Universitatea de Stiinte Agricole si Medicina Veterinara a

Banatului Timisioara

Facultatea de Management Agricol

Specialiazarea: Inginerie Economica in Agricultura

REFERAT
La disciplina
LIMBA ENGLEZA DE AFACERI

Coordonator: Student:

Conf.dr. Rata Georgeta Leonard Bernstein

Anul I IEA ID
SISTEME DE AGRICULTURĂ
AGRICULTURA
DURABILĂ
 CUPRINS

ARGUMENT......................

CAPITOLUL I . ISTORICUL SISTEMELOR DE AGRICULTURĂ

CAPITOLUL II. SISTEME DE AGRICULTURĂ

2.1 AGRICULTURA CONVENŢIONALĂ ............................................

2.2 AGRICULTURA BIOLOGICĂ ............................................................

2.3 AGRICULTURA ORGANICĂ ..............................................................

2.4 AGRICULTURA BIODINAMICĂ ..........................................................

CAPITOLUL III. AGRICULTURA DURABILĂ

3.1 CARACTERISTICILE AGRICULTURII DURABILE .........................

3.2 MĂSURI DE DEZVOLTARE A AGRICULTURII DURABILĂ........

3.3 EVALUAREA SUSTENABILITĂŢII AGRICULTURII DURABILE......

BIBLIOGRAFIE
 ARGUMENT

Prin sistem de agricultură se înţelege un complex de măsuri organizatorice pedo-

ameliorative, agrofitotehnice, zootehnice, economice etc. de utilizare a resurselor naturale şi
umane în vederea desfăşurării procesului de protecţie în agricultură. Complexitatea sistemului
este determinată de condiţiile naturale şi socio-economice, de nivelul de dezvoltare al ştiinţei şi
tehnicii în etapa respectivă şi s-a dezvoltat odată cu evoluţia socetăţii omeneşti.

În mod obişnuit, denumirea sistemelor de agricultură se face după una din măsurile
(lucrările ) specifice pe care le include şi, ca urmare, literatura de specialitate cuprinde un număr
mare de astfel de sisteme, din care unele s-au utilizat concomitent.

Dintre sistemele utilizate pe scară largă şi care au dominat în anumite perioade amintim
sistemele de agricultură cu ţelină, cu pârloagă, cu ogor altern, convenţional, biodinamic, biologic
şi sistemul agriculturii durabile, care a apărut în ultimul deceniu.

Agricultura Convenţională

Ca urmare a dezvoltării industrie, pe baza realizărilor ştiinţei şi tehnicii, precum şi

datorită creşterii cerinţelor pentru produse agricole, în anul 1950, sistemul, din extensiv a
devenit intensiv. Aceasta s-a concretizat prin folosirea de soiuri productive, introducerea
hibrizilor, mai întâi de porumb apoi de floarea-soarelui şi sfectă pentru zahăr, extinderea folosirii
îngrăşămintelor chimice, a pesticidelor, maganizării, irigaţiilor etc. Acest sistem, bazat pe
utilizarea mecanizării, a unui număr mare de lucrări ale solului, pe folosirea unor cantităţi mari
de îngrăşăminte chimice şi pesticide etc. a fost denumit sistem de agricultură convenţională

Agricultura biologică

Conceptul a apărut după al doilea război mondial, fiind elaborat de Lamaire şi Boucger (Franţa).
Conţinutul agriculturii biologice se aseamăna foarte mult cu cel al agriculturii biodinamice,
deoarece şi acest sistem presupune utilizarea îngrăşămintelor organice, asolamentelor, a
metodelor biologice de combinare a bolilor şi dăunătorilor şi renunţarea totală la folosirea
substanţelor chimice (îngraşăminte, pesticede ş.a.) obiţinute pe cale industrială

AGRICULTURA ORGANICĂ

Agricultura organică are un rol important în producţia mondială de alimente, însă nu poate fi
un substituit al substanţelor agro-chimice, în condiţiile în care populaţia lumii este în creştere.

Agricultura organică este un sistem de managenent de producere care promovează şi

ameliorează sănătatea agro-sistemului, biodiversitatea, ciclurile biologice şi activitatea biologică
a solului. Ea accentuează utilizarea mai aprofundată a practicilor de managenent faţă de
investiţiile extra-fermiere, luând în consideraţie că condiţiile regionale necesită sisteme adoptate
local. Pentru îndeplinirea oricărei funcţii specifice ale sistemului se folosesc, unde este posibil,
metode agronomice, biologice şi mecanice, fără utilizarea materialelor sintetice.

AGRICULTURA BIODINAMICĂ

Agricultura biodinamică a apărut în sec XX , ca rezultat al preocupărilor de a contacta

pericolului determinat de efectele negative ale chimizării agriculturii asupra diverselor
componente ale biosferei. Începuturile au fost realizate de către Rudolf Steiner, ce a elaborat,
începănd cu 1924, un sistem coerent, combinând practicile eficiente cunoscute de gospodăria
ţărănească cu tehnologii specifice care, împreună, pot contribui la armonizarea factorilor tereştri
şi cosmici (P. Papacostea, 1994)

Agricultura durabilă

Argricultura durabilă presupune utilizarea ştiinţifică, armonioasă, a tuturor

componentelor tehnologice specifice: lucrările solului, rotaţia culturilor, fertilizarea, irigare,
combaterea bolilor şi dăunătorilor inclusiv prin metode biologice, creşterea animalelor, stocarea,
prelucrarea şi utilizarea reziduurilor rezultate din activităţile agricole, etc, pentru realizarea unor
producţii ridicate şi stabile, fără însă a afecta mediul înconjurător. Pentru terenurile agricole
afectate de secetele periodice este indicată menţinerea de perdele de producţie forestier care
constituie elemente de frânare a eroziunii. Utilizarea durabilă a solului implică menţinerea celor
trei funcţii ecologice ale acestuia: producţia de biomasă; filtararea, tamponarea, transformarea
materiei şi a apei pătrunse în sol, pentru asigurarea circuitului acestora în natură; habitat pentru
organisme. Starea, mediului ambiant şi utilizarea eficientă a resurselor naturale influenţiază
condiţiile de creştere economică, nivelul şi calitatea vieţii populaţiei.

Caracteristicile agriculturii durabile

Caracteristicile agriculturii durabile sunt:

  productivitatea

 rentabilitatea

 protecţia şi ameliorarea

 sănătatea

 siguranţa

 mediul ănconjurător

CAPITOLUL I . ISTORICUL SISTEMELOR DE AGRICULTURĂ

Dezideratul creării unei agriculturi sustenabile, adică stabile şi durabile şi a unui mediu
înconjurător curat este, desigur, şi al ţării noastre. El poate fi realizat într-un proiect de ansamblu
pentru mediu ambient rural românesc. Implicaţiile ar fi de nebănuit. Dacă acest proiect va putea
fi materializat, el va permite activităţilor agricole să menţină mediile naturale curate (ex:
mlaştinile) şi să protejeze zonele fragile (zonele montane, incendii în păduri ş.a)

Reînnoirea peisajului teritorial şi chiar proiectarea unui model de societate rurală este, fără
îndoială, o alternativă logică ce oferă perspective pe termen lung nu numai pentru agricultură, dar şi
pentru întreg sapţiul verde. Dintre mijloacele de principiu necesare realizării proiectului enumărăm
câteva în tabelul 5.

Nr. Specificare Observaţii

Crt.
1 -reforma taxei funciare pe teren
Fiscalitate neconstruibil, a drepturilor de transfer, taxe
diferenţiate
2 Norme - certificare
- identificare
3 Ajutoare şi finanţări diferenţiate -prime proporţionale cu extensificarea
4 Pregătire -noi moduri de producţie (ex.agricultura
alternativă)
5 Politici - convenţii, contracte
- organizarea filirelor pentru agricultori
- relaţii cu instrucţii europene
- reforma politicii agrare.
Mijloace pentru reînnoirea peisajului teritorial

În cadrul dezvoltării rurale echilibrate sunt necesare susţinerea noilor concepte privind
„agro-forestierul”, deoarece pădurea şi agricultura sunt adesea în competiţie pentru utilizarea
solurilor. Ne referim în special la faptul că în zonele foarte extensive complementaritatea în
creşterea animalelor şi suprafeţele împădurite contribuie la o valorificare reciprocă în cadrul
agro-forestierului. În privinţa reţelelor de răzoare integrarea factorilor mediului ambiant
limitează efectele vântului, ale eroziunii, ceea ce favorizează echilibrul faună/floră şi dezvoltă
biomasă reînnoind peisajul.

Transferul conceptual de la intensiv la extensiv, de la canitate în calitate, va fi greu de

realizat în mentalitatea momentului acutal din ţara noastră şi aceasta, pe bună dreptate, dacă se
ţine cont de aspectele economice care însoţesc acest tranfer. Un alt aspect specific la noi este
faptul că însâşi agricultura convenţională este în plină trnsformare, ceea ce face încă şi mai
dificilă tranziţia spre agricultura alternativă. Totusi, un optimism realist ne face să credem că, cel
puţin o serie de zone ale ţării cu un anume potenţial, vor impune o creştere mai rapidă a
responsabilităţii şi implicit a principiilor agriculturii alternative.

Ne referim şi la situaţia preocupată a zecilor de asociaţii din România legată de degradarea

relaţiei dintre om şi mediul natural (poluarea, paragină, etc.), de banalizarea peisajelor
(comasare, monocultura, grajduri, etc.), intensificarea şi concentrarea producţiilor, creşterea
poluării (nitraţi, fosfaţi, pesticide ş.a), pierderea diferitelor specii şi aşa mai departe.

Situaţiile menţionate au cosecinţe nesatisfăcătoare nu numai în privinţa mediului,ori a

agriculturii, dar şi în ceea ce priveşte bunăstarea oamenilor. Implicaţiile sunt dramatice deoarece
degradarea mediului ambiant provoacă o criză socială, culturală, cu urmări nefaste care merg
până la pierderea identităţii, ceea ce determină resemnarea.

Credem că succinta descriere a acestui tablou sumbru este suficient de motivată pentru a
declanşa o politică extensivă ” conştientă” sau raţională (prin transformarea şi nu prin lichidare
brutală a ” intensiv –industrialului ” din agricultură), care va aduce la un nou model de
dezvoltare a agriculturii. Concret, sperăm în apariţia unei agriculturi extensiv-raţionale, adică şi
cu elemente de agricultură intensivă bazate pe tehnologiile revoluţiei biologice. Acest tip de
agricultură constituie o alternativă în raport cu agricultura extensivă, artizanală din perioada
interbelică, ori cu agricultura intensiv-industrială a ultimilor ani.

Facem precizarea că ”extensiv” nu mai trebuie privit ca opus al intensivului (producţii mici,
productivitate scăzută, sărăcie etc.), ci ca o logică a producţiei care caută ”optimul de
randament” integrând toate dificultăţile legate de producţia agricolă (climat, natura solurilor,
situarea geografică ş.a.). În plan economic, politica extensivă raţională poate fi exprimată după
sintagma : mai bine să obţinem 5500 kg/ ha adaptându-ne la condiţiile de sol şi climă, decât 8000
kg/ ha cu foarte mari cheltuieli operaţionale şi cu ”donânzile ecologice” aferente.

Strategia şi politica organizării economice se elaborează în strănsă relaţie cu mediul

economic extern. În acest context, exploatarea agricolă reprezintă un sistem deschis, care
interacţionează cu mediul extern. Elementele cu acţiune directă asupra exploataţiei formării
mediului său de lucru direct, iar elementele cu acţiune indirectă formării mediului global
(general) al exploataţiei.

Mediul direct include clienţii, furnizorii, concurenţii, precum şi instituţii guvernamentale,

organizaţii profesionale etc.

Mediul general circumscrie macroeconomic, mediul înconjurător mediului social, mediul

politic, mediul internaţional.

În raport cu particularităţile mediului extern, strategia şi politica de dezvoltare a expoataţiei

agricole poate fi definită ca un ansamblu de procese decizionale prin care se stabileşte misiunea,
obiectivităţii economice pe termen lung, maodalităţile de realizare a acestora şi resursele pe care
le implică.

Misiunea are drept scop personalizarea şi individualizarea exploataţiei. Ea trebuie să

răspundă la următoarele întrebări :

 Cine este exploataţia?

 Ce face exploataţia?

 Încotro se îndreaptă exploataţia?

În raport cu particularităţile mediului economic extern, misiunea trebuie să aibă un caracter

elastic. Adică, ea trebuie să prezinte identificarea momentului favorabil pentru ajustarea
strategiei.

Obiectivele exploataţiei pot fi stabilite pe termen lung sau pe termen scurt. Obiectivele pe
termen lung, denumite şi argumenţionale, dau o imagine concretă asupra orientării generale a
exploataţiei. Ele includ atât responsabilităţi economice, cât şi responsabilităţi sociale şi trebuie să
fie în acţiuni specifice.

CAPIOLUL I I. SISTEME DE AGRICULTURĂ

INTRODUCERE

Prin sistem de agricultură se înţelege un complex de măsuri organizatorice pedo-

ameliorative, agrofitotehnice, zootehnice, economice etc. de utilizare a resurselor naturale şi
umane în vederea desfăşurării procesului de protecţie în agricultură. Complexitatea sistemului
este determinată de condiţiile naturale şi socio-economice, de nivelul de dezvoltare al ştiinţei şi
tehnicii în etapa respectivă şi s-a dezvoltat odată cu evoluţia socetăţii omeneşti.

În mod obişnuit, denumirea sistemelor de agricultură se face după una din măsurile
(lucrările ) specifice pe care le include şi, ca urmare, literatura de specialitate cuprinde un număr
mare de astfel de sisteme, din care unele s-au utilizat concomitent.
 Dintre sistemele utilizate pe scară largă şi care au dominat în anumite perioade amintim
sistemele de agricultură cu ţelină, cu pârloagă, cu ogor altern, convenţional, biodinamic, biologic
şi sistemul agriculturii durabile, care a apărut în ultimul deceniu.

2.1 AGRICULTURA CONVENŢIONALĂ

Acest sistem s-a extins în ţările Europei treptat, pe măsură ce locul ogorului a fost ocupat
de plante prăşitoare, mai întâi de către porumb, la care ulterior s-au adăugat floarea-soarelui,
sfecla pentru zahăr ş.a. Caracteristica de bază a acestui sistem este că plantele prăşitoare
reprezintă aproximativ jumătate din totalul suprafeţei cultivate.

În ţara noastră, cea mai importantă specie care a fost cultivată în locul ogorului negru a
fost porumbul. Aceasta a alternat cu cereale păioase, în cadrul unor rotaţii de doi şi trei ani,
răspândite în zonele de stepă şi silvostepă din Moldova, Muntenia, Oltenia, Podişul Transilvaniei
ş.a. Sistemul s-a practicat pe scara largă la sfârşitul secolului XIX-lea şi în jumătate a secolului
XX şi s-a bazat pe obţinerea de producţii prin folosirea metodelor tradiţionale, în special prin
creştera suprafeţelor cultivate.

Ca urmare a dezvoltării industrie, pe baza realizărilor ştiinţei şi tehnicii, precum şi

datorită creşterii cerinţelor pentru produse agricole, în anul 1950, sistemul, din extensiv a
devenit intensiv. Aceasta s-a concretizat prin folosirea de soiuri productive, introducerea
hibrizilor, mai întâi de porumb apoi de floarea-soarelui şi sfectă pentru zahăr, extinderea folosirii
îngrăşămintelor chimice, a pesticidelor, maganizării, irigaţiilor etc. Acest sistem, bazat pe
utilizarea mecanizării, a unui număr mare de lucrări ale solului, pe folosirea unor cantităţi mari
de îngrăşăminte chimice şi pesticide etc. a fost denumit sistem de agricultură convenţională.

Noul sistem a creat condiţii pentru cultivarea tuturor plantelor, în special pentru cereale
păioase, leguminoase anuale, plante tehnice şi furajere, asigurând realizarea unei baze furajere
care prezeintă dezvoltarea zootehniei, bazată pe cultivarea porumbului boabe, siloz sau masă
verde, sfeclei furajere, lucernei, trifoiului, borceagurilor etc.

Sistemul de agricultură convenţională a dominat în ţara noastră după 1960 şi se practică

şi în prezent. Componentele şi tehnologiile diferă de la o zonă pedoclimatică la alta conform
celor prezentate în capitolul referitor la agrotehnica diferenţiată pe zone pedoclimatice. Pentru
toate zonele, carcateristica de bază este prezenţa în structura culturilor a cerealelor păioase,
porumbul, plantelor tehnice şi furajere.

Pe lângă avantajele sale, cum sunt creşterea nivelului producţiilor şi a calităţii acesora la
majoritatea plantelor de cultură, agricultura convenţională are şi unele dezavantaje cărora iniţial
nu li s-a acordat suficientă atenţie.

Astfel, s-au extins fenomenele legate de poluarea mediului înconjurător, de degradarea şi

reducerea nivelului resurselor naturale ş.a. Poluarea mediului se datorează în principal folosirii
excesive a îngrăşămintelor chimice, pesticidelor şi irigaţiilor, degradării şi reducerii resurselor
naturale, deprecierii calităţii solurilor şi a biodiversităţii.

Aceste fenomene se datorează acţiunii factorilor fizici (compactare, exces de umiditate,

eroziune) , chimici (scăderea fertilităţii, acidifiere, sărăturare, apariţia de compuşi toxici ) şi
biologici (scăderea conţinutului în materie organică, reducerea macro şi microfaunei), motiv
pentru care se caută soluţii pentru perfecţionarea actualelor sisteme de agricultură.

2.2 AGRICULTURA BIOLOGICĂ

Conceptul a apărut după al doilea război mondial, fiind elaborat de Lamaire şi Boucger
(Franţa). Conţinutul agriculturii biologice se aseamăna foarte mult cu cel al agriculturii
biodinamice, deoarece şi acest sistem presupune utilizarea îngrăşămintelor organice,
asolamentelor, a metodelor biologice de combinare a bolilor şi dăunătorilor şi renunţarea totală la
folosirea substanţelor chimice (îngraşăminte, pesticede ş.a.) obiţinute pe cale industrială.

Atăt agricultura biodinamică cât şi cea biologică au caracteristic faptul că realizează o bună
protecţie a mediului şi obţinerea de produse nepoluate.

Deşi în ţările Europei de vest, agricultura biologică este acceptată de o bună parte a
populaţiei şi există publicaţii special destinate acestui scop, sub 0,5% din totalul fermierilor
practică o astfel de agricultură, datorită producţiilor mici care se obţin. În ţări ca Elveţia, există
asociaţii ale producătorilor care practică agricultura biodinamică (biologică); produsele lor au
specificat acest lucru pe etichete sau ambalaj, iar asociaţii ale consumatorilor exercită un control
server asupra tehnologiilor practicate de fermieri şi provenienţei produselor, care se vând mai
scump, pentru ca aceste ferme să fie rentabile (Gh. Budoi , 1996).

În prezent agricultura biologică se constituie într-o alternantivă faţă de practica obişnuită a

agriculturii moderne, de tip intensiv, o agricultură care caută să respecte legile naturii şi ale vieţii,
pornind de la următoarele concepte:

 Solul este un organism viu

  Există încă multe procese biologice pe care nu le cunoaştem, iar o serie de observaţii
practice, pot fi folosite cu rezultate bune;

 Unele intervenţii ale oamului in procese biologice din sol, au efect uneori pe o perioadă
lungă de timp

 Introducerea în ciclul biologic a unor substanţe chimice de sinteză, pot avea efecte
periculoase asupra ecosistemului, întrucât în natură nu există sisteme enzimatice
specifice, pentru degradarea acestora.

 Unele tehnici agricole tradiţionale, au caracter empiric nu sunt dăunătoare pentru mediul
înconjurător.

 Tehniciile agricole moderne, precum chimizarea, mecanizarea şi irigarea intensă, se

constituie în intervenţii agresive.

Scopul principal al agriculturii biologice constă în realizarea de produse agroalimentare cu un

conţinut ridicat în substanţe cu rol biologic activ, care să nu prejudicieze sănătăţii omului şi
mediului înconjurător.

Obţinerea de produse agroalimentare superioare calitativ, se realizează prin stimulare

naturală, prin stabilirea unei armonii între natura şi plantele de cultură, lucru realizabil cu
intervenţii cât mai puţine din partea omului şi mai ales a nefolosirii produselor chimice relizate
industrial.

Agricultura biologică se bazează în principiu pe ridicarea conţinutului solului în materie

organică prin folosirea îngrăşămintelor organice naturale (gunoi de grajd, compost, îngrăşăminte
verzi, etc)

Agricultura biologică nu se limitează numai la pregătirea şi folosirea compostului, ci se

integrează şi cu alte măsuri tehnice şi anume:

 Asolamentul multianual cu leguminoase

 Lucrarea solului cât mai la suprafaţă, fără întoarcerea brazdei şi cu practicarea periodică a
subsolului.

 Renunţarea la îngrăşăminte chimice obţinute pe cale industrială şi utilizarea de forme

minerale naturale greu solubile

 Reducerea sau renunţarea la combaterea chimică a burenilor dăunătoare şi a bolilor

plantelor

În unele variante ale agriculturii biologice, pe lângă măsurile creşterii dezvoltării plantelor.
 Figura 1. Câmp cu salată verde ecologică

În ţările Uniunii Europene, ca şi SUA şi Canada, există un curent favorabil pentru

practicarea acestui tip de agricultură, ca şi pentru existenţa unei pieţe paralele, mai scumpă,
pentru fructele şi legumele rezultate prin această variantă. În aceste ţări, au luat fiinţă asociaţii
profesionale ale acestor producători, care organizează cursuri de pregătire şi formare
profesională, pentru cei interesaţi de acest domeniu.
 Figura 2. Imagine în detaliu cu fasole verde

În ţara noastră, o calitate meritorie desfăşoară Asociaţia Bioagriculturi din România –

BIOTERRA, cu sediul în Cluj (înfiinţată in 1997 ) şi Asociaţia Naţională de Agricultură
Biologică – BIOAGRIROM , (înfiinţată în 1998), cu sediul la Brasov.

2.3 AGRICULTURA ORGANICĂ

Agricultura organică are un rol important în producţia mondială de alimente, însă nu poate fi
un substituit al substanţelor agro-chimice, în condiţiile în care populaţia lumii este în creştere.
 Agricultura organică este un sistem de managenent de producere care promovează şi
ameliorează sănătatea agro-sistemului, biodiversitatea, ciclurile biologice şi activitatea biologică
a solului. Ea accentuează utilizarea mai aprofundată a practicilor de managenent faţă de
investiţiile extra-fermiere, luând în consideraţie că condiţiile regionale necesită sisteme adoptate
local. Pentru îndeplinirea oricărei funcţii specifice ale sistemului se folosesc, unde este posibil,
metode agronomice, biologice şi mecanice, fără utilizarea materialelor sintetice.

Agricultura organică evită folosirea pesticidelor, ierbicidelor, fertilizatori sintetici şi a

practicilor de manipulare genetică. În ceea ce priveşte creşterea animalelor, se evită folosirea
profilactică a antibioticelor şi a hormonilor de creştere, şi se pune accentul pe bunăstarea
animalelor şi se asigură un hram cu produse naturale.

În cadrul programelor de cercetare ale Uniunii Europene au fost finanţate mai multe proiecte
pentru agricultura ecologică.

Agricultura ecologică este un sector nou în Ronânia. România dispune de condiţii favorabile
pentru promovarea agriculturii ecologice şi anume :

 Solurii fertile şi productive

 Chimizarea şi tehnologizarea nu au atins încă nivelurile din ţările puternic industralizate.

 Agricultura românească tradiţională se bazează pe utilizarea de tehnologii curate

 Există posibilitatea sa se delimitează perimetre ecologice, nepoluate unde să se aplice

practicile agriculturii ecologice

 Cererea pentru produse ecologice este în creştere

 Agricultura ecologică poate deveni o sursă de ocupare a populaţiei din mediul rural.

2.5 AGRICULTURA BIODINAMICĂ

Agricultura biodinamică a apărut în sec XX , ca rezultat al preocupărilor de a contacta

pericolului determinat de efectele negative ale chimizării agriculturii asupra diverselor
componente ale biosferei. Începuturile au fost realizate de către Rudolf Steiner, ce a elaborat,
începănd cu 1924, un sistem coerent, combinând practicile eficiente cunoscute de gospodăria
ţărănească cu tehnologii specifice care, împreună, pot contribui la armonizarea factorilor tereştri
şi cosmici (P. Papacostea, 1994)

Steiner a pornit de la premiza că modul de desfăşurare a activităţii economice duce la

diminuarea treptată a resurselor naturale , la poluarea planetei şi reprezintă un pericol pentru
sănătatea oamenilor. El a propus un sistem care să se bazeze pe procese biologice naturale, numit
agricultură biodinamică. Se pot obţine în acest fel producţii mari, constante, dar se conservă în
acelaşi timp fertilitatea solului, sănătatea plantelor, animalelor şi oamenilor.

Măsurile propuse se bazează pe :

 Utilizarea îngrăsămintelor organice ca: gunoi de grajd, gunoi de corn, preparat din
coarnele de la animale, îngrăşămint algal, provnit din exploatarea algelor marine etc.

 Practicarea asolamentelor, cultivarea leguminoaselor, praşile pentru distrugerea

buruienilor şi alte metode tradiţionale

 Folosirea preparatelor biodinamice, obţinute din propuse naturale, în general organice,

pentru a stimula creşterea plantelor, a combate bolile şi dăunătorii, ca de exemplu, apa de
urzică, pentru combaterea afidelor, maceratul din specia Equisetum arenese (soada
calului) pentru combaterea ciupercilor ş.a

 Cunoaşterea mişcării corpurilor cereşti şi a ritmurilor stelare, care influenţează viaţa

plantelor şi animalelor, cum ar fi relaţia care există între data semănătorul şi apariţia lunii
pline etc.

Agricultura biodinamică, prin eliminarea totală a produselor chimice din practica agricolă,
poate contribui eficient la menţinerea unui mediu ambient curat, favorizând dezvoltarea vegetaţie
naturale şi a faunei. Eectele sunt benefice şi din punct de vedere economic, deoarece se reduce
mortalitatea animale, prin creşterea rezistenţei fizice, scad cheltuielile pentru tratamente, prin
îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţie, creşte randamentul muncii ş.a

Recoltele mai mici sunt compensate prin faptul că alimentele au o valoare nutritivă
crescută, datorită calităţii biologice corespunzătoare.

Prin cererea mai mare de mână de lucru, agricultura biodinamică poate contribui la
crearea de locuri de muncă, deziderat major al epocii actuale.

CAPITOLUL III . AGRICULTURA DURABILĂ

Argricultura durabilă presupune utilizarea ştiinţifică, armonioasă, a tuturor

componentelor tehnologice specifice: lucrările solului, rotaţia culturilor, fertilizarea, irigare,
combaterea bolilor şi dăunătorilor inclusiv prin metode biologice, creşterea animalelor, stocarea,
prelucrarea şi utilizarea reziduurilor rezultate din activităţile agricole, etc, pentru realizarea unor
producţii ridicate şi stabile, fără însă a afecta mediul înconjurător. Pentru terenurile agricole
afectate de secetele periodice este indicată menţinerea de perdele de producţie forestier care
constituie elemente de frânare a eroziunii. Utilizarea durabilă a solului implică menţinerea celor
trei funcţii ecologice ale acestuia: producţia de biomasă; filtararea, tamponarea, transformarea
materiei şi a apei pătrunse în sol, pentru asigurarea circuitului acestora în natură; habitat pentru
organisme. Starea, mediului ambiant şi utilizarea eficientă a resurselor naturale influenţiază
condiţiile de creştere economică, nivelul şi calitatea vieţii populaţiei.

Figura 1. Sistemul de agricultură durabilă

În contextul dezvoltării durabile a solului acestea sunt diversificarea culturilor în vederea

îmbunătăţirii şi conservării structurii solului; selectarea speciilor de plante care se potrivesc tipuri
de sol, climei şi care sunt rezistente la boli; utilizarea de materiale organice reziduale, provenite
din sectorul zootehnic, în combinaţie cu îngrăşămintele minerale pentru asigurarea cu nutrienţi a
culturilor, dar şi pentru conservarea stării de fertilitate a solurilor; utilizarea unor noi substanţe
fertilizate şi folosirea pe scară largă a mijloacelor profilactice şi biologice de protecţie, limitând
cât mai mult utilizarea substanţelor chimice pentru combaterea burienelor şi dăunătoarelor;
utilizarea fertilizanţilor şi a pesticidelor potrivit potenţialului a solului; efectuarea în perioada
optimă a tuturor lucrărilor solului.

3.1 Caracteristicile agriculturii durabile

Caracteristicile agriculturii durabile sunt:

 productivitatea

 rentabilitatea

 protecţia şi ameliorarea

 sănătatea

 siguranţa

 mediul ănconjurător
 3.2 Masuri de dezvoltare a agriculturii durabile

În context, FAO consideră că ”pentru o dezvoltare durabilă trebuie amenajate şi conservate

resurselor naturale şi trebuie făcute schimbări tehnice şi instituţionale de asa manieră, încăt să fie
satisfăcute nevoile generaţiilor actuale şi viitoare. În sectorul agriculturii, pădurilor şi pescuitului
este vorba de a conserva terenurile, apele şi parimoniul zootehnic şi fitogenetic şi de a utiliza
mijloacele fără pericole pentru mediul înconjurător, bine adaptate din punct de vedere tehnic,
viabile din punct de vedere economic şi acceptabil din punct de vedere social”.

Problema ridicată de FAO este largă, dar la obiect şi prevede promovarea agriculturii
durabile având în vedere următoarele acţiuni:

 Tehnologice: combaterea integrală a paraziţilor vegetali, realizarea sistemelor integrate de

nutriţie a plantelor, conservarea şi ameliorarea terenurilor culturale, adoptarea măsurilor
agrotehnice durabile;

 Biologice: conservarea şi folosirea resurselor genetic vegetale, crearea de soluri şi hibrizi

cu valoarea productivă şi nutritivă ridicată;

 Ecologice: protecţia şi ameliorarea mediului agricol înconjurător;

 Social-economic: aplicarea unor politici agrare compatibile, la scara naţională sau

sectorială, cu obiectivele agriculturii durabile, gestionarea eficienţei a solului şi apei,
elaborarea la nivel naţional şi local de programe viabile de dezvoltare agricolă,
participarea comunităţilor, administraţiilor şi organizaţiilor rurale la elaborare şi
implementarea acestor programe; încurajarea sistemelor de management şi
informaţionale;

 Cercetare-tehnică: dezvoltarea cercetării ştiinţifice şi tehnologiei printr-o reţea naţională

şi regională, precum şi promovarea rezultatelor obţinute în aceste două domenii în rândul
agriculturilor, monitorizarea tuturor acţiunilor enunţate mai sus ca ele să ajungă cât mai
repede la producători şi cu costuri mai convenabile.

3.3 Evaluarea sustenabilităţii agriculturii durabile

Ideea unei agriculturi durabile (sustenabile) constă în ridicarea productivităţii acestuia, cu

obţinerea unor profiluri şi constante cu minim de efecte negative asupra mediului şi asigurând
securitatea alimentară a populaţiei.
 Agricultura durabilă este un concept larg care prevede complexitatea acestui sistem de
producţie, stabilitatea biologică a plantelor şi soiurile cultivate, conservarea şi protejarea
resurselor naturale, dar şi introducerea, apoi generalizarea tehnologiilor moderne cât mai
productive.

Desigur, prezintă un deosebit interes problemele privind rentabilitatea agriculturii

familiale, exercitată pe parcele mici, care produce mai mult pentru subistenţă. Aceste ferme nu
pot să promoveze soluţii tehnico-economice profitabile din cauza frământării terenului agricol şi
a lipsei unor sisteme de maşini şi utilaje. Iar aceasta este consitisitorie şi ineficienţă în asemenea
condiţii.

Figura 2. Agricultura durabilă

 Bibliografie

1. Guş, P. şi colab. – Agrotehnica –Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2004

2. Ionescu, Al. şi colab. – Ecologie şi protecţia mediului – Constanţa, 1994

3. Ionescu, Al. – Ecologie şi agricultură – Probleme ale agriculturii contemporane, Editura

Ceres, Bucureşti, 1997

4. Onisie, T., Jităreanu, G. – Agrotehnica – Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi, 2000

5. www.regilive.ro

6. www.biblioteca-digitala.ro

7. www.contabilizat.ro