Talk show-ul, transpunerea electronică a tragediei greceşti

Prof. asociat drd. Petre Crăciun

Universitatea „Andrei Şaguna”
Facultatea de Ştiinţele Comunicării şi Ştiinţe Politice

Termenul de talk show a apărut la jumătatea anilor ’90, fiind cultivat la început
îndeosebi de televiziunea americană. Pentru unii autori, el apare drept o concesie à
l’américaine, făcută „supremaţiei audienţei şi indicelui de satisfacţie prin televiziune”. 1
Noël Nel consideră, dintr-un punct de vedere, că o emisiune tip talk show seamnănă cu o
discuţie “de salon”, care nu are legătură cu asperităţile, cu profunzimile cu care ne
obişnuiseră deja clasicele emisiuni dezbatere.
Din punct de vedere terminologic, plecăm de la două componente: „Talk” –
discuţie, conversaţie, dar şi bârfă şi de la „Show” – spectacol, expoziţie, fast. Dacă ar fi
să cercetăm istoria acestui gen care, practic, a revoluţionat televiziunea, ar trebui să ne
întoarcem în anul 1985, atunci când se difuza prima ediţie a celebrei "Larry King Live",
emisiune difuzată de CNN care a ajuns acum, după mai bine de două decenii, la peste un
milion de telespectatori în fiecare noapte.
Dintr-un punct de vedere putem considera talk show-ul ca fiind emblema a ceea
ce am putea considera, cu un termen împrumutat din geologie sau din istorie, neo-
televiziunea. Păstrând aceeaşi terminologie, dezbaterile clasice ar putea fi datate într-o
epoca ce ar putea fi plasată în paleo sau, cel mult, mezo-televiziune.
După peste două decenii de la apariţia genului, acest termen l-a înlocuit aproape
cu totul pe cel de dezbatere. Cu toate acestea, cele două genuri, unul caracterizat prin
sobrietate şi accentul pus pe informare, iar celălalat pe spectacol, coexistă.
Spre deosebire de dezbatere, talk show-ul este o formă de schimb organizată
astfel încât să scoată la iveală conflictul, drama umană, sub diverse aspecte, în legătură cu
o temă-pretext, printr-o confruntare a unor judecăţi şi opinii exprimate tranşant şi cu
ajutorul unui dispozitiv televizual care se complace în a ilustra aceste conflicte sau a
sugera drama. “El corespunde unei puneri în spectacol a cuvântului apt să servească unei

1
Noël Nel, Le débat televise, 1990, Armand Collin, Paris, pag. 23

1
abordări sensibile, emoţionale a celor două forme de dezordine umană care sunt
conflictele între indivizi şi dramele intime ale persoanei”. 2 Dintre cele mai cuprinzătoare
şi mai nuanţate definiţii date talk show-ului, este de semnalat cea pe care o formulează
Noël Nel: “Apoteoză a media, transpunere electronică a tragediei greceşti, prin progresia
dramatică pe care o conţine şi prin catharsis colectiv, complement indispensabil al
democraţiei, talk show-ul reprezintă , finalmente, o structură în care intră în rezonanţă şi
se contaminează două forme de reprezentare socială: statul-spectacol, cu eroii săi politici,
şi Televiziunea-stat, cu socializarea instantanee pe care o propune în cadrul marilor
dezbateri ideologice.” 3
Patrick Charaudeau şi Rodolphe Ghiglione enumeră câteva dintre caracteristicile
talk show-ului. Una dintre acestea ar fi că invitaţii unei astfel de emisiuni sunt solicitaţi
fine în calitate de persoane combative, fie de victime. Rolul acestora este acela de a
reprezenta cel mai bine categoria din care fac parte, astfel încât printr-o regie bine pusă la
punct de moderator, “conflictul” să capete o amploare cât mai mare, spre deliciul sau
compătimirea telespectatorilor. “Organizarea emisiunii este orientată în întregime către
dramatizare şi divertisment, cu prezentarea unor documente şi anchete care constituie
mărturii ale acestei dezordini sociale şi îi scot în evidenţă aspectele cele mai dramatice”. 4
Formatul unei asemenea emisiuni utilizează diferite genuri (interviuri, reportaje,
confesiuni, muzică, anchete etc.), astfel încât tensiunea să fie cât mai mare, iar efectul
asupra publicului cât mai puternic. Moderatorul uni talk show are misiunea de a provoca,
de a determina antagonisme, de a declanşa o stare puternică de emoţie în rândul
invitaţilor dar, mai ales, al publicului care priveşte emisiunea. Sau, dacă o cere
desfăşurătorul de a determina o cascadă de râsete. Celebra emisiune “The Oprah Winfrey
Show” este un exemplu cât mai elocvent în acest sens, ea bucurându-se de cea mai mare
cotă de audienţă din istoria televiziunii americane.
Înainte de a trece în revistă tipurile de talk show-uri, să ne oprim asupra a ceea ce
Daniel Zecca – Buzura numeşte contextul de mediatizare al unor astfel de producţii de

2
Patrick Charaudeau şi Rodolphe Ghiglione – Talk show-ul. Despre libertatea cuvântului ca mit, Ed.
Polirom, 2005, pag. 112
3
Noël Nel, op.cit., pag. 9
4
Patrick Charaudeau şi Rodolphe Ghiglione, op. cit., pag. 111

2
televiziune. 5 Aproape întotdeauna, o emisiune talk show este planificată în grila de
programe în acel spaţiu de timp care poartă numele de prime time (19.00 – 23.00).
Evident că această programare este efectuată în primul rând în funcţie de profilul
canalului de televiziune şi de publicul ţintă. De exemplu, ar fi de neimaginat ca la o
televiziune de nişă profilată pe transmiterea de ştiri, precum Realitatea TV, să avem în
acest interval de timp un talk show cu conţinut cultural. Atunci când se realizează grila de
programe se ţine seama, evident, şi de ziua săptămânii, week-end-ul având alt specific
decât cele cinci zile din cursul săptămânii.
Autorii lucrării „Talk show-ul. Despre libertatea cuvântului ca mit” propun
împărţirea acestor emisiuni în două categorii, diferenţiate după tipul de discurs care este
practicat.
Prima dintre ele are în vedere talh show-ul de tip polemic. „Ele aduc în prim-plan
persoane care, pentru că au fost implicate într-o „situaţie conflictuală” şi indiferent de
statutul lor social sunt chemate să se confrunte (să dezbată) în legătură cu o temă”. 6
Astfel de emisiune este „Cerule mare! marţea mea” (Ciel! Mon mardi), moderată de
Christophe Dechavanne.
A doua categorie o reprezintă talk show-urile introspective. În acest caz
spectatorilor le sunt prezentate persoane care „au trăit în comun o aceeaşi experienţă şi
care sunt îndemnate să o povestească, fiecare din punctul ei de vedere”. 7 Acesta poate fi
diferit sau chiar contradictoriu, ceea ce măreşte doza de spectaculos. O astfel de emisiune
este „Jos măştile” (Bas les masques), moderator Mireille Dumas.
Participanţii la talk show sunt, evident, diferiţi, în funcţie de cele două categorii
prezentate mai sus. În primul caz putem vorbi despre actori sociali care au fost sau sunt
într-o situaţie conflictuală. Ei sunt, aşa cum spun Parick Charaudeau şi Rodolphe
Ghiglione, „cei-care-acţionează”, care gândesc şi vorbesc, care au de interpretat un rol
care impune mobilitate, suspans, deznodământ necunoscut. În cel de-al doilea caz, arhetip
întâlnit în emisiunea „Jos măştile”, personajele se lansează în orizontul aminitirilor, în cel
al subiectivismului unor termeni precum „cred”, „mi se pare”, „după câte îmi

5
Buzura , D.Z., Jurnalismul de televiziune, Ed. Polirom, 2005, pag. 145
6
Patrick Charaudeau şi Rodolphe Ghiglione, op. cit, pag. 112
7
Idem., pag. 113

3
amintesc”. 8 Un astfel de invitat care joacă rolul unui martor, reducându-se la esenţa sa,
poate fi identificat cu formula „eu-care-este”.
Talk show-ul se diferneţiază de emisiunile de tip dezbatere printr-o suită de
caracteristici, foarte bine surprinse de Charaudeau şi Ghiglione 9 :
-Au un loc foarte important în spaţiul public, rol care are un mare potenţial de
creştere. El se adresează domeniul privat, intim, centrându-se pe racordarea la judecăţile
şi sensibilităţii omului obişnuit
-Are o punere în scenă proprie, un propriu sistem de gestiune, un discurs propriu,
foarte vizibil dar lipsit de o mare profunzime. Din acest punct de vedere, suntem de acord
cu R. Barthes, care consideră că avem de-a face cu un discurs-simulacru, caracteristic
unei lumi mic-burgheze. 10
-Promovează un discurs „eu-noi”, al unui „eu” care devine un model valabil
pentru public, o figură emblematică a unui simptom colectiv. Avem un discurs în care
„voi” şi „tu” sunt termeni integraţi în oglinda a ceea ce înseamnă „eu însumi”.
-Talk show-ul promovează „o nouă normă, un nou spectacol, o nouă ideologie. O
nouă normă a unei opinii publice care nu ar mai fi externă dezbaterii publice, ci inclusă în
acesta, generându-o şi oferindu-i, via media, un răspuns de reparare a dezordinii
sociale”. 11 Ni se propune, apoi, un nou tip de spectacol, în care temele spaţiului public se
amestecă cu cele ale spaţiului privat, seriozitatea cu divertismentul, identitatea anonimă
cu cea de erou, chiar şi mediatic. Îl al treilea rând, vorbim chiar despre o nouă ideologie.
Sub pretextul de a descoperi adevărul, telespectatorul este, practic, îndemnat să participe
la „consumarea unei fantasme de adevăr „inesenţială”, fără să aibă dreptul la cuvânt”. 12
Asistam, practic, la o ideologie a simulacrului care constă în aceea că, deşi talk show-ul
proclamă interactivitatea cu publicul, de fapt acestuia i se confiscă cuvântul. Cei doi
autori merg mai departe în a interpreta rolul pe care îl deţine un simplu invitat al unei
emisiuni talk show. „El este prins între ciocanul universurilor impuse şi nicovala
dramatizării din talk show. Actor al unui teatru despre care nu ştie nimic, nici piesa, nici
replicile, el este la mila animatorului/regizorului care, prezent pe scenă, îl foloseşte în

8
Idem, pag. 115
9
Idem, pag. 120-121
10
R. Barthes, Mythologies, Le Seuil, 1957 (capitulul 2, „Mitul în zilele noastre”)
11
Patrick Charaudeau şi Rodolphe Ghiglione, op. cit, pag. 121
12
Idem, pag. 121

4
modul cel mai potrivit propriilor reprezentări ale dramaturgiei capabile de a capta
auditorii”. 13 Bineînţeles că nici un realizator de talk show nu va recunoaşte acest lucru,
cu toţii vorbind de cât de important este publicul pentru aceştia. În acest sens, Robert
Turcescu, moderatorul emisiunii „”100%”, spunea următoarele: „Trebuie să te gândeşti în
permanenţă la faptul că, în talk show-ul respectiv, nu joci doar pentru tine şi pentru
victoriile tale ca jurnalist, ci, mai ales, pentru cei care se află „în tribune” şi care, într-un
astfel de caz, sunt telespectatori, aflaţi acasă, în faţa televizotului”. 14
Alte caracteristici ale talk show-ului sunt comune cu cele pe care le deţine şi o
emisiune tip reality show:
-Apropierea aparentă a cetăţeanului de televiziune, publicul devenind
instrumentul de legitimare a discursului moderatorului.
-Existenţa unei „realităţi ficţionale” care, de regulă, se construieşte în jurul unui
subiect centrat pe domeniul vieţii sociale. Se alege o temă de interes, cum ar fi
maltratarea unor copii, şi se aduc în studio persoane care au puncte de vedere foarte
diferite, mizându-se pe conflictul dintre acestea (primele emisiuni de acest gen au
aparţinut lui Phil Donahue).
-Amestecul genurilor. „Talk show-ul francez al lui Christophe Dechavanne a
împins la extrem amestecul genurilor în a o suta ediţie a emisiunilor sale, la 20 noiembrie
1990)
-Importanţa dispozitivului tehnic care duce la declanşarea discursului cetăţeanului
-Funcţia socială.
*
* *
S-a vorbit foarte mult despre problema universalităţii talk show-ului, existând
autori care consideră că, din punct de vedere tipologic, am avea de-a face cu modele care
se transmit şi se difuzează fără a exista mai diferenţe între ele. Realitatea este alta, o
foarte mare importanţă având-o ceea ce putem numi substratul cultural. Acesta este
răspunzător de diferenţele care există de la ţară la alta, de la o televiziune la alta.

13
Idem, pag. 145
14 14
Buzura , D.Z., op. cit, pag. 150

5
 Charaudeau şi Ghiglione prezintă în lucrarea lor trei tipuri esenţiale de emisiuni
talk show, reprezentând trei ţări, trei culturi, inclusiv politice, trei mentalităţi diferite.
Acestea sunt: talk show-ul francez, catalan şi italian.
a) Modelul francez
Emisiunea cea mai reprezentativă pentru acest tip este „Cerule mare! Marţea
mea”, moderată de Christophe Dechavanne. Ea se caracterizează prin aceea că acţiunea
se desfăşoară într-o scenă-arenă, unde au loc schimburi de replici foarte polemizate. Este
o retorică a confruntării care ne duce cu gândul la turnirurile între cavalerii medievali.
Există o „joacă cu cuvintele”, care pune în spectacol o „democraţie a conflictului”.
Moderatorul, care se aseamănă unui spiriduş, exagerează situaţiile conflictuale, aceste
opoziţii fiind generatoare de spectacol.
b) Modelul catalan
„Viaţa într-un plic” (La Vida en un xip) se diferenţiază de „Cerule mare! Marţea
mea” prin aceea că acţiunea are loc într-o scenă-amfiteatru, unde schimburile de replici
sunt puternic controlate, iar moderatorul joacă rolul unui animator de orchestră, un
adevărat ghid. Emisiunea a apărut într-un context istoric special, în care Spania
descoperea democraţia şi plăcerea de implicare a cetăţeanului în treburile cetăţii. Din
acest punct de vedere, Charaudeau şi Ghiglione consideră că talk show-ul catalan este „o
democraţie cooperativă care trimite la un amfiteatru în care cetăţenii vin, printr-un joc al
întrebărilor condus de un animator-ghid, să construiască în parteneriat – într-un discurs
împărtăşit şi ordonat, dar nu scutit de opoziţii momentane – realităţi care sunt (sau vor fi)
ale lor”. 15 Acest model este unul puternic etic, ceea ce apropie televiziunea de o funcţie
pe care aceasta o deţine extrem de rar – funcţia pedagogică.
c) Modelul italian
Este cel mai bine ilustrat de emisiunea „Maurizio Costanzo Show”. Specificitatea
modelului constă în aceea că avem de-a face cu o scenă de teatru. Moderatorul joacă
rolul unul animator-bufon, care cristalizează şi transmite, prin intermediul unor mijloace
teatrale, elemente ale unui discurs social. Ceea ce practică show-ul este este un fel de
Comedia dell`Arte, care se transformă într-o „democraţie a consensului”. Oamenii vin şi

15
Patrick Charaudeau şi Rodolphe Ghiglione, op. cit, pag. 202-207

6
discută despre problemele şi istoriile fiecăruia, află despre păţaniile altora, contribuind la
ceea ce am putea numi mitul unei democraţii directe.
Talk show-ul a fost considerat de sociologul francez Pierre Bourdieu ca fiind un
tip de producţie de televiziune indezirabilă pentru elite. 16 Dincolo de toate limitele sale,
de scăderile care pot fi puse pe seama concesiilor făcute audienţei, talk-show-ul este,
alături de reality show, unul dintre formatele TV care au contribuit şi contribuie, în
continuare, la apariţia unei noi paradigme între toate genurile audiovizualului ultimelor
decenii.

16
Bourdieu, Pierre, Sur la télévision; suivi de l`emprise du jurnalisme, Liber-Raisons D`agir Eds. Paris,
1996