Nivele de analiză ale sistemului cognitiv

Orice sistem cognitiv poate fi analizat la cel puțin patru niveluri – nivelul cunoștințelor,
nivelul computațional, nivelul reprezentațional – algoritmic și nivelul implementațional.

Nivelul cunoștințelor
Pentru a înțelege comportamentul unui sistem cognitiv trebuie investigată baza de cunoștințe
pe care o posedă și scopul sau intențiile sale. Aceste două aspecte nu epuizează toată
complexitatea comportamentului uman, dar constituie un factor esențial în explicarea
acestuia.

Comportamentele sau mecanismele psihice care se modifică în funcție de cunoștințe se

numesc cognitiv – penetrabile. De exemplu, recunoașterea unei litere se realizează mai rapid
dacă este prezentată într-un cuvânt cu sens decât într-o combinație lingvistică fără sens. În
general, orice obiect sau figură este recunoscută mai rapid într-un context corespunzător,
comparativ cu unul neobișnuit.

Nu doar comportamentul normal, ci și cel patologic este reglat de cunoștințe. De exemplu,

comportamentul fobic se poate ameliora datorită cunoștințelor pacientului. De asemenea,
simptomatologia depresivă variază în funcție de ce crede persoana despre sine și despre
capacitatea de a controla evenimentele.

Comportamentele sau procesările cognitive care nu sunt influențate de cunoștințele de care

dispune persoana se numesc cognitiv – impenetrabile. De exemplu, extragerea contururilor
unui obiect pe baza variației intensității luminii nu depinde de cunoștințele persoanei.

Prelucrarea stimulului de către sistemul cognitiv uman se realizează pornind de la

caracteristicile fizice, sau de suprafață, spre cele semantice sau funcționale. Acest tip de
procesări se numește analiză ascendentă, sau bottom – up. Cunoștințele pe care le are
persoana fac posibil și alt tip de procesări, de la baza de cunoștințe spre datele fizice ale
stimulului. Acest tip de procesare se numește analiză descendentă, sau top – down.

Nivelul computațional
Sistemul cognitiv este confruntat cu mai multe sarcini pe care trebuie să le rezolve. Una din
modalitățile de analiză a sistemelor cognitive pleacă de la analiza sarcinii. Analiza sarcinii
vizează descompunerea sarcinii în componente simple și stabilirea relației dintre datele de
intrare și datele de ieșire. Stabilirea procesărilor la care sunt supuse datele problemei pentru a
obține soluția este principala finalitate a abordării sistemului cognitiv la nivel computațional.

De obicei, analiza computațională implică utilizarea formalismelor matematice sau logico-

matematice. De exemplu, în prelucrarea informației vizuale, variațiile de intensitate luminoasă
a punctelor de pe retină sunt supuse unor serii de calcule matematice, pe baza cărora se poate
reconstitui stimulul original. Pentru ca aceste calcule să poată fi finalizate într-un timp real,
trebuie să se ia în considerare caracteristicile mediului fizic și ale sistemului fizic care
realizează procesarea. Aceste proprietăți exprimă regularități statistice, aproape întotdeauna
adevărate, cunoscute drept constrângeri naturale.

Prelucrările la care este supus inputul pentru a se produce un anumit output sunt constrânse de
mediul fizic în care operează sistemul cognitiv. Astfel, sistemul cognitiv nu este un calculator
universal care procesează informația insensibil la mediul în care se află.

Analiza computațională pune în evidență existența a două tipuri de prelucrări – modulare și

non-modulare. Procesările modulare nu pot fi influențate de cunoștințele de care dispune
persoana, se realizează automat, preatențional, sunt încapsulate și au o locație neuroanatomică
relativ precisă. Procesările non-modulare sunt acele tratamente la care e supusă informația
care pot fi influențate de baza de cunoștințe a persoanei. De exemplu, procesarea primară a
informației vizuale se realizează modular. În schimb, recunoaștere obiectelor este un proces
non-modular.