Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Baroterapia sau terapia cu oxigen hiperbaric sau oxigenoterapia hiperbară constă în inhalarea
oxigenului pur sau a aerului îmbogățit cu oxigen la o presiune mai mare decât cea atmosferică.
Camerele cu oxigen
Terapia cu oxigen hiperbaric crește nivelul de hemoglobină din sânge. Totodată, sângele este
supraoxigenat, motiv pentru care dizolvă oxigenul în plasmă. Aplicarea acestei terapii se face în
2 camere:
tip A - multiloc
tip B - monoloc
Ambele camere sunt folosite pentru tratarea diferitelor afecțiuni, de la simple leziuni la boli
grave.
Camera multiloc
Acest tip de cameră poate trata mai mulți pacienți în același timp. De regulă, pacienții sunt
însoțiți de către un cadru medical sau sunt monitorizați de un specialist. Terapia constă în
inspirarea oxigenului pur prin intermediul unei măști de plastic. Presiunea din această camera
este de 6 atmosfere.
Dacă se dorește folosirea unui amestec diferit de gaz (azot cu heliu, de exemplu), acesta poate fi
administrat doar pacientului care are nevoie de această combinație. Echipamentele puse la
dispoziția pacienților sunt: ventilatoare, linii intravenoase etc. În timpul terapiei se monitorizează
nivelul de azot din cameră, deoarece acest gaz este factor de risc pentru multiple afecțiuni
respiratorii.
Camera monoloc
Acest tip de camera asigură tratarea unui singur pacient, care de obicei stă într-o poziție supină.
Gazul utilizat pentru presurizarea camerei este oxigen pur, iar în unele camere există și măști
pentru ca pacientul să respire aer.
Cadrele medicale vor păstra aparatele de intervenție în exteriorul camerei, doar liniile
intravenoase ar putea fi introduse odată cu pacientul. Recent, s-au construit și camere cu două
locuri, funcționarea acestora fiind asemănătoare cu cea a camerei monoloc.
1. Boala de decompresie
• tip I - se manifestă la nivelul muscoscheletal, pielii, țesutului limfatic și deseori este însoțit
de oboseală;
• tip II - implică sistemul nervos central sau periferic, cardiorespirator, audiovestibular și se
instalează starea de șoc;
• tip III - afectează și provoacă traume ale coloanei vertebrale și poate fi refractară la
recompresie.
Bulele de aer care cauzează boala de decompresie pot determina leziuni ale vaselor de sânge din
endoteliu, acțiune ce provoacă agregări plachetare, dereglări lipoproteice și activarea
leucocitelor, declanșând scurgeri capilare și inflamații.
La 1.8 ATA (atmosfera absolută) aceasta va scădea cu aproximativ 30%. Bulele care provoacă
boala de decompresie sunt compuse din azot. În cazul țesuturilor normale, când are loc creșterea
și descreșterea presiunii atmosferice, azotul se infiltrează în sânge, țesut sau în ambele, cauzând
bule. În timpul terapiei cu oxigen hiperbaric, pacientul respiră oxigen pur sau îmbogățit, care
duce la scăderea nivelului de azot din sânge și micșorarea bulelor.
2. Embolia gazoasă
Această boală se caracterizează prin existența unor bule de gaz în circulația arterială sau
venoasă. Embolia gazoasă poate fi declanșată în timpul scufundărilor. Un volum mare de bule
poate leza filtrul pulmonar și pătrunde cu ușurință în circulația arterială.
Embolia arterială gazoasă poate fi rezultatul unei barotraume pulmonare, injectării accidentale de
aer intravenos sau al unei intervenții chirurgicale. De obicei, simptomele apar la câteva secunde
sau minute de la eveniment și pot include: pierderea conștiinței, confuzie, leziuni
cerebrale, aritmii cardiace sau stop cardiac.
Intoxicația cu monoxid de carbon (CO), intenționată sau accidentală, se produce prin inhalarea
acestui gaz incolor și inodor. Hemoglobina se leagă cu o afinitate de 200 de ori mai mare de
monoxid de carbon decât de oxigen, astfel este blocat transportul de oxigen în organism.
Terapia este folosită și pentru a preveni sechelele neurologice. Eficiența va fi mai mare cu cât
tratamentul va fi instituit mai rapid. Cu toate acestea, există o serie de controverse față de
metodele și rezultatele cu privire la utilizarea oxigenoterapiei hiperbarice în cazul intoxicației cu
monoxid de carbon.
Pacienții care sunt intoxicați cu acest gaz pot prezenta o varietate de simptome care, inițial, nu
sunt atribuite otrăvirii. Manifestările inițiale pot include: amețeală, dureri de cap, greață, stare
de vomă, convulsii, dureri în piept, tahicardie ușoară și acidoză severă.
Candidații la terapia cu oxigen hiperbaric sunt mai ales aceia care prezintă risc crescut de
morbiditate și mortalitate: femeile însărcinate, pacienții cu boli cardiovasculare și cei care
manifestă simptome severe de intoxicație, cum ar fi pierderea cunoștinței, leziuni neurologice
sau acidoză severă. Legătura dintre hemoglobină și monoxid de carbon de obicei nu se corelează
cu simptomele.
Femeile însărcinate adeseori prezintă un nivel de monoxid de carbon mai scăzut cu 10-15% decât
fătul. Hemoglobina fetală are o afinitate crescută pentru monoxidul de carbon, iar disocierea de
oxigen este mai ridicată, comparativ cu adulții. Expunerea la monoxid de carbon scade nivelul de
oxigen atât din țesuturile și sângele matern, cât și fetal.
Majoritatea rănilor pielii, dacă nu intervin alte boli, se vindecă destul de bine. În cazul pacienților
cu tulburări de circulație sanguină, vindecarea întâmpină dificultăți. În cazul bolnavilor de diabet
zaharat sau cu boli vasculare, rănile și leziunile se vindecă cu dificultate, însă cu ajutorul terapiei
cu oxigen baric procesul de vindecare este accelerat.
Schema de tratament pentru tratarea leziunilor și a grefelor presupune: două ședințe zilnic, până
când acestea încep să se vindece, apoi o ședință pe zi până când procesul de cicatrizare este
definitivat.
Rezultatele se vor vedea după 20 de ședințe. Dacă rezultatele întârzie să apară se impune
continuarea terapiei. În cazul în care fâșia de piele transplantată este compromisă, va fi necesară
intervenția chirurgicală pentru restabilirea funcției circulației venoase și arteriale, tratament
adecvat local și intervenție medicală adecvată.
Terapia cu oxigen hiperbaric în acest scop include hiperoxigenarea pentru a crește nivelul de
oxigen din sânge. Tratamentul, determină reducerea fluxului sanguin, fapt ce permite capilarelor
să resoarbă fluidul în exces.
În urma acestui proces, nivelul de inflamație se va reduce, iar țesuturile se vor reface. Potrivit
studiilor de laborator, scăderea aderenței neutrofilelor se observă la presiuni crescute ale
oxigenului (2.5 ATA). Reperfuzia leziunii este diminuată, deoarece terapia cu oxigen hiperbaric
generează necrofagi care distrug radicalii de oxigen.
Terapia cu oxigen hiperbaric nu se recomandă dacă simptomele acestor boli nu se manifestă, dar
sunt iminente, ci atunci când se observă semne obiective: durere, slăbiciune, presiune
abdominala, etc.
Când apar manifestările este indicată oxigenoterapia barică, chiar dacă nu se intervine
chirurgical, întrucât acest lucru ar destabiliza starea pacientului. Acest tratament mai este indicat
și în cazul în care pacientul a fost supus fasciotomiei, pentru a contribui la scăderea morbidității.
Aceste infecții pot fi aerobe, anaerobe sau mixte și apar în urma unui traumatism sau plăgi
chirurgicale provocate de corpuri străine, inclusiv injecții subcutanate și musculare contaminate.
Acest tip de infecție se manifestă frecvent în rândul pacienților cu diabet sau boli
cardiovasculare.
Printre tipurile de infecții de acest gen se găsesc: fascita necrozantă, mionecroza clostridiană
(gangrena gazoasă) sau neclostridiană, gangrena fournier, etc. Indiferent de profunzimea afectării
țesutului, aceste infecții au fiziopatologii similare, care includ hipoxie tisulară locală exacerbată
în plan secundar de endarterite ocluzive.
Izolarea intravasculară a leucocitelor este specifică acestor tipuri de infecții, fiind mijlocită de
toxine de la organisme specifice. Toți acești factori contribuie la formarea unui mediu în care
unele organisme consumă rapid oxigenul, stimulând un cadru propice pentru dezvoltarea
anaerobă a altor organisme.
Tratamentul are la bază debridarea prin intervenție chirurgicală și terapia agresivă cu antibiotice.
Terapia cu oxigen hiperbaric este folosită ca adjuvant întrucât oferă mecanisme de acțiune pentru
controlul infecției și reduce pierderea de țesut, fiind toxică pentru bacteriile anaerobe.
Un alt beneficiu este acela că reduce aderența neutrofilă prin inhibarea funcției beta-2-integrinei.
Sunt necesare cercetări suplimentare pentru a stabili cu certitudine dacă acest mecanism
acționează atât de eficient în infecțiile necrozate.
În cazul mionecrozitei clostridiene, tratamentul poate opri producerea de toxine alfa. Dovezile,
destul de restrânse, indică faptul că terapia facilitează absorbția diferitelor clase de antibiotice,
inclusiv aminoglicozide, cefalosporina, sulfamida și amfotericina.
7. Abcesele intracraniane
Printre afecțiunile care se încadrează în categoria abceselor intracraniene sunt: abcesul cerebral,
empiem budural și epidural, precum și abcesele craniene. Studii din întreaga lume au analizat
nivelul mortalității cauzat de aceste boli și au stabilit că acesta ar fi de aproximativ 20%.
Terapia cu oxigen hiperbaric are multiple mecanisme datorită cărora poate fi considerată o
terapie complementară pentru abcesele intracraniene. Aceasta induce oxigen pur în țesuturi care
împiedică dezvoltarea bacteriilor anaerobe.
8. Osteomielita refractară
Osteomielita refractară este definită ca osteomielita acută sau cronică ce nu se vindecă după
intervențiile corespunzătoare. Cel mai adesea, osteomielita refractară se manifestă la pacienții al
căror sistem imunitar este compromis. Această afecțiune este caracterizată prin răni care nu se
vindecă și chiar infecții agresive care necesită amputarea unui membru.
Terapia cu oxigen hiperbaric crește cantitatea de oxigen din oasele infectate la nivel normal sau
peste acesta. Deoarece funcția polimorfonucleară necesită o concentrație adecvată de oxigen,
acesta este un mecanism important prin care oxigenoterapia hiperbarică ajută la ținerea sub
control a osteomielitei.
O modalitate unică prin care terapia cu oxigen baric contribuie la vindecarea osteomielitei este
susținerea funcției osteoclastelor. Procesul de resorbție de către osul necrozat a osteoclastelor
este strâns legat de prezența oxigenului. În plus, oxigenoterapia hiperbarică facilitează
absorbția antibioticelor.
9. Arsurile termice
Arsurile termice reprezintă un prejudiciu produs de factori multipli la nivelul țesutului, care
culminează cu inflamații locale, leziuni vasculare din cauza activării trombocitelor și a aderenței
celulelor albe, hipoxiei și vulnerabilității la infecții severe.
Scăderea funcției celulelor albe, determinată de cauze locale, exacerbează această problemă.
Terapia cu oxigen hiperbaric se adresează fiecăruia dintre aceste dezechilibre fiziopatologice și
poate obține rezultate semnificative. Pentru ca rezultatele să fie benefice, tratamentul trebuie
instituit la scut timp după ce s-a produs arsura.
Se vor face trei ședințe în primele 24 de ore și apoi două ședințe pe zi. Durata tratamentului
depinde de gradul de afectare al pacientului, dar și de răspunsul la terapie. O atenție specială
trebuie acordată cantității de fluide administrate și a temperaturii camerei.
Pacienții care dezvoltă anemii severe se confruntă cu scăderea capacității sângelui de a transporta
oxigenul. Acești pacienți devin candidații terapiei cu oxigen hiperbaric atunci când din motive
religioase sau medicale nu pot face transfuzii sanguine. Hemoglobina este cea care transportă în
mod special oxigenul în sângele uman (1.34 ml de oxigen/gram).
În cazul acestor boli se va administra oxigen hiperbaric la 2-3 ATA în ședințe de tratament de
până la patru ore. Pot fi necesare 3-4 ședințe pe zi, în funcție de starea clinică a pacientului.
Terapia trebuie urmată până când starea pacientului s-a ameliorat, organele sale funcționează
normal, iar nivelul de oxigen este optim.
Contraindicații:
VIDEO