Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Glosar - Medical Modificat
Glosar - Medical Modificat
Glosar
Taina Avramescu
Anca Mirela Ionescu
Georgios Antonopoulos
GLOSAR
230
Actualitaţi în evaluarea mersului uman cu aplicaţii în ortopedie şi recuperare
Glosar
231
Actualitaţi în evaluarea mersului uman cu aplicaţii în ortopedie şi recuperare
Glosar
Transversus, termen folosit pentru a indica direcţia unei formaţiuni de-a curmezişul unei
regiuni;
Caudal, termen rar folosit în anatomia omului, are sensul de superior şi inferior, se
foloseşte mai frecvent în anatomia dezvoltării unde termenul de cranial are sens de
rostral;
Superior, Inferior, termeni utilizaţi pentru a indica poziţia unor formaţiuni de-a lungul
axei longitudinale a corpului sau membrelor sau în planurile sagitale;
Superficiale, Profundus, termeni utilizaţi pentru a arăta poziţia şi direcţia unei
formaţiuni anatomice la suprafaţa unei regiuni (superficiale) sau în adâncimea unei
regiuni (profundus).
Pentru orientarea şi descrierea topografică a formaţiunilor anatomice de la nivelul
membrelor se vor utiliza următorii termeni:
Proximalis et Distalis, pentru orientarea falangelor (aceşti termeni nu se vor folosi în
sens de superior şi inferior la nivelul membrelor);
Radialis et Ulnaris, pentru descrierea formaţiunilor anatomice localizate la nivelul
antebraţului şi mâinii - au sensul de lateral (radialis) şi medial (ulnaris), aceşti termeni
au avantajul că nu ţin seama de orientarea spaţială a mâinii când descriem o formaţiune
anatomică;
Tibialis et Fibularis, pentru descrierea formaţiunilor anatomice localizate la nivelul
gambei şi piciorului, având sensul de medial (tibialis) şi lateral (fibularis);
Palmaris, pentru descrierea formaţiunilor din regiunea anterioară a mâinii (Palma
manus)
Plantaris, pentru descrierea formaţiunilor situate în zona feţei inferioare a piciorului
(Planta)
232
Actualitaţi în evaluarea mersului uman cu aplicaţii în ortopedie şi recuperare
Glosar
A
Actina – proteină contractilă ce formează filamentele subţiri de la nivelul sarcomerului.
Abducţie – mişcare în plan frontal care îndepărtează o regiune a corpului de linia mediană a
corpului.
Achile (tendon) – unul dintre cele mai lungi tendoane din corpul uman, reprezintă
ataşamentul tricepsurului sural la nivelul calcaneului.
Acetabul – cavitate cotiloidă – cavitate articulară a osului coxal pentru articulaţia cu capul
femural.
Afecţiuni vestibulare – afectarea funcţiei de echilibru (sistem vestibular) datorată unei game
largi de afecţiuni, vertigo, boala Meniere, neurinom acustic, scleroza multiplă, sifilis,
traumatisme, infecţii ale urechii interne, medicaţie ototoxică, epilepsie.
Adducţie – mişcare în plan frontal care duce o regiune a corpului spre linia mediană a
corpului.
Agonist – muşchi implicat activ în producerea sau controlul mişcării, care se opune acțiunii
mușchiului ce realizează mișcarea.
Ex: în flexia coapsei m. psoas, flexor, este agonist; fesierul mare, extensor, este antagonist.
Algie – durere.
Aliniament static vertical – vizualizare a scheletului uman prin plasarea unui fir cu plumb,
în vedere laterală, cu segmentele corpului proiectate pe linia de gravitaţie în poziţie de
repaos şi greutatea corpului distribuită egal între cele două plante.
Amfiartroza – clasificare funcţională a unei articulaţii ce permite mişcări limitate.
Amiostenie – scăderea forţei musculare.
Amiotonie – scăderea sau dispariţia tonusului muscular. Sinonim – miatonie.
Amiotrofie – scădere marcată de volum a unui muşchi striat, prin diminuare atât cantitativă
cât şi calitativă a fibrelor sale. Sinonim – atrofie musculară.
Anatomie – ştiinţa care se ocupă cu studiul formei şi structurilor corpului omenesc viu în
dinamică ontogenetică şi funcţională.
Analgesia – inabilitatea de a simţi durerea.
Anchiloza – limitare parţială sau totală a mişcărilor într-o articulaţie prin organizarea
exudatelor din cavitatea articulară într-un proces de inflamaţie, prin atrofie capsulară sau
prin sudarea suprafeţelor articulare avivate chirurgical.
Angulaţie – deviere faţă de linia dreaptă, ca într-un os consolidat vicios.
Anormal – care se abate de la normal.
Anomalie – deviere de la forma, structura, sau poziţia normală caracteristică, ca rezultat al
unei tulburări de dezvoltare embrionară sau exogenă.
Antagonist – muşchi care se opune acţiunii altui muşchi.
Antalgic – care împiedică sau calmează durerea.
Antepicior – porţiunea piciorului care include metatarsul şi degetele. Vezi picior anterior.
Anteversie – deplasarea anterioară, în parte sau în totalitate a unui organ; AV capului
femural – mărirea peste 15° a unghiului de înclinaţie al colului femoral, întâlnită în luxaţia
congenitală de şold.
Aponevroza – ţesut conjunctiv fibros, cu structură asemănătoare tendonului, dar suprafaţă
mare, ce acoperă un muşchi, conecteaza doi muşchi sau un muşchi de o suprafaţă osoasă.
Apoptoza – o serie de evenimente celulare care conduc la moartea celulei.
Areole osoase – cavităţi din structura ţesutului spongios cu diametre, formă şi conţinut
diferit (lat. areola - suprafaţă mică).
233
Actualitaţi în evaluarea mersului uman cu aplicaţii în ortopedie şi recuperare
Glosar
234
Actualitaţi în evaluarea mersului uman cu aplicaţii în ortopedie şi recuperare
Glosar
235
Actualitaţi în evaluarea mersului uman cu aplicaţii în ortopedie şi recuperare
Glosar
Atrofie (funcţională) – atrofie rezultată prin lipsa funcţionării normale a unui ţesut, organ
sau parte a corpului.
Axa (anatomic) – în descrierea formaţiunilor anatomice se folosesc trei axe de orientare,
situate în cele trei direcţii ale spaţiului, trec prin centrul de greutate (S 1) se intersectează sub
unghiuri drepte şi se numesc: longitudinală, sagitală şi transversală. Acesta axe delimitează
plane.
Obs. Axa lungimii corpului sau axa longitudinală este întinsă între un punct polar superior,
numit vertex şi un punct polar inferior, situat în centrul bazei de susţinere; ea este
perpendiculară pe orizontala solului. Axa profunzimii corpului sau axa sagitală trece prin
centrul de greutate al corpului şi are o direcţie antero-posterioară. Axa lăţimii corpului sau
axa transversală trece prin centrul de greutate al corpului şi este paralelă cu orizontala
solului.
Atelă – mijloc ortopedic de imobilizare a unui segment din corp.
Obs. Poate fi flexibilă sau rigidă, confecţionată din metal, feşe sau tifon gipsat, celuloid,
material plastic.
B
Baza de susţinere a corpului – o suprafaţă de formă geometrică variabilă, delimitată de
marginile exerne sau de punctele prin care picioarele iau contact cu solul.
Obs. Cu cât baza de susţinere este mai mare, menţinerea echilibrului este mai uşoară; cu cât
se micşorează mai mult, menţinerea echilibrului devine mai dificilă.
Biarticular – cu acţiune pe 2 articulaţii.
Bursa (sinovială) – saci conjunctivi dezvoltaţi la nivelul tendoanelor sau al muşchilor în
locurile unde aceştia sunt expuşi unor presiuni (acolo unde tendonul, muşchiul sau pielea
alunecă pe un plan dur subjacent).
Bursita – inflamaţie a unei burse datorată unei presiuni sau fricţiuni intense sau a unui
traumatism.
Broşă – în ortopedie, tijă metalică folosită pentru imobilizarea fracturilor.
C
Cadenţă (*mers) – tempo de mers exprimat în paşi pe minut; descriptor temporal al
mersului.
Calcificare (*fiziologică) – proces biologic în care se produce o depunere de săruri de calciu
în cursul osificării.
Calcificare (*patologică) – depozite anormale tisulare de calciu şi magneziu.
Calus – ţesut osos nou care sudează capetele rezultate din fractura unui os; ~vicios - sudare
defectuoasă a unei fracturi.
Canal Havers – canal neurovascular din structura ţesutului osos compact, determinat de
fibre colagenice, în jurul căruia se dispun concentric lamelele osoase; conţine 1-2 capilare
sanguine, fibre nervoase.
Canale nutritive – canale din structura osului, străbătute de arterele nutritive ale acestuia, ce
fac legătura dintre foramina nutrient şi cavitatea medulară.
Canale Volkmann – canale cu direcţie oblică sau transversală faţă de direcţia osteoanelor,
care nu sunt înconjurate de lamele concentrice, părând a fi simple canale anastomotice.
Cârja – mijloc de susţinere a corpului în statică şi mers prin sprijin axilar şi în mâini.
Cartilaj – ţesut conjuctiv semidur format din celule, fibre şi substanţă fundamentală; este
lipsit de vase de sânge şi se hrăneşte prin difuziune de la ţesuturile înconjurătoare.
Obs. Substanţa fundamentală conţine proteoglicani în structura cărora se găsesc proteine,
acid hialuronic şi condroitin sulfat. În condrocite există enzime implicate în sinteza şi
degradarea proteoglicanilor. Acest turnover durează de obicei luni sau chiar ani, creşte
236
Actualitaţi în evaluarea mersului uman cu aplicaţii în ortopedie şi recuperare
Glosar
moderat în urma acţiunii agenţilor traumatizanţi interni sau externi. Chiar în urma accelerării
turnoverului cartilajul se reface lent datorită aportului indirect de substanţe nutriente
(difuziune). În funcţie de natura şi aranjamentul fibrelor distingem trei tipuri de cartilaje:
hialin, elastic şi fibros.
Cartilaj hialin – cartilaj cu cea mai scăzută rezistenţă dar cea mai mare răspândire în corpul
uman. Se întâlneşte la nivelul cartilajelor costale, nazale, laringiene, traheale şi bronşice.
Cartilaj articular – un tip particular de cartilaj hialin conţinând fibre de colagen cu
rezistenţă crescută.
Cartilaj elastic – cartilaj în care predomină fibrele elastice.
Obs. Se găseşte în pavilionul urechii, la nivelul trompei lui Eustachio, epiglotei.
Cartilaj fibros – forma cea mai rezistentă de cartilaj, conţinând numeroase fibre de colagen
şi o cantitate mai redusă de substanţă fundamentală.
Obs. Se întâlneşte în zone supuse unor solicitări de presiune cum sunt discurile
intervertebrale, simfiza pubiană.
Cavitate medulară – canal central ce străbate diafiza oaselor lungi, conţinând măduvă
osoasă.
Celule osteoprogenitoare – celule stem (de origine, precursoare) ce dau naştere celulelor
osoase.
Obs. Din punct de vedere morfologic şi cinetic s-au identificat 2 tipuri de celule
osteoprogenitoare: preosteoblastele si preosteoclastele; astfel se sugerează că osteoblastele
provin dintr-o celulă conjunctivă de tip stromal, iar osteoclastele din monocite.
Ciclu de mers – perioada dintre contactul iniţial al unui picior cu solul şi următorul contact
iniţial al aceluiaşi picior cu solul.
Obs. Fiecare ciclu de mers include două perioade de sprijin dublu şi două perioade de sprijin
unilateral.
0-10%: Perioada de sprijin dublu
10-50%: Membrul inferior drept este în faza de sprijin unilateral (perioada de
sprijin); concomitent membrul inferior stâng este în faza de pendulare
50-60%: Perioada de sprijin dublu
60-100%: Membru inferior stâng este în faza de sprijin unilateral (perioada de
sprijin) pentru ultimele 40% din ciclul mersului; concomitent membrul inferior
drept este în faza de pendulare.
Centru de gravitaţie (CG) – punctul de referinţă asupra căruia acţionează forţa de atracţie
gravitaţională. Sinonim centru de greutate.
Obs. Gravitaţia acţionează asupra corpului sub forma unui mănunchi de linii de forţă cu
direcţie verticală, care se dirijează spre centrul pământului. Toate aceste forţe asociate
vectorial dau o rezultantă care acţionează asupra unui punct al masei corpului, care este C.G.
al corpului. Dacă corpul asupra căruia acţionează rezultanta liniilor de forţă gravitaţionale
este perfect simetric şi are o densitate uniformă, C.G. se suprapune cu centrul său geometric.
Corpul omenesc nu are o densitate uniformă şi este format din segmente care iau cele mai
diverse poziţii. Situarea centrului de greutate depinde atât de poziţia corpului cât şi de
poziţia relativă a segmentelor care-l compun, respectiv de poziţia centrelor de greutate ale
tuturor segmentelor corpului, atât în mişcare cât şi în statică; poziţia C.G. al corpului nu este
fixă, ci variabilă în raport cu deplasarea. Pentru determinarea localizării C.G. al corpului în
diverse poziţii, se ia în considerare greutatea diferitelor segmente în poziţia respectivă.
Fiecare segment având propriul centru de greutate, prin însumarea forţelor gravitaţionale
care acţionează asupra acestora se obţine o rezultantă care va acţiona asupra corpului luat ca
întreg. Dacă centrul de greutate al membrului superior se modifică, se va modifica şi
biomecanica acestuia. Această modificare implică schimbări deseori majore în felul în care
sunt solicitate articulaţiile şi structurile care le alcătuiesc şi le deservesc (muşchi-tendoane,
237
Actualitaţi în evaluarea mersului uman cu aplicaţii în ortopedie şi recuperare
Glosar
ligamente, uzura cartilagiilor articulare, etc.). Poziţia verticală impune distribuţia greutăţii
întregului corp la nivelul tălpilor, iar pentru realizarea echilibrului static vertical trebuie ca
proiecţia cenrtului de greuate al corpului să se situeze în interiorul perimetrului delimitat de
marginile laterale, anterioare şi posterioare ale tălpilor.
Centru de masă – punctul în care masa corpului este egal distribuită.
Cinetica – evaluarea mişcării ţinând cont de forţele implicate în producerea acesteia.
Cinematică – evaluarea mişcării în raport cu spaţiul şi timpul, dar fără să se ţină cont de
forţele implicate.
Circumducţie – combinaţie succesivă între mai multe mişcări fundamentale prin care un
segment trece succesiv prin poziţiile de flexie, abducţie, extensie, adducţie şi revine la
poziţia de flexie; se poate executa şi invers cu punct de plecare din orice poziţie.
Claudicaţie – denumire dată unor tulburări cu caracter tranzitoriu care apar în cursul
activităţii mai intense şi care dispar sau se atenuează după repaos
Claudicaţia intermitentă – denumire dată unor tulburări cu caracter nepermanent, apărute
consecutiv solicitării intense a unor organe şi care dispar sau se diminuează după un anumit
repaus; crampă dureroasă a muşchilor gambei, în efort, datorat insuficienţei arteriale
cronice, care dispare în repaus.
Claudicaţie neurogenică – patologie acompaniată de dureri şi parestezii la nivelul spatelui,
feselor şi membrelor inferioare şi care este ameliorată de repaos; determinată de perturbări
mecanice în ischemia cozii de cal.
Clinic – termen ce se referă la examinarea şi tratamentul pacienţilor.
Clonus - alternarea unei contracţii musculare involuntare cu o relaxare în succesiune rapidă,
după flexie sau extensie forţată a unui segment; un tremor ritmic reflex continuu cu origine
la nivel medular, sub nivelul unei zone traumatizate, determinat de testare reflexa. Similar
clonospasm.
Clonus (gleznă) sau clonusul piciorului – o serie de mişcări reflexe anormale ale piciorului,
induse de dorsiflexie rapidă, determinând contracţii şi relaxări alternative ale tricepsului
sural.
Coactivare – acţiune simultană a agoniştilor şi antagoniştilor la un anumit punct.
Colagen – proteină din grupa scleroproteinelor ce conţine glicocol, prolină şi oxiprolină;
denumire generică ce include o mare varietate de molecule proteice care intră în structura
matrixului extracelular, având ca unitate structurală de bază trei lanţuri polipeptidice cu
configuraţie triplu helicoidală.
Obs. Până iî prezent s-au identificat 19 tipuri de colagen, formate din minimum 33 de lanţuri
polipeptidice distincte.
Condrocite – celule cartilaginoase, componente structurale ale cartilajului.
Congenital – termen care se referă la o tulburare aparentă sau latentă a nou-născutului, ca
urmare a unui process patologic petrecut în timpul vieţii intrauterine.
Condromalacia – proces degenerativ al cartilajului articular, în special la nivelul patelei.
Obs. Apare la adulţii tineri după traumatisme ale genunchiului şi se caracterizează prin
inflamaţie, durere şi modificări degenerative, vizibile pe radiografie.
Componenta contractilă – componentă structurală musculară responsabilă de contracţie şi
producerea forţei.
Obs. Componenta contractilă fundamentală a muşchiului scheletic este sarcomerul.
Contact iniţial (*mers) – prima fază a ciclului mersului. Vezi fazele mersului.
Contenţie – în ortopedie reprezintă menţinerea în contact a fragmentelor unei fracturi după
cooptarea lor; se realizează prin mijloace ortopedice de imobilizare sau chirurgical prin
osteosinteză.
Contractilitate – proprietatea ţesutului muscular de a răspunde la stimulare prin schimbare
de formă, de obicei scurtare.
238
Actualitaţi în evaluarea mersului uman cu aplicaţii în ortopedie şi recuperare
Glosar
Contractura – contracţie tonică, permanentă a unui muşchi sau grupă de muşchi de cauză
patologică; poate fi antalgică, miogenică, neurogenică sau ischemică.
Contracţie concentrică – contracţie realizată de către muşchiul responsabil pentru această
mişcare prin care se realizează apropierea inserţiilor musculare şi scurtarea muşchiului.
Obs. Cuplul produs de forţa musculară este mai mare decât cuplul extern, şi din acest motiv
muşchiul este capabil să se scurteze în timp ce depăşeşte sarcina externă.
Ex: flexia trunchiului din clinostatism reprezintă o contracţie concentrică a dreptului
abdominal.
Contracţie excentrică – contracţie efectuată de un muşchi prin cedarea progresivă a stării
sale de contracţie, îndepărtarea inserţiilor musculare și alungirea mușchiului.
Obs. Cuplul produs de forţa musculară este mai mic decât cuplul extern, mişcarea în
articulaţie se produce mai lent decât ar trebui conform sarcinii externe.
Contractțe izometrică – acțiune musculară în care se produce o forță fără modificarea
lungimii mușchiului
Contracţie musculară – stare internă în care un muşchi exercită activ o forţă, indiferent dacă
se scurtează sau se alungeşte.
Coordonare – acţiune comună a muşchilor pentru a produce sau a controla o mişcare, cu
sincronizare de timp şi intensitate optimă.
Control postural – vezi echilibru
Conţinut mineral osos – raportul dintre greutatea componentei anorganice osoase şi
greutatea ţesutului osos deshidratat, per unitate de volum.
Coree – denumire dată unor boli sau sindroame ale sistemului nervos central, de etiologie
variabilă, al căror sindrom dominant constă în mişcări involuntare, cu caracter segmentar,
aritmice, rapide, dezordonate, lipsite de finalitate.
Obs. Prezintă ca şi forme clinice:
coreea acuta Sydenham - o afecţiune auto-limitantă, care apare la copii cu vârste
cuprinse între 5 şi 15 sau în timpul sarcinii, în relaţie cu febra reumatică; este
caracterizată prin mişcări involuntare, ce progresează până la afectarea tuturor
activităţilor motorii
coree Huntington - boală ereditară caracterizată de coree progresivă cronică şi
deteriorare mentală până la demenţă.
Coxa plana – aplatizare a capului femural datorată osteocondrozei epifizare.
Coxa valga – deformare a articulaţiei coxofemurale cu creşterea unghiului de înclinaţie
dintre colul femural şi diafiză.
Coxa vara – deformare a articulaţiei coxofemurale cu scăderea unghiului de înclinaţie dintre
colul femural şi diafiză.
Creşterea osoasă – totalitatea activităţilor celulare care vor determina creşterea
dimensiunilor şi/sau a masei părţilor componente ale scheletului.
Obs. Creşterea este un fenomen temporo-spaţial, de aceea se acordă o importanţă specială
cineticii creşterii tradusă prin viteza şi acceleraţia de creştere.
Cupluri cinematice - două segmente mobile apropiate realizează un cuplu cinematic. De
exemplu: gambă-picior, braţ-antebraţ, antebraţ-mână.
Obs. În mecanică se descriu trei tipuri de cupluri cinematice: de translaţie, de rotaţie şi
helicoidale. În biomecanica corpului omenesc nu se întâlnesc cupluri de translaţie, cele
helicoidale sunt rare (de exemplu, articulaţia gleznei), iar cele de rotaţie sunt frecvente (de
exemplu, antebraţ-mână).
Cvadriceps (evitare) – strategie de mers adoptată de persoane cu deficienţă de ligament
încrucişat anterior pentru a evita activarea cvadricepsului.
239
Actualitaţi în evaluarea mersului uman cu aplicaţii în ortopedie şi recuperare
Glosar
D
Decalcifiere – proces distrofic al ţesutului osos, în care sub influenţe diverse (mecanice,
chimice, nervoase), calciul din ţesutul respectiv se reduce treptat până la dispariţie. Sinonim
demineralizare osoasă.
Dezaxare (medical)– consolidare vicioasă a unei fracturi care compromite axul normal de
funcţiune al unui membru.
Diafiza – corpul oaselor lungi, format dintr-un cilindru de ţesut osos compact străbătut de un
canal central; (gr.diaphysis - interstiţiu).
Obs. Există o tranziţie treptată între ţesutul osos compact şi cel spongios pe măsura
apropierii de cavitatea medulară centrală, astfel încât putem afirma că diafizele osoase
conţin şi substanţa osoasă spongioasă la nivelul interfaţei os-măduvă.
Diartroza – clasificare funcţională a unei articulaţii mobile.
Diastazis – echivalentul luxaţiei în cazul articulaţiilor fixe. Mai frecvent la nivelul
articulaţiilor tibiofibulare.
Diplegie – paralizie bilaterală a corpului (hemiplegie dublă).
Diplegie spastică – mers patologic caracterizat prin rotaţie internă anormală, flexie şi
adductie a coapselor, genunchi în hiperextensie şi poziţie echină a piciorului şi gleznei.
Direcţia de mişcare – sensul (direcţia) unei mişcări, în funcţie de aşezarea muşchiului faţă
de axele articulaţiei.
Obs. Planul mişcării este întotdeauna perpendicular pe axul mişcării (axul biomecanic, axul
articular). În acelaşi plan şi în jurul aceluiaşi ax se pot efectua întotdeauna două mişcări de
sens opus pentru realizarea cărora există două grupe musculare (muşchi) distincte. În plan
sagital, mişcările se realizează în jurul unui ax transversal şi sunt flexia şi extensia (pentru
unele segmente se numesc ante şi retroproiecţie, ex: mişcările în plan sagital ale umărului).
În plan frontal, mişcările se realizează în jurul unui ax sagital; pentru membre se numesc
abducţie şi adducţie, iar pentru trunchi şi gât mişcări de înclinare laterală. Mişcările
corespunzătoare ale degetelor sunt raportate la axul mâinii şi al piciorului.
În plan transversal, mişcările se realizează în jurul unui ax longitudinal şi se numesc mişcări
de rotaţie internă sau externă. Pronaţia şi supinaţia sunt mişcări de rotaţie particulare care se
petrec la nivelul antebraţului şi piciorului.
Disjuncţia – echivalentul entorsei în cazul articulaţiilor fixe.
Diskinezie (motorie) – o alterare a abilităţii de control a mişcării, caracterizată de mişcări
spasmodice sau repetitive sau de lipsa de coordonare.
Disimetrie – un aspect al ataxiei în care este alterată abilitatea de a controla distanţa, forţa şi
viteza unei activităţi motorii; în mod normal folosit pentru a descrie mişcări anormale
cauzate de alterări cerebeloase.
Distrofie (musculară) – un grup de boli musculare progresive, non-inflamatorii, fără o
patologie a nervilor centrali sau periferici; în stadiile finale ale afecţiunii, fibrele musculare
sunt înlocuite cu ţesut adipos şi ţesut conjunctiv.
Obs. Sunt descrise 9 tipuri de distrofii musculare. Forme clinice mai frecvent întâlnite:
distrofie musculară Duchenne (DMD): forma cea mai cunoscută de distrofie
musculară, datorată mutaţiei unei gene de pe cromozomul X care codifică
producerea de distrofină, o proteină normală în muşchi; DMD afectează copii de
sex masculin, cauzând atrofia progresivă a celor mai multe grupe musculare, având
drept consecinţă instalarea unui handicap motor variabil, în funcţie de forma şi
stadiul evolutiv
distrofie musculară Becker (DMO): similar cu distrofia musculară Duchenne, dar
cu debut mai tardiv şi evoluţie mai lentă
distrofia musculară a centurilor articulare (LGMD): LGMD începe tardiv în
copilărie sau la maturitate timpurie şi afectează atât bărbaţii cât şi femeile, prin
240
Actualitaţi în evaluarea mersului uman cu aplicaţii în ortopedie şi recuperare
Glosar
E
Echilibru (medical) – menţinerea stabilităţii posturale în statică sau dinamică. Similar
control postural.
Echin/equin (picior) – poziţie a piciorului în care antepiciorul este situat inferior faţă de
călcâi. În mers, în timpul contactului iniţial, piciorul este în flexie plantară.
Endomisium – teacă de ţesut conjunctiv fibros care înconjoară fiecare fibră musculară din
interiorul unui fascicul în muşchiul scheletic.
Endoproteză – proteză introdusă în interiorul corpului uman (gr. endon - înăuntru; la
interior).
EMG – metodă de înregistrare grafică sau optică a potenţialelor de acţiune musculare, în
repaos şi în cursul contracţiei voluntare. EMG-ul poate diagnostica atât afecţiuni musculare
cât şi ale neuronului periferic (activitatea unităţilor motorii).
Entorsă – traumatism articular produs de o mişcare ce depăşeşte limitele mobilităţii
articulaţiei, fără deplasarea suprafeţelor articulare faţă de poziţia lor normală.
Epifiză – extremitatea oaselor lungi, formată dintr-un strat de ţesut osos compact la periferie
şi tesut osos spongios la interior (gr.epiphysis - excrescenţă).
Epimisium – teacă de ţesut conjunctiv fibros care înconjoară întregul muşchi scheletic.
Eversie (mişcare) – mişcarea prin care se ridică marginea laterală a piciorului (flexia
dorsala, abducţia şi pronaţia piciorului).
Extensie – mişcare în plan sagital ce duce o regiune a corpului posterior faţă de poziţia
anatomică.
Excitabilitate – proprietatea muşchiului de a răspunde la acţiunea unui stimul.
Extensibilitate – descrie abilitatea muşchiului de a se întinde ca o consecinţă la acţiunea
unei forţe exterioare.
Extensiune – mijloc terapeutic folosit pentru reducerea unei fracturi sau a unei luxaţii, sau
pentru imobilizarea unui membru, prin aplicarea unei tracţiuni.
Obs. Poate fi extemporanee sau continuă, manuală sau mecanică (scripeţi, masă ortopedică,
aparate distractoare).
241
Actualitaţi în evaluarea mersului uman cu aplicaţii în ortopedie şi recuperare
Glosar
F
Falange – din punct de vedere anatomic, reprezintă oasele degetelor de la mâini sau de la
picioare. Există 3 falange (proximală, medie, distală) pentru degetele 2-5 şi doua falange
pentru police şi haluce.
Fazele mersului – subdiviziunile perioadelor ciclului de mers.
Obs. Mersul este împărţit în 2 perioade (de sprijin şi pendulare); perioadele sunt subdivizate
în faze, din care două, de foarte scurtă durată, au fost numite momente. Perioada de sprijin
se divide în faze: de contact iniţial, picior plat, poziţia medie de sprijin, desprinderea
călcâiului şi desprinderea degetelor de sol – însumând desprinderea piciorului de sol şi
propulsia. Perioada de pendulare este împărţită într-o faza de pendulare iniţială (acceleraţie
sau semipasul posterior), momentul verticalei membrului oscilant, şi faza de pendulare
finală (decelaraţie sau semipasul anterior). Perry divide ciclul mersului în funcţie de
perioade, sarcini şi faze. Prima sarcină e reprezentată de acceptarea şi încărcarea greutăţii
corpului pe membrul de sprijin şi implică o fază de contact iniţial şi o fază de răspuns la
încărcarea greutăţii. A doua sarcină, respectiv sprijinul unilateral pe membrul de sprijin,
include faza poziţiei medii a membrului de sprijin (cu momentul verticalei membrului de
sprijin), faza finală a sprijinului şi o fază de tranziţie spre perioada de pendulare, denumită
pre-pendulare. A treia sarcină este reprezentă de progresia membrului inferior contralateral
(oscilant) în timpul perioadei de pendulare şi include faza de pre-pendulare/balans (comună
cu cea anterioară), faza de pendulare iniţială, momentul verticalei membrului oscilant, şi
faza de pendulare finală.
Faza de contact inițial – prima fază a ciclului mersului ce începe din momentul când
piciorul anterior ia contact cu solul, de obicei prin călcâi şi durează până la momentul
verticalei, respectiv până când toată planta este plasată pe sol; acceptarea greutăţii corpului
(sprijin bilateral). Similar contactul cu călcâiul, atacul cu călcâiul, contactul piciorului şi
atacul cu piciorul. Etimologie: L, initium (inițial)+ contigere (a atinge).
Faza de picior plat – când toată suprafaţa plantei este aplicată pe sol. Similar faza de
răspuns la încărcare (încărcarea greutăţii corpului pe membrul de sprijin). Sinonim: iniţiere,
suport sau sprijin.
Obs. Conform clasificării lui Perry faza de contact iniţial şi faza de răspuns la încărcarea
greutăţii fomează prima sarcină, reprezentată de acceptarea şi încărcarea greutăţii corpului
pe membrul de sprijin; 0-20% din ciclul mersului).
Faza poziţiei medii de sprijin (medie de sprijin) – prima parte a susţinerii unilaterale în care
greutatea corpului este proiectată progresiv pe lungimea plantei membrului de sprijin până la
nivelul antepiciorului în timp ce piciorul contralateral părăseşte solul (20-30% din ciclul
mersului). Perioada în care corpul avansează peste membrul de sprijin cu activitate maximă
a muşchiului tibial posterior şi flexor lung al halucelui; importantă în evaluarea unor
patologii ortopedice multiple şi în analiza hipotoniilor musculare asociate. Sinonim:
suport/sprijin mijlociu.
Faza sprijinului final – constituie a doua jumătate a sprijinului unilateral şi include
ridicarea călcâiului piciorului de sprijin şi se termină prin contactul cu solul al piciorului
contralateral (30-50% din ciclul mersului). Perioada în care corpul avansează anterior faţă de
membrul de sprijin; în perioada finală este iniţiat sprijinul dublu; importantă în evaluarea
242
Actualitaţi în evaluarea mersului uman cu aplicaţii în ortopedie şi recuperare
Glosar
243
Actualitaţi în evaluarea mersului uman cu aplicaţii în ortopedie şi recuperare
Glosar
Flexibilitate (dinamică) – gamă de mişcare, care poate fi realizată prin mobilizarea unui
segment prin acţiune musculară; o relativă uşurinţă de a face mişcări rapide sau repetate
peste o anumită limită, mai degrabă decât intervalul în sine.
Obs. Este determinată de forţele care se opun sau rezistă mişcării, şi este afectată de
capacitatea de recuperare musculară rapidă. Flexibilitatea dinamică stă la baza mai multor
abilităţi motorii, şi este importantă pentru dezvoltarea vitezei şi forţei.
Flexibililitate (extinsă) – intervalul maxim de mişcare pentru o anumită articulaţie sau o
serie de articulaţii ce lucrează împreună.
Obs. Este în mare măsură specific articulară; o flexibilitate bună la nivelul unei articulaţii nu
garantează flexibilitate bună în altă regiune. Utilizarea termenului este uneori limitată la
capacitatea de a flexa şi întinde muşchii spatelui şi trunchiului, la capacitate maximă, în
orice direcţie.
Flexibilitate (statică) – gamă de mişcare a unei articulaţii atunci când un segment este
mobilizat pasiv (de exemplu, de către kinetoterapeut) şi menţinut în poziţie. Este măsurată
cu ajutorul unui goniometru sau dexometru.
Foramina nutrient – orificiu situat la suprafaţa osului prin care pătrund în interiorul
acestuia 1-2 artere nutritive, trecând în canale nutritive.
Forţă de reacţiune a solului – forţa egală şi de sens contrar exercitată de către sol asupra
unui obiect aflat în contact cu acesta; forţa exercitată de către sol asupra unui corp în contact
cu acesta.
Obs. de exemplu, o persoană care stă în picioare (fără să se mişte) pe sol exercită o forţă de
contact asupra acestuia (egală cu greutatea persoanei) şi în acelaşi timp solul exercită asupra
persoanei o forţă de reacţiune egală şi de sens opus.
Fractură – întreruperea continuităţii osoase.
Obs. Deşi, de obicei, urmare a unui traumatism, o fractură poate fi rezultatul unei boli
osoase dobândite, cum ar fi osteoporoza, sau a unei formări anormale a oaselor într-o boală
congenitală a oaselor, cum ar fi osteogeneza imperfectă ("boala oaselor fragile"). Fracturile
sunt clasificate în funcţie de caracterul şi localizarea lor.
Fracturi de stress – microfracturi ce apar în condiţiile aplicării unor nivele de solicitare
inferioare rezistenţei statice a materialului osos.
G
Gambă – parte a membrului inferior; situată între genunchi şi picior.
Genunchi – articulaţie realizată între femur, tibie şi patelă; situat între coapsă şi gambă.
Genunchi (lax) – genunchi instabil şi incapabil de mişcări active, fie printr-o laxitate
musculocapsuloligamentară excesivă (congenitală sau în urma unor traumatisme puternice),
fie prin paralizia tuturor grupelor musculare (poliomielită).
Genu recurvatum – hiperextensibilitate a genunchiului peste 180°, prin laxitatea exagerată a
capsulei şi ligamentelor posterioare. Sechelă a poliomielitei.
Genu valgum – devierea axei gambei în afară faţă de cea a femurului, astfel încât gambele
formează un unghi obtuz deschis în afară (gambe în X dacă este bilateral). În mod normal
feţele interne ale genunchiului se lipesc în poziţie anatomică.
Obs. La copii între 3 şi 5 ani se accentuează printr-un exces de greutate. Este cauzat de
hiperlaxitatea ligamentelor interne ale genunchiului sau de unele sechele de fractură, de o
boală osoasă prin carenţă sau de o malformaţie osoasă. La adult această problemă poate
apărea ca urmare a unui genu valgum netratat, unei sechele de fractură a genunchiului sau
unei boli osoase.
Genu varum – curbură exterioară a uneia sau a ambelor membre inferioare în apropiere de
genunchi, în care devierea axei gambei este înăuntru faţă de cea a femurului, astfel încât
gambele formează un unghi obtuz deschis înăuntru (gambe în O dacă este bilateral).
244
Actualitaţi în evaluarea mersului uman cu aplicaţii în ortopedie şi recuperare
Glosar
Maleolele se unesc în poziţia de drepți anatomic, în timp ce genunchii sunt la distanţă unul
faţă de altul.
Glicoproteine – proteine conjugate de tipul mucoproteinelor, care conţin glucide în
moleculă.
Obs. În os glicoproteinele mai bine reprezentate sunt: osteonectina, osteocalcina, L 2HS-
glicoproteina.
Gleznă – articulaţia dintre tibie şi oasele tarsului (tibiotarsiană); conectează gamba cu
piciorul.
Gradul de mobilitate/libertate al unei articulații - numărul posibilităţilor de mişcare sau al
gradelor de libertate ale elementelor mobile în raport cu elementul fix; grad de mișcare ce
indică mobilitatea celor două suprafețe articulare.
Obs. Mobilitatea articulară depinde de structura articulației; fiecare articulație are o gamă
specifică de libertate de mișcare, exprimată în grade. Articulațiile sinoviale pot prezenta 1, 2
sau 3 grade de libertate. Forma articulaţiilor şi gradele de libertate ale acestora sunt factori
importanţi care determină direcţia şi sensul mişcărilor şi care, în acelaşi timp limitează
amplitudinea de mişcare.
Grefă – transplantarea pe cale chirurgicală a unui organ sau ţesut.
Obs. Transplantarea pe cale chirurgicală a unui organ sau ţesut dintr-o parte în alta a
corpului aceluiaşi individ poartă numele de autogrefă; la un alt individ identic antigenic -
izogrefă; de aceeaşi specie - homogrefă; de altă specie - heterogrefă. Rezultatele cele mai
bune se înregistrează la auto şi izogrefe, celelalte grefe determinând reacţii imune ce pot
conduce la eliminarea grefei. Există unele mijloace imunodepresive prin care reacţia de
eliminare poate fi întârziată sau redusă. În cadrul patologiei osoase sunt folosite pentru a
remedia efectele anumitor traumatisme, rezecţii în cazul tumorilor osoase.
H
Haluce hallux – primul deget (degetul mare) al piciorului.
Hemartroza – acumulare de sânge la nivelul unei articulaţii.
Hemiplegie – paralizie de o parte a corpului (flască sau spastică), de obicei de cauză
neurologică, tumorală, inflamatorie sau traumatică cu localizare la nivelul SNC sau
segmental cervical al coloanei vertebrale. Paralizia apare pe partea opusă afectării nervoase.
Obs. Se descriu:
hemiplegie alternantă - paralizia unei părţi a feţei şi părţii opuse a corpului;
hemiplegie încrucişată
hemiplegie cerebrală - datorată unei leziuni cerebrale
hemiplegie facială - pralizia unei părţi a feţei
hemiplegie spastică - hemiplegie cu spasticitatea muşchilor afectaţi şi reflexe
osteotendinoase exagerate
hemiplegie spinală – datorată unei leziuni medulare.
Hidartroza – acumulare seroasă într-o cavitatea articulară ca urmare a unei inflamaţii sau
traumatism local.
Hidroxiapatita – componenta anorganică a MEC, dispusă sub formă de cristale orientate cu
axul lung paralel cu cel al fibrelor de colagen.
Obs. Există în formă amorfă şi cristalină. Prin unirea complexului hidroxiapatitic cu ionii de
calciu şi fosfat se realizează unitatea cristalină osoasă.
Hialuronic (acid) – o substanţă vâscoasă care lubrifiază articulaţiile, componentă cheie a
ţesutului conjunctiv.
Obs. La un nivel mai tehnic, acidul hialuric este un glicozaminoglican (anterior denumit
mucopolizaharid), un polizaharid cu lanţ lung neramificat compus din unităţi repetitive
dimerice de acid glucuronic şi N acetil glucozamină.
245
Actualitaţi în evaluarea mersului uman cu aplicaţii în ortopedie şi recuperare
Glosar
I
Iatrogenic – determinat de o acţiune sau terapie medicală.
Idiopatic – denumire generică dată fenomenelor normale sau patologice de cauză
necunoscută.
Imobilizare (ortopedică) – acţiunea de a aduce în stare de nemişcare un segment al corpului;
se poate referi la una sau mai multe articulaţii sau la întreg corpul.
Obs. Este simptomatică (prin boală) sau terapeutică, când se realizează prin mijloace
conservatoare (aparate gipsate sau ortopedice) sau ortopedice, extensiune continuă, sau prin
mijloace chirurgicale (artrodeză).
Implant – un obiect sau material introdus sau grefat în corpul uman în scop protetic,
terapeutic, diagnostic sau experimental.
Obs. Poate fi reprezentat de ţesut, ca în grefa osoasă, sau de o substanţă artificială ca în
proteza de şold.
Incidenţă (radiologică) – poziţionarea corpului de iradiat faţă de sursa de iradiere.
Obs. Se descriu incidenţe antero-posterioare, postero-anterioare, laterale, oblice, excentrice,
cranio-caudale, caudo-craniale.
Inclinatio pelvis – poziţia înclinată ventral a pelvisului faţă de scheletul axial; se apreciază
după înclinarea strâmtorilor sale faţă de orizontală (cu care strâmtoarea superioară face un
unghi de 60°, iar cea inferioară unul de 10°).
Inegalitatea membrelor – situaţia dobândită în cursul vieţii sau congenitală, în care fie unul
din membrele superioare, fie unul din membrele inferioare este mai scurt decât celălalt.
Obs. Cauzele pot fi congenitale (hipoplazia unui membru, pseudartroză congenitală) sau
dobândite (posttraumatic: fracturi vicios consolidate, sau după osteoartrite bacilare cu
ankiloză, osteomielite cu coalescenţa prematură a cartilajului de creştere, etc.).
Instabilitate (articulară) – orice mişcare realizată într-o articulaţie ca răspuns la forţa de
gravitaţie într-un moment în care articulaţia ar fi trebuit să fie stabilizată de forţa exterioară.
Inversie (mişcare) – mişcarea prin care se ridică marginea medială a piciorului (flexia
plantară, adducţia şi supinaţia piciorului).
Isocinetic/isokinetic (contracţie) – descrie o contracţie realizată la o viteză unghiulară
constantă.
Isotonic (contracţie) – literal înseamnă tensiune constantă. Aceasta nu se produce la
subiecţii umani in vivo deoarece nivelul forţei musculare variază continuu şi este extrem de
rar constantă în timpul unei mişcări.
Izometric (contracţie) – atitudine fixată printr-o contracţie musculară: sinonim contracţie
statică. Inserţiile musculare nu se deplasează, lungimea muşchiului rămâne constantă şi nu
se produce mişcare.
K
Kinetoterapie – termen generic pentru tratamentul prin mişcare. Foloseşte ca mijloace
mişcările active şi pasive, cu scopul recuperării unei funcţii cât mai complete.
L
Labrum – în medicină, un inel fibrocartilaginos (cartilaj fibros) în jurul marginii unei
cavităţi articulare osoase. Plural: labra.
246
Actualitaţi în evaluarea mersului uman cu aplicaţii în ortopedie şi recuperare
Glosar
M
Matrix extracelular (MEC) – un material complex format dintr-o componentă organică ce
incude fibre insolubile, microfibrile, proteine solubile şi glicoproteine careia i se ataşează o
componentă anorganică reprezentată de cristale de hidroxiapatită şi calciu-fosfat amorf; este
247
Actualitaţi în evaluarea mersului uman cu aplicaţii în ortopedie şi recuperare
Glosar
248
Actualitaţi în evaluarea mersului uman cu aplicaţii în ortopedie şi recuperare
Glosar
N
Necroza – distrugerea unui teritoriu tisular care nu mai are condiţii de mediu, nutriţie şi
oxigenare indispensabile vieţii.
Neurapraxie – suprimare temporară a conducerii unui nerv periferic în unele cazuri de
traumatism, nervul păstrându-şi integritatea anatomică.
Neoartroză – articulaţie nou creată între două extremităţi osoase aflate în raporturi
anatomice normale; articulaţie creată prin artroplastie într-o anchiloză osoasă.
Neurodegenerative (boli) – neuropatii cronice progresive caracterizate prin pierderea
selectivă şi, în general, simetrică de neuroni din ariile motorii, senzoriale sau cognitive.
Obs. Tipuri în funcţie de aria afectată: cortexul cerebral - boală Alzheimer, boala Pick,
demenţa Lewy; ganglionii bazali - boala Huntington, Parkinson; trunchiul cerebral şi
cerebelul - ataxie Freidreich, atrofie sistemică multiplă, ataxie spinocerebelară tipurile 1, 2,
3, 6, 7 scleroză motorie amiotrofică laterală, parapareză spastică familială, atrofie musculară
spinală, atrofia musculară spinală şi bulbară.
Neuromotor – termen referitor la o fibră nervoasă sau impuls transmis spre efectorii motori.
O
Orteza – un aparat ortopedic care controlează o postură sau o mişcare.
Ortosinteza – operaţie chirurgicală prin care se fixează fragmentele osoase ale unei fracturi.
Os – substanţa care formează scheletul corpului.
Obs. Este format în principal din calciu fosfat şi calciu carbonat. Serveşte ca rezervor de
calciu şi joacă un rol esenţial în menţinerea calcemiei.
Osificare – procesul de formare al ţesutului osos.
Osificare endoconjunctivă – tip de osificare caracterizat prin metaplazia directă a ţesutului
conjunctiv în ţesut osos. Sinonime: desmala de membrană.
Osificare encondrala – tip de osificare desfăşurat la suprafaţa şi în interiorul unui model
cartilaginos care este distrus şi înlocuit cu ţesut osos fibros sau spongios. Sinonime:
endocartilaginoasă; de cartilaj.
249
Actualitaţi în evaluarea mersului uman cu aplicaţii în ortopedie şi recuperare
Glosar
Osteoartrită – proces infecţios acut sau subacut, al extremităţilor osoase articulare sau al
ţesuturilor moi ale articulaţiei cu extindere osoasă; degradarea cartilajului articular
determinată de acţiune mecanică.
Osteoblast – celulă osoasă tânără cu rol major în procesul de osificare, responsabilă de
sinteza, depozitarea şi mineralizarea matrixului (gr. blastos - mugure).
Obs. Unele osteoblaste participă la formarea barierei hematomatriciale, reglând transferul
ionilor între sânge şi MEC; odată cu creşterea valorii stimulului mecanic extern, ţesutul osos
îşi creşte densitatea datorită activităţii osteoblastelor; răspunsul alterat al osteoblastelor
persoanelor în vârstă la stimuli mecanici este responsabil de diminuarea formării ţesutului
osos cu implicaţii în osteoporoză; sub acţiunea unei solicitări mecanice eliberează factorul
de creştere -TGF cu rol în stadiile iniţiale ale diferenţierilor osoase postfractură.
Osteocit – celulă osoasă adultă, cu prelungiri numeroase şi ramificate, adăpostită în cavităţi
numite osteoplaste.
Osteoclast – celulă osoasă gigantă, multinucleată, cu un bogat echipament enzimatic şi rol în
erodarea activă a osului (remaniere osoasă).
Obs. În multe studii este descrisă activarea osteoclastelor şi resorbţia ţesutului osos, sub
impulsul unui stimul mecanic.
Osteocondrită – inflamaţie a oaselor şi cartilajelor respective; deformantă juvenilă
vertebrală/epifizita disecantă – boală articulară (genunchi, şold, cot) constând din necroza
unei porţiuni din epifiza articulară, care, în unele cazuri se desprinde şi devine un corp liber
articular.
Osteodistrofie – termen generic pentru afecţiuni osoase caracterizate prin modificarea
formei, mărimii, consistenţei sau creşterii osului; chistică juvenilă – forma localizată a
osteopatiei fibrochistice observată la tineri, caracterizată prin formaţiuni chistice multiple.
Sinonim: distrofie osoasă.
Osteogeneza – totalitatea proceselor de creştere şi diferenţiere a osului ca organ (gr. osteon -
os + genesis - naştere).
Osteogeneza imperfectă – un grup de afecţiuni moştenite ale ţesutului conjunctiv, rezultat ca
urmare a unor mutaţii ce afectează colagenul din toate structurile corpului şi care determină
fragilitate la nivel osos.
Obs. Cele mai cunoscute tipuri sunt I şi II.
Osteoliză – proces de resorbţie minerală şi organică a osului, care se produce prin acţiunea
invalidantă a ţesutului de granulaţie bogat vascularizat, apărut ca rezultat al unei reacţii
inflamatorii.
Obs. Aspectul histologic al osului este caracterizat prin prezenţa unor spaţii lacunare în
pereţii osoşi ai canalelor din sistemele haversiene; imagine radiografică de transparenţă
osoasă centrală sau marginală, cu limite şterse sau netede, expresia unei resorbţii
osteoplazice patologice.
Osteită – termen generic folosit pentru denumirea inflamaţiilor ţesutului osos.
Obs. Există mai multe forme de osteită: cronică, fibrochistică, nevralgică, etc.
Osteon – unitatea morfofuncţională a ţesutului osos compact; ansamblul format dintr-un
canal Havers, lamelele osoase cu dispoziţie concentrică în jurul acestuia şi componentele
aflate în aceste formaţiuni ( gr. osteon - os).
Obs. Se mai numeşte şi sistem haversian. Denumirea corectă este osteon secundar pentru a
se face distincţia faţă de osteonul primar care se organizează în timpul iniţierii formării
osului.
Osteomielita – inflamaţia măduvei osoase, propagată pe cale sanguină sau de la un proces
inflamator articular.
Obs. De cele mai multe ori este produsă de germeni piogeni (stafilococ, streptococ) sau de
bacilul tuberculos. Osteomielita cauzată de germeni piogeni produce abcese ale măduvei
250
Actualitaţi în evaluarea mersului uman cu aplicaţii în ortopedie şi recuperare
Glosar
osului, ca şi ale substanţei osoase, care se necrozează şi se elimină sub formă de fragmente
numite sechestre.
Osteopatie – termen generic utilizat pentru desemnarea oricărei boli osoase.
Osteoplaste – cavităţi stelate sau fuziforme din structura lamelelor osoase în care se găsesc
osteocitele; prezintă numeroase prelungiri (canaliculi) ce reprezintă calea principală pentru
difuziunea gazelor sanguine şi substanţelor nutritive între sistemul vascular şi osteoane.
Osteoplastia – reprezintă înlocuirea unui os bolnav cu un altul sănătos sau cu material
sintetic capabil să îi preia funcţia de susţinere (gr. plastos -modelat); plastie prin grefă
osoasă.
Osteoporoza – proces patologic caracterizat prin alterarea raportului dintre procesele de
osteoformare şi osteoliză, cu predominarea celor din urmă, demineralizare osoasă, apariţia
unor cavităţi osoase de dimensiuni mărite şi scăderea rezistenţei osoase la fracturi (gr.
phoros - por, canal).
Osteosinteză – intervenţie chirurgicală prin care se fixează fragmentele osoase ale unei
fracturi.
Osteotendinoasă (joncţiune) – regiune de conectare între os şi tendon.
Osteotomia – intervenţie chirurgicală constând din secţionarea unui os în scopul obţinerii
axării, derotării, alungirii, scurtării sau sprijinului său.
P
Paralizie – diminuarea sau dispariţia funcţiei motorii musculare, datorată leziunilor
sistemului nervos central sau periferic. Sunt însoţite de rigiditatea muşchilor nefuncţionali,
care poate fi dureroasă sau nu, ducând de obicei la atrofie musculară.
Paralizie cerebrală (PC) – termen folosit pentru un grup de tulburări motorii şi de postură
nonprogresive, cauzate de dezvoltarea anormală sau deteriorarea centrilor motori.
Obs. PC este cauzată de evenimente produse înainte, în timpul sau după naştere. Anomaliile
de control muscular care definesc PC sunt adesea însoţite de alte anomalii neurologice şi
fizice.
Pareza – deficit motor într-un grad mai mic decât cel produs de paralizie.
Parkinson (boală) – afecţiune neurologică progresivă (degenerativă) ce apare cel mai
frecvent după vârsta de 50 de ani, asociat cu distrugerea celulelor SNC care produc
dopamina. Sinonim: paralizie agitantă.
Obs. Este cauzată de leziuni ale muşchiului striat şi ale unor structuri nervoase (ex. locus
niger). Se caracterizează prin tremor muscular cu caracter static ale membrelor şi capului
încetinirea mişcării, paralizie parţială facială, particularitate a mersului şi posturii,
fatigabilitate şi rigiditate musculară.
Pas (mers) – perioada cuprinsă între contactul iniţial cu solul al unui picior şi până la
realizarea contactului piciorului opus.
Pas dublu (mers) – totalitatea mişcărilor care se efectuează între două contacte iniţiale
succesive ale aceluiaşi picior (0% şi 100%); unitatea funcţională de mişcare în timpul
mersului, compus din doi paşi simpli.
Pas simplu – totalitatea mişcărilor care se efectuează între contactele iniţiale succesive ale
celor două picioare (lungimea pasului - 72cm; durata - 0.5 sec).
Perioadele mersului – subdiviziunile principale ale ciclului de mers.
Obs. Mersul este împărţit în perioade (de sprijin şi pendulare); perioadele sunt subdivizate în
6 faze, din care două, de foarte scurtă durată, au fost numite momente. Vezi fazele mersului.
Perioada de propulsie (mers) – perioadă dinamică sau de pendulare când piciorul părăseşte
solul şi pendulează către anterior fără contact cu suprafaţa de sprijin.
251
Actualitaţi în evaluarea mersului uman cu aplicaţii în ortopedie şi recuperare
Glosar
Obs. Perioada de pendulare este împărţită într-o fază de pendulare iniţială (acceleraţie sau
semipasul posterior), momentul verticalei membrului oscilant, şi faza de pendulare finală
(decelaraţie sau semipasul anterior).
Perioada de sprijin – perioadă statică sau de amortizare când piciorul este în contact cu
suprafaţa de sprijin
Obs. Perioada de sprijin se divide în faze: de contact iniţial, poziţia medie de sprijin cu faza
de picior plat, desprinderea călcâiului şi desprinderea degetelor de sol – însumând
desprinderea piciorului de sol şi propulsia.
Periost – membrană conjunctivo-vasculară ce înveleşte oasele, cu rol în nutriţie şi formare
de ţesut osos (creştere în grosime).
Protezare – procedeu prin care se înlocuieşte un organ.
Periostita – inflamaţia periostului, apărută de obicei în cadrul unui proces inflamator osos
sau posttraumatic.
Perimisium – teacă de ţesut conjunctiv fibros care înconjoară fascicolul de fibre musculare
într-un muşchi scheletic.
Pelvis – structură osoasă în formă de bazin din componenţa scheletului uman; format din
oasele coxale (lateral), pube (anterior), sacru şi coccige (posterior); centura pelvină care
leagă trunchiul de membrele inferioare şi susţine coloana vertebrală.
Plan (anatomic) – suprafaţă ce secţionează/intersectează imaginar corpul omenesc sub o
anumită incidenţă. Mişcările au loc în aceste plane în jurul axului perpendicular pe planul
respectiv.
Obs. Planele care împart corpul în două jumătăţi se numesc medio-sagital (dreaptă şi
stângă), medio-frontal (anterioară şi posterioară) şi medio-transversal (superioară şi
inferioară). La intersecţia celor trei plane se găseşte centrul de greutate al corpului (S2).
Planul sagital este cel care divide corpul într-o parte stângă şi într-o parte dreaptă.
Prin extensie numim planul sagital orice plan paralel cu cel sus menţionat. Este
planul în care se execută mişcările vizibile din profil , în jurul unui ax transversal
(frontal)
Planul frontal este cel care divide corpul într-o parte anterioară şi una posterioară.
Este planul în care se fac mişcările vizibile din faţă în jurul unui ax sagital (antero-
posterior).
Planul transversal este cel care împarte corpul într-o parte superioară şi una
inferioară. Este planul în care se realizează mişcările vizibile de sus sau de jos în
jurul unui ax vertical (longitudinal).
Pentru articulaţiile distale mişcările se realizează într-un singur plan (mişcări pure). La
nivelul articulaţiilor proximale (umăr, şold) se realizează mişcări complexe, în mai multe
plane simultan, în timp ce la nivelul articulaţiilor intermediare (cot, genunchi ) mişcările se
realizează în două plane.
Planta – termen anatomic pentru partea piciorului care se aplică pe sol. Sinonim: suprafaţă
plantară, talpa piciorului.
Plasticitate – abilitate de a se adapta la stimuli externi şi interni.
Picior – segmantul terminal al membrului inferior care se gaseşte în contact cu solul în mers
sau poziţie ortostatică.
Picior anterior – segmentul anterior al piciorului, format din metatarsiene şi scheletul
degetelor (falange). Sinonim: antepicior.
Obs. Halucele are rol major în propulsie în timp ce degetele 2-4 asigură stabilitatea în
ortostatism sau mers.
Picior club – afecţiune congenitală în care piciorul prezintă modificări de formă şi statică.
Obs. Piciorul poate prezenta un arc longitudinal foarte înalt (talipes cavus) sau se poate găsi
în dorsiflexie (talipes calcaneus) sau flexie plantară (talipes equinus), abducţie, eversie
252
Actualitaţi în evaluarea mersului uman cu aplicaţii în ortopedie şi recuperare
Glosar
(talipes valgus), adducţie, inversie (talipes varus), sau combinaţii diverse ale acestor aspecte
(talipes calcaneovalgus, talipes calcaneovarus, talipes equinovalgus, sau talipes
equinovarus). În ultimul caz diformitatea piciorului constă în: inversie, adductia piciorului
anterior faţă de cel posterior şi equinus (flexie tară). Piciorul nu poate fi eversat şi
dorsiflectat. Sinonim: picior equin congenital.
Picior deformat – termen ce include o serie de condiţii care pot afecta oasele, tendoanele şi
muschii piciorului.
Obs. Există deformaţii dobândite ale piciorului- afecţiuni ce apar pe parcursul vieţii, altele
decât cele secundare fracturilor vicios consolidate. Includ halux valgus, degetele în ciocan,
cele supraductus şi infraductus, halux varus, piciorul plat, antepiciorul plat, antepiciorul
rotund, antepiciorul complex deformat, metatarsus primus varus, etc. şi deformaţii
congenitale ale piciorului (picior strâmb congenital, calcaneus valgus, etc.).
Picior mediu – segmentul mijlociu al piciorului format din oasele tarsului. La acest nivel
este localizat arcul piciorului.
Picior plat – semnifică prăbuşirea boltei plantare responsabilă de o creştere a suprafeţei de
sprijin plantar pe sol.
Obs. Nou născuţii au picior plat deoarece arcurile piciorului nu sunt încă definite. Această
condiţie poate persista şi la vârsta adultă sau poate fi dobândit prin practicarea unor activităţi
care necesită mers îndelungat şi cărarea unor greutăţi. Piciorul plat poate deveni dureros
după pubertate, adesea din cauza unei luări importante în greutate. El este atunci contracturat
şi antrenează o claudicaţie prin eschivarea de la gestul de a se sprijini pe suprafaţa plantară.
În descrierea fazelor mersului este folosit ca termen descriptiv pentru faza de sprijin.
Picior posterior – segmentul posterior al piciorului, format din talus şi calcaneu.
Picior strâmb congenital – corespunde malformaţiilor ce modifică orientarea piciorului în
raport cu gamba.
Obs. Există patru direcţii în care piciorul poate fi deviat în raport cu gamba: în extensie, cu
sprijin pe antepicior (equin); în flexie dorsală; în adducţie (varus); în abducţie (valgus).
Picior varus equin congenital – deformare congenitală a unuia sau ambelor picioare ce
asociază equin şi varus calcanean, adducţie şi inversie a antepiciorului şi mediopiciorului,
atrofie a musculaturii gambei de partea afectată şi lungime mai mică a piciorului comparativ
cu cel sănătos.
Piramidal (tract) – două benzi bine definite formate din axonii motoneuronilor din cortexul
motor, ce pătrund în măduva spinării şi se termină la nivel medular, în cornul anterior
(tractul corticospinal anterior şi tractul corticospinal lateral); cuprinde totalitatea fibrelor cu
origine corticală care coordonează motilitatea voluntară şi mişcările fine.
Obs. Majoritatea fibrelor din acest tract se încrucişează; din acest motiv o leziue la nivelul
emisferei cerebrale drepte va determina un deficit motor pentru partea stângă a corpului.
Piramidal (sindrom) – include toate simptomele cauzate de deteriorarea parţială sau totală a
tractului piramidal şi este caracterizat de: spasticitate, slăbiciune musculară progresivă,
atrofii musculare, exagerearea reflexelor tendinoase profunde, reflexul Babinski pozitiv.
Poliarticular – cu acţiune la nivelul mai multor articulaţii.
Poliartrită – inflamaţie simultană a mai multor articulaţii; (cronică evolutivă) boală
evolutivă cronică reumatismală progresivă, cu determinări poliarticulare simetrice, de tip
inflamator şi alterare pronunţată a stării generale, ducând cu timpul la deformări şi
anchiloze.
Police – primul deget (degetul mare) al mâinii.
Poliomielita – boală infecţioasă epidemică sau contagioasă provocată de un virus specific,
care produce leziuni anatomice în substanţa cenuşie a măduvei spinării, atingând celulele
nervoase motorii; se manifestă prin febră, tulburări digestive, somnolenţă şi dureri în
253
Actualitaţi în evaluarea mersului uman cu aplicaţii în ortopedie şi recuperare
Glosar
R
Rata metabolică bazală – cantitatea de energie consumată de corpul uman în repaos total, cu
o activitate psihică normală şi într-un mediu cu temperatură neutră.
Recuperare – procesul prin care o persoană care a suferit un traumatism sau o anumită
patologie îşi recapătă funcţiile normale.
Obs. Reprezintă o „activitate complexă (medicală, educaţională şi socio-profesională), prin
care se urmăreşte restabilirea cât mai deplină a capacităţilor funcţionale, reduse sau pierdute
de către o persoană (adult sau copil), în urma unor boli congenitale sau dobândite, ori a unor
traumatisme, precum şi dezvoltarea mecanismelor compensatorii şi de adaptare, care să-i
asigure în viitor posibilitatea de muncă sau auto-servire, respectiv o viaţă activă,
independentă economic şi/sau social”.
Redoare – rigiditate articulară, limitarea mişcărilor într-o articulaţie, prin organizare
fibroasă, intra-şi periarticulară.
254
Actualitaţi în evaluarea mersului uman cu aplicaţii în ortopedie şi recuperare
Glosar
S
Sarcomer – unitatea contractilă a fibrei musculare striate. Totalitatea structurilor cuprinse
între două membrane Z succesive.
Obs. Sarcomerul conţine două benzi formate din miofilamente de actină şi miozină. În
timpul contracţiei musculare filamentele alunecă unele printre celelalte determinând
scurtarea sarcomerului.
Schelet apendicular – oasele membrelor, inclusiv centura scapulară şi pelvină.
Schelet axial – oasele ce formează axa corpului, respectiv craniul, coloana vertebrală,
coastele şi sternul.
Sciatică (durere) – durere rezultată prin iritaţia nervului sciatic care radiază tipic în
regiunea fesieră şi posterioară a coapsei.
Obs. Deşi sciatica poate fi consecinţa unei hernii de disc cu compresie nervoasă, orice cauză
de iritaţie sau inflamaţie a nervului spinal va conduce la aceleaşi simptome.
Sechestru (medical) – un fragment de ţesut osos devitalizat ca rezultat al unui proces
patologic sau traumatism; un fragment de os necrotic detaşat ce migrează frecvent.
Sinartroza – clasificare funcţională a unei articulaţii fixe.
Sincondroza – articulaţie în care unirea pieselor osoase se realizează prin cartilaj hialin;
varietate de sinartroză.
Sindesmoza – articulaţie în care unirea pieselor osoase se realizează prin ligamente.
Sindromul tunelului tarsal – un complex de sindroame rezultat prin compresiunea nervului
tibial posterior sau a nervilor plantari în tunelul tarsal, caracterizat prin durere, senzaţie de
amorţeală, furnicături şi parestezii ale plantei.
Sinovial (articulaţie) – clasificare structurală a articulaţiilor mobile, formate din capsula
fibroasă articulară, membrana sinovială, cavitate sinovială, lichid sinovial şi cartilaj
articular.
Sinovial (cavitate articulară) – spaţiu dintre suprafeţele osoase articulare.
Sinovial (lichid) – lichid de consistenţă vâscoasă care se găseşte în articulaţiile sinoviale cu
rol în lubrificare şi reducerea fricţiunii.
Sinovială (membrană) – membrana internă a capsulei articulare într-o articulaţie sinovială
care produce lichidul sinovial.
Sistem nervos central (sistemul nervos al vieţii de relaţie sau sistemul nervos cerebro-
spinal) – reprezentat de organele nervoase care constituie encefalul, adăpostit de cutia
craniană, şi măduva spinării, în canalul medular al coloanei vertebrale.
Sistem nervos periferic – cuprinde componente ale sistemului nervos, care se află în afara
creierului şi a măduvei spinării: nervii cranieni, nervii spinali ganglionii spinali cu
prelungirile lor şi nervii vegetativi.
255
Actualitaţi în evaluarea mersului uman cu aplicaţii în ortopedie şi recuperare
Glosar
256
Actualitaţi în evaluarea mersului uman cu aplicaţii în ortopedie şi recuperare
Glosar
Şchiopătat – mers asimetric cu sprijin inegal şi cu oscilaţii anormale de trunchi, datorat unei
afecţiuni care interesează coloana vertebrală, centura pelviană, un membru inferior sau
ambele membre inferioare, în măsură inegală.
Obs. Poate fi cauzat de durere, alterarea funcţiei musculare, deformări osoase, dezechilibre
neuromusculare de cauze variate.
Şold – parte a corpului omenesc situată între trunchi şi coapsă; regiune anatomică
corespunzătoare articulaţiei membrelor inferioare cu trunchiul (art. coxofemurală).
T
Tabes – stadiu tardiv de neurosifilis caracterizat prin leziuni degenerative ale măduvei
spinării, care se manifestă prin: tulburări ale sensibilităţii profunde, lipsă de coordonare a
mişcărilor, puternice dureri viscerale, modificări pupilare, atrofie optică, tulburări trofice,
sfincteriene; poate apare la 5-20 de ani dupa infectare. Sinonim: ataxie locomotorie
progresivă;
Talus – primul dintre oasele tarsiene ale piciorulu. Sinonim: astragal.
Talus valgus – deviaţie a piciorului îndreptată spre exterior.
Talus varus – deviaţie a piciorului îndreptată spre interior.
Tarsiene/tars – regiune a piciorului formată din 7 oase (talus, calcaneu, navicular, cuneiform
medial, intermediar şi lateral, şi cuboid); localizată între gleznă şi metatars.
Tendon – bandă de ţesut fibros conjunctiv care conectează muşchiul de os.
Tendinită – inflamaţia unui tendon, de obicei datorată suprasolicitării.
Tibie – os al gambei, situat în partea medială.
Tomografie axială computerizată/CT – examen radiologic care utilizează
tomodensitometrul, ori scanerul cu radiaţii x; se obțin imagini numerice ale unor secţiuni
foarte fine prin organele examinate; obţinerea de imagini ale structurilor, create de un
computer care preia datele de la mai multe imagini radiologice şi le transcrie sub formă de
imagine printr-un afisaj în nuanţe de cenuşiu cu redarea secţiunii anatomice pe un ecran.
Transplant – reprezintă introducerea unui organ sau fragment de organ pe cale chirurgicală
într-un organism viu, în scopul înlocuirii organului respectiv, care poate fi uzat sau distrus, şi
restabilirea legăturilor vasculare ale organului transplantat cu organismul primitor.
Traumatism – leziune suferită de un organism viu prin loviri violente, tăieturi, înţepături
etc.; ansamblul tulburărilor de ordin local şi general care apar în urma acţiunii unui agent
extern violent.
Tredelenberg (postura) – mers patologic caracterizat prin “căderea” pelvisului în timpul
poziţiei medii de sprijin datorită insificienţei sau paraliziei adductorilor şoldului.
Trendlenburg (semn) – un semn depistat prin examenul fizic, asociat cu diferite anomalii de
şold (insuficienţă musculară a abductorilor sau luxaţie congenitală de şold, artrită reumatică,
osteoartrită), în care pelvisul “cade” de partea opusă faţă de locul afecţiunii în timpul
staţiunii unilaterale pe membrul afectat.
Obs. În timpul mersului, compensarea are loc prin înclinarea trunchiului spre partea afectată;
sprijinul pe piciorul bolnav se face înclinând toracele de aceeaşi parte în vreme ce bazinul se
înclină în jos spre partea opusă datorită insuficienţei muşchiului fesier mijlociu a cărui
contracţie nu mai este eficientă ca să facă abducţia bazinului pe coapsa de sprijin.
Tropomiozina – proteină reglatoare localizată la nivelul miofilamentelor de actină.
Obs. Din loc în loc, la capetele moleculelor de tropomiozină se găsesc moleculele de
troponină (50.000 D) (formate din trei proteine). În general, o tropomiozină însoţeşte 7
molecule de actină.
Troponina – proteină reglatoare care se leagă atât de tropomiozină cât şi de actină. Atunci
când se combină cu calciu, influenţează tropomiozina pentru a iniţia contracţia musculară.
257
Actualitaţi în evaluarea mersului uman cu aplicaţii în ortopedie şi recuperare
Glosar
U
Unghiul de stabilitate – unghiul format de proiecţia centrului de greutate cu linia care
uneşte centrul de greutate cu marginile bazei de susţinere. Stabilitatea creşte cu cât unghiul
este mai mare.
Unitate mecanică – totalitatea fasciculelor alcătuind o porţiune funcţională distinctă,
acţionând în acelaşi sens.
Obs. Unităţile mecanice din cadrul unui muşchi au acţiune opusă între ele. Descompunerea
în unităţi mecanice se întâlneşte la muşchii voluminoşi sau laţi alcătuiţi din porţiuni cu
orientare diferită.
Unitate motorie – ansamblul morfo-funcţional constituit din neuronul motor spinal,
prelungirea sa axonală, ramificaţiile lor şi totalitatea fibrelor musculare ataşate sinaptic;
formată din α-neuronii motori şi toate fibrele musculare inervate de aceştia, toate aceste
fibre vor fi de acelaşi tip (roşii- lente sau albe-rapide).
Obs. Atunci când o unitate motorie este activată, toate fibrele acesteia se vor contracta.
Grupurile de unităţi motorii lucrează adesea împreună pentru a coordona contracţia
muşchiului. Numărul de fibre musculare în cadrul fiecărei unităţi motorii este variabil: 400-
2000 la muşchii implicaţi în mişcări grosiere (muşchii coapsei), 1-4 fibre la muşchii
extrinseci ai globului ocular. În general, numărul de fibre musculare inervate de o unitate
motorie variază în funcţie de gradul de implicare kinetică a diverselor grupe musculare şi de
gradul de fineţe şi precizie a mişcării. Cu cât numărul de fibre musculare este mai mic, cu
atât precizia mişcării e mai mare.
V
Valgus – deviere a unui membru sau segent de membru în afara axului longitudinal normal,
astfel încât unghiul extern de 180° scade.
Obs. Există un grad oarecare de valgus fiziologic (la cot, genunchi, gleznă); depăşirea
acestui grad are semnificaţie patologică.
Valgusul antepiciorului – patologie a piciorului în care antepiciorul suferă o eversie în timp
ce articulaţia subtalară şi calcaneul sunt în poziţie neutră.
Obs. Există 2 tipuri: valgus total (toate degetele sunt orientate în jos) sau flexia plantară a
primei raze.
Varus – deviere a unui membru sau segment de membru înăuntrul axului longitudinal
normal, astfel încât unghiul intern de 180° scade.
Obs. Există un grad oarecare de varus fiziologic (umăr, mână, şold); depăşirea acestui grad
are semnificaţie patologică.
Varusul piciorului posterior (calcaneal) – patologie a piciorului în care calcaneul suferă o
inversie în timp ce articulaţia subtalară este în poziţie neutră şi antepiciorul este
perpendicular pe gambă.
Varusul antepiciorului – patologie a piciorului în care antepiciorul suferă o inversie
(halucele mai sus decât degetul 5) în timp ce articulaţia subtalară şi calcaneul sunt în poziţie
neutră. Cauzează frecvent hiperpronaţie.
Viteză de mers – distanţă parcursă într-un timp dat; măsură a capacităţii funcţionale utilizată
frecvent de clinicieni.
258