile comerciale de drept privat, punând
în cauză mai multe ţări”4.
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate5, în desfăşurarea schimbului
mondial de valori materiale şi spirituale iau naştere numeroase şi variate categorii de
raporturi juridice reglementate deopotrivă de sistemele naţionale de drept şi de dreptul
internaţional public:
- raporturi stabilite în domeniul economic, între state suverane şi egale în
drepturi, între state şi organizaţii internaţionale interguvernamentale sau doar între
asemenea organizaţii;
- raporturi ce se stabilesc între state şi comercianţi persoane fizice sau juridice,
privind politicile comerciale, vamale, financiare ale statelor, raporturi caracterizate
prin subordonarea administrativă a comercianţilor faţă de organele statului;
- raporturi care se stabilesc între un stat şi subiectele de drept privat străine,
raporturi patrimoniale semi-internaţionale şi se realizează în baza acordurilor de
investiţii străine şi a contractelor de concesiune;
- raporturi care se stabilesc între comercianţii persoane fizice şi persoane juridice
din diferite state, în calitate de participanţi nemijlociţi la activitatea de comerţ
internaţional, caracterizate prin egalitatea juridică a părţilor şi supuse normelor de
drept civil, comercial ori dreptului comerţului internaţional, în funcţie de distincţiile
existente în sistemele juridice naţionale sub imperiul cărora se află.
Dreptul comerţului internaţional, aflat la graniţa dintre dreptul internaţional şi
sistemele naţionale de drept, cuprinde norme conflictuale, norme de drept civil,

3
Pentru o prezentare sistematică a noţiunii, a se vedea Octavian Căpăţână, Brînduşa Ştefănescu,
Tratat de Drept al Comerţului Internaţional, vol.I, Ed.Academiei Române, Bucureşti, 1985, p.20-
23.
4
Această definiţie este criticabilă din moment ce nu cuprinde raporturile de drept internaţional
public stabilite între state cu ocazia reglementării tranzacţiilor internaţionale.
5
Aida Diana Dumitrescu, Dreptul comerţului internaţional, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, p.3-4;
Oliviu Puie, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p.7-9.

12
comercial şi norme de drept material uniform (cuprinse în convenţii internaţionale) şi
reunite prin obiectul comun de reglementare (raporturile din cadrul comerţului
internaţional şi cooperării economice internaţionale).Unele norme juridice aparţinând
altor ramuri de drept intră în conţinutul dreptului comerţului internaţional, în măsura
în care au implicaţii asupra raporturilor juridice care fac obiectul acestei materii
(norme de drept constituţional, administrativ, financiar-valutar, internaţional public,
de dreptul muncii, drept de proprietate intelectuală ş.a.).
Elementele caracteristice ale dreptului comerţului internaţional sunt:
1. natura normelor juridice care formează conţinutul său;
2. natura subiectelor participante la comerţul internaţional: profesionişti-
comercianţi, persoane fizice şi juridice ce realizează tranzacţii comerciale
internaţionale;
3. poziţia de egalitate juridică în care subiectele de drept se află unele faţă de
altele;
4. obiectul său de reglementare este format din raporturile juridice patrimoniale
caracterizate prin comercialitate şi internaţionalitate.
În mod sintetic, dreptului comerțului internaţional este definit ca ramură a
dreptului ce cuprinde ansamblul normelor care reglementează relațiile comerciale
internaționale. O definiţie mai cuprinzătoare prevede că dreptul comerţului internaţional
este constituit din ansamblul normelor care reglementează « relaţiile de comerţ
internaţional, cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională, în care
părţile se află pe poziţie de egalitate juridică »6.
Într-o formulare cvasicompletă, exprimată în literatura de specialitate7, dreptul
comerţului internaţional a fost conceptualizat ca o materie juridică pluridisciplinară,
constituită din ansamblul normelor care reglementează raporturile patrimoniale cu
caracter de comercialitate şi internaţionalitate, încheiate între persoane fizice şi/sau
juridice, inclusiv între asemenea persoane şi stat - de jure gestionis, raporturi în care
părţile se află pe poziţie de egalitate juridică.

2.2. Obiectul dreptului comerţului internaţional

Din definiţia dată dreptului comerţului internaţional rezultă că acesta are ca

obiect raporturile patrimoniale cu caracter de comercialitate şi internaţionalitate,
încheiate între persoane fizice şi/sau juridice, inclusiv între asemenea persoane şi
stat. Nu toate raporturile juridice patrimoniale care se formează în sfera relaţiilor

6
Ioan Macovei, Tratat de drept al comerţului internaţional, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2014,
p. 12
7
D.Al.Sitaru, op.cit., Tratat, Partea generală, p.86;

13
comerciale internaţionale constituie obiect al dreptului comerţului internaţional, ci
numai acelea care se caracterizează prin două atribute coexistente: comercialitatea
şi internaţionalitatea.
Caracterul comercial. Determinarea comercialităţii unui raport juridic este o
operaţiune de calificare, ce se face după criteriile dreptului naţional (sistemul de
drept naţional ce constituie lex causae). Sistemele naţionale de drept cunosc două
criterii8 pe baza cărora se determină caracterul comercial al unui raport juridic:
criteriul subiectiv şi criteriul obiectiv.
Concepţia subiectivă ia în considerare calitatea participantului la raportul
juridic; actul sau faptul juridic sunt considerate comerciale dacă au fost săvârşite
de un comerciant în exercitarea profesiei sale9. În acest context, prevalează
calitatea de comerciant a persoanei,care determină o prezumţie legală pentru
calificarea drept „comerciale” a anumitor acte juridice.
Potrivit concepţiei obiective un fapt este calificat de comerţ dacă, în mod
obiectiv, în conţinutul lui există una din operaţiunile pe care legiuitorul însuşi le
califică ca fiind de comerţ. Independent de calitatea persoanei care îl îndeplineşte,
faptul sau actul juridic este comercial prin natura lui.
Majoritatea autorilor10identifică, drept criterii ale comercialităţii, interpunerea
în schimb şi activitatea economică11 organizată sub formă de întreprindere;
Având la bază natura operaţiunilor îndeplinite sau obiectul reglementării sunt
calificate drept activităţi comerciale,operaţiunile privind circulaţia capitalului
(cumpărarea şi vânzarea comercială, operaţiunile bancare, de bursă, de constituire
a societăţilor comerciale sau operaţiunile cambiale) şi activitatea de producţie a
întreprinderilor (operaţiuni efectuate de întreprinderile de furnituri,de asigurare,
construcţii şi manufactură, întreprinderile de transport şi expediţii, etc).
Caracterul internaţional. Internaţionalitatea raporturilor juridice de drept al
comerţului internaţional este determinată de existenţa elementului de extraneitate.
Nu orice element de extraneitate prezent într-un raport juridic comercial,
poate transforma acest raport într-unul de drept al comerţului internaţional, ci doar
acel element de extraneitate ce atrage posibilitatea aplicării a cel puţin două
sisteme naţionale de drept asupra raportului juridic în cauză.

8
Un al treilea criteriu, în curs de a se impune este reprezentat de concepţia mixtă care combină cele
două criterii, subiectiv şi obiectiv, impunând conexiunea economică a oricărui act sau fapt juridic.
9
Criteriul consacrat în dreptul german şi în sistemele de drept de inspiraţie germană.
10
Jean-Michel Jacquet, Philippe Delebecque, Sabine Corneloup, Droit du commerce international,
Ed Dalloz, Paris, 2007, p. 9-10.
11
Noţiunea de activitate economică se consideră că răspunde mai bine realităţii comerţului
internaţional, întrucât în acest cadru activităţile economice au o natură comercială mai amplă decât
cea stabilită de legea comercială naţională.

14
 Criteriile de definire a caracterului internaţional al raporturilor juridice care
fac obiectul dreptului comerţului internaţional pot fi clasificate în două categorii:
- criterii de natură subiectivă - părţile raportului juridic, persoane fizice sau
juridice, să aibă domiciliul, respectiv sediul, în state diferite;
- criterii de natură obiectivă - marfa, lucrarea, serviciul sau orice alt bun care
face obiectul raportului juridic să se afle în circuit (tranzit) internaţional, adică în
executarea acelui raport juridic bunul să treacă cel puţin o frontieră12.
Identificarea acestor criterii, poate fi făcută fie printr-o convenţie
internaţională fie prin legislaţia internă a statului al cărui sistem constituie lex
causae. Asemenea criterii de internaţionalitate, ce interesează dreptul comerţului
internaţional sunt cuprinse în convenţii multilaterale.
În art. 1(1) al Convenţiei Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri (Viena 1980) se arată că prevederile convenţiei “se
aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părţi care îşi au sediul în state
diferite: a) când aceste state sunt state contractante; sau b) când normele de drept
internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant.”
În articolul I (1) din Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional
(Geneva 1961) se arată că dispoziţiile convenţiei se aplică: „a) Convenţiilor de
arbitraj încheiate, pentru reglementarea litigiilor născute sau care se vor naşte din
operaţii de comerţ internaţional,între persoanele fizice sau juridice având, în
momentul încheierii convenţiei, reşedinţa obişnuită sau sediul în state contractante
diferite; b) procedurilor şi sentinţelor arbitrale întemeiate pe convenţiile arătate la
paragraful 1 litera a din acest articol.”
Convenţia pentru unificarea anumitor reguli referitoare la transportul aerian
internaţional (Montreal, 1999) arată că este internaţional acel transport al cărui
punct de plecare şi de destinaţie se află pe teritoriile unor state părţi diferite sau
situate pe teritoriul unui singur stat parte, atunci şi există o escală stabilită pe
teritoriul altui stat, chiar dacă acesta nu este un stat parte (art.1 alin.2).
Obiectul dreptului comerţului internaţional mai cuprinde şi unele instituţii
care, deşi interesează comerţul internaţional, fac parte, într-o anumită măsură şi
sub anumite aspecte din obiectul altor materii juridice13.

12
În convenţiile internaţionale din domeniul transporturilor este reflectat cel de-al doilea criteriu-
obiectiv-al caracterul internaţional, prin prevederea potrivit căreia « este internaţional acel transport
în care punctul de plecare şi cel de sosire al mărfurilor se află pe teritoriile a două state diferite ».
Dragoş-Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 141.
13
Soluţionarea litigiilor dintre participanţii la raporturile de comerţ internaţional constituie o altă zonă
de interes pentru dreptul comerţului internaţional, deoarece jurisdicţia arbitrală este specifică unui atare
domeniu. Dumitru Mazilu, Dreptul Comerţului Internaţional, Partea generală, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2005, p.73-74.

15
 În concluzie, dreptul comerţului internaţional are ca obiect raporturile comerciale
internaţionale, precum şi cele care decurg din cooperarea economică şi tehnico-
ştiinţifică internaţională, instrumentele juridice de realizare ale acestora, raporturile
juridice izvorâte din fapte juridice - conexe raporturilor de comerţ internaţional şi de
cooperare economică internaţională, orice alte raporturi, care deşi formal aparţin altor
ramuri de drept prezintă contingenţe cu operaţiunile de comerţ internaţional şi cu
arbitrajul de comerţ internaţional.

3. EVOLUŢIA DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Pentru înţelegerea instituţiilor dreptului comerţului internaţional contemporan

trebuie avută în vedere evoluţia materiei, rezultat al propriei deveniri istorice.
Antichitatea. Cele mai vechi instituţii juridice în domeniul comerţului
internaţional sunt identificate în cadrul civilizaţiei babiloniene (comisionul).
Cunoscuţi navigatori, fenicienii, au construit prima veritabilă civilizaţie
comercială prin înfiinţarea unor colonii-oraşe comerciale pe ţărmurile Mediteranei
şi crearea unor instituţii ce au supravieţuit până în zilele noastre, cum este de
pildă, avaria comună14. Cetăţile-state greceşti au dezvoltat comerţului maritim,
prin practica vastă şi conceperea unor instituţiilor juridice în domeniu.(de
exemplu nauticum foenus - un tip de împrumut în numerar acordat unui negustor
exportator).
Dreptul roman, fundament al tuturor sistemelor de drept europene, a făcut
distincţia între jus civile şi jus gentium. Jus civile (tradiţional şi formalist) era
dreptul aplicat cetăţenilor, pe când jus gentium era aplicat raporturilor stabilite
între cetăţeni şi peregrini (oameni liberi fără cetăţenie romană), dezvoltând reguli
care au influenţat într- jus civile,ca urmare a deschiderii sale faţă de inovaţiile
practicii comerciale.
Evul Mediu şi Renaşterea. După dispariţia Imperiului roman şi invaziile
popoarelor migratoare, reafirmarea autorităţii statale a readus un anumit climat de
siguranţă, iar Cruciadele au revitalizat comerţul internaţional. Reapariţia rutelor
comerciale a dus la afirmarea unor oraşe comerciale precum oraşele-porturi italiene
(Pisa, Veneţia, Genova). Dezvoltarea comerţului şi afirmarea categoriei sociale a

14
În situaţia în care căpitanul ar fi obligat să sacrifice o parte a încărcăturii pentru a salva nava,
armatorul şi încărcătorul urmează a împărţi paguba, mecanism descris mai târziu în Lex Rhodia de
Jactu.Cartagina, una din cele mai bogate cetăţi feniciene a concurat cu puterea romană pentru dominaţia
comerţului mediteranean; în perioada anilor 348-308 î.Hr. între cele două puteri a fost semnat un tratat
privind partajarea sectoarelor comerciale, primul mare tratat comercial internaţional cunoscut.-Hugues
Kenfach, Droit du commerce international, ed. II, Ed Dalloz, Paris, 2006, p. 2.

16
comercianţilor, au impus imperios necesar perfecționarea regulilor juridice aplicabile
acestei activităţi.Vechile instituţii juridice romane au fost adaptate la noul context
socio-economic şi completate cu reguli cutumiare, formându-se un drept special al
comercianţilor - lex mercatoria universalis. Lex mercatoria a început să se aplice
în oraşele-porturi italiene şi în târgurile de la Champagne,Tyrol, Provence, Lyon
sau Frankfurt-am-Main. În această perioadă au fost întocmite culegeri de uzuri şi
reguli aplicabile comerţului internaţional: Rolurile din Oleron, Consulatul mării,
Guidonul mării. Toate aceste reguli,care aveau caracter internaţional aplicându-se
operaţiunilor comerciale din toate oraşele Europei occidentale, au constituit lex
mercatoria.
Perioada modernă. Epoca marilor descoperiri geografice (care a culminat cu
descoperirea Americii,1492) a extins cadrul comerţului internaţional, din spaţiul
mediteranean la nivel mondial. Expansiunea ţărilor Europei occidentale, aflate
într-o adevărată cursă a descoperirilor geografice şi a revendicărilor asupra noilor
teritorii, a marcat început perioadei coloniale. Descoperirea Americii a atras către
continentul european (prin Spania şi Portugalia) cantităţi considerabile de metale
preţioase. Cursul scăzut al aurului şi al argintului a determinat o neîncredere în
moneda metalică, astfel încât economiile au început a fi încredinţate băncilor. Pe
fondul unei noi atitudini faţă de bani şi comerţ, capitalurile comerciale încep a fi
reprezentate prin titluri de valoare, ceea ce a provocat o dezvoltare fără precedent
a activităţilor bancare. Afirmarea statelor-naţiuni a dus la pierderea caracterului
universal al lex mercatoria, fiecare stat dezvoltându-şi propriul sistem de norme
juridice aplicabile comerţului15.
Perioada contemporană. Sistemele europene de drept se împart în două mari
familii: sistemele romaniste şi sistemele de common law.
Sistemele juridice de tradiţie romanică sunt rezultatul recepţionării dreptului
roman în ţările europene fiind subclasificate în: sisteme de influenţă franceză;
sistemul germano-elveţiano-italian şi sistemul ţărilor nordice. Sistemele de tradiţie
romanistă cunosc dualitatea dreptului privat, divizat în drept civil şi drept
comercial16.

15
În Franţa, Ordonanţa comerţului din 1673 (Ordonanţa Colbet) şi Ordonanţa Marinei (1683) au pus
bazele unui sistem naţional de drept comercial, înlocuind astfel lex mercatoria şi deschizând calea
conflictelor de legi. După Revoluţia Franceză a fost elaborat şi adoptat Codul civil napolenian (1804),
urmat de Codul comercial (1807), ceea ce a marcat dualismul dreptului privat european continental.
16
Această dualitate radicală tinde să se estompeze pe măsură ce tot mai multe instituţii ale dreptului
comercial tind să fie înglobate în codurile civile (de ex.Codul civil german de la 1900). Diversitatea
surselor dreptului în sistemele de common law a ridicat numeroase dificultăţi în practica comercială,
rezultând necesitatea sistematizării regulilor de drept (de ex. The Uniform Commercial Code în SUA).

17