Doctrine Urbane Teorie Si Toate PDF

Sursa: YouTube, https://www.youtube.com/watch?
v=ydd_t5zey8o&index=1&list=PLFC62562E94B8F3CE
TAU, 2011-2012, Arhitext design, proiect sprijinit de AFCN
Redactori: Dana Milea & Mihai Zachi, Laura Mazâlu
30-31 ianuarie 2016
TERMINOLOGIE DE ARHITECTURĂ ȘI URBANISM

A. Sandu – doctrină, structură, compoziție urbană
1. ABORDAREA SISTEMICĂ A TERITORIULUI
În principiu, vom avea de a face aici cu înțelegerea cât mai apropiată de preocupările noastre a conceptului de sistem
și – adiacent acestuia – [a] conceptului de structură, aceasta pentru că considerăm că sistemul și structura, în planul
teoretic, constituie baza înțelegerii abordării spațiului, indiferent de scara la care spațiul este pus în discuție.
Trebuie de la început să atrag atenția asupra nevoii de a înțelege corect conceptul [conceptele] de sistem și de
structură și, prin aceasta, să răspund și unei întrebări care ar putea să apară în mintea unuia dintre voi, unora dintre
voi, așa cum ea există, se manifestă, și în mințile mai multora dintre colegii mei de profesiune.
Sonoritatea de sistem și cea de structură sunt legate de ceea ce a însemnat și înseamnă structuralismul – în primul
rând, un curent filozofic, un curent filozofic dezvoltat imediat dupa cel de-al Doilea Război Mondial, în perioada anilor
’40-’50, cu efecte deosebite în domeniul abordării științifice. Deși structuralismul s-a constituit pe baza unor
comentarii legate de literatură, legate de lingvistică, (ceva mai târziu) legate de biologie, au trecut foarte repede
aceste comentarii – pe baza unor esențializări – în cele mai diferite domenii ale abordării științifice, fapt pentru care,
de la începutul anilor ’70, practic, orice abordare științifică, chiar într-un mod poate exagerat, apela la înțelegerea
structuralistă a lucrurilor. În fond, această înțelegere structuralistă a fundamentat o explicare a lucrurilor, a vieții în
general, dar în mod deosebit a fundamentat o metodă de abordare, de cunoaștere, de investigare, fapt pentru care,
atunci când structuralismul a început să piardă teren, a apărut, s-a manifestat un moment de derută.
Structuralismul sigur că, în mod inevitabil, a pierdut teren și putem să spunem că astăzi, în sensul de curent filozofic,
el a rămas o istorie. Cu toate acestea, metoda de analiză structurală rămâne una dintre metodele fundamentale în
cercetarea științifică. Vom discuta într-un curs viitor evoluția, în principiu, a unei teorii și, implicit, a unui curent
filozofic și vom vedea atunci că, chiar în cazul dispariției din – să spunem – abordarea curentă a teoriei respective (în
ansamblul culturii generale a societății sau în ansamblul culturii profesionale a profesiei respective), rămâne ceva, ca
o valoare câștigată, din teoria respectivă. De altfel, aceasta este modalitatea, ca proces de acumulare și de îmbogățire
continuă, a ansamblului cunoașterii pentru societatea umană. În aceste condiții, vorbim, în continuare, despre
abordarea structurală ca o abordare care creează baza înțelegerii lucrurilor și trebuie să adăugăm (deși în mod firesc
acestei abordări i se alătură o serie de alte metode, de alte proceduri câștigate ulterior) – printr-o, să spunem, atașare
foarte intimă la abordarea structuralistă – abordarea fenomenologică, fenomenologia fiind un curent filozofic
ulterior, de fapt, structuralismului.
De ce luăm în considerație pentru ceea ce vom discuta această bază structural-fenomenologică? Pentru că
structuralismul, în exacerbarea structurii ca definitorie pentru tot ceea ce se întâmplă, și-a concentrat atenția asupra
unei analize unitemporale, a unei analize de moment a obiectului sau fenomenului respectiv; aceasta este și una
dintre criticile pe care fenomenologia a îndreptat-o împotriva structuralismului și pe baza căreia fenomenologia s-a
– să spunem – ridicat, în sensul că fenomenologia a abordat obiectul, fenomenul, în raport cu timpul, în contextul
curgerii timpului, astfel încât, dacă structuralismul nu acordă atenție dinamicii, fenomenologia impune atenției
dinamica. În această condiție, ne referim la o cunoaștere structurală a obiectului, a fenomenului, dar o cunoaștere
care trebuie situată în timp, în curgerea timpului, deci, luând în considerație dinamica.
În acest context, două concepte fundamentale pentru abordarea structurală trebuiesc clarificate, lămurite (sigur că
nu este vorba despre o abordare de către noi foarte aprofundată, foarte amănunțită, ci doar în măsura în care această
1 / 23
Sursa: YouTube, https://www.youtube.com/watch?v=ydd_t5zey8o&index=1&list=PLFC62562E94B8F3CE
30-31 ianuarie 2016
abordare ne este necesară pentru ceea ce vom discuta ulterior): este vorba de conceptul de sistem și de conceptul
de structură – așa cum am mai spus, două concepte – putem să le spunem – gemene sau adiacente, pentru că ele
lucrează și, într-un fel, se determină reciproc.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=ydd_t5zey8o&list=PLFC62562E94B8F3CE
2. NOȚIUNI PREMERGĂTOARE DEFINIRII SISTEMULUI
Termenul de sistem nu este o inovație a timpurilor moderne, este foarte vechi – e provenit din limba greacă, de fapt.
Sigur că înțelesul termenului respectiv s-a amplificat, s-a îmbogățit; nu este vorba de o renunțare a unui înțeles în
favoarea altui înțeles, ci este vorba de o completare a înțelesului respectiv și [de] o aducere a acestui înțeles spre a
fi util – deci [de o aducere a] termenul[i] de sistem în plan metodologic, spre a fi folosit ca instrument de abordare.
Definița actuală a termenului este, adevărat, de dată ceva mai recentă, existând în circulație o multitudine de definiții
ca exprimare literară, diferențele între aceste definiții fiind mai mult de ordin – să spunem – metodologic, și nu de
ordin teoretic, filozofic, cu referire la esența sa.
Esențial pentru înțelegerea definiției termenului de sistem și, în fapt, a esenței unui sistem ca existență, ca
manifestare, este așa-numita stare de covarianță. Starea de covarianță privește, de fapt, elementele sistemului sau
componentele sistemului, în raport cu care avem de a face cu niște relații în cadrul sistemului. Aceste relații se
caracterizează prin covarianță, covarianța fiind acea relație care pune în evidență modificarea unui element în raport
cu un alt element. Sensul de covarianță raportat la conceptul de sistem are, însă, o încărcătură ceva mai precisă: este
vorba de faptul că modificarea unui element în cadrul sistemului atrage după sine și modificarea altor elemente ale
sistemului; altfel spus, sesizăm faptul că o informație intrată în cadrul unui sistem generează, implicit, o modificare a
sistemului respectiv.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=eufVqTpqdQU&index=2&list=PLFC62562E94B8F3CE
3. DESPRE SISTEM ȘI ANSAMBLU
În mod obișnuit, se folosește un exemplu foarte simplu, un exemplu chiar vulgar, pentru a evidenția această
caracteristică a sistemului: covarianța.
O funie poate fi considerată ca un sistem, așa cum orice obiect poate fi considerat drept sistem. De ce ea este un
sistem? Pentru că ea se constituie prin împletirea – într-un fel sau altul – a unor sfori, prin împletirea – într-un fel sau
altul – a unor fibre. Fiecare dintre aceste sfori, supusă tracțiunii (deci întinderii), se dovedește a avea o rezistență –
este vorba, deci, de un efort mecanic.
La o gândire foarte simplă, s-ar putea spune că, în fond, folosim o funie pentru că, fiind constituită din mai multe
sfori, ea are o rezistență mai mare, rezultată din însumarea rezistențelor sforilor respective. Nu este adevărat!
Rezistența funiei este mai mare decât rezistențele însumate ale sforilor, pentru că la această însumare de rezistențe
se adaugă o rezistență suplimentară care rezultă din forța de frecare, care forță de frecare depinde de modul în care
sforile sunt împletite.
Rezultă, de aici, o concluzie foarte simplă: sistemul are o calitate superioară însumării calităților componentelor sale.
De aceea, spunem – și lucrul acesta se dovedește în ceea ce noi înșine facem – [că] alcătuirea (din niște elemente de
arhitectură, spre exemplu, sau din niște elemente spațiale, din niște elemente vegetale) unui ansamblu, generează
pentru locul respectiv, pentru spațiul respectiv, o calitate superioară simplei însumări a calităților obiectelor
2 / 23
30-31 ianuarie 2016
respective așezate la un loc. De ce? Pentru că în momentul în care mă refer la ansamblu, mă refer la faptul că am
realizat un ansamblu, eu înseamnă că am așezat, am situat aceste componente în niște raporturil intre ele, în niște
relații, astfel încât spațiul respectiv capătă niște calități pe care înainte nu le-am fi putut evidenția în aglomerarea
acelorași obiecte, situate întâmplăror în cadrul teriroriului. Un efect de perspectivă îmi va relaționa între ele obiectele
de arhitectură și cu celelalte elemente de context, creând o anumită stare de compoziție, o anumită stare estetică și
funcțională chiar, ceea ce dacă aș fi luat în considerație aceleași obiecte aruncate întâmplător în teritoriu nu ar fi
existat. Ansamblul este unul dintre primele modului de manifestare, de fapt, ale sistemului.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=YTuXA0Xw68o&list=PLFC62562E94B8F3CE&index=3
4. CINCI MODURI DE A DEFINI UN SISTEM
Câteva dintre definițiile referitoare la sitem, pe care le-am desprins dintr-o sumedenie de astfel de definiții (sigur că
le-am ales astfel încât să reținem, pe de-o parte, posibila diversitate de definiții, dar pe de altă parte, și trimiterea în
fiecare din aceste definiții la o anumită determinantă a valorii de sistem):
Iată, Dicționarul Limbii Române definește sistemul ca „un tot complex”, ca „un ansamblu de lucruri și părți legate
unele de altele”def.1.
Dicționarul Oxford, al limbii engleze: [sistemul reprezintă] „un grup de obiecte legate între ele sau acționând unele
asupra altora, în așa fel încât să formeze un tot”def.2.
O altă definiție, de data aceasta, o definiție pe care o găsim într-o lucrare mai veche, de câteva zeci de ani, dar o
lucrare foarte importantă pentru abordarea sistemică a teritoriului și pentru teoria urbanistică modernă: este vorba
despre o lucrare a lui Beer (B-E-E-R), autor de lucrări cibernetice, care ne spune că „definirea unui sistem particular
este întotdeauna arbitrară, în sensul unui tot constituit din ansambluri de sisteme, fiecare făcând parte dintr-un altul,
mai vast, ca și un ansamblu de cuburi care se cuprind unele în altele”def.3. Vedeți că, aici, avem de a face cu o referință
la sisteme, dar cu o trimitere spre alcătuirea sistemică, alcătuirea sistemică însemnând faptul că orice obiect, orice
proces pe care îl supunem cercetării ca țintă în cadrul unui studiu, trebuie luat în considerație ca fiind parte mai mică
a unui sistem mai mare și, totodată, ca fiind el însuși constituit din niște părți și mai mici, ca subsisteme. Deci, orice
lucru este parte dintr-un ansamblu și este ansamblu constituit din niște părți. Această abordare sistemică ne atrage
atenția asupra faptului că nimic nu poate fi abordat, studiat, în sine – strict în sine – și că, de multe ori, concluziile
cele mai importante referitoare la o entitate rezultă din abordarea ei ca parte a unei entități mai mari sau din
abordarea ei ca fiind constituită din niște entități mai mici.
Iată alte definiții:

Este vorba de o definiție a profesorului Edmond Nicolau, cunoscut cibernetician: „se identifică existența unui sistem,
ori de câte ori se pune în evidență o situație, o relație, între minimum două mărimi sau obiecte”def.4.
O altă definiție, dată de Jacques Popper, un autor care s-a preocupat foarte mult de ceea ce înseamnă abordare
sistemică și care ne spune că „un sistem este o mulțime de elemente distincte grupate între ele, cu o anumită
finalitate”def.5. Vedeți, deja diferență importantă la nivelul definiției – în esență, este același lucru: într-o definiție
avem de a face cu relații între două elemente, iar în cea de a doua definiție, avem de a face cu o referire la finalitate.
Finalitatea cui? Finalitatea, de fapt, a relațiilor, finalitatea, de fapt, a sistemului respectiv.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=lQ6dxjlgU_M&list=PLFC62562E94B8F3CE&index=4
3 / 23
30-31 ianuarie 2016
5. ORAȘUL CA SISTEM
Eu dacă iau în considerație și iau ca țintă o localitate, un oraș, la nivelul planului de urbanism general, să spunem, el
constituie acel sistem S0. În interiorul intravilanului, am de a face cu o serie de relații între multe componente pentru
ceea ce înseamnă teritoriul urban. Sigur că aceste componente vor fi luate în considerație pe niște niveluri de
ierarhizare.
În primul rând, voi lua în considerație, spre exemplu, cartierele, mai multe cartiere.
Fiecare cartier este un subsistem al sistemului constituit de oraș, dar fiecare cartier se constituie din niște unități de
locuit sau din niște comunități – dacă vreți –, definite într-un anumit mod stradal. Mai multe comunități constituie
un cartier, mai multe cartiere constituie orașul. Sigur că aceste cartiere sunt diferite din punctul de vedere al
caracteristicilor lor. Și unitatea de locuit (sau comunitatea) la rândul ei se compune din niște sub-sub-unități,
ajungând, la un moment dat, la ceea ce înseamnă obiectul de arhitectură, care poate fi, dacă e țintă, un sistem la
nivelul S0, dar el, mai departe, știți foarte bine, se constituie din niște spații care nu sunt întâmplător înghesuite, ci
sunt așezate prin raportarea lor față de niște relații necesare. Orașul, ca sistem S0, nu rămâne, însă, singular, pentru
că el se află într-o aglomerație urbană, se află într-o rețea de localități pe un anumit teritoriu, se află într-un județ,
județul se află într-o regiune, regiunea se află într-un teritoriu național... Și iată ce înseamnă, în plan teritorial,
înțelegerea sistemică a acestei organizări.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=IqdWyaUFG9U&index=5&list=PLFC62562E94B8F3CE
6. DESPRE SISTEME ȘI RELAȚII (I) – natura relațiilor: relații tari, relații moi (slabe)
Esențial[e] pentru sistem sunt relațiile. Aceleași elemente, aflate în contexte relaționale diferite, constituie sisteme
diferite, uneori diferențele acestea find extrem de importante, așa încât, pentru a putea să lucrăm în planul acesta
al sistemelor în cadrul teritoriului, trebuie să luăm în considerație natura relațiilor din interiorul sistemului.
Sunt mai mulți factori care pot fi luați în considerație.

În primul rând, este vorba despre apartenența relațiilor. Vorbim despre un sistem; apartenența relațiilor la sistem
sau apartenența relațiilor la un alt sistem, pentru că ceea ce discutăm, are drept țintă comentarea situației unui
sistem, sistemul S0. Deci, luăm în considerație relații care aparțin sistemului și relații care nu aparțin sistemului.
Se poate pune întrebarea:

- „Bun, dar relațiile care nu aparțin sistemului sunt importante pentru sistem, sistemul acela S0?”
Sunt importante, în măsura în care ele reprezintă starea de context a sistemului, ele reprezintă caracteristica mediului
în care se manifestă sistemul respectiv, pentru că, privind un sistem (existența unui sistem), noi luăm în considerație
relațiile din interiorul sistemului și relațiile din afara sistemului, adică relațiile care constituie informația, la nivelul
sistemului respectiv, cele care creează impulsurile din exterior pentru existența sistemului respectiv.
Dar și în interiorul sistemului trebuie să facem distincție între două tipuri de relații:
Se vorbește despre relații tari sau relații moi, relații slabe. Presupunem un număr de elemente care se constituie în
acest sistem S0 pe baza relațiilor care sunt între ele, deci a relațiilor tari. Relațiile tari asigură substanța, coeziunea
sistemului. Aceste elemente, unele dintre ele, au și relații de celălalt tip, care sunt relații slabe, în sensul că ele nu
intră în jocul elementelor sistemului, ci ele leagă elemente ale sistemului de elemente care se află în afara sistemului,
dar care, și ele, fiind situate și comentate într-un același context ca și sistemul S0, constituie un alt sistem, datorită
faptului că între ele sunt relații tari.
4 / 23
30-31 ianuarie 2016
Deci iată că, având de a face cu aceste două sisteme, S0 și S1, relațiile tari constituie coeziunea, în particular, a fiecăruia
dintre aceste sisteme și legătura – să spunem –, în ansamblu, a celor două sisteme între ele, ca relații slabe. Dar toată
această caracterizare este relativă, pentru că, aceste relații slabe, în fond, în contextul ansamblului, în care
elementele pentru ansamblul SS sunt sistemele S0, S1, S2, Sn, aceste relații slabe sunt, de fapt, relații tari și relații slabe
vor fi alte relații care vor ieși în afara acestui sistem SS. De fapt, se impune aici a lua în consierație un ansamblu de
relații, care se situează sau se ierarhizează pe niveluri de intensitate, astfel încât constituie acea alcătuire sistemică
a stării, a situației, a locului respectiv.
Eu dacă iau în considerație și iau ca țintă o localitate, un oraș, la nivelul planului de urbanism general, să spunem, el
constituie acel sistem S0. În interiorul intravilanului, am de a face cu o serie de relații între multe componente pentru
ceea ce înseamnă teritoriul urban. Sigur că aceste componente vor fi luate în considerație pe niște niveluri de
ierarhizare.
În primul rând, voi lua în considerație, spre exemplu, cartierele, mai multe cartiere.
Fiecare cartier este un subsistem al sistemului constituit de oraș.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=g3XYZn7HSJg&list=PLFC62562E94B8F3CE&index=6
7. DESPRE SISTEME ȘI RELAȚII (II) – direcționalitatea relațiilor: relații lineare, relații retimorfice, relații dendromorfice
Este vorba de a lua în considerație, de fapt, nu o relație în sine, ci felul în care avem de a face cu o posibilă înlănțuire
a relațiilor în cadrul sistemului, deci, în consecință, o posibilă înlănțuire a componentelor, a elementelor sistemului
respectiv și, în raport cu acest criteriu, tipul cel mai simplu de relații sunt relații[le] lineare [schema nr. 1].
Dacă acest element [schema nr. 1] suportă o schimbare care, conform principiului covarianței, se transmite,
înseamnă că această influență nu se poate transmite direct unui element n, decât trecând prin celelalte, ori aici apare
unul dintre efectele posibile în teritoriu: spre exemplu, în constituirea unui sistem de localități, [efect] al epuizării
eforturilor sau al epuizării resurselor de dezvoltare pentru localitățile respective.
Această relație, de tip linear, poate să se constituie și în ipoteza unui traseu circular, în care elementul de pornire, de
plecare, este și elementul de finalizare, cu avantaje și dezavantaje; dezavantajul cel mai însemnat este acela că un
asemenea sistem este un sistem închis, un sistem care nu poate suporta o dezvoltare în teritoriu, decât în condițiile
unei manifestări minime de dezvoltare.
Există, însă, o a treia ipostază, aceea a traseului spiralat, în care niște avantaje ale acestei configurații se pot lua în
considerație, eliminând dezavantajul sistemului închis. Avantajul principal al acestui sistem este economia de spațiu,
economia de loc.
În raport cu acest criteriu, un al doilea tip de relații este constituit de relațiile retimorfice [schema nr. 2], relațiile care
se constituie într-o configurație de rețea rectangulară. Vă dați seama că, într-o asemenea condiție, un element este
capabil pentru mai multe relații, cu mai multe elemente decât în cazul anterior; există o mai mare libertate de
compunere în sistem a elementelor; există, de asemenea, o disponibilitate de creștere, de evoluție a sistemului,
nestăpânită, neînchisă. Există și un dezavantaj: o mare dificultate de evidențiere a importanței unora dintre elemente
– spre exemplu, a elementulului care surprinde centralitatea – și, de asemenea, calea ocolitoare care devine
caracteristică, ca legătură între elemente. Dacă vă imaginați, în cadrul unui astfel de tip de relații, trama stradală de
tip american, a orașului american, trama stradală – mă rog – inventată de arhitectul L’Enfant pentru Washington
[DC], constatăm că, în cazul acela, încă de atunci, aceste dificultăți ale acestui tip de relații au fost – să spunem –
diminuate prin introducerea direcționalității diagonale sau prin – să spunem – invenția, discutată la un moment dat,
a lui [Le] Corbusier, pe care a aplicat-o la Chandigarh, unde a situat centrul orașului în afara acestei trame, undeva
adiacent acestuia, creându-i, în această condiție (este adevărat, favorizat și de un context topografic), o poziție
favorizantă pentru importanța componentei respective.
5 / 23
30-31 ianuarie 2016
Un al treilea tip este tipul de relații dendromorfice [schema nr. 3], dendromorfice – de fapt – în sensul de ramificate,
traseul respectiv (sau traseele respective) situându-se într-o schemă triangulară, ochiurile fiind, deci, triangulare,
schema atrăgând atenția asupra unor avantaje, în sensul că o asemenea relaționare a componentelor nu evidențiază
obligativitatea unei închideri: sistemul este deschis pe toate părțile; de asemenea, pune în evidență relația pe drumul
cel mai scurt între componente și, de asemenea, pune în evidență o posibilitate de ierarhizare, de subliniere a
centralității. Pentru a avea evident acest lucru, imaginați-vă această schemă [schema nr. 2] și această schemă
[schema nr. 3], ambele reprezentate, deci, la nivel planimetric, într-o configurație spațială, tridimensională, și atunci
vă veți da seamă că a situa în această situație [schema nr. 2] un element mai important este foarte dificil, [pe când]
a situa în această situație [schema nr. 3] un element mai important este foarte simplu, pentru că el își găsește locul
în vârful piramidei, alcătuirea respectivă ducând la o asemenea cofigurație.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=NoiJYEOcQe4&list=PLFC62562E94B8F3CE&index=7
8. DESPRE SISTEME ȘI RELAȚII (III) – polaritatea relațiilor
Al treilea criteriu [după natură, direcționalitate] este polaritatea, deci, măsura în care relațiile se concentrează către
un loc sau mai multe locuri în teritoriul sistemului respectiv.
Această polaritate poate să fie pe un element sau pe spațiul interstițial, adică spațiul dintre elemente – sigur că acest
lucru [se întâmplă], în principiu, pentru că vă spuneam că există posibilitatea ca această concentrare să se realizeze
pe două sau pe trei elemente: polaritatea relațiilor este mijlocul prin care, în mod firesc, rezultă centrul sistemului.
În cazul în care avem o dublă polaritate, vom avea o situație care poate să fie valabilă intenționat sau poate să fie
stânjenitoare – aceea a unui sistem cu două centre, a unei stări de dualitate. În general, în organizarea spațiului,
stările de dualitate trebuie reprimate, cu o singură excepție: atunci când în cadrul compoziției, această stare de
dualitate este legată de o axialitate sprijinită pe simetrie. Elementul care polarizează poate să fie, din punct de vedere
al configurației, în interiorul sistemului sau perimetral sistemului.
Gândiți-vă la Piața Étoile, Charles de Gaulle, la Paris, piața care are în centru Arcul de Triumf, element compozițional
de dominantă a ansamblului, o piață perfect circulară, o piață în care frontul perimetral este organizat omni-unitar
din punct de vedere al plantației și relativ-unitar din punct de vedere al elementelor construite. Polaritatea se
realizează de la periferia spațiului, spre centrul spațiului, pentru că aceasta este o lege a dominantei: dominanta
atrage, deci dominanta va chema la ea toate relațiile posibile în cadrul spațiului respectiv.
Imaginați-vă o piață pe același ax celebru al Parisului, Rond-Point, o piață, de asemenea, circulară, o piață care nu
are un front construit unitar; are, însă, un front vegetal și, ca amenajare peisagistică, foarte unitar. Piața Rond-Point
nu are un element de dominanță în centru, nu are decât o amenajare florală, o amenajare de organizare – mai mult
– a circulației; este un spațiu care, în principiu, pare foarte asemănător cu celălalt, dar el este deosebit fundamental,
pentru că relațiile se constituie într-o asemenea condiție, de la centru spre periferie; sunt relații care trimit percepția,
atenția, către maginile spațiului și, în lungul axelor, către în afara spațiului respectiv și sunt, bine-înțeles – pentru că
pe aceste relații se bazează caracterul unitar peisagistic – relații de traversare a spațiului, de la un front la celălalt.
Aș mai lua în considerație un exemplu: La Siena [Italia], acea piață în evantai – mă rog, situată foarte favorabil pe o
anumită condiție topografică, dar o piață medievală, în principal, aproximativ semicirculară, care pe frontul diametru
are clădirea signoriei [fiorentina] [Palazzo Pubblico], dominanta ansamblului respectiv, care concentrează interesul
în cadrul ansamblului din punct de vedere compozițional, astfel încât relațiile sunt, pornesc, de pe frontul
semicircular, către acest element, pe frontul diametral, deci, către un element care nu este în interiorul spațiului, ci
este situat periferic acestui spațiu.
6 / 23
30-31 ianuarie 2016
Se găsesc în construcția urbană mondială numeroase exemple care pot fi comentate.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=GU93kAtPmmk&list=PLFC62562E94B8F3CE&index=8
9. DESPRE SISTEME ȘI RELAȚII (IV) – scopul relațiilor
În fine, un al patrulea criteriu [după natură, direcționalitate, polaritate] este cel definit prin scop – scopul relațiilor.
De altfel, vorbind despre polaritate, cumva am trecut în a lua în considerație și scopul relației repective.
Niște indivizi, niște oameni:

Vorbim de o relație și vorbim despre situația unui individ – poate că o situație, la un moment dat, ceva mai dificilă,
mai grea, în raport cu locul de muncă, în raport cu familia.
Putem să luăm în considerație (nu noi, ci analiza, să spunem, psihologică a situației respective și a individului
respectiv) relația lui cu o altă persoană și vedeți că uneori apar, în discuții, așa, că această a doua persoană îl poate
ajuta, poate ajuta cealaltă persoană trăgându-l, scoțându-l din anturajul respectiv sau, pur și simplu, mutându-i
interesul către altceva sau îl poate ajuta, dimpotrivă, să se stabilizeze, să-și găsească locul în contextul respectiv.
Eh, relațiile în spațiul urban, depășind, de fapt, ceea ce înseamnă interes în spațiul urban, interes între indivizi,
înseamnă același lucru, pentru că, veți vedea, când vom discuta de compoziție, uneori, într-un ansamblu care nu e
foarte bine definit din punct de vedere al compoziției, are niște defecte, introducem un element care impune în
sistemul respectiv niște relații noi, în felul acesta intervenind și contribuind la favorizarea imaginii respective*.
*Știu eu, o clădire, care e chiar și dominanta, este prea depărtată de miezul ansamblului și, din punctul de vedere al
percepțiilor, nu reușește să intre în niște legături, în niște raporturi constructive ale percepției. Spunem, atunci:
- „Cum am putea să reparăm această situație?”
Am putea s-o reparăm, introducând un alt element – nou – de volumetrie, de construcție, care să „atragă” elementul
de dominanță în cadrul ansamblului, deci în cadrul percepției, unde vorbim nu numai de efect optic obiectiv, ci și de
impresie; atunci, această atragere este utilă.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=NuHl1hHutqs&list=PLFC62562E94B8F3CE&index=9
10. CARACTERISTICILE SISTEMELOR
Trei sunt, de fapt, aceste concluzii:

1. Relațiile caracteristice pentru un sistem definesc un sistem caracteristic.
2. Oricare ar fi organizarea elementelor sistemului, există o structură, în cadrul sistemului, care definește explicit
inter-acțiunile existente.
3. Oricărui sistem îi este proprie o anumită finalitate, deci interacțiunile între elemente sunt concepute în funcție
de această finalitate.
De fapt, aceste concluzii decurg una din cealaltă, cea mai importantă dintre ele fiind cea de a treia – cea care
semnalează legătura între sistem, structură și finalitate. Această legătură este, de fapt, o determinare, o determinare
nu numai de context, ci și o determinare de conținut, în sensul că sistemul se definește prin structură, în sensul că
cele două concepte – sistem și structură – sunt inevitabil de abordat împreună, dar, după cum ne precizează cea de
a treia concluzie, structura, mai departe, se definește prin finalitate, în felul acesta impunându-se relația de
7 / 23
30-31 ianuarie 2016
determinare de la sistem la finalitate; această relație este, însă, o relație și în revers, în sensul că finalitatea se
manifestă, se evidențiază prin structură, iar structura, prin sistem.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=wfPX_OzdlJ8&list=PLFC62562E94B8F3CE&index=10
11. DESPRE CARACTERISTICI SISTEMICE, TERITORIU ȘI INTERVENȚII
Care este importanța înțelegerii acestei relații reversibile – să spunem – pentru ceea ce înseamnă înțelegerea a ceea
ce se întâmplă în cadrul teritoriului și pentru înțelegerea a ceea ce înseamnă intervenția noastră, ca profesioniști,
asupra teritoriului?
Lucrul este foarte simplu de înțeles:

Relația directă de la sistem la structură și la finalitate, este o relație pe care o impune procesul de cunoaștere a unei
situații, aceasta pentru că sistemul este realitatea, structura este proprie acestei realități, finalitatea se constată în
teritoriul pe care-l analizăm și în care depistăm toate acele elemente determinante ale structurii respective.
În cazul, însă, în care noi avem ca obiectiv să intervenim într-un teritoriu, avem un program, o temă-program, avem
o comandă, prin această temă-program ni se pune în față o finalitate a unui sistem care trebuie realizat în teritoriul
respectiv. Deci, de la această finalitate, noi trebuie să definim structura posibilă și, mai departe, sistemul posibil sau
probabil în cadrul teritoriului respectiv, astfel încât, această relație, în reversibilitate, este o relație pe care noi, ca
profesioniști, o avem în vedere întotdeauna când analizăm o situație într-un teritoriu și atunci când proiectăm o
situație în cadrul unui teritoriu. Deci, este vorba, pe de o parte, de un proces de cunoaștere a teritoriului, a existentului
și, pe de altă parte, este vorba de un proces de creație, de invenție pentru teritoriul respectiv.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=iD-eDqPMgFk&index=11&list=PLFC62562E94B8F3CE
12. REVERSIBILITATE
Trebuie să subliniez faptul că această reversibilitate nu poate fi tăiată, întreruptă la jumătate, decât în cazul în care
analiza unei situații existente, din punct de vedere temporal, este diferită sau diferențiată ca timp de ceea ce
înseamnă proiectul.
În orișice situație, însă, atunci când avem de a face cu un proiect, acest proiect are nevoie, în prealabil, de analiza
situației existentului, deci de parcurgerea, în prealabil, a acestei analize, de la sistem la finalitate.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=7TDYnXw3voc&list=PLFC62562E94B8F3CE&index=12
13. PROPRIETĂȚI ALE SISTEMELOR
Această parcurgere, a unui proces de cunoaștere și de intervenție, trebuie să țină seamă de faptul că, referindu-ne
la un sistem – sistem pus în discuție [în mod] generic – proprietățile globale ale unui astfel de sistem se numesc
proprietăți emergente sau proprietăți sistemice („emergente”, pentru că ele rezultă din interiorul sistemul respectiv,
chiar dacă aceste proprietăți se evidențiază prin ceea ce sistemul respectiv pune în mișcare, în exteriorul său, în cadrul
mediului în care el este constituit).
8 / 23
30-31 ianuarie 2016
În cazul în care avem de a face cu un sistem specific – un sistem, deci, care este particularizat prin constituția sa, prin
proprietățile sale –, atunci ne vom referi, de fapt, la proprietăți specifice. Întotdeauna, însă, un sistem specific își
evidențiază proprietățile specifice pe baza unor proprietăți globale, care sunt proprietățile de bază.
Dacă, spre exemplu, analizăm prin ce se caracterizează un anumit teritoriu într-un oraș și constatăm că teritoriul
respectiv este parte sau este integral zona centrală a orașului, atunci înseamnă că noi evidențiem niște proprietăți
globale, care sunt proprietăți proprii oricărei zone centrale, indiferent de oraș, care caracterizează o zonă centrală în
raport cu restul teritoriului orașului.
Dar, mai mult decât atât, analizând situația din teritoriul respectiv, noi putem constata niște proprietăți specifice prin
care zona centrală respectivă se particularizează în raport cu alte zone centrale din alte orașe, așa încât, o analiză în
sensul definirii proprietăților globale și a proprietăților specifice este întotdeauna o analiză complexă în care cele
două interese de studiu devin, de fapt, niște sub-obiective ale unui același obiectiv principal.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=KeIXqmCs17U&index=13&list=PLFC62562E94B8F3CE
14. EVOLUȚIA SISTEMELOR
Am vorbit despre exitența unor elemente componente ale sistemelor și a unor relații între aceste componente.
Această alcătuire nu este o alcătuire înghețată, decât în cazul unor sisteme speciale și a unor situații speciale. Această
alcătuire evoluează pe parcursul timpului. Această evoluție – care este evoluția sistemului – înseamnă, de fapt,
recunoașterea, depistarea în interiorul sistemului, a unor procese de transformare în interiorul elementelor
componente și a unor procese de transfer de la un element la celălalt element, transformare care se sprijină pe relația
respectivă.
Avem, în situația unor sisteme înghețate, o transformare în interiorul elementelor în planul energetic (deci al unor
energii, de fapt) și avem, în cazul transferului, transfer de energie și transfer de substanță, condiție în care un element
poate să piardă substanță și energie, în timp ce un alt element (sau alte elemente) câștigă substanță și energie.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=inpakkrZzmU&list=PLFC62562E94B8F3CE&index=14
15. FUNCȚIILE SISTEMELOR
Aceste procese, în interiorul sistemului, se petrec în sensul finalității sistemului, pentru a servi, de fapt, această
finalitate și aceste procese sunt purtate, de fapt, de ceea ce înseamnă funcția (sau funcțiile) sistemului respectiv,
adică acele însușiri ale sistemului de a realiza un transfer sau de a realiza o transformare.
Referitor la funcție (sau la funcții), sunt mai multe situații pe care le putem întâlni:
Situația cea mai simplă, [este cea] în care avem de a face cu un sistem care, datorită structurii sale, se caracterizează
printr-o funcție, această funcție fiind responsabilă pentru îndeplinirea finalității.
Este vorba, aici, de sisteme foarte simple,1 pentru că o altă categorie se referă la acele sisteme care poartă mai multe
funcții, fiecare dintre aceste funcții fiind responsabilă pentru o anumită parte a finalității, fie că aceste părți de
finalitate se suprapun, din punct de vedere al timpului, sau se realizează în timpi diferiți.2
O a treia situație este aceea a unor sisteme care au aceeași finalitate – deci au o aceeași funcție – aceste sisteme
putând să se manifeste concomitent sau periodic, în timp diferiți. Această diferență de manifestare este determinată
de felul finalității: o finalitate consolidată este o finalitate care poate să fie produsă concomitend de mai multe
9 / 23
30-31 ianuarie 2016
sisteme, [pe când] o finalitate în care manifestarea are un anumit caracter de permanență, s-ar putea să necesite
niște sisteme care să lucreze în succesiune. Vedeți că, și într-un caz, și în celălalt, apare o anumită legătură de
determinare în planul finalității între sistemele respective.3
Vorbim, în această condiție, în mod foarte clar, de un sistem, la mod superior, care cuprinde toate cele trei sisteme
puse în discuție.
Sitemul, la nivel superior, este necesitat, determinat din felul finalității, felul de finalizare a obiectivelor
corespunzătoare pentru fiecare sistem, dar – după cum discutam atunci când am definit sistemul – avem, de aici, de
luat în considerație o manifestare cel puțin de finalitate care nu poate să rezulte prin simpla însumare ci, pur și simplu,
este o parte de finalitate care rezultă ca aport sistemic.
Există și a patra situație, atunci când mai multe sisteme pun în evidență niște funcții care se încrucișează, în sensul că
un sistem este responsabil pentru unele părți de finalitate, alt sistem este responsabil pentru altele, astfel încât
finalitatea nu rezultă decât prin coroborarea acestor funcții. Este o finalitate de coroborare, în care caracterul
sistemic este foarte evident.4
Ultimele două ipostaze de alcătuire sistemică [3, 4] evidențiază, de fapt, ceea ce – în cadrul unui teritoriu, spre
exemplu – putem întâlni sub numele de multifuncționalitate.
Există o stare de multifuncționalitate și în cel de al doilea caz [2], dar aici avem de a face cu o multifuncționalitate
simplă, o multifuncționalitate care nu pune probleme din punctul de vedere al localizării și al alcătuirii
(multifuncționalitatea care pune probleme este multifuncționalitatea sistemică, tocmai datorită faptului că
finalitatea este o rezultantă de suprapunere, în care există posibilitatea fie a anulării unor obiective de finalitate, fie
a exacerbării unei multiplicări de finalitate).
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=Iudry48_s64&index=15&list=PLFC62562E94B8F3CE
16. TIPURI DE VARIABILE SISTEMICE
Conceptul acesta, de stare, este legat de înțelegerea alcătuirii sistemului prin ceea ce denumeam elemente sau
componente, la nivel de variabile, pentru că aceste elemente, componente, într-un sistem, pot să aibă o determinare
– să spunem – permanentă și pot să aibă o determinare temporară.
În primul caz [determinare permanentă], sitemul este un sistem înghețat, un sistem care nu se remarcă printr-un
proces de transformare, un sistem în care o eventuală transformare înseamnă distrugerea lui, dispariția lui.
Imaginați-vă un cub de gheață care, atât timp cât este menținut într-un anumit mediu, își pastrează alcătuirea; în
momentul în care acest mediu se schimbă, gheața se topește – cubul de gheață dispare, dispare sistemul ca atare,
chiar dacă, la un anumit nivel, ne referim la apă, și apa ca sistem are caracteristice trei ipostaze: aceea de lichid,
aceea de solid și aceea de vapori. Această situație este, de fapt, o situație la limită, condiție în care, pentru un anumit
timp, componentele, variabilele respective sunt independente, deși acest lucru se definește până la un anumit
moment dat, atunci când condiția de temperatură se schimbă.
Există și o altă extremă, a variabilelor dependente alături de cele independente; atunci când aceste variabile
dependente sunt în totalitate, avem de a face, practic, cu un sistem care este în continuă transformare, neputându-
se obține niciun moment de manifestare în stabilitate a sistemului respectiv.
Între cele două extreme, însă, există ceea ce numim, îndeobște, un sistem – să spunem – obișnuit, deci un sistem
care se constituie din elemente, unele dintre ele – variabile dependente, altele – variabile independente.
10 / 23
30-31 ianuarie 2016
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=DRV-En2y500&index=16&list=PLFC62562E94B8F3CE
17. DESPRE SISTEM ȘI MEDIUL SĂU ÎNCONJURĂTOR
Este vorba, de fapt, aici, de a lua în considerație raportul dintre sistem și mediul său înconjurător.
Orice sistem exită într-un anumit mediu înconjurător. Dacă ne-am referi la sistemele din teritoriul amenajat, sistemele
spațiului organizat, atunci am înțelege, prin mediu, contextul.
Este un exemplu care se ia în considerație întotdeauna atunci când se încearcă o explicație referitoare la constituirea
sistemului ca sumă de variabile independente și variabile dependente. N-aș putea să vă spun de când datează acest
exemplu în literatura de specialitate, dar, în orice caz, îl întâlnim în lucrările de explicare a teoriei sistemelor, publicate
încă în [din] anii ’60.
Este vorba de automobil. Exemplul reprezintă un obiect destul de complex – și voi vă dați seama că, pe măsură ce
trece timpul, el devine tot mai complex: [din punct de vedere] mecanic, electric, electronic; cu toate acestea, el este
simplificat, foarte simplificat, pentru a fi util ca exemplificare.
Pe de-o altă parte, se apelează la un exemplu imaginat, acela al cutiei negre (cutia neagră însemnând un obiect,
neagră pentru că nu putem vedea ce este în interiorul ei) – un obiect care este situat, aruncat, într-un mediu. Cutia
această, neagră, înseamnă sistemul. De aici, de fapt, este preluat termenul de cutie neagră (spre exemplu, la avioane,
[fiind] cea care, în interior, înregistrează ce se întâmplă pe parcursul zborului).
Situarea acestei cutii negre (deci a sistemului) într-o anumită condiție de mediu, înseamnă, în mod implicit, intrarea
într-o anumită relație a sistemului cu mediul înconjurător. În primul rând, este vorba de ceea ce mediul exercită
asupra sistemului și se vorbește despre o acție a mediului asupra cutiei negre; această acție, în teoria sistemelor,
poartă numele și de intrare: intrare în sistem.
Teoria sistemelor explică [faptul] că orice intrare în sistem înseamnă o modificare, o transformare în sistem și o
eliminare în mediu a unei reacții, a unei ieșiri. Deci, explicația este simplă: orice sistem, într-un mediu, există, se
manifestă printr-o pereche intrare-ieșire, acție-reacție.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=CamjKyPqxvo&list=PLFC62562E94B8F3CE&index=17
18. STAREA SISTEMULUI
Sunt câteva concepte, cu referință directă la realitatea organizării spațiului, pe care trebuie să le lămurim:
Un prim concept este cel de stare:

1. stare a sistemului și, de aici, mai departe,
2. stare a teritoriului și, mai departe – conceptul pe care îl folosim foarte des de –
3. stare existentă (pentru că la aceasta se referă, ca obiectiv, atunci când ne preocupă – spre
exemplu – analiza stării existente în cadrul unui teritoriu).
Pentru a caracteriza sistemul, trebuie să cunoaștem (și, deci, să putem caracteriza) starea sistemului, ori starea
sistemului trebuie luată în considerație ca variabilă sau ca sumă de variabile dependente în cadrul sistemului
respectiv.
11 / 23
30-31 ianuarie 2016
În condiția în care automobilul, prin simplificare, este o cutie neagră, deci un sistem de principiu, mișcarea
automobilului, schimbarea direcției – spre dreapta, spre stânga – cu un anumit unghi se datorează unei intrări care
înseamnă mișcarea volanului într-un anumit raport cu unghiul necesar. Deci, automobilul se deplasează în teritoriu,
în interpretarea ca sistem prin a lua în considerație această pereche intrare-ieșire.
Nu toate manifestările automobilului sunt generate de o asemenea pereche, pentru că viteza nu este generată doar
de altă poziție, de apăsare pedalei, ci și de o anumită poziție a schimbătorului de viteze. Deci, într-o asemenea
condiție, avem de a face cu o intrare prealabilă care nu face altceva decât să producă o schimbare în interiorul
sistemului, adică să pregătească starea sistemul și, abia după aceea, o a doua intrare, favorizată într-un anumit fel de
starea sistemului, eliberează ieșirea, viteza reală a automobilului; deci, avem un al doilea tip de situație, în care ieșirea
este determinată de două intrări: o intrare pregătitoare de stare și o intrare care este intrarea-impuls.
Deci, sistemul, în orice moment (și nu mă refer numai la automobil, ci, în general), se caracterizează printr-o stare, o
stare care, din punctul de vedere al existenței sale în timp, poate să fie o stare de lungă durată sau o stare de scurtă
durată. Această înțelegere a relației intrare-stare-ieșire constituie unul dintre principiile de bază ale abordării
intervenției în cadrul unui teritoriu.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=6FyeW8DfXrQ&list=PLFC62562E94B8F3CE&index=18
19. ABORDAREA INTERVENȚIILOR ÎN CADRUL TERITORIULUI
Această înțelegere a relației intrare-stare-ieșire constituie unul dintre principiile de bază ale abordării intervenției în
cadrul unui teritoriu.
O abordare în teritoriu, de tip bozartist, adică o abordare care era specifică arhitecturii și urbanismului până – să
spunem – [la] începutul anilor ’60, o abordare care a parcurs sute de ani, era o abordare care neglija starea, ideea
de stare. Ea era, cumva, surprinsă doar, datorită intuiției, inventivității unui profesionist, dar nu era luată în
considerație programatic pentru o intervenție – fie aceasta un obiect de arhitectură, fie un spațiu urban, un teritoriu
organizat într-un anumit fel.
Ideea de stare, în abordarea spațiului și a teritoriului apare pe baza unei experiențe fără discuție bozartiste care se
modifică, se schimbă, îndeosebi în perioada arhitecturii moderne a anilor ’20 și a anilor ’30; se constituie, ca principiu,
abia după dezvoltarea metodologiei de natură structuralistă, deci, abordarea structurală și această abordare vor fi
întregite, mai târziu, prin ceea ce va însemna fenomen, fenomenologie, proces și dezvoltare.
Pe baza conceptului de stare (deci, stare existentă a teritoriului), a pune în discuție o intervenție în raport cu starea
teritoriului, înseamnă a pune în evidență ceea ce este caracteristic sistemului existent în teritoriu, ceea ce constituie
premise[le] pentru dezvoltarea acelei stări în cadrul teritoriului.
Trebuie, aici, să vă atrag atenția asupra unui lucru:

De multe ori, folosiți acest termen [această sintagmă] (așa cum apare și în unele programe) – „analiza existentului”,
„analiza stării existente a teritoriului” – ...
Uneori, așa cum se întâmplă și se vede la prediplome, așa cum se întâmplă și se vede la avizări, veniți cu niște planșe
frumos colorate – chiar niște opere de artă – în care ați poșat vechimea clădirilor, înălțimea clădirilor, clădirile pe
funcții, pe stiluri ș.a.m.d. Aceste planșe spun ceva, dar doar ceva despre starea existentă a teritoriului și când întrebi:
- „Bun, și prin ce se caracterizează starea existentă a teritoriului în vederea programului pe care îl ai de
studiat în acest teritoriu?”
- „Păi – zice – nu vedeți?! În planșe!”
Concluzia nu rezultă din planșe, pentru că întotdeuna vă opriți în a poșa frumos planșele, nu în a trage concluziile din
ceea ce planșele respective relevă prin poșeul respectiv.
12 / 23
30-31 ianuarie 2016
În ce măsură situația aceasta existentă face posibilă o intervenție cum o ai în program și în ce măsură nu face posibilă
această intervenție?
În ce măsură disponibilitatea pentru această intervenție este limitată – cât și cum?
În ce măsură posibilitatea de intervenție este condusă într-un anumit fel (poate în raport cu stilul, poate în raport cu
funcțiunile, poate în raport cu o anumită tradiție a locului respectiv)?
O situație existentă este definită atunci când dai răspunsuri la astfel de întrebări.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=Bti4nMluZOo&index=19&list=PLFC62562E94B8F3CE
20. STABILITATEA SISTEMELOR
Centrul nou – cum a fost denumit, deși el este realizat, în general, prin anii ’70 – la Târgu Mureș a însemnat, de fapt,
niște adăugiri la spațiul central care exista, chiar prin niște extinderi ale acestuia, dar [aceste adăugiri] nu au schimbat
caracterul acestui centru, nu au schimbat caracterul acestui spațiu: l-au îmbogățit.
Alta a fost situația cu centrul nou, în aceeași perioadă, la Pitești, unde, de fapt, dintre clădirile care erau pe teritoriul
respectiv, n-au mai rămas decât două. Restul a fost demolat, iar spațiul care a fost construit este un spațiu nou –
pentru momentul respectiv – care nu mai are nimic din caracterul spațiului inițial.
Aceasta înseamnă că – de fapt – în sistemele respective au apărut niște intrări (în cazul Târgu Mureșului, aceste intrări
fiind acceptate de sistem (care s-a dezvoltat), dincolo – la Pitești – nefiind acceptate de sistemul existent și,
bineînțeles, s-a impus crearea unui nou sistem).
Distingem, astfel, că pe parcursul acestei – să spunem – evoluții de stare, avem de a face cu o manifestare de
comportament, o manifestare de comportament care eviențiază stabilitatea sistemului. Este vorba, de fapt, de o
stabilitate globală, care se evidențiază pe întreaga perioadă și este vorba de o succesiune de stări de stabilitate
momentană sau stabilitate de moment, pentru că stabilitatea globală se sprijină pe acele caracteristici de bază, de
permanență ale sistemului, iar stabilitatea de moment se definește prin ceea ce apare nou, chiar dacă acest nou se
definește într-o anumită legătură, într-o anumită corelare cu ceea ce era vechi în cadrul sistemului.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=PhXFfnRtJBE&list=PLFC62562E94B8F3CE&index=20
21. DE LA VARIABILITATE LA VARIANTE
Un al treilea concept care trebuie lămurit și care rezultă, în consecință, este cel de variabilitate a sistemului,
variabilitatea fiind calitatea unui sistem de a se transforma, de a se modifica pe parcurs, fără a se distruge. Deci,
variabilitatea implică, pe parcursul procesului, diferite stări care sunt luate în considerație ca variante posibile.
Ideea aceasta de variabilitate și de variantă atrage atenția asupra a ceea ce se păstrează în cadrul sistemului ca
elemente și relații de bază. Varianta se definește, în aceste condiții, numai în cazul în care ea nu reprezintă o față
complet schimbată a sistemului, ci reprezintă o altă fațetă a sistemului.
Atunc când se comentează un fenomen, un proces în cadrul spațiului, în concluziile respective se vorbește despre o
fațetă, o altă fațetă, o altă fațetă, o altă fațetă... a ceea ce se întâmplă procesului, fenomenului respectiv. Folosindu-
se acest limbaj, se înțelege, dintr-un început, faptul că toate aceste fațete au o aceeași bază, au un același suport,
pentru că nu pot să vorbesc și să mă refer la două înfățișări diferite ca fațete ale unui același sistem dacă nu am, într-
adevăr, a face cu același sistem.
13 / 23
30-31 ianuarie 2016
Este un lucru esențial pentru înțelegerea ideii de variantă – și aici revin, din nou, la ceea ce înseamnă sau ceea ce
constatăm, de multe ori, în situația prezentărilor de prediplome sau în situația prezentării unor proiecte în cadrul
unor comisii de avizare –...
Se cere, de multe ori, prin tema-program – uneori, prin reglementarea legală – ca studiul să fie prezentat în mai
multe variante și cel care face prezentarea studiului vine și ne înfățișează o soluționare a problemei, chiar foarte
minuțios expusă (spre exemplu, în documente, în planuri la scara 1:50), și mai are undeva, într-un colț al unei planșe,
câteva crochiuri la scara 1:500. Când îl întrebi de variante, te trimite la acele crochiuri. Le-a făcut, pentru ca să bifeze
un punct din tema-program, care spune că studiul se va face în variante. Acum, în momentul de față, nu se mai
lucrează prin schițarea cu creionul, ci direct pe monitor – ceea ce a obținut pe monitor satisface într-o anumită
măsură și „aia este varianta”. Acestea nu sunt variante. Acesta nu este un studiu în variante.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=cOW6Eh8gRzE&index=21&list=PLFC62562E94B8F3CE
22. STUDIUL ÎN VARIANTE
Dincolo de înțelegerea, în sine, a ideii de variantă, pornim de la ceea ce înseamnă un sistem S0, care sistem S0 poate
să rezulte direct din tema-program (aici, atrăgându-vă atenția asupra faptului că, în orice proiect, un bun profesonist
lucrează în primul rând asupra temei-program, prelucrează tema-program, studiază tema-program, investighează
posibilitățile pe care tema-program le evidențiază, investighează – pe baza unei documentații – la ce poate duce
tema-program).
În această condiție, în această primă fază de abordare a studiului, el [profesionistul] definește acest sistem, care este
sistemul S0. Sistemul acesta S0, dus până la un anumit orizont de timp, pus în discuție de către el în raport cu niște
criterii, conduce la definirea unui număr de soluționări. Soluționările acestea vor fi diferite, dar ele nu vor fi variante
decât dacă vor avea un numitor comun, adică o informație de bază care se păstrează aceeași. Aceste diferențieri de
variante vor rezulta din diferențierea între factorii, criteriile pe care le ia în considerație, în sensul că – prin abordarea
sistemului S0 – el își definește o sumă de criterii posibile, fiecare variantă fiind determinată, în principiu, în raport cu
o parte din aceste criterii, cu un mănunchi de criterii, pe care le consideră prioritare.
- „Prioritare în raport cu ce?”
- „Prioritare în raport cu o cerință care i se pune de la început.”
S-ar putea întâmpla ca cerința să fie în felul următor:

- „Vreau să-mi realizezi o clădire cu destinația „cutare”, care să nu-mi depășească, ca investiție, valoarea
„cutare”.”
Aceasta este o prioritate. Nu pot să fac, să mă gândesc la orice pentru a realiza spațiul respectiv. Criteriul de cost este
criteriul prioritar [în exemplificarea de mai sus]. El, atunci, va genera un mănunchi de criterii care, pentru această
variantă, sunt prioritare.
Toate variantele, deci, au o aceeași bază, dar ele sunt diferite în raport cu factorii de prioritate. Aceste variante sunt
variante concomitente, pentru că ele sunt diferențiate în raport cu criteriile de evaluare și nu cu timpul la care se
referă, timpul fiind același.
În măsura în care, într-o judecată de valoare asupra acestor variante, se definește una dintre aceste variante ca fiind
de luat în considerație în continuare – aici, desigur, această judecată de valoare fiind făcută de către profesionist
(dacă el merge pe un studiu de mai mare anvergură) sau printr-o colaborare cu comanditarul (cu cel care face
investiția respectivă, cel care a comandat lucrarea respectivă), astfel încât proiectul poate să fie dus în continuare,
urmând o succesiune în timp – avem de a face cu variante în succesiune, variante care nu mai au, în sens caracteristic,
criteriul, ci timp[ul], moment[ul] de finalizare.
14 / 23
30-31 ianuarie 2016
În general, această este situația pentru acele obiective a căror realizare impune un anumit timp. Realizez un PUG
care are drept orizont 25-30 de ani. Sigur că, pentru același moment, realizez niște variante în raport cu niște criterii
diferite (pre exemplu, tipul de extindere, tipul de activități determinante, tipul de ocupare a teritoriului), dar, cum
planul acesta înseamnă un obiectiv care este trimis peste 30 de ani, eu trebuie să văd și să vizualizez, chiar la nivelul
planurilor – ce înseamnă realizarea pe parcurs a obiectivelor prevăzute în cadrul planului, astfel încât aceste obiective
sunt surprinse într-o serie de variante consecutive sau succesive, pe parcurs.
Acesta este principiul, de fapt, de abordare în variante. Indiferent dacă variantele sunt constituite transversal – se
mai spune – sau longitudinal, ele trebuie să aibă, deci, un numitor comun pentru a fi luate în considerație ca variante
și puse în considerație ca variante. Altfel, o comparație este inutilă.
Este inutil să vin la prediplomă, să am o temă-program de spital și, dovedind că nici n-am studiat ca lumea tema-
program, să vin și să propun un spital de un anumit profil, de 500 de locuri – să spunem – organizat pe 15 etaje și să
vin cu un alt spital, care este un spital de 800 de locuri, pe un alt profil, organizat tot pe înălțime [de] 15 etaje sau 20
de etaje. Acestea nu sunt variante. Nu sunt variante de luat în considerație pentru o analiză de variante. Ar trebui să
am de a face cu un spital, care este de un profil precizat, un spital care este cu o capacitate precizată, un spital care
își are componentele precizate și care sunt aceleași și, atunci, pot să studiez în variante programul respectiv:
- „Ce înseamnă rezolvarea acestui spital [în mod] pavilionar?”
- „Ce înseamnă rezolvarea acestui spital [în mod] monobloc (monobloc: P+3E / monobloc: P+15E)?”
... pentru că aici pot să am comparația, și din punctul de vedere al funcționalității, și din punctul de vedere al
amplasamantului pe care-l necesită și al rezolvării de amplasament, și din punctul de vedere al costurilor și pot să
extrag, de fapt, o anumită concluzie.
Vedeți, se întâmplă uneori și la avizări, se întâmplă și la prediplome, să auzi cu voce tare sau șoptit, așa:
- „Ia uite, ăștia mi-au ales varianta asta. Nici n-am studiat-o. Trebuie s-o iau de la început. ...variantă care
nici nu-mi place.”
... exprimare care denotă foarte clar, de fapt, un neprofesionist, pentru că aici intervine ceea ce înseamnă
deontologia – obligația profesionistului de a oferi, pentru un subiect, 3 variante, 5 variante; din punctul lui de vedere,
toate cele 5 variante sunt rezolvate, profesionist, corect; toate cele 5 variante pot să intre în discuție pentru – mă
rog, la un moment dat – o realizare; oricare dintre aceste variante ar putea să fie aleasă de cei care au această
misiune.
Sigur că eu, ca autor, pot să-mi exprim un atașament pentru una din variante, acest atașament fiind motivat de – să
spunem – anumiți factori care-mi sunt mai apropiați, dar în niciun caz eu nu pot să dau prioritate unei variante în
raport cu celelalte variante, pentru că atunci mă trezesc în situația când, de fapt, este aleasă o altă variantă.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=4Ph9kq1JU-8&list=PLFC62562E94B8F3CE&index=22
23. TIPOLOGII ALE SISTEMELOR (I) – despre criterii
Am afectat un timp destul de consistent – cred eu – problemelor legate de definiția conceptului de sistem și de
natura relațiilor în sistem, aceasta pentru a motiva afirmația pe care am făcut-o, la un moment dat, referitoare la
definirea caracterului unui sistem prin natura relațiilor sistemului respectiv.
Din comentariul pe care l-am făcut anterior, rezultă necesitatea de a aborda o tipologie a sistemelor. Sigur că, a
realiza o tipologie înseamnă a lua în considerație un reper (un criteriu sau mai multe criterii), aceasta în funcție de
rolul pe care această tipologie l-ar avea în utilizarea conceptului de sistem în cadrul domeniului de cercetare
științifică.
15 / 23
30-31 ianuarie 2016
În ceea ce privește organizarea spațiului arhitectural, urban, teritorial, nu ne putem limita la un singur criteriu.
Va trebui să luăm în considerație mai multe criterii, pentru fiecare dintre criteriile respective putând să evidențiem
niște tipuri de sisteme, tipuri care sunt caracterizate în raport cu relațiile care le determină.
Pe noi ne interesează această tipologie, în măsura în care plecăm de la cunoașterea relațiilor și, în cadrul studiului,
ajungem să definim sistemul, spațial sau, într-o abordare în sens invers, cunoaștem în ansamblu sistemul, în
globalitatea lui și, plecând de la încadrarea tipologică a sistemului respectiv, ajungem să îl aprofundăm până la
cunoașterea relațiilor care îl caracterizează.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=g3gKYeF0x5I&list=PLFC62562E94B8F3CE&index=23
24. TIPOLOGII ALE SISTEMELOR (II) – sisteme statice, sisteme dinamice
Un prim criteriu pe care trebuie să-l luăm în considerație este cel care se referă la stabilitatea lui [sistemului]. Deci,
este vorba de o evaluare a sistemelor, în raport cu timpul, cu durata lor în timp, așa cum am definit, mai înainte,
conceptul de stabilitate.
Sunt două tipuri de sisteme: sistemele statice și sistemele dinamice (statice – cele care nu acceptă transformarea,
mișcarea; cele dinamice – cele care acceptă transformarea, mișcarea).
Sigur că, această calitate de static sau dinamic se definește într-un mod relativ în raport cu timpul, acest timp
interesându-ne în măsura în care mișcarea sau păsatrarea sistemului într-un anumit timp este interesantă pentru
noi. Deci, nu vom lua în considerație o stabilitate – în general – totală, o stabilitate care se definește ca o calitate
permanentă a sistemului, după cum o dinamică permanentă și totală a sistemului este neconvenabilă pentru
abordarea, pentru cunoașterea sistemului respectiv.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=6L92E9P71Vs&list=PLFC62562E94B8F3CE&index=24
25. TIPOLOGII ALE SISTEMELOR (III) – sisteme simple
Al doilea criteriu, se referă la gradul de organizare a sistemului, gradul de organizare însemnând, de fapt, relațiile în
interiorul sistemului și relațiile sale în exteriorul său, contând, în acest sens, atât cantitatea lor, cât și calitatea lor, ca
orientare, ca intensitate, ca natură.
Din acest punct de vedere, avem de a face cu sistemele simple, complexe și integrate.
Sistemul simplu este sistemul care se manifestă, în general, rudimentar, care se manifestă în orice situație cam într-
un același mod, tocmai datorită faptului că el nu are o multitudine de caracteristici care să-i dea posibilitatea de
adaptare în situații diferite. Sistemele simple, după cum am mai spus, sunt sistemele care se desfășoară într-un singur
plan, sistemele care, din punctul nostru de vedere, nu sunt, de fapt, niște sisteme efectiv spațiale; ele pot să ne
intereseze în măsura în care pot să se constituie ca subsisteme într-un sistem mai amplu.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=EZU80POEar0&index=25&list=PLFC62562E94B8F3CE
16 / 23
30-31 ianuarie 2016
26. TIPOLOGII ALE SISTEMELOR (IV) – sisteme complexe
Sistemele complexe sunt acele sisteme ale căror relații se desfășoară retimorfic sau dendromorfic și, îndeosebi, atunci
când aceste relații sunt spațiale. Deci, avem de a face cu o organizare de sistem pe mai multe planuri.
Vorbim de un grad de complexitate, pentru că putem avea de a face cu sisteme de o minimă complexitate sau sisteme
de foarte mare complexitate, sistemele de foarte mare complexitate necesitând, pe parcursul abordării, o
descompunere a lor.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=1TQaFuMSOy4&list=PLFC62562E94B8F3CE&index=26
27. TIPOLOGII ALE SISTEMELOR (V) – sisteme integrate (1)
Sistemele integrate sunt, de fapt, sistemele cu alcătuirea cea mai complicată, sunt sistemele care evidențiază cea mai
densă substanță, sistemele care evidențiază, din punct de vedere numeric (cantitativ, deci, dar și calitativ), cea mai
bogată stare de relații.
Ce înseamnă un sistem integrat?
Dacă un sistem simplu este un sistem care se poate constitui într-o alcătuire uni-plană (indiferent dacă este vorba de
o direcționalitate lineară sau triangulară sau reticulară),1
dacă sistemul complex se constituie într-o alcătuire multi-plană, în spațiu (de data aceasta, obligatoriu într-o alcătuire
dendromorfică (piramidală) sau retromorfică (volumetrică), de asemenea),2
în aceste cazuri [1,2], având în vedere faptul că – în condițiile de existență a unor multiple planuri – relația între
elemente dintr-un plan inferior și elemente aflate într-un plan superior se face, obligatoriu, prin intermediul unor
elemente din planurile (sau planul) intermediare,
în alcătuirea integrată, păstrându-se o asemenea condiționare, se adaugă una suplimentară și, anume, relația dintre
un element dintr-un plan inferior și un element dintr-un plan superior – fie chiar, într-o astfel de alcătuire, vârful
sistemului – [se face] în mod direct.
Aceasta este o integrare minimă în cadrul unui sistem.
O singura relație de acest fel implică, introduce sistemul respectiv în tipul sistemelor integrate.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=kJtgmQM9ViM&list=PLFC62562E94B8F3CE&index=27
28. TIPOLOGII ALE SISTEMELOR (VI) – sisteme integrate (2)
O altă explicație (de fapt, explicația pentru aceeași situație, numai că, realizată cu o altă referință) pleacă de la ideea
a două sisteme care își au, fiecare, componentele sale, fiecare se caracterizează prin niște relații interioare (relații
tari), fiecare se caracterizează, posibil, prin alte relații, care sunt relații exterioare (ca relații slabe), dar apare încă o
particularitate, în sensul că un element al unui sistem este, în același timp, element în celălalt sistem. Deci, din punct
de vedere al ariei de referință, cele două sisteme se suprapun parțial, această suprapunere parțială generând o stare
minimă de integrare. Sigur că, este posibil ca această stare de integrare să fie mai accentuată, mai profundă, în
măsura în care mai multe elemente sunt comune. Sigur că, în aceste condiții, definirea sistemului la nivel superior S01
este mai simplă, mai directă, pentru că acestă stare de integrare este mai ușor de perceput, este mai evidentă decât,
eventual, relațiile pe le-am putea constata ca relații slabe între cele două sisteme.
17 / 23
30-31 ianuarie 2016
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=0882coLhRUI&list=PLFC62562E94B8F3CE&index=28
29. ANSAMBLUL MULTIFUNCȚIONAL INTEGRAT
Această stare de integrare se definește – în această condiție, în ansamblul tipurilor de sisteme, respectiv definite în
raport cu relațiile – ca starea cea mai complexă de sistem.
Ea există în natură.
Din natură, ea a fost preluată în ceea ce înseamnă existență umană organizată și a devenit, în urbanismul modern,
un model, un prototip pentru ceea ce înseamnă organizarea spațiului (fie arhitectural, fie urban), pentru că astăzi
abordăm, în mod conștient, o categorie specifică în cadrul acestei organizări de spațiu și, anume, ansamblul
multifuncțional integrat, indiferent de scara la care realizăm această abordare, de scara de spațiu la care realizăm
această abordare. Putem să ne referim la un sistem integrat multifuncțional ca obiect de arhitectură și, în general,
tendința foarte clară a acestor ani este este cu referire la programele de arhitectură complexă spre rezolvări
multifuncțional integrate, ansamblul cultural multifuncțional integrat sau la ceea ce înseamnă stare de inegrare în
cadrul unui teritoriu urban.
Dacă în urmă cu, știu eu, 30-40 de ani, poate chiar mai curând, poate și astăzi în mintea unora dintre profesioniști, a
aborda problema de patrimoniu în contextul orașului modern (deci, al unei construcții noi urbane) este o problemă
de diferență, de separare, de tratare distinctă, tendința contemporană este, dimpotrivă, [de] a rezolva această
problemă în contextul ansamblului multifuncțional integrat, pentru că această multifuncționalitate integrată se
definește avantajos din punct de vedere și economic, și social, și configurativ, estetic, ambiental.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=oiphpxEBIDs&list=PLFC62562E94B8F3CE&index=29
30. TIPOLOGII ALE SISTEMELOR (VII) – sisteme închise, sisteme deschise
Un al treilea criteriu [după stabilitatea și modul de organizare a sistemului] este formația sistemului, termenul acesta
de formație conducând la ideea așezării componentelor între ele și la modul în care această așezare este responsabilă
pentru ceea ce înseamnă caracteristica sistemului, dar și comportament al sistemului, pentru că am văzut că, dacă
ne referim la caracteristica sistemului, luăm în considerație relațiile, dar, mergând mai departe, ajungem la cum se
comportă sistemul respectiv, ori, referitor la acest comportament, am discutat, cu altă ocazie, relația (legătura)
intrare-ieșire în situația unui simplu raport sau a unui raport mai complex (între dublă intrare și simplă ieșire).
Numai că, trebuie să (re)luăm în considerație conceptul de „legătură inversă”, referitor la sistem, în sensul că o ieșire
din sistem poate să se consume în afara sistemului, în context, fără ca acest lucru să schimbe ceva din existența
sistemului. Sigur că, această relație intrare-ieșire – produsă continuu în această condiție – va produce o slăbire a
acestui sistem, pentru că e vorba de un consum de energie, dacă sistemul nu este alimentat cu energie, și știți, de
fapt, comentariul din Fizică a ceea ce înseamnă, în ideal, perpetuum mobile și a faptului că, în realitate, această stare
de perpetuum mobile nu poate să existe; mulți s-au străduit să găsească acel perpetuum mobile și să demonstreze
posibilitatea existenței lui, dar, până acum, lucrul acesta nu a reușit, pentru că e vorba de această alimentare
continuă, indiferent de cum se asigură această alimentare.
Dar, există și situația unor ieșiri care se consumă doar parțial în context sau nu se consumă deloc în context, ele
întorcându-se la intrare, influențând următoarea, următoarele intrări. Spunem că un sistem în care se evidențiază cel
18 / 23
30-31 ianuarie 2016
puțin o astfel de legătură inversă este un sistem închis, în timp ce un sistem deschis este un sistem în care nu apare
o asemenea legătură inversă.
Sigur că, aceasta este definiția teoretică, pentru că, în realitate, ne referim la sisteme mai mult sau mai puțin închise,
mai mult sau mai puțin deschise.
Sitemele închise sunt sistemele pe care le găsim în lumea vie, acolo unde avem de a face cu o stare a sistemului care
se reglează în mod natural: biotopurile, în anumite areale specifice.
Biotopul se constituie, de fapt, piramidal, ca sistem, în condiția în care în arealul respectiv conviețuiesc exemplare
dintr-un număr de specii care nu sunt indiferente între ele, ci sunt dependente între ele, în general având de a face
cu:
o specie – care e specia de bază, în planul de bază (care e specia cea mai numeroasă ca număr de indivizi),
alte specii pe planuri intermediare și
o specie pe un plan care este planul de vârf (și care, din punct de vedere al numărului de indivizi, este cea mai puțin
numeroasă).
Aceste specii sunt legate între ele prin relații de co-existență – uneori, de colaborare, chiar – uneori (și vedeți asta la
TeleEnciclopedia, spre exemplu) sau, alteori (de cele mai multe ori), prin relații de dependență în existență, în sensul
că o specie trăiește, se hrănește pe seama existenței celeilalte specii, în general această relație în piramida trofică
respectivă curgând de sus în jos. Numai că, pentru ca această relație să funcționeze, ea trebuie să aibă și o întoarcere,
de jos în sus, astfel încât orice intervenție asupra unuia dintre palierele acestei piramide trofice (intervenție de natură
naturală sau intervenție de natură, să spunem, artificială), producând o reducere a numărului de exemplare pe
palierul respectiv, se va transmite ca influență în sus.
Omul, deranjat de șoricime, va lupta împotriva acestei șoricimi cu mijloacele care îi sunt la îndemână.
Șoricimea se va diminua numeric, astfel încât
speciile din planul superior nu vor mai avea posibilitate de hrană suficientă și se vor diminua numeric, astfel încât
această influență va fi purtată până la vârf.
Diminuarea, la un moment dat, va produce un salt invers: va permite o creștere a populației din planurile de jos și,
iată că, în această condiție, se produce, prin această relație inversă, în cadrul acestui sistem închis în arealul respectiv,
o menținere în echilibru a sistemului respectiv, un echilibru care poate să fie natural sau o stare, de fapt, de echilibru
deteriorat datorită unor intervenții, să spunem, intempestive în regula biotopului respectiv.
Deci, aceasta este situația unui sistem închis.
Sistemul închis, vă dați seama, este un sistem care, în general, este într-o anumită măsură, în care se definește
închiderea, independent de context. Sigur că, biotopul există într-un context care e definitoriu pentru el, dar din
punctul de vedere al reglării, contextul nu intervine, decât în măsura în care o schimbare de context intervine ca o
modificare intempestivă a acelei relații de determinare inversă.
Sistemul deschis este sistemul care acceptă modificarea, acceptă intrări diferite, răspunde la modificare. Vă spuneam
că și deschiderea aceasta este relativă: poate să fie mai profundă sau mai puțin consistentă – ca atare, și
disponibilitatea sistemului pentru schimbare, pentru modificare, este diferită.
Comparativ, între cele două sisteme – cel închis și cel deschis –, trebuie precizat faptul că sistemul închis se manifestă
prin rezistență la context, la mediu, în timp ce sistemul deschis se manifestă prin capacitate de adaptare.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=KwUL-stZOZY&list=PLFC62562E94B8F3CE&index=30
19 / 23
30-31 ianuarie 2016
31. TIPOLOGII ALE SISTEMELOR (VIII) – sisteme continue, sisteme discontinue
Un al patrulea criteriu de luat în considerație [după stabilitatea, modul de organizare a sistemului și formația
sistemului] este evoluția sistemului, modul în care se produce mișcarea în sistem și a sistemului în contextul respectiv
și avem de a face cu:
sisteme continue (în care mișcarea este un proces continuu) și
sisteme discontinue (în care mișcarea se evidențiază periodic, din timp în timp).
Vasele comunicante sunt un sistem continuu, după cum biotopul la care mă refeream mai înainte este un sistem
discontinuu, pentru că evaluarea lui, pe planurile componente, se realizează definind o cantitate de exemplare care
nu pot să fie „3,2”, „3,5”, ci un număr de exemplare întregi.
Din punctul de vedere al preocupărilor în teritoriu, în organziarea spațiului, sistemele pe care le întâlnim pot fi și
continue, și discontinue.
În general, având de a face cu spațiul ca manifestare fizică și nu abstractă, preponderența este a sistemelor
discontinue.
Nu putem să evaluăm – spre exemplu – realitatea în procesul de punere în operă a unui proiect, decât în anumiți
timpi, în anumite perioade.
Nu putem să spunem „clădirea respectivă e o clădire gata la roșu”.
Nu poți să spui că (chit că lucrul ăsta îl poți explica) „da, sunt făcuți trei pereți, dar mai sunt doi, unul s-a dărâmat,
unul cu altul nu-știu-ce s-a întâmplat”.
Sistemele continue referitoare la organizarea spațiului apar atunci cănd această organizare a spațiului este pusă în
discuție cu ceea ce înseamnă abordarea psiho-sociologică, pentru că sistemele de comportament psiho-sociologic
sunt sisteme continue. Analiza lor, abordarea lor se realizează întotdeauna dincolo de recunoașterea acestei
caracteristici, prin așa-numitul proces de discretizare, adică prin transformarea lor în sisteme discontinue, aceasta
dacă nu cumva avem curajul să rezolvăm noi sau să apelăm la cineva care se poate descurca și să abordeze sitemul
discontinuu respectiv prin procedee matematice, situație care este posibilă.
https://www.youtube.com/watch?v=58bbcHcndWU&index=31&list=PLFC62562E94B8F3CE
32. TIPOLOGII ALE SISTEMELOR (XIX) – sisteme deterministe, sisteme probabiliste
În fine, ultimul criteriu [după stabilitatea, modul de organizare a sistemului, formația sistemului și evoluția sistemului]
este cel care se referă la alcătuire, fapt care are legătură cu certitudinea și avem de aface cu:
sisteme deterministe (sisteme a căror evoluție poate fi, este determinată) și
sisteme probabiliste (deci, a căror evoluție nu este determinată decât parțial sau – și acestea sunt situațiile care ne
interesează pe noi – sunt posibil de determinat în variante; iată, aici, legătura între ideea de variantă și aceea de
sistem probabilist).
Proiectul, atunci când este încheiat, când este aprobat, însușit, când a intrat în faza operațională, de execuție, este
un sistem determinist sau, putem spune, determinat. Ne așteptăm să constatăm, peste un anumit timp, apariția în
teritoriul respectiv a unui spațiu organizat în conformitate cu informațiile pe care ni le dă proiectul perspectiv.
Măsura, însă, în care o cercetare de soluție se desfășoară în sens prospectiv (deci, nu planificativ), avem de a face cu
niște soluții care se exprimă ca sisteme probabile, probabiliste. Starea, situația de probabil este legată de o anumită
condiționare; deci, proiectul se va realiza astfel, constituindu-se un spațiu în această configurație, dacă „cutare”
20 / 23
30-31 ianuarie 2016
condiție va fi înteplinită (dacă, spre exemplu, nu-știu-ce entitate va depune până la termenul respectiv „cutare” sumă
ca sprijin financiar; o exemplificare foarte simplă; acest „dacă” poate să apară sub forme foarte diferite).
Acest înțeles de „probabil” este posibil de comentat, chiar cu referință la trecut, în legătură cu proiecte care au o
durată foarte îndelungată până la intrarea în lucru, în operațional, când, de fapt, imaginea configurației spațiului
realizat este numai una dintre cele întrevăzute în momentul în care a apărut inițiativa pentru spațiul respectiv. În
general, aceasta este o situație care poate să însemne o abordare conștient-pozitivă pentru – știu eu – o problemă
în teritoriu, dar care uneori înseamnă și o abordare inconștient – mă rog, s-ar putea chiar și conștient – negativă a
unei probleme, în cadrul teritoriului.
Din păcate, dacă ne uităm la experiența construcției urbane în București în ultimii 20 de ani, practic 80% dintre
inițiativele apărute la un moment dat și dintre realizările care s-au înfăptuit se înscriu în această situație. Practic, nu
am avut de a face decât cu alternative probabile de natură întâmplătoare sau conjuncturală și nu este de mirare de
ce, din punct de vedere calitativ, realitatea care apare, la un moment dat, totuși, în teritoriu, este cu mult sub ceea
ce reprezenta inițiativa, ideea inițială a proiectului respectiv.
Deci, ar trebui să reținem, pentru comentariul unei asemenea situații, că, de fapt, evoluția unui sistem probabilist
(deci, a proiectului ca sistem probabilist) este și o consecință a unor conjuncturi nefavorabile pentru un proiect, din
păcate, în multe situații, conjuncturi intenționate.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=Q33NpoUdYw4&list=PLFC62562E94B8F3CE&index=32
33. SISTEMUL SOCIO-SPAȚIAL
Vorbind despre spațiu, trebuie să luăm în considerație că în acest spațiu, organizat într-un anumit fel, există o
societate – mai mică sau mai mare – , există o viață socială, dincolo de ceea ce înseamnă funcționare în sine a spațiului
respectiv și că, de fapt, noi nu trebuie să neglijăm faptul că această societate, această viață socială se constituie în
suprapunere cu spațiul respectiv, în felul acesta definindu-se sistemul socio-spațial.
Sistemul socio-spațial este cea mai complexă formă de sistem care se manifestă în cadrul teritoriului. Noi, ca
profesioniști, nu reușim, încă, să stăpânim complet acest sistem socio-spațial, pentru că, în continuitatea unor sute
de ani ne declarăm în stare în fiecare moment să stăpânim spațiul, dar chiar dacă și în limitele acestui spațiu avem
încă multe nesatisfacții, majoritatea acestora sunt în ansamblul – dacă vreți – socio-spațial.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=gf5Va2h6e-A&list=PLFC62562E94B8F3CE&index=33
34. BEER – CARACTERISTICI ȘI CALITĂȚI ALE SISTEMELOR
Beer ia în discuție sistemele care pot să fie întâlnite în cadrul teritoriului, în organizarea teritoriului și – să spunem –
concluzia analizei pe care el o dezvoltă ne atrage atenția asupra faptului că sistemele au niște trăsături caracteristice
în raport cu care se definesc în plan calitativ și, pe această bază, el alcătuiește o listare: pe o coloană situează tipul
de sistem din punctul de vedere al caracteristicilor pe care le pune în evidență, iar pe cealaltă coloană, calitățile pe
care sistemul, în principiu, le evidențiază.
Listarea nu este întâmplătoare, este în ordinea crescătoare a interesului, a „greutății” caracteristicii respective în
ansamblul sistemului respectiv și, pentru a descifra mai bine scrisul, vă citesc aceste consemnări:
21 / 23
30-31 ianuarie 2016
1. inter-relațonare, fără de care un sistem nu există (în forma sa cea mai simplă, n-are cum să existe);
2. orizontalitate (în cadrul sistemului simplu, relațiile sunt într-un singur plan);
3. verticalitate (se adaugă relații între planuri, deci, este vorba, de acum, de un sistem mai amplu);
4. ordine (în sensul că sistemul evidențiază o logică, niște reguli, o legitate – am spune, altfel);
5. scopul (finalitatea înseamnă că e foarte clară);
6. stabilitate;
7. complexitate;
8. diferențiere (deci, capacitate de diferențiere a unor componente în interiorul său – deci a unor subsisteme
– sau de diferențiere între sistemul respectiv și alte sisteme care pot să aparțină aceleiași categorii);
9. energie acumulată (termenul care apare în teoria sistemelor este cel de „entropie”);
10. legătura inversă (feedback-ul);
11. autoreglarea.
Dacă inter-relaționarea generează, în mod automat, calitatea de organic, de organicitate a sistemului respectiv,
aceasta, împreună cu cele trei caracteristici consemnate la punctele 2, 3 și 4, generează o a doua calitate, aceea de
ierarhic sau ierarhizare.
În continuarea logicii respective, ierarhizarea, împreună cu caracteristicile evidențiate la punctele 5, 6, 7, și 8, se
constituie ca variabilitate pentru că, în fine, aceasta [variabilitatea], cumulând energie acumulată, feedback-ul și
autoreglarea, să se constituie în adaptabilitate.
Avem de a face, în această listare a lui Beer, cu cele patru calități fundamentale ale unui sistem [organicitate,
ierarhizare, variabilitate, adaptabilitate]. Putem considera un sistem în raport cu calitatea fundamentală,
elementară, care este organicitatea și putem considera completitudinea unui sistem, atunci când el pune în evidență
adaptabilitatea, având în vedere că adaptabilitatea, în mod obligatoriu, le implică pe celelalte trei.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=41D5YEdeMt8&index=34&list=PLFC62562E94B8F3CE
35. MOBILITATE URBANĂ
Referindu-ne la situația într-un teritoriu, evaluarea acestei situații, în mod firesc, trebuie să se încadreze într-un
anumit tip de sistem și să fie comentată în raport cu calitatea (sau calitățile) pe care sistemul respectiv le pune în
evidență.
Ne interesează, în cadrul teritoriului, un spațiu – dacă el este organizat – astfel încât să fie adaptabil în timp. Vorbim
despre spații fixe sau spații transformabile.
Vorbim, printr-o extindere a termenului, de mobilitate urbană.
Termenul de mobilitate urbană [este] greșit înțeles în sensul de mișcare urbană: asta este o înțelegere ignorantă;
termenul de mobilitate urbană înseamnă calitatea spațiului de a se putea modifica în timp. Spunem despre un spațiu
că este mobil, nu că în el se mișcă niște vehicule sau niște oameni, ci pentru că el se poate transforma, într-o anumită
dinamică, în raport cu anumite modificări la nivelul cerințelor respective, ori el este adaptabil sau nu este adaptabil,
termenul acesta de adaptabil fiind luat în considerație (ca și termen de închis / deschis) în sens relativ, pentru că
adaptabilitatea se judecă în raport cu scopul, cu finalitatea, ori este posibil ca să am de a face cu un spațiu definit în
raport cu un anumit scop, dar, pe parcursul timpului, scopul (finalitatea, ca sistem) să se îmbogățească, să se
modifice.
22 / 23
30-31 ianuarie 2016
Și atunci îmi pun întrebarea:

- „În ce măsură spațiul respectiv (deci, sistemul spațial respectiv) este adaptabil (adaptabil nu în principiu,
pentru că lucrul ăsta nu pot să-l iau în considerație decât referindu-mă generic, la sistem)?
Referindu-mă la un anumit spațiu, pot să spun că el este adaptabil sau nu în raport cu o nevoie.
Și, de aici, o serie de alți termeni care intră în discuție, cum ar mai fi termenul de flexibilitate.
Vă dați seama de importanța acestui înțeles simplu, teoretic, elementar în ceea ce ar însemna și va însemna
înțelegerea corectă a unor termene de mare actualitate, pe plan european, cum ar fi regenerare urbană, reînnoire
urbană, proiect urban.
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=RMkc5ChcYLc&list=PLFC62562E94B8F3CE&index=35
23 / 23

Doctrine Urbane Teorie Si Toate PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Doctrine Urbane Teorie Si Toate PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sursa: YouTube, https://www.youtube.com/watch?

TERMINOLOGIE DE ARHITECTURĂ ȘI URBANISM

1. ABORDAREA SISTEMICĂ A TERITORIULUI

2. NOȚIUNI PREMERGĂTOARE DEFINIRII SISTEMULUI

3. DESPRE SISTEM ȘI ANSAMBLU

4. CINCI MODURI DE A DEFINI UN SISTEM

Iată alte definiții:

Sunt mai mulți factori care pot fi luați în considerație.

Se poate pune întrebarea:

8. DESPRE SISTEME ȘI RELAȚII (III) – polaritatea relațiilor

Se găsesc în construcția urbană mondială numeroase exemple care pot fi comentate.

9. DESPRE SISTEME ȘI RELAȚII (IV) – scopul relațiilor

Niște indivizi, niște oameni:

10. CARACTERISTICILE SISTEMELOR

Trei sunt, de fapt, aceste concluzii:

11. DESPRE CARACTERISTICI SISTEMICE, TERITORIU ȘI INTERVENȚII

Lucrul este foarte simplu de înțeles:

13. PROPRIETĂȚI ALE SISTEMELOR

14. EVOLUȚIA SISTEMELOR

15. FUNCȚIILE SISTEMELOR

16. TIPURI DE VARIABILE SISTEMICE

17. DESPRE SISTEM ȘI MEDIUL SĂU ÎNCONJURĂTOR

18. STAREA SISTEMULUI

Un prim concept este cel de stare:

19. ABORDAREA INTERVENȚIILOR ÎN CADRUL TERITORIULUI

Trebuie, aici, să vă atrag atenția asupra unui lucru:

20. STABILITATEA SISTEMELOR

21. DE LA VARIABILITATE LA VARIANTE

22. STUDIUL ÎN VARIANTE

S-ar putea întâmpla ca cerința să fie în felul următor:

23. TIPOLOGII ALE SISTEMELOR (I) – despre criterii

24. TIPOLOGII ALE SISTEMELOR (II) – sisteme statice, sisteme dinamice

25. TIPOLOGII ALE SISTEMELOR (III) – sisteme simple

26. TIPOLOGII ALE SISTEMELOR (IV) – sisteme complexe

27. TIPOLOGII ALE SISTEMELOR (V) – sisteme integrate (1)

Ce înseamnă un sistem integrat?

28. TIPOLOGII ALE SISTEMELOR (VI) – sisteme integrate (2)

29. ANSAMBLUL MULTIFUNCȚIONAL INTEGRAT

30. TIPOLOGII ALE SISTEMELOR (VII) – sisteme închise, sisteme deschise

Deci, aceasta este situația unui sistem închis.

31. TIPOLOGII ALE SISTEMELOR (VIII) – sisteme continue, sisteme discontinue

32. TIPOLOGII ALE SISTEMELOR (XIX) – sisteme deterministe, sisteme probabiliste

33. SISTEMUL SOCIO-SPAȚIAL

34. BEER – CARACTERISTICI ȘI CALITĂȚI ALE SISTEMELOR

35. MOBILITATE URBANĂ

Vorbim, printr-o extindere a termenului, de mobilitate urbană.

Și atunci îmi pun întrebarea:

S-ar putea să vă placă și