PACATELE LIMBII – RODICA ZAFIU

ARTICOLE DIN ROMANIA LITERARA 2009

Gospo şi plicti

Se desfăşoară în limba română, de mai multă vreme, un proces lent de extindere a

trunchierii lexicale. Vremurile în care se abia intrau în circulaţie bac, prof, dirig sau
mate sunt deja îndepărtate în timp. Din limbajul copiilor şi al tinerilor, trunchierile se
răspândesc în registrul colocvial, unde, dincolo de mode şi glume, unele chiar rezistă şi
se fixează. Abrevierile de diverse tipuri (sal, ro etc.) sunt de altfel tot mai dese, în ultima
vreme, sub influenţa comunicării rapide prin chat şi mesaje telefonice. La început mai
ales împrumutate şi imitate, trunchierile şi-au impus deja tipare preferenţiale (bisilabice,
cu finala în -o sau în -i, ca la hipocoristicele numelor proprii). Seria s-a îmbogăţit cu
câteva inovaţii de circulaţie deja destul de largă.

Cu o evidentă intenţie ironică a fost creată abrevierea gospo (de la gospodină):

"reclamele la detergenţi musai să fie toate cu gospo" (iqads 12.08.2009). Cuvântul (care
intră într-o serie destul de bogată, alcătuită în parte din termeni neutri, internaţionali, de
uz curent: foto, porno, retro, promo) e un substantiv invariabil, căpătând însă şi folosiri
adjectivale: "doamnele Gospo", "limbaj Gospo" (iqads.ro, 13.08.2008 toate exemplele
precedente îi aparţin lui Florin Dumitrescu, în comentarii asupra publicităţii). Internetul
oferă destule alte citate edificatoare: "nevasta gospo perfectă" (angles.ro); "păi eu din
punctul vostru de vedere sunt gospo, dacă mă gândesc bine. Faptul că la 25 de ani am
logodnic, cu care urmează să mă căsătoresc, vreau un copil" (bolero.ro). Umorul formei
provine din contrastul între prescurtarea la modă (juvenil-ludică) şi prototipul
tradiţionalist al categoriei sociale pe care o desemnează.

Tiparul de abreviere din română pare să favorizeze finala -i, în care au apărut în ultima
vreme mai multe forme. În limbajul copiilor sau mai curând în cel afectiv în care
părinţii li se adresează copiilor, e curent grădi: "pentru majoritatea copilaşilor, dar şi
pentru mămici, primele zile la grădi sunt un chin. Cel mic plânge după mami"
(mami.ro). Cuvântul apare în felurite contexte, în dialoguri între adulţi - "cum e la voi la
grădi"? (forum.desprecopii.com); "Ce vaccinuri îi trebuie copilului înainte de a intra la
grădi?" (copilul.ro) - şi chiar în titluri jurnalistice: "Atac la taxa de Ťgrădiť" (bihon.ro).

O altă abreviere uşor ironică, foarte răspândită, e profi (cuvânt bisilabic, cu accentul pe
o; a nu se confunda cu pluralul abrevierii lexicalizate prof). Profi e rezultatul trunchierii
cuvântului profesionist şi al adăugării în finală a vocalei i, tipice hipocoristicelor sau
termenilor de adresare afectuoasă (scumpi, iubi etc.): "Care eşti, bă, Ťprofiť p-aici? (M.
Stănescu, 2.12.2009, voxpublica.realitatea.net). Termenul colocvial evită seriozitatea
inerentă a lui profesionist, adăugându-i o notă ludică, prin care nu se intenţionează
totuşi devalorizarea conceptului: "un videoclip profi" (6am.ro); "Cum se alcătuieşte un
CV profi?" (tpu.ro); "selecţia e profi, vă asigur de asta" (feeder.ro). Şi în acest caz,
există un contrast între caracterul serios şi tehnic al noţiunii desemnate şi procedeul
glumeţ al trunchierii: ceea ce le permite vorbitorilor să fie apreciativi într-un mod cât
mai dezinvolt.

Aceeaşi dezinvoltură poate aduce o anume relaxare şi în aprecierile negative. O formă

frecventă în limbajul tinerilor este plicti - abreviere multifuncţională pentru adjectivul
plicticos (nu îmi place acest joc, e plicti rău", jocurifetebarbie.ro), substantivul
plictiseală ("iar e plicti pe aici", ro.netlog.com) şi chiar pentru verbul a se plictisi ("eu
mă plicti rău... voi nu?", oracolulmeu.ro). Plicti e un criteriu important în aprecierea
literaturii ("l-am citit deja şi mi s-a părut ok! nu e plicti...", forum.portal.edu.ro).

Lista poate fi completată de formula de salut bună dimi, care apare uneori în acelaşi
context cu alte trunchieri: "bună dimi! M-am trezit de la 7 jumate să fac temele pentru
facultă" (evergreenstory.wordpress.com); "Bună dimi iubire... suntem gospo amândouă
azi" (miresici.ro). Desigur, trunchierile cu aspect hipocoristic se asociază şi cu
diminutivele propriu-zise, într-un stil marcat de o afectivitate infantilă în plină
expansiune.

Din nou despre condescendenţă

Cuvintele condescendent şi condescendenţă ilustrează foarte bine un fenomen izolat,

dar semnificativ: situaţia în care o abatere este validată ca normă înainte de a se fi
răspândit cu adevărat, înainte de a fi avut de partea sa argumentul uzului. Definirea
cuvintelor în dicţionare se poate îndepărta uneori de etimologie, tradiţie şi uzul
dominant, constituindu-se într-un mijloc autorizat de răspândire a devierii. Eroarea de
definire a apărut în Dicţionarul limbii române moderne (1958) şi a fost propagată prin
Dicţionarul explicativ (DEX), în ambele sale ediţii (1975, 1996), în care condescendent
primeşte glosarea "care are o atitudine plină de respect sau de bunăvoinţă faţă de
cineva; respectuos, amabil", iar condescendenţă are ca prim sens "purtare plină de
consideraţie şi bunăvoinţă faţă de cineva; respect, amabilitate, deferenţă". Doar pe locul
al doilea, cu precizarea "peiorativ", apare în DEX şi explicaţia "aer de superioritate,
infatuare, semeţie", indicând o accepţie care pare să contrazică sensul principal al
cuvântului.

Cele două definiţii din DEX sunt rău formulate prin generalizarea care atribuie
cuvintelor condescendent şi condescendenţă o orientare evaluativă pozitivă. Schimbarea
semantică nu este justificată de etimologie: în franceză (de unde cuvintele au fost
împrumutate în română), sensul familiei lexicale păstrează o componentă esenţială:
atitudinea binevoitoare dependentă de ierarhia socială, orientată de sus în jos. Acelaşi
scenariu există şi în engleză (unde condescension este "voluntary descent from one's
rank or dignity in relations with an inferior", "patronizing attitude or behavior",
Merriam-Webster on-line). Raportul asimetric nu e o trăsătură neglijabilă a sensului
celor două cuvinte, ci elementul său distinctiv; agravarea peiorativă se produce tocmai
pentru că atitudinea (antipatică) de superioritate contează mai mult decât bunăvoinţa
sau îngăduinţa manifestată. Confuzia semantică generează grave neînţelegeri în
comunicare: cineva îşi poate imagina că e politicos când afirmă că i-a răspuns cu
condescendenţă unui superior, în vreme ce acesta din urmă se poate simţi profund
ofensat de un asemenea tratament.

Am mai scris asupra acestui subiect, în urmă cu zece ani (în România literară, nr. 39,
1999). Revin asupra lui pentru că tocmai au fost reeditate (sub îngrijirea lui Liviu
Groza, Bucureşti, Humanitas, 2009) două lucrări de cultivare a limbi aparţinând lui Al.
Graur: "Capcanele" limbii române (din 1976) şi Dicţionar al greşelilor de limbă (din
1982). În ambele, lingvistul explica şi combătea definiţia neutră, care masca diferenţa
specifică: "condescendenţă nu înseamnă respect, cum cred unii (şi DEX), ci Ťatitudine
binevoitoare faţă de un inferiorť (e din aceeaşi familie cu a descinde, care însemnă Ťa
coborîť)" (Dicţionar al greşelilor de limbă, p. 40); "verbul a condescinde are totdeauna
o nuanţă de batjocură (mai demult se spunea a catadicsi). În goana după cuvinte
pompoase, unii au început să folosească pe condescendenţă în sens contrar celui
etimologic" ("Capcanele" limbii române, p. 66). Eroarea fusese observată de Valeria
Guţu Romalo, în Corectitudine şi greşeală (1972, cu mai multe reeditări, ultima în
2008): "această modificare semantică supărătoare este consfinţită de dicţionarele
curente" (p. 138) .

Abuzul semantic aparţine doar dicţionarelor de după al doilea război mondial; cele mai
vechi nu cuprindeau sensul generalizant. La ?ăineanu, în Dicţionarul universal,
condescendenţa era "fapta prin care se acordă ce s-ar putea refuza", iar la Candrea, în
Dicţionarul enciclopedic ilustrat "Cartea românească" - "faptul de a împlini cu
bunăvoinţă cererea sau pretenţiunile cuiva, în special a unui inferior, lăsând de o parte
orice mândrie sau autoritate". Dicţionarul Academiei (Dicţionarul limbii române, tomul
I, partea a II-a, C, 1940) era cât se poate de clar: condescendent înseamnă "care se
coboară (cu bunăvoinţă) spre altul inferior lui ca rang, ca situaţie socială, ca stare de
cultură". Dicţionarele apărute ulterior, în plină consolidare a regimului comunist,
înregistrau oare cu prea mare grabă o folosire populară improprie, sau eliminaseră
(forţat) referirile la ierarhia socială, a cărei abolire fusese decretată?

Oricum, în textele literare din prima jumătate a secolului al XX-lea se poate constata
folosirea corectă şi nuanţată a termenilor în cauză: "Plăcere divină: a exulta de orgoliu
şi a purta în acelaşi timp masca celei mai desăvârşite modestii, aşa ca să poţi mistifica
pe ceilalţi până acolo încât să se poarte cu tine condescendent şi protector" (G.
Ibrăileanu, Adela); "Şi Gaittany, cu o gingăşie exagerată, plecând capul ceremonios,
întinse mâna lui Pomponescu şi-l concedie în mijlocul străzii, urcându-se în maşină, de
unde îi mai trimise un salut subtil condescendent. Această aroganţă moale indispuse pe
Pomponescu, pentru întâia oară în viaţa sa plantat în drum aşa de expeditiv" (G.
Călinescu, Bietul Ioanide).

Ce se mai întâmplă azi? Din păcate, ultimele mari dicţionare apărute nu corectează
explicaţia cuvintelor condescendent şi condescendenţă. O excepţie parţială este Noul
dicţionar universal (2006), care integrează raportul ierarhic într-o definiţie mai largă,
renunţând totuşi, surprinzător, la accentele negative: "purtare plină de consideraţie sau
de bunăvoinţă faţă de un inferior; respect". Micul dicţionar academic (2001) şi
Dicţionarul explicativ ilustrat (2007) nu schimbă aproape nimic faţă de DEX.
Dicţionarele rămân un ghid pentru vorbitorii care dezbat chestiuni lingvistice în
internet: "problema este că sensul cuvântului condescendent nu este acela de
Ťsuperiorť, ci Ťrespectuosť" (romgleza.romaniandestinations.com). Putem totuşi spera
că anglofilia va avea în acest caz efectul pozitiv de a consolida, chiar împotriva
dicţionarelor noastre, sensul etimologic prezent în echivalentele englezeşti şi dominant
în uzul cultivat al românei.

Într-un anunţ pentru postul de recepţioneră, se descriu calităţile candidatului ideal

("persoană amabilă, condescendentă") şi viitoarele sale responsabilităţi: "întâmpinarea
clienţilor într-o manieră condescendentă" (ejobs.ro). În acest caz, ţinând seama de stilul
de comunicare dintre persoana de la ghişeu şi client dominant în societatea românească,
utilizarea cuvântului e destul de nimerită.

Lol

Una dintre cele mai cunoscute abrevieri din jargonul comunicării rapide şi informale
din internet e lol. Apărut în interiorul limbii engleze, relativ noul cuvânt nu e o creaţie
deliberată şi explicită, "de origine controlată": de aceea i se pot găsi mai multe
explicaţii etimologice. E, desigur, o abreviere de tip codificat, alcătuită din iniţialele
unei sintagme care, după cei mai mulţi, ar fi laughing out loud sau laugh out loud
(Wikipedia), după alţii lot of laughts. În toate explicaţiile serioase, sensul general apare
ca asemănător, iar funcţionarea discursivă atribuită cuvântului este identică: abrevierea
se foloseşte pentru a marca în enunţ râsul - ca indicaţie de regie şi ca inserţie a unui
element emoţional. Ca şi emoticoanele, semnele grafice care imită mimica şi gesturile
emoţiilor, cuvântul lol se foloseşte pentru a însoţi sau a substitui o replică, de obicei
completând un mesaj scurt şi ambiguu, căruia îi adaugă elemente fatice şi afective.
Cuvântul care evocă râsul este echivalentul funcţional al transcrierilor tradiţionale,
convenţionalizate, ale hohotelor: ha-ha-ha, he-he-he, hă-hă.., hi-hi..., ho-ho... etc.
Acestea pot fi interpretate ca onomatopee (pentru că imită un tip de sunet), dar şi ca
interjecţii propriu-zise, expresive (pentru că, indicând o reacţie, exprimă şi o stare
psihologică). De altfel, secvenţa ha-ha poate imita imperfect râsul, dar corespunde şi
unei citiri exacte, ironice. Nefiind imitativ, cuvântul lol (scris în mai multe feluri: LOL,
LoL etc.) tinde cu atât mai mult să devină o interjecţie - semnal al stării de amuzament.
E mai economic decât onomatopeele hohotitoare, dar poate fi şi repetat: "LoL, LoL,
LoL şi iar LoL" (forum.cabalonline.com).

Cuvântul nu e transparent, de aceea provoacă discuţii între utilizatorii internetului, care

cer şi oferă explicaţii semantice. Astfel, pe un forum, lol este definit printr-o serie
întreagă de parafraze: "râs în hohote", "mii de râsete", "ceva de genul hahahihi",
"înseamnă să râzi amuzant", "nu mai poţi de râs", "râzi de nu mai poţi", "când te
prăpădeşti de râs", (tpu.ro/adolescenti/ce-inseamna-lol). E interesant că pentru unii
vorbitori cuvântul pare a fi mai ales un semnal de răspuns - "mă faci să râd", "m-ai făcut
să râd sau ce glumă tare sau hi hi hi sau ha ha ha" -, iar pentru alţii a evoluat deja de la
valoarea etimologică la aceea de marcă a surprizei: "e un fel de râs când te miră ceva",
"când te miri de ceva sau de cineva".

Structura sa fonetică - cu o vocală în mijloc - face ca lol să fie mai mult decât o simplă
abreviere grafică, devenind un cuvânt uşor de pronunţat. Fenomenul este înregistrat în
engleză, dar şi (cu adaptare fonetică) în română: "să fiu sinceră, cunosc oameni care
ZIC lol atunci când vorbeşti cu ei..." (olimpiade.ro); "ei nu mai ştiu să râdă normal.
Când le vine să râdă zic un ŤLOLť foarte sec şi au rezolvat problema"
(punkminority.wordpress.com). Astfel, cuvântul devine o adevărată interjecţie - "Lol,
asta e tare" (olimpiade.ro) -, care poate fi şi substantivizată ad-hoc, prin citare (ca în
exemplul de mai sus: un lol) sau prin schimbarea de sens. Astfel, lol devine sinonim cu
"râs" sau "glumă" - "un LOL pe zi" (oradeanul.com) -, ba chiar cu "luare în râs,
ironizare": "dacă ai văzut o greşeală o zici frumos, nu cu loluri şi miştouri şi intenţii
clare de a te lua din nou de cineva" (shinobi-fansub.com). Pluralul poate fi folosit la
rândul său exclamativ, interjecţional: "LOLURI o mie !" (roportal.ro).

Substantivizarea e doar un aspect al îmbogăţirii lexicale pe care o produce lol. Există

deja un derivat al acestuia: verbul a (se) lolăi, care se conjugă însoţit sau nu de
reflexivul se, cu sau fără sufixul -esc: "Lolăie-te tu cât vrei" (forum.computergames.ro);
"Toată lumea se lolăie... (să mă lolăi şi eu)" (forum.portal.edu.ro); "lolăim întrîuna"
(coolgirl.ro); "suntem toţi egali, aşa cum scot eu perle, scoţi şi tu şi alţii... asta nu
înseamnă că tre' să ne lolăim de fiecare dată" (trivia.1.forumer.com); "Nu te mai rânji
domnîşoară!!! că nu e concurs de lolăit acilea!" (computergames.ro); "ăla a început să
Ťlolăiascăť pe chat, nu se mai oprea..." (holdem.ro/forum). Probabil că a se lolăi este
corespondentul exact al formei a se râde, dovadă vie a rezistenţei tiparului neliterar!

Ca şi alte abrevieri din această categorie, lol stă şi la baza unor adaptări, a unor creaţii
similare, cu materialul altor limbi decât engleza. În franceză, de exemplu, a fost
înregistrat mdr (= mort de rire), care are şi un echivalent românesc: "ai voce bună, în
rest mdr (mor de râs)" (evz.ro); frecvenţa acestor substitute este însă mult mai mică
decât a lui lol.

Succesul lui lol demonstrează încă o dată faptul că marcatorii emoţionali se pot
împrumuta uşor dintr-o limbă în alta. E drept, cuvântul are mai multe avantaje:
caracterul de semn internaţional, uşurinţa pronunţării în română, dar şi simetria grafică
şi posibilitatea de a produce derivate uşor de integrat (a lolăi se apropie foarte mult de a
lălăi, cu care unii se pare că încep să-l şi confunde: "Din păcate, cântecele noastre au
fost preluate de alţii, iar la noi se lolăie la greu!", fzr.ro).

Din istoria „cultivării limbii”

În domeniul lingvisticii, după perioada de ideologizare intensă din anii 1947-1952, cele
mai multe teze şi sloganuri politice au dispărut din mediul ştiinţific şi universitar. Cele
care au rămas aveau trăsăturile insidioase ale miturilor, ale unor opinii consensuale,
care se legau de ideologia sistemului, dar şi de tradiţiile intelectuale locale, în primul
rând de cele elitiste, autoritariste şi naţionaliste. Cazul românesc nu este unul atipic:
presupoziţii ideologice similare au fost observate de Patrick Sériot, care le-a prezentat
într-o serie de articole despre istoria lingvisticii din Uniunea Sovietică („La socio-
linguistique soviétique est-elle néo-marriste?“, 1982; „Peut-on dire d’une linguistique
qu’elle est ‘nationale’?”, 1989; „Changements de paradigmes dans la linguistique
soviétique des années 1920-1930“, 1995 ş.a.; cele mai multe sunt consultabile şi on-
line:
http://www2.unil.ch/slav/ling/recherche/biblio/publi_seriot.html).
Una dintre utopiile regimului totalitar a fost cea a impunerii unei limbii comune,
omogene, fără diferenţieri sociale. Aceasta corespundea dogmei unei „societăţi fără
clase” şi ilustra perfect viziunea totalitaristă; formula „limba întregului popor”, aşa cum
arată Sériot, era intens folosită şi în Uniunea Sovietică. Această viziune a determinat în
mare măsură lipsa de interes pentru dezvoltarea sociolingvisticii româneşti (într-o
perioadă în care chiar sociologia era rău văzută, din cauza potenţialului său subversiv).
În schimb, a fost favorizată aşa-numita „cultivare a limbii”, activitatea normativă şi
prescriptivă: pentru că omogenizarea nu era înţeleasă ca o extindere a limbii populare în
toate sferele vieţii publice, ci ca o generalizare a „limbii literare”. În 1955, Iorgu Iordan
scria (într-un articol reprodus ulterior în Limba literară, 1977): „«Cultivarea limbii» la
noi este ca şi necunoscută, cel puţin sub raportul aplicării şi popularizării ei”.
Fenomenul cultivării limbii a fost tratat în termenii mitologici ai progresului inevitabil,
ai „drumului ascendent”. Contradicţia dintre preţuirea limbii populare şi normarea
insistentă în spiritul limbii culte era rezolvată sofistic (ca şi în paradoxul „centralismului
democratic”): disciplinarea popularului apărea ca perfect justificată, pentru că norma
era văzută o expresie şi o emanaţie a limbii populare: identificându-se cu masele, elita
era îndreptăţită să le impună reguli. Din acest punct de vedere, regimul totalitar, deşi
predica egalitarismul, era în realitate elitist: autorităţile invocate erau marii scriitori, iar
norma era stabilită fără drept de apel de intelectualii din Capitală: „Pronunţarea luată ca
bază în prezenta expunere este aceea a oamenilor instruiţi din capitala ţării” (Dicţionar
ortoepic, 1956, p. 6). Limbajul oficial era singurul recomandat, în orice situaţie,
uniformizarea limbii având ca etalon jargonul politico-administrativ. Descrierile de
ansamblu ale limbii vorbesc despre o diversificare stilistică, dar aceasta este văzută în
primul rând ca o multiplicare a limbajelor de specialitate, nu ca o dezvoltare a
interferenţelor dintre cult şi popular.
Dacă limbajul tradiţional-rural era totuşi favorizat de o idealizare de sorginte romantică,
duşmanul principal devenise limbajul familiar-argotic, varianta urbană subversivă
căreia i se anunţa iminenta dispariţie (un discurs asemănător în lingvistica sovietică este
semnalat de Sériot, 1982: 75) şi pe care o condamnau campaniile puriste.
În perioada regimului totalitar, atitudinile normative erau prezentate ca absolut naturale,
neputând fi puse în discuţie. În realitate, dialogul contemporan din ştiinţele umaniste
cuprinde şi critici acerbe ale acestei activităţi. Cea mai cunoscută este, probabil,
atitudinea lui Steven Pinker, care, în capitolul XII („The language mavens”) al foarte
popularei sale cărţi din 1994 (Language instinct), vorbeşte despre arbitrarietatea şi lipsa
de justificare a „cultivării limbii”. O viziune radicală asupra normării, care ar fi fost
imposibilă în discursul autoritar, apare şi într-un articol de sinteză al lui James Milroy
(„The ideology of the standard language”, în C. Llamas, L. Mullany, P. Stockwell, eds.,
The Routledge Companion to sociolinguistics, 2007). Autorul descrie standardizarea
limbii ca fenomen ideologic: „în culturile care au o limbă standard, toată lumea, în
principiu, subscrie la ideea corectitudinii. Anumite forme sunt considerate corecte şi
altele greşite şi acest lucru este în general apreciat de către opinia comună ca un dat
obiectiv. Deşi regulile corectitudinii sunt de fapt impuse din afară, vorbitorii le
consideră ca fiind inerente, ca aparţinând limbii înseşi”. Opinii de tipul citat sunt şi ele,
de fapt, reflexul unei ideologii (mai curând anarhice) şi nu ţin cont de faptul că limba nu
este doar un sistem autonom şi autoreglabil, ci şi un fapt de cultură şi de diferenţiere
socială. Cunoaşterea lor mi se pare însă utilă pentru a conştientiza relativismul unor
poziţii pe care adesea le considerăm, în linia propriei tradiţii, imbatabile. n

Chiftea

În continuarea observaţiilor publicate în această rubrică în ultimele două săptămâni, în

legătură cu bogata terminologie argotică a "femeii imorale", mai exact a prostituatei, ar
trebui măcar trecute în revistă, pe lângă metaforele animaliere (maimuţă, pupăză) şi cele
ale "obiectului uzat" (boarfă, ştoarfă), şi alte zone ale creativităţii metaforice sau
metonimice şi mai ales cuvintele pentru a căror evoluţie nu mi se pare că s-ar fi găsit o
explicaţie semantică mulţumitoare.

În paradigma culinară, în care femeia e un produs de consum în genere conotat pozitiv,

intră diverse "delicatese", mai ales dulciurile: bomboană, acadea, pralină, zaharină etc.
Lucrările mai vechi înregistrau însă şi alţi termeni, a căror motivaţie e mai puţin
evidentă. În anii '30, V. Gr. Chelaru ("Din limbajul mahalalelor", în Buletinul
Institutului de filologie română "Alexandru Philippide", 1937), înregistra termenul
chiftică cu sensul "femeie cu purtări rele", presupunând totuşi că iniţial va fi fost o
denumire peiorativă pentru servitoare. Legătura sugerată este aşadar una metonimică. În
aceeaşi revistă, C. Armeanu ("Argot ieşean") considera că sunt echivalente chiftea,
diminutivul său chiftică şi sinonimul parţial pârjoală, toate cu sensul argotic
"servitoare"; acestora le adăuga şi interjecţia substantivizată sfâr. Informaţiile au fost
completate de Iorgu Iordan ("Note şi observaţii la articolele precedente"), care aducea
mărturia propriului uz: "Chiftică se întâlneşte pretutindeni. Sub forma chifteluţă, îl
cunosc (şi-l întrebuinţez!) de multă vreme, dar nu totdeauna cu sensul peiorativ dat de
Chelaru". Iordan presupunea - destul de neconvingător - că punctul de pornire nu l-ar fi
constituit ocupaţia de bucătăreasă, ci lipsa de igienă a servitoarelor. Autorul renunţă la
această sugestie în Stilistica limbii române (1944), în care cuprinde, în lista de termeni
pentru "femeie stricată", pe chiftică, chiftea, chifteluţă, pârjoală, sfâr, explicând în notă
că ar fi vorba de o "aluzie la ocupaţia multor femei stricate, care se recrutează dintre
servitoare (= bucătărese). Pârjoală este sinonimul lui chiftică, tot aşa sfâr!, onomatopee,
care imită zgomotul făcut de carnea friptă sau prăjită". În ediţia din 1975, formulările cu
implicaţii sociale potenţial jignitoare sunt atenuate ("aluzie la ocupaţia unor femei de
moravuri uşoare") şi se evocă (cu neîncredere) o ipoteză etimologică a lui Al. Graur
(reducerea din chiftelăreasă "bucătăreasă").

E interesant să vedem cum stau lucrurile după aproape şaptezeci de ani. În dicţionarele
generale, chiftea (care provine din turcă: köfte) nu apare decât cu sensul "preparat
culinar de formă rotundă sau ovală făcut din carne tocată şi prăjită în grăsime" (DEX).
Nici dicţionarele de argou nu spun prea multe: Nina Croitoru Bobârniche (2003) şi
George Volceanov (2006) înregistrează cuvântul chiftea cu sensul "prostituată", poate
sub influenţa bibliografiei, a studiilor precedente despre argou, dar oferă şi alte
explicaţii, legate de bani: "o mie de lei" (Croitoru Bobârniche, Volceanov), "bancnotă
de o sută de mii de lei" şi "bani" (doar Croitoru Bobârniche).

Internetul oferă însă mult mai multe informaţii. În primul rând, dicţionarul on-line
123urban.ro înregistrează pe chiftea cu alte sensuri depreciative decât cele descrise până
acum: "om prost", "fără bani" ("ăla n-avea bani, era chiftea") şi "făcătură după un obiect
de firmă" ("Ce-i, mă, cu chifteaua asta pe tine?"). Textele din forumuri şi bloguri sunt şi
mai generoase: descoperim în ele atestări ale unei folosiri într-adevăr insultătoare,
foarte generale - "dacă stăteai aici erai o chiftea, frate!" (forum.bugmafia93.ro), "hai să-
ţi zic eu ceva să vezi cât eşti de chiftea" (curier.ro) -, inclusiv în structura o chiftea de:
"nu-ţi mai rămân bani decât pentru o chiftea de calculator care nu va face faţă"
(forum.computergames.ro); "a publicat o chiftea de carte" (zoso.ro) etc. Un sens special
este cel de "ştire falsă, păcăleală, momeală, pseudo-bombă" jurnalistică: "nu mă las
manipulată de orice Ťchiftea de presăť care explodează aproape cotidian" (forum
evz.ro, 4.05. 2009).

Situaţia actuală nu pare să provină dintr-o generalizare a vechiului argotism chiftea

"prostituată". Ba aş spune chiar că poate oferi sugestii de reinterpretare a uzului de
odinioară. S-ar părea că substantivul chiftea e un termen peiorativ de uz general, folosit
pentru persoane, obiecte şi situaţii, inclusiv pentru bani, dacă sunt consideraţi ca prea
puţini (din cauza inflaţiei, suma insuficientă poate varia). Componenta depreciativă se
poate explica prin unele trăsături semantice ale obiectului: mic, insuficient ("gările mici,
cu peroane cât o chiftea", ziare.com., 22.03.2008), mărunţit şi turtit ("Dacă mă prindea
ăla atunci - mă făcea chiftea!",daciaclub.ro). În plus, cuvântul are un simbolism fonetic
negativ (comparabil cu al verbului a chifti, considerat o formaţie expresivă) şi o
asemănare formală (şi referenţială) cu chiflă (de la care a putut împrumuta unele
sensuri). Chiftea nu prea mai are de-a face cu câmpul semantic al "femeii uşoare" - dar
a fost oare într-adevăr specializat cu acest sens, sau îşi actualiza doar, în anumite
contexte, valoarea depreciativă? Cu pârjoală lucrurile stau probabil altfel, pentru că
termenul trimite, prin formă, la a pârjoli, sinonim intensificator al lui a arde.

Metafora obiectului uzat

În desemnarea depreciativă a prostituatei (dar şi a "femeii imorale" şi a femeii în

genere), o zonă metaforică specifică şi foarte rezistentă este cea a "obiectului (de
îmbrăcăminte) uzat": boarfă, gioarsă, buleandră, treanţă, zdreanţă, ştoarfă etc.
Cel mai cunoscut şi mai folosit termen din întreaga serie este boarfă, care aparţine în
prezent lexicului familiar, cu sensul destul de general de "obiect de uz personal" (nu
numai de îmbrăcăminte) şi cu o conotaţie ironică şi peiorativă. Originea cuvântului este
necunoscută, dar vechimea sa în limbă e apreciabilă. În Dicţionarul limbii române (DA,
Literele A-B, 1913), e înregistrat (în forma de plural borfe) la Miron Costin, Nicolae
Costin, Ion Neculce; forma boarfe are atestări ceva mai târzii. Dicţionarul înregistrează
şi alte două forme de plural - borfuri şi borfeturi. În însemnările de călătorie ale
stolnicului Constantin Cantacuzino (text reprodus în Fl. Dimitrescu, Contribuţii la
istoria limbii române vechi, 1973), într-un registru de limbaj mai puţin solemn, mai
apropiat de colocvialitatea oralităţii, există chiar un diminutiv de la boarfe: "Am lăsat la
dascalul Vartolomei o păreche de dăsagi cu nişte cămeş şi alte borfuşoare" (anul 1666,
p. 117).

Iorgu Iordan discută termenul boarfă, cu sensul "femeie stricată" în Stilistica sa din
1944; cuvântul apare şi în dicţionarele mai noi de argou şi limbaj familiar, inclusiv în
cele on-line ("e plin de boarfe pe Calea Victoriei după 9-10", 123urban.ro).

De la boarfă s-a format în ultima vreme un derivat colectiv, chiar mai marcat peiorativ:
borfet (cu sufixul -et, ca în tineret, păsăret etc.); cuvântul ar putea fi mai vechi (şi atunci
ar fi stat la originea formei borfeturi), dar lipsesc atestările sale în forma de singular. Pe
la începutul anilor �90, borfet circula cu acest sens colectiv: "Ceva borfet, o ţoapă, o
pipiţă" (S.Tănase, Corpuri de iluminat, 1990: 305); "Uneori îşi trimit borfetul înainte.
Te opresc două gagici..." (Acum, 9, 1991); "Preţuri scăzute la borfet" (Zig-zag, 32,
1992) etc. Treptat, cuvântul a fost reinterpretat ca singular, printr-o confuzie de formă,
dar probabil şi cu rol de intensificare, de agravare a insultei. Utilizarea lui borfet cu sens
individual este azi surprinzător de răspândită: "M. se arată mai Ťblândť în descrierile pe
care i le face fostei soţii, numind-o Ťdoarť prostituată, şi nu Ťborfet ordinarť"
(Gardianul, 11.05.2009). Neconcordanţa formei (de neutru) cu sensul (referentul
feminin) constituie o instabilitate în sistemul lingvistic, pe care unii vorbitori au
rezolvat-o considerând că borfet este un epitet negativ pentru bărbaţi (masculinul lui
boarfă): "Nu am nevoie de comentariile unui borfet trădator, securist, cu impresii
intelectuale" (forum Capital, 18.05.2009). S-a format (cu sufixul specific) şi un nou
feminin: borfetă, al cărui segment final e identic cu sufixul -etă, simţit azi ca uşor
depreciativ (cf. naşpetă): "R. e o borfetă netalentată" (forum, libertatea.ro, 15.10.2008)
şi care are pluralul borfete ("cele ŤTrei suroriť au ajuns să fie Ťtrei borfeteť, în viziunea
unor regizori neconvenţionali", Evenimentul zilei, 10.04.2009). Injuria aşadar are de
unde alege: variantele boarfă, borfet, borfetă îi stau la dispoziţie, toate trei aplicabile
unui referent feminin.

În strânsă legătură cu boarfă trebuie discutat şi termenul ştoarfă sau ştioalfă, tot cu
origine necunoscută, dar, după toate aparenţele, cu o evoluţie semantică similară.
Dicţionarul limbii române, Litera Ş, 1978, în înregistrează sub formele ştiolf,
ştioalfă,dar cu o mulţime de variante fonetice: ştoalfă, ştoarfă, ştioarfă etc. şi cu sensul
de bază "obiect de încălţăminte sau de îmbrăcăminte uzat", din care s-au dezvoltat
sensurile figurate: "epitet pentru o femeie slabă, urâtă sau bătrână" şi "epitet pentru o
femeie de moravuri uşoare". Cuvântul apare la Matei Caragiale, în Craii de Curtea
Veche - "îţi cere cineva socoteală ca umbli după marcoave, după ştioalfe?" şi a fost
înregistrat de cercetătorii interbelici ai argoului românesc (C. Armeanu, 1937, Al.
Dobrescu 1938 ş.a.). Cuvântului i s-a presupus o origine onomatopeică, lucru nu tocmai
convingător; e drept, totuşi, că sensul său depreciativ se asociază cu un simbolism
fonetic negativ. Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic (DOOM 2005)
recomandă forma ştioalfă, dar acceptă şi varianta ştoarfă, probabil cea mai răspândită în
uzul familiar-argotic actual: "Vine o ştoarfă şi-l îmbrobodeşte" (C. }oiu, 1984, p. 264);
"Nu-ţi mai ajung bărbaţii, ... paraşuta, japiţa, jigodia, ştoarfa, coarda, paţachina lumii"
(S. Preda, 1985, p. 55). Simplul fapt că - spre deosebire de boarfă - cuvântul nu circulă
şi cu sensul propriu face ca ştoarfă să fie mai netransparent şi de aceea să fie simţit ca
mai puţin vulgar. Cel puţin aşa s-ar deduce dintr-o pseudoexplicaţie găsită în internet:
"ştoarfă este utilizat în cercurile înalte (!), fiind sinonim parţial cu boarfă"
(hiprapper.wordpress.com). Să nu uităm, totuşi, că insultele sunt supuse unor evaluări
foarte subiective şi foarte variate: ştioalfa e, într-unul din dicţionarele noastre de argou,
o "femeie de moravuri uşoare" (N. Croitoru Bobârniche), iar în altul - "prostituată de
cea mai joasă speţă" (G. Volceanov).

Imaginea femei

UNUL DINTRE cele mai bogate şi mai cunoscute câmpuri semantice ale argoului este
cel care cuprinde desemnări depreciative ale femeii. Nucleul oricărui argou fiind produs
de o comunitate (lumea interlopă) prin excelenţă masculină, dominată de competiţie şi
pentru care relaţiile sexuale sunt în primul rând o expresie a puterii, nu e de mirare că
viziunea asupra femeii e una utilitară şi minimalizatoare. Sunt mai multe dovezi
cantitative ale reprezentării preponderent negative a femeii în argou: termenii injurioşi
generici care le vizează pe femei sunt mult mai numeroşi decât cei destinaţi bărbaţilor,
iar multe dintre desemnările peiorative masculine ridiculizează efeminarea şi
homosexualitatea pasivă.

Un articol de pionierat în explorarea acestui domeniu în argoul românesc — „Noţiunea

«femeie stricată» şi terminologia animală" — îi aparţine lui Gavril Istrate şi a apărut în
urmă cu mai bine de jumătate de secol în Buletinul Institutului de Filologie Română
„Alexandru Philippide"(Iaşi, XI-XII, 1944-1945). Materialul adunat de G. Istrate —
armăsăroaică, căţea, gudă, haită, hăituşcă, iapă, maimuţă, pupăză, scroafă, ursoaică etc.
a fost folosit parţial şi de Iorgu Iordan, care, în Stilistica limbii române (1944),
furnizează o lungă listă de termeni peiorativi; pe lângă metaforele animaliere, apar aici
boarfă, buleandră, caţaveică, chiftică, coardă, farfuză, feorţotină, marcoavă, mătrăgună,
otreapă, paraşutistă, paţachină, terfeloagă, treanţă etc. In perioada comunistă, subiectul
nu a mai putut fi tratat, din raţiuni de cenzură şi pudibonderie oficială. L-a reluat parţial
Edgar Radtke, într-un studiu despre termenii de desemnare a prostituatei în italiană,
comparaţi cu cei din alte limbi romanice, inclusiv din română (Typologie des sexuell-
erotischen Vokabulars des heutigen Italienisch. Studien zur Bestimmung der Wortfelder
PROSTITUTA undMEMBRO VIRILE unter besonderer Berücksichtigung der übrigen
romanischen Sprachen, Tübingen, 1979); recent, a publicat un articol pe această temă
Anamaria Bota.

Autorii dicţionarelor de argou românesc apărute după 1989 s-au găsit în situaţia dificilă
de a încerca să definească termenii injurioşi, propunându-şi să stabilească nuanţe
semantice şi diferenţe. Desigur, etichetele folosite de cercetători şi de lexicografi
reflectă în primul rând diverse grade de prudenţă faţă de subiect, fiind eufemisme
(adesea desuete), formule neutre sau disfemisme preferate de practicile discursive ale
momentului: „femeie uşoară", „femeie de moravuri uşoare", „femeie imorală", „femeie
stricată", „prostituată" etc. Dicţionarele introduc adesea diferenţieri destul de artificiale:
de exemplu, başoldină este înregistrat cu trei sensuri în G. Volceanov, Dicţionar de
argou al limbii române (2006):

(1) „femeie neglijentă, grasă şi greoaie",

(2) „femeie destrăbălată, uşuratică",

(3) „femeie de moravuri uşoare; prostituată". In Dicţionarul de argou al Ninei Croitoru

Bobârniche (2003), bufă este (1) „amantă, iubită", dar şi (2) „femeie de moravuri
uşoare". Cu siguranţă, diferenţele nu sunt nete şi ţin de context: ar fi mai corect să
spunem că orice termen peiorativ care vizează, în mod tipic, aspectul fizic al unei femei
poate glisa şi asupra domeniului moral, iar orice termen care apare cu sensul
„prostituată" este utilizabil, cu intenţie depreciativă, pentru „femeie uşuratică", pentru
partenera erotică şi, de fapt, pentru femeie în genere. Termenii insultători pot acoperi un
evantai larg de utilizări, transmiţând nu un conţinut clar, ci o intenţie agresivă.

In acest câmp lexical, un rol însemnat îl joacă simbolismul fonetic: grupările şi

repetiţiile de sunete cacofonice sunt mai importante decât logica internă a evoluţiei
semantice. Multe cuvinte din serie au, de altfel, etimologie necunoscută: aspectul lor
sonor — de la buleandră la başoaldă, farfuză sau ştoalfă, de la fleorţotină şi paţachină
până la recentul piţipoancă — este însă suficient pentru a transmite o atitudine negativă,
de ridiculizare. Noi termeni periorativi se obţin oricând, prin joc fonetic, prin
contaminări şi transformări ale cuvintelor existente.

Zona tradiţională cea mai puternică, cea a metaforelor animaliere, pare a fi în regres
astăzi. Multe dintre cuvintele care apăreau la G. Istrate şi Iorgu Iordan fie nu mai sunt în
uz (gudă, haită), fie circulă ca pură insultă populară, nespecifică argoului (căţea, iapă);
un termen de desemnare care pare să-şi fi păstrat caracterul familiar-argotic este
maimuţă. I s-ar putea adăuga numele de păsări (de exemplu, pupăză), care exploatează
un comic mai puţin agresiv, dar mai rezistent.

Alte zone semantice valorificate de imaginarul argotic sunt cea alimentară (chiftea sau
acadea), lejer-plutitoare (paraşută), de desemnare a agentului sau a instrumentului
(taxatoare, pocnitoare), generice şi obiectualizate (marfă, bucată). O sursă stabilă de
metafore insultătoare este cea a „materialelor textile degradate": folosind termeni care
în sensul propriu desemnează îmbrăcăminte ruptă, uzată, eventual resturi folosite pentru
curăţenie: boarfă, buleandră, treanţă, zdreanţă etc. Unele merită o discuţie aparte, aşa că
voi reveni asupra subiectului.

Felie

EXPRESIA pe felie, foarte folosită în limbajul familiar- argotic actual, nu are un sens
unic şi stabil. A fi pe felie înseamnă mai multe lucruri: fără alte compliniri, expresia
descrie o situaţie bună, de succes, o victorie. Se foloseşte, de exemplu, în legătură cu o
echipă de fotbal - „«Poştaşii», pe felie' (titlu, Viaţa Buzăului, 3.06.2009) -sau cu un
partid politic: „Liberalii sunt pe felie" (vorbacorinei.blogspot.com, 28.05.2009). în
unele cazuri, accentul se deplasează către relevanţă, către potrivirea la situaţie, astfel că
a fi pe felie devine un echivalent aproximativ pentru a fi la locul potrivit, a fi la obiect:
„No, poate mai vin cu un articol, mai pe felie" (seo.romania.com); „în concursul
anterior doar câţiva au fost «pe felie», cum se spune" (e-poezie.net). Prin alte nuanţe
semantice expresia evocă ideea de modă, vogă, mare frecvenţă („drogurile sunt «pe
felie» în multe romane", forum.hotnews.com, 11.06.2008) - sau pur şi simplu de
prezenţă atentă, activă (ca sinonim pentru a fi pe fază): „Pentru ca un forum să fie băgat
în seamă trebuie ca moderatorul/ii să fie pe felie aproape non stop şi să-l bage în seamă
pe cetăţeanul care vizitează forumul" (nasul.net). Evident, există situaţii în care
distincţiile de mai sus se neutralizează, valoarea expresiei rămânând una pur şi simplu
apreciativă, ca în comentariul ironic de pe un forum, la o ştire despre descoperirea unui
tablou al lui Leonardo Da Vinci: "Da, era pe felie da vinci ăsta..." (Evenimentul zilei,
13.10.2009).

În schimb, în construcţia a fi pe felie cu cineva, sensul expresiei este altul: „a avea o

relaţie (inclusiv amoroasă), un acord, un aranjament etc.". Semnificaţia mai generală
este înregistrată în dicţionarul on-line dictionarurban.ro: „a fi prieten cu, a fi în treabă
cu, a fi înţeles cu o terţă persoană": „N-avea grijă! Ioana e pe felie cu ăla de la intrare şi
ne bagă moka". Construcţia este foarte folosită în limbajul familiar-argotic: Grijile şi
nevoile oamenilor (adică ale celor care nu sunt «pe felie» cu el) se află undeva pe la
coada preocupărilor sale" (România liberă, 2418, 1998, 10); „medicii sunt de fapt alieni
de pe Krypton, pe felie cu nora" (simonatache.ro).

Sensul sentimental sau erotic - „când eu am intrat «pe felie», ei erau împreună"
(roportal.ro) - e prezent în versuri, care circulă pe internet, ale unor piese muzicale de
tip incert, variind probabil între rap şi manele; „te-am ginit la o chindie/ Erai cu altul pe
felie". Din asemenea contexte s-a desprins o folosire a lui felie cu sensul de „iubită"
(„Felia mea, iubita mea, tu eşti toată viaţa mea", în aceleaşi versuri), care nu pare să fi
avut, totuşi, succes.
Dicţionarele actuale de argou înregistrează şi alte semnificaţii ale substantivului. La
Traian Tandin, Limbajul infractorilor (1993), apare felie ca sinonim pentru „portofel": i-
a umflat felia. într-un roman al lui Neagu Rădulescu, în jargonul pasionaţilor de pariuri
felie e folosit cu un sens nu foarte clar, dar care pare să trimită la bancnote, la sume de
bani „Am jucat o «felie» pe Venus" (Un balon râdea în poartă ,1970: 43); „Puteţi paria
liniştiţi pe Ripi! Uite, şi eu am jucat zece felii!" (id. 170). Cuvântul are şi sensul
„lovitură", atestat în dicţionarul on-line 123urban.ro („I-am dat o felie de l-am întors"),
dar şi în alte surse: „După ce am epuizat a doua serie de zece «felii», deţinutul şi a
frecat mâinile (I. Chertiţie, Confesiunile unui gardian, 1991: 25).

Evoluţia semantică a substantivului felie nu este foarte clară. Pe de o parte, pentru

expresia a fi pe felie a funcţionat probabil metafora feliei ca zonă limitată de acţiune, ca
domeniu de activitate: „Eu mă simt pe felia mea, pe arătura mea. Eu n-am nici o treabă
cu nimeni, nu vreau să mă cert, nu sunt invidios. Eu am editorul meu, la Paris"
(observatorcultural.ro). Felia (în ipostazele prototipice: de pâine, de salam sau de tort)
este „porţia" fiecăruia, zona limitată de acţiune în care se manifestă maxima
competenţă: „vorbesc pe felia mea, în zona mea de interes şi de cunoaştere mai ales"
(atelier.liternet.ro); „Sunt exact pe felia mea, literatura română contemporană" (zf.ro).
Acest uz e familiar, fără note argotice sau vulgare, atestările sale găsindu-se, cum se
vede, chiar în presa culturală. Sensurile tipic argotice

- „portofel" şi „lovitură" - ar putea proveni de la o utilizare generică a cuvântului -

„lucru, chestie" - , într-o evoluţie asemănătoare cu aceea a cuvintelor bucată sau
bucăţică.

Nici sensurile argotice, nici cele familiare nu au fost înregistrate în Dicţionarul

explicativ (DEX, 1996); mai ciudat e că ele lipsesc şi din dicţionarele generale mai noi,
de obicei atente la dinamica sensurilor actuale, Noul dicţionar universal(2006) şi
Dicţionarul explicativ ilustrat (2007). Le cuprinsese totuşi un dicţionar, altfel foarte
inegal, dar care poate oferi şi asemenea surprize plăcute

- Micul dicţionar academic (vol. II, 2002): felie - „domeniu de interes sau de activitate";
a fi pe felie - „a avea abilităţi deosebite, acţionând (rapid şi) eficient", „a avea o relaţie
(sentimentală) deosebită". Deşi privim cu rezervă ultimul adjectiv din definiţie
(deosebită), cam ridicol în contextul dat, trebuie să admitem că dicţionarul academic a
fost, în acest caz, pe felie.

„Condiţii suspicioase“

Era de aşteptat, din păcate: din moment ce în engleză există adjectivul suspicious,
trebuia să apară şi riscul ca traducătorii grăbiţi şi superficiali ai tratatelor ştiinţifice sau
ai comunicatelor de presă să îl echivaleze, în română, în orice situaţie, cu suspicios. Se
repetă astfel scenariul calcului semantic, despre care am mai vorbit, prin care sensurilor
bine fixate în limbă, ale unor cuvinte împrumutate din franceză în secolele trecute, li se
adaugă sensuri noi, preluate din engleză. Adjectivul suspicios - preluat din fr.
suspicieux, modelat după latinescul suspiciosus, are un sens destul de bine precizat,
descris în DEX prin sinonime: "bănuitor, neîncrezător". Suspicioasă poate fi doar o
persoană, mai ales când este pusă în faţa unei situaţii suspecte. Adjectivul suspect (tot
un împrumut din franceză) caracterizează un lucru, o situaţie sau o persoană care "dă de
bănuit" (DEX), "care trezeşte suspiciuni". Se pare că mulţi vorbitori actuali nu au timp
pentru asemenea distincţii; citim, de aceea, că "oamenii legii au interogat-o pe femeie
cu prudenţă, însă marţi au declarat că nu consideră decesul ca fiind suspicios"
(Ziua,13.12.2007); "P.F... a fost găsit mort luni noaptea, în condiţii suspicioase, au
declarat autorităţile pentru NBC" (filme.ro); "ŤNimic nu părea suspicios, potrivit
rezultatelor autopsiei, tânărul a murit înecatť a spus White" (chisinau.ch/news,
7.08.2007). Toate exemplele de mai sus sunt traduceri (proaste): ale unor redactori care
nu au observat că în engleză adjectivul suspicious are un prim sens perfect echivalabil
cu românescul suspect. Întreaga familie lexicală - suspicious, suspicion, suspect - este
alcătuită din cuvinte din franceza veche şi din latină (suspectus, suspectio, suspicere),
intrate devreme în engleză şi care îşi păstrează evidenta legătură cu fondul latino-
romanic.

Remodelarea după engleză a sensurilor adjectivului românesc nu are rost: noul

suspicios nu ar aduce nimic în plus faţă de vechiul suspect; ar produce, în schimb, o
polisemie supărătoare, chiar dacă rezolvabilă în context.

Pe de altă parte, constatăm că suspicios - cu sensul său tradiţional, cuprins în dicţionare

- are un derivat, din fericire nu foarte frecvent şi absent din dicţionare (dar pentru care
Google oferă totuşi 1.250 de atestări): suspiciozitate. Acesta pare să circule în limbajul
psihologic şi psihiatric, cu sensul "caracteristica de a fi suspicios", pentru a descrie o
trăsătură de personalitate (şi pentru a traduce un englezesc, nu foarte frecvent,
suspiciousness): "Pacienţii au o suspiciozitate nu numai nejustificată, dar şi inflexibilă"
(farmaciata.ro); "Tulburarea se caracterizează prin suspiciozitate, neîncredere în
ceilalţi" (otvforum.com); termenul umple un gol, chiar dacă este destul greoi şi de lipsit
de eufonie.

Din tablou nu putea lipsi un verb; de fapt, sunt chiar două, în concurenţă: a suspecta
(împrumut din fr. suspecter) şi a suspiciona (probabil creaţie internă, de la substantivul
suspiciune). Despre sufixul -iona s-a scris de multe ori; în genere, au fost criticare
creaţiile lexicale care dublau un verb deja existent, ca în perechea a conchide-a
concluziona. În ciuda aparenţelor, a suspiciona nu este nou: dicţionarul academic
(Dicţionarul limbii române, DLR, tomul X, 1994), îl ilustrează cu mai multe citate din
secolul al XIX-lea, considerându-l învechit (în acelaşi dicţionar apare de altfel, dar cu
totul accidental, cu o singură atestare, şi suspiţios cu sensul "suspect"). Verbul pare
destul de folosit în limbajele de specialitate, mai ales în cel medical - "Când
suspicionăm prezenţa calculilor vezicali?" (goofypet.radgs.com) -, din care trece adesea
în uzul mai larg: "Orice părinte care suspicionează o posibilă apendicită în cazul
copilului sau, trebuie să solicite un consult medical de specialitate" (copilul.ro). Este
folosit azi şi în limbajul politic şi al presei - "Ciuhandu suspicionează interese
imobiliare în zona fabricii Continental" (Bănăţeanul, 23.09.2008), "Onofrei
suspicionează justiţia suceveană de interese în cazul lui Dirja" (newsbucovina.ro, 15 06
2005) -, trezind din partea cititorilor o reacţie în genere negativă (chiar dacă unii aduc în
discuţie cuprinderea cuvântului în dicţionare). O folosire a termenului de către ministrul
Sănătăţii - "În Finlanda există un caz deja suspicionat" (Mediafax, 9.05.2009) -, o
declaraţie a unui fost ministru - "Dacă o persoană se suspicionează de terorism, MI nu
are nici o competenţă" (livenews.ro, 4.06.2005) -, sau una a preşedintelui au provocat
mai multe comentarii lingvistice negative pe bloguri şi forumuri. Chiar dacă argumentul
"inovaţie recentă şi inutilă" nu se justifică (pentru că termenul e la fel de vechi cu a
suspecta), reacţia este de înţeles: sinonimul perfect a suspecta este mai scurt, mai
eufonic, şi - prin aceste calităţi - mai elegant. Şi, nu în ultimul rând, e mult mai frecvent,
aşa că nu produce... cum o face a suspiciona, impresia de preţiozitate sau jargon tehnic.

Panaramă

În limbajul familiar-argotic actual, varianta populară panaramă a căpătat tot mai multă
autonomie, îndepărtându-se de forma cultă panoramă. Forma populară s-a specializat
pentru anumite sensuri, marcate ironic şi depreciativ: ca termen de desemnare pentru
"scandal, hărmălaie, ceartă" ori pentru "situaţie comică, ridicolă", sau ca termen
insultător pentru o femeie (deloc respectabilă). Sensurile se găsesc în dicţionarele şi
glosarele de argou (G. Volceanov, Dicţionar de argou al limbii române, 2006,
123urban.ro etc.). Dicţionarele generale sugerează traseul evoluţiei, înregistrând faptul
că panorama însemna "imagine de mari dimensiuni, dispusă circular, pentru a da iluzia
realităţii", dar şi transformarea performanţei vizuale în spectacol de bâlci. Dicţionarul
academic (DLR) cuprinde deja, în volumul P-păzui, apărut în 1972, mai multe
dezvoltări semantice ale termenului panoramă, între care "ceartă, scandal (care atrage
pe curioşi)"; Dicţionarul explicativ ilustrat (DEXI, 2007) indică specializarea variantei
panaramă pentru acest sens. E interesant că panorama a dezvoltat unele semnificaţii
metaforice şi în limba cultivată (de la "peisaj vast" la "viziune de ansamblu asupra unui
fenomen"), dar destul de diferite de cele populare, care rămân legate de metafora
depreciativă a circului: panarama e o "dare în spectacol".

Cuvântul panoramă, compus modern (creaţie a unui pictor irlandez de la sfârşitul

secolului al XVIII-lea) ale cărui elemente sunt de origine greacă, a intrat în română, în
secolul al XIX-lea, prin franceză sau/şi germană şi italiană. Dicţionarele îl atestă la
Kogălniceanu, Filimon, Caragiale etc. În nuvela lui Spiridon Popescu, Moş Gheorghe la
expoziţie (1907), ţăranii porniţi spre Bucureşti, să viziteze expoziţia jubiliară, au ca
reper experienţa panoramei ("să fi văzut înăuntru minunile de pe lume, fel de fel de
împăraţi, îmbrăcaţi în haine scumpe... ai fi jurat că-s vii"). Varianta panaramă e probabil
rezultatul unui proces de asimilare fonetică (sub presiunea celor doi a din cuvânt);
simţită ca o deformare incultă (sau cu rezonanţe slave), forma asociază mărcile socio-
lingvistice cu potenţialităţile negative ale sensului, specializându-se ca etichetă
peiorativă şi ironică.

În ultima vreme, panaramă se găseşte destul de des în presă, mai ales cu sensurile
(uneori greu disociabile) de "scandal, atitudine provocatoare" şi "comportament ridicol,
spectacol involuntar comic": "în faţa cameramanilor, panarama continuă" (Gândul,
20.02.2006), "A făcut panaramă pe stradă" (Cancan, 10.09.2009); "deşi credeam că s-au
atins toate limitele panaramei, avurăm parte de încă o enormă circăraie" (Academia
Caţavencu, 23.09.2009). Panarama intră în seria metaforelor depreciative folosite
pentru descrierea vieţii politice actuale (alături de circ şi bâlci): "Panaramele social
democrate" (Cotidianul, 19.05.2008), "Ziua panaramelor" (Jurnalul naţional,
3.06.2006).

În uzul curent, conversaţional, panaramă e şi un echivalent glumeţ pentru "spectacol",

ca în dialogul între turişti imaginat într-un reportaj: "Bă, fii atent ce panaramă. Lasă
naibii maşina şi hai repede că se suie ursul în pom, ai luat aparatul din maşină?"
(Evenimentul zilei, 18.05.2009). Cuvântul poate intra şi în tiparul superlativului
familiar-argotic: "panaramă de panaramă" (zoso.ro, 6.01.2009). Mai frecventă este
utilizarea ca epitet injurios - nu dintre cele mai grave - pentru o persoană: cel care
stârneşte râsul e dispreţuit, dar cu o anume îngăduinţă. Cuvântul intră, astfel, în
construcţii de tipul "prostul/haimanaua de cutare": "panaramă de antrenor"
(dinamovisti.mysport.ro, 12.09.2008); "M. I. a declarat că Z. nu va primi nici un ban de
la F.C. Timişoara şi a precizat că italianul este o panaramă de om" (fanatik.ro). La
singular, probabil şi datorită genului gramatical, cuvântul pare să se aplice mai des
femeilor; în acest context insultător, nu este la fel de vulgar-agresiv ca alte denumiri
metaforice ale femeii în argou, dar tinde să se asocieze cu conotaţii sexuale
(imoralitatea, prostituţia). Găsim astfel (în contexte care arată clar că e vorba de o
femeie) folosiri ale cuvântului fără alte determinări: "avocatul panaramei" (bzi.ro), "i-aş
trage o bătaie bună panaramei" (visurat.ro), dar şi cu completări explicative: "vedeţi
cazul panaramei ăleia de judecătoare bete" (romanialibera.ro). La plural, diferenţa de
gen se neutralizează, cuvântul fiind aplicat la fel de des şi bărbaţilor: "panaramele
fotbalului brazilian" (stiriazi.ro).

În fine, constatăm că termenul s-a extins în expresii ca a face de panaramă, a lua la

panaramă ("a ridiculiza, a ironiza, a trata în glumă") - "Eu vorbesc serios şi tu o iei la
panaramă?" (123urban.ro). Vitalitatea cuvântului e dovedită şi de extinderile
accidentale: orice lucru ciudat, atipic, comic poate fi numit panaramă, denumirea
specializându-se astfel, probabil efemer, pentru un vehicul (care, e drept, evocă circul):
"Dacă până anul trecut în zonă se închiriau doar role, scutere şi diverse tipuri de
biciclete, de aproximativ două săptămâni au apărut oameni care stau în picioare pe o
platformă pe două roţi şi se ţin de un ghidon înalt. ŤToată lumea le spune �panarame'ť,
explică Nicolae Moldovan, de 35 de ani, unul dintre cei doi braşoveni care au adus pe
litoralul românesc primele Segway de închiriat" ("Plimbări pe faleză cu Ťpanaramať",
Adevărul, 12.07.2009).

Expertiză

Între calcurile semantice din engleză, unele (de exemplu a aplica sau locaţie) trezesc
reacţii, comentarii, enervări, nu numai din partea specialiştilor, în vreme ce altele trec
neobservate şi sunt acceptate rapid (am mai vorbit de asemenea cazuri, între care se
distinge dedicat, folosit tot mai adesea cu sensul "pasionat" sau "specializat"). Un
cuvânt din cea de-a doua categorie pare a fi expertiză, care a ajuns să fie folosit, în anii
din urmă, cu un sens destul de diferit de cel tradiţional, înregistrat în dicţionare. Cauza
mai generală a schimbării este trecerea de la modelul francez la cel englez: un cuvânt
împrumutat mai demult din franceză este "reîmprumutat" din engleză, cu alte sensuri.
Forma românească nu se mai modifică, dar sensurile mai vechi şi mai noi intră în
concurenţă. Condiţia este, desigur, ca termenul englezesc să fie de sursă latină sau/şi din
franceza veche şi să-şi fi dezvoltat în timp, prin evoluţie internă, sensuri noi.

Substantivul expertiză, provenind din franţuzescul expertise, este definit în DEX ca o

"cercetare cu caracter tehnic făcută de un expert, la cererea unui organ de jurisdicţie sau
de urmărire penală ori a părţilor, asupra unei situaţii, probleme etc. a cărei lămurire
interesează soluţionarea cauzei". Exemplele de folosire cu acest sens - propriu
limbajelor de specialitate - sunt numeroase, ilustrând diverse tipuri de examinări:
"expertiza contabilă reprezintă controlul registrelor, conturilor şi actelor justificative ale
unei societăţi" (socecc.ro); "comisiile judeţene de expertiză medicală" (dgaspcdolj.ro);
"raportul de expertiză psihiatrică" (e-juridic.ro); "ce este o expertiză tehnică a clădirii?"
(inforisx.incerc2004.ro) etc.

Or, dincolo de acest sens, tradiţional (atestat în română pe la mijlocul secolului al XIX-
lea), cuvântul e destul de des întâlnit în ultima vreme şi cu înţelesul de "competenţă",
"pricepere" (proprie expertului într-un anumit domeniu): "candidatul trebuie să
furnizeze documente care să ateste expertiza sa în activităţi care contribuie la
îndeplinirea obiectivelor programului Socrates" (edu.ro); "CIMEC este partener în alte
proiecte naţionale în curs de pregătire pentru platforme tehnologice în domeniul
culturii, fiind singura instituţie culturală care are expertiză în domeniu" (cimec.ro);
"Seriozitatea şi expertiza sunt atuurile pentru un nou mandat în Parlamentul European"
(Servus, 10.04.2009); "C. Voicu consideră că are expertiza necesară pentru funcţia de
ministru de Interne" (Realitatea românească, 29.09.2009). Adesea, pare să se producă
chiar o apropiere între expertiză şi experienţă (stări asociate, desigur, prin logica
acţiunilor), care face ca expertiză să intre şi mai uşor în anumite construcţii ale limbii
vorbite: "Ce spune dânsul presupun că e foarte corect, eu n-am expertiza necesară
pentru a valida ceea ce a spus dânsul" (Antena3, 7.04.2009); "Eu am expertiză în
domeniul hoţiilor, băăăă..." (ziarulgorjului.ro).

Noul sens din română este, evident, rezultatul unui calc semantic, al unei transpuneri a
substantivului englezesc expertise. Acesta, vechi împrumut din franceză, are în engleză
sensul curent "great skill or knowledge in a particular field" (The Concise Oxford
Dictionary, 1999).

Unele pagini traduse din internet (cu text paralel) lasă să se vadă foarte bine copierea
sensului: secvenţei subliniate în textul românesc - "are specialişti în domeniul retailului
şi în domeniile conexe şi înglobează vasta lor expertiză într-un cadru comun" (ece.com)
- îi corespunde în versiunea engleză formularea "this wide-ranging expertise".
În franceză, sensul fundamental al cuvântului expertise (derivat din expert, la rândul său
de origine latină) a rămas cel care a fost exportat şi în română ("procédure par laquelle
on confie ŕ un ou plusieurs experts le soin de donner un avis sur les éléments d'un
différend"; "analyse faite par un spécialiste mandaté", Trésor de langue française
informatisé, atilf.atilf.fr). În spaţiul internetului pot fi descoperite şi în franceză calcuri
recente după engleză, dar ponderea lor e redusă şi exemplele provin, în genere, din
pagini comerciale traduse fără prea multă atenţie şi grijă pentru stil: "consultance
technique dans notre domaine d'expertise" (jcp-c.net).

Care e atitudinea vorbitorilor obişnuiţi şi a specialiştilor în faţa unui astfel de calc? Cum
am mai spus şi altă dată, condamnarea sa în numele unui purism tradiţionalist ar fi
exagerată, pentru că tradiţia e recentă şi destul de şubredă. Se poate justifica o luptă
îndârjită pentru a păstra sensurile împrumutate într-o primă etapă, acum un secol, şi a le
respinge pe cele împrumutate în ultimul deceniu? Destul de greu, mai ales că fidelităţii
faţă de sursa franceză i se opune faptul că engleza e cunoscută şi folosită mult mai
intens de noile generaţii. Se sporeşte astfel polisemia cuvintelor, cu un risc de
ambiguitate destul de mic (pentru că diferenţierea se face prin selecţia contextului).
Până una-alta, e totuşi firesc şi ca folosirea sensurilor calchiate să fie simţită ca
supărătoare: un abuz faţă de obişnuinţele noastre, o deviere faţă de ceea ce considerăm
a fi proprietatea termenului. Calcurile semantice au această caracteristică: sunt su-
părătoare pentru unii (între care mă număr, deocamdată, în cazul lui expertiză; dar fiind
conştientă de subiectivitatea acestei atitudini), fireşti pentru alţii; cu mari şanse ca
supărarea celor dintâi să treacă odată ce se obişnuiesc cu inovaţia. De altfel, un pas
hotărâtor a fost făcut: dacă Noul dicţionar universal (NDU, 2006) nu acceptă noul sens,
Dicţionarul explicativ ilustrat (DEXI, 2007) îl înregistrează ("aptitudine, pricepere,
competenţă, experienţă pe care o are cineva într-un anumit domeniu de activitate"),
indicând şi etimologia multiplă: din franceză şi engleză.

La ghenă

Ghenă e un cuvânt absent, în mod surprinzător, din dicţionarele noastre, deşi e foarte
cunoscut şi folosit de vorbitorii actuali. Cei care locuiesc în blocuri înalte îl utilizează
zilnic, în măsura în care sunt nevoiţi să-şi scoată din casă gunoiul - şi să-l arunce la
ghenă. Blogurile înregistrează asemenea gesturi cotidiene: "ca orice om cu simţ civic,
îmi duc şi eu gunoiul la ghenă" (the4thfloor.ro); "pun gunoiul direct în găleată şi-l varsă
la ghenă" (mana.ciutacu.ro) etc. Adesea termenul e însoţit de o precizare - de gunoi -
care unora le-ar putea părea tautologică: "dar pe de altă parte, la ce ne trebuie nouă
ghena de gunoi...? Ca să aruncăm cu voleu lucruri pe care le putem duce singuri jos?"
(lemonstudio.ro).

În DEX 1996, ghenă nu există; după cum nu se găseşte acest cuvânt banal, specific
vieţii cotidiene "la bloc", nici în Micul dicţionar academic (MDA, II, 2002), nici în
Noul dicţionar universal (NDU, 2006). Îl înregistrează, în fine, Dicţionarul explicativ
ilustrat (DEXI, 2007), care îl defineşte ca "loc special amenajat unde se aruncă gunoiul
(menajer)", fără a-i putea stabili originea (cuvântul apare cu indicaţia "etimologie
necunoscută").

Uzul curent şi tăcerea dicţionarelor au stimulat, în acest caz, apariţia etimologiei

populare, a explicaţiilor false, construite pe baza unor asemănări de formă sau sens. Se
pare că multă lume e convinsă că termenul ghenă provine din gheenă, ipostază a
infernului prezentă în textele bisericeşti, dar şi în blesteme şi imprecaţii ("focul
gheenei"); cuvântul provine din ebraică (Gehenna, Gehinnam, Gehinnom), a trecut în
greaca textelor creştine (în primul rând din Noul Testament), intrând în română prin
intermediar slav. DOOM recomandă scrierea sa cu iniţială minusculă (ca şi în cazul
cuvintelor iad şi rai). Atestări ale falsei explicaţii se pot găsi în internet: "Când îi ziceţi
băiatului vostru: ŤFănel, du gunoiul la ghenăť, v-aţi gândit vreodată de unde vine acest
cuvânt? şi, mai ales, ce înseamnă? ghena vine din evreiescul gheena"
(hanuancutei.com); "Gheena era ceea ce o spune şi numele ei: o Ťghenăť - un loc de
gunoi" (galileanul.ro). Desigur, analogia între cele două spaţii este frapantă; chiar cei
care se feresc de explicaţii etimologice riscante sunt tentaţi de jocul de cuvinte: "Se
opreşte lângă gura neagră a ghenei de gunoi, imaginea însăşi a Gheenei populate de
avortoni şi mame ucigaşe" (agenda.liternet.ro).

De fapt, cuvântul ghenă nu are nici o legătură etimologică cu Gheena şi nu este nici pe
departe atât de misterios pe cât pare. Mulţi arhitecţi ar fi putut corecta omisiunea din
dicţionarele noastre generale, dacă ar fi fost consultaţi: pentru că ghenă e un termen
tehnic intrat de mult în româna de specialitate (arhitectură, construcţii), din franceză:
unde gaine are mai multe sensuri ("teacă", "un fel de corset", "rochie mulată"; în
construcţii - "înveliş protector al unui tub" şi, prin extensie, tubul însuşi; în Trésor de la
langue française informatisé (atilf.atilf.fr), se dau exemple ca gaine de fumée şi gaine
d'aération. Este evident că ghenă de gunoi - adică tubul larg prin care se aruncă de la
etajele superioare gunoiul - nu e pleonastic, pentru că în construcţii pot exista şi alte
ghene.

Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că în româna vorbită cuvântul ghenă şi-a lărgit
foarte mult sensul. De la descrierea tehnică a unui anumit tip de construcţie s-a ajuns la
desemnarea generică a oricărui spaţiu de depozitare a gunoiului. Folosirile improprii s-
au impus surprinzător de repede; chiar definiţia din DEXI, citată mai sus, demonstrează
acest lucru. Ghenă a ajuns să indice nu numai tubul, ci şi mica încăpere care îl închide
sau în care se adună gunoiul aruncat de sus: "Aş vrea să ştiu cum pot să îl combat pe
acest individ şi dacă acea boxă (ghena) trebuie să stea închisă" (adb.ro); "O familie cu
patru copii locuieşte de peste doi ani în ghena de gunoi a unui bloc" (diasporaro.com).
Mai mult, cuvântul se foloseşte pentru a desemna spaţiile exterioare dotate cu
tomberoane sau containere: "ghenă de gunoi amplasată în parcare" (realitatea.net);
"ghena de gunoi care se revarsă în parcare" (clujeanul.ro). Termenul a căpătat,
inevitabil, şi utilizări metaforice sau metonimice: "Aruncăm limba română la ghenă!"
(220.ro); "trăim într-o ghenă de gunoi" (razzvan.info); "înjurături cu miros de ghenă"
(Cotidianul, 17.03.2008); există "Ghena Virtuală" (laleagane.ro) şi chiar, în limbajul
familiar-argotic, construcţii în care sensul negativ este foarte general ("folosit pentru a
descrie o situaţie nu tocmai roz: (...) ŤMă ajuţi şi pe mine la examenul ăsta, ca sunt
ghenă?ť" (123urban.ro).

Bolduire

O parte din terminologia tipografică, preluată de programele informatice de editare de

text, a intrat în uzul curent. În cazul limbii române, procesul a presupus şi o înlocuire a
termenilor tradiţionali, deja impuşi, cu cei preluaţi din limba engleză: cuvintele s-au
instalat, mai întâi, în vorbire, prin intermediul programelor care circulau netraduse;
când au apărut versiunile traduse, care repropuneau termenii tradiţionali, obişnuinţele
erau deja formate. Două exemple mi se par a ilustra foarte bine situaţia actuală:
perechile de sinonime aldin-bold şi cursiv-italic. Mă voi opri deocamdată asupra
primului caz, urmărind nu terminologia de specialitate propriu-zisă (unde distincţiile şi
nuanţele sunt numeroase), ci intrarea ei în uzul mai larg, reflectată în dicţionarele
generale.

Literele vizibil îngroşate (evident, pentru specialişti există mai multe grade de grosime,
dar uzul curent e standardizat) erau numite la noi, până acum vreo douăzeci de ani, mai
ales aldine; mai rar, compacte (cf. DEX) şi, uşor învechit, grase: "litere grase", caractere
grase". ("gazetele nu şi-au pierdut timpul cu dubii. Unele au titrat cu litere grase, pe
prima pagină...", Cotidianul, 17.05.2005). Găsim termenul aldine în dicţionarul român-
francez al lui Frédéric Damé, din 1893, cu traducerea "lettres aldines", apoi în
Dicţionarul limbii române (Dicţionarul Academiei, A-B, 1913), cu explicaţia "litere
grase", în Dicţionarul universal al lui Şăineanu (de exemplu, în ediţia a opta, 1930:
"aldine sau litere grase"), la I.-A. Candrea, în Dicţionarul Enciclopedic Ilustrat "Cartea
Românească", 1931 ("aldină... - literă grasă") şi, desigur, în toate lucrările lexicografice
ulterioare. Pentru acelaşi tip de caractere, termenul consacrat în engleză este bold, în
franceză - gras, în germană - fett, în italiană - grassetto sau neretto. Multe dintre acestea
(gras, fett, grassetto) se bazează pe o metaforă vizuală care a fost probabil imitată şi în
română, în calcul litere grase. Termenul impus în română - şi pentru care dicţionarele
indică drept etimon pur şi simplu cuvântul italian aldine - a suferit o interesantă
schimbare de sens, pe care o reliefează comparaţia cu alte limbi. Cuvântul italienesc (ca
şi reflexul său francez, aldines) provine de la numele editorului şi tipografului veneţian
Aldo Manuzio (1450-1515), care a introdus multe inovaţii în punctuaţie şi în tipul de
caractere. Ediţiile sau literele aldine sunt, în sens larg, cele create şi folosite de Aldo
Manuzio şi de urmaşii săi; în italiană sau franceză, aldino/aldin a dobândit sensul
restrâns de "literă cursivă", principala inovaţie a editorului. În Trésor de la Langue
Française Informatisé, un citat din É. Leclerc, Manuel de typographie (1897) ilustrează
acest sens ("Il şl'italiqueţ a été connu aussi sous le nom de lettres vénitiennes, parce que
les premiers poinçons ont été faits ŕ Venise, ou sous celui de lettres aldines, parce que
Alde Manuce s'en est servi le premier en 1512"). În română, specializarea a mers în altă
direcţie, aldinele devenind la un moment dat, cum am văzut, echivalente cu "literele
grase".
În ultima vreme, foarte mulţi vorbitori au preluat din engleză termenul bold (care nu era
inclus în dicţionare - v. DEX), înregistrat de Noul dicţionar universal (2006) şi
Dicţionarul explicativ ilustrat (DEXI, 2007). Programele traduse în română folosesc
totuşi termenul aldin (de exemplu, Microsoft Office Word 2007; e drept, pentru a nu
schimba automatismele, aldinele au simbolul B - de la bold). Concurenţa scrisă indică o
situaţie încă favorabilă termenului tradiţional: Google (consultat pe 13 septembrie
2009) indică 1.730 de atestări pentru sintagma "caractere bold" şi 7.510 pentru
"caractere aldine" (în vreme ce doar 121 de citate conţin formula "caractere grase").

Bold pare să fi câştigat bătălia în uzul familiar, unde şi-a format o întreagă familie
lexicală, prin trei verbe aflate în concurenţă: a boldui (cu participiul adjectival bolduit şi
derivatele bolduire şi bolduială), a boldi (boldit, boldire, boldeală) şi a bolda (cu boldat,
boldare). Primul verb mi se pare cel mai bine instalat, cel puţin în limbajul familiar,
"Sorine, vezi ce am bolduit în mesajul tau? (pescarul.com/forum_pescuit); "bagă o
bolduire, mamă, să se vadă..." (elady.ro/forums), dar şi în texte neutre: "După ce rezolvi
tema, bolduieşte cuvintele folosite greşit sau inexistente şi demască-l pe autor!"
(hondafan.ro/forum). De fapt, chiar indicaţii bibliografice - de pe site-urile unor reviste
ştiinţifice, ale unor universităţi - folosesc verbul a boldui şi termenii derivaţi de la
acesta: "anul apariţiei se va scrie cu cifre bolduite" (cfdp.utcb.ro); "Nu se va abuza de
tehnici de subliniere (bolduire, scris cursiv, underline, ghilimele etc.)"
(ectap.ro/norme_de_tehnoredactare.php). Dacă bolduit şi bolduire pot apărea în
contexte "tehnice", derivatul bolduială e, prin sufix, tipic familiar, glumeţ: "Mi-e teamă
că bolduiala literelor nu ţine loc de demonstraţie..." (forum.computergames.ro). Destule
exemple are totuşi şi familia verbului a bolda - "Google o să boldeze cuvintele cheie
aflate in titlu" (dgeneration.ro); "capitolele vor fi numerotate cu cifre romane boldate"
(hiphi.ubbcluj.ro); "Boldarea sau italicizarea cuvintelor cheie poate avea un efect
pozitiv, dar nu abuzaţi de ea" (tudi.ro/optimizare-pentru-wordpress). Evident, vorbitorii
oscilează între cele două modele derivative concurente, cel standard-cult, în -a, cu
sufixul -ez (a bolda-boldez) şi cel popular şi familiar, în -ui, cu sufixul -esc (a boldui-
bolduiesc): "am bolduit (eu ziceam până acum Ťboldatť - cum o fi oare?"
(ocarteofraza.unspe.com). A boldi - care are marele dezavantaj al omonimiei cu
popularul a (se) boldi - "a-şi holba ochii, a se uita ţintă" e destul de folosit, cu derivatele
sale, chiar în indicaţii de redactare ştiinţifică ("Titlul va fi în caractere boldite"), ba a
fost şi înregistrat de DEXI. Exemplele din internet par să sugereze chiar anumite
preferinţe regionale; am impresia (dar e o simplă impresie) că a boldi apare mai des în
Moldova, a boldui în Muntenia şi a bolda în Ardeal.

Interesant e că verbele sunt utilizate şi cu sensuri metaforice ("a scoate în relief, a

sublinia, a evidenţia, a accentua"): "Când timpul ne va compresa vieţile într-o web-
enciclopedie, data de 11 septembrie va rămâne la locul ei, mai bolduită decât numele
actorilor pe care i-a creat" (Evenimentul zilei, 12.09. 2009); "gesturi bolduite separă
sensurile absente" (foxy22.files.wordpress.com); "excepţiile există şi ele, bolduind
norma" (hyperliteratura.reea.net).
„Matrafox“ şi „pufoaică“

Destul de multe sunt, în limbajul familiar-argotic românesc, denumirile băuturilor

alcoolice de proastă calitate: foarte ieftine, obţinute prin amestecuri sau prin fabricaţie
artizanală dubioasă. Categoria, nediferenţiată, e caracterizată pur şi simplu, glumeţ, prin
efectele ei devastatoare, evocate cu ajutorul unor hiperbole dramatice. Formulele sunt
umoristice mai ales prin contrastul între aparenţa de denumire serioasă, care poate fi
folosită în deplină linişte de către consumatori, şi conţinutul terifiant. Denumirile sunt
tipice disfemisme, care accentuează efectul negativ al băuturii, prin evocări aluzive ale
morţii, prin echivalarea cu substanţe explozive, otrăvuri etc.

Unele dintre formule sunt chiar foarte elaborate, mizând pe intertextualitate, pe citatul
aluziv sau pe interpretarea unui rol: Adio mamă, Te-am zărit printre morminte, Şterge-
mă din cartea de imobil (G. Volceanov, Dicţionar de argou al limbii române, 2006).
Metonimii hiperbolice sunt genocid şi neutron (cea de a doua, o creaţie efemeră, legată
de alarmele propagandistice ale presei din anii '80 în legătură cu bomba cu neutroni,
pregătită de Statele Unite). Termenul trotil e unul generic, evocând mai ales tăria
băuturii. Cele mai banale sunt echivalările băuturii cu o substanţă otrăvitoare:
şoricioaică sau insecticid.

În această serie intră şi matrafox, cuvânt neînregistrat de dicţionare, dar destul de

cunoscut azi: "matrafoxuri ordinare fals intitulate votcă" (Libertatea, 3890, 2003, 2);
"Garda Financiară a luat peste şase tone de viitor Ťmatrafoxť de la gura bănăţenilor"
(Gardianul, 17.11.2007); "are o figură care trădează consum de matrafox în stil barbar"
(mediafax, 22.06.2009). În dicţionarele de argou, cuvântul capătă uneori o definiţie
parţială, specializată, care nu corespunde uzului general. De exemplu, în Dicţionarul de
argou al limbii române al Ninei Croitoru Bobârniche (ediţia a II-a, 2003), cuvântul e
definit ca "băutură improvizată: alcool cu zahăr ars sau spirt medicinal cu pastă de dinţi
(în închisori)"; în diverse reportaje, descrierile variază - "băutură ameţitoare făcută din
apă, zahăr şi medicamente", "matrafoxul, băutura puşcăriaşului sărac - un amestec de
parfum, zahăr şi pasta de dinţi" (Adevărul, 18.04.2001); "Băutura omului sărac,
fabricată la repezeală din materiale disponibile. De exemplu alcool etilic, zahăr ars, şi
chimion. În puşcării se face din parfum, zahăr şi pastă de dinţi" (123urban.ro) etc. De
fapt, termenul se poate folosi pentru foarte multe combinaţii profund neatractive şi în
genere pentru orice băutură alcoolică proastă. Interesant e că matrafox mai apare cu un
sens doar în aparenţă diferit: nu desemnează numai băutura contrafăcută, substitutul de
băutură, ci şi "substitutul de benzină", combustibilul de cea mai proastă calitate: "în
Oltenia (Gorj), localnicii numesc matrafox combustibilul nerafinat pe care-l scot cu
ciutura din fântână să adape daciile" (brizu.catavencu.ro, 19.11.2008); "Când aveam
Oltcit, cum zic, cu piese franţuzeşti şi cotă de 20 de litri de benzină pe lună, dădeam o
fugă la Moineşti şi cumpăram matrafox, un reziduu inferior rezultat din cracarea
petrolului" (varanus-varanus.blogspot.com 14.10.2008). Sensul peiorativ este dominant,
aşa că nu contează foarte mult nuanţele şi detaliile denominative. Nu există, din câte
ştiu, o explicaţie mulţumitoare a originii termenului. Acesta evocă o denumire
comercială, ca de insecticid sau produs de curăţătorie chimică; nu l-am găsit atestat ca
atare, dar ar putea fi şi rezultatul contaminării dintre o asemenea denumire cu alţi
termeni expresivi, popular-argotici (a mătrăşi, matracucă etc.).

O altă prezenţă remarcabilă în lista denumirilor de băuturi alcoolice este pufoaica,

metonimie produsă de reducerea din formulele mai explicite ţuică de pufoaică, rachiu
de pufoaică sau vodcă de pufoaică. Pufoaică (cu sensul denotativ, de "haină scurtă,
vătuită şi matlasată"), provine, cum a demonstrat mai de mult profesorul Th. Hristea,
din rusescul fufaika, contaminat cu puf, prin etimologie populară. Produsul artizanal
aminteşte de Ilf şi Petrov, în al căror Viţel de aur apărea vodca din taburet - taburetovka.
Băutura este evocată în reportaje actuale: "Pufoaica, băutura de bază a ţăranului" (...);
"moş Mituşcă şi Petre (...) beau pufoaică translucidă" (Adevărul, 25.11.2007); "Rachiul
din pufoaică se vinde bine în sezonul rece" (Adevărul, 9.02. 2006). Într-un astfel de
reportaj, se explică originea - legendară sau realistă - a băuturii; textul mai adaugă o
serie de denumiri glumeţe la lista permanent deschisă: "În Ťprocesul de fabricaţieť pot
fi utilizaţi electrozi de sudură, pufoaice puse Ťla maceratť sau chiar găinaţ, pentru o
fermentare mai rapidă. Trebuie să ai un stomac de tablă ca să nu suferi după asemenea
Ťtrotilť dubios. (...) Sortimentele sunt variate şi au denumiri hilare: ŤMoartea dureriiť,
ŤBinladenť, ŤRupe gâtuť sau ŤBăşică limbať (Adevărul, 9.02. 2006).

Inventivitatea denumirilor româneşti pentru băuturile contrafăcute poate fi comparată

cu cea din spaţiul rusesc, pentru care dispunem de mai multe referinţe culturale. Vasile
Ernu, citându-i pe Ilf şi Petrov, trece în revistă băuturile neoficiale din Uniunea
Sovietică, cu denumiri expresive, unele la fel de pesimiste ca cele româneşti (Moartea
albă), altele mai poetice sau mai fabuloase: Ursul furios, Vulpea brună, Măruntaiele
căţelei ("Ce bea cetăţeanul sovietic?", în Născut în URSS, 2006, p. 83-88, 104-108).

Jocuri de cuvinte

Una dintre trăsăturile definitorii ale argoului, în comparaţie cu alte variante ale limbii,
este rolul însemnat pe care îl joacă în evoluţia sa jocurile de cuvinte. Pe lângă
mijloacele obişnuite de îmbogăţire a vocabularului - împrumutul lexical, derivarea şi
compunerea, schimbarea sensurilor prin metaforă şi metonimie -, lexicul argotic
utilizează şi simpla modificare a formelor şi a construcţiilor, prin confuzia voită cu alte
cuvinte asemănătoare. Contaminarea, calamburul, "deraierea lexicală" (de obicei
procedee discursive efemere) se fixează, produc cuvinte şi expresii care se impun în uz
datorită originalităţii lor, surprizei comice şi formei sonore evocatoare.

Dispoziţia ludică poate genera multe asocieri aparent absurde, care îi pun în încurcătură
pe cei dornici să descrie originea şi evoluţia cuvintelor şi a expresiilor. Un exemplu ar
putea fi expresia beat rangă: ne imaginăm, în mod normal, că există o legătură între un
sens propriu şi unul figurat; dar de ce ranga "bară de fier, teşită la unul din capete"
(DEX) ar fi devenit un etalon al stării de beţie? De fapt, e foarte probabil ca explicaţiile
semantice să fie inutile în acest caz. E suficient să ştim că expresia beat mangă (şi mai
netransparentă) e foarte folosită pentru a caracteriza starea de beţie intensă, pentru a
înţelege că pe tiparul intensificării s-a petrecut o simplă substituţie de cuvinte
asemănătoare prin formă. E un tip de atracţie paronimică (confuzie între două
paronime), dar, aproape sigur, una produsă conştient, ca joc de cuvinte (calambur).
Sintagma beat rangă pare a fi recentă, dar e deja destul de răspândită: apare în mai
multe mesaje din internet - "Cum se suflă în alcooltest, versiunea Ťbeat rangăť"
(visurat.ro, 19.04.2009); "mă vedeţi beat rangă dansând fără oprire" (trilulilu.ro) - şi
este înregistrată în dicţionarul on-line de argou 123urban.ro.

În limbajul familiar-argotic, există calamburul care produce cuvinte şi sensuri noi; un

paronim este folosit sistematic, în locul cuvântului propriu, căruia îi preia sensul: dulău
(mai ales la plural, dulăi) e folosit în loc de dolar-dolari ("costă planurile 8000 de dulăi
americani", forum.barcaholic.ro), iar bulion - pentru milion. Efectul umoristic e cu atât
mai puternic cu cât distanţa semantică dintre cele două cuvinte e mai mare: În ultimii
ani, s-a mai creat o formă care pare să se bucure de succes: de la euroi, prin simplu joc
paronimic, s-a ajuns la epuroi: "şpagă de zece mii epuroi pe lună" (bzi.ro); "metrul
pătrat fix 45 de epuroi" (forum.dupablogurilegri.ro), "dau permise pe 200-300 de
epuroi" (15.02.2009). Epuroi (variantă grafică sau de pronunţare pentru iepuroi) e o
deviere de gradul al doilea, pentru că modifică prin calambur o formă deja modificată
pfaţă de normă: euroi, plural atipic, glumeţ, de la euro. La apariţia noii forme a
contribuit probabil existenţa celuilalt joc de cuvinte, care transforma dolarul în dulău:
începe astfel să se constituie o paradigmă animalieră a banilor. Dacă fiecare inovaţie,
luată în parte, nu e foarte ingenioasă, asocierea lor - de exemplu: "datoria de un bulion
de epuroi" (gunoiul.ro, 12.12.2008) - e spectaculoasă, creând impresia unui cod secret.

În procesul derivării se produc calambururi potenţiale, în măsura în care noile formaţii

sunt (neîntâmplător) omonime cu cuvinte mai vechi, având cu totul alt sens (fenomenul
a fost descris de Adriana Stoichiţoiu-Ichim, în Vocabularul limbii române actuale.
Dinamică, influenţe, creativitate, Bucureşti, 2001, p. 139). Tensiunea dintre forma şi
sensul curente, pe de o parte, şi cele deductibile pornind de la cuvântul-bază a derivării
produce efecte comice. Derivarea argotică provoacă jocuri de cuvinte prin termeni ca
budist ("cel care curăţă WC-uri", format de la budă), botanist(ă) ("naiv", din bot, în a
pune botul), presar ("poliţist", din presă), pisanie "bătaie, anchetă", din a pisa),
bordeleză ("prostituată", din bordel, omonim cu şzeamăţ bordeleză "suspensie de sulfat
bazic de cupru"), sticlar ("beţiv", din sticlă).

Un caz special de calambur paronimic implică nume proprii - de localităţi sau de

persoane - folosite în locul cuvintelor comune cu formă asemănătoare, de exemplu
Botoşani în loc de bot, cu sensul "gură" ("Îl văduvisem de doi dinţi şi stătea scheunând
ca o potaie, încercând să stăvilească valul de sânge ce îi ţâşnea de la botoşani", M.
Avasilcăi, Fan-fan, rechinul puşcăriilor, 1994, p. 26); "Săream ca un ghepard şi le
spărgeam trompa şi botoşanul" (id., p. 39), Buzeşti în loc de buze, folosit metonimic tot
pentru "gură", Fundeni în loc de fund. Uneori întreg enunţul e aluziv, ca în întrebarea
"Care eşti din Focşani?", prin care cineva cere un foc (cf. N. Croitoru Bobârniche,
Dicţionar de argou al limbii române, 2003, G. Volceanov, Dicţionar de argou al limbii
române, 2006).
În limbajul familiar-argotic mai vechi au fost înregistrate nume proprii devenite
substitute pentru cuvinte cu formă asemănătoare: Arsene, ca nume de cod pentru
anunţarea unui pericol (= Arde!) sau Radu (în "Radu l-a chemat") ca aluzie glumeaţă la
verbul a o rade ("a fugi, a dispărea". Familiar, în aluzii şi reproşuri legate de uitarea
unor lucruri, Roza (sau Tanti Roza) evocă scleroza.

Jocul de cuvinte cel mai mult studiat şi care joacă un rol important în evoluţia argoului
românesc este cel care a fost numit "deraiere lexicală". Un cuvânt (care poate face parte
dintr-o expresie) este substituit prin altul doar pe baza asemănării formale, fără legătură
semantică, a segmentului iniţial; efectul obţinut este comic şi absurd: la o parte! devine
la o paişpe! (după principiul amplificării, formula poate continua: "Mamăă, la o paişpe,
că vine şaişpe!", catavencu.ro, 30.09.2008). Unele exemple, în care segmentul iniţial
comun este mai lung, ar putea fi interpretate fie ca jocuri paronimice (calambururi), fie
ca deraieri lexicale: De acordeon! (= De acord!).

Metonimii argotice

Dacă rolul metaforei în formarea lexicului argotic este unanim recunoscut, cel al
metonimiei (în care includem şi sinecdoca) a fost adesea neglijat sau minimalizat. De
fapt, procesele metonimice sunt foarte bine reprezentate în argou, alcătuind serii întregi
de termeni şi oferind modele pentru noi dezvoltări figurate. Inovaţiile produse prin
metonimie pot deveni curând obscure, o dată cu ieşirea din circulaţie a obiectului de la
care s-a produs transferul. Unele mistere etimologice pot fi rezolvate prin descoperirea
unor informaţii contextuale, a unor detalii de viaţă cotidiană din trecut.

Câteva tipuri de metonimie sunt frecvente. Denumirea desenului de pe o etichetă devine

denumirea produsului conţinut în ambalaj. Cele mai multe exemple privesc sticlele de
băutură: în perioada comunistă, săniuţa era un tip de vodcă, corăbioara un vin ieftin, iar
două prune - o ţuică de prune. Ultima formulă a suferit, la rândul său, transpuneri
metaforice: doi ochi albaştri, ochii lui Dobrin (un fotbalist celebru din anii '60-'70) etc.

Forma, dimensiunea, culoarea şi desenul de pe o bancnotă sau de pe o monedă

determină în mod constant denumirea argotică a respectivei unităţi monetare.
Dimensiunea e în genere tratată metaforic: o bancnotă exagerat de mare e numită
cearşaf. Bancnota de 100 de lei, din anii '60-'80, pe care era reprezentată imaginea lui
N. Bălcescu, era numită - după culoarea desenului - o albastră. Dolarii sunt verzi sau
verzişori, denumiri de la care se ajunge, prin joc de cuvinte, la verdeaţă şi - prin
substituţie sinonimică sau direct metaforică - la zarzavat. Culoarea monedelor era
relevantă în trecut, pentru că diferenţia valori mari: galbeni e termenul vechi şi popular
pentru monedele de aur, în vreme ce albi, albişori sau albituri desemnau monedele de
argint. Desenul de pe bancnote intră cel mai uşor în uitare. În anii '20-'30, au fost
atestate denumirile fată-mare şi ţărăncuţă pentru bancnota de 500 de lei, pe care era
reprezentată o tânără în costum popular; în perioada comunistă, bancnota de 100 de lei
era numită şi un Bălcescu.

Metonimia care constă în desemnarea obiectului printr-una din calităţile sale e mai
puţin spectaculoasă; ea se întâlneşte în cuvinte ca: tărie ("băutură alcoolică tare"),
răcoare ("închisoare" - în asociere cu eufemismul) sau prospătură ("prostituată tânără" -
în asociere cu metafora, prin analogie cu produsele alimentare). Desemnarea calităţii
prin obiect e mai rară; ar putea fi ilustrată de salon "elegant, generos" ("îmi pare rău, e
un tip salon! Ce dacă a mai înjurat şi el un pic?", sport.365.ro).

Metonimia (sinecdoca) "întreg pentru parte" se întâlneşte în cuvântul anatomie, folosit

cu sensul "corp". Mai productiv e reversul ei, tiparul "partea pentru întreg". În sintagma
pe sticlă - apărută în limbajul colocvial şi care a cunoscut o răspândire spectaculoasă în
ultimii ani - , metonimia reţine materialul ecranului pentru a desemna nu atât obiectul
întreg (televizorul), cât conţinutul şi funcţia lui (emisiunile de televiziune). Transferul e
comic, pentru că operează o concretizare şi o reducere drastică a importanţei unui fapt;
formula s-a banalizat însă, devenind aproape neutră; o vedetă de televiziune declară:
"Zvonul că revin pe sticlă la Kanal D e neadevărat" (Cotidianul, 12.01.2009).

Asemănătoare sunt expresiile metonimice glumeţe şi ingenioase care au circulat cu

câteva decenii în urmă, dar par să fi ieşit din uz, în formulele: Te fac o pânză? - ca
invitaţie la cinematograf (filmele fiind proiectate pe un ecran de pânză); Te fac o talpă?
- ca invitaţie la plimbare şi Te fac o spumă la varice? - ca invitaţie la o bere băută la bar,
în picioare (spuma fiind metonimie "pars pro toto" pentru bere, iar varicele - o
metonimie de tipul "rezultat pentru cauză" pentru statul în picioare). Regăsim
mecanismul metonimic şi în expresia a băga o sârmă "a da un telefon" (în care sârmă e
o desemnare metaforic depreciativă a firului de telefon). Tot un fel de "parte pentru
întreg" se manifestă în referirea umoristică la mers (şi de aici la plecare) prin formula
joc de gleznă, folosită în actul verbal de alungare: ciocu' mic şi joc de gleznă (= "taci şi
pleacă!").

Metonimia "efect pentru cauză" se poate recunoaşte - asociată cu hiperbola - în genocid,

termen de desemnare a unei băuturi alcoolice de proastă calitate, deci cu efecte nocive
asupra sănătăţii ("N-are bani, dar barmanul îi toarnă un ŤGenocidť de patru mii suta.
Vodcă de-aia la jumate pe care scrie vodcă ş-atât", Adevărul, 9.09.2002), te-am zărit
printre morminte ş.a. Metonimia argotică poate interveni şi în dezvoltarea unor scenarii
de tipul "cauză pentru rezultat": în loc de a spune că cineva este trist sau melancolic, se
recurge la descrierea unei origini bufe a stării: a căzut în butoiul (sau cazanul) cu
melancolie. Identificarea legăturii dintre cauză şi efect nu totdeauna evidentă,
metonimia reprezentând un test de perspicacitate şi o sursă de umor. Pentru a-i reproşa
cuiva că îi blochează vederea, cineva poate recurge la formule elaborate şi clişeizate, de
tipul: ai mâncat sticlă? sau ai rude la Mediaş? (localitatea unde se află o cunoscută
fabrică de sticlă).
Metonimia este cu atât mai spectaculoasă, cu cât condensează mai multe salturi
semantice, rămânând însă decodabilă: denumirile glumeţe Cooperativa Ochiul şi
Timpanul sau Pleoapa şi Timpanul (pentru poliţia secretă - Securitatea - din perioada
comunistă) evocă activităţile instituţiei, selectându-le pe cele mai nepopulare (urmărirea
şi ascultarea convorbirilor) şi indicându-le fie prin organul care le realizează (ochiul),
fie chiar printr-o parte a acestuia (pleoapa, pentru ochi; timpanul, pentru ureche).

În măsura în care desemnarea indirectă - prin parte, cauză, efect etc. - atenuează efectul
negativ al unei numiri explicite, metonimia se asociază cu eufemismul. O asemenea
asociere apare, de exemplu, atunci când verbul a speria este folosit cu sensul "a fura"
("a face să dispară"), sperietura fiind o posibilă cauză a dispariţiei: "dimineaţa, nea Jean
nu face decât o voltă şi-i sperie argintăria" (G. Astaloş, 1997: 80); "Abia când a venit
controlorul am observat că puştiul reuşise să-mi Ťsperieť ceasul" (astromantic.ro).

Caraliu, şingaliu...

Am urmărit săptămâna trecută câţiva dintre termenii care desemnează, în argoul

românesc, poliţistul: sticlete, curcan, scatiu, cloncan, copoi, prepelicar, gabor, presar,
priponar, trocar. Lista e totuşi mai bogată şi merită să fie completată cu câteva alte
cuvinte, chiar dacă unele au doar o circulaţie limitată.

Termenul caraliu ("poliţist, gardian") nu are atestări prea vechi, dar pare să se fi
răspândit foarte mult în ultimele decenii: "opresc pe Crângaşi, că la Politehnică e caralii
şi ăia nu-s obişnuiţi cu filmele documentare" (G. Cuşnarencu, Tratat de apărare
permanentă, 1983, p. 27); "ochelarii, şoaptele cifrate, semnalele caraliilor de-acolo îţi
dădeau un sentiment de mândrie" (P. Goma, Ostinato, 1991, p. 91); cuvântul este
înregistrat în toate dicţionarele de argou apărute după 1989. Originea sa pare a fi în
limba romaní, cel puţin dacă ţinem seama de formula avelo caralo!, glosată: "vine
poliţistul" (în G. Volceanov, Dicţionar de argou al limbii române, 2006). Caraliu nu a
fost discutat de Al. Graur în cunoscutul său studiu despre elementele ţigăneşti din
română, din 1934; l-a înregistrat, în schimb, Vl. Drimba (Cercetări etimologice, 2001,
p. 252), sugerând ca posibil etimon cuvântul ţigănesc karaló "spinos, ghimpos".
Cuvântul apare în Micul dicţionar rom-român al lui Gh. Sarău (1992) în forma kanraló,
-í, cu acelaşi sens (dar şi, substantivat, ca epitet peiorativ pentru evrei). Evoluţia
semantică s-ar putea explica în mod destul de plauzibil, printr-o trecere metaforică şi
metonimică de la spini la pericol: "atenţie, te înţepi!" ar fi o variantă pentru "atenţie, te
arzi!". (Surprinzător, găsim un karali şi în Grammaire de la langue des Rommes a lui J.-
A. Vaillant, Paris, 1861, dar glosarea - "grâce de Dieu" - nu se prea leagă de cele de mai
sus!). Izolat, a fost atestat şi un cara - cu sensul "poliţist", în limbajul hoţilor (Flacăra,
nr. 22, 1993); este probabil o abreviere din caraló-caraliu, deşi nu s-ar putea exclude
legarea ambelor forme de kar (în romaní, termen vulgar, desemnând organul sexual
masculin): e întotdeauna posibil ca duşmanul principal să fie desemnat cu un termen
foarte peiorativ.
Caraliu seamănă ca formă şi e identic ca sens cu şingaliu, adaptare a ţigănescului
�ingálo (la Gh. Sarău cu explicaţia "poliţist"). În dicţionare şi în presă apare uneori şi
forma şingalo (G. Volceanov, 2006), simţită ca un element străin, neintegrat în limbă:
"Etnicii romi din Slobozia Bradului au aflat miercuri ce drepturi au chiar de la poliţişti,
sau de la şingalo, cum se numesc aceştia în limba romaní" (stirilocale.ro, 12.12.2008).

Alte dicţionare ne permit să întrezărim ceva din evoluţia semantică a lui şingalo, în
interiorul limbii romaní. La J.-A. Vaillant, în 1861, singa era înregistrat cu sensul
"corn", singaloro fiind un "animal cu coarne". În dicţionarul romaní-german al lui
Dieter W. Halwachs şi Gerd Ambrosch (1999), adjectivul schingalo (în ortografie
germană) are explicaţia "încornorat, cu coarne, ascuţit, colţos", iar substantivul cu
aceeaşi formă înseamnă "rădaşcă". Poliţistul este aşadar, din punctul de vedere al
argotizantului, "cel cu coarne", "cornutul", în mai multe posibile ipostaze: poate
diavolul, poate rădaşca, dacă nu cumva vreun mamifer cu coarne... Până la urmă,
şingaliu confirmă tendinţa puternică a argoului de a desemna poliţiştii prin termeni
negativi, mai ales prin metafore animaliere; în plus, există ceva în comun cu caraliu:
ambii înţeapă sau împung....

Între celelalte elemente ale seriei, foarte interesant e termenul manuş, pe care N.
Croitoru Bobârniche (Dicţionar de argou al limbii române, 2003) şi G. Volceanov 2006
îl consideră invariabil şi par să-l asimileze unui nume propriu (în forma manuşu). E
vorba tot de un împrumut din limba romaní, sau mai curând de un termen ţigănesc
insuficient integrat în limba română, destul de rar folosit chiar în argou. Nu e totuşi
neadaptat gramatical, folosindu-se şi la plural: "ca să-i deruteze pe Ťmanuşiť (poliţişti)"
(Dilema, nr. 101, 1994). Manuş este probabil desemnarea cea mai neutră, lipsită de note
peiorative, a poliţistului, pentru că sensul originar al cuvântului, în romaní, este "bărbat,
om". Termenul a intrat şi în argourile din alte limbi: în franceză, manouche a căpătat
sensul generic de ţigan sau, metonimic, a ajuns să desemneze limba romaní (G. Sandry,
M. Carrčre, Dictionnaire de l'argot moderne, 1953).

Am mai putea lua în discuţie pe lest - "la un moment dat a ieşit un lest şi a ordonat să
intre următorul" (M. Avasilcăi, Fan-fan, rechinul puşcăriilor, 1994, p. 10), înregistrat şi
de N. Croitoru Bobârniche, cu sensurile "poliţist" şi "om de nimic". Termenul ar putea
fi pur şi simplu o metaforă depreciativă, pornind de la sensul principal "încărcătură
formată din nisip, pietriş, plumb etc. care asigură stabilitatea navelor de apă sau aeriene;
balast", trecând prin acela secundar de "lucru nefolositor, inutil". În fond, lestul este
ceea ce trebuie abandonat în momentul plecării, lucrul de care cineva se descotoroseşte
rapid ca să-şi găsească libertatea.

Destul de rar este ţagher - "Profitând de faptul că nu se afla nici un Ťţagherť cu ochii pe
el, (...) a înghiţit un amestec de medicamente, numai de el ştiut. Medicii au stabilit că
puşcăriaşul se otrăvise cu barbiturice" (Ziarul de Iaşi, 15.12.1997); "m-au şi băgat în
seamă patru ţagheri" (Avasilcăi 1994: 10), pe care dicţionarele noastre nu-l cuprind şi
pentru care nu am găsit deocamdată o explicaţie etimologică plauzibilă.
Oricum, seria este surprinzător de bogată şi variată, prin originea şi prin conotaţiile
termenilor.

Poliţist, substantive

În orice argou interlop, poliţistul e un personaj esenţial, desemnat de o serie bogată de

sinonime. Nu se fac, în genere, diferenţe între tipurile de agenţi (după grade sau
atribuţii); desemnările sunt mai curând generice, referindu-se atât la poliţist (în limbajul
celor aflaţi în libertate), cât şi la gardian (în argoul închisorii).

Cele mai vechi denumiri ale poliţistului în argoul românesc sunt nume de păsări,
folosite metaforic: sticlete, curcan, scatiu, cloncan. Sticlete apărea deja în primele
atestări ale argoului românesc, la N.T. Orăşanu (Întemniţările mele politice, 1861) şi la
G. Baronzi (Misterele Bucureştilor, 1862), cu glosarea "soldat, dorobanţ"; a fost reluat
(în varianta grafică stiglete şi cu explicaţia "gardian") în lunga listă publicată de
ziaristul N. Scîntee în Dimineaţa din 21.11.1906, sub titlul "Din viaţa de puşcărie".
Scatiu a fost alăturat celor de mai sus de Barbu Lăzăreanu, în articolul "Argot-ul
delicvenţilor", publicat în Adevărul literar şi artistic din 21 ianuarie 1923), iar cloncan a
fost discutat de Iorgu Iordan (1943). Metaforele au fost explicate de Iordan (în 1935,
1937) prin factori istorici: prin extindere de la vechea denumire glumeaţă a dorobanţilor
(a se vedea Peneş Curcanul al lui Alecsandri) sau pornind de la o imagine: "atitudinea
(comic de ţanţoşă)" sau, mai curând, uniforma colorată a agenţilor din secolul al XIX-
lea. Astăzi este încă în uz metafora sticlete ("Sticleţii procurori", titlu în Ziua,
21.02.2006), în mai mică măsură curcan ("Dacă se buluceşte lume, pac şi curcanii cu
caschetă la mijlocu' străzii, între două benzi", i-m-u-n.com, 23.08.2008); nu par să mai
circule nici scatiu, nici cloncan.

Mai puţin autentice sunt argotismele copoi sau prepelicar, pe care sursele argotice vechi
nu le atestă: deşi metafora pe care se bazează cuvintele este mult mai transparentă decât
în cazul denumirilor de păsări, ele par mai curând calcuri culte (folosite în traducerea
unor romane poliţiste).

În schimb, e curent şi azi termenul gabor ("poliţist"; "gardian"), atestat din anii '30 şi
folosit de atunci permanent: "Întâi l-au prins gaborii pe Nicu-Piele" (E. Barbu, Groapa,
1974, p. 247); "Gata, şefu'. Eu sunt hoţ, dumneata eşti gabor... Ai câştigat!" (Tineretul
liber, 576, 1992), înregistrat de toate dicţionarele noastre de argou. Originea sa nu este
totuşi foarte clară, din punctule de vedere al evoluţiei semantice; forma trimite la
numele propriu Gábor (forma maghiară pentru "Gabriel"). Popular, în Transilvania (în
varianta gabur, citată în Dicţionarul Academiei), acesta circula ca termen depreciativ
(cu sensul "prost"). După Al. Ciorănescu (Dicţionarul etimologic a limbii române,
2001), transformarea numelui propriu în nume comun s-ar fi petrecut mai întâi în
săseşte, unde numele maghiar foarte răspândit ar fi ajuns să însemne, prin antonomază,
"ţăran, om simplu". S-a propus la un moment dat o altă etimologie, neconvingătoare,
prin bulgară (gabăr "eram prost", la Ciureanu 1935). În acelaşi timp, se ştie că gabori
(cu pălărie) e desemnarea unui grup de ţigani din Transilvania (vorbitori de maghiară);
acesta pare însă a fi rezultatul unei evoluţii semantice divergente.

Alte desemnări argotice ale poliţistului sunt cele formate cu sufixul -ar: presar, priponar,
trocar. Presar este un derivat de la presă, nume argotic pentru un instrument de tortură,
pentru anchetă în genere (a băga la presă "a ancheta") şi, prin extindere, pentru poliţie.
Omonimia cu presă "jurnalism" şi cu presar "jurnalist, om care lucrează în presă" nu e,
probabil, intenţionată; cel puţin în cazul lui presar, termenul argotic este mai vechi decât
cel din jargonul jurnaliştilor. Şi mai transparent e cuvântul priponar: poliţistul e cel care
priponeşte (= arestează) şi trimite la pripon (= închisoare). Trocar (înregistrat în
Dicţionarul de argou al lui G. Volceanov, 2006) provine de la troacă: cuvântul e şi un
termen de desemnare a locuitorilor din Şcheii Braşovului şi o poreclă dată ardelenilor
de către locuitorii din Muntenia (s-a observat că atât trocar, cât şi gabor trimit la spaţiul
ardelenesc). Trecând în revistă diferite explicaţii, Al. Ciorănescu preferă totuşi să vadă
în trocar o aluzie la "animalul care mănâncă din troacă". Ar fi atunci vorba de o
metonimie combinată cu o metaforă depreciativă (care face trecerea de la troacă la porc
şi de la acesta la o categorie umană). De altfel, şi troacă e un termen pentru poliţist sau
gardian, folosit curent de M. Avasilcăi, în Fan-fan, rechinul puşcăriilor, 1994: "troacele
pârnăii m-au bătut de să mă smintească" (p. 8); "troacele au fost nemulţumite şi au
început a agita bastoanele" (p. 12); "troaca de pe secţie a venit şi ne-a anunţat că vom fi
ascunşi la zarcă" (p. 13).

Într-un articol din ziarul Ordinea, din 19.12.1935, autorul (D.I. Atanasiu) încerca să
integreze în discurs, într-un dialog aparent autentic, cât mai multe argotisme, printre
care o întreagă serie de denumiri pentru poliţişti: "Prin partea locului era o ŤCoană
Leancať, nişte Ťvrăbiiť şi nişte Ťgabâriť, Ťo şleahtă de presariť, aşa că din partea asta
eram bun asigurat că n-o să dau ochii cu Ťpresať"; mai departe apar "sticletele din post"
şi "curcanii". Autorul îşi glosează termenii, dar introducând diferenţieri care par destul
de artificiale, chiar false: ŤCoană Leancať = "comisar prost", Ťvrăbiiť = "sergenţi de
stradă proşti", Ťgabâri/gaboriť "agenţi", Ťo şleahtă de presariť "agenţi care umblă după
mită" . Termenii în sine sunt autentici sau - cei fără alte atestări - credibili, pentru că
intră în seriile deja existente: vrabie se raportează la paradigma, descrisă mai sus, a
numelor de păsări, iar Coana Leanca e o poreclă depreciativă care poate sugera
slăbiciunea, ineficacitatea.

Lista poate continua cu caraliu, ţagher, lest, manuş şi altele.

Husen

Husen este unul dintre cuvintele mai puţin frecvente, dar rezistente în timp, ale argoului
românesc. Termenul a fost înregistrat în anii '30 ai secolului trecut: de V. Cota, în Argot-
ul apaşilor. Dicţionarul limbii şmecherilor (1936) şi de M. Negru (într-o notiţă din
Adevărul literar, 5.01.1936: "vede husănu material"). Cuvântul circulă în oralitate, cu
mai multe variante fonetice - husen, husăn sau husân -, manifestând o stabilitate
caracteristică pentru nucleul limbajului interlop.

Personajul denumit husen are în scenariul agresiunii un rol important, fundamental

pentru lumea interlopă: e victima, păgubaşul - numită astfel chiar din momentul alegerii
sale: "au ochit un husăn de avea banii grubă pe el" (E. Barbu, Groapa, p. 328); "îşi
alege... Ťhusenulť (victima) în magazinul ŤUnireať" (Adevărul, 334, 1991). Calitatea
de potenţială victimă este şi baza pentru o utilizare peiorativă a cuvântului, cu sensul
mai larg de "om naiv, prostănac": "Ce-l jigni pe husăn? Că-l avansai general?" (P.
Goma, Ostinato, p. 33); "Ce husen e, mă, ăla, nu ştie nici să treacă strada"
(123urban.ro). În internet, se găsesc destul de multe atestări recente ale cuvântului - fie
ca element argotic prezentat în scop documentar, cu glosări aproximative, de tipul
"husen" - "persoană din mediul rural" (Curierul zilei, 18.03.2009), fie în insulte, adesea
destul de vulgare. Majoritatea atestărilor ilustrează sensul de bază: "Dacă tu ai fost
husen şi ai luat ţeapă, ce să-ţi fac?" (forum România liberă, 25.02.2009); "Ion Nicolae
nu este nici pe departe ceea ce, în limbaj de cartier, numim husen. El este chiar bine
înfipt în oraş, deţinând un cumul de calităţi şi funcţii" (Arena vâlceană, 6.10.2006).
Cuvântul apare şi în sintagma husen de gară, formată pe tiparul amplificărilor ironice
(ca şi fraier cu cioc, fraier cu sonerie) şi în care pare să se ghicească un fapt social real:
rolul de victimă perfectă atribuit de hoţii de buzunare provincialilor sosiţi în gară.

Ar mai exista şi un feminin husănoaică (înregistrat de T. Tandin, în Limbajul

infractorilor, 1993), care nu pare, însă, tocmai frecvent: nu i-am găsit, deocamdată,
nicio atestare în internet.

Originea termenului husen a fost explicată convingător de Al. Graur, într-un articol -
"Notes sur quelques mots d'argot" - din 1937; lingvistul a arătat că este vorba de un
împrumut din idiş, unde substantivul husn are sensul "logodnic". Etimologia a fost
preluată de Micul Dicţionar Academic (MDA, 2002), în care s-a ales varianta fonetică
husăn; în DEX cuvântul lipseşte, ca şi în Noul dicţionar universal (NDU, 2006) şi în
Dicţionarul explicativ ilustrat (DEXI, 2007). În Dicţionarul etimologic al lui Al.
Ciorănescu (traducerea românească din 2001), pentru husăn se reia etimologia propusă
de Graur, cu o diferenţă de grafie, cuvântul-sursă din idiş fiind scris chôssen. De fapt, în
dicţionarele actuale de idiş forma standard a cuvântului (de origine ebraică) este khosn;
sensul său este atât "mire", cât şi "logodnic".

Tot Al. Graur are meritul de a fi observat legătura dintre husen şi fraier, două cuvinte
care ilustrează aceeaşi evoluţie semantică, trecerea de la sensul de "logodnic" la acela
de "naiv", "victimă". E foarte probabil ca sensul argotic al lui husen să se fi dezvoltat
după modelul lui fraier, imitând o schimbare semantică încă transparentă în epocă. În
privinţa lui fraier, lucrurile sunt destul de clare: cuvântul Freier - la origine cu sensul
"logodnic" - are şi în prezent, în germana colocvială, semnificaţii metaforic-peiorative,
în primul rând de "client al unei prostituate". Colocvialismul s-a răspândit în mai multe
limbi slave, fără să se poată spune cu exactitate dacă idişul a servit sau nu de
intermediar. O discuţie foarte interesantă, pe site-ul wordreference (http://forum.word
reference.com/showthread.php?t=781472), purtată între anii 2006 şi 2008, compara, din
perspectiva vorbitorilor actuali, nuanţele de sens ale reflexelor cuvântului german în
registrul colocvial-argotic din limbile slave. În opinia participanţilor, sensul din
poloneză al lui frajer este clar depreciativ (şi identic cu cel din română): "naiv, prost,
bun de înşelat"; un sens similar există şi în rusă, unde cuvântul Fpaep ar fi, totuşi,
învechit; în cehă, slovenă şi croată, cuvântul se pare că are accepţii pozitive ("drăguţ,
simpatic, cool") sau neutre ("tip", "prieten/iubit"); în sârbă ar exista ambele sensuri.

Trecerea de la sensul "logodnic" la acela de "victimă" cere nişte lămuriri suplimentare.

După Ciorănescu (Dicţionarul etimologic), "semantismul pare să se explice prin ideea
că logodnicul este totdeauna tras pe sfoară". S-ar putea presupune şi trecerea de la
sensul "client al unei prostituate" la acela de "victimă", prin scenarii destul de tipice ale
asocierii dintre prostituţie şi jaf. Am propus însă, cu altă ocazie, o explicaţie prin
modelul metaforic (alegoric) al furtului sau înşelăciunii ca nuntă: în viziunea ironică,
antifrastică, a limbajului familiar şi argotic, în care cârciuma e numită biserică şi
închisoarea pension, nu e nefiresc ca relaţia dintre victimă şi agresor să fie descrisă în
termeni amoroşi, iar victima să devină aspirantul pasionat al întâlnirii fatale.

În vreme ce fraier şi-a lărgit extrem de mult sfera de circulaţie, devenind un cuvânt
familiar de bază, husen a rămas în cercul restrâns al limbajului lumii interlope, de unde
pătrunde accidental şi în stilul expresiv-agresiv a altor vorbitori, cu o anume notă de
exotism.

Cafting

Verbul a cafti a fost atestat încă din anii '30, cu sensul fundamental "a lovi, a bate; a da
o lovitură": "L-au turnat şi l-au caftit fraierii în grubă"; "I-am caftit una" (P. Ciureanu,
"Note de argot", 1935). Se pare că a avut succes, pentru că apare în majoritatea
contribuţiilor lingvistice despre argou ale vremii (V. Cota, Argot-ul apaşilor, 1936, Al.
Vasiliu, "Din argoul nostru", 1937, V. Chelaru, "Din limbajul mahalalelor", 1937, C.
Armeanu, "Argot ieşean", 1937 1944 etc.). Între timp, şi-a lărgit mult sfera de circulaţie,
intrând în zona de interferenţă dintre argou şi limbajul familiar. Are destul de multe
atestări în literatură: "Zi, faceţi pe-ai dracului...? Acum vă caftesc!" (E. Barbu, Groapa,
1974: 252); "Presupun că mai aveau pe cineva de caftit" (G. Arion, Atac în bibliotecă,
1983: 25); "Prinsese în cele din urmă doi păianjeni de pământ şi îi pusese să se
caftească" (Desant '83: 358) etc.; este cuprins în dicţionarele generale curente, dar şi în
toate glosarele şi dicţionarele actuale de argou (T. Tandin, 1993, N. Croitoru Bobârniche
1996/2003, G. Volceanov 1998/2006). Nici în presa actuală apariţiile sale nu sunt deloc
rare: "Ghici cine pe cine cafteşte?" (Ziua, 4.05.2009); "Moscovitele îşi caftesc bărbaţii"
(bucuresti-info.com, 1.04.2006); "S-au caftit în trafic (Cancan, 7.07.2009) etc.

Originea verbului nu este însă deloc clară. DEX (şi, urmându-l, Micul dicţionar
academic, Noul dicţionar universal, Dicţionarul explicativ ilustrat) indică drept etimon
un ţigănesc cafti sau kafti. Numai că o asemenea formă nu apare în Micul dicţionar
rom-român al lui Gh. Sarău (1992), după cum nu apărea nici în alte glosare, mai vechi,
ale limbii romani (la M. Kogălniceanu, A. Vaillant, G. Potra etc.); Nici autorii care s-au
ocupat de elementele ţigăneşti din română - Al. Graur, A. Juilland, Vl. Drimba - nu
pomenesc de existenţa vreunui cafti între acestea. De unde să fi apărut, totuşi,
pseudoţigănismul cafti din dicţionarele noastre? E posibil să fi fost presupus sub
presiunea multor verbe argotice în -i, de origine ţigănească (a cardi, a gini, a hali, a
mardi, a pili, a uşchi etc.). Al. Ciorănescu, în Dicţionarul etimologic al limbii române,
lasă chestiunea nerezolvată, sugerând totuşi o altă direcţie de investigaţie, în căutarea
unei surse orientale.

A cafti ar putea fi pus în legătură cu expresia a lua un caftan şi cu verbul a căftăni

(derivat din caftan, provenind din turcescul kaftan), ambele cu sensul secundar,
metaforic, "a bate" (consemnat de dicţionarul academic al lui Sextil Puşcariu, DA;
pentru expresie, şi de Lazăr Şăineanu, în studiul său asupra turcismelor din română).
Bătaia este văzută ca un act pozitiv, în avantajul victimei, şi în alte cazuri similare: a
altoi, a cârpi, a mângâia. În cazul căftănirii - în sens propriu, învestitura în funcţia de
domnitor sau boier - contrastul ironic al metaforei este şi mai mare. Rămâne, totuşi,
problematică diferenţa dintre forme, care nu poate fi explicată în mod foarte
convingător. A cafti a fost poate scurtat sau refăcut din a căftăni, finala -ăni fiind
interpretată ca un sufix; această explicaţie rămâne totuşi o simplă ipoteză, cu destule
semne de întrebare.

Oricum, constatăm că verbul a cafti are o familie lexicală destul de bogată. În categoria
numelor de agent, de la a cafti s-au format substantivele caftitor "bătăuş", cu femininul
caftitoare, şi caftangiu (caftangioaică), cu acelaşi sens, dar cu o notă mai puternic
peiorativă, caracteristică sufixului -a(n)giu. Cuvântul astfel derivat a devenit omonim cu
vechiul caftangiu (din turcescul kaftancý), numele unui rang boieresc (ale cărui
atribuţii, la origine, includeau păstrarea caftanelor). Caftangiu - "represaliile anti-presă
ale caftangiilor din escortă" (Expres, 34, 1992); "caftangii cu psihologie de gaşcă" (A.
Pleşu, în Dilema veche, 19.03.2009) - pare să piardă teren, fiind concurat de sinonimul
său aparent mai neutru, dar cu atât mai ironic. Caftitor funcţionează atât ca substantiv
("Trebuie să-l ginească pe caftitor", Goma, Ostinato, 1991: 49; "Celebrul caftitor băgat
la zdup", dupabloguri.realitatea.net, 22.05.2009), cât şi ca adjectiv: "vrea să dea legi
care să le tempereze elanul caftitor" (Gândul, 30.10.2007); "a ales un mod de-a dreptul
caftitor să îi încurajeze" (Ghimpele de Cluj, 1.10.2008). Ca substantiv, caftitor apare
destul de des în construcţii glumeţe, ca de taxinomie ştiinţifică, care indică şi victima
tipică, evocând o anume stabilitate a activităţii: "un fotbalist caftitor de babe"
(sighisoara-samizdat.ro), "gloriosul caftitor de suporteri" (Evenimentul zilei,
17.03.2006); "caftitor de ziarişti" (forum.realitatea.net, 4.12.2007) etc.

Bine reprezentate sunt şi numele de acţiune: de la a cafti există un derivat în -eală

(cafteală, atestat prima oară tot de Cota, 1936), precum şi un derivat regresiv, caft.
Ambele sunt larg folosite: "pe la nouă se încinge un caft" (S. Tănase, 1990: 311);
"preîntâmpinarea cafturilor de sorginte britanică" (Orizont, 28, 1990); "Caft politic între
seniori şi juniori: (Telegraf, 12.05.2009); "nu se ştie de unde iese cafteala" (Brunea-Fox
1985: 138); "o să iasă cu cafteală..." (Adevărul, 403, 1991); "Obiceiurile românilor la
alegeri, din trecut până în prezent: pomană şi cafteală" (Cotidianul, 27.11.2008).

Acestora li s-a adăugat, în ultima vreme, pseudo-anglicismul glumeţ cafting (Granser

1992: 87): "Cafting şi fair-play" (Suplimentul de cultură, 164, 2008), "Cafting între
două mirese" (Jurnalul naţional, 13.02.2008). Forma are potenţial umoristic, pentru că
atribuie bătăii tradiţionale aparenţa unei activităţi sportive şi moderne.

Tiribomba

Cuvântul tiribombă nu este foarte nou, dar a intrat cu oarecare greutate în dicţionarele
noastre uzuale. DEX nu îl înregistra; în schimb, în Micul dicţionar academic (MDA), în
Noul dicţionar universal (NDU) şi în Dicţionarul explicativ ilustrat (DEXI), termenul
apare, cu sensul de bază "carusel, căluşei", desemnând aşadar o instalaţie rotitoare
caracteristică pentru bâlci sau parcul de distracţii; în MDA, în plus, există şi sensul
"jucărie în formă de minge, confecţionată din hârtie colorată, umplută cu rumeguş şi
care este atârnată de un elastic". Etimologia indicată în dicţionare este cea stabilită de
Al. Graur (în Etimologii româneşti, 1963, p. 155), care a legat sensul "căluşei, carusel"
de numele unui cântec popular italienesc, dar şi de al unei versiuni româneşti, cu
melodie, se pare, diferită. Evoluţia semantică este foarte plauzibilă: e posibil ca, o
vreme, cântecul italienesc (cu ritm rapid) să fi fost folosit în muzica de bâlci şi să fi fost
asociat cu învârtirea caruselului. E totuşi necesară o mică precizare filologică: titlul
melodiei italieneşti (mai exact, napolitane) nu este Tiribomba (cum îl indica Al. Graur,
şi după el toate dicţionarele noastre), ci Tiritomba. Modificarea fonetică s-a petrecut
foarte uşor, fie prin simplă asimilare consonantică, fie, mai probabil, prin etimologie
populară (cuvântul fiind apropiat de bombă). În refrenul melodiei napolitane, termenul
tiritomba apare repetat de mai multe ori ("Tiritomba, tiritomba, tiritomba all'aria va...").
În traducerile din dialect în italiana standard (cel puţin în cele disponibile pe internet),
cuvântul este păstrat ca atare - nici tradus, nici explicat. În dicţionarele italieneşti
generale (De Mauro, Zingarelli) se găseşte doar tiritombola, cuvânt toscan, explicat prin
contaminare expresivă din tirare şi tombola şi care are câteva sensuri - "rostogolire";
"sfârlează de lemn" etc. - destul de apropiate de caracteristicile unui dispozitiv rotitor.

Oricum, forma tiribombă a căpătat în română destule sensuri noi, desigur datorită
sonorităţii sale speciale, care o predispune către utilizări colocviale glumeţe şi uşor
depreciative. Al. Graur arăta (în textul citat) că "imediat după primul război mondial,
cuvântul era răspândit în limbajul familiar din Bucureşti şi din alte părţi, cu sensul de
Ťdrăcieť (...), Ťcomčdie, surprizăť etc.". Dicţionarele de argou din ultima vreme
înregistrează şi alte evoluţii semantice ale lui tiribombă. La Nina Croitoru Bobârniche
(1996, 2003) apare sensul "comedie", dar şi un înţeles depreciativ, insultător: "om de
nimic, vagabond, derbedeu"; ultima utilizare este consemnată şi în dicţionarele lui G.
Volceanov (1998, 2006), care adaugă şi un sens mai curând tehnic, dar tot din sfera
distracţiilor populare: "aparat constând într-un ciocan cu care trebuie nimerită o capsă
pocnitoare, întâlnit odinioară în peisajul bâlciurilor".
Atestările actuale, din presă şi din internet, confirmă conservarea vechiului sens -
"carusel, instalaţie rotitoare" -, cel mai bine reprezentat: "Vând instalaţii de agrement
(tiribombă bâlciuri)" (roportal.ro); "au cumpărat rechizite pentru copii, haine, s-au dat
în tiribombă şi la final s-au delectat cu ceva rece" (stradaonline.ro). Cu acest sens de
bază, tiribombă ajunge adesea termen de comparaţie: "Dacă te gândeşti atent, fără
patimă, lumea de azi e ca o tiribombă" (cristian.alvalia.ro); "maşina a mers cca 40 de m
pe frână în linie dreaptă, reuşind să evit Dacia care se învârtea ca o tiribombă"
(craiovaforum.ro). Frecvente sunt şi folosirile metaforice, tiribomba devenind un nume-
substitut pentru orice alt obiect care se roteşte - de pildă, bara de acces rotativă de la
metrou: ("Dar ce, mă, în Spania nu erau tiribombe de-astea când intrai la metrou?",
blogs.click.md). Ideea de rotire poate fi încă prezentă în unele utilizări, care tind însă tot
mai mult spre un uz ironic general, către posibilitatea de a desemna un obiect oarecare:
"Ideea că orice tiribombă zburătoare pe care noi o vedem vine de pe altă planetă este
doar o invenţie a unor aventurieri care n-au ce face" (stirileprotv.ro); "ne plimbăm
purtaţi de un fel de Ťtiribombă cosmicăť" (primaria-mizil.ro); "e ora 11:40, iar cei de la
ROSAL trec cu tiribomba de curăţat străzi pe la mine prin cartier" (de-blog.net). În
unele cazuri, sensul pare puternic influenţat de apropierea de bombă, tiribomba fiind o
informaţie cu aparenţe impresionante, dar înşelătoare: "în timp ce preşedintele
Consiliului s-a jucat cu declaraţiile, spunând că Branul a fost deja vândut, ministrul
Culturii considera totul Ťo tiribombăť menită să supraliciteze preţul castelului"
(România liberă, 26.01.2007); "a aruncat pe piaţă tiribomba impozitului forfetar, care
nu numai că nu a dus la încasări suplimentare, dar le-a şi diminuat" (amosnews.ro).

Instabilitatea semantică a cuvântului e aşadar destul de mare, dar nu surprinzătoare: atât

forma (cu sonoritatea sa aliterativă şi spectaculoasă), cât şi sensul (de "obiect
învârtitor") contribuie la a-l transforma în substitut expresiv pentru obiectele, acţiunile
sau persoanele necunoscute sau nedemne de încredere, tratate cu ironie sau suspiciune.

Exive sau ixive

Un cuvânt argotic necuprins în dicţionarele noastre generale, stabil ca sens, dar cu mai
multe variante fonetice şi ortografice, este ixivă (sau icsivă, exivă, ecsivă...). Termenul a
fost înregistrat de V. Cota, în micul său glosar de argou din 1936 (Argot-ul apaşilor.
Dicţionarul limbii şmecherilor), în forma de plural icsive, cu definiţia "acte, hârtii fără
valoare". După mai bine de jumătate de secol, cuvântul pare să fie încă în circulaţie,
mai ales în limbajul lumii interlope. A reapărut într-un reportaj despre hoţii de buzunare
(din revista Flacăra, nr. 22, 1993), tot la plural, cu explicaţia "acte". Într-un alt articol
(din Adevărul, 13.07.2005), se inventariau "cuvintele cele mai utilizate în argoul
şuţilor", amintindu-se şi de ixivă ("act"). Un alt text jurnalistic sugera o anumită
specializare semantică: "buletinul şi paşaportul, numite generic Ťexiveť, rămân
întotdeauna la proxenet" (Ziarul de Iaşi, 23.10.2001).

Glosarele şi dicţionarele de argou apărute în ultimii douăzeci de ani au înregistrat

termenul, dar au căzut în capcana variantelor sale, pe care le-au tratat ca şi când ar fi
fost cuvinte diferite. Glosarul lui T. Tandin (Limbajul infractorilor, 1993) cuprinde, la
litera E, forma ecsivă, în expresia a da ecsivă, cu sensul "a da de ştire, a anunţa", iar la
litera I - forma ixivă, cu pluralul ixive şi explicaţia "acte de identitate". Nina Croitoru
Bobârniche, în prima ediţie a Dicţionarului de argou al limbii române (1996), defineşte
cuvântul ecsivă ca "bilet trimis clandestin de deţinuţi de la o celulă la alta; scrisoare
trimisă acasă prin unul din vizitatori, fără ştirea ofiţerilor din penitenciar", iar ixivă (cu
pluralul ixive) - "acte, buletin de identitate". La ediţia a doua (2003), autoarea adaugă la
ecsivă sensul "ştire, anunţ", ilustrat de expresia preluată probabil de la Tandin (a da
ecsivă). George Volceanov şi Anca Volceanov (Dicţionar de argou şi expresii familiare
ale limbii române, 1998) tratează cuvântul tot în două intrări lexicografice diferite:
ecsivă - "act găsit într-un portofel furat"; "mesaj scris trimis pe căi ilicite complicilor
din libertate" şi ixivă - "act de identitate". Definiţiile rămân neschimbate în ediţia din
2006, semnată doar de G. Volceanov.

E destul de evident că, etimologic, ecsivă şi icsivă sunt variante ale aceluiaşi cuvânt;
argoul, cu circulaţie tipic orală, cuprinde multe cazuri de oscilaţii între sunete (ogeac şi
hogeag, ciumeg şi ciumec, bidiviu şi bididiu, zulă şi julă). S-ar putea presupune, totuşi,
că variantele fonetice s-au diferenţiat semantic, în timp, una căpătând sensul de
"document", iar cealaltă - sensul de "scrisoare, mesaj". De fapt, lucrurile nu stau aşa.
Particularizările fiecăruia dintre aceste sensuri provin doar din eşecul pe care îl
întâmpină culegătorii de argou în încercarea de a separa sensul stabil de valorile
contextuale. Argotizanţii nu-i pot ajuta, pentru că explicaţiile lor rămân cel mai adesea
contextuale şi aproximative, stângaci formulate. "Act de identitate", "buletin şi
paşaport", "act găsit într-un portofel furat" sunt, toate, ipostaze contextuale ale aceluiaşi
sens fundamental: "act". La fel, "bilet trimis clandestin de deţinuţi de la o celulă la alta"
sau "scrisoare trimisă acasă prin unul din vizitatori, fără ştirea ofiţerilor din penitenciar"
sunt simple ipostaze contextuale ale sensului "scrisoare". Citatele din texte confirmă
această echivalenţă. În Vieţaşii de pe Rahova (2005), a lui Eugen Istodor, o tânără
foloseşte acelaşi termen pentru scrisoarea (deloc "ilicită" sau "clandestină") pe care o
primeşte - şi pentru cea pe care o trimite unui condamnat: "Mami astăzi am primit exiva
de la tine şi m-am bucurat foarte mult pentru tot ce mi-ai scris. (...) Mami să-mi scrii
dacă ai primit exiva de la mine" (p. 71).

Tot citatele (din internet) demonstrează că, de fapt, nu există o legătură stabilă între
fiecare dintre forme şi un sens principal: ecsivă - forma cea mai frecventă azi, se pare -
are şi sensul "act, document" - "ia să dea o ecsivă parlamentul României" (ziua.net,
28.04.2007); " ce-a căutat, neică, să dea Ťecsivať de urgenţă", (ziua.net, 11.06.2008) -,
inclusiv " act de identitate": " Operaţiunea a fost denumită ŤExiveť (nume venit de la
actele false folosite pentru aducerea în Italia a fetelor) şi a urmărit anihilarea unei bande
care s-a dovedit a fi deosebit de bine organizată" (Ziua, 24.10.2003). Aceeaşi formă
apare (cu o variantă ortografică) şi ca echivalent pentru " declaraţie": " păi ăsta a dat
sute de eksive presarilor şi niciodată nu a sifonat pe nimeni" (sport4all.ro, 7.10.2007).

În ceea ce priveşte originea termenului, pare să existe un fir destul de solid care leagă
forma argotică românească de una similară din argoul rusesc: ksiva. Relaţia etimologică
corespunde atât formal - e posibil ca în română să fi apărut o vocală protetică (e sau i),
pentru a uşura pronunţarea grupului consonantic iniţial (ks) - , cât şi semantic: ksiva
apare în diferite studii despre crima organizată, având sensul "notiţă, mesaj" (Mark
Galeotti, Russian and post-Soviet organised crime?, 2001, p. 9; Federico Varese, "The
society of the vory-v-zakone, 1930s-1950s", în Cahiers du monde russe, 39, nr. 4, 1998,
p. 517), dar mai ales "paşaport; act sau document" (Soviet Sociology, 29, 1990, p. 81).
Unele texte explică şi etimologia termenului argotic rusesc, care ar proveni din idiş -
unde ksiva apare ca variantă fonetică a ebraicului ktiva "scriere (actul de a scrie; text
scris)" (Raissa Rozina, "Cultural constraints in meaning extensions: derivational
relations between actions and happenings", în T. Eniko Németh, Károly Bibok,
Pragmatics and the flexibility of word meaning, 2001, p. 245). Sensul etimonului
explică foarte bine stabilitatea nucleului semantic al argotismului românesc: scrisoarea,
declaraţia sau actul de identitate sunt tipice " obiecte scrise". Şi calea de pătrundere în
argou este verosimilă; ne putem doar întreba, ca şi în cazul cuvântului blat, dacă
românescul ecsivă/icsivă este preluat direct din idiş sau (şi) din rusă.

Desigur, uzul colocvial actual poate produce devieri considerabile faţă de sensul de
bază, pentru că termenul este obscur pentru cei mai mulţi vorbitori. De aceea poate fi
folosit, contextual, chiar cu sensul vag şi generic "chestii": "mă mai interesează şi o
placă TX sau pe-acolo, dacă zace pe undeva. Mă rog, exive d-astea..."
(forum.computergames.ro, 1.11.2003).

„Bani grup”

Cuvântul grubă apare în primele liste de argou românesc - la N.T. Orăşanu, în

Întemniţările mele politice, 1861, la G. Baronzi, în Limba română şi tradiţiunile ei,
1872 - cu sensul de "grămadă, mulţime (de bani)"; Baronzi îl foloseşte şi în literatură:
"A văzut cu ochii lui grubă mare la dânsa, mă, numai zgripsori pitiţi într-o purcică"
(Misterele Bucureştilor, 1862, p. 131). La aceeaşi autori (Orăşanu 1861, Baronzi 1872),
gruba apare ca denumire a decarului, a cărţii de joc cu valoarea 10 (deci cu cel mai
mare număr de simboluri desenate pe ea, cărţile următoare purtând imaginile unor figuri
umane). Nouarul era numit fratele grubii, desigur în calitatea sa de număr aflat în
imediata vecinătate a lui zece.

În deceniile care au urmat, cuvântul a circulat şi în variantele grupă şi grup, remotivări

semantice prin apropiere de neologismele de sursă franceză. Utilizarea prototipică a
cuvântului nu este ca substantiv, ci ca adjectiv (cantitativ) invariabil, în combinaţie cu
bani: "Au ochit un husăn de avea bani grupă pe el" (E. Barbu, Groapa, 1974, p. 328);
"ăştia au banu' grup" (România liberă, nr. 893, 1993); "bani grubă" (N. Croitoru
Bobârniche, Dicţionar de argou al limbii române, ed. a II-a, 2003). Trecerea spre
grup(ă) a fost motivată de lipsa de transparenţă a lui grubă, dar a fost şi favorizată de
faptul că grup(ă) desemnează o multitudine, sugerează acumularea şi poate fi simţit ca
un sinonim parţial pentru mulţime, grămadă.
În ultima vreme, remotivarea a mai avansat cu un pas, grupă primind un adjectiv care îi
atribuie mai mult sens ca intensificator adverbial, şi anume mare: "înghesuială grupa
mare!" (iorga.eu); "în concluzie, supărări minore, linişte grupa mare..." (douamaini.ro);
"la Acvarium, continuă să se fure grupa mare" (arenavalceana.ro, 3.10.2006); "sus era
frig grupa mare" (jamaykdesign.ro, 18.01.2009) etc.

Originea cuvântului nu a fost lămurită; e drept, grubă nici nu a prea intrat în dicţionarele
noastre generale şi nu e cuprins nici în Dicţionarul Academiei. La Al. Ciorănescu, în
Dicţionarul etimologic al limbii române (2001), indicaţia este "origine necunoscută". E
totuşi posibil ca la originea cuvântului argotic românesc să stea un termen slav: nu atât
adjectivul bulgăresc grub, care ia forma gruba în anumite sintagme şi care are sensul
"grosolan, rudimentar", cât mai ales adjectivul ucrainean grubiŃ, -a, care are sensul de
bază "mare, gras, obez"; gruba jinka desemnând, vulgar, o femeie gravidă (C. H.
Andrusyshen, I. N. Kret, H. V. Andrusyshen, Ucrainian-English Dictionary, University
of Toronto Press, 1981, p. 158).

Cuvântul are sens cantitativ şi de intensificare, care ar putea sta şi la originea folosirii
sale cu sensul "foarte beat", atestat în perioada interbelică: "Coane, azi îs grup"
(Valentin Gr., Chelaru, Din limbajul mahalalelor, 1937). Pentru această construcţie s-a
propus însă o altă etimologie: substantivul propriu german Krupp, numele unei mărci de
tunuri: beat crup sau grup ar reprezenta deci o simplă variaţie glumeaţă în expresia beat
tun (explicaţia, oferită de Sextil Puşcariu, în studiul "Din perspectiva dicţionarului",
apărut în 1922 şi reprodus în Cercetări şi studii, 1974, p. 221-222 ; etimologia e
prezentă şi în DLR, s.v. crup). Nu e totuşi exclusă o contaminare între o transpunere a
lui Krupp şi mai vechiul grubă, mai ales că ambii termeni funcţionează pragmastilistic
ca intensificatori ("mult", "foarte tare"). Oricum, sintagma beat grup şi folosirea lui
grup cu sensul "beat" nu par a mai fi în uz.

În schimb, expresia bani grup circulă, ajungând pe internet - "ăştia fac televiziune din
aşa ceva şi îşi iau banii grup" (piticu.ro, 1.04.2009), în versuri de melodii actuale - "Stai
la coadă ca s-o întâlneşti!/ Banii grup îţi trebui' să plăteşti! (versuri-si-creatii.ro), ba
chiar şi în denumirea unei societăţi comerciale: Banii grup SRL - Prahova.

Dumă

Cuvântul familiar-argotic dumă este unul dintre cele pe care vorbitorii le caută fără
succes în dicţionarele generale; acolo pot găsi doar omonimul său, fără nicio legătură
etimologică: dumă - "nume dat adunării legislative constituite (în 1905) în Rusia ţaristă.
Din rus. duma" (DEX). Argoticul dumă a fost înregistrat de V. Cota, în Argot-ul
apaşilor. Dicţionarul limbii şmecherilor (1936), în expresia a da duma "a se înţelege, a
mitui". Termenul provine, în mod evident, din substantivul feminin ţigănesc duma
"cuvânt, vorbă"; Gh. Sarău îl înregistrează (Mic dicţionar rom-român, 1992), indicând
şi locuţiunea me daw duma "eu vorbesc". E foarte limpede că locuţiunea verbală -
foarte transparentă în prima ei parte, prin asemănarea formală şi semantică a verbului
ţigănesc cu cel românesc - a fost transpusă ca atare în construcţia a da duma. Sensul
consemnat în anii '30 e uşor de explicat: provine dintr-o simplă specializare, prin
trecerea de la semnificaţia generală "a vorbi" la cea particulară - "a vorbi (cu cineva) în
vederea unui anume scop, a aranja lucrurile" (uz reflectat de enunţuri aluzive de genul:
"stai liniştit: am vorbit cu el").

Termenul duma apărea în Grammaire de la langue rommane des sigans a lui J.-A.
Vaillant (Paris, 1861), cu glosarea "raison, parole" şi cu exemplul "duma dao romanes"
("je parle romančçhe" ş"vorbesc ţigăneşte"ţ). L-au discutat şi Al. Graur ("Notes sur
ŤLes mots tsiganes en roumainť, 1936) şi A. Juilland ("Le vocabulaire argotique
roumain d'origine tsigane", 1952).

Multă vreme cuvântul nu a pătruns totuşi în zona de mare frecvenţă a vocabularului

argotic şi nu a fost consemnat în scris. În momentul de faţă, e destul de mult folosit, mai
ales în limbajul tinerilor, dar nu cu sensul înregistrat acum mai bine de 70 de ani.
Valorile actuale sunt direct legate de sensul de bază al etimonului: dumă înseamnă mai
ales "vorbă de duh", "poantă", "glumă". O încercare de definire din partea unui vorbitor
care mărturiseşte că a căutat inutil cuvântul în dicţionar sună cam aşa: "vorbă sau faptă
hazlie, umorul provenind din stupiditatea exprimată"; "vorbă ştrengărească, al cărui
conţinut, gramatică/ortografie/ortoepie sau topică este intenţionat greşită cu scopul de a
ridiculiza" (mihai.matei.ro). Dumă intră frecvent în enumerări cvasi-sinonimice:
"Bancuri, glume şi-alte dume" (motor-zone.ro); "perle şi dume" (forum.4tuning.ro). În
dicţionarul on-line 123urban.ro, cuvântul este glosat prin "replică", cu exemplul "Ce
dume are ăsta în el, frate...", şi prin sinonimele "balivernă, minciună": "Hai, mă laşi cu
dumele astea? Cum dracu să îţi sparg eu geamul când ştii bine că în weekend am fost la
munte! Du-te, măi, cu dumele astea! Ei nu au bani să treacă strada şi vor să-şi
zugrăvească casa". Ambele sensuri se deduc cu uşurinţă din semnificaţia de bază -
vorbă. În Dicţionarul de argou al limbii române de Nina Croitoru Bobârniche (ediţia a
II-a, 2003), dumă apare cu sensuri asemănătoare, vag depreciative: "minciună, vrăjeală,
caterincă"; "glumă proastă". În fine, uzul pare să ilustreze şi sensul "problemă,
nelămurire": "am o dumă... nu înţeleg o chestie..." (robattle.net, 17.03.2009).

E interesant că, mai ales în mediul interlop, expresia a da duma s-a păstrat, cu o altă
specializare previzibilă, de la sensul general "a vorbi" ajungându-se la "a informa, a
denunţa". O dovedeşte un fragment (cu sintaxa specifică) din declaraţia unui arestat:
"Anterior acestui moment (...), l-am sunat pe D.F. şi i-am spus: ŤBozgoretele este la
târg. Dau duma acum? (...) Menţionez că Ťdumăť în limbajul nostru înseamnă
informaţie şi m-am referit spunând acest lucru dacă este momentul să-l sun pe
comisarul Berbeceanu şi să-l informez că L.O.C. a plecat din târg spre Hunedoara"
(urbannews.ro/forum, 22.06.2007). O variantă de construcţie, cu acelaşi sens, apare în
recomandarea nu da cu duma / nu sifona "nu spune, nu vorbi" (Dilema, nr. 436, 2001, p.
11). Există şi enunţuri în care a da duma are exact înţelesul "a spune, a vorbi, a
dezvălui", fără alte specializări: "nu-ţi trece prin cap, aşa că dau duma ca să nu mori
răpus de curiozitate" (serbanhuidu.ro, comentariu din 20.12. 2008); "jur să nu îţi port
pică şi să nu dau duma mai departe" (zonainterzisa.ro); "o să dau duma când vine şefu'"
(Adevărul, 1.12. 2008).
Dicţionarul de argou al limbii române al lui George Volceanov (2006) multiplică şi
detaliază într-un mod cam exagerat sensurile cuvântului dumă şi ale locuţiunilor care îl
conţin: dumă este definit ca un "citat sau poantă preluată de altcineva şi prezentată drept
originală; glumă proastă"; a da duma înseamnă "a mitui"; a da dume - "a minţi", iar a da
o dumă - "a prelua un citat sau o poantă de la altcineva şi a o prezenta drept originală; a
face o glumă proastă" (ultimele două expresii fiind atribuite limbajului adolescenţilor).
Este înregistrat şi un derivat - dumeţ ("persoană care dă o dumă") - destul de dubios,
căruia nu i-am putut găsi nicio atestare pe internet şi care constituie probabil o creaţie
accidentală, prin analogie cu glumeţ, fără circulaţie reală.

În concluzie, termenul de origine ţigănească dumă şi-a păstrat în genere sensul

etimologic ("vorbă"), inclusiv în locuţiunea, preluată tot din romaně, a da duma ("a
vorbi"), şi a dezvoltat, prin specializare, o serie de subsensuri contextuale, între care
cele mai frecvente azi sunt cele de "glumă" (probabil şi datorită unei anumite asemănări
fonetice) şi "poantă". Oricum, frecvenţa destul de mare îi dă şansa de a deveni un fel de
cuvânt passe-partout, cu un înţeles tot mai vag, apropiat de genericul chestie...

Trendinez

Cuvântul familiar-argotic trendinez pare destul de recent; evident, nu putea să apară

înainte ca sursa lui - anglicismul trendy - să fi căpătat o frecvenţă destul de mare în
limbajul tinerilor. Trendinez nu e foarte cunoscut, dar nici nu e o simplă formaţie
accidentală, expresivă; în textele din internet exemple se găsesc cu sutele: "eu nu mi-am
deschis blog ca să fiu trendinez" (morar.hotnews.ro), "acu sunt şi io trendinez, că mi-am
tras iPod" (imacandi.net); "m-am săturat de tineretul ăsta trendinez... nu că eu aş fi
bătrân" (henrich.ro) etc. Cuvântul este folosit deopotrivă ca adjectiv - "un băieţaş
trendinez" (monstrumarin.blogspot.com); "un radio cât se poate de trendinez"
(feedage.com) - şi ca substantiv: "eşti un trendinez şi vii numai cu noutăţi"
(vladinho.net); "în maxi taxi s-a urcat un trendinez" (lamaie.net). Mai mult: cuvântul
apare, din când în când, şi ca adverb: "Tu ce-ai face dacă ai avea un kid de-ăsta şi-ar
veni într-o zi acasă (...) dat cu creion negru pe la ochi şi îmbrăcat trendinez...?"
(reactii.ro); "e trendinez să fii emo" (sorinkili.blogspot.com); "e mai Ťtrendinezť să
vorbeşti aşa" (dreptlatinta.ro).

Sensul de bază al cuvântului este cel al lui trendy ("foarte la modă", "care urmează sau
chiar impune ultima modă"). Anglicismul nu a intrat încă în majoritatea dicţionarelor
noastre uzuale (DEX, DU), cu excepţia Dicţionarului explicativ ilustrat (DEXI, 2007),
care îl înregistrează foarte exact, cu sensuri, citate ilustrative, în dublul statut de adjectiv
invariabil şi adverb. Răspândirea lui trendy este favorizată şi de existenţa împrumutului
trend ("tendinţă", "tendinţă a modei"), deja impus, foarte folosit (ca împrumut "de lux",
cu conotaţii de modernitate, în ciuda faptului că nu introduce noţiuni noi). În derivatul
trendinez, sufixul -ez accentuează şi fixează nota ironică, peiorativă, pe care o capătă
uneori chiar trendy: obsesia de a fi la modă fiind văzută cu detaşare, ca o formă de
superficialitate şi lipsă de personalitate. În dicţionarele on-line create prin contribuţia
voluntară a utilizatorilor nespecialişti, trendinez este definit prin sinonimia cu trendy
(123urban.ro) sau prin alte expresii şi cuvinte populare, familiar-argotice sau recent
preluate de limbajul tinerilor: "băiat de bani-gata, fiţos, metrosexual wannabe"
(dictionarurban.ro).

Trendinez apare adesea în contexte marcate ironic: "tot poporu' trendinez"

(forum.computergames.ro); de fapt, este utilizat pe o scară amplă de nuanţe, de la
valoarea de etichetă depreciativă până la aceea de simplu termen glumeţ, vag
autoironic: "am decis să-mi iau un telefon trendinez" (studentclub.ro). Sensul foarte
general îi permite să fie aplicat - cum se vede şi din exemplele de mai sus - atât
persoanelor, cât şi obiectelor sau abstracţiilor.

Trendinez e format prin analogie, ceea ce explică prezenţa unui -n- suplimentar între
baza de derivare trendy şi sufixul -ez. Adăugarea sufixului -ez la anglicismul trendy
poate fi interpretată în două feluri. În primul rând, este vorba de o adaptare morfologică:
un cuvânt invariabil, preluat din engleză, este încadrat, cu ajutorul sufixului, în tiparele
flexionare cele mai caracteristice ale adjectivelor şi ale substantivelor româneşti.
Flexiunea nu era imperios necesară folosirii adjectivale (există multe adjective
invariabile şi clasa se întăreşte permanent în limba actuală, prin împrumutul lexical),
dar era obligatorie pentru folosirea ca substantiv (cu formă de feminin, morfeme de
plural, cu articol hotărât): "ochelari de trendineză" (linkmania.ro), "locurile libere erau
ocupate de trendinezi" (piticu.ro), "trendinezul cu ochelari" (7plus.ro); "un telefon de
fiţe folosit de toţi trendinezii" (krumel.ro), "problemele trendinezilor (cabral.ro) etc.

Pe de altă parte, sufixul nu aduce informaţie semantică propriu-zisă, adjectivul

trendinez,-eză fiind echivalent cu trendy: "lumea trendineză" (zoso.ro) şi "lumea
trendy" (eblogs.ro/oana); "orice chestie trendineză" (cabral.ro) - "blogul e aşa, o chestie
trendy" (debatehouse.net) etc. Derivarea cu -ez aduce însă o notă specifică de distanţare
ironică, e un semnal, o marcă de apartenenţă la un anume limbaj. Este exact funcţia pe
care o are aşa-numita sufixare parazitară, studiată mai ales de cercetătorii argoului
francez şi pentru care s-au propus în ultima vreme şi denumirile sufixare gratuită sau
ludică (Françoise Mandelbaum Reiner, în Langue française, nr. 90, 1991). Sufixul
produce o lungire, o deformare a cuvântului, pe care nu îl face însă de nerecunoscut,
stimulând doar plăcerea ludică a descoperirii.

În română, intră în această categorie derivate ca prietenar (pentru prieten), întâlnitură

(întâlnire), străinez (străin), băbăciune (babă). Trendinez întăreşte astfel, pe de o parte,
clasa destul de redusă a derivatelor familiar-argotice în -ez (pentru care Adriana
Stoichiţoiu Ichim, în Vocabularul limbii române actuale, 2001, menţionează formele
maidanez şi bordelez), pe de altă parte, fenomenul sufixării ludice.

O dovadă că travestirea ludică a reuşit (sau poate doar o tentativă de glumă lingvistică)
e folosirea perfect pleonastică a cuvântului: "eşti îmbrăcat la ultima modă trendineză"
(arhiblog.ro).
Lapsuslipsus

Tiparul unei greşeli este adesea transformat de vorbitori într-o glumă, într-un clişeu
ironic. Sistematic, acest fenomen apare în cazul unui tip de pleonasm (pe care l-am
discutat altă dată), în care termeni culţi sunt asociaţi cu sinonimele lor populare: bref pe
scurt, antică şi de demult, eroare de greşeală etc. Un alt exemplu de utilizare parodică
este oferit de cuvântul lapsus, latinism internaţional pe care vorbitorii l-au apropiat, în
glumă, de un termen vechi, din fondul de bază, lipsă (din punct de vedere etimologic,
un derivat regresiv de la un verb împrumutat din limba greacă). A apărut astfel forma
lipsus, care poate ilustra perfect fenomenul etimologiei populare: un cuvânt mai nou şi
mai puţin cunoscut vorbitorilor este apropiat de aceştia de un cuvânt vechi, familiar, de
la care îl cred derivat. Rezultatul procesului este de obicei o modificare de formă,
uneori şi o alunecare semantică. Etimologiile populare sunt, formal, asemănătoare sau
chiar identice cu jocurile de cuvinte, cu calambururile bazate pe omonimie sau
paronimie. Le diferenţiază intenţia: pura etimologie populară e inconştientă şi spontană,
în vreme ce calamburul e produs cu scop ludic şi cu clara percepţie a diferenţei dintre
cuvintele pe care le suprapune. E greu de spus dacă lipsus a fost o greşeală autentică,
preluată apoi de vorbitori care doar ironizau incultura altora - sau a fost de la început o
glumă, parodiind tiparul etimologiei populare. Forma a fost atestată de profesorul
Theodor Hristea, cel care a descris la noi cu cea mai mare rigoare şi cu mare bogăţie de
exemple fenomenul etimologiei populare. În cartea sa Probleme de etimologie, din
1968, lipsus e citat (p. 213) ca exemplu (comunicat de Cornel Regman) pentru situaţia
în care între elementul indus şi cel inductor există atât o apropiere formală, cât şi una
semantică.

Potenţialul comic al formei lipsus stă în depăşirea bruscă a distanţei (etimologice şi de

registru) dintre lapsus şi lipsă şi în crearea unui hibrid, a unui pseudolatinism cu sens
transparent. Din sensul general al lui lapsus ("alunecare, scăpare") şi din clasicele tipuri
(lapsus linguae, lapsus calami, lapsus memoriae), lipsus selectează, prin relaţia cu lipsă,
doar sensul "incapacitate momentană a cuiva de a-şi aduce aminte de un lucru ştiut"
(DEX), nu şi pe acela de "eroare, inadvertenţă comisă din neatenţie de o persoană care
vorbeşte sau scrie ceva" (DEX). De fapt, lipsus preia chiar semnificaţia curentă a lui
lapsus în româna vorbită (cultă), în care cuvântul se foloseşte mai rar pentru a descrie o
confuzie, o înlocuire bazată pe neatenţie sau o scăpare momentană a memoriei şi mult
mai des pentru a desemna un gol de memorie: "Chiar căutam de ceva timp un program
ca acesta pentru că îmi expirase licenţa de la cel pe care îl aveam înainte, nu mai ştiu
cum se numeşte, am un lapsus" (forum.softpedia.com); "era un alt suc, care cred ca era
românesc, tot aşa la sticlă... păcat că am un lapsus acum şi nu-mi aduc aminte
numele..." (unica.ro/forum). Specializându-se cu acest sens, lapsus chiar s-a apropiat de
lipsă (sau, invers, apropierea de lipsă a determinat - prin ceea ce Theodor Hristea numea
"etimologie populară latentă" - selectarea acestui sens). În publicistica lui Eminescu,
termenul lapsus apărea destul de des, dar numai pentru a desemna greşeli, confuzii
accidentale: "urmează evident că numai versiunea a doua e cea adevărată şi că cea
dentâi e în cazul cel mai rău un lapsus calami - o greşală de condei" (Opere, IX, p. 417,
text din 1877); "acestuia i s-a întâmplat un lapsus, adică a alunecat a adresa răspunsul
său poetului Vasile Alecsandri, pe când autorul scrisoarei către principele Gorciacoff e
fratele poetului, Ioan Alecsandri" (Opere, X, p. 56, 1878); "Eroarea cu Carthago a fost
un lapsus calami, adică l-a luat pe autorul Scrisorilor condeiul pe dinainte" (Opere, XI,
p. 404, 1880). În DA (Dicţionarul limbii române, tomul II, partea a doua, fascicula II,
1940), sensul "lipsă, lacună" al cuvântului lapsus era considerat impropriu, ca şi sensul
"interval de timp" (dispărut între timp din uz, bazat pe o altă confuzie).

În orice caz, forma lipsus apare în contextul unei semnalări a golului de memorie - "nu
e amnezie, e lipsus!" (misiuneacasa.ro) -, în special în formula am un lipsus: "revin cu
numele că acu am un lipsus..." (aiurea.eu); "chiar, cum se cheamă limbariţa exprimată
în scris? că am un lipsus..." (andreicrivat.ro). De foarte multe ori, folosirea conştient
ironică şi glumeaţă e semnalată de punerea între ghilimele a formei - "scuze, dar am un
Ťlipsusť momentan" (ro.netlog.com); "am un Ťlipsusť! Cum se numeşte peştera aceea
din Dobrogea care este unicat în lume?" (yuppy.ro) - sau de alăturarea, prudentă, a
formei corecte: "fraţilor, mă disperă, cum se numeşte melodia de pe fundalul emisiunii
de dimineaţa? Am un mare lapsus... sau lipsus... Vă mulţumesc anticipat"
(radioguerrilla.ro/forum); "nu mă întrebaţi celălalt nume că am un lapsus (a se citi
lipsus!)" (blogcatalog.com); "ghinionul meu că mi-am uitat parola. Am avut un lipsus-
lapsus sau ceva de genul acesta" (prieteni.ro).

Frecvenţa în uzul actual face ca forma ironică lipsus să apară chiar în titluri jurnalistice,
ba chiar (opţiune discutabilă, riscantă) fără marcarea în vreun fel a anomaliei: "Lipsus
la Garda Financiară Bacău" (cu subtitlul: "Soţul a uitat de banii pe care soţia îi câştiga
de la firmele controlate de el", Cotidianul, 31.03.2006).

Uşchit

În răspunsurile la un chestionar pe care îl propusesem acum câţiva ani unor studenţi, cu

scopul de a verifica circulaţia actuală a unor cuvinte argotice, termenul uşchit apărea ca
prezent mai ales în fondul pasiv al vocabularului (cu cele mai multe opţiuni pentru
categoria "îl cunosc, dar nu-l folosesc). Acest statut era confirmat indirect şi de
diversitatea extremă a răspunsurilor la cerinţa de a i se indica sensul. Tinerii au explicat
că uşchit înseamnă: "fugit", "plecat în grabă", "plecat pe furiş", "gonit" ("alungat"),
"furat", "nebun" ("nebunatic", "trăsnit", "ţăcănit", "ţicnit", "zbanghiu", "zăpăcit",
"zmucit", "aiurit" etc.), "şmecher", "drăguţ", "urât", "slab, urâţel", "interesant", "ciudat"
("un pic ciudat", "neobişnuit"), "gătit, înţolit", "amărât". Multitudinea de interpretări,
derutantă şi descurajantă la prima vedere, conţinând chiar evaluative de sens contrar
("drăguţ" şi "urât"), corespunde unei polisemii reale a termenului argotic şi (dacă
excludem câteva răspunsuri izolate şi deviante) nu e lipsită de logică.
Uşchit e în primul rând participiul verbului argotic a uşchi, care, în două construcţii
echivalente (a se uşchi şi a o uşchi), are sensul "a fugi, a pleca repede". Construcţia cu
reflexiv ("Uşcheşte-te!") era deja atestată în glosarul de argou al lui V. Cota, din 1936,
şi a rămas în uz până azi: "Dacă deranjez mă uşchesc" (S. Tănase, Corpuri de iluminat,
1990, p. 69); "m-am uşchit de pe forumul ăsta" (rdi-board.com) etc. La fel de frecventă
este construcţia cu pronumele expletiv o: "Aşa că am uşchit-o, m-am topit la pauză" (S.
Cosmin, Aştept provincia, 1987, p. 83); "şi-a făcut repejor bagajele şi a uşchit-o peste
Ocean" (starmania.ro). În Glosarul regional Argeş al lui D. Udrescu (1967), construcţia
apărea cu verbul în varianta fonetică a uschi ("Cum a văzut secerea bârligată că se dă la
el, a uschit-o!") şi cu explicaţia "a se face nevăzut, a dispărea, a o şterge, a chiuli". De la
sensul "a fugi", se poate trece destul de uşor la "a face să dispară"; acest înţeles se
actualizează mai ales în legătură cu obiectele, verbul a uşchi devenind sinonim cu "a
fura": "Finul lui Durbacă a uşchit o mansardă" (impact-est.ro); "cine mi-a uşchit
iconiţele?" (sinapse.ro, 14.02.2007); "moşia uşchită de la Academia Română",
realitatea.net). Mai rar, întâlnim varianta semantică "a alunga" (pentru persoane):
"Ultima oară am mers cu bicicleta acum doi ani, în parc, până când m-a prins un poliţist
şi m-a uşchit: ŤBăi, alo, valea! Nu vezi că sunt copii mici în parc? Poate îi loveşti!ť"
(Gândul, 1.08.2008, declaraţie a primarului).

Ca orice verb argotic, a uşchi intră şi în alte construcţii, cu sensuri înrudite. Un înţeles
mai vechi, azi dispărut, "a rupe, a sfâşia" (Al. Graur, 1936), poate explica sensul
participiului adjectival din contexte de tipul "boarfă uşchită" (la P. Ciureanu, Note de
argot, 1935). De aici, poate, sensul "slab, firav", al participiului în contextul "Ucenicul,
golaş şi uşchit, numai într-o cămaşă" (E. Barbu, Groapa, 1974: 251, cf. Traian Tandin,
Limbajul infractorilor, 1993). Probabil că unele dintre aceste extinderi semantice se
bazează pe simbolismul fonetic şi pe uşurinţa dezvoltării sensurilor contextuale: tot la P.
Ciureanu, în 1935, verbul apărea si cu sensul "a bate", "a da (o lovitură)": "Când ţi-oi
uşchi una între felinare..."

Sensul curent al adjectivului uşchit (atestat încă din anii '30) este, însă, "aiurit, zăpăcit;
extravagant" (DEX): "O prietenă de-a ei, la fel de uşchită, boită, cu un miliard de
codiţe-n păr" (S. Tănase, op. cit., p. 128); "A venit cu o maşină uşchită" (Evenimentul,
25.08.2008), "o idee mai originală şi uşchită de cadou" (douamaini.ro). E posibil ca
evoluţia semantică să urmeze în acest caz modelul metaforic al "devierii": cel ieşit din
norme, din normalitate, e dus, plecat, deraiat... Abaterea de la norma comună este sursa
unor evaluări atât negative, cât şi pozitive: după cum este percepută ca nebunie,
anomalie - sau ca originalitate, ieşire din comun; se explică astfel de ce adjectivul
primeşte explicaţii de semn contrar.

E interesantă şi etimologia verbului a uşchi. În DEX, verbul apare cu menţiunea "eti-

mologie necunoscută". În Dicţionarul etimologic al lui Al. Ciorănescu şi în Dicţionarul
limbii române (DLR), tomul XII, partea a 2-a, Litera U (2002), se indică originea,
stabilită de mult: din ţigănescul u�t- (u�taw) "a se ridica". De la "a se ridica (pentru a
pleca)" la "a pleca, a fugi" nu e decât un pas, diferenţa fiind anulată metonimic şi
contextual. E posibil ca şi sensul "a fura" să provină nu dintr-o evoluţie semantică pe
teren românesc, ci direct din ţigăneşte (dată fiind legătura dintre "a ridica" şi "a fura").
Oricum, ar trebui ca această etimologie să fie corelată şi cu explicarea interjecţiei sau a
onomatopeii huşti sau uşti ("cuvânt care sugerează mişcarea făcută de cineva sau de
ceva care iese sau dispare repede, se strecoară repede undeva"; "strigăt cu care se
alungă păsările de curte", DEX). Prea adesea, interjecţiile sunt explicate în dicţionarele
noastre ca formaţii spontane. Or, în acest caz, e destul de evidentă legătura de formă şi
de sens cu imperativul ţigănesc u�ti ("ridică-te!"), din care probabil că provine
interjecţia românească. Unul dintre citatele din DLR conţine chiar forma uşchi, într-un
context ideal atât pentru o interjecţie de alungare, cât şi pentru un imperativ: "Hai, uşchi
de lângă fereastră!" (Horia Lovinescu). Din punct de vedere fonetic, oscilaţia -şti /-şchi
nu prezintă dificultăţi (o regăsim şi în variantele puşti/puşchi); în DLR, verbul a uşchi
apare cu variante ca a uşti, huschi, huşti etc. Aşadar, a uşchi (sau a uşti, a huşti etc.) e un
verb împrumutat din ţigăneşte, a cărui formă de imperativ (identică în romaně şi în
română) - uşchi, uşti, huşti etc. - are uz interjecţional (şi alte imperative tind să devină
interjecţii, cazul cel mai caracteristic fiind uite - din a uita). Interjecţia are şi varianta
fonetică uşchea: "Uşchea, zice. Fetele sânt speriate şi se retrag val-vîrtej" (Zig-zag, 32,
1992). Din a (se) uşchi s-a format, firesc, uşcheală ("plecare, fugă"); substantivul nume
de acţiune e folosit mai ales exclamativ, cu valoare de interjecţie, echivalent deci cu
uşchi!, în formele uşcheală! sau uşcheala! ("pleacă, fugi!"): "Tu eşti tânără, şi soarele e
sus pe cer. Hai, uşcheala" (Răzvan Petrescu, Grădina de vară, 1989, p. 148).

Limbajul chic

Limbajul revistelor de modă şi al paginilor de internet consacrate aceluiaşi domeniu e

un amestec destul de straniu de terminologie tehnică şi stil colocvial, de cuvinte şi
expresii străine, diminutive glumeţe, exclamaţii afective etc. Hibridul stilistic e dominat
de nevoia de a marca profesionalismul redactorilor, dar şi de a capta curiozitatea şi
emoţiile publicului (predominant feminin); în genere, e caracterizat de o căutare
excesivă a noutăţii, a pitorescului şi a originalităţii. În sfera modei, e de aşteptat ca
împrumuturile lexicale să fie foarte numeroase şi ca, alături de engleza dominantă,
franceza să-şi fi păstrat un oarecare prestigiu, furnizând cuvinte şi expresii selectate
pentru conotaţiile lor de stil şi eleganţă: "moda exclusivistă, a preţurilor exorbitante,
este acum passé" (cosmopolitan.ro); "varianta trčs chic - de găsit şi pe la noi" (ibidem).
Termenii ornamentali din franceză sunt adesea amestecaţi cu cei englezeşti - "adaugă
şarm feminin look-ului tău" (ibidem) - care sunt deopotrivă tehnici şi conotativi:
"adaugă accente neaşteptate şi glamour şi vei fi superbă!" (ibidem); "Vintage-ul este un
must-have al sezonului" (stilfeminin.ro); "este suficient să adaugi câteva note subtile în
cadrul look-ului tău" (cosmopolitan.ro). Jargonul specific poate fi ilustrat de seria de
atribute din citatul următor: "Rochia în nuanţe de mandarin din China este flatantă, chic
şi intrigant" (cosmopolitan.ro). Primul termen (flatant) e un împrumut mai vechi din
franceză, intrat în uzul curent; al doilea (chic) e un franţuzism destul de vechi, care (în
ciuda eforturilor personajelor lui Caragiale şi a includerii sale în DEX, în forma
adaptată ortografic, şic) e încă scris, de multe ori, ca în limba-sursă; în prezent, e
vehiculat şi de texte în engleză, în care franţuzismul a pătruns mai demult. Cel mai
straniu e intrigant, a cărui invariabilitate e o dovadă clară a preluării din engleză; cum se
ştie, românescul intrigant, -ă provine din franceză, cu sensul "care ţese intrigi". Sensul
"care trezeşte interesul, curiozitatea, care atrage" apare la verbul fr. intriguer şi la rom. a
intriga, nu şi la adjectivul şi substantivul intrigant; sensul se explică însă prin engleză.
Ca în atâtea alte cazuri recente, un cuvânt de origine franceză, care a căpătat în engleză
sensuri speciale, revine în română, la sensurile franţuzeşti adăugându-se, prin calc,
sensurile englezeşti. Utilizatorii termenului intrigant oscilează între a-l lăsa invariabil,
pentru a-i semnala sursa imediată (engleză) şi a-l adapta, cu riscul confuziei semantice:
"boleroul dă o notă de nonşalanţă intrigantă superbei rochii" (envy.ro). Calcul semantic
se asociază în acest caz cu o periculoasă trecere de la conotaţiile negative (preluate din
franceză) la cele pozitive, mai recente, de sursă engleză; acelaşi lucru se petrece cu
adjectivul dramatic, despre care am mai vorbit cu altă ocazie: "O rochie care arată
simplu din faţă poate avea spatele de un efect dramatic" (cosmopolitan.ro).

Şi derivarea se manifestă puternic în jargonul modei. O creaţie stranie mi se pare verbul

a se accesoriza (cu...), derivat de la accesorii şi a cărui construcţie reflexivă imită
probabil verbele din aceeaşi sferă semantică (a se îmbrăca, a se încălţa etc.). Din păcate,
accesorii e un termen destul de tehnic, astfel încât verbul însuşi sugerează o nedorită
analogie între persoană şi maşină: "Cu ce mă îmbrac? cum mă asortez? cum mă
accesorizez ? oare ce impresie o să las?" (gaylicious.org); "primăvara, explozia de
culori din natură mă face să vreau să mă accesorizez cât mai colorat" (frumusete.ele.ro);
"Sunt o tipă mai clasică şi habar nu am să mă accesorizez. Adică, ştiu să-mi aleg
pantofii şi o geantă frumoasă... dar eu vorbesc de mai mult de atât...de lucruri care vin
din imaginaţie... un şal, o broşă, mărgele, cercei... aş vrea să mă accesorizez în aur..."
(mirandaspune. wordpress.com). Termenul apare destul de des şi în discuţiile despre
vehicule, în construcţii identice, diferenţiate doar de context: "De-abia acum am început
şi eu să mă accesorizez puţin" (atvforum.ro); "la Avia Motors Mall veţi avea ocazia să
vedeţi cum se accesorizează în mod profesionist Skoda" (informatiiauto.ro). Ca orice
metaforă cognitivă, a se accesoriza produce interferenţe şi suprapuneri: maşina e
personificată (se feminizează), în vreme ce persoana se mecanicizează. Utilizarea
verbului produce şi deraieri glumeţe, parodice, în care accesoriile invocate sunt bâte,
cuţite sau diverse atribute naturale ("moda se accesorizează cu papuci de plastic, ghiul,
lanţ, ceafă groasă", suchacool.blogspot.com).

Un împrumut care a prins foarte bine, pentru că include un sufix productiv şi în română,
e fashionist (de la engl. fashion); de la acesta s-a format femininul fashionistă, cu mărci
clare, morfologice, de adaptare. Cele două substantive au mai multe sensuri: se referă la
persoanele care se ocupă cu moda ("stilist", designer, critic etc.) , dar mai ales la cei
care o urmează cu tenacitate, în ipostaza de consumatori: "specialiştii în domeniu au o
veste proastă: ŤNu eşti cool dacă vrei să ai ce au toţi, în cazul acesta eşti fashionistť"
(Adevărul, 9.11.2007). Termenii circulă ca adjective - "asortează-le cu nişte mănuşi
colorate şi eşti gata să înfrunţi într-un mod fashionist frigul!" (styleguide.ro); "am vrut
să arăt că spiritul ecologic poate fi manifestat într-un mod mai fashionist" (Evenimentul
zilei, 15.07.2008); "a devenit celebră în cercul fashionist bucureştean datorită
Ťpantofilor de mafiotť" (tabu.ro) -, dar mai ales ca substantive: "luxul pe care orice
fashionist trebuie să şi-l permită" (yourmoney.wall-street.ro); "Niciodată nu ai să vezi
un fashionist cu o domnişoară care să nu se asorteze cu el" (mony.weblog.ro);
"itinerariul unei adevărate fashioniste" (mayra.ro); "este greu să fii fashionistă de
provincie" (dadamoda.info) etc.

Câteodată, hibridul discursului despre modă revine, de la anglicisme şi derivatele la

tradiţionalele turcisme: "Ideea e să cumperi un obiect de valoare, branduit (deh, de tot,
de tot, nu ai cum să scapi de fashionista din tine), şi să-l combini cu multe... chilipiruri!"
(cosmopolitan.ro).

Culoare înşelătoare

Acum câteva decenii, specialiştii preocupaţi de cultivarea limbii atrăgeau atenţia asupra
unei greşeli destul de răspândite în epocă: termenul bleumarin, adjectiv sau substantiv
împrumutat din franceză, căpătase o nouă pronunţie, pseudo-franceză: şblömarenţ.
Eroarea se explica, în parte, prin forma hibridă în care cuvântul fusese adaptat în
română: se scria bleumarin, urmându-se deci în prima sa parte ortografia (bleu-) şi
pronunţia franceză, în vreme ce finalul (-marin) reproducea pronunţia, nu şi ortografia
originară. În franceză, compusul bleu marine precizează nuanţa închisă de albastru
printr-o apoziţie - substantivul feminin marine ("marină") - care indică reperul vizual:
culoarea tradiţională a uniformei marinăreşti. În engleză, culoarea respectivă este
desemnată, într-un mod asemănător, prin sintagma navy blue. Cuvântul sudat, cu
adaptare parţială, produs în română de secvenţa bleu marine, e înşelător: unii vorbitori
(culţi) au avut tendinţa de a-l pronunţa în manieră franceză, hipercorect, considerând
probabil că a doua parte a sa provine din adjectivul sau substantivul masculin francez
marin ("referitor la mare" sau "marinar"). Oscilaţia şi dubiul există, de altfel, chiar între
francofonii nativi: internetul furnizează zeci de atestări ale unei variante bleu marin
(interpretate ca descriind un "albastru ca marea") şi chiar dezbateri asupra formei
corecte (care rămâne, totuşi, bleu marine!); e posibil, deci, ca respectiva confuzie de
forme să nu fi fost o inovaţie strict românească, ci (şi) o preluare a unei greşeli din
franceza vorbită. Oricum, în română, unde existau deja, ca împrumuturi din franceză,
atât adjectivul bleu, cât şi marin (peisaj marin), adaptarea parţială a reprezentat şi un fel
de refacere şi remotivare a compusului. Să amintim şi faptul că termenul bleu - uşor
identificabil în prima parte a lui bleumarin - reprezintă în bună măsură o excepţie, o
abatere faţă de tendinţa de adaptare treptată a împrumuturilor mai vechi şi de largă
circulaţie. Bleu şi-a păstrat ortografia şi pronunţia de origine, în ciuda frecvenţei cu care
este folosit şi chiar dacă şi-a modificat, de mult, sensul, devenind - din numele unei
culori de bază (albastru) - numele unei nuanţe (albastru deschis).

Probabil că şi bleu, şi bleu marine au fost considerate multă vreme elemente franceze
neadaptate şi de aceea n-au fost cuprinse în dicţionare: nu le găsim nici în Dicţionarul
limbii române ("Dicţionarul Academiei", Literele A-B, 1913), nici în Dicţionarul
universal al lui Lazăr Şăineanu (de exemplu, în ediţia a opta, din 1930), nici măcar în
Dicţionarul enciclopedic ilustrat "Cartea Românească", al lui I.-A. Candrea (1931). E
totuşi de presupus că se foloseau deja în vorbire - cel puţin în cea familiară, în mediile
culte, mai mult sau mai puţin franţuzite. La Caragiale apare înregistrată, în conversaţia
de salon din High-life, formula franceză bleu gendarme (culoarea pălăriei purtată de
Miţa Protopopeasca). Sintagma desemnează o nuanţă de albastru identificată tot cu
ajutorul unei uniforme: ceva mai deschisă decât bleu marine (aşa cum o demonstrează,
în absenţa unor explicaţii din dicţionarele generale, imaginile din internet). Termenul
bleumarin/bleu marine apare la mai mulţi scriitori interbelici (dintre cei sensibili la
dramele intelectuale şi la nuanţele de culori): la Camil Petrescu (în Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război), la Hortensia Papadat-Bengescu (în Fecioarele
despletite), la Gib Mihăescu (în Donna Alba) etc.

După cel de-al doilea război mondial, atât bleu, cât şi bleumarin sunt înregistraţi în
diferite îndreptare şi dicţionare: în Micul dicţionar ortografic din 1953 şi în Dicţionarul
ortoepic din 1956, în Dicţionarul limbii române moderne (1958); în primele două se
atrage atenţia asupra pronunţiei greşite şblömarenţ. Alexandru Graur, în Dicţionar al
greşelilor de limbă (1982) condamna pronunţia şblömarenţ, dar şi o altă variantă, mai
incultă, şblumarenţ. Scrierea bleumarin şi pronunţarea şblömarěnţ sunt păstrate şi în
ultima ediţie a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic (DOOM, 2005).

Între timp, contextul cultural s-a schimbat şi numele de culoare a mai căpătat o formă,
cât se poate de ridicolă. În internet, pe site-uri care prezintă moda vestimentară sau fac
publicitate pentru diferite produse, am întâlnit de mai multe ori forma bluemarin: "Este
un adevarat fan al culorii bluemarin" (kudika.ro); "poţi alege un model simplu, dar
elegant, în nuanţe de bluemarin, negru sau gri închis" (acasatv.ro): "anunţ auto: vând
Seat Cordoba 6k, berlină, bluemarin" (best-cars.ro). Frecvenţa cu care forma apare arată
că nu e vorba de o simplă eroare de tastare. Ortografia indică o contaminare cu
adjectivul englezesc blue - deci tot un fapt de hipercorectitudine, de data aceasta bazat
pe o ipoteză etimologică falsă. Cum franceza e din ce în ce mai puţin ştiută, iar
cunoaşterea englezei, dimpotrivă, e în plină expansiune, vorbitorii apropie inevitabil pe
bleumarin de blue. E posibil ca noua variantă scrisă să corespundă chiar unei pronunţii
româneşti populare, simplificate - şblumarinţ (care, dacă ţinem cont de tendinţele
fonetice ale limbii şi de observaţiile lui Al. Graur din 1982, e mai veche decât influenţa
engleză). La confuzie contribuie asemănarea de formă şi înrudirea etimologică dintre fr.
bleu şi engl. blue: în engleză, blue provine din franceza veche, în care termenul e de
origine germanică.

Bluemarin, rezultatul contaminării dintre un franţuzism şi un anglicism, este aşadar un

pseudoanglicism. Fără să-i bănuiască lipsa de legitimitate, utilizatorii îl scriu într-un
singur cuvânt, dar şi separat, cu cratimă sau pauză: "De la distanţă, cutia pare a avea
culoarea bluemarin" (bbcollection.ro); "Culoarea e un blue-marin metalizat"
(clubford.ro); "Luminozitatea în întuneric: verde gălbui sau blue marin" (trepte-
luminoase.ro). Singura consolare e că forma aberantă apare (deocamdată?) mai mult în
pagini comerciale sau personale (în care erorile lingvistice sunt oricum foarte
numeroase), fiind rar atestată în presă sau pe site-uri de interes public.
Stilistice

În ultimii ani, în presă, mai mulţi termeni din familia lexicală a lui stil (stilist, stilistic,
stilistică, stilism) au fost tot mai des folosiţi în accepţii care aparţin domeniului modei,
al vestimentaţiei, al aranjării părului etc. S-a manifestat astfel, încă o dată, tendinţa
actuală a vorbitorilor de a adăuga mai vechilor împrumuturi din franceză (sau germană)
sensuri din engleză (adesea în varianta americană), de circulaţie internaţională.
Calcurile semantice sunt perfect acceptabile în limitele limbajelor de specialitate, dar
devin destul de iritante şi derutante prin abuz şi prin confuziile pe care le creează în
contexte mai puţin tehnice. În plus, pentru mulţi vorbitori nu e vorba de o îmbogăţire
sau o multiplicare a sensurilor, ci de o abandonare totală a celor vechi, ignorate cu
nonşalanţă. Adjectivul stilistic, de exemplu, părea foarte bine fixat în accepţiile sale
lingvistice şi estetice (trăsături stilistice, valori stilistice, analize stilistice etc.), indicând
descrierea notelor individualizatoare ale textelor literare sau non-literare, dar şi ale
operelor şi curentelor din arhitectură, arte plastice, muzică etc. Surprinde, de aceea,
folosirea sa, fără nici o precizare, cu strictă referire la moda sau arta vestimentară:
"predicţii stilistice 2009" (stiletto.ro), "Cordonul şi regulile sale stilistice"
(profrumusete.ro; una dintre reguli fiind: "pentru orice siluetă, cele mai Ťflatanteť sunt
centurile late"), "responsabilă de transformarea stilistică în bine a Andreei Bănică"
(kudika.ro), "dispuse să îşi asume riscuri stilistice" (stylediary.ro). Mai grav este faptul
că termenul stilistic nu mai apare doar în reviste sau rubrici specializate, ci în limbajul
curent, ca în exemplul următor, în care e folosit în contextul unui reportaj despre copii
aflaţi în centre de plasament: "La şcoală stătea în pauze cu băieţi mai mari, fuma. Au
fost şi incidente stilistice. Într-o dimineaţă şi-a luat o bluză mulată, fără sutien, şi şi-a
pus cerceii lungi" (tabu.ro). Chiar dacă presupunem o intenţie ironică în folosirea
termenului, rezultatul rămâne ambiguu şi discordant.

În fine, chiar stil e folosit, fără reticenţe, cu un sens restrâns la vestimentaţie: "în
general, stilul s-a remarcat prin culori puternice, bucle, cercei lungi şi volane", mai ales
în construcţia de stil, care traduce mecanic englezescul style antepus unui substantiv:
"pregăteşte o enciclopedie de stil" (kudika.ro), "m-am gândit să vă ofer o scurtă lecţie
de vocabular de stil" (stylediary); "poţi să ai o ţinută strălucitoare pentru noaptea dintre
ani cu doar câteva trucuri de stil" (cosmopolitan.ro). Construcţiile, nefireşti în română,
apar adesea într-o incredibilă secvenţă de stângăcii şi greşeli: "alege forme clasice
pentru a fi mai uşor de adoptat la ţinută şi pentru a nu face riscuri de stil inutile" (ibid.).

Utilizările mai recente provin din engleză, unde termenul style (de origine franceză, cu
sursa în latinescul stilus), dar mai ales derivate ale sale (stylish, stylist) au căpătat şi
sensuri legate de eleganţa vestimentară şi a coafurii (hairstyle). Ca împrumuturi culte
din secolul al XIX-lea, stil şi stilistic aveau în română doar sensurile preluate din
franceză, păstrate de dicţionarele noastre. E drept, definiţiile lexicografice nu sunt
totdeauna mulţumitoare; la termenul stilistic, dincolo de simpla legătură cu termenul de
bază, în DEX apare doar o foarte parţială referire la o direcţie a stilisticii lingvistice
("Care ţine de stil, privitor la stil; privitor la mijloacele de exprimare afectivă, la
caracterul afectiv al expresiei"). Şi în definiţia (mult mai completă) a cuvântului stil se
simte dificultatea de a pendula între mai multe direcţii şi curente de gândire (lingvistice
şi estetice).

Există şi o altă utilizare mai nouă a adjectivului stilistic, explicabilă tot prin engleză:
mai ales în sintagma ghid stilistic, care traduce engl. style guide şi se referă la un
ansamblu de indicaţii pentru editori, traducători etc. Un asemenea ghid stabileşte
normele unui anumit tip de text, de la punerea în pagină şi punctuaţie până la alegerea
unor termeni sau a unor structuri sintactice. Am constatat, pe un site al Uniunii
Europene (publications.europa.eu), că titulatura International style guide era tradusă în
română Ghid stilistic interinstituţional, în vreme ce alte limbi făcuseră un efort mai
mare de adaptare şi transparenţă (franceză: Code de rédaction interinstitutionnel;
italiană: Manuale interistituzionale di convenzioni redazionali; germană:
Interinstitutionelle Regeln für Veröffentlichungen); spaniola urma totuşi originalul într-
o manieră asemănătoare cu cea a versiunii româneşti: Libro de estilo interinstitucional.
Dincolo de bănuiala că uşurinţa extremă cu care se preiau cuvinte şi sensuri din engleză
este adesea un efect al comodităţii sau al ignoranţei, folosirea termenului stilistic nu mi
s-a părut totuşi condamnabilă, în acest caz. Distanţa dintre vechile şi noile utilizări nu e
foarte mare: medierea este realizată de buna tradiţie a stilisticii funcţionale (care se
ocupă de trăsăturile particulare ale unor tipuri de limbaje non-literare), precum şi de
răspândirea programelor de calculator (versiunea în română a programului de editare de
texte Microsoft Word foloseşte curent termenul stil cu acest sens tehnic).

Revenind la vestimentaţie şi la familia lexicală a lui stil, cel mai acceptabil calc e
probabil cel apărut la substantivul stilist, cu femininul stilistă ("creator sau - mai ales -
expert, consilier în chestiuni de modă vestimentară) pentru că termenul nu avea o
circulaţie prea mare cu sensurile sale precedente (DEX: "1. scriitor care se distinge prin
calitatea stilului său; maestru al stilului; 2. nume dat credincioşilor unor biserici
ortodoxe care mai folosesc calendarul iulian"). Riscul de a produce confuzii este deci
redus: "Corina şi-a luat stilist nou" (kissnews.ro); "Jordan şi-a concediat stilista"
(Libertatea, 19.04.2009); "a debutat ca stilist al revistelor Joy si Avantaje" (kudika.ro);
"ceea ce încearcă stilista de faţă să obţină: să înveţe cititoarele ce materiale şi ce croieli
sunt potrivite pentru ele" (bookblog.ro). Nici stilism nu era foarte folosit cu sensurile
sale vechi - "grijă (excesivă) pentru stil, pentru formă" (DEX) - , iar acum a reapărut ca
nume de domeniu sau de profesie: "a urmat studii de management şi marketing în
industria modei şi de stilism la Paris" (kudika.ro); "stilism fac foarte puţin, mă ocup de
ţinutele câtorva vedete" (cosmopolitan.ro)

Evident, calcurile nu exclud împrumuturile, de aşteptat într-un domeniu în care au mare

importanţă conotaţiile de modernitate şi succes internaţional, iar engleza continuă să se
amestece cu franceza (look, fashion, glamour - dar şi trčs chic). Alături de stil, stilistică,
stilist şi stilism apar aşadar stylish ("cu stil" sau "la modă") - "Cum să arăţi stylish când
e frig afară (cosmopolitan.ro); "concentrează-te pe încălţăminte mai stylish"
(cosmopolitan.ro) - şi styling: "trucuri de styling" (femeia.ro); "mă duc la petrecere, dar
fug repede la toaletă şi-mi refac stylingul" (coolgirl.ro).
Taguri

Încercând acum câteva zile să explic unor tineri cum se lucrează cu exemplele, cum se
organizează şi se prelucrează un material lingvistic în curs de culegere, mi-am dat
seama că familiaritatea cu internetul le oferă un reper la îndemână: putem spune (cu
şanse de a fi înţeleşi imediat) că fişele de lectură primesc taguri, în funcţie de care se
pot grupa şi regrupa pentru a ilustra diferite aspecte ale temei tratate. Mi se pare că se
confirmă, şi în acest caz, faptul că utilizarea internetului democratizează şi răspândeşte
anumite practici intelectuale - de la cele elementare până la unele mai rafinate (de la
obiceiul scrisului şi al cititului zilnic până la metode de căutare şi organizare a
informaţiei). Cuvântul impus de uzul actual - tag - e, ca atâtea altele, un anglicism a
cărui absolută necesitate este discutabilă, dar a cărui prezenţă a devenit de neocolit.
Dincolo de polisemia sa (are mai multe uzuri specializate, în tehnologia informatică),
tag ar fi putut fi echivalat, în sensul său curent, prin termenii etichetă sau cuvânt-cheie.
Sporadic, asemenea transpuneri sau echivalări chiar apar în texte: "La adăugarea unui
link nu uita de taguri (etichete) sau cuvinte cheie" (comunitati.portal.ro). Faptul că tag e
totuşi folosit mai mult decât sinonimele sale (parţiale) se explică în primul rând prin
caracterul său tehnic, prin comoditatea utilizatorilor şi prin presiunea contextuală a
limbii-sursă: din teama de a nu produce confuzii şi pentru că indicaţiile unui sistem cu
care operează curent sunt în engleză, vorbitorul preia pur şi simplu cuvântul ca atare. La
uşurinţa preluării contribuie, desigur, scurtimea cuvântului şi posibilitatea de adaptare
rapidă, fără dificultăţi grafice sau morfologice şi cu o minimală transpunere fonetică.
Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic (DOOM) nu îl cuprinde (încă), dar îi
stabileşte implicit regulile de scriere: pentru că finala e pronunţabilă ca atare în română,
cuvântului nu trebuie să i se marcheze prin cratimă adăugarea desinenţelor şi a
articolelor. Dată fiind noutatea sa, mulţi dintre cei care îl folosesc în scris recurg totuşi
la cratimă (tag-ul, tag-uri).

Nu mă voi referi aici, desigur, la sensurile pur informatice (cât se poate de tehnice,
riguroase) ale termenului tag; el a fost însă preluat de limbajul mai accesibil al
internetului, intrând de aici în circulaţia cea mai largă: "Ce este un tag? Un cuvânt
definitoriu pentru un subiect anume. Pot fi mai multe taguri pentru un subiect. Acest
subiect ar avea ca tag chiar cuvântul tag" (eugenol.ro); "Ce este de fapt un TAG?
Keyword (cuvânt-cheie) asociat unui conţinut pe internet (articol, fotografie, videoclip
etc.) prin care îi ajuţi pe utilizatori să afle / înţeleagă mai uşor Ťdespre ce esteť
conţinutul respectiv. Exemplu: unei fotografii cu tine la schi în Bucegi poţi să-i adaugi
tag-urile - schi, Bucegi, 2006" (mariusbalaci.ro). Conţinutul mesajelor e însă adesea
afectiv sau ludic, astfel că, în practică, utilizatorul român poate trece între taguri
cuvintele naşpa sau chiar ce-stare-naşpa-am. Cuvintele-cheie ajung să se refere nu
numai la identificarea conţinutului unui mesaj, ci chiar la o temă în genere: "Ce cuvinte
îţi vin în minte când spui România? Cu ce asociezi România? Poţi s-o defineşti în
câteva cuvinte? Atunci te invităm să completezi tag-uri pentru România, acum, înainte
de ziua naţională" (metropotam.ro).
Faptul că website-uri care găzduiesc bloguri, fotografii sau filmuleţe (youtube, de
exemplu) au între utilizările lor atribuirea de taguri democratizează procedeul - dar şi
contribuie la lărgirea sensului cuvântului. Utilizatorii obişnuiţi par să se întrebe, chiar în
comunicarea în engleză, de ce se folosesc în concurenţă termenii tag şi label; chiar dacă
pot exista diferenţe tehnice, e clar că sensurile şi utilizările lor comune se suprapun în
bună măsură. În română, englezescul label e de obicei transpus prin cuvântul etichetă
(din motive de omonimie parţială sar foarte supărătoare, nu cred că împrumutul labele
ar avea mari şanse de impunere!), în schimb tag e adesea păstrat ca atare.

Dovada integrării în sistemul morfologic al limbii române e că de la tag s-a format rapid
şi un verb, după tiparul tot mai puternic al derivatelor colocviale în -ui: a tăgui - "Ce
poţi să Ťtag-uieştiť? Orice. Articole, fotografii, fişiere download-abile, topicuri de
discuţii, fişiere video/audio" (mariusbalaci.ro). Ca şi în alte cazuri (blogging-bloguire-
blogare etc.), circulă, ca nume de acţiune, atât anglicismul tagging ("De ce a devenit
Ťtagging-ulť atât de popular?, mariusbalaci.ro), cât şi infinitivul lung tăguire ("Răspund
fără ezitare tăguirii lui E K", hoinar-pe-web.blogspot.com) sau derivatul tăguială.
Punerea de taguri a devenit în blogosferă şi un joc (comparat de utilizatori cu leapşa)
prin care se creează legături şi care nu prea mai corespunde sensurilor şi funcţiilor
iniţiale de clasificare. Multe atestări ale cuvintelor a tăgui, tăguire şi tăguială apar chiar
în acest context, în care verbul are agent şi pacient uman: "M-am tot plâns că pe mine
nu mă tăguieşte nimeni la faza cu Bucureştiul şi când am fost tăguită într-un final... n-
am mai avut timp să răspund.." (albeenah-xtent.blogspot.com); "Leapşa e o tăguire des
întâlnită în blogosferă, cel puţin românească" (kestii.ablog.ro); "tăguiala e o leapşa. Dă
şi tu mai departe" (maru.weblog.ro); "leapşa (tag) e o sarcină pe care ţi-o trasează
cineva pe blog. o temă, dacă vrei" (calimara-cu-cerneala.com). Într-un domeniu atât de
dinamic şi cu o participare atât de largă a vorbitorilor tineri, instabilitatea sensurilor e
inevitabilă.

Cocalar

În ultimii ani a avut mare succes termenul cocalar (cu varianta cocălar), iniţial argotic,
apoi intrat chiar în registrul colocvial, cu un sens nou, puternic peiorativ. De la statutul
de simplă insultă, mai curând vulgară, cuvântul a devenit un termen la modă, folosit
pentru a categoriza şi a ironiza un anume tip social. Sensul e imprecis, cu graniţe vagi,
dar tocmai această deschidere, asociată cu o componentă intens emoţională e specifică
termenilor de evaluare negativă, deveniţi insulte. În momentul de faţă, cocalar pare să
fie un sinonim mai expresiv şi mai injurios pentru un cuvânt care şi-a tocit parţial
componenta sarcastică - vechiul mitocan. Cei care folosesc azi substantivul cocalar îi
particularizează referentul prin descrieri mai mult sau mai puţin convergente, în care
apar elemente de tipul: deficit de cultură, lipsă de respect pentru ceilalţi, pretenţii
nejustificate, Kitsch. Evident, ca în cazul oricărei insulte, folosirea cuvântului poate fi
motivată şi pur şi simplu de ostilitatea faţă de celălalt. Nucleul termenului e însă legat în
mod evident de statutul social şi de mărcile sale exterioare (îmbrăcăminte sau
comportament). Explicaţiile din dicţionarul on-line 123urban.ro sunt semnificative,
pentru că - fenomen tipic pentru un cuvânt la modă - se acumulează, se suprapun şi
devin mici pamflete, încărcate emoţional: de la "ţăran, total necool, ţigan, manelist,
îmbrăcat foarte urât, de prost gust" - până la "ţăran care ascultă în general manele,
poartă tricouri mulate, poartă lanţuri (de preferat de aur) mai ceva ca un bou şi se dă
mare şmecher el fiind de fapt un nimic". Cuvântul-emblemă a intrat de mult şi în uzul
jurnalistic; o tipică fiziologie, în tradiţia prozei noastre din secolul al XIX-lea, poartă
titlul "Cocalarii. Un studiu" (de Lelia Munteanu, în Gândul, 8.09.2008) şi cuprinde
enunţuri de tipul "Istoria cocalarului începe din fragedă pruncie, de când pune timpanu
pe manele". În aceste condiţii, nu ne mai surprinde faptul că termenul a produs o familie
lexicală bogată, care cuprinde femininul cocalariţă ("O sa fim un oraş de cocalari şi
cocalariţe, că şi aşa e împânzit cu d-aştia", dudatraseista.blogspot.com), adjectivul
cocalaresc sau cocălăresc ("Dicţionar cocalaresc", andreiblog.com; "monument al
fenomenului cocalaresc", radoo87.blogspot.com), substantivul abstract cocalarism
("Ora despre Mitocănie şi Cocalarism", muligambia.com; "Buun, tot discutăm, vorbim
şi criticăm sindromul ŤCocalarismului şi Pitziponceliiť româneşti",
morgensen.wordpress.com) - şi lista poate continua.

Cuvântul nu apare în studiile mai vechi despre argoul românesc; e cuprins, în schimb, în
dicţionarele mai recente, care atestă chiar ascensiunea sa rapidă. În dicţionarul de argou
al Ninei Croitoru Bobârniche cuvântul e înregistrat în prima ediţie (1996) doar cu
sensul "ţigan care caută prin gunoaie", pentru ca la ediţia a doua (2003) să găsim şi
"ţigan bişniţar", ba şi "şmecheraş de cartier". Etimologia termenul este cunoscută, până
la un punct: cocalar este un derivat, cu sufixul de agent -ar, de la substantivul ţigănesc
kokalo, -a "os" (înregistrat în dicţionarul lui Gh. Sarău, din 1992; cuvânt curent în limba
romani, ca împrumut din greacă). Circulă o anume explicaţie a sensului - neînregistrată
în lucrări de lingvistică, din câte ştiu, dar foarte prezentă în internet - , conform căreia
denumirea s-ar referi, la origine, la ţiganii cei mai săraci, care adunau din gunoaie oase
(pentru a face din ele piepteni). Unii folosesc cuvântul chiar ca denumire pentru un grup
social ţigănesc: "la olimpiadă au luat parte copii din majoritatea ramurilor ţigăneşti:
corturari, gabori cu pălărie, cocalari, ursari etc.", Evenimentul zilei, 19.03.2002). O
asemenea evoluţie semantică e plauzibilă - termenii pentru categorii sociale considerate
inferioare se transformă firesc în insulte, cu sens peiorativ agravat (ţăran, cioban,
mitocan) - dar rămâne să fie dovedită pron cercetări sociolingvistice serioase. Mi se
pare că sensul puternic peiorativ ar putea avea şi o altă sursă, iar explicaţia ocupaţiei
ruşinoase să se fi adăugat ulterior. E izbitoare asemănarea cuvântului cu un termen
vulgar din argou (denumind organul sexual masculin) - cocar (înregistrat de Croitoru
Bobârniche în 1996, nu şi în 2003, de 123urban.ro). În celebrul său studiu din 1934
despre cuvintele ţigăneşti intrate în română, Al. Graur înregistra pe cocar, considerând
că există chiar în ţigăneşte, prin contopirea unei sintagme (care cuprinde termenul
ţigănesc car, anatomic şi vulgar). Explicaţia sa a fost preluată de Alphonse Juilland şi
apoi de Al. Ciorănescu, în dicţionarul său etimologic. Relaţia între cocalar şi cocar
rămâne încă neclară, dar cred că la valoarea insultătoare a primului termen a contribuit
decisiv cel de-al doilea.
Altminteri, succesul actual al cuvântului cocalar, ca şi procesul deprecierii semantice a
unor cuvinte precum mitocan sau (în sensurile lor insultătoare) ţăran, cioban etc. indică
o acumulare de rupturi şi tensiuni culturale ale societăţii româneşti.

Rom

Circulă în ultima vreme, on-line, o petiţie adresată către Parlamentul României, "cu
privire la revenirea etniei rome la vechea denumire de ţigan". Iniţiativa pare să dateze
din 2007 (după semnăturile din capul listei), dar a revenit probabil în actualitate în urma
scandalurilor din presă şi politică, în legătură cu situaţia românilor din Italia; relansarea
petiţiei se sprijină pe un text semnat Ioan Abrudan şi apărut în Ziua de Cluj
(29.11.2007), întreţesut cu numeroase comentarii anonime, confuze şi patetice.

Toată întreprinderea este pe cât de inacceptabilă moral şi social, pe atât de absurdă din
punct de vedere logic. Moralmente, oricâte precauţii şi-ar lua autorii şi oricâte rezerve
ar formula, intenţia de impunere sau de interzicere a etnonimului unei minorităţi e un
act agresiv şi xenofob. Mai ales dacă motivaţia - presupusă, uneori chiar explicitată - e
inferioritatea celuilalt şi oroarea de a fi confundat cu el. Din punct de vedere logic, toată
campania e absurdă - pentru că pare să presupună că Parlamentul României poate
schimba o denumire oficială internaţională, impusă de mai multă vreme, circulând nu
numai în documente politice, ci şi în enciclopedii şi texte ştiinţifice. Textul care
însoţeşte petiţia conţine numeroase confuzii şi inexactităţi, evaluări subiective şi
insinuări ameninţătoare. El ilustrează, de altfel, trăsăturile tipice ale discursului
naţionalist şi xenofob: reducţia ideologică (imaginea negativă a României ar fi exclusiv
creaţia străinilor: "totul porneşte de la o nefericită confuzie de termeni: rom/români"),
dominaţia emoţiilor, a tonului catastrofic-hiperbolic ("o confuzie care s-ar putea dovedi
fatală pentru viitorul european al poporului român"; "rezultatul pe termen mediu şi lung
pentru populaţia României în raport cu popoarele europene poate fi devastator"). Se
actualizează mitul duşmanului care conspiră: minoritarul e la fel de vinovat dacă refuză
asimilarea şi îşi afirmă identitatea etnică (act interpretat ca manifestare de ostilitate), dar
şi dacă încearcă să se asimileze (presupusă dovadă de prefăcătorie primejdioasă):
"ţiganii şi-au atribuit întotdeauna numele altor etnii sau popoare care le-au îngăduit să-
şi ascundă etnia". Duşmanul e deopotrivă slab, inferior (în acest sens e invocat trecutul
de robie), dar şi primejdios, în primul rând prin număr (sunt în text fraze care dau fiori:
"pe fondul declinului de natalitate la români şi maghiari şi al scăderii mortalităţii la
ţigani"). În logica unei pure teorii a conspiraţiei, toate acţiunile inamicului sunt
premeditate şi vizează efecte maximale: "se doreşte crearea unui stat ţigănesc în
România".

O asemenea însăilare de clişee n-ar merita să fie luată în seamă, dacă nu ar cuprinde
pasaje care pot convinge un cititor neatent, dând impresia că furnizează date reale,
precise. Într-o succesiune absurdă, sub aparenţele unor informaţii istorice şi filologice,
se afirmă (în comentariile inserate anonim în text, redactate cu multe greşeli de limbă)
că denumirea rom n-ar fi una reală: "Strigător la cer este că denumirea nu are nici o
bază istorică, ţiganii nu au fost purtat niciodată de-a lungul istoriei acest etnonim şi
provine din cuvântul ŤDOMť, care pe limba originară a ţiganilor înseamnă Ťomť". Într-
o totală ignorare a proceselor fonetice şi lexicale şi a raţionalităţii elementare, se mai
spune că: "Prin denaturare (voită) Ťdomť s-a transformat în Ťromť cu Ťrť accentuat,
apoi din Ťromť s-a transformat în Ťromať apoi în Ťromaniť şi în Ťromaniesť". S-a
ajuns astfel încât ţiganii să aibe numele identic cu al românilor în limba engleză".
Despre raportul dintre dom,lom şi rom (ca termeni cu origine foarte probabil comună,
caracterizând idiomuri vorbite în Orientul Mijlociu, în Armenia şi în Europa), au scris
specialiştii cei mai importanţi în domeniu, în primul rând Ian Hancock, fost profesor la
Universitatea din Texas şi Yaron Matras, de la Universitatea din Manchester. Rom şi
romani, cu variante de adaptare morfologică în diferite limbi, sunt astăzi termeni
curenţi, standard, într-o terminologie internaţionalizată. La noi, există o oscilaţie între
rom (formă firească de adaptare a unui împrumut) şi rrom (formă neadaptată, cu o
variantă de grafie preferată de unii specialişti pentru a nota un r lung, uvular, retroflex).
DOOM înregistrează ambele variante, dar o preferă - corect, cred eu - pe prima; rrom e
o formă neobişnuită în ortografia românească şi pare să fie aleasă de unii din motive
extralingvistice, tocmai pentru a marca mai clar distincţia faţa de familia lexicală a lui
român. Rom este termenul oficial, politic, preferat de majoritatea membrilor etniei,
impus în documentele oficiale, în defavoarea unor denumiri atribuite din afara
comunităţilor de romi. E, cum se ştie, un termen de autodesemnare tradiţional în limba
romani (unde rom apare în opoziţie cu gadjo); transpunerile lui rom în diferite limbi
sunt preferate de militanţii pentru emancipare pentru că evită conotaţiile negative sau
ambiguităţile termenilor tradiţionali (gypsy, bohémien, ţigan etc.). Toate aceste lucruri
au fost mult discutate într-o bogată bibliografie (a se vedea, la noi, numeroase lucrări
ale profesorului Gh. Sarău şi un studiu despre denumirile romilor, din 2006, al Oanei
Chelaru-Murăruş etc.). Pentru cei care au descoperit de curând acest termen, aş pomeni
măcar două mărturii din secolul al XIX-lea: pe Kogălniceanu - Esquisse sur l'histoire,
les moeurs et la langue des cigains, connus en France sous le nom de bohémiens (1837),
care spune că "les Cigains mémes s'appellent dans leur langage Romnitschel (fils de la
femme) ou Rome (hommes)", sau pe J.-A. Vaillant, profesor la Sfântul Sava, care
publica la Paris, în 1857, Les rômes. Histoire vraie des vrais bohémiens.

Existenţa unui termen oficial nu exclude, desigur, păstrarea în uzul curent a altor
cuvinte; rom - într-adevăr un neologism în română, având deci un sens neutru şi precis -
nu poate înlocui în toate contextele pe ţigan, cuvânt vechi, prezent în limba populară, cu
destule conotaţii negative, dar şi cu puterea evocatoare dată de existenţa unor locuţiuni
şi asocieri lexicale şi culturale.

În fine, să precizăm că asemănarea formelor (pentru că nu e vorba de identitate

perfectă) nu e un argument pentru a cere excluderea unor etnonime. S-a spus că, în
context italienesc, rom ar risca să se confunde cu romeno; în italiană, există însă şi
romano "vechi roman" sau "actual locuitor al Romei", iar denumirea romeno are şi
varianta rumeno. Românii ţineau morţiş, la un moment dat, la impunerea formei
romeno, în care să se vadă legătura cu oraşul Roma; acum, par nefericiţi pentru că ea s-
ar confunda cu rom. Desigur, etnonimele au valoare simbolică, dar asemenea dorinţe şi
angoase nu sunt un semn de sănătate şi echilibru al psihicului colectiv.

Pontoarcă

Cuvântul pontoarcă, termen de specialitate din argoul interlop, se caracterizează printr-o

surprinzătoare stabilitate. Termenul apare în primele liste de argou românesc, la N.T.
Orăşanu (în 1860 şi 1861, în forma poptoarcă) şi la G. Baronzi (în 1872). Baronzi îl
foloseşte şi romanul său Misterele Bucureştilor (1862), într-un dialog între hoţi: "ş-apoi
să-i potrivim o pontoarcă la piţigoi" (unde pontoarca e explicat în notă "cheie", iar
piţigoi - "lacăt"). În primele glosări, pontoarca apare cu sensul general "cheie"; după o
pauză destul de lungă, o regăsim în glosarul lui V. Cota (din 1936), cu explicaţia "cheie
falsă", ca şi (în forma de plural pontoarce), cu sensul "pachet incomplet de cărţi de joc".

Sensul principal al cuvântului, păstrat până azi în limbajul hoţilor, e "cheie falsă,
universală", mai exact "instrument care deschide uşile încuiate", sinonim parţial al mult
mai cunoscutul şperaclu.

Diversele explicaţii actuale, din glosarele şi dicţionarele de argou, particularizează

definiţia, vorbind fie de o cheie pentru spargerea caselor (T. Tandin, 1993, N. Croitoru
Bobârniche, 1996), fie de una pentru deschiderea portierelor de automobile (G.
Volceanov, 1998). În presă, termenul apare destul de des, mai ales în reportajele despre
lumea interlopă: "Ceea ce mi-a atras atenţia a fost pontoarca pe care i-am găsit-o în
buzunar" (România liberă, 2421, 1998); "Dom'le, învârtea ăsta Ťpontoarceleť de nu lăsa
nici o urmă după el" (Evenimentul zilei, 1647, 1997); "- Cum intrai în case? - Cu
pontoarca! Nu mi-a plăcut niciodată să rup butucurile. (...) Cu pontoarca este artă.
Trebuie să nimereşti acele de la yală, nu face zgomot" ("Nilă Şurubelniţă, prinţul
pontoarcelor", în Ziua, 20.01.2001); "Chiar dacă trăim în era calculatoarelor,
pontoarcele clasice sunt cel mai des utilizate de spărgători. Ele sunt fabricate chiar în
serie mică şi sunt livrate în huse şi cu fişa de instrucţiuni" (Ziua, 1.08. 2005). Datorită
presei şi internetului, putem afla cum funcţionează (şi, prin imaginile şi schemele
adiacente, cum arată) instrumentul, cel puţin în unele din variantele sale moderne,
pentru uşi de case sau maşini: "ŤSpecialiştiiť folosesc diferite mijloace tehnice, cum ar
fi cheile potrivite sau Ťpontoarcať - un dispozitiv puţin mai mare decât o brichetă, care
cuprinde un mănunchi de lamele metalice care, introduse în broască, iau forma cheii,
permiţând deschiderea uşii" (Gazeta de Sud, 12.08.2006); "Se merge cu cheia potrivita
sau cu Ťpontoarcať - o sculă, ca un pieptene mic, care este introdusă în butuc pe o cheie
normală, fără dinţi. În câteva secunde, pontoarca se potriveşte pe zimţii butucului, iar
uşa e deschisă" (Gândul, 13.10.2005); "Prin metoda Ťpontoarcať, hoţii pornesc absolut
orice maşină de lux, cu condiţia ca pontoarca să fie cea potrivită. Pontoarcele sunt nişte
dispozitive metalice, confecţionate artizanal, fiecărui tip de pontoarcă corespunzându-i
o anumită marcă de maşină. Pontoarca se introduce în contact, după ce, în prealabil,
este tăiată piedica contactului, iar maşina va porni fără probleme" (Ziua, 20.05.1999).
Surprinzător, regăsim termenul chiar în anunţuri publicitare ale sistemelor de închidere,
într-un limbaj tehnic: "Cilindrul de siguranţă (...) este protejat împotriva găuririi şi a
deschiderii cu pontoarca" (yalelock.com).

Din păcate, nici în acest caz dicţionarele noastre nu se ajută prea mult. În DEX,
cuvântul pontoarcă nu există; în Micul dicţionar academic (care reia şi rezumă
Dicţionarul limbii române), e înregistrată forma poptoarcă, cu o etimologie nesigură, cu
trimitere la un articol al lui I. Verbină din 1941 şi la cuvântul rusesc podporka. Într-
adevăr, forma cuvântului românesc sugerează posibilitatea unui etimon slav, iar sensul
cuvântului rusesc ("proptea, reazem, sprijin") nu este incompatibil (prin eventuale
specializări semantice dialectale sau argotice) cu denumirea un instrument metalic. În
orice caz, termenul pare să mai fi avut în limba secolului al XIX-lea şi alte sensuri, care
îl legau de terminologia jocului de cărţi. În romanul lui Ioan M. Bujoreanu, Mistere din
Bucureşti, 1862, cuvântul apare într-un context diferit de cel al deschiderii uşilor. Când
cei ce petrec într-o "adunare de mahala" trec de la jocul de loto la stos, "doamna
Nodreanca aduce cărţi noi şi pontorci" (p. 37); apoi "Ori ne storci, ori te stoarcem, zise
bătrâna Bârzoaia, luând pontorci şi ocupând cu fetele ei locurile principale ale mesei"
(p. 38). Din păcate, din descrierea jocului nu se înţelege foarte bine la ce se referă
termenul pontoarcă; ar putea fi vorba chiar de nişte suporturi pe care se aranjează
cărţile, ceea ce ar confirma etimologia prin termenul rusesc; forma cuvântului ar fi însă
contaminată cu aceea a lui pont, a cărui familie lexicală era foarte folosită la jocul de
cărţi (exista verbul a ponta, jucătorii erau numiţi pontatori etc.). Ipoteza tentantă a unei
metafore (de la o carte care substituie orice valoare la o cheie care deschide orice uşă)
nu pare să se susţină. Oricum, se ştie că multe dintre jocurile de cărţi din secolul al
XIX-lea veneau pe filieră rusă, aducând desigur şi terminologia lor specifică. Legătura
dintre pontorca de la joc şi pontoarca hoţilor pare evidentă; natura ei exactă rămâne însă
de dovedit, prin descoperirea unor trepte intermediare sau a unor evoluţii divergente.

„Para-ndărăt”

În română, denumirea jocului de noroc barbut este un împrumut din turcă; termenul
turcesc barbut (The Larger Redhouse Portable Dictionary, English-Turkish, Turkish-
English, Redhouse, 1998) a intrat de altfel în circulaţia internaţională, în engleză fiind
mai cunoscut în formele barbooth, barbudi sau barbotte (cuprinse, de pildă, în
Encyclopedia Britannica, www.britannica.com). În descrierile standard, jocul e asociat
cu lumea oriental-balcanică (în enciclopedia citată, de exemplu, se spune că în Statele
Unite este jucat mai ales de greci şi evrei). În spaţiul românesc, barbutul e un joc al
lumii marginale şi interlope, asociindu-se prototipic cu pierderi de sume mari, conflicte
şi violenţe. Iorgu Iordan (Limba română actuală, 1948: 493) considera că barbut e un
termen de argou, incluzându-l în lista sa alături de derivatele barbugiu şi barbutar. În
reportajele interbelice ale lui F. Brunea-Fox, termenul apărea - alături de babaroasa - în
contextul investigării lumii marginale: "Dumneata, ditamai plutonier? La barbut? La
babaroasa! Cu haimanalele!" (Brunea-Fox, 1979: 285); "Un alt biliard mai mic ce se
poate transforma (...) în mobilă pentru barbut şi babaroasa" (id. 1985: 138).
Lexicul barbutului cuprinde în primul rând diferitele denumiri familiar-argotice ale
zarurilor, apoi termenii speciali legaţi de situaţiile de joc.

Zarul (cuvântul standard e tot un împrumut din turcă) este desemnat în limbajul argotic,
în cel mai simplu mod, metonimic, prin materialul din care este confecţionat.
Tradiţional, zarurile se făceau din os, aşa că se numeau (şi se numesc încă) oase: "Ai
oasele la tine, Gică?/ Te fac pe zece un barbut..." (Nichita Stănescu, text din 1955, în
Argotice, 1992: 47); "O pereche de Ťoaseť măsluite este cumpărată pentru sume variind
între 100 000 şi 250 000 de lei" (Evenimentul zilei, 1647, 1997). Prin metonimie,
denumirea zarurilor trece şi asupra jocului caracteristic, prin simpla folosire a pluralului
("Multe alimente a pierdut la Ťoaseť", I. Chertiţie, Confesiunile unui gardian, 1991:
148) sau în expresia a da cu osul "a juca barbut" (N. Croitoru Bobârniche, Dicţionar de
argou al limbii române, 1996). O altă metaforă răspândită este cea animalieră: zarurile
sunt cai - imagine bazată pe analogia dintre dinamica rostogolirii zarurilor şi cea a unei
curse hipice: "eram (...) concentraţi la caii care alergau pe covertă, adică pe o pătură
penală pusă-n patru" (M. Avasilcăi, Fanfan, rechinul puşcăriilor, 1994: 9); "Am luat caii
în mână şi am început să-i bat" (Avasilcăi, 1994: 12). N. Croitoru Bobârniche (1996)
înregistrează metaforele cai şi căişori; se folosesc însă, expresiv, şi sinonimele armăsari
sau bidivii; armăsarii potcoviţi fiind zarurile măsluite, cu care jucătorii profesionişti
câştigă, înşelându-i pe naivi. "Pe lumea cealaltă nu se joacă barbut cu armăsari
potcoviţi" (Avasilcăi 1994: 183). Într-un reportaj despre zarurile măsluite, sunt
enumerate mai multe tipuri: "zaruri Ťochi de peşteť, zaruri Ťîncărcateť, zaruri cu
magnet" (Evenimentul zilei, 1647, 1997). În fine, oasele sunt numite şi babaroase:
termen cu etimologie incertă, care a fost explicat, nu foarte convingător, prin apropierea
de băbăreasă şi care se foloseşte şi ca nume pentru barbut sau pentru un joc asemănător
cu acesta.

A juca barbut - act desemnat, printr-o metonimie asociată cu o metaforă, de expresia a

da o gheară - implică existenţa unui număr destul de mare de formule specifice: şanu
Brăila, juma-juma, la perechi, la ce vine, para-n coadă, para-ndărăt (la pace). Evocările
literare, memorialistice sau pamfletare le enumeră, de obicei, fără explicaţii: "Para-n
coadă! - Trei-trei... Jocul se îndârjea" (E. Barbu, Groapa, 1974: 55); "Seara, când nu
băgam şanu Brăila, para-ndărăt, juma-juma şi nici nu ciripeam pas-parol sau sec, mai
ieşeam pe la Coloană cu câte o gagică benga" (nastyboy. wordpress.com, 17.10.2008);
"Greu de spus de ce veneau tocmai pe ţăcălie să joace Ťoaseť, îndeosebi barbut. De la ei
am învăţat cioacele consacrate: şanul, brăila, para-ndărăt la pace etc. Jocul însă nu m-a
prins" (horiastoicanu.com); "Pentru că tot pomenişi de barbut, cum facem, jucăm la Ťce
vineť , la Ťpara'n coadăť, la Ťperechiť? şi ca sa fie treaba oablă, dăm cu babaroasele
Ťpe dreptateť, nu le răsucim, să nu fim nevoiţi să zicem Ťtăiateť, da?" (ziua.ro). Alte
surse din internet (forum.computergames.ro, ionut-puerava.blog.com) acumulează şi
mai multe expresii, probabil variante - "nu întinde mâna la zar", "şuşanu", "la mai
mare", "la mai mică", "două-n coadă", "dublă", "de 2 ori", "poşta 2 cu 2", "cu ele în
faţă", "para-n ciclist","cu linie", "ia-ţi un cal", "ce-o pica", "ce vrea zarul", "zar prost
câştigă", "dă-le-aşa", "dă-le bune"; chiar combinaţiile de numere indicate de zaruri au
denumiri proprii (3 : 3 = "limbă de şarpe").
Din toate aceste formule, o evoluţie specială a cunoscut para-ndărăt, probabil prin
reinterpretare, prin remotivarea elementelor care o alcătuiesc. Conform sursei
123urban.ro, para-ndărăt (şi forma adverbială suplimentar marcată parandărătălea) e un
"termen folosit la jocul de barbut, cu sensul de Ťzarul prost câştigăť"; dar înseamnă şi,
pur şi simplu, "invers, pe dos; de la coadă la cap". Oricum, termenul pare să fie folosit
tot mai mult, în ultima vreme, cu sensul particular de "comision ilegal; şpagă":
"Parandărătul este suma care se întoarce la cel care aprobă o tranzacţie în favoarea
cuiva. E o licitaţie, sînt mai mulţi concurenţi, dar numai cu unul ai stabilit că va fi vorba
de parandărăt", în articolul "Instrumente ale capitalismului (sălbatic?) românesc:
parandărătul" (morar.catavencu.ro, 1.11.2008); "nu prea mai rămân bani pentru
parandărăt (comision, cotă din profit pentru cel care facilitează contractul din partea
statului român)" (ziua.ro, 11.12.2007). Cum se vede din exemplele de mai sus, expresia
e simţită ca alcătuind un compus sudat, scris adesea fără spaţii şi fără cratimă (unii îl
segmentează, în mod aberant, paran-dărăt!). Termenul e tratat ca un substantiv neutru,
uşor de articulat, chiar când i se păstrează grafic structura internă - "alţii îşi vor trage un
para-ndărăt mare de tot" (constantablog.info); "Nu suntem siguri că este vorba de
negocierea "para-ndărăt-ului" (9am.ro) - şi cu plural: "Sânt doar nişte para-ndărături de-
ale lui Copos!" (catavencu.ro). Succesul actual al termenului se explică, în bună
măsură, prin nota ironic-peiorativă pe care o transmite analogia implicită între afaceri şi
jocul de barbut.

Abureală

Fumul, ceaţa, aburul sunt metafore cognitive ale vagului: estomparea contururilor poate
fi poetică - dar, în perspectiva vieţii practice şi a relaţiilor interumane, e mai ales
neliniştitoare. Ce nu e clar şi direct este înşelător; mai mult, e produs dintr-o voinţă de
înşelare. Verbul a aburi, cu sensul "a convinge fără argumente solide, prin vorbărie
(adesea mincinoasă); a păcăli, a înşela" nu aparţine nucleului dur al argoului;
dimpotrivă, se situează în zona largă a limbajului familiar-argotic actual. A fost
înregistrat de dicţionare (Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, 1997; Nina
Croitoru Bobârniche, Dicţionar de argou al limbii române, 1996, George şi Anca
Volceanov, Dicţionar de argou şi expresii familiare ale limbii române, 1998) şi circulă
intens în stilul jurnalistic relaxat din ultimele două decenii - "S.D. i-a aburit pe libanezi
cu Ťsuccesul" privatizării în România" (Evenimentul zilei, 1881, 1998); "Banca
Naţională s-a lăsat aburită de bancheri" (realitatea.net, 18.11.2006) etc. Abureala e o
vorbărie în genere mincinoasă, înşelătoare: "Nici nu ştiu cum l-am înduioşat, esenţialul
e că, după zece minute de abureală, l-a scos afară pe Iorgu şi i-a slăbit şuruburile de la
cătuşe" (M. Avasilcăi, Fan-fan, rechinul puşcăriilor, 1994: 22). A apărut şi derivatul
aburitor: "(ins) care păcăleşte, induce in eroare": "Ai grijă, tipul e un aburitor"
(123urban.ro); "mulţi Ťaburitoriť (se ştiu ei bine cine sunt) au încercat să-mi vândă cu
tupeu Ťsuperprogrameť şi Ťsupersofturiť" (bursatransport.ro).

Verbul a aburi se foloseşte şi fără un complement care să indice victima înşelării, atunci
când în alcătuirea sa intră pronumele cu valoare neutră o, în construcţia a o aburi, după
modelul şi cu sensul lui a o scălda: "Cotrocenianul preşedinte şi al său omolog o
aburesc" (Academia Caţavencu, 21, 1992); "nu mai vorbeşte nici unul de chestii
concrete, ci o abureşte cât poate", anutza.wordpress.com). Într-un sens mai larg, a o
aburi nici nu se mai referă la vorbe, ci - mai ales cu completarea adverbială aiurea - la
acţiuni neconcludente, lipsite de consistenţă: "tot meciul au aburit-o aiurea"
(blogsport.ro/andries, 4.10.2007); sensul extins apare şi la substantivul abureală. Un
sens mai vechi al verbului - în forma reflexivă a se aburi - este "a se îmbăta"; acesta este
încă prezent mai ales la participiul adjectival aburit ("beat"): "Cadre cu funcţii de
conducere sunt văzute la ora 15,00 părăsind ŤROMVAGť bine aburite" (România
liberă, nr. 2022, 1996), cf. T. Tandin, Limbajul infractorilor, 1993. A se aburi (legat
probabil de sintagma-clişeu "aburii alcoolului", sau de imaginea "înceţoşării minţii")
este astfel sinonim cu a se afuma: două metafore ale tulburării contururilor, care
presupun neutralizarea diferenţelor fizice nesemnificative dintre abur şi fum.

A aburi pare să fie - ca evoluţie metaforică a limbajului familiar-argotic - o creaţie a

ultimelor decenii; în orice caz, e mai nou decât alte expresiile colocviale ale
dezorientării- a fi în ceaţă, a băga în ceaţă -, care au contribuit probabil la dezvoltarea
unora dintre sensurile sale. A aburi şi abureală au devenit concurente lexicale puternice
pentru a vrăji şi vrăjeală: cuvinte care continuă să circule în limbajul familiar-argotic,
dar tind să se specializeze pentru situaţiile sentimental-erotice. Nu aşa stăteau lucrurile
cu un secol şi jumătate în urmă: a vrăji apare - cu glosarea "a spune" - chiar din primele
atestări ale argoului românesc, în listele lui N. Orăşanu, în 1861 şi G. Baronzi, în 1871;
personajele lui Baronzi, din Misterele Bucureştilor, îl folosesc: ("Iacă ce vrăjeşte
Coman...", 1862: 131).

Până la urmă, verbul a aburi şi derivatele sale (abureală, aburitor) fixează una dintre
funcţiile esenţiale ale limbajului, din perspectiva argotizanţilor: cea de ascundere a
adevăratelor intenţii, de înşelare şi manipulare. Câmpul semantic al manipulării e destul
de bogat: alături de a aburi şi a vrăji mai apar, sporadic, a îmbârliga, unele expresii care
conţin termenul texte (a băga texte), locuţiunea a face din vorbe etc. Surprinzătoare e
atragerea - se pare, recentă - în aceeaşi sferă semantică a numelui de acţiune mangleală
(derivat de la a mangli - "a cerşi" şi "a fura"), ca "discurs înşelător, vrăjeală": "Ce
mangleală are şi Marius ăsta, te face din vorbe înainte să-ţi dai seama!" (123urban.ro).

Într-un articol din revista Dilema veche ("Abureală şi cutremurare", 16.10.2008),

etnologul Vintilă Mihăilescu constata frecvenţa extrem de mare a termenului abureală în
limbajul tinerilor în genere şi în comentariile de pe forumuri în special ("ŤTotul e
abureală de intelectual!ť - spune un forumist"), explicându-l printr-o reacţie
adolescentină la discursul suspectat de autoritarism. Diagnosticul, formulat pe un ton
autoironic ("Să mă scuze forumiştii şi neforumiştii pentru această Ťabureală etnoť") e
foarte exact şi confirmat de materialul lingvistic: neîncrederea generalizată (lasă
vrăjeala! texte! bărbi! liru-liru... etc.) constituie una dintre trăsăturile esenţiale ale
comunicării familiar-argotice şi mai ales ale limbajului tinerilor.
Mişto şi legenda bastonului

Mişto este, fără îndoială, cuvântul fundamental al argoului românesc: prin răspândire,
vechime şi chiar prin sens - pentru că exprimă cea mai generală apreciere pozitivă.
Cuvîntul este emblematic şi prin origine: provine din limba romaní, sursa principală de
împrumuturi a nucleului argotic românesc. Deşi a intrat de mult în uzul colocvial- ca şi
şmecher, fraier, pilă, banc etc. -, mişto a început prin a fi un cuvînt argotic şi este în
continuare perceput ca atare de vorbitori.

În privinţa originii sale, constatăm că s-a răspândit de mai multă vreme o explicaţie
eronată, de circulaţie orală, dar care a avut destul de mult succes între nespecialişti.
Conform acestei explicaţii, mişto nu ar fi de origine ţigănească, ci ar proveni din
construcţia germană mit Stock "cu baston". Această ipoteză etimologică nu se găseşte,
desigur, în dicţionarele noastre etimologice, nici în cele generale. E atribuită, în genere,
scriitorului Victor Eftimiu, autorul mai multor etimologii fanteziste; unii spun că au
auzit-o de la cîte un profesor; cei mai mulţi, în ultimii ani, au găsit-o circulînd pe
internet. În spaţiul web explicaţia apare în zeci de variante, sub titluri de genul "Acum
ştii!", pe forumuri sau în diverse comentarii. În jurul ei s-au construit detaliile motivante
ale mai multor poveşti complicate: ar fi fost răspândită de studenţii reveniţi din Austria
sau Germania, de germanii din Ardeal, de cei aduşi de Carol I în Regat, în mod special
de un fotograf care făcea poze "mit Stock" şi "ohne Stock", sau de croitorii de costume
scumpe, care ar fi dat bastoane ca bonus; s-ar referi la atributele societăţii înalte, ale
domnilor eleganţi cu pălărie şi baston, în opoziţie cu mitocanii lipsiţi de asemenea
accesorii.

Aceste explicaţii - prin ipoteze şi scenarii contextuale - n-ar fi total irelevante dacă
originea cuvîntului ar fi într-adevăr una obscură. Numai că nu este deloc aşa. Explicaţia
prin limba ţigănească - prezentă în toate dicţionarele noastre - e cît se poate de solidă,
din punct de vedere al formei, al sensului şi al căilor de pătrundere. Nu e cîtuşi de puţin
o "legendă urbană", cum o califică, pe site-ul 123urban.ro, partizanii teoriei "mit Stock"
(care corespunde, tocmai ea, etichetei de "legendă"). Adverbul ţigănesc mişto, cu sensul
"bine", a pătruns în argoul românesc, apoi în limba comună, păstrîndu-şi foarte bine
sensul şi forma invariabilă - nu numai ca adverb, ci şi ca adjectiv (o tipă mişto). I s-au
adăugat, treptat, noi sensuri (trecerea de la "bine" la "frumos" e aproape automată;
adăugarea sensului "ironie, batjocură" e mult mai neclară) şi a căpătat, adaptîndu-se
morfologic, prin analogie, o formă feminină (miştoacă, destul de rar, după care s-a
refăcut un şi mai rar miştoc). Dacă am avea doar aceste date, am putea încă presupune
că mişto ar fi fost preluat în ţigăneşte din română sau din germană (aşa şi cred unii,
încercînd să împace legenda bastonului cu faptul evident al prezenţei cuvîntului în
limbajul ţiganilor: "cuvântul ţigănesc Ťmiştoť este o deformare a germanului Ťmit
Stockť - Ťcu bastonť, elegant", România liberă, 18.08.2006). În realitate, mişto este un
cuvînt vechi şi stabil în limba romaní, aparţinînd lexicului său de bază. Apare înregistrat
în dialectele vorbite de romi din diverse ţări, de exemplu în glosarul etimologic al lui
Giulio Soravia, Dialetti degli Zingari Italiani (1977), ca şi în Robert Sailley, Vocabulaire
fondamental du tsigane d'Europe? (1979); are corespondente în sanscrită şi în dialecte
indiene contemporane. Între zecile de comentarii din internet, am găsit de altfel unul -
anonim şi profesionist - care punea lucrurile la punct, invocînd asemenea argumente
lingvistice. Succesul falsei explicaţii provine, desigur, din caracterul ei spectaculos şi
neaşteptat, dar poate, pentru unii, şi din dorinţa secretă ca un cuvînt atît de frecvent să
nu fie de origine ţigănească.

Cuvîntul există şi în argoul franţuzesc, unde a intrat direct din romaní, dar ocupă o
poziţie destul de marginală; în Dictionnaire de l'argot (Larousse, 1990), apare cu forma
michto şi cu varianta misto, ca adjectiv "bon, agréable, beau". Mişto a fost înregistrat,
de altfel, de mai vechile cercetări asupra limbii ţiganilor (în primul rînd a celor din
România): Kogălniceanu (în Esquisse sur l'histoire, les moeurs et la langue des cigains,
Berlin, 1837) îl transcrie cu t sonorizat, devenit d - mischdo - şi îl defineşte ca "bon", cu
precizarea că se referă la inanimate (spre deosebire de ladscho, care s-ar referi la
persoane); diferenţierea este desigur legată de natura adverbială a cuvîntului, prin care
sînt calificate acţiuni, situaţii, în genere abstracte. La J.-A.Vaillant (în Grammaire,
dialogues et vocabulaire de la langue rommane des sigans, Paris, 1861), cuvîntul apare
înregistrat în forma misto, cu explicaţia "bien". Cam în aceeaşi perioadă apare volumul
Origine e vicende dei Zingari, de Francesco Predari (Milano, 1841), în al cărui glosar se
găseşte forma mischdo, cu o explicaţie semantică similară celei formulate de
Kogălniceanu (preluată probabil de la acesta): "buono", specializat pentru inanimate.

Explicaţia etimologică definitivă, reluată apoi de dicţionarele şi articolele de

specialitate, a dat-o Alexandru Graur, în studiul său din 1934, Les mots tsiganes en
roumain. Lingvistul făcea totuşi, imprudent, o afirmaţie riscantă asupra circulaţiei
cuvîntului, apreciind că acesta este pe punctul de a ieşi din uz şi de a fi înlocuit
("actuellement, pourtant, il semble que le mot n'est plus en faveur, sa place étant prise
par şucar"). Sumbra previziune a fost contrazisă de realitatea evoluţiei limbii.

Despre table

Sub semnul globalizării, al influenţei limbii engleze şi al resurselor electronice,

patriarhalele table riscă să devină, prin simplă substituire de nume, modernul
backgammon. Jocul de table este, totuşi, prea popular, prin părţile noastre balcanice,
pentru a nu-şi păstra numele tradiţional, chiar cînd trece de la materialitatea lemnului şi
de la zăngănitul zarurilor la ecranul de calculator, sau cînd practicarea sa se mută de la
balcoanele de bloc şi parcurile publice la cluburi şi concursuri. Numele nu s-a pierdut
nici în valul francofon, un secol în urmă, nefiind pînă la urmă înlocuit de denumirea
franceză tric-trac. Multe pagini de internet atestă echivalenţa termenilor table şi
backgammon, ba chiar pun pe primul loc cuvîntul vechi. E drept, se schiţează şi o
specializare, termenul englez folosindu-se pentru alte variante ale jocului decît cele
tradiţionale, mai ales pentru cele folosite în competiţii internaţionale.

Jocul e vechi (originea sa orientală e explicată în enciclopedii, ca şi răspîndirea sa în

Occident), dar pentru spaţiul românesc trebuie să-i presupunem pătrunderea prin filieră
turcească şi grecească. Termenul table (care a avut şi variantele vechi tavle, tavlii, tablii
etc.) provine din turcescul tavla şi grecescul távli (la care s-au adăugat ulterior şi alte
forme moderne provenite din latinescul tabula). Atestările cele mai vechi ale formei
tavlie (înregistrate în Dicţionarul limbii române, DLR, tomul XI, Litera T) provin din
secolul al XVII-lea, cînd cuvîntul era folosit în construcţia a juca în tavlii sau în tablii:
"După prînz, unii juca în tavlii" (Herodot, traducere în manuscris din 1645). Se pare că
termenul denumea deja mai multe variante ale aceluiaşi joc, sau chiar mai multe jocuri
înrudite, care presupun o tablă de joc şi zaruri.

În Îndreptarea legii, codul de legi muntenesc din vremea lui Matei Basarab (1652), se
spune că "episcopul, sau preotul, sau diaconul carele joacă în tablii şi e beţiv, sau să se
părăsească, sau să li se ia darul. Tabliile să cheamă şi coinacele şi harjeţile ceale ce
joacă" (p. 130). Potrivit DLR, hărjeate sau harjeţi (termen de origine maghiară) sînt
"tăbliţele de joc". Coinace e un termen vechi şi popular (chiar argotic) pentru zaruri şi
pentru unele jocuri cu zarurile. Lazăr Şăineanu l-a explicat ca împrumut din turcă, prin
cuvîntul kainak, care ar însemna "articulaţie"; Vladimir Drimba a propus ca sursă
termenul dialectal turcesc koynak, cu sensul "arşice". Şi numele jocului de arşice e de
origine turcă, cuvîntul arşic (din turcescul aşik) desemnînd un os al articulaţiei, la
animale, folosit în respectivul joc de îndemînare. De altfel, zarul însuşi e cuvînt turcesc
(în limba veche apărea ca masculin, cu pluralul zari). Zarurile se făceau din os, aşa că,
metonimic, nu e de mirare să întîlnim oase cu sensul "zaruri" (în argou, sensul este
curent pînă astăzi).

Revenind la table, e de observat că şi alte elemente esenţiale ale sale sînt denumite în
română prin cuvinte de origine turcă: micile discuri care se mută pe tablă sînt puluri (în
turcă, termenul pul are acest sens), chiar dacă apar şi sub numele mai general de piese.
În fine, cuvîntul victoriei nete (în care adversarul n-a apucat să scoată din joc nicio
piesă) este marţ (din turcescul mars, cu acelaşi înţeles). Expresia a face marţ pe cineva -
"a reduce la tăcere", "a învinge în mod zdrobitor" - se foloseşte astăzi şi în afara jocului
de table. Şi alte expresii ale jocului ("şase-şase, poartă-n casă") au intrat în uzul mai
larg. Un titlu recent de ziar exploata efectul metaforic al formulei: "Georgia-Ucraina,
poartă-n casă" (Cotidianul, 18.08.2008). Numele de agent tablagiu are mai multe
sensuri, între care supravieţuieşte şi cel de "jucător (pasionat) de table": "ŤDacă ai atins
piesa, o muţi!ť, sună o regulă nescrisă a tablagiilor. Aşa că, dacă te ia mâna pe dinainte,
nu te mai poţi răzgândi. Zarurile trebuie musai să cadă în interiorul Ťsuprafeţei de jocť,
altfel rezultatul aruncării lor nu este valabil. De asemenea, pulurile scoase din joc de
către piesele adversarului trebuie aşezate pe Ťbarăť (muchia cutiei) şi nu ţinute în mână
de către jucător" (Ieşeanul, 16.01.2007). Am reprodus acest citat destul de larg pentru că
el conţine mai multe cuvinte şi expresii ale jocului şi pentru că mi se pare că sugerează
şi o explicaţie pentru expresia familiară a sta pe bară: piesele scoase din joc la table stau
efectiv pe bara cutiei, realizînd o perfectă metaforă a întreruperii forţate dintr-o
activitate. Evident, e o simplă ipoteză (şi alte jocuri pot presupune ieşirea din joc şi,
poate, statul de o bară), dar care mi se pare plauzibilă, dată fiind răspîndirea jocului de
table, deci familiaritatea vorbitorilor cu termenii şi situaţiile sale.
Prezenţa constantă a jocului de table în viaţa cotidiană are şi numeroase ilustrări
literare, între care aş aminti scenele din Duiliu Zamfirescu, Viaţa la ţară, în care
eleganta, înţeleapta şi îndrăgostita Saşa îl învaţă pe Matei să joace: "Saşa întinse tablele
pe masă şi-i arătă cum se aşează pietrele, cum se aruncă zarul, cum umblă jocul, cu
înlesnirea unui adevărat stîlp de cafenea", sau cea a jocului în desfăşurare pe care îl
găseşte Felix, în casa rudelor sale, în Enigma Otiliei. De dragul acestei istorii culturale,
tind să cred că tablele vor rămîne table şi tablagiii nu se vor transforma integral în
jucători de backgammon.

Baştani şi mahări

Am urmărit săptămîna trecută, în această rubrică, doi dintre termenii care indică trepte
superioare ale ierarhiei sociale, definite prin putere sau bogăţie, folosiţi destul de mult
în limbajul familiar-argotic (barosan) şi în cel al presei (baron). Acestora li se poate
adăuga baştan, cuvînt cu sens similar şi cu mare frecvenţă în aceleaşi limbaje şi registre.
Termenul nu este cuprins în dicţionarele noastre curente, dar mi se pare foarte probabil
să provină din turcescul başkan "preşedinte, şef" (cf. The Larger Redhouse Portable
Dictionary, English-Turkish, Turkish-English, Redhouse, Istanbul, 1998). Diferenţa de
formă dintre termenul-sursă şi cel românesc este minimală şi se poate explica din punct
de vedere fonetic, mai ales dacă avem în vedere instabilitatea formală a cuvintelor cu
circulaţie argotică. Sensul este, oricum, aproape identic - cu diferenţa stilistică dintre un
element neutru, oficial - şi unul expresiv, popular, evaluativ. (Într-o pagină din internet,
am găsit o încercare de etimologie a cuvîntului, care ar proveni de la un nume propriu,
al unui paraşutist celebru; ipoteza nu pare deloc convingătoare, pentru că presupune o
cale mai rară şi mai complicată, care nu explică evoluţia sensurilor; e vorba mai curînd
de o coincidenţă, numele propriu şi termenul argotic avînd însă o origine comună).

Cuvântul e destul de folosit azi, în presă, cu marca ironică şi depreciativă pe care o

aduce statutul său argotic: "fii de foşti baştani, din vechea nomenclatură"
(ziaruldemures.ro); "bugetari cu salarii de baştani" (Jurnalul naţional, 24.10.2008). S-a
petrecut, pe cît se pare, chiar o specializare semantică parţială, cuvîntul fiind utilizat
pentru desemnarea romilor bogaţi (mai ales a celor din Timişoara): "Palatele unor
baştani din Timişoara, Lugoj, Recaş şi Ghiroda au fost percheziţionate ieri dimineaţă în
cadrul unei anchete judiciare care aduce pentru prima dată dovezi privind metodele prin
care baştanii s-au îmbogăţit" (Evenimentul zilei = EZ 22.11.2007); "Cine poate scăpa
de baştani" / "Pe ţiganii care au instituit teroare imobiliară în centrul Timişoarei pare că
nu-i sperie nimic" (EZ 27.08.2007); "Baştanii de Timişoara" (Cotidianul, 2.09.2007)
etc. L-am înregistrat la începutul anilor '90 - "În ţara lui Papură Vodă, numai un Dom'
Primare e baştan" (Expres, 13, 1991); apare şi la un argotizant veritabil - "M-am făcut
baştan capitalist, cu caraimanul plin de parai" (Mihai Avasilcăi, Fan-fan, rechinul
puşcăriilor, 1994: 65) şi în dicţionarele de argou ale Ninei Croitoru Bobârniche (1996,
2003), şi G. Volceanov (1998, 2006). În lipsa unor atestări mai vechi, rămîne de explicat
cînd şi cum a pătruns turcismul în română.
Un cuvînt cu atestări mai vechi, cuprins şi în DEX, este mahăr, al cărui sens pune în
prim plan nu averea, ci puterea socială, desemnînd un personaj important, puternic,
influent. Termenul circula în perioada interbelică, fiind atestat în reportajele lui Brunea-
Fox: "Un mahăr liberal, vrînd să-şi căpătuiască ginerele proaspăt ginecolog a obţinut să
fie plasat în locul d-rului Odăgescu" (în Memoria reportajului, ediţie de Lisette Daniel -
Brunea, Bucureşti, Eminescu 1985, p. 43) şi în literatura vremii: la I. Peltz, Cezar
Petrescu, I. Pas, Marin Iorda etc. De fapt, apărea chiar în glosarul de argou al lui V.
Cota, din 1936, cu o explicaţie parţială şi contextuală - "om deştept". Şi glosarele şi
dicţionarele mai noi de argou înregistrează ca sens ceea ce este doar una dintre
utilizările sale contextuale: evident, există şi mahări în ierarhia interioară a lumii
interlope (în Dicţionarul de argou al lui G. Volceanov, 2006: "infractor care ridică
probleme mari organelor de poliţie").

Termenul are o circulaţie stabilă, inclusiv în limbajul presei - "Mahărul PSD Culiţă
Tărâţă pierde Insula Mare a Brăilei" (Adevărul, 14.02.2003), "Un mahăr din fotbal a
împuşcat un tânăr venit cu familia la scăldat" (HotNews.ro, 27.06.2006) -, mai ales în
construcţia intensificată mare mahăr - "Un mare mahăr al turismului românesc"
(Caţavencu, 30, 1991), "cineva (un mare mahăr de la Hollywood)", Libertatea, 08.2006,
ap. agenda.liternet.ro; "fost mare mahăr la Academia "ştefan Gheorghiu"" (Observator
cultural, 22.01.2008) etc.

Explicaţiile etimologice din dicţionare sînt în genere insuficiente; în DEX, este indicată
sursa germană - Macher, la care Dicţionarul etimologic al lui Al. Ciorănescu adaugă şi o
comparaţie cu rus. machir "escroc". Ca şi în cazul termenului familiar-argotic blat,
explicaţia cea mai potrivită cu aceste date este de căutat în idiş: sursă care ar explica
intrarea ca termen familiar-argotic în rusă, română şi probabil în alte limbi din zonă,
precum şi evoluţia semantică a cuvîntului. De altfel, Iorgu Iordan sugera, într-o notă din
Limba română actuală. O gramatică a "greşelilor" (1943) această filieră, pe care
dicţionarele ulterioare nu au preluat-o: nici Dicţionarul limbii române, Litera M, 1965-
1968, nici Micul dicţionar academic (2003) etc. Or, e instructiv să constatăm că, la
oarecare distanţă în spaţiu, există o explicaţie exactă a unui împrumut lexical similar; în
The Concise Oxford Dictionary (1999), deci într-un dicţionar curent, de dimensiuni
medii, este înregistrat termenul macher, din engleza americană: familiar, ironic, cu
sensul "persoană importantă sau dominatoare, arogantă". Intrarea în engleză a
termenului este plasată în anii '30 (cam de cînd este atestat şi în română mahăr). Sursa
indicată, fără echivoc, este cuvîntul makher, din idiş (pus în legătură cu sensul de
"persoană activă" al cuvîntului Macher din vechea germană). Este evident că acelaşi
cuvînt a pătruns, cam în aceeaşi perioadă şi în acelaşi registru colocvial, în română şi în
engleza americană, ca şi în alte limbi care au avut un contact cu idişul.

Baroni şi barosani...

În limbajul presei şi al politicii, pentru treptele înalte ale puterii economice şi politice s-
au răspîndit în ultimele decenii termeni internaţionali, în orice caz cu corespondent în
engleză (limba în care sînt citite multe ştiri şi comentarii de actualitate): cuvinte
standard, neutre din punct de vedere stilistic - oligarh, magnat - şi cuvinte metaforice,
expresive, ironice: baron sau mogul. Unele au cunoscut perioade de intensă utilizare
publicistică în urma cîte unei declaraţii sau acuzaţii politice. Presa şi chiar politicienii
recurg însă şi la termeni din limbajul argotic şi familiar, în care superioritatea şi
inferioritatea se stabilesc după criterii de funcţie, bogăţie, influenţă, forţă fizică etc.:
barosan, baştan, mahăr, grande, ştab, grangur.

Despre baroni am mai scris în această rubrică (în România literară, 29, 2003),
constatînd că sensul metaforic, calchiat după engleză (dar poate şi după franceză,
italiană etc.), este relativ recent şi net depreciativ. Şi mogul e preluat din engleză, dar e
chiar mai vechi - dovadă că în DEX este inclus, alături de sensul etimologic de bază
("persoană care făcea parte din dinastia mongolă care a cucerit India") şi sensul figurat
("persoană foarte importantă, cu puteri discreţionare"). Oligarh e explicat în DEX ca
derivat regresiv din oligarhie, deşi mult mai probabilă pare o sursă străină (fr. oligarque
sau chiar engl. oligarch, evident modelate după fonetica lui oligarhie, preluat direct din
greceşte). Pentru magnat (în DEX: "mare capitalist"!), mai vechi în limbă, este indicată
în dicţionarele noastre o etimologie multiplă (latină, germană, franceză). Între cei patru
termeni există unele diferenţe de sens (mai ales între oligarh, care accentuează puterea
politică, şi magnat, care pune în prim-plan puterea economică), dar uzul îi poate
echivala - după cum poate şi manifesta preferinţe combinatorii. În mass-media
românească de azi, ca ecou la discursurile politice, întîlnim mai ales sintagmele baroni
locali şi moguli de presă: cel de-al doilea, mai ales reluînd declaraţii polemice ale
preşedintelui Băsescu.

Acum cîteva luni, o ştire atrăgea atenţia asupra unei posibile variaţii în desemnare: sub
titlul "ŤBarosanii localiť, o nouă etichetă", se arăta că "Ion Iliescu s-a dezlănţuit şi
împotriva baronilor locali din PSD, pe care i-a numit într-un mod original: Ťbarosanii
localiť (...). Unul dintre Ťbarosaniť, Marian Oprişan, a reacţionat prompt: ŤDomnule
preşedinte, vă rog nu ne mai spuneţi aşa, că mâine apare în ziare şi ne distruge presa.
Tot dumneavoastră ne-aţi spus şi baroni localiť" (Evenimentul zilei, 17.06.2008).
Îngrijorarea politicianului s-a dovedit neîntemeiată: noua sintagmă nu a intrat în uz, dar
merită reţinută din punct de vedere lingvistic, pentru că ilustrează destul de bine
echivalenţele contextuale dintre termenii puterii, indiferent de registrul lor stilistic, mai
ales cînd îi apropie o întîmplătoare asemănare fonetică.

Nu e nici o îndoială că la originea cuvântului barosan - intrat în uzul colocvial - stă

adjectivul ţigănesc baró, -í, cu sensul "mare". Sînt însă diferenţe de interpretare în
privinţa căii care a dus de la baró la barosan. Două ipoteze, lansate cu mai mult timp în
urmă, sînt la fel de credibile: ar putea fi vorba, mai întâi, de o derivare nu direct din
adjectiv, ci de la termenul baros, deja intrat în română, cu sufixul -an (foarte frecvent în
limbajul popular şi în argou); este explicaţia preferată de Dicţionarul limbii române şi
de DEX. Baros e o adaptare şi o substantivizare a adjectivului baró, desemnând un
ciocan mare; din terminologia fierarilor, a intrat în uzul comun. A doua ipoteză, lansată
în 1934 de Al. Graur, presupune lexicalizarea sintagmei baró san "eşti mare". Vl.
Drimba (Cercetări etimologice, 2001) arată că, totuşi, barosan există în limba romaní
chiar în afara spaţiului românesc, existînd deci posibilitatea să fie un simplu împrumut.

Barosan s-a folosit constant ca adjectiv: "Un pătîrlăgean mai barosan a vrut să-i
împrumute şuba lui cu guler de jder" (Brunea-Fox 1979: 301); "o vilă barosană"
(Caţavencu internaţional, 32, 1991), "primă barosană pentru şeful CE Turceni",
(Gorjeanul, 05.11.2008), dar şi substantivizat. Sensul său fiind unul foarte general, a
permis multe specializări, pentru a desemna, în diverse contexte, obiecte sau fiinţe mari,
importante. În limbajul hoţilor de păsări, barosan era curcanul (mare, în raport cu
găinile): e cea mai veche atestare a termenului, la N. Orăşanu (1861) şi G. Baronzi
(1872). În limbajul elevilor, a fost înregistrat, în perioada interbelică, barosanul cu
sensul de "nota 10" (Adevărul literar şi artistic, 122, 1923). Era previzibilă şi
semnificaţia sexuală - "organul sexual masculin" (A. Juilland, 1952 ), în vreme ce
barosane, la neutru plural, desemnează, se pare, zarurile măsluite astfel încît să cadă
doar pe numerele mari. Au fost înregistrate multe specializări efemere, din sfera
funcţiilor şi a rolurilor sociale: în argoul militar, barosanul e un "ofiţer superior" (Moise
1982); în limbajul deţinuţilor, "directorul închisorii" (V. Scîntee, 1906); în lumea
interlopă, "şeful comisarilor" (Ciureanu 1935) etc. De fiecare dată, importanţa relativă e
stabilită de context.

E interesant că în perioada interbelică existau şi derivate astăzi ieşite din uz ale lui
barosan: adverbul barosăneşte ("mult, zdravăn; ca boierii": "Am pilit barosăneşte",
Vasiliu, 1937), verbul a se barosăni ("a ajunge într-o poziţie socială sau economică
superioară", cf. Vasiliu, 1937), substantivul barosănie ("grandoare; mîndrie", folosit şi
ca termen de adresare "colegială", Graur, 1934). În orice caz, substantivul barosan nu
şi-a pierdut din puterea de circulaţie; o căutare cu ajutorul motorului Google conduce
rapid şi inevitabil la un text manelistic prototipic, în care termenul apare cu o insistenţă
dezarmantă: "Cine-i mare barosan? / Barosan de barosan!/ Eu sînt mare, eu sînt mare,/
Eu sînt marele baştan,/ Am valoare, am valoare,/Am firmă de barosan".

Blaturi

Substantivul blat este bine instalat în româna familiară, ba e foarte posibil ca unii
vorbitori să-l perceapă ca aparţinînd deja limbajului standard. Cuvîntul intră în multe
locuţiuni şi construcţii - a merge pe blat, a fi pe blat (cu cineva), a face blatul - şi stă la
baza derivatelor blatist şi a blătui (de la care s-a format şi blătuială). Sensurile lui blat
au înregistrat unele variaţii, dar s-au păstrat în esenţă surprinzător de constante, în ciuda
circulaţiei sale predominant orale. Cea mai veche atestare a cuvîntului este din 1906,
dintr-un articol publicat în ziarul Dimineaţa (V. Scînteie, "Din viaţa de puşcărie"), unde
apar atît blat, cu explicaţia "unit", cît şi a blătui - "a mitui". În perioada interbelică,
termenul blat pare să fi fost deja foarte răspîndit, pentru că apare la aproape toţi autorii
de articole lingvistice despre argou (P. Ciureanu, 1935, Al. Vasiliu, 1937, V. Gr.
Chelaru, 1937, C. Armeanu, 1937 etc.) - ca şi în micul glosar, din 1936, al lui V. Cota
(Argot-ul apaşilor). În anii '30 sînt menţionate unele sensuri pe care nu le mai regăsim
azi: la P. Ciureanu, blat era "cel care pîndeşte să nu fie surprinşi pungaşii cînd săvîrşesc
un furt: ŤPunem blatul să gineascăť"; pentru V. Cota, era "tăinuitor, gazdă de hoţi", în
vreme ce la Al. Vasiliu apărea cu semnificaţia mai generală "tovarăş" (preluată ulterior
de Dicţionarul etimologic al lui Ciorănescu, în care blat e tratat ca substantiv masculin,
cu pluralul blaţi). V. Gr. Chelaru descoperea, în 1927, în limbajul din mahalalele Iaşului,
expresiile a da pi blat, a merge pi blat ("a da, a merge pe tovărăşie") şi blat pi blat ("ori
una, ori alta"). C. Armeanu înregistra, tot la Iaşi, expresia a merge pe blat, folosită la
jocul de cărţi, pe care o explica stîngaci ca "(a merge) la sigur" şi "a trişa"; evident, era
vorba tot de o înţelegere frauduloasă, în vederea înşelării unui alt jucător. În glosarul lui
V. Cota apărea şi îndemnul mergi pe blat! "taci din gură". Expresia a merge pe blat este
folosită şi azi, cu mai multe sensuri: "a avea un aranjament", "a păstra un secret" ("Coc
o afacere cu o gogoşerie, da' mergi pe blat" - S. Cosmin, aştept provincia, 1987, p. 56),
dar şi "a călători fără bilet sau abonament într-un mijloc de transport" ("Cu belet? - că
nu eşti tu omu de să meargă pe blat. - Pe blat, io?", P. Goma, Ostinato, p. 79). Sensul de
"păstrare a secretului" este probabil produs prin contaminare cu structurile de tipul a
merge pe burtă, a merge pe şest etc. Ultimul sens al expresiei (singurul cuprins azi în
DEX) e probabil mai nou, deşi Iorgu Iordan semnala deja, în Limba română actuală..., o
construcţie asemănătoare, găsită în presa vremii: "colegul meu ştiam că vine Ťblatť...
asta însemnează în limbajul nostru că voiajează fără bilet de tren" (1938). Oricum,
sensul central şi stabil al cuvîntului este cel de "aranjament ilegal": acesta apărea deja în
anii '30 şi s-a păstrat în expresii ca a avea blat sau a fi pe blat (cu cineva) - "a avea o
înţelegere" ("Păi, paznicii! Nu sînt paznici? Avem blat cu ei, nu se-nghite", E. Barbu,
Unsprezece, 1956, p. 86; "Sîntem pe blat cu poliţia, binenţeles", Seara, nr. 3, 1991),
specializîndu-se pentru situaţia călătoriei sau a altui tip de acces la servicii publice (în
care blatul nu e simpla intrare frauduloasă, ci urmarea unui aranjament neoficial, cu
"naşul", cu şoferul, cu portarul etc.), ca şi pentru practica meciurilor vîndute, trucate (în
urma unei înţelegeri): "La modă sînt blaturile cu fotbaliştii... Problema principală nu a
fost cea a arbitrajelor, ci a blaturilor" (Evenimentul zilei, nr. 1600, 1997). Metonimic,
termenul se poate folosi şi pentru suma dată ca recompensă pentru un aranjament ilegal,
ca şi pentru a desemna meciul trucat. În ultima vreme, termenul se extinde şi în
comentariul politic: "Blatul de campanie" (Jurnalul naţional, 9.05.2008).

A fost destul de mult discutată etimologia cuvîntului. Iorgu Iordan, în 1935, presupunea
că e vorba chiar de germanul Blatt (care a produs şi omonimul tehnic cu sensurile "foaie
din aluat" şi "placă de lemn"); construcţia blat pe blat "foaie pe foaie, placă pe placă" ar
fi desemnat metaforic o potrivire perfectă. Leo Spitzer, în 1938, evoca tot o sursă
germană, dar din jargonul jocului de cărţi (Blatt - "distribuire a cărţilor de joc" şi
"asociere"), eventual şi din terminologia tehnică, metalurgică. Al. Graur, în 1938,
sugera o comparaţie cu rusa familiară, dar nu aprofunda această direcţie. O va face în
1941 slavistul B.-O. Unbegaun, care va oferi (în articolul "Notes d'argot roumain")
explicaţia cea mai convingătoare, comparînd situaţia din română cu cea din rusă, unde
blat a cunoscut un succes extraordinar: ca termen de argou, folosit în expresia po blatu
"în mod ilegal" şi legat de blatnoi "răufăcător, criminal" (cuvînt care intra chiar în
desemnarea argoului interlop). În rusă, blat era explicat ca preluare din argoul polonez,
care l-ar fi împrumutat din idiş, unde avea sensul "(om) de încredere". Unbegaun
presupune că în română cuvîntul ar fi intrat direct din idiş, dar poziţia lui ar fi fost
întărită şi de circulaţia argotică din rusă. Aşa se explică, de altfel, unele diferenţe de
sensuri (între "de încredere" şi "ilegal") şi chiar de construcţie (pe blat fiind un posibil
ecou al lui po blatu). Diferenţe evidente există mai ales între înregistrările din argoul
hoţilor şi cele din literatura lui I. Peltz (semnalate de Iordan); în acestea din urmă,
sensul este probabil cel din idiş - "apropiat, familiar, de-ai noştri" (,vrei să fii blat cu
toată lumea", Actele vorbeşte). Frecvenţa cu care primele semnalări ale cuvîntului apar
în Moldova corespunde probabilităţii mai mari de contact cu idişul (sursa
fundamentală) şi cu rusa. Soluţia etimologică propusă de Unbegaun nu a fost însă
preluată nici de DEX, nici de Micul dicţionar academic (2001): în mod destul de ciudat,
dicţionarele se mulţumesc cu indicaţia "etimologie necunoscută".

Cît de puternică este circulaţia lui blat în rusă se poate constata în momentul de faţă şi
din prezenţa cuvîntului în Wikipedia (în versiunea în rusă, dar şi cea în engleză), ca
termen-cheie pentru a descrie sistemul de relaţii şi corupţie din perioada comunistă şi
post-comunistă (blat = "the use of informal agreements, prestation, exchangements of
services, connections"). Un articol din 2004 (B. Butler şi S. Purchase, S., "Personal
Networking in Russian Post Soviet Life", în Research and Practice in Human Resource
Management, 12, 1, p. 34-60), are drept cuvînt emblematic tot pe blat, căruia îi trece în
revistă sensurile şi etimologia; bibliografia problemei este impresionantă, cuprinzînd
articole şi chiar cărţi (A. Ledeneva, Russia's economy of favours: Blat, networking and
informal exchange, Cambridge University Press, 1998). Sensurile curente din română şi
rusă nu sînt identice, dar înrudirea lor este evidentă.

La furat

Construcţia cu dublu pronume neaccentuat a verbului a fura - şi-o fură - este destul de
recentă, dar s-a răspîndit rapid în limbajul familiar-argotic. Pronumele feminin o are în
această structură, ca şi în multe alte expresii populare şi argotice (a o păţi, a o lua la
goană etc.), un sens "neutru", neprecizat; uneori, o pare să trimită la o entitate anume
(ca în a o lua pe cocoaşă, unde o este "lovitura"), alteori e o simplă formă expletivă
(lipsită de sens propriu-zis, ca în a o tuli sau a o mierli). Mai complicată şi mai ambiguă
este interpretarea formei reflexive: poate fi vorba de un reflexiv al interesului, al
participării (ca în şi-o cumpără = "o cumpără pentru sine"), dar şi de unul posesiv;
acesta ar intra totuşi în contradicţie cu sensul verbului, pentru că, în principiu, cineva nu
poate fura tocmai lucrul care îi aparţine (dar să nu uităm că există şi expresia a-şi fura
singur căciula).

Formula este una glumeaţă, paradoxală, în care, cum se întâmplă adesea în argou, apare
o inversare a rolurilor tipice. În prezentarea eufemistică a bătăii, cu răsturnarea ironic-
antifrastică a perspectivei, victima este un profitor, căruia agresorul îi face o favoare.
Cel bătut este, astfel, mîngîiat, altoit, cîrpit etc. Mai mult: în prim plan apare adesea, ca
subiect gramatical, cel bătut, care ia, primeşte, încasează, capătă (sau chiar mănîncă)
ceva. Răsturnarea majoră de roluri este însă chiar cea descrisă de construcţia a şi-o fura:
victima lovirii este prezentată nu numai ca obţinînd un avantaj, ci şi ca însuşindu-şi-l cu
clară intenţie şi prin mijloace neoneste. Cel bătut obţine pentru sine lovitura (sustrasă cu
forţa de la cel care loveşte) sau, într-o altă interpretare, obţine (prin furt) lovitura sa,
dreptul său exclusiv.

Aceste inversări paradoxale de perspectivă asigură probabil efectul umoristic şi

succesul actual al expresiei. Cel mai adesea, aceasta apare cu sensul fizic "a primi o
lovitură, a fi lovit": "Nea Beni şi-a furat-o pe aeroport" (cu explicaţia în acelaşi text:
"Artistul a fost agresat fizic de un angajat", Cancan, 5.03.2008); "Naomi "şi-a furat-o"
de la Nikita, în direct!" (apropo.ro 21.07.2008). Sînt şi formulări în care, în locul
pronumelui o, apare chiar "obiectul furtului", respectiv instrumentul sau actul lovirii:
"săracii au trăit mineriadele şi cine şi-a furat o bâtă pe spate nu uită cât o trăi"
(dianatusa.ro); "niciodată nu şi-a furat o găleată de gunoi (goală evident) în creştet"
(muzicisifaze.com); "fiecare din noi şi-a furat o trântă" (luciananeacsu.blogspot.com).

Expresia a o fura este înregistrată cu sensul "a lua bătaie de la cineva" în Dicţionarul de
argou al Ninei Croitoru Bobârniche (ediţia a II-a, 2003) şi apare, cu acelaşi sens, în
glosarul on-line dictionarurban.ro; George Volceanov (2006) îi limitează, nejustificat,
sensul, considerând că se foloseşte doar despre copii: "a lua bătaie de la un adult".

Exemplele numeroase pe care le găsim pe internet par să indice o preferinţă specială

manifestată pentru formula a şi-o fura în argoul sportiv, mai ales în cel al fotbalului;
sensul e, în acest context, unul competiţional: "a fi învins de către cineva" ("Dinamo şi-
a furat-o acasă cu Benfica", sport365.ro) şi expresia poate apărea în contexte de stil
jurnalistic "înalt" ""Colonia lusitană" nu s-a dezminţit nici vineri, când "şi-a furat-o" şi
de la nou promovata GAZ METAN Mediaş" (stirilocale.ro/orizont_buzau). De la
înfrîngerea din sport la cea din istorie nu e decît un pas; se ajunge astfel la descrierea
parodică, în plin contrast stilistic, a bătăliilor trecutului: "O vreme după aceasta se lasă
liniştea, dar în 1683 are loc asediul Vienei, când turcii şi-o fură de la Liga creştină,
condusă de Jan Sobieski; tot de la Sobieski şi-o fură şi românii, după vreo 5 ani, la
Neamţ, după cum ne spune Costache Negruzzi" (metropotam.ro, 12.09.2008).

Destule alte exemple pot demonstra extinderea semantică şi de uz a expresiei; fie (într-
un tipar argotic cunoscut) prin alunecarea de la sensul de agresare fizică la acela sexual,
fie prin generalizarea efectului negativ: a şi-o fura ajunge să însemne pur şi simplu a o
păţi, a o încurca, a ajunge într-o situaţie proastă: "un actor care joacă un erou negativ
ştie că la final şi-o fură, dar ăsta e rolul lui şi încearcă să îl joace cît mai bine posibil"
(metalfan.ro). Expresia apare astfel în politică (,PSD şi-a furat-o în anumite judeţe
tocmai datorită faptului că unele sondaje au fost cosmetizate", groups.yahoo.com), în
comunicarea prin internet (,Nu cred că sunt singurul care a făcut upgrade la wordpress
şi şi-a furat-o rău cu diacriticele", ecostion.com) şi chiar în critica literară (,cînd
deschizi o capodoperă, de exemplu, dacă te plictiseşti, dai vina pe tine. Cînd deschizi
literatura nouă, dacă te plictiseşti, şi-o fură autorul. Simplu, nu?", Suplimentul de
cultură, 197, 20-26 septembrie 2008).
*

Şi, pentru că tot a fost vorba despre furat, nu pot să nu pomenesc un clip publicitar
recent, transmis intens pe posturile noastre de televiziune: are umor, e ingenios şi
surprinzător, dar şi puţin cam şocant. Se bazează pe o argumentaţie implicită, susţinută
în fundal de melodia Amintire cu haiduci a lui Valeriu Sterian (,Unde s-au dus? Cînd au
apus/ anii de sus ai gloriei lor?/ Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele,/ Caii şi flintele
haiducilor?") şi avînd în prim plan, pe ecran, textul: "Peste 30 miliarde de euro vor intra
în România. Îi ia cineva?". Desigur, episodul e urmat, liniştitor, de îndemnul înţelept şi
legal "Accesează fondurile europene prin CEC Bank". Esenţială este însă componenta
afectivă a argumentării, care readuce în atenţie - cu o clipire complice din ochi către
spectator, cu o aluzie la stereotipuri mai mult sau mai puţin asumate - modelul de
prestigiu al haiduciei, ca primă opţiune naţională.