Psihologie Cognitiva

Semnificaţii:

Există două accepţiuni ale acestei sintagme:

- Psihologia cognitivă se axează pe studiul detaliat al sistemului cognitiv uman şi al

subsistemelor sale (memorie, gândire, limbaj).

Sistemul cognitiv uman este un sistem de prelucrare a informaţiilor. Aşadar, psihologia

cognitivă studiază procesările la care este supusă informaţia între inputul informaţiilor şi
outputul comportamental.

- Permite o anumită abordare a tuturor fenomenelor psihice şi comportamentale din

perspectiva mecanismelor informaţionale. Vor exista teori cognitive ale
motivaţiei, ale emoţiilor.

Psihologia cognitivă şi ştiinţele cognitive

Nu există o ştiinţă cognitivă unificată. Există un corp de discipline care interacţionează,
iar ştiinţele cognitive sunt următoarele: psihologia cognitivă, inteligenţa artificială,
filozofia, lingvistica, antropologia şi neuroştiinţele. Rezultatul interacţiunii dintre ele este
vizibil în următoarele aspecte:

1) Nivelul de analiză a fenomenelor psihice

Analiza proceselor informaţionale promovată de psihologia cognitivă se realizează la un

nivel componenţial mult mai detaliat. În psihologia tradiţională vorbim despre o analiză
molară (de ansamblu), iar în psihologia cognitivă vorbim de o analiză moleculară (de
detaliu).

Presiunea pentru analiza detaliată a proceselor cognitive provine din două surse:

- Presiunea de sus, din partea inteligenţei artificiale. Numai analiza mult mai detaliată,
componenţială poate fi relevantă pentru construirea unor programe capabile să realizeze
performanţe cognitive similare cu cele ale subiectului uman.

- Presiunea de jos, din partea neuroştiinţelor pentru că acestea au înregistrat un progres

foarte mare, au descoperit neurotrasmiţătorii, electroencefalograma, ei au sesizat că există
o lipsă de corespondenţă între datele biologiceşi cele psihologice. Ei au somat psihologia
cognitivă pentur a-şi rafina sistemul conceptual şi nivelul de analiză a proceselor psihice.
Cele două presiuni au condus psihologa cognitivă la o teoretizare explicită a principalelor
niveluri de analiză la care poate fi supus nivelul cognitiv.

2) Dezvoltarea unui nou aparat conceptual

„spaţiul problemei”; „proces modular”; „geon”; „reprezentarea cunoştinţelor”; „analiză

ascendentă”; „reguli de producere”; „reţele semantice”.
Se vorbeşte despre o mutaţie conceptuală. Limbajul variază în funcţie de două paradigme,
şi anume: paradigma clasic-simbolică şi paradigma neoconexionistă.

3) Instrumentarul metodologic

Experimentul rămâne axa metodologică principală. Este o metodă de producere şi de

validare de noi cunoştinţe.

Triada: modelare – formalizare – simulare pe calculator.

Un model este o construcţie teoretică care specifică componenetele suficiente ale unui
mecanism care generează outputuri specifice din procesaera unor inputuri specifice.

Formalizare: transpunerea acestui model teoretic într-un limbaj logico-matematic sau de

programare.

Dacă modelarea şi formalizarea au fost corecte, atunci calculatorul va simula procesul

respectiv, adică va avea aceeaşi performanţă ca subniectul uman.
Analiza sistemului cognitiv
Un sistem cognitiv este un sistem fizic care are două proprietăţi: de reprezentare şi de
calcul. Orice sistem cognitiv este o entitate obiectuală, adică un element din realitatea
fizică cu proprietăţi substanţiale şi energetice. Nu există sistem cognitiv independent de o
structură fizică.

Observaţie: Dependenţa sistemului cognitiv de o strucutră materială nu este strictă, adică

o prelucrare de informaţi este întotdeauna executată de un sistem fizic, dar nu de un
sistem fizic anume.

De exemplu: o operaţie logică poate fi executată de o reţea neuronală sau de o reţea de

cipuri de siliciu.

Observaţie: Nu orice sistem fizic este şi un sistem cognitiv, ci doar acela care are cele
două proprietăţi.

Reprezentarea este o reflectare într-un mediu intern a realităţii externe. De exemplu o

problemă obiectivă să o reprezentăm. Esenţialul în cazul unei reprezentări este stabilirea
unei relaţii sistematice între domeiul ce trebuie reprezentat şi mediul intern în care el este
reprezentat.

Reprezentările utilizate de sistemul cognitiv pot fi simbolice (adică sub formă de imagini,
conţinuturi semantice) şi subsimbolice (patternuri de activare ale reţelelor neuronale).

Calculul constă în manipularea reprezentărilor pe baza unor reguli. Dacă reprezentările

sunt simbolice vorbim de reguli de manipulare a simbolurilor, de exemplu: reguli de
efectuare a operaţiilor matematice, reguli gramaticale, semantice. Dacă reprezentările
sunt subsimbolice vorbim de reguli de modificare a valorilor de activare.
Observaţie: Reprezentarea şi calculul sunt trăsături necesare şi subiective pentru ca un
sistem fizic să posede inteligenţă.
Nivele de analiză a sistemului cognitiv
Există patru nivele de analiză, şi anume:

- Nivelul cunoştinţelor. Pentru a înţelege comportamentul unui sistem cognitiv trebuie

investigată baza de cunoştinţe şi scopul, intenţiile sistemului.

Baza de cunoştinţe provine din mai multe surse: experienţă, din enunţul problemei, din
enculturaţie, din socializare.

Concepte:

Comportamentele sau mecanismele psihice care se modifică în funcţie de cunoştinţele pe

care le are subiectul se numesc cognitiv-penetrabile. Cele care nu sunt influenţate de baza
de cunoştinţe se numesc cognitiv-impenetrabile.

Procesările vectoriale de jos în sus, adică de la palierele periferice ale sistemului cognitiv
spre cele centrale se reunesc sub denumirea ascendentă a stimulului (plecăm de la
caracteristicile fizice, cum ar fi formă, mişcare, culoare, spre cele semantice sau
funcţionale).

Procesările vectoriale de sus în jos, de la baza de cunoştinţe ale subiectului spre datele
fizice ale stimulului poartă denumirea de analiză descendentă.

- Nivelul computaţional.

Sistemele cognitive sunt confruntate cu sarcini pe care trebuie să le rezolve. Nivelul

computaţional face o analiză a sarcinii cu care este confruntat sistemul. Descompunerea
sarcinii în componente simple şi stabilirea relaţiilor dintre input şi output. Se ocupă de
stabilirea exhaustivă a procesărilor la care sunt supuse datele problemei (inputul) pentru a
obţine soluţia (outputul).

Stabileşte care sunt procesările, adică funcţia input-output. Aceste prelucrări la care este
supus inputul sunt constrânse de mediul fizic în care operează sistemul cognitiv. De
exemplu: o constrângere este forţa gravitaţională.

Există două tipuri de procesări: procesări modulare care nu sunt influenţate de

cunoştinţele subiectului şi care se realizează automat, preatenţional şi au o locaţie
neuroatomică relativ precisă (ex. procesarea primară a informaţiilor) şi procesări non-
modulare care sunt influenţate de baza de cunoştinţe a subiectului – procesarea secundară
a informaţiilor.

- Nivelul algoritmic-reprezentaţional
Acest nivel vizează algoritmul care realizează funcţia input-output şi modul de
reprezentare a inputului şi a outputului.

Algoritmul este o secvenţă de calcule pe baza căruia printr-un număr finit de paşi din
input se obţine outputul. Reprezentările vizează modul de codare a inputului (semantic,
imagistic, prin valori de activare).

- Nivelul implementaţional

Nivelul implementaţional vizează structura fizică care realizează funcţia input-output şi

de fapt întregul mecanism psihic.
Paradigma clasic-simbolică şi paradigma neoconexionist
Paradigma este un cadru teoretic mai larg care subsemnează mai multe teorii, care are o
metodologie proprie, care îşi testează teoriile prin modele şi care ghidează cunoştinţele
într-o anumită direcţie.
În funcţie de tipul reprezentărilor utilizate şi de modul de tratare sunt două paradigme:
5.1. Paradigma clasic-simbolică
Teza principală este următoarea: cunoştinţele şi stările de lucru corespunzătoare lor sunt
reprezentate în sistemul cognitiv prin simboluri sau structuri simbolice.
Un simbol este o reprezentare care denotă obiecte sau stări de lucru şi se supune unor
reguli de combinare. Exemplu: expresii lingvistice, concepte, judecăţi, raţionamente,
imagini.
Calculatorul pentru a putea opera cu informaţii le codează într-un limbaj de programare.
Creierul pentru a putea opera cu informaţii. Calculatorul şi creierul sunt sisteme fizico-
simbolice.
Asumţii generale:
Un simbol este un pattern ce reprezintă sau înlocuieşte „ceva” (de exemplu un obiect
real) astfel încât în loc să manipulăm un obiect manipulăm simboluri.
Asumţiile de bază ale abordării simbolice:
 Procesele cognitive pot fi considerate ca manipulări formale de simboluri (manipulări
ce se bazează pe reguli sintactice).
 Adăugarea de sens simbolurilor (interpretarea lor) conferă sens comportamentului.
 Procesele cognitive pot fi studiate independent de studierea creierului.
Reprezentarea cunoştinţelor
reprezentări de tip procedural (exemplu: pizza din cartea de bucate)
reprezentări de tip declarativ (exemplu: descrie o veveriţă)
Reprezentările iau forma unor propoziţii. O propoziţie este un enunţ cu valoare de adevăr.
Propoziţia poate exista într-un sistem cognitiv sau în afara lui. Orice propoziţie care
există într-un sistem cognitiv se numeşte credinţă (believe).
O propoziţie şi argumentele care o susţin formează o ipoteză. Tot ceea ce numim
cunoaştere într-un sistem cognitiv este format din ansamblu ipotezelor adevărate ale
sistemului.
Baza cunoaşterii este un model intern al lumii reale stocat în memoria sistemului. Este
utilizată de sistemul pentru determinarea comportamentului. Baza cunoaşterii este
schimbată şi dezvoltată de sistem, este reprezentată sub forma unui limbaj.
Pentru a extrage informaţiile din baza cunoaşterii este nevoie de operaţii de extindere.
Modul în care operăm cu ea se realizează cu ajutorul informaţiilor şi al operaţiilor.
Există două modalităţi de abordare a informaţiilor: abordarea logică şi abordarea
informaţională propriu-zisă.
a) Abordarea logică constă numai din propoziţii. Singurul mod de extindere a modelului
lumii reale (a bazei cunoaşterii) este raţionamentul deductiv. Iar sistemele ce sunt
caracterizate prin aceste două aspecte se numesc sisteme deductive. Teoriile care lucrează
în această manieră se numesc teorii formale.
O teorie formală constă din următoarele componente: un alfabet, un set de reguli
sintactice care definesc modul în care se combină elementele alfabetului. Este format din
axiome şi reguli de interferenţă de tipul dacă-atunci.
Interpretarea în cazul teoriilor formale este un proces de punere faţă în faţă a unui enunţ
exterior sistemului şi o propoziţie din sistem. Modelul este o interpretare a realităţii.
Această interpretare este adevărată atunci când propoziţiile sunt adevărate.
Teoriile formale trebuie să aibă două proprietăţi:
 O teorie este consistentă atunci când nu putem deduce propoziţii contradictorii din ea
şi criteriul de consistenţă este următorul: dacă într-o teorie se poate elabora cel puţin un
model adevărat, atunci teoria este consistentă. O astfel de teorie este teoria gestaltistă.
 O teorie este completă atunci când toate propoziţiile care o compun sunt adevărate şi
pot fi obţinute din teoria respectivă prin reguli de deducţie (un ideal).
b) Abordarea informaţională propriu-zisă
Constă nu numai din propoziţii, ci din toate tipurile de informaţii, include metode de tip
deductiv, dar şi alte metode: analogice, inductive.
Are două puncte mari de interes:  valoare de adevăr a informaţiilor şi de 
accesibilitatea lor. Extinderea modelului se poate face prin percepţie şi prin învăţare.
Baza cunoaşterii (sau schema reprezentării cunoaşterii) constă din structuri de informaţii
existente şi procedurile de manipulare a acestora ce permit utilizarea cunoştinţelor.
Teorii ce lucrează în această manieră se numesc teorii semantice, care pot fi: declarative
(vorbesc despre corespondenţele dintre structurile de informaţii şi relaţionările lor cu alte
domenii) şi procedurale (vorbesc despre corespondenţa dintre informaţii şi
comportamentul specific al sistemului).
Concepte fundamentale: Accesarea informaţiilor arată modul în care se poate ajunge la
informaţiile din sistem; organizarea informaţiilor (această organizare se produce în
neuroni) şi modul în are informaţia este organizată pentru a putea fi reactualizată.
Linking – legarea informaţiilor – presupune legarea a două informaţii aflate pe nivele
diferite de generalitate.
Gruparea informaţiilor, altă modalitate sau – chunking – care se poate face prin agregare
(adică un întreg are părţi componente şi acestea se alătură pentru a constitui întregul sau
grupăm informaţia în funcţie de context atunci când descriem o situaţie).
Această paradigmă a fost aplicată în special proceselor cognitive superioare, mai ales cele
legate de rezolvarea de probleme. Au elaborat două modele ale întregului sistem cognitiv:
ACT al lui Anderson şi SOAR al lui Newell (modele de arhitectură cognitivă).

5.2. Paradigma neoconexionistă (paradigma procesărilor paralele, modelare

neuromimetică)
Premisa: Activitatea cognitviă poate fi explicată pe baza unor modele de inspiraţie
neuronală.
Doi autori, McCllelland şi Rumelhart au format un grup de cercetare a procesărilor
paralele distribuite. Parallel distributed processing = PDP Research Group.
Psihologii au constatat că modelul bazat pe calculatorul actual (o maşină serială şi
„locală”) nu poate explica multe aspecte din ceea ce se numeşte microcogniţie, operaţii
cognitive efectuate de om foarte repede, în mai puţin de o secundă. Exemplu:
recunoaşterea unui chip, înţelegerea unor fraze, interpretarea unor scene foarte complexe.
Toate aceste acte banale pentru om pun calculatorul în dificultate, chiar maşinile cele mai
sofisticate sunt mai puţin rapide şi mai puţin exacte.
În alte cazuri, cum ar fi calculul aritmetic, maşina este mult mai rapidă decât omul. Astfel
de acte, în aparenţă simple, dacă sunt efectuate de un calculator reprezintă rezultatul final
al unui şir lung de operaţii al căror număr depăşeşte cu mult 100 (adică numărul maxim
de operaţii pe care un sistem nervos se poate realiza succesiv în mai puţin de o secundă).
Toate datele astea au dus la următoarea concluzie: că unele performanţe ale
microcogniţiei nu sunt posibile decât dacă creierul nostru funcţionează paralel. Operaţiile
care se află la baza reprezentării unui chip sau a unui cuvânt trebuie să fie împărţite între
mai mulţi agenţi sau procese active în mod simultan (caracter distribuit).
Acest mod de organizare paralelă explică şi capacitatea remarcabilă a omului de a ţine
cont de contextul unui cuvânt, de asemenea explică şi capacitatea noastră de a generaliza
o informaţie şi de a forma în mod spontan categorii.
Asocierea dintre caracterul paralel şi cel distribuit poate explica şi rezistenţa sistemului
nervos la leziuni.
Reţea neuromimetică. Neoconexionismul vizează procesarea informaţiei prin reţele
neuromimetice şi susţine că informaţia este reprezentată de sistemul cognitiv uman prin
valori şi patternuri de activare ale unor unităţi simple (neuromimi).
O reţea neuromimetică este formată din următoarele componente:
 Unităţile se mai numesc unităţi cognitive, neuromimi sau noduri. Aceste unităţi preiau
două proprietăţi ale neuronilor reali: valoarea de activare şi ideea grupării neuronilor într-
o reţea de conexiuni.
Funcţiile unităţii:  receptează inputul şi îl converteşte într-o valoare de activare (unităţi
input) şi  transmit outputul în mediul reţelei (unităţi output).
Ambele tipuri de unităţi pot fi accesate direct din mediul reţelei – unităţi vizibile. Dacă
între unităţile input şi unităţile output se interpun alte unităţi, ele nu pot fi accesate direct
din mediul reţelei (ci doar prin intermediul unităţilor vizibile, acestea se numesc unităţi
ascunse = hidden units). Funcţia acestor unităţi ascunse: modulează valorilor de activare
ce se propagă între unităţile vizibile.
Reţelele conexioniste care conţin doar unităţi vizibile se numesc reţele binivelare. Reţele
conexioniste care conţin şi unităţi ascunse se numesc reţele multinivelare.
OBS: unităţile nu sunt interpretabile semantic, adică nu simbolizează stări de lucruri
cunoscute. Reţele conexioniste sunt semantic opace. Unităţilor neuromimetic li se poate
atribui o interpretare, dar această interpretare este exterioară, nu interioară reţelei.
Există două categorii de reţele:
 Reţele localizaţioniste în care fiecare unitate reprezintă un concept.
 Reţele distribuite în care informaţia nu este localizată la nivelul unităţilor, ci este
distribuită pe interacţiunile dintre unităţi.
 Starea de activare. Orice unitate are o valoare (stare de activare) la un moment dat
care ridică nivelul său de activare. Intervalul de variaţie este [-1;+1].
Unităţile sunt practic nişte valori de activare, iar o reţea conexionistă apare ca o matrice
de valori de activare. Orice unitate cognitivă are şi un rest de activare rezultat al
stimulărilor trecute. Valoarea de activare se deteriorează odată cu trecerea timpului sau
cu modificarea conexiunilor. Rata descreşterii stării de activare se numeşte rata
degradării.
 Regula de activare. Este o funcţie ce stabileşte modul în care se modifică valoarea de
activare a unităţilor dintr-o reţea. Modificarea stării de activare se stabileşte pe baza
netinputului (care este suma inputurilor recepţionate de o unitate).
 Funcţia output. Stabileşte relaţia dintre valoarea de activare a unei unităţi şi outputul
pe care îl transmite spre alte unităţi din reţea.
Există o situaţie-prag (o valoare prag), adică dacă valoarea de activare are un anumit
nivel, atunci unitatea transmite informaţii.
Există o valoare peste prag – funcţia output +1 şi sub prag funcţia output 0 (cea mai mică
fiind output -1).
 Conexiunile. Nodurile reţelei sunt legate prin conexiuni. Cea mai importantă
caracteristică a conexiunilor este ponderea conexiunii (tăria ei, importanţa).
Dacă conexiunile sunt orientate într-o singură direcţie, dacă activarea se propagă de la
unităţile input spre cele output se numesc reţele unidimensionale, care funcţionează pe
principiul feed forward.

output   

hidden   

input   

Există şi reţele bidimensionale dacă conexiunile sunt reciproce (principiul feedback).

Conexiunile sunt stimulatoare (0; +1] şi inhibitoare [-1; 0). În multe reţele conexioniste
unităţile de la acest nivel funcţionează pe baza inhibiţiei laterale, adică dacă una dintre
unităţi este excitată, ea inhibă (reduce starea de activare a unităţilor de la acest nivel).
Învăţarea într-o reţea constă din modificarea importanţei acestei conexiuni.
 Regula de învăţare. Modificarea tăriei conexiunilor se face pe baza unor reguli de
învăţare care sunt nişte algoritmi, nişte ecuaţii care guvernează modularea ponderii
conexiunilor dintr-o reţea.
 Mediul reţelei. Structură mai largă, în care este scufundată reţeaua respectivă.
Influenţa mediului apare sub forma de Biaţi, adică inputuri cu valoare fixă, care sunt
independente de dinamica activării din cadrul reţelei.
Problemele percepţiei
Aspecte generale
În mod empiric se consideră că percepţia nu este o problemă pentru că informaţiile despre
lume sunt recepţionate în mod automat şi prelucrate foarte rapid. Percepţia s-a considerat
a fi chiar o problemă provocată de psihologie.
De exemplu: modul cum un stimul care se proiectează bidimensional pe retină generează
o imagine tridimensională. Acest element se realizează automat, deci cunoaşterea lor este
destul de dificilă.
OBS: Orice stimul, oricât de complet ar fi nu are cum să surprindă starea de fapt a lumii
reale, este o reflectare parţială a realităţii.
Pentru ca această reflectare parţială să nu denatureze realitatea însăşi este nevoie de un
ansamblu de asumţii (constrângeri) suplimentare cu privire la lume pentru ca experienţa
perceptivă să se realizeze clar şi fără ambiguităţi.
Sistemul perceptiv rezolvă următoarele probleme: Ce este acolo în realitate?, Unde este?,
Cum se manifestă acel ceva din realitate? Percepţia este un proces activ ce se desfăşoară
în mai multe etape şi implică o prelucrare în ambele sensuri şi în care deferite nivele de
analiză interacţionează pentru a determina ceea ce înţelegem şi percepem.
Constrângerea rigidităţii este o presupunere conform căreia obiectele realităţii sunt tari
(în sensul că au o anumită rigiditate).
Constrângerea umbrei este o presupunere conform căreia orice obiect are o umbră şi
analiza umbrei furnizează informaţii despre formă, poziţie, mişcare.
6.2. Prelucrarea primară a informaţiei vizuale
Procesarea primară cuprinde prelucrările preatenţionale cu o durată de aproximativ 200
milisecunde. Procesarea primară oferă informaţii despre caracteristicile fizice ale
stimulilor şi anume contur, textură, mişcare, culoare.
Procesarea secundară vizează mecanismele implicate în receptarea obiectelor şi în
recunoaşterea lor. Inputul pentru procesarea secundară este rezultatul procesării primare.
Outputul este o imagine tridimensională.
David Marr concepe un model care vizează prelucrarea primară şi secundară a
informaţiilor. Oferă o schemă generală a procesării informaţiilor vizuale.

prelucrări iniţiale

2½D

Procesarea distanţei, adâncimii; procesarea mişcării; procesarea poziţiei,

formei;procesarea texturii şi procesarea culorii sunt mecanisme modulare.
Toate prelucrările primare au caracteristici comune care le diferenţiază de procesările
secundare.
Caracteristici:
 Sunt organizate în moduli care funcţionează simultan şi în paralel. Organizarea
modulară implică caracterul preatenţional şi impermeabilitate cognitivă, adică nu este
influenţată de baza noastră de cunoştinţe.
 Sunt independente de natura stimulului, adică se realizează această prelucrări
indiferent de obiect.
 Presupune o serie de asumţii despre realitatea obiectuală. Sunt nişte regularităţi
statistice ale mediului în care trăim (câmpul gravitaţional, menţinerea culorii pe timp de
noapte) .
Schiţa primară. Extragerea contururilor.
Un contur marchează limita unei suprafeţe, a unei figuri a unui obiect. El conţine extrem
de multă informaţie. Valoarea informaţională adaptativă a contururilor rezultă din două
caracteristici a acestora:
 Contururile surprind multe din caracteristicile invariante ale stimulului – dispunerea
lor relativă în spaţiu, proporţiile dintre segmente.
 Permit o procesare economică a informaţiei despre stimul pentru că reduc diversitatea
detaliilor la esenţial.
Inputul pentru extragerea contururilor este variaţia semnificativă a intensităţii stimulilor
luminoşi (aceste variaţii apar la nivelul zonelor de contact ale obiectelor).
Sistemul nervos vizual tinde chiar să exagereze contururile, să îngroaşe variaţiile de
luminozitate la limita dintre suprafeţe.
Datorită mecanismului inhibiţiei laterale care maximizează acest efect. Variaţia
intensităţii stimulilor luminoşi este accentuată atât la nivelul neurofiziologic cât şi
subiectiv pentru a permite desprinderea obiectului de fond.
Procesarea adâncimii şi distanţei. Calculul adâncimii se realizează printr-un mecanism
numit STEREOPSIS. Acest mecanism se referă la faptul că cei doi ochi au unghiuri
diferite de recepţie a stimulilor vizuali şi imaginile converg parţial în chiasma optică.
Un alt mecanism de procesarea adâncimii este numit gradientul texturii, asta înseamnă
variaţia unei texturi constă în micşorarea sistematică a dimensiunilor elementelor texturii
şi a distanţei dintre acestea.
Un rol important îl are la acest nivel asumţia rigidităţii obiectelor.
Procesarea mişcării. Se pare că aceste procesări sunt mai rapide decât cele implicate în
recunoaşterea formei sau a semnificaţiei obiectelor (o tendinţă generală a omului este de
a-şi feri capul din calea obiectelor care se deplasează în spaţiu, indiferent dacă sunt
periculoase sau nu).
Acest mecanism funcţionează pe baza unor celule ce sunt sensibile la mişcarea pe
verticală, la mişcarea pe orizontală, la mişcarea oblică.
Acest obiect deplasat în direcţii diferite este procesat de celule nervoase diferite. Aceste
celule acţionează din primele săptămâni de viaţă. Aceste celule sunt mai consumatoare de
substanţe neurofuncţionale, astfel încât obosesc foarte repede.
Extragerea formei. Are loc prin prelucrarea umbrei. Zonele de umbră şi penumbră aduc
informaţii despre forma şi poziţia obiectelor într-un context.
Încă nu există modele formal matematice sau să explice acest fenomen, dar se pare că un
rol important îl are învăţarea implicită (asocierea unei anumite forme şi poziţii a umbrei
obiectului au o anumită formă şi poziţie a obiectului, asociere realizată printr-un lung şir
de învăţări neintenţionate poate impune constrângeri severe modului de interpretare şi
procesare a diferenţelor de luminozitate dintre zonele de umbră şi mediul obiectului
respectiv.
Procesarea texturii. Cea mai mică unitate de textură se numeşte texton. Funcţia textonului
realizează segregarea figurii de fond acolo unde diferenţele de luminozitate nu sunt
suficiente pentru extragerea contururilor.
Caracteristicile textonilor: locaţie, densitatea lor pe o anumită suprafaţă, lungimea,
orientarea. Detectarea textonilor se poate face fie automat (preatenţional) fie prin
antrenarea atenţiei vizuale.
Procesarea culorii poate servi la segregarea mai rapidă a figurii de fond.
Concluzii:
 Sistemul vizual realizează mai întâi de construcţie a stimulului şi apoi o reconstrucţie
a acestora sub forma 2½D.
 Schiţa 2½D este centrată pe subiect, adică depinde de alinierea ochi-stimul (acest
obiect poate avea reprezentări diferite în funcţie de poziţia subiectului faţă de el).
 Procesările secundare produc din schiţa 2½D schiţa 3D, adică recunoaşterea obiectelor
sau stimulilor.
6.3. Recunoaşterea obiectelor. Procesarea secundară a informaţiei vizuale.
Inputul este schiţa 2½D. Outputul este schiţa 3D, recunoaşterea obiectelor şi a relaţiilor
dintre acestea.
OBSERVAŢIE: Nu se ştie exact contribuţia procesării primare asupra procesării
secundare, dar se ştie că o condiţie esenţială a realizării ei este prezenţa unei reprezentări
anterioare a obiectului în memoria subiectului.
Cum se realizează corespondenţa este problema principală a recunoaşterii obiectelor.
Punerea în corespondenţă a reprezentării 2½D (centrată pe subiect) cu reprezentarea 3D
care este centrată pe obiect este facilitată de existenţa unor detalii spaţiale constante sau
se mai numesc proprietăţi neaccidentale (paralelism, simetrie, concatenare,
rectiliniaritate).
Exemplu: o linie dreaptă rămâne o linie dreaptă în condiţiile oricărei alinieri dintre ochi şi
stimul.
Principiile gestaltiste
Caracteristicile constante ale schiţei 2½D este unul din factorii care pot explica
flexibilitatea recunoaşterii obiectelor. Rapiditatea recunoaşterii reclamă prezenţa unor
mecanisme de organizare a stimulilor complecşi în unităţi mai simple. Exemple:
 Principiul proximităţii: elemente aflate în apropiere spaţială sunt grupate într-o singură
unitate perceptivă.
 Principiul similarităţii: elementele similare sunt grupate în această unitate perceptivă.
 Principiul bunei continuări: la intersecţia a două contururi stimulul este perceput după
continuarea cea mai simplă.
Legea lui Prägranz: stimulii vizuali sunt în aşa fel grupaţi încât să rezulte configuraţia cea
mai simplă. Una dintre tezele cele mai larg răspândite ale gestaltismului este aceea că
percepţia configuraţiei a gestaltului este aceea că percepţia configuraţiei a gestaltului (a
întregului) se realizează mai rapid decât percepţia părţilor componente.
Acestea nu înseamnă că prelucrarea întregului are loc înaintea procesării părţilor. Este
vorba doar despre primordialitatea fenomenologică (adică aşa cum apare în experienţa
noastră conştientizată), nu de primordialitate în sensul funcţionării sistemului cognitiv.
Principiile gestaltiste realizează un fel de categorizare neintenţionată a elementelor din
câmpul vizual.
Atenţia vizuală
Aspecte generale
Necesitatea unor procesări selective a informaţiilor din mediu este determinată de:
Mediul hipercomplex (100.000 biţi/secundă).
Capacitatea limitată de procesare a informaţiilor (25 – 100 biţi/secundă).
Sistemul cognitiv selecţionează doar acei stimuli care au o valoare motivaţională sau
adaptativă semnificativă. Mecanismele psihofiziologice implicate în aceste selecţii poartă
denumirea de atenţie.
Selectivitatea prelucrării informaţiei are două sensuri:
- selecţia itemurilor (stimulilor) care sunt prelucraţi;
- selecţia prelucrărilor (procesărilor) pentru aceeaşi categorie de stimuli.
Mecanismele atenţiei sunt reclamate din alte două cerinţe:
a) Atenţia vizuală este necesară pentru orientarea sacadelor oculare.
La nivelul procesărilor periferice numai zona foveală are capacitatea de a surprinde
detaliile fine ale stimulilor. Zona foveală este foarte redusă ceea ce face ca discriminarea
detaliilor fine ale stimulilor vizuali trebuie suplinită prin sacadele oculare. Aceste sacade
nu sunt aleatorii, ci sunt orientate de factorii motivaţionali.
Atenţia (procesarea selectivă a stimulilor vizuali) determină mişcările oculare şi atenţia
este o cauză şi nu un efect al mişcărilor oculare.
b) Posbilitatea procesării informaţiei parafoveale prin comutarea atenţiei în condiţiile
fixării (imobilităţii) privirii.
Moran şi Desimore, în 1985, au descoperit posibiul substrat fiziologic al acestui fenomen,
numit detectori de trăsături (neuroni ai atenţiei). Aceşti neuroni detectează stimulii doar
dacă intră în câmpul atenţiei. Simpla prezenţă a stimulilor într-o regiune retinală nu este
suficientă pentru detectarea lor.
Există două tipuri de detectori de trăsături:
 Preatenţionali (implicaţi în prelucrarea primară a informaţiilor).
 Atenţionali.
7.2. Neurofiziologia atenţiei
Principala formaţiune implicată este sistemul reticulat care pregăteşte contextul şi căile
senzoriale pentru a răspunde la stimuli. Lezarea sistemului reticulat duce la comă, iar
stimularea lui duce la trezire şi apariţia reflexului de orientare.
Pe baza sistemului reticulat activator ascedent, formaţiunea reticulară activează cortexul
- din trunchiul cerebral – produce o reacţie tonică ce alertează cortexul;
- proiecţiile talamice determină o reacţie fazică (concentrare şi comutare a atenţiei).
Cortexul acţionează descendent asupra sistemului reticulat. Acţiunea cortexului poate fi
inhibitoare sau excitatoare. În funcţie de nivelul de activare pe care formaţiunea reticulată
îl induce, cortexul realizează o procesare selectivă a informaţiilor recepţionate de la
analizatori.
Dacă anumite patternuri de activare receptate de cortex sunt dublate de un nivel de
activare adecvat indus de formaţiunea reticulată, atunci procesarea acestor patternuri este
prioritară, selectivă.
Informaţiile subactivate, insuficient susţinute de sistemul reticulat activator ascendent,
sunt ignorate, slab procesate. Această subactivare se poate datora:
- valoarea motivaţională redusă a stimulului;
- intensităţi reduse a stimulului;
- analizei descendente insuficiente.
Concluzie: Cortexul poate activa formaţiunea reticulată care susţine insuficient din punct
de vedere energetic o anumită informaţie. Odată activată, formaţiunea reticulă susţine
activitatea cortexului de prelucrare a mesajului recepţionat.
Relaţiile dintre formaţiunea reticulată şi cortex au fost nidekate de Sokolov în 1963
pentru a explica reflexul de orientare.
Reflexul de orientare cuprinde ansamblul de modificări neurofiziologice şi
comportamentale care apare când stimulul este nou sau când are o valoare motivaţională
puternică.
Reflexul de orientare constă dintr-o redirecţionare a atenţiei asupra acestui stimul.
După 10 - 15 prezentări ale stimulului apare efectul de habituare (reflexul de orientare
scade ca intensitate). Pe electroencefalogramă se înregistrează o activitate semnificativă
doar în zona de proiecţie a stimulului respectiv care dispare după alte 25 - 30 stimulări.
Aceste modificări neurofiziologice k-au determinat pe Sokolov să postuleze existenţa
unui model acceptor concretizat în forma unor patternuri de activare specifice de care
dispune cortexul în vederea identificării stimulului.

Dacă stimulul corespunzător unui model acceptor din cortex care permite identificarea sa
rapidă, automată, atunci cortexul inhibă căile colaterale de la receptor la formaţiunea
reticulată care, la rândul ei, nu mai induce sporirea nivelului de activare în cortex.
Dacă cortexul nu dispune de un model adecvat pentru stimul, mesajele de la receptor
activează formaţiunea reticulată care, la rândul ei, activeaază informaţia sosită deja la
cortex, ceea ce permite prelucrări mai laborioase ale stimulului.
Modelul lui Sokolov poate explica şi atenţia voluntară. În urma intenţiei de a prelucra în
detaliu un anumit stimul, cortexul activează formaţiunea reticulată care, la rândul ei, prin
sistemul reticulat activator ascendent sporeşte nivelul de activare a cortexului astfel încât
mesajul recepţionat (fiind mai activat decât restul mesajelor recepţionate în acelaşi
moment de cortex) face ca el să fie prelucrat, procesat preferenţial. Cu cât un mesaj este
mai activat, cu atât mai mult sunt inhibate celelalte mesaje prin mecanismul inhibiţiei
laterale.
Concluzie: nu atenţia selectează itemii (informaţia) care urmează a fi procesată mai
laborios, ci procesările ascendente (intensitatea stimulului, frecvenţa, caracterul
neobişnuit) şi procesările descendente (valoarea motivaţională, adaptativă a informaţiei).
Prin inhibiţie laterală ele reduc nivelul de activare a mesajelor concurente intrând astfel în
câmpul atenţiei. Atenţia nu este o cauză, ci un efect al activării şi inhibiţiei laterale a unor
mesaje.
Atenţia este o funcţie distribuită = la realizarea ei contribuie mai multe formaţiuni
nervoase.
Exemplu: detecţia unei ştiinţe este realizată cu ajutorul cortexului cingulat anterior.
Urmărirea ştiinţei şi comutarea atenţiei este realizată de cortexul cingulat posterior şi
sistemului reticulat din creierul mijlociu. Lezarea lobului frontal drept face ca sistemul să
nu-şi poată focaliza atenţia stimulului din partea stângă a câmpului vizual.
7.3. Modelarea atenţiei (în paradigma clasică). La nivelul algoritmic şi computaţional
Modelul filtrajului timpuriu – Broanbendt
Segregarea procesării informaţiei se realizează la nivel senzorial, filtrându-se informaţiile
stocate în memoria senzorială.

Filtrele sunt mecanisme care blochează procesarea unor informaţii, favorizând

prelucrarea preferenţială a altor informaţii. Criteriul de selecţie al informaţiilor relevante
vizează caracteristicile fizice ale stimulului (intensitate, frecvenţă, locaţie, mişcare) –
modelul filtrării timpurii.
Modelul filtrajului târziu – Norman
Selectivitatea procesării apare la nivelul procesărilor superioare, centrale ale
informaţiilor.
Procesarea stimulilor la nivelul senzorial (procesare primară a informaţiilor) se realizează
automat (stimulii iniţiază detectoare de trăsături care funcţionează fără implicarea
atenţiei).
Recunoaşterea obiectelor (procesare secundară a informaţiilor) presupune punerea în
corespondenţă a trăsăturilor detectate cu modelele stocate în MLD. Temporar, unele
dintre aceste modele sunt activate – partea activată a MLD se numeşte MSD. Această
activare temporară este menţinută datorită unor mecanisme de pertinenţă care stabilesc ce
informaţii sunt relevante sub aspect motivaţional. Selectivitatea intervine deci după
iniţierea procesărilor semantice (atât mesajele dublate de efort atenţional, cât şi cele
recepţionate pe canalele alternative – subconştient – sunt parţial procesate semantic,
ulterior intervin mecanismele de pertinenţă care asigură informaţiei semnificative o
stocare pe o durată de timp mai lung).
Modelul filtrelor atenuante – Treisman
Filtrul nu funcţionează discontinuu (totul sau nimic), ci atenuează semnalele recepţionate
(realizează selecţii succesive la diferite nivele de procesare a informaţiei).
Dacă prelucrarea stimulului la care subiectul este atent nu-i ridică dificultăţi deosebite,
atunci celelalte mesaje din afara câmpului atenţiei pot beneficia de procesări mai
laborioase, chiar până la nivel semantic.
Dacă mesajul dominant solicită o mare parte din resursele cognitive ale stimulului, atunci
procesarea mesajului nondominant este mai mică.
Avantaj – modelul concordă cu datele experimentale obţinute până în prezent.
Dezavantaj – noţiunea de filtru este prea generală, multidimensională, greu de
operaţionalizat.
7.4. Abordarea neoconexionistă a atenţiei
Selectivitatea procesărilor nu este rezultatul filtrărilor, ci a modului de gestionare a
resurselor cognitive – mecanismele atenţionale de filtrare nu sunt cauza procesării
aprofundate, ci efectul alocării preferenţiale de resurse cognitive.
Cu cât o sarcină este mai complexă sau mai nouă, cu atât mai mari sunt resursele
cognitive pe care le necesită. Gestiunea resurselor cognitive se află (în strânsă legătură cu
nivelul general de activare psihofiziologică – sistemul de AROUSAL).
Unităţile cognitive activate formează conştienţa noastră. Dacă depăşesc un anumit prag
de activare, atunci fac obiectul atenţiei (cele mai activate formează câmpul A).
Un stimul sau o unitate cognitivă activată inhibă lateral celelalte unităţi concurente
(unităţile cognitive formează o reţea neuromimetică).
Predicţie – fenomenul de intergerenţă = deteriorarea unei performanţe datorită
competiţiei sale cu o altă performanţă care necesită aceleaşi mecanisme de procesare.
Inhibiţia laterală e cu atât mai puternică cu cât două noduri (unităţi cognitive) se află într-
o mai mare proximitate – 2 sarcini similare ce implică procesări şi reprezentări similare
sau învecinate interferează mai puternic decât 2 sarcini complet diferite. Rezultatul
interferenţei constă în scăderea performanţei în realizarea ambelor sarcini.
Factorii implicaţi în apariţia interferenţelor:
 Gradul de similitudine a stimulilor sau a procesărilor sau a tipului de răspuns.
 Nivelul de automatizare a realizării sarcinii (cu cât sunt mai automatizate procedurile
implicate în realizarea unei sarcini, cu atât sunt mai puţin afectate de interferenţe cu alte
elemente ale fluxului informaţional).
 Nivelul de dificultate al sarcinii.
Concluzie: rezultatele experimentale conduc la următoarea ipoteză – există resurse
cognitive diferenţiale pentru diferite tipuri de procesări sau informaţii, iar gestionarea
acestor resurse se face independent pentru fiecare dintre situaţii.

Gandirea
Aspecte generale ale gândirii în psihologia cognitivă
8.1 În psihologia cognitivă nu vom întâlni o abordare a gândirii ca cea din psihologia
tradiţională. Viziunea gândirii ca proces complex, actual, unitar dispare lăsând locul unor
domeniii precum înţelegerea, categorizarea, conceptualizarea, rezolvarea de probleme,
raţionamentul, inteligenţa.
8.2. Înţelegerea
Studiul înţelegerii se referă la două aspecte: înţelegerea limbajului şi înţelegerea
imaginilor.
Există trei aspecte:  înţelegerea presupune în primul rând punerea faţă în faţă a
informaţiilor ce vin pe cale senzorială cu informaţiile anterior stocate. Înţelegerea este o
funcţie între inputul senzorial şi cunoştinţele activate;  înţelegerea nu apare prin
asimilarea pasivă a înţelesului pentru că acesta există deja potenţial în subiect, aşadar
înţelegerea este un proces activ prin aceea că subiectul construieşte înţelesul din input şi
din cunoştinţele anterioare;  omul înţelege atunci când este capabil să dea un sens de
ansamblu informaţiei.
Concluzie: înţelegerea constă în elaborarea unei reprezentări integrate a situaţiei
respective.
Natura activă a înţelegerii: procesul înţelegerii trebuie să fie capabil să utilizeze
cunoştinţele la un nivel mai general pentru că informaţiile au un caracter parţial (sunt
incomplete) şi necesită prelucrări şi inferenţe suplimentare.
Van Dijk şi Kintsch (1983) au elaborat modelul înţelegerii verbale şi au pornit de la
următoarea ipoteză: înţelegerea unui text implică construcţia a patru tipuri de
reprezentări. Microstructura se referă la înţelegerea literală a textului, macrostructura
presupune o prelucrare suplimentară şi extragerea esenţei.
Superstructura este o reprezentare care se referă la stilul textului. Modelul situaţional
presupune folosirea unor seturi de cunoştinţe ce se referă la sensul real al textului. Acest
model a fost testat în diferite situaţii şi are o putere de predicţie foarte bună.
8.3. Rezolvarea de probleme
O problemă apare atunci când subiectul intenţionează să-şi realizeze un scop sau să
reaţioneze la o situaţie stimul pentru care însă nu are un model adecvat în memorie.
O problemă apare atunci când există trei aspecte:  o stare iniţială a organismului şi a
mediului;  o stare scop adică o stare dezirabilă pe care subiectul este motivat să o
atingă;  acţiuni sau operaţii a căror realizare face plauzibilă atingerea scopului.
Diferenţele existente la nivelul stării actuale, la nivelul motivaţiei pentru atingerea unei
stări dezirabile, la nivelul capacităţii operatorii şi modului de estimare a şanselor de
reuşită determină diferenţele interindividuale ale repertoriului de probleme.
Rezolvarea de probleme implică o secvenţă de procese sau operaţii mintale realizate
asupra informaţiilor din memoria subiectului. Este o secvenţă de stări interne sau
modificări mintale ale informaţiilor care progresează încet către scop.
Herbert Simons scrie în 1978-1979 „Rezolvatorul de probleme” şi sugerează că orice
discuţie pe tema rezolvării de probleme trebuie să aibe în vedere trei componente mari:
o Rezolvatorul de probleme, adică sistemul de procesare a informaţiei, care poate fi uman
sau artificial.
o Problema.
o Spaţiul problemei.
Rezolvarea de probleme apare atunci când un rezolvator traduce o problemă într-o
reprezentare internă a acestora şi apoi caută un drum prin spaţiul problemei, drumul
ducând de la elementele iniţiale la elementele finale sau la soluţii.
o Rezolvatorul de probleme.
Studiat cel mai mult Lindsay şi Norman în 1972. Ei au făcut diferenţe între mai multe
tipuri de cunoştinţe existente în memoria subiectului şi care sunt utilizate în rezolvarea de
probleme. Aceste cunoştinţe sunt faptele care sunt enunţuri, propoziţii care sunt imediat
accesibile subiectului, algoritmii sunt seturi de reguli care generează automat răspunsuri,
euristicile sunt reguli conducătoare sau planuri mai generale de acţiune (algoritmii
garantează ajungerea la răspuns prin aplicarea unui set de reguli verificate la o situaţie
nouă).
În memoria subiectului algoritmii se stochează sub formă de subrutine (care sunt şir de
operaţii înalt automatizate). Spre deosebire de algoritmi, euristica nu garantează
ajungerea la soluţii.
Ernst şi Newell în 1969 au furnizat o versiune simplificată a modului în care rezolvatorul
de probleme se implică în rezolvarea de probleme: descrierea problemei este pusă în
funcţiune de translator care este un mecanism semimisterios care converteşte problema
(adică situaţia din exterior) într-o reprezentare internă are include datele iniţiale sau starea
iniţială (datele problemei), starea finală (soluţia) şi mijloacele de care dispune subiectul
pentru a apropia cele două stări.
Reprezentarea internă este activată prin tehnicile de rezolvare de probleme care în
principiu ar trebui să genereze soluţia. Procesul de trasnlaţie este echivalent cu cel al
construirii reprezentării, dar a fost cle mai puţin studiat.
Tehnicile de rezolvare a problemelor se referă la operaţii, fapte, subrutine, euristică.
o Problema.
Clasificarea problemelor s-a făcut după trei criterii: datele iniţiale, datele finale şi
necesarul de operaţii de transformare. Au rezultat două categorii:
 Probleme bine definite în care se specifică complet starea iniţială, starea finală, setul
de operatori şi condiţiile de aplicare ale acestora (exemplu: probleme de matematică).
 Probleme insuficient definite în care nu sunt complet specificate stările problemei sau
blocul de operatori sau condiţiile de aplicare ale acestora (exemplu: creaţia ştiinţifică,
jocul de şah).
Spaţiul problemei se referă la o reprezentare internă a stării iniţiale, a stării finale şi a
stărilor intermediare. Toate aceste stări pot fi stări fizice, stări de cunoştinţe aflate iniţial
la dispoziţia subiectului sau dobândite pe parcursul procesului rezolutiv.
Operatorii se supun unor constrângeri de aplicare astfel rezolvarea de probleme poate fi
văzută ca fiind identificarea rutei corecte prin spaţiul problemei. Căutarea în spaţiul
problemei necesită tehnici sau strategii care să realizeze o reprezentare corectă şi concretă
a ceea ce înseamnă înţelegerea problemei.
Strategii rezolutive. Strategiile prin care omul navigă în spaţiul problemei pot fi grupate
în mai multe categorii:
 După vectorul sau direcţia procedurii rezolutive:
 Strategii prospective – acele metode de rezolvare care pornesc de la starea iniţială şi
aplică diverşi operatori pentru a ajunge la starea finală. Exemplu: matematică; drumul la
Craiova. Acestea sunt eficace mai ales atunci când starea finală nu este foarte bine definit
sau numărul de căi de acces de la datele problemei la soluţie este redus.
 Strategii retrospective – drumul invers de la starea finală la cea iniţială. Presupune
cunoaşterea exactă a soluţiei, a stării finale şi se găsesc nişte soluţii intermediare. În mare
parte a situaţiilor suniecţii recurg alternativ la cele două strategii.
 Din punctul de vedere al certudinii cu care duc la soluţia corectă:
 Algoritmi – proceduri standardizate care garantează obţinerea soluţiei corecte printr-
un număr finit de paşi, sunt operaţii strict determinate, se aplică la o clasă întreagă de
probleme şi orice procedură algoritmică poate fi implementată în calculator.
 Euristicile – strategii de mare complexitate, au multe variabile care presupun
adaptarea permanentă la un mediu dinamic şi hipercomplex. Exemplu: inovaţii;
compunem o poezie, alegerea unui partener de cuplu, orice problemă de decizie.
Euristicile se împart în două categorii:
 specifice - care sunt dependente de un complex de aplicare şi de un volum de
cunoştinţe bine precizate. Sunt utilizate mai ales de experţi;
 generale - care sunt aplicate de toată lumea în diverse situaţii. Exemplu: analiza
mijloace – scopuri; analogia; planificarea; analiza prin sinteză.
Euristicile sunt proceduri care limitează numărul de căutări în spaţiul problemei şi care ne
conduc spre o soluţie în spaţiul problemei, dar nu garantează obţinerea soluţiei şi nici nu
certifică faptul că soluţia obţinută este optimă. Pot duce totuşi la soluţii satisfăcătoare.
1. Analiza mijloace – scopuri.
A fost studiată de Simons şi Newell şi se referă la analiza diferenţelor se referă la analiza
diferenţelor între starea finală şi starea iniţială sau stările intermediare din spaţiul
problemei şi în reducerea succesivă a acestor diferenţe prin aplicarea unui bloc de
operatori, presupune următorii paşi:
 dacă se dă o stare şi ea nu este dezirabilă trebuie detectată diferenţa dintre starea
actuală şi starea dezirabilă;
 se caută minimalizarea diferenţei prin aplicarea unui operator dintr-un bloc de
operatori;
 dacă nu se poate aplica acest operator trebuie modificată starea problemei astfel încât
el să poată fi aplicat;
 unele diferenţe sunt mai greu de eliminat decât altele.
Trebuie căutată eliminarea prioritară a diferenţelor dificile chiar cu preţul creării de noi
diferenţe.
Analiza mijloace – scopuri combină strategia prospectivă cu cea retrospectivă.
Evidenţiază faptul că rezolvarea de probleme este un comportament intenţionat şi
direcţional. Procesul rezolutiv este marcat de scopul urmărit, capacitatea de stabilire a
subscopurilor şi blocul de operatori.

2. Rezolvarea prin analogie

Se referă la analogia cu o altă problemă a cărei soluţie este deja cunoscută. Cuprinde
două etape: stabilirea analogiei şi transferul.
Analogia este atunvci când două obiecte (pot fi două stări, două probleme) notate cu X şi
cu Y sunt analoage dacă descoperim un punct de vedere astfel încât X să poată fi văzut ca
Y şi Y ca X.
Fundamentală este descoperirea punctului de vedere în care X este analog cu Y. X şi Y
pot diferi sub multe aspecte, important este însă ca analogia respectivă să fie relevantă
pentru soluţionarea problemei. Pe baza analogiei se poate realiza transferul de la o
problemă anterior rezolvată la problema ţintă.
1). Ce anume tranferăm de la o problemă la alta?
Obiectul transferului trebuie să fie spaţiul problemei (adică structura de scopuri şi
subscopuri) sau poate fi procedura de rezolvare (secvenţa de operatori care să permită
navigarea prin spaţiul problemei).
Observaţia 1: Analogia spaţiului nu trebuie neapărat să vizeze toate spaţiile problemei,
este suficient să stabilim analogia unei submulţimi a lor. Atunci când atât spaţiul
problemei, cât şi blocul de operatori utilizaţi pentru rezolvare sunt analoage, în cazul
problemei ţintă şi problemei sursă se realizează un transfer al procedurii de realizare.
Dacă două au acelaşi spaţiu şi acelaşi bloc de operatori de transformare a stărilor din
spaţiul problemei atunci cele două probleme se numesc izomorfe. Dacă structurile
scopurilor şi subscopurilor sau blocului de operatori se suprapun doar parţial atunci ele se
numesc probleme analoage.
Observaţia 2: Nu orice transfer facilitează realizarea unei sarcini. Există cazuri în care
transferul unor proceduri dobândite anterior la noi situaţii problematice deteriorează
performanţele.
2). Cum se realizează transferul?
Transferul se realizează în cel puţin două modalităţi.
Prima modalitate de realizare a transferului – Landers spune că subiecţii îşi fac o
reprezentare a problemei ţintă, aceste reprezentări având caracteristici rezolutive,
similare, din memorie, care activează la rândul lor diverse situaţii analoage.
A doua modalitate de realizare a transferului se face printr-o schemă cognitivă mai
generală în care subiecţii îşi formează o reprezentare a problemei ţintă, apoi o
categorizează, categoria respectivă permiţând apoi reamintirea unei probleme sursă
relevantă.

8.4. Categorizarea
8.4.1. Necesitatea teoretică şi practică a categorizării
Complexitatea lumii este un aspect bulversant al realităţii, diversitatea schimbărilor ar
putea practic copleşi pe oricine care nu ar recurge la grupări ale stimulilor după anumite
caracteristici ale acestora. Gruparea se face prin generalizare.
Beneficiile grupării:
 se obţin o clasă şi un concept;
 accesul rapid la informaţii utile;
 sistemele cognitive au capacitatea de a face predicţii.
8.4.2. Funcţiile categorizării
Gruparea elementelor similare în aceeaşi categorie. Elementele similare sunt grupate în
aceeaşi categorie după următoarele criterii:
 Fizice. Exemplu: formă, culoare, mărime.
 Funcţionale. Exemplu: aparate electrocasnice.
Dacă obiectele servesc unui scop sau mai multor scopuri asemănătoare atunci ceea ce
primează în gruparea lor este similaritatea funcţională.
 Tendinţa categorizării este maximizarea similarităţii intracategoriale şi minimizarea
similarităţilor intercategoriale.
Codarea informaţiei. Categoriile facilitează accesul sau prelucrarea informaţiilor pentru
că în loc să operăm cu un obiect operăm cu o categorie. Nu toate categoriile sunt la fel de
accesibile şi nu cu toate lucrăm la fel de des, ci mai ales lucrăm cu acele categorii care au
un nivel suficient de mare de generalitate pentru a facilita desfăşurarea celorlalte procese
cognitive.
Cercetările făcute de Eleanor Rosch în 1980 arată că există o preferinţă accentuată a
omului pentru categirue cu nivel mediu de generalitate pe care le-a numit categorii de
bază.
Caracteristicile categoriei de bază:
 Sunt reprezentate în limbajul natural printr-un singur cuvânt (scaun, floare, copil).
Reciproca nu este valabilă.
 Cuvintele corespunzătoare categoriei de bază au cea mai mare frecvenţă în limbajul
vorbit.
 Ontogenetic categoriile de bază şi expresiile lingvistice corespunzătoare sunt
dobândite mai timpuriu decât celelalte.
 Pot fi definite ostensiv, adică prin indicarea lor directă, prin arătarea lor. Acest lucru
însă e posibil şi pentru unele categorii subordonate.
 Sunt cele mai abstracte categorii care pot fi asociate cu o formă fizică specifică.
Observaţia 1: Realitatea impune constrângeri de categorizare, de exemplu: contururile
unui obiect ne constrâng să-l delimităm de fond.
Observaţia 2: Omul învaţă categoriile de bază prin socializare (sursa categoriilor este
grupul social).
Observaţia 3: Asocierea repetată a unui stimul complex cu o anumită categorie determină
activarea mai rapidă a categoriei respective într-o sarcină de recunoaştere a stimulului.
Aceste asociaţii sunt modulate de context, de procesele de analiză descendentă şi de
stările afectiv motivaţionale.
Generarea de inferenţe. Categoriile constituie baza realizării raţionamentelor. Adică
proprietăţile clasei sunt inferate şi asupra inidivdului categorizat chiar dacă aceste nu sunt
vizibile la prima vedere.
Prin generarea acestor tipuri de raţionamente categorizarea permite predicţii cu privire la
comportamentul persoanei sau la evoluţia fenomenului la care se aplică.
Observaţia: Nu toate categoriile au aceeaşi formă generativă. Categoriile naturale permit
realizarea mai multor inferenţe decât categoriile artificiale pentru că sunt mai bogate în
detaliu şi mai puţin clare.
8.4.3. Reprezentarea mentală a categoriilor
Categoria este o clasă de obiecte mentale instituită pe baza similarităţii fizice sau
funcţionale care capătă o anumită etichetă lingvistică. Această etichetă nu este identică cu
reprezentarea mentală a categoriei respective.
Reprezentarea pe bază de concept. Definiţie ce cuprinde toate caracteristicile necesare şi
suficiente pentru a defini clasa necesară. Pe baza acestei definiţii se stabileşte apartenenţa
sau nu a unui item la respectiva clasă. Operarea pe categoria respectivă este mediată prin
operare asupra conceptului.
Corectitudinea unei categorii este condiţionată de corectitudinea conceptului dobândit (o
definiţie incorectă sau incompletă implică o categorie nevalidă).
Într-o primă instanţă se presupune că toate elementele unei categorii sunt egale, adică că
orice element reprezintă categoria respectivă la fel de bine ca oricare altul, dar cercetările
au arătat că există un efect de prototipicalitate, adică că unele elemente sunt considerate
mai tipice pentru categoria respectivă decât alte elemente ale ei. Acest efect este întâlnit
în orice categorie.
Reprezentarea bazată pe prototip. Prototipul este un termen lansat de Eleanor Rosch în
1980 care are două accepţiuni.
Prima accepţiune se referă a unul sau mai multe exemplare a unei categorii care sunt cel
mai frecvent citate atunci când se menţionează categoria respectivă. Proceduri pentru
identificarea exemplarelor prototipice:
 Construirea unei scale în 7 trepte pe care un lot de subiecţi trebuie să evalueze măsura
în care fiecare dintre exemplarele listate ale unei categorii este socotit reprezentativ
pentru categoria respectivă, apoi se ordonează rezultatele.
 Măsurarea timpului de reacţie. Unui lot de subiecţi li se prezintă câte un exemplar al
unei categorii şi li se cere să răspundă cât pot de repede dacă acesta aparţine sau nu
categoriei respective.
 Solicitarea unui eşantion reprezentativ să listeze în timp de 90 de secunde cât mai
multe exemplare ale unei categorii, apoi se stabilea frecvenţa menţionării unui exemplar.
Când stabilim dacă un element este membru sau nu a categoriei respective nu-l mai
comparăm cu conceptul clasei, ci cu prototipul. Rezultă că cu cât similaritatea este mai
mare între elemente şi prototip cu atât el este mai uşor recunoscut ca membru al
categoriei.
A doua accepţiune. Prototipul nu este un exemplar real al categoriei, ci unul ideal. De
exemplu: cum sunt latinii sau germanii. Acest portret-robot vizează însumarea trăsăturilor
mai multor membrii ai categoriei.
Observaţia 1: Cele două sensuri nu sunt total exclusive, ci indică grade diferite de
abstractizare.
Observaţia 2: Putem opera simultan şi cu conceptul şi cu prototipul unei categorii.
Observaţia 3: Utilizarea prototipurilor în locul conceptelor se numeşte fixitate
funcţională.

Elemente de psiholingvistică
9.1. Sisteme de comunicare şi câteva proprietăţi generale ale limbajului uman
O problemă importantă este legată de modul în care este produs şi înţeles limbajul în
contextul comunicării cotidiene. Răspunsul la această întrebare este dat în acest context
larg al comunicării.
Comunicarea este un proces de transmitere de informaţie care implică patru componente:
 ceva ce trebuie comunicat (o idee, un gând);
 intenţia vorbitorului de a transmite acea idee sau gând altcuiva;
 un mesaj în formă scrisă sau vorbită care reprezintă acea idee sau gând;
 un receptor care intenţionează să înţeleagă şi să interpreteze acel mesaj;
Fiecare dintre aceste componente implică procese mentale complexe, dar nici unul dintre
ele nu este pe deplin cunoscut. Până acum cunoaştem doar câteva procese majore
implicate în actele comunicării precum şi câteva idei cu privire la proprietăţile generale
ale limbajului uman.
gând   secvenţă de sunete sau grafeme  emisia  recepţia 
 comunicarea este eficientă când gândul  seamănă cu gândul .
DEFINIŢIA PSIHOLINGVISTICII:
Studiul modului în care este produs şi înţeles limbajul. Cele două forme ale limbajului
sunt:
 limbajul oral-vorbirea,
 limbajul scris;
Intre aceste două forme cea mai studiată a fost vorbirea.
Concluziile studiilor au arătat că pentru producerea vorbirii trebuie parcurşi mai mulţi
paşi:
 trebuie alese cele mai potrivite cuvinte pentru a formula mesajul (de această etapă se
ocupă operaţiile de tip semantic;
 cuvintele trebuie ordonate  şi intervin operaţii de tip sintactic;
 mesajul astfel elaborat trebuie transformat în sunete, emise prin intermediul aparatului
articulator. De această etapă sunt responsabile operaţii de tip fonologie.
Aceste trei seturi de operaţii constituie gramatica unui limbaj logic. Ele sunt suficiente
pentru a produce vorbire, dar practic nu sunt suficiente pentru a produce şi o vorbire
eficientă.
Eficienţa este, de obicei, apanajul contextului. Acest aspect de eficienţă intră într-o altă
ramură a psiholingvisticii: psiholingvistica pragmatică.
Marcajul social implică de obicei decizii care sunt în mare măsură inconştiente şi care
sunt executate automat.
Contextul social (marcajul social) influenţează vorbirea prin diferenţele dintre ele.
Gramatica poate avea conotaţii diferite şi anume:
 poate fi considerată o prescripţie asupra modului în care limbajul ar trebui
utilizat(prescripţia reprezintă un set de reguli precise de utilizare);
 descripţie a limbajului sub aspectul specificării celor trei elemente importante ale
limbajului:
 setul de cuvinte care poate fi folosit la un moment dat (semantica)
 ordinea cuvintelor, a inflexiunilor şi a relaţiilor dintre cuvinte (sintactica)
 sunetele limbajului (fonologia)
Semantica, sintactica şi fonologia îşi găsesc echivalentul în înţelegerea vorbirii. O
presupoziţie de la care se porneşte este aceea că: este necesară cunoaşterea aceluiaşi
limbaj de către emiţător şi de către receptor.

Proprietăţi generale ale limbajului uman

După F. de Sanssare 1916 – părintele psiholingvisticii (a introdus mai multe distincţii
între diferite concepte: limbă şi limbaj) – există mai multe proprietăţi ale limbajului din
care trei sunt mai importante:
1) productivitatea - se referă la infinitatea enunţurilor care pot fi produse într-o limbă;
El consideră că toate limbajele sunt productive în sensul că în toate limbile se pot
produce o infinitate de enunţuri, ceea ce înseamnă că limbajele sunt creative.
Toate limbile pot exprima gânduri şi idei în moduri variate.
2) dualitatea structurii limbajului, ceea ce presupune că putem întâlni structuri cu sens şi
structuri fără sens. Adică se referă la structura organizaţională a limbajului. Toate
limbajele umane sunt organizate la cel puţin două niveluri:
1. fonologie - printr-o înşiruire de sunete fără sens;
2. nivelul cu sens - se referă la un cuvânt separat. Această proprietate este la fel de
productivă ca şi creativitatea.
Observaţie: Atât productivitatea cât şi dualitatea sunt caracteristice nu numai limbajelor
naturale, ci şi celor artificiale (exemplu de limbaj artificial: limbajul muzical, matematic).
3) referinţa simbolică arbitrară - atribuirea arbitrară a înţelesurilor. Multe dintre relaţiile
dintre cuvinte şi lucruri sunt arbitrare. Nu este necesară existenţa unei relaţii între sunetul
unui cuvânt şi obiectul denumit. Această proprietate contribuie la productivitatea
limbajului, în sensul că pot apărea astfel multe cuvinte care nu au nici o legătură cu
obiectul denumit, după cum apar şi cuvinte abstracte. Se consideră că aceste cuvinte au
fost alese arbitrar.
Concluzii: Toate aceste proprietăţi permit limbajului să-şi îndeplinească funcţia să
primară: comunicarea. Adică transmiterea unui infinit număr de idei, aspect ce
diferenţiază limbajul uman de cel al animalelor.
9.2. Elemente de bază ale psiholingvisticii
Sintaxa, semantica şi fonologia sunt elemente de bază prin care cunoaştem şi stăpânim
limbajul uman.
1). Sintaxa sau structura sintactică.
Orice propoziţie este mai mult decât o simplă alăturare de cuvinte. Este o ierarhie sau o
structură ierarhică. Formarea acestei ierarhii porneşte de la mesajul global pe care-1
separă în propoziţii şi apoi în cuvinte.
Propoziţia este unitatea de bază din punct de vedere sintactic. La nivelul ei se pot face
diferite modificări. De exemplu: Omul a plecat. - se poate face o modificare de genul: El
a plecat.
Identificăm două mari structuri în propoziţie:
expresia substantivală formată dintr-un substantiv, un articol şi eventual un adjectiv;
expresia verbală: verb şi un complement.
Topica se referă la ordinea cuvintelor într-o propoziţie. Cele mai multe cercetări s-au
făcut pe limba engleză care e rigidă.
Structura arborescentă a propoziţiei
P

Expresia substantivală Expresia verbală

substantiv adjectiv verb adverb

articol substantiv verb timpul verbului

în formă pură în formă pură

2). Semantica.
Cuprinde două aspecte:
 înţelesul fiecărui cuvânt separat - se face o trimitere la vocabularul fiecăruia, la
lexiconul personal.
 înţelesul propoziţiei sau mesajului.
Psiholingvistica se referă la reprezentări formând lexiconul intern. Informaţia prezentată
poate fi:
de tip lingvistic (exemplu: definiţiile din dicţionar);
de tip nonlingvistic (stocare de imagini)
Procesul prin care achiziţionăm cuvintele şi sensul lor în memorie se numeşte acces
lexical. În cadrul semanticii se studiază legate părţile de vorbire. De exemplu: la
substantiv se studiază antonimia, sinonimia, sensul concret, abstract, compatibilităţi
lingvistice etc.
Informaţiile de tip lingvistic sunt reprezentate şi depozitate sub formă de familii de
cuvinte sau sub formă de teele semantice.
2). Fonologia
Este o ramură a psiholingvisticii care se ocupă de modul în care sunt produse şi utilizate
sunetele în limbaj. Semnalul sonor are trei niveluri:
 nivelul sonor (emisia propriu - zisă);
 nivelul fonetic reprezentat de foni, un fon este un sunet pur (27 litere = 27 foni în
română)
 nivelul fonemic reprezentat din foneme este un ansamblu de sunete considerat ca
aparţinând aceleiaşi familii.
9.3. Discursul
structura discursului - se mulează pe tipul de mesaj. Există trei elemente importante ale
discursului:
 zona introductivă - se pune o problemă, se enunţă o idee;
 zona de conţinut - în care se parcurge un anumit traseu logic;
 o finalizare - se prezintă concluzia sau se ajunge la o concluzie;
structura de inferenţă
 de tip punte - inferenţă de legătură; se realizează în funcţie de asociaţiile inconştiente
pe care le face vorbitorul şi receptorul şi depind mai puţin de contactul real;
 de tip contact - ţin seama de contactul în care se află vorbitorul şi receptorul;

Memoria
Memoria senzorială:
- consta in persistenta reprezentarilor senzoriale ale stimulului cateva sutimi de secunde
dupa ce acesta si-a incetat actiunea asupra simturilor
- exista tipuri specifice fiecarei modalitati senzoriale: memoria vizuala (iconica), auditiva
(ecoica), tactila, gustativa, olfactiva
- retentia stimulului este automata si preatentionala
Memoria vizuala (iconica):
- durata de retentie a stimulului este de aproximativ 100 milisecunde
- se realizeaza preatentional, automat, are capacitate nelimitata
- functia memoriei vizuale: persistenta reprezentarii senzoriale dupa incetarea stimularii
este necesara pentru a extrage trasaturile fizice ale stimulilor
- aceste trasaturi fizice vor constitui inputuri pentru procesarile ulterioare
- durata memoriei senzoriale corespunde rastimpului necesar pentru activarea detectorilor
de trasaturi
Memoria auditiva:
- persistenta sunetelor in registrul auditiv nu are inca o determinare atat de exacta dar se
considera ca este de aproximativ 2 secunde
- durata memoriei ecoice este mai mare decat memoria iconica (explicatia: anatomia
analizatorului auditiv ce permite o receptionare mai lenta a stimulului corespunzator)
Concluzii:
- memoria senzoriala vizeaza retinerea la un nivel precategorial a informatiilor
- detectorii de trasaturi care se activeaza in acest rastimp vizeaza doar trasaturi fizice
simple, fara sa categorizeze stimulii
- memoria senzoriala are o localizare anatamo-fiziologica specifica
Memoria de scurta durata (MSD sau memoria de lucru)
Atkinson si Shiffrin (1968) au elaborat un model care consta in urmatoarele:
- informatia stocata in memoria senzoriala este transmisa ulterior in MSD care are o
capacitate limitata din punct de vedere al duratei si volumului iar din aceasta , o parte din
informatie este transferata in MLD
- se contureaza ideea ca ar exista o diferenta structurala intre MSD si MLD si ca ele ar fi
2 sisteme autonome si distincte aflate in interactiune

Aspecte diferentiale MSD MLD

Capacitatea Limitata: (7+/-2 elemente) Nelimitata
Durata Limitata : 2 – 20 secunde Nelimitata
Tipul de codare al informatiilor Codare de tip verbal sau imagistic Codare semantica
Actualizarea informatiilor Seriala Paralela
Baza neuro-fiziologica Hippocampus Ariile parieto-occipitale stangi
- longevitatea acestui model a fost sustinuta si de experienta subiectiva; in fiecare
moment uitam o mare parte din ceea ce vedem si auzim si doar o mica parte ajunge in
MLD
- prin repetitie, o informatie intra din MSD in MLD
O examinare mai atenta a datelor experimentale ne face sa sustinem ca intre MLD si
MSD nu exista o diferenta structurala. Diferentele dintre MSD si MLD sunt diferentele
dintre doua stari ale aceluiasi system, nu diferentele dintre doua sisteme diferite.
MSD este partea activata din MLD. Deci diferentele dintre MSD si MLD sunt de stare,
de nivel de activare a cunostintelor (ele nu sunt sisteme mnezice diferite).
a) Capacitatea MSD:
Una din metodele cele mai frecvente folosite pentru estimarea capacitatii consta in
prezentarea succesiva a unei serii de itemi.
Numarul de itemi pe care il putem reactualiza la cateva secunde dupa prezentarea unui
material variaza in jurul valorii de 7 +/- 2 elemente.
Într-adevar, informatia care poate fi reactualizata la un moment dat este limitata. Aceasta
limitare nu implica insa existenta a doua tipuri de memorie.
Doua categorii de experimente conduc la aceasta concluzie:
- prima categorie de date confirma faptul ca volumul de informatii din MSD se poate
mari considerabil daca subiectul uman grupeaza informatiile in unitati cu sens, mai
generale.
Aceste unitati au fost numite CHUNKS. Un CHUNK este cea mai inalta modalitate de
organizare a informatiilor de care dispune un subiect la un moment dat. Cu cat dispunem
de mai multe cunostinte si efectuam mai multe procesari ale informatiilor de intrare, cu
atat mai integrative sunt unitatile de semnificatie obtinute.
Concluzie: limita capacitatii MSD nu este data de cantitatea de informatii ci de numarul
de unitati semnificative (chunks). Aceste grupari de semnificatie pot contine mai multa
sau mai putina informatie in functie de gradul de procesare al carui rezultat sunt.
Segmentarea informatiilor de intrare si formarea acestor chunks este rezultatul
procesarilor descendente determinate de cunostintele din MLD. Mecanism: informatiile
nu intra initial in MSD dupa care o parte este transferata in MLD ci din MS sunt puse in
corespondenta directa cu cunostintele din MLD; astfel este posibila categorizarea
stimulilor si organizarea lor in unitati semnificative
- a doua categorie de date demonstreaza ca MSD nu numai ca nu este independenta de
MLD ci este parte activata a MLD. Investigatiile asupra MSD au evidentiat ca volumul
acesteia pentru aceeasi categorie de stimuli este extrem de variabil. Se reprezinta
subiectilor serii succesive dintr-o anumita categorie de stimuli; in final, se cere sa se
reproduca cat mai multi din stimulii prezentati. Initial, performantele sunt foarte ridicate
dupa care rata reproducerilor scade in mod semnificativ.
Daca MSD ar fi fost un sistem autonom cu o capacitate constanta atunci performantele ar
fi trebuit sa fie constante.
S-a descoperit si efectul RESTORFF: daca subiectii sunt solicitati sa memoreze serii de
stimuli dintr-o anumita categorie in care este inserat un stimul dintr-o alta categorie, rata
reamintirii stimulului inserat este mult mai mare decat media ratei reamintirii celorlalti
stimuli.
Aceste fluctuatii ale capacitatii MSD pot fi explicate daca consideram ca MSD este o
multime de cunostinte activate din MLD
Cu cat sunt mai multe cunostinte de aceeasi categorie cu atat mai mare este inhibitia
laterala. Rezulta ca valoarea de activare a fiecarei unitati de informatie ce trebuie
reactualizata este mai redusa, deci performanta scade.
Stimulii din alta categorie nu intra sub incidenta inhibitiei laterale si astfel performanta
creste
b)Durata MSD:
Principala metoda de studiere: prin prezentarea unui set de stimuli. Dupa terminarea
expunerilor, subiectii sunt solicitati sa reproduca stimulii la diverse intervale de timp iar
pentru a nu permite repetarea stimulilor in limbaj intern de catre subiecti, acestia sunt
pusi sa execute o sarcina suficient de dificila ca sa le acapareze resursele disponibile.
Rezultate: rata uitarii este maxima in primele 6 secunde adica 50% din informatii, iar
dupa 15 secunde uitam 90% din materialul initial dupa care curba uitarii ramane
constanta. Itemii care pot fi reprodusi dupa acest interval de 15-20 secunde apartin MLD.
Concluzie: durata MSD este de 15-20 secunde.
Acest experiment reluat a dus la concluzia ca exista o fluctuatie a duratei MSD in functie
de similaritatea dintre materialul invatat si sarcina administrate intre repetitiile successive
ale acestuia.
S-a constatat ca : cu cat similaritatea este mai mare cu atat durata MSD este mai mica.
Variatiile duratei MSD se datoreaza inhibitiei laterale dintre cele doua tipuri de sarcini.
Aceasta inhibitie laterala creste odata cu marirea similaritatii dintre materialul de invatat
si sarcina administrate care interfereaza si astfel reduc valoarea de activare a materialului
de reprodus, reducand si durata MSD. Daca cele doua sarcini sunt neasemanatoare,
inhibitia laterala este mai redusa, valoarea de activare a stimulilor-tinta este mai mare si
durata in memorie este mai lunga.
Acelasi mecanism explica si efectul pozitiei in serie (cei mai bine retinuti itemi dintr-o
lista sunt cei de la inceputul si cei de la sfarsitul seriei).
- itemii de la inceputul seriei sunt mai bine reamintiti pentru ca rata lor de activare este
mai ridicata (efectul primordialitatii). Aceasta valoare de activare mai ridicata este efectul
a doi factori: inhibitia laterala mai scazuta si oportunitatea repetarii de mai multe ori a
primilor itemi din serie, ceea ce ridica valoarea lor de activare
- itemii de la sfarsitul seriei sunt mai bine reamintiti si se explica prin acelasi mecanism
adica (efectul recentei): ultimul item nefiind urmat de un altul are valoarea de activare
cea mai ridicata
Concluzie: durata MSD este de fapt durata de activare a unitatilor cognitive existente la
un moment dat in memorie
- activarea poate fi prelungita sau scurtata in functie de intensitatea inhibitiei laterale sau
a altor fenomene care o pot face fluctuanta (ex: repetitia stimulilor , restul de activare
preexistent, etc.)
Efectul succesiunii temporale: aprecierea diferita a intensitatii a doi stimuli auditivi in
functie de durata succesiunii temporale este o consecinta a diferentei dintre ratele de
activare ale celor doua reprezentari mentale
c) Tipul de codare a informatiilor:
Se considera ca MS are codare neurofiziologica, MSD are o reprezentare lingvistica
(verbala) a stimulilor si MLD o codare semantica. Subiectul realizeaza verbalizarea
stimulilor in limbaj intern sau extern, prelungind astfel durata retentiei lor.
Alte studii au aratat ca aceasta reprezentare verbala nu este singura cu care opereaza
MLD. S-au facut studii pe subiecti cu deficiente auditive severe si s-a constatat ca ei
recurg la o reprezentare vizuala (imagistica) a stimulilor. Alte studii au dovedit
urmatoarele: ca in MSD apar pe langa reprezentari verbale si imagistice si reprezentari
semantice si procedurale. În MLD nu exista numai reprezentari semantice ci oricare din
reprezentarile verbale, imagistice, procedurale.
Concluzie: diferentele dintre MSD si MLD pe baza tipului de reprezentare utilizat sunt
nerelevante. S-a dovedit ca MSD este consubstantiala cu MLD.
d) Reactualizarea informatiilor:
O serie de cercetari au aratat ca accesul la informatiile din MSD se face serial, iar la cea
din MLD se face paralel. Aceasta deosebire a fost argumentul care se invoca pentru
sustinerea independentei intre MSD si MLD.
Steinberg a facut studii prezentand serii de itemii subiectilor; apoi se prezenta o litera si
subiectii trebuiau sa recunoasca daca a apartinut sau nu seriei anterior prezentata. Se
inregistra timpul de reactie. Rezultate: timpul de reactie al subiectilor creste liniar cu
numarul itemilor aflati in memorie. Steinberg oferea următoarea interpretare: atribuie
variatia TR faptului ca subiectii procedeaza la o inspectie seriala a itemilor din memorie.
Fiecare item este actualizat si comparat pe rand cu stimulul aflat pe display pentru a
decide daca a apartinut sau nu seriei respective. Astfel încât, cu cat sunt mai multi itemi ,
cu atat cautarea seriala este mai mare.
Accesul la informatie din MLD se face paralel, nu serial. (ex. un vorbitor natural adult are
un vocabulary de aprox. 50000 de cuvinte in MLD. Daca accesul ar fi serial si ar trebui sa
comparam fiecare cuvant cunoscut cu secvanta de grafeme pentru a-l reconoaste, viata ar
fi un calvar. Dar accesarea informatiei din MLD se face parallel si fara consum de
energie)
Ulterior, unii cercetatori sustin ca aceleasi rezultate legate de MSD pot fi explicate si prin
accesarea paralela a informatiilor din MSD.
Explicatie: daca actualizarea informatiilor necesita activarea acestuia peste un anumit
program atunci aceleasi resurse de activare de care dispune subiectul trebuie sa se
distribuie pe 1, 2…6 itemi. Cu cat activarea se dispune pe mai multi itemi, cu atat mai
redusa este valoarea de activare pentru fiecare item. Deci necesita un timp mai indelungat
pentru a fi reactualizat.
Aceleasi date experimentale devin compatibile cu cele doua explicatii diferite (una care
sustine accesul serial la informatie din MSD, alta care sustine accesul parallel la
informatie din MSD). Pentru a decide care este viabila, se procedeaza la generarea de
predictii si testarea lor experimentala.
Exemplu de predictie: daca accesul la itemii din MSD se face prin procesari paralele care
sporesc valoarea de activare a acestora, atunci actualizarea ultimilor itemi dintr-o serie se
face mai rapid, pentru ca restul de activare este mai ridicat. Daca teoria accesului serial
este valabila, atunci timpul de reactie va fi identic sau mai scurt pentru prima litera. Daca
teoria accesului parallel este valabila, atunci recunoasterea ultimei litere este mai rapida.
S-a demonstrat astfel accesul paralel la informatiile din MSD.
Concluzii:
MSD este de fapt o stare de activare a unor unitati cognitive, iar cunostintele si
mecanismele de procesare activate in vederea rezolvarii de probleme formeaza memoria
de lucru (ML = MSD), concept introdus de A. Baddeley.
Cand un item se afla in ML inseamna ca el se afla intr-o stare de activare temporara si nu
intr-un bloc mnezic independent. Cand se afirma ca o informatie se afla in MLD
inseamna ca ea se afla intr-o stare de subactivare temporara neparticipand direct la
rezolvarea unei sarcini momantane.

Memoria episodică si memoria semantică:

S-au efectuat cercetări pe subiecţi cu amnezie retrogradă (nu îşi aminteau de lucrurile din
trecutul personal).
Memoria episodică cuprinde ansamblul evenimentelor autobiografice si contine
informatii asociate cu contexte spatio-temporale precise.
Memoria semantică (sau conceptuala) cuprinde cunostinte generale pe care le avem
despre mediul inconjurator ; nu sunt asociate cu un context spatio-temporal precis.
Memoria semantica cuprinde toate cunostintele din scoala.
Din punct de vedere cognitiv, cele doua sisteme mnezice difera prin modul de organizare
a informatiilor si prin tipul de procesare.
În memoria episodică, cunostintele sunt organizate cronologic si sunt asociate cu reactii
emotionale iar in memoria semantică cunoştinţele sunt organizate în scheme şi reţele
semantice şi sunt neuter din punct de vedere emoţional.
Implicaţii ale celor doua sisteme mnezice:
a) formarea eu-lui si a identitatii de sine depinde de memoria biografica (memoria
episodica) mai ales de amintirea evenimentelor din primii 2 – 5 ani de viata (aceste
evenimente construiesc o poveste care lipseste din copiii institutionalizati ).
b) psiho-juridică: depozitiile martorilor care sunt asociate cu un context spatio-temporal
determinat, reprezentand o intamplare traita ceea ce face ca aceasta intamplaresa apartina
memoriei episodice. S-a demonstrat ca acuratetea depozitiei martorilor scade datorita
interferentei cu informatii neadecvate despre evenimentul relatat.

Memoria explicită şi memoria implicită:

În mod tradiţional:
a) Majoritatea itemilor care intrau în probele de memorie erau de natură verbală sau
imagistică (silabe fără sens, litere, fotografii, etc.). Numărul investigaţiilor asupra
memoriei mişcărilor sau deprinderilor, asupra itemilor non-verbali şi non-imagistici era,
până în ultimii ani, nesemnificativ. Testele de memorie evaluează doar memoria verbală
sau imagistică dar pretend că oferă informaţii asupra sistemului mnezic în general.
b) Utilizarea exclusivă a reproducerii şi recunoşterii ca forme de reactualizare a
cunoştinţelor. Testele de măsurare a memoriei se bazează exclusive pe astfel de probe.
Ex: un jucător de tennis nu poate verbalize sau recunoaşte sau reproduce modul în care a
executat o anumitî lovitură.
Cunoştinţele de acest gen sunt implicite, greu verbalizabile, eletranspar în activităţile pe
care le efectuează individual, nu în raporturile sale verbale.
Cunoştinţele reprezentate verbal sau imagistic, evidenţiate prin probe de reproducere sau
recunoaştere formează memoria explicită. Ea se numeşte explicită pentru că conţinuturile
ei sunt accesibile conştiinţei şi pot face obiectul unei reactualizări intenţionate. Se mai
numeşte declarativă pentru că cuprinde cunoştinţe despre situaţii sau stări de lucruri care
se pot exprima într-o formă declarativă.
Memoria implicită (non-declarativă, procedurală) desemnează cunoştinţele non-
declarative ale subiectului (ex. reguli de execuţie, deprinderi motorii sau cognitive,
reflexe condiţionate) care nu sunt accesibile conştiinţei şi nu pot face obiectul unei
reactualizări intenţionate. Testele de recunoaştere sau reproducere sunt insensibile la
acest tip de memorie.
Unul dintre primele studii care au atras atentia asupra memoriei implicite a fost publicat
in 1984 (Weiskrantz). A fost efectuat pe 5 subiecti amnezici care au avut sarcina de a
memora o lista de cuvinte. Li s-a mai dat si o alta sarcina in afara de recunoastere si
reproducere: de detectare a memoriei ; fara sa li se spuna ca are vreo legatura cu sarcina
anterioara, subiectii erau rugati sa completeze cuvinte lacunare dintr-o lista (erau incluse
si cuvintele din lista initiala dar subiectii nu erau avertizati). Această metoda este un test
de memorie implicita (nu li se cerea explicit utilizarea cuvintelor din lista memorata).
Rezultate: la testul clasic subiectii normali au avut performante net superioare fata de cei
amnezici; la testul de memorie implicita au fost performante aproape egale intre cele
doua loturi.
Se postuleaza ideea existentei altui sistem mnezic : memoria implicita care este accesibil
numai prin metode de testare indirecta. Toate datele clinico-experimentale au evidentiat
ca in cazul amneziei numai memoria declarativa este afectata, in vreme ce memoria
implicita ramane la parametri normali.
Existenta si functionalitatea cunostintelor implicite pot fi evidentiate prin urmatoarele
fenomene:
1. Analiza deprinderilor:
Pacientii cu amnexie retrograda desi nu pot invata cunostinte noi, declarative , pot
dobandi deprinderi motorii sau cognitive noi. Una din deprinderile cele mai cunoscute
este aceea de utilizare a limbajului natural. La baza acestuia se afla cunostintele implicite
de gramatica dobandite in mod neintentionat.
Reber a efectuat un experiment (1989) pe doua loturi de subiecti amnezici si normali:
memorarea uni sir de litere generate pe baza unor reguli gramaticale artificiale.
Ex. A M B M O M D M E M. Acest şir a fost generat prin inserarea literei M în şirul
literelor din alphabet într-o poziţie corespunzătoare unui număr prim. Subiecţii vizionau
aceste şiruri fără să li se spună că ele erau generate pe baza unor reguli sintactice. Abia
după terminarea expunerii, li sre comunica.
În a doua etapa li s-au dat alte perechi de siruri: unul gramatical generat pe aceeasi regula
sintactica si altul negramatical; sarcina era sa se spuna care este cel gramatical
Rezultate: rata recunoasterilor corecte a fost de aproximativ 65%. Performantele
amnezicilor nu difera de cele ale normalilor.
Concluzii: regulile unei gramatici artificiale sunt stocate in memoria implicita.
Cunostintele legate de limbajul nostru natural sunt stocate in memoria implicita
2. Fenomenul de amorsaj:
Fenomenul de amorsaj este fenomenul de facilitare a detectiei unui stimul perceptiv pe
baza experientei noastre anterioare. Aparitia unui stimul care este in concordanta cu
expectantele noastre este perceput mai rapid deoarece asteptarile noastre au amorsat in
memorie reprezentarile acelui stimul; aceasta a facilitat recunoasterea.
Amorsajul pune in evidenta si o serie de cunostinte generate prin mecanisme
subconstiente implicite. Se stie ca expunerea frecventa la un stimul modifica judecata de
valoare asupra lui si este exact fenomenul de nastere a vedetelor. Simpla prezentare
repetata a unor nume proprii le face sa fie considerate ca fiind mai faimoase, mai
renumite decat cele prezentate cu o frecventa mai redusa. Judecata de valoare in acest caz
este influentata in mod anterior in mod implicit, neintentionat.
Subiectii amnezici si cei normali se comporta la fel in experimente de acest gen ceea ce
este o dovada a naturii implicit a acestor cunostinte. Amorsajul are o functie adaptativa
foarte mare: mediul in care traim, desi este foarte dinamic, devine suficient de stabil
pentru a fi predictibil. Într-un anumit context ne intalnim la momente diferite cu aceeasi
categorie de stimuli iar amorsarea in acest caz determina sporirea vitezei de reactie si
fluiditatea raspunsurilor la stimulii familiari.
3. Reflexele conditionate:
Prin conditionare clasica se dobandeste o serie de cunostinte stocate in memoria implicita
care sunt detectabile in comportamnet dar nu pot fi evidentiate prin reamintirea
intentionata (Watson: exp cu copilul mic care asociaza vederea unui iepuras cu un
zgomot puternic).
Etiologia fobiei , de cele mai multe ori, este necunoscuta subiectului respectiv pentru ca
ea are la baza cunostinte implicite dobandite in urma unor conditionari. Pacientii cu
amnezie retrograda pot dobandi noi cunostinte prin conditionare dar sunt de alta natura
decat cele afectate de amnezie.

Memoria explicita (a cunostintelor teoretice; declarativa):

- contine cunostinte declarative despre fapte sau stari de lucruri
- cunostintele sunt verbalizate si fac obiectul unor reactualizari intentionate si constiente
- este estimata prin teste clasice de recunoastere si reproducere
- reprezentarea cunostintelor este verbala, imagistica si semantica
- se deterioreaza in cazul amneziei
- are o locatie cerebrala relativ precisa in structurile limbic-diencefalice din hipocamp
- are o flexibilitate ridicate (poate fi utilizata in foarte multe situatii)
- fiabilitatea redusa (este afectata de inferente)
- filogenetic, este mai recenta
Memoria implicita (a cunostintelor practice; procedurala):
- contine cunostinte procedurale despre reguli sau proceduri si despre asocierile regulate
ale unor stimuli
- cunostintele nu sunt verbalizate sau le verbalizam dar foarte greu si nu sunt accesibile
printr-un effort intentional si constient
- este estimata prin impactul asupra modului efectiv de realizare a unei sarcini, prin
amorsaj si prin conditionare
- reprezentarea cunostintelor este nonverbala, prin reguli de producere
- nu se deterioreaza in cazul amneziei
- are locatii cerebrale diferite:
- pentru deprinderi si obisnuinte in structurile cortico-striate
- pentru conditionare clasica , in cerebel
- are o flexibilitate redusa si cunostintele pot fi utilizate doar in situatii identice sau foarte
asemanatoare cu situatia de invatare
- fiabilitate mare (rezista la inferente)
- filogenetic, apare mai timpuriu
10.5. Sistematizare:
2 axe de clasificare pentru tipurile si sistemele mnezice:
- dupa nivelul de activare: MSD (ML) si MLD
- dupa tipul de reprezentare a informatiilor :
- memoria explicita (declarativa)
- memoria implicita (procedurala)
- memoria senzoriala
Există o diferenta între sistem (locatii cereblare diferite) si tip (este vorba de un nivel de
activare diferit dar este aceeasi locatie cerebrala)

10.6. Reactualizarea cunostintelor:

Recunoasterea si reproducerea sunt cei doi mari indicatori ai memoriei.
Se consideră că eficienţa reactualizării creşte dacă contextul rectualizarii este cât mai
similar cu contextul fizic fie ca este vorba de cel neuropsihic.
- experiment: context fizic: doua loturi trebuie sa memoreze in laborator materialul
si sa rectualizeze; unii au reactulizaat in alte conditii; in aceleasi conditii, rata
reactualizarii este mai mare si contextul neuropsihic: fumatorii de marijuana :
cunostintele dobandite dupa ce au fumat sunt mai usor reactualizate in aceleasi
conditii.

Arhitectura sistemului cognitiv uman

Definiţie – ASC – un ansamblu de mecanisme stabile care stau la baza comportamentului
cognitiv în diverse sisteme.
11.1. Constrângeri metodologice
Aceste mecanisme trebuie să fie necesare şi suficienţi pentru a defini un comportament
inteligent;
 trebuie să fie impenetrabile cognitiv să nu depindă de cunoştinţele şi intenţiile
subiectului;
 dar diverse mecanisme s-au dovedit a fi penetrabile cognitiv: gruparea în chunksuri;
categorizarea, căutarea în spaţiul problemei, organizarea relaţiilor în reţele
prepoziţionale;
Ce mecanisme rămân totuşi stabile? Pe baza răspunsului acestei întrebări se structurează
modelele ASC.
Există constrângeri metodologice de care trebuie să ţină seama orice model teoretic.
Orice model trebuie construit astfel încât:
1) să manifeste un comportament flexibil adaptat dinamicii mediului;
2) să manifeste comportament intenţional adaptativ;
3) să opereze în timp real;
4) să opereze în medii complexe (să poată percepe o cantitate imensă, relativ infinită de
informaţii; să utilizeze o bază de cunoştinţe mare; să controleze un sistem motor cu grad
mare de libertate);
5) să utilizeze simboluri şi abstractizări;
6) să utilizeze limbaje naturale şi artificiale;
7) să înveţi din mediu şi din propria experienţă;
8) să-şi poată dezvolta abilităţile dobândite;
9) să trăiască autonom;
10) să posede conştiinţă şi identitate de sine;
Modelele depind foarte mult de paradigma care le formulează astfel:
- arbitecturile neoconexioniste s-au dovedit a fi insuficient articulate pentru că
conexioniştii îşi centrează atenţia pe demonstrarea viabilităţii modelelor lor pe cazuri
particulare;
- arhitecturile simbolice sunt mai bine articulate şi pornesc de la ideea că Sistemul
Cognitiv Uman este un sistem fizic simbolic; din punctul lor de vedere arhitectura
Sistemului Cognitiv Uman trebuie să surprindă mecanismele cognitive impenetrabile de
procesare a informaţiilor şi structurilor simbolice.
11.2. ACT* şi SOAR
Există 2 modele simbolice acceptate:

1) ACT* a lui Anderson

Reactualizare Stocare Punere în corespondenţă

Execuţie

Performanţă
Codare

La baza modelului pune sistemele mnezice şi modul de accesare a acestora. Modelul

presupune că sistemul preia informaţia codată simbolic şi o stochează în MLD. Anderson
spune că există 2 tipuri de MLD - declarativă - organizată sub formă de reţele semantice
şi cea procedurală - organizată în sisteme de producere.
ML, după Anderson, este partea activată a MLD, conţine cunoştinţe declarative sau
sisteme procedurale şi structuri simbolice noi create după regulile de producţie.
Dacă un stimul codat simbolic intră în memoria de lucra atunci sunt activate anumite
cuvinte sau producţii din MLD, aşadar accesul la MLD din memoria de lucru se face pe
baza regulilor de producţie care direcţionează activarea. Dacă trebuie activată o anumită
regulă de producţie din memoria procedurală atunci cunoştinţele din memoria de lucru
care reclamă această producţie sunt puse în corespondenţă cu antecedentul regulii de
producţie din memoria procedurală, care activează operaţia corespunzătoare. (Exemplu:
formarea înmulţirii pe baza adunării).
Tot pe baza regulilor de producere se construiesc noi proceduri rezolutive în memoria de
lucru, deci se pot dobândi producţii noi pe baza memoriei procedurale rezolutive care s-
au dovedit de succes.
Activarea regulilor de producere din memoria procedurală este un proces de activare
competitivă, adică din mulţimea de proceduri activate de desfăşoară doar aceea care are
valoarea de activare cea mai ridicată (restul sunt inhibate) - din punctul de vedere al
acestui model.
Învăţarea constă în modificarea şi diversificarea regulilor de producere de care dispune
subiectul.
2) SOAR – Newell

Grupare
Punere în Execuţie în clusteri
corespondenţă

Sistemele Sistemele
perceptive motorii

Organe Muşchi
de simţ efectori

Mediul extern
Presupune existenţa doar a unui singur tip de MLD - cunoştinţele sunt organizate în
sisteme de producere. Există doar memoria procedurală, iar memoria declarativă este
asimilată cu antecedentul regulilor de producere.
Memoria de lucru există şi aici şi cuprinde:
structură ierarhizată de scopuri;
un set de preferinţe pentru ceea ce trebuie dus la îndeplinire la un moment dat;
conţinuturi perceptive;
comenzi motorii:
Când subiectul se confruntă cu o problemă datele problemei din memoria de lucru sunt
puse în corespondenţă cu un sistem de producere. Regulile de producere nu se activează
secvenţial, adică selectând doar pe cele cu activarea cea mai mare, ci paralel, selecţia
făcându-se pe baza preferinţelor şi scopurilor subiectului.
Din punctul de vedere al acestui model se face prin gruparea în chunks-uri (grupare a
unor unităţi de informaţie) a regulilor de producere eficiente.
Concluzie: comportamental subiectului este văzut ca o deplasare în spaţiul problemei
ghidată de structura de scopuri din ML şi sistemul de producere din MLD.
Cele două modele sunt similare din trei puncte de vedere:
1) ambele postulează sistemele de producere ca modalitate de stocare şi construcţie de
noi cunoştinţe;
2) ML este partea activată a MLD;
3) ambele presupun o reprezentare simbolică.
Mircea Miclea pleacă de la constatarea că arhitecturile cognitive propuse nu sunt
omogene în sensul că reţelele conexionisţe se dovedesc viabile în modelarea recunoaşterii
stimulilor, a proceselor cognitive periferice şi în descrierea anumitor modalităţi de
organizare a cunoştinţelor în memorie. Pe de altă parte structurile simbolice şi
modalităţile de operare cu simboluri au fost evidenţiate în procesele cognitive superioare
şi atunci el trage concluzia că arhitectura cognitivă are o structură duală şi anume -
neuromimetică pentru procesările periferice şi simbolică pentru procesările centrale.
Stimulii care-i recepţionează subiectul prin analizatori pot fi de două categorii stimuli
inediţi - cu care sistemul cognitiv nu s-a mai confruntat - şi stimuli cunoscuţi, asimilaţi
deja în structurile cognitive ale subiectului.
După impactul lor asupra receptorilor ambele categorii sunt reţinute în memoriile
senzoriale timp în care se iniţiază mecanismele modulare implicate în procesarea primară
a informaţiei perceptive.
Caracteristicile nonaccidentale ale stimulilor (paralelism, simetrie) şi organizarea lor pe
baza principiilor gestaltiste activează o mulţime de cunoştinţe din MLD; aceste
cunoştinţe activate formează ML.
Stimulii inediţi necesită o procesare mai laborioasă, deci activarea mai intensă a unor
unităţi cognitive din ML. Acestea prin inhibiţie laterală reduc valoarea de activare a altor
unităţi cognitive aflate în ML. Cele mai activate cunoştinţe şi mecanisme de procesare
din MLD formează „câmpul atenţiei”.
Aşadar atenţia nu este o proprietate autonomă pe care o putem manipula volitiv, ci o
rezultantă a activării mai puternice a unei submulţimi din unităţile cognitive aflate în ML.
Focalizarea şi comutarea atenţişi înseamnă de fapt activarea unor conţinuturi din MLD.
Această activare se poate realiza astfel:
 dacă stimulul este inedit are loc o activare automată – numită „atenţie involuntară”;
 deşi este cunoscut stimulul, este relevant pentru structura de scopuri pe care subiectul
o are la un moment dat – vorbim despre o activare voluntară şi deci de „atenţia
voluntară”.
Dacă există anumite scopuri sau intenţii atunci se activează anumite proceduri şi
cunoştinţe declarative prin regulile de producere. Cunoştinţele şi procesările lor formează
memoria explicită. Cunoştinţele din memorie sunt organizate sub mai multe forme: reţele
semantice sau reţele neuromimetice – modul de organizare depinde de interacţiunea cu
mediul şi de natura materialului memorat. Această modalitate de organizare a
cunoştinţelor nu este un proces strict intern, ci se desfăşoară la interfaţa dintre mediul
intern şi cel extern al subiectului. Categorizarea, procesarea informaţiei vizuale,
rezolvarea de probleme, raţionamentul se desfăşoară fie în ML, fie în câmpul atenţiei
(cunoştinţele din ML influenţează procesările din câmpul atenţiei).
Concluzii
Acţiunile şi comportamentele realizate de subiect sunt fie automate (determinate de
cunoştinţele din ML), fie controlate (determinate de procesările cunoştinţelor şi structurii
de scopuri din partea cea mai activată a ML şi anume atenţia).
Bibliografie
1. Alan Baddeley – „Memoria umană”, Teora, 1999

2. Jean Delacour – „Introducere în neuroştiinţele cognitive”, Polirom, Iaşi, 2001

3. Daniel Gaonac`h şi Pascal Lariganderie – „Memorie şi funcţionare cognitivă”,.

Polirom, Iaşi, 2002

4. Mircea Miclea – „Psihologie cognitivă”, Polirom, Iaşi

5. Adrian Opre – „Inconştientul cognitiv”, Cluj, ASCR, 2002