Teoriile moderne despre comerţul internaţional şi politicile economice

externe ale statelor naţionale au cunoscut o dezvoltare şi o diversificare crescânde

de la mijlocul secolului al XIX-lea şi până în prezent9,16). Acest fapt se explică atât
datorită creşterii continue a volumului comerţului exterior, îndeosebi al ţărilor
puternic industrializate, şi complicării lui (ca structură, curente de schimb şi
rezultate, inclusiv accentuarea ciclicităţii acestui domeniu şi amplificarea
fenomenelor de criză), cât şi în legătură cu numeroasele schimbări care au avut loc
în diferite doctrine, ideologii, culturi şi la confluenţa dintre acestea şi civilizaţia
modernă, bazată pe maşinism, automatizare şi informatică.
Problema pieţelor şi cu precădere, a pieţelor externe a devenit, spre
sfârşitul secolului al XIX-lea şi pe tot parcursul secolului al XX-lea, o problemă tot
mai presantă, în primul rând pentru ţările puternic industrializate, cu un potenţial
crescând de producţie.
Dificultăţile cu care se confruntau operatorii de pe piaţa mondială şi statele
naţionale în probleme de comerţ exterior şi de politici comerciale i-au obligat pe
specialişti să abordeze această problematică din perspective noi şi cu un
instrumentar analitic mult mai sofisticat decât pe timpul lui A.Smith şi
D.Ricardo16).
Diversitatea de situaţii şi interese ale operatorilor economici şi ale ţărilor
lumii pe terenul comerţului internaţional explică diversificarea teoriilor despre
aceste procese, iar progresele realizate în alte domenii ale cunoaşterii (filozofie,
sociologie, psihologie, biologie, matematică etc.), precum şi marile controverse din
domeniul metodologiei (epistemologiei) contribuie de asemenea, la explicarea şi
înţelegerea mai uşoară a controverselor teoretice şi practice din domeniul
economiei, în general, al relaţiilor economice internaţionale, în special.
Disputele metodologice10 din ultimul secol şi jumătate şi-au pus din plin
amprenta asupra întregii ştiinţe economice, inclusiv secţiunea consacrată relaţiilor
economice internaţionale. Avem în vedere, în mod deosebit, patru momente
esenţiale din istoria recentă a epistemologiei şi anume:
a) cearta pentru metodă dintre Şcoala psihologică (K.Mayer) şi Şcoala
istorică germană (G.Schmoller) la sfârşitul secolului trecut (1883-
1884);
b) contestarea ipotezei pieţei cu concurenţă perfectă de către gânditorii
eterodocşi din perioada interbelică (P.Sraffa, J.Robinson,
Ed.Chamberlin, J.M.Keynes etc);
 c) disputele din perioada interbelică privind metoda validării teoriilor
economice ştiinţifice, respectiv dintre “infiormaţionism” (K.Popper) şi
“verificaţionism”, iar mai recent, după cel de al doilea război mondial;
d) disputele dintre “individualismul metodologic” (L.vonMises,
F.A.Hayek, L.Robins, M.Friedman etc) şi “holism”* (antropolgie
economică, structuralism, analiza sistemelor, rolul instituţiilor etc), care
are puternice afinităţi cu istorismul materialismul dialectic şi istoric
(marxismul) şi instituţionalismul nordamerican de la sfârşitul secolului
trecut şi începutul secolului nostru.
Literatura economică referitoare la comerţul internaţional este imensă şi
deci imposibil de cuprins într-un material restrâns ca cel de faţă. Scopul lecţiei
prezente este mult mai modest, şi anume, să desprindă din acest material tendinţele
majore şi să insiste asupra câtorva teorii şi gânditori care să permită înţelegerea
acestor tendinţe, surprinderea punctelor de legătură şi a diferenţelor specifice ale
teoriilor mai recente despre comerţul internaţional, comparativ cu teoria modernă a
avantajelor relative din acest domeniu, şi mai ales să dezvăluie perspectivele şi
sarcinile de viitor ale ştiinţei economice în acest domeniu.
Procedând astfel, ne alăturăm acelor specialişti care recunoscând
dificultăţile cu care se confruntă gândirea economică din zilele noastre (criza ei),
militează pentru “un nou spirit ştiinţific”, admit “pluralismul gândirii economice”,
vorbesc despre “complementaritatea” ţărilor cu baze ideologice diferite,
promovează, în egală măsură, vigoarea ştiinţifică şi toleranţa în controversele
teoretice şi doctrinare3,4).
Lucrările publicate în ultimul secol şi jumătate cu privire la teoriile despre
comerţul internaţional abordează două mari grupe de probleme:
a) analiza pozitivă a unor stări de lucrări, mecanisme, tendinţe şi rezultate
înregistrate în acest domeniu;
b) latura normativă a comerţului internaţional sau politicile economice
practicate de diferite firme şi state, respectiv de organismele
internaţionale şi rezultatele acestor măsuri5).
Menţionăm câteva din problemele cele mai des dezbătute cu privire la
comerţul internaţional: cauzele comerţului internaţional, criteriile specializării
diferitelor ţări în producţie şi în comerţul exterior, respectiv bazele diviziunii
internaţionale a muncii, mecanismul de desfăşurare a comerţului internaţional şi
pârghiile folosite în acest proces (cerere, ofertă, bani, preţuri, raport de schimb,
curs de schimb, balanţă comercială, balanţă de plăţi externe etc.), rezultatele
imediate şi pe termen lung ale comerţului internaţional pentru diferite categorii de
parteneri, modul cum se repartizează avantajele sau dezavantajele din acest
domeniu între partenerii implicaţi, dinamica şi orientarea geografică ale comerţului
internaţional, influenţa lui asupra economiilor naţionale şi asupra economiei
mondiale, diferite tipuri de politici comerciale externe şi consecinţele lor, rolul
întreprinderilor multi- şi transnaţionale în acest domeniu, rolul organizaţiilor
regionale şi internaţionale etc.
*
de la termenul anglezesc “whole” care înseamnă întreg, total.
 În galaxia teoriilor liberale neoclasice despre comerţul exterior
(internaţional) există multe stele strălucitoare, mai ales prin eleganţa formei în care
au fost prezentate cu ajutorul instrumentarului analitic matematic. Principala
componentă a acestei “familii de teorii” o constituie modelul Heckscher-Ohlin-
Samuelson* şi cele două teorii grefate pe acesta şi anume: teoria proporţiei
factorilor de producţie şi teoria egalizării preţurilor factorilor de producţie,
respectiv a veniturilor pe care le obţin proprietarii acestor factori, ca urmare a
desfăşurării precum şi extinderii comerţului internaţional (cap.III şi IV din lecţie)15,
46, 47, 48, 49)
.
Crearea acestui model abstract de comerţ internaţional şi influenţa lui
prelungită în mediul academic din ţările occidentale puternic industrializate până în
momentul de faţă pot fi înţelese mai uşor dacă pornim de la schimbările de
anvergură care au avut loc în gândirea economică din aceste ţări (“revoluţia
marginalistă”) în ultima treime a secolului al XIX-lea (cap.I şi II din lecţie),
precum şi de la criticile care i-au fost aduce, respectiv criza pe care a parcurs-o în a
doua jumătate a secolului nostru, însoţită de multiple încercări de redresare a
statului său iniţial prin dinamizarea şi modernizarea ei (cap. IV, V şi VI din lecţia
de faţă).

12.1 Revoluţia marginalistă şi teoria pură

a comerţului internaţional
- teorie de sorginte liberală
După aproape două secole (XVII-XIX) de ascensiune a curentului liberal
clasic din gândirea economică modernă (W.Petty, Fr.Quesnay, A.Smith,
D.Ricardo, Th.R.Mathus, J.B.Say, J.St.Mill etc), este adevărat, nu fără unele critici
(socialismul utopic, romantismul economic, naţionalismul economic, marxismul
etc.), acesta este confruntat cu probleme social-economice noi (dezechilibre, crize,
inegalităţi economice, riscuri crescânde etc) şi cu unele pericole neprevăzute
(concluzii antiliberale formulate pe baza unor teorii economice liberale, ca de
exemplu teoria obiectivă a valorii).
Preocupaţi de consolidarea liberalismului, promotorii neoclasici ai
acestuia (K.Menger, W.St.Jevons, L.Walas) au operat schimbări de substanţă în
gândirea economică: şi-au focalizat atenţia pe problemele desfacerii (vânzării)
bunurilor economice şi au investigat amănuntul comportamentul consumatorului
individual, explorând psihologia acestuia pe baza utilitarismului, respectiv a
hedonismului (maximizarea plăcerii izvorâtă din consum şi minimizarea costurilor
ei).
Convinşi fiind că opţiunile individului consumator depind numai de
interesul privat al acestuia (cum îşi poate satisface cât mai multe plăceri cu venitul
limitat de care dispune, cu resursele rare pe care le poate procura); liberalii
*
în continuare, prescurtat: H-O-S.
neoclasici sau marginalişti au extins logica opţiunilor individuale la scară naţională
şi mondială. Cu alte cuvinte ei au extrapolat principiile sau regulile microanalizei
la scară macroeconomică şi la scară mondoeconomică.
În plus, preocupaţi de relaţia nevoi umane – resurse rare, deci de utilitatea
bunurilor economice, ei au pierdut din vedere, cu timpul, specificul banilor în
comparaţie cu alte bunuri economice, considerând că banii ar fi fost un simplu
intermediar tehnic “un văl” în schimburile de pe piaţă, deci ignorând multiplele
funcţii pe care le îndeplinesc aceştia în economia modernă de piaţă. Dar, se ştie că
economia de piaţă, este o economia monetară, cu riscuri şi complicaţii pe care
economia de consum (economia materială) şi schimbul direct dintre diferite bunuri
(trocul) nu le-au cunoscut.
Simplificarea realităţii din economia modernă de piaţă, făcută de liberalii
neoclasici (absolutizarea microanalizei economice, ignorarea dimensiunii istorice a
proceselor economice şi subaprecierea rolului real al banilor) i-a condus pe aceştia
spre divizarea ştiinţei economice în două secţiuni autonome: economia pură şi
economia monetară sau bănească, considerând că prima era primordială pentru
cunoaştere.
În viziunea acestor autori, cele două subdiviziuni ale ştiinţei economice
puteau fi examinate în mod separat, ca şi cum regulile după care erau folosite
resursele materiale rare şi resursele financiare (băneşti) ar fi fost total diferite.
În felul acesta s-a ajuns, treptat, la situaţia în care anumiţi specialişti
studiau separat fluxurile bunurilor economice în formă materială sau fizică
(economia pură), evidenţiind gradul de raţionalitate sau eficienţă al folosirii
resurselor rare în satisfacerea nevoilor oamenilor, iar alţi specialişti se ocupau cu
studiul fluxurilor monetare şi financiare (bani şi capital bănesc), considerând că
această tratare separată nu dăuna cu nimic bunei cunoaşteri a mecanismului real de
funcţionare a economiei moderne de piaţă.
Unul dintre cele mai cunoscute exemple de tratare a problemelor de comerţ
internaţional din perspectiva psihologiei consumatorului preocupat să maximizeze
utilitatea bunurilor consumate şi deci, de economie pură, îl constituie lucrările
economistului britanic Alfred Marshall (1842-1924), îndeosebi lucrările intitulate
“Teoria pură a comerţului internaţional” (1879) şi “Bani, credit şi comerţ” (1923).
Separarea făcută de unii gânditori între cele două atitudini, îndeosebi legate
între ele, ale proceselor economice din lumea contemporană (cea fizică şi cea
valorică sau bănească) a favorizat tendinţa de tehnicizare a gândirii economice, de
identificare a ştiinţei economice fie cu psihologia, fie cu ştiinţele tehnice şi
matematice. Prin analogie cu denumirea unor ştiinţei ale naturii, anumiţi specialişti
au propus pentru ştiinţa economică denumirea de “Economics”, respectiv pentru
domeniul relaţiilor economice internaţionale “International Economics”. Pericolul
care decurge din aceste denumiri şi din viziunea pe care o implică ele constă în
faptul că diminuează, dacă nu chiar ignoră, latura socială, dimensiunea istorică şi
importanţa structurilor din economia contemporană, fiind greu de înţeles atât
cauzele disfuncţionalităţilor din aceste economii, cât mai ales rezultatele şi
finalitatea reală ale măsurilor de politică economică adoptate de operatori
particulari şi de puterea publică din diferite ţări.
În felul acesta, progresele reale pe care le-au realizat o serie de gânditori
liberali neoclasici în analiza comerţului internaţional au fost umbrite de această
despărţire artificială a ştiinţei economice în “economia pură” şi “economie
monetară”.

12.2 Metamorfozele teoriei avantajului relativ în

comerţul internaţional
de la J.St.Mill la A.Marshall
Cei doi gânditori britanici de orientare liberală, J.St.Mill (ultimul mare
clasic) şi A.Marshall (cel mai de seamă neoclasic de la începutul secolului al XX-
lea) au preţuit opera economică a lui D.Ricardo şi au preluat de la acesta principiul
avantajului relativ în comerţul internaţional, susţinând politica economică a
liberului schimb.
În acelaşi timp, amândoi aduc o serie de noutăţi în gândirea economică,
deschizând noi orizonturi în analiza comerţului internaţional, nu fără unele
inconsecvenţe şi dileme pe care nu le pot depăşi.
J.St.Mill (1806-1873) şi-a expus ideile îndeosebi în lucrările “Riscuri
asupra unor chestiuni de economie politică nerezolvate” (1844) şi “Pincipii de
economie politică cu unele din aplicaţiile lor la economia socială” (1848). El a fost
cel mai de seamă economist liberal (clasic) care a trăit după Ricardo şi a avut
meritul de a sintetiza în lucrările sale cele mai de seamă realizări ale gândirii
liberale clasice.
Trăind în condiţii istorice în multe privinţe diferite de cele ale lui Ricardo
(amploarea mişcărilor sociale, inclusiv muncitoreşti, din 1848 şi apoi 1871, şi
amplificarea criticilor împotriva liberalismului din multiple direcţii – socialismul
utopic, romantismul economic, naţionalismul protecţionist, marxismul şi chiar unii
intelectuali din generaţiile mai tinere de liberali, viitorii “neoclasici”), J.St.Mill
aduce în discuţie noi probleme economice. Printre cele mai importante notăm:
teoria valorilor internaţionale, avantajele directe şi indirecte din comerţul
internaţional pentru toţi partenerii şi problema împărţirii acestor avantaje, respectiv
aşa numitul “paradoxul lui J.St.Mill”28 vol II).
Deşi este intitulată în mod pretenţios, teoria valorilor internaţionale a lui
J.St.Mill reprezintă o îndepărtare de teoria ricardiană a valorii bazată pe munca
totală cheltuită pentru producerea mărfurilor respective şi se reduce la ideea că
mărfurile pe care le importă o ţară din altă ţară sunt plătite cu mărfurile exportate
de ea în ţara parteneră. Mai simplu şi mai exact, aceasta ar trebui numită Teoria
cererii reciproce de mărfuri. La aceasta se adaugă oscilaţiile şi inconsecvenţele lui
J.St.Mill în ceea ce priveşte explicarea preţurilor pe piaţa internă (alternativ prin
costuri în muncă şi prin suma veniturilor) şi pe piaţa mondială (prin legea empirică
a cererii şi a ofertei).
 J.St.Mill are în vedere două feluri de avantaje legate de comerţul exterior:
directe (produse mai bune şi mai ieftine) şi indirect (promovarea progresului tehnic
şi a culturii în ţările partenere).
În ce priveşte repartiţia avantajelor din comerţul internaţional, J.St.Mill
susţine, ca şi Ricardo, că toţi partenerii câştigă (câştigul e reciproc), dar adaugă că
ponderea câştigului diferă de la un partener la altul, în raport invers proporţional cu
mărimea cererii, ajungând la “paradoxul” care îi poartă numele, potrivit căruia,
ţările mici care au o cerere mai mică pe piaţa mondială au de câştigat mai mult
decât ţările mari şi puternic dezvoltate, a căror cerere este mai mare.
A.Marshall (1842-1924) abordează mult mai amplu problemele comerţului
internaţional în două lucrări şi anume: “Teoria pură a comerţului exterior” (1879) şi
“Bani, credit şi comerţ” (1923). El continuă tranziţia începută de J.St.Mill în
direcţia îndepărtării de teoria obiectivă a valorii, aşezând explicarea schimburilor
de pe piaţa mondială pe temelia teoriei subiective a preţurilor (teoria utilităţii
marginale), tratând separat aspectul fizic al acestora de aspectul lor monetar şi deci
consacrând noţiunea de “teorie economică pură”.
Pentru a explica raporturile de schimb (“terms of trade”) dintre ţările
partenere, A.Marshall combină teoria cererii şi a ofertei cu teoria utilităţii
marginale şi face o delimitare în sensul că pentru tranzacţiile de pe piaţa internă
sunt hotărâtoare costurile absolute, iar pe piaţa mondială sunt hotărâtoare costurile
relative ale bunurilor economice schimbate.
Conştient de dificultăţile care pot decurge din exclusivismul psihologic al
teoriei utilităţii marginale, A.Marshall face un anumit compromis între această
teorie şi teoria obiectivă a preţurilor şi valorii, considerând că, pe termen scurt,
preţurile bunurilor economice depind în principal de utilitatea acestora, respectiv
de cererea de mărfuri, pe câtă vreme pe termen lung el depinde, cu precădere, de
costurile lor, respectiv de oferta de mărfuri posibilă pe baza producţiei. El rezolvă
deci pretinsul antagonism inconciliabil dintre producţie şi consum, dintre ofertă şi
cerere, dintre aprecierile subiective şi condiţiile obiective, recurgând la celebra
metaforă a foarfecelui cu două lame, în sensul că o explicaţie realistă a preţurilor
nu poate ignora nici oferta, nici cererea, chiar dacă, privite din perspective diferite,
fiecare dintre acestea se poate manifesta ca primordială în anumite împrejurări şi
din anumite puncte de vedere.
Reluând “paradoxul lui J.St.Mill”, A.Marshall susţine că raportul de
schimb dintre ţările partenere este invers proporţional cu clasicitatea cererii unei
ţări pentru mărfurile din import: cu cât este mai clasică cererea de bunuri din
import, cu atât mai nefavorabil va fi raportul de schimb al ţării respective şi invers.
În viziunea lui A.Marshall, avantajul din comerţul exterior al unei ţări
constă în diferenţa de cost între bunurile exportate şi cele importate. Pentru a
evidenţia mărimea acestui avantaj în formă fizică sau naturală, A.Marshall
foloseşte un instrumentar penalitic mai complicat decât predecesorii săi. Pe de o
parte, el introduce noţiunile de “baloturi reprezentative de mărfuri”, ca unitate de
măsură invariabilă sau mai puţin variabilă decât celelalte mărfuri, şi “baremul
raporturilor de schimb”, un fel de tabel al importurilor în care se schimbă diferite
mărfuri între ţările partenere. Pe de altă parte, el dublează expunerea literară a
raţionamentelor despre schimburile de pe piaţa mondială (“teoria pură”), cu
formalizarea lor matematică şi reprezentarea lor grafică, preluând “curbele de
indiferenţă” de la F.J.Edgeworth (1945-1926) şi V.Pareto (1848-1923).
În ciuda unor ambiguităţi, progresul realizat de A.Marshall în teoria
economică, în general, în analiza comerţului internaţional, în special, este vizibil şi
indiscutabil.
Cu toate acestea, aportul lui A.Marshall continuă să fie controversat: unii
autori, îndeosebi G.Marcy, consideră că acest aport ar fi deosebit, în timp ce alţii,
de pildă Y.A.Schumpeter, consideră că, de fapt, A.Marshall nu a făcut altceva
decât “să şlefuiască teoria lui J.St.Mill”51)p.609.
Oricum, investigaţiile şi publicistica lui A.Marshall au netezit terenul
pentru generaţiile de gânditori neoclasici din perioada interbelică (mai ales
Q.F.Heckscher, B.Ohlin, G.Haberler, J.Hicks) şi din perioada postbelică (mai ales
P.A.Samuelson şi W.F.Stolper) care vor elabora cea mai cunoscută construcţie
teoretică din secolul XX pentru explicarea comerţului internaţional din perspectiva
liberalismului contemporan şi anume modelul H.O.S.

12.3 Modelul Heckscher – Ohlin – Samuelson

al comerţului internaţional
şi teoria proporţiei factorilor de producţie
Transformată într-o adevărată “ortodoxie”*, gândirea economică liberală
neoclasică din perioada interbelică se preocupă de rafinarea instrumentarului
analitic cu care operează şi de eleganţa mijloacelor ei de expresie. Aceasta îi
permite, pe de o parte, să facă progrese însemnate în privinţa formalizării
matematice a demersului său teoretic, dar, pe de altă parte, o îndepărtează de
aspectele social-politice ale acestei problematici şi o determină să acorde prioritate
aspectelor tehnice (tehnico-economice) ale relaţiilor economice internaţionale.

12.3.1 Geneză

Noul model de abordare a comerţului internaţional este rezultatul unui

demers teoretic îndelungat, de aproape o jumătate de secol (1919-1960), la care au
contribuit, cu precădere, Şcoala suedeză de economie şi câţiva reprezentanţi de
marcă ai Şcolii neoclasice nordamericane. Denumirea modelului derivă de la
numele economiştilor suedezi E.F.Heckscher (1879-1952), şi B.Ohlin (1899-1979),
precum şi a economistului mordamerican P.A.Samuelson (n.1915). Idei de bază ale

*
acceptată aproape în mod unanim de gânditorii din mediul academic (sau de majoritatea lor
covârşitoare) şi de factorii de decizie din domeniul politic (de la cuvintele greceşti “doxa” – opinie,
părere – şi “orto” – drept, adevărat).
noului model de gândire se găsesc în lucrarea lui B.Ohlin, “Comerţ interregional şi
comerţ internaţional”(1933). Într-o formă condensată, pentru uzul studenţilor, ele
au fost expuse în manualul universitar internaţional publicat de P.A.Samuelson,
sub titlul “Economics”(1948), iar în ediţiile mai scurte, publicat de autor în
colaborare cu W.A.Nordhaus (1989).
Din seria foarte numeroasă de autori care au contribuit la pregătirea,
aprofundarea, nuanţarea şi dezvoltarea modelului H-O-S al comerţului
internaţional amintim pe: G.Haberler, J.Viner, J.E.Meade, F.W.Taussig,
A.Aftalion, K.Lancaster, W.F.Stolper, R.W.Jones, H.G.Johnson, F.Machlup,
M.C.Hemp, R.A.Mundell, R.J.Hicks, Q.F.Hamod, G.Myrdal, W.Leontief, etc.
Istologia întocmită de J.Bhagwati sub titlul “Comerţ internaţional” (1969),
grupează principalele studii care explică istoricul şi geneza modelului H-O-S şi
face trimitere la studiile mai ample despre această temă, semnate de G.Haberler,
W.M.Cordon, J.Bhagwati, J.S. Chipman. Dacă la acestea adăugăm şi studiile
publicate în limba franceză (semnate de M.Byé, G.D. de Berins, H.Denis,
G.Marcy, J.Willer etc), avem o imagine aproximativă cu privire la bogăţia
izvoarelor şi componentelor, precum şi a evoluţiei în timp a modelului H-O-S al
comerţului internaţional.
În ţara noastră pot fi consultate în acest sens lucrările semnate de
M.Manoilescu, C.Murgescu, A.Iancu, N.Sută, S.Sută-Selejan, G.V.Stoenescu etc.
Ca principală megatendinţă din gândirea economică modernă şi
contemporană, liberalismul s-a bazat întotdeauna pe câteva elemente cheie, printre
care: apărarea proprietăţii private, profitul ca mobil şi stimulent al activităţilor
lucrative, hedonismul (avantaje cât mai mari cu costuri cât mai mici), ideea
autoreglării spontane a economiei de piaţă pe baza semnalelor date de oscilaţia
preţurilor, precum şi neintervenţia statului în tranzacţiile încheiate de
particulari57)p.50,112.
Pe aceste caracteristici paradigmatice, sintetizate în principiul metodologic
al individualismului metodologic, astfel istorismului, s-au grefat unele
particularităţi ale diferitelor generaţii de liberali (clasici, neoclasici, neoliberali,
“clasici” contemporani) care au imprimat noi trăsături caracteristice ideilor
promovate de aceste generaţii succesive de gânditori.
În această traiectorie sinuoasă se încadrează şi modelul H-O-S, ca cea mai
pertinentă creaţie a liberalismului de la mijlocul secolului al XX-lea în probleme de
comerţ internaţional.

12.3.2 Premise

Pentru a uşura sarcina didactică a explicării şi înţelegerii modelului H-O-S

şi a teoriilor aferente, se pun, pentru început, trei întrebări:
a) Ce a preluat acest model din gândirea liberală anterioară (îndeosebi din
teoria ricardiană a avantajului relativ în comerţul internaţional)?
b) Ce a respins din liberalismul tradiţional şi, mai ales,
 c) Ce elemente noi aduce acest model în cercetarea şi explicarea diviziunii
internaţionale a muncii şi a comerţului internaţional?
Autorii modelului H-O-S au preluat de la A.Smith şi D.Ricardo (prin
intermediul lui J.St.Mill şi A.Marshall) cel puţin trei idei de bază şi anume:
concepţia despre autoreglarea spontană a economiei de piaţă pe baza oscilaţiei
preţurilor şi avantajele diviziunii muncii (inclusiv ale celei internaţionale),
noţiunile de cost comparativ, avantaj relativ şi avantaj reciproc în comerţul
internaţional, precum şi politica economică a liberului schimb (neamestecul statului
în tranzacţiile dintre operatorii economici particulari).
Totodată, ei au respins categoric teoria obiectivă a valorii şi preţurilor,
bazată pe timpul de muncă cheltuit pentru producerea bunurilor (şi, implicit, teoria
antagonismului dintre veniturile diferitelor categorii de operatori economici ca şi
costul practic al acestora “preocupările lui J.St.Mill de corectare a inegalităţilor
dintre venituri prin imixtiunea statului în economie”). Totodată, ei au semnalat
caracterul nerealist al ipotezei “imobilităţii internaţionale a factorilor de producţie”,
invocată de D.Ricardo, bazându-se pe faptul, confirmat de statisticile din secolul
nostru, că atât capitalurile, cât şi mâna de lucru circulau în mod frecvent între ţări.
Specificul modelului H-O-S despre comerţul internaţional derivă, în
special, din noutăţile pe care le aduc autorii lui în metodologia, teoria şi politica
economică referitoare la comerţul internaţional57)p.199-200 şi 55) vol II, p.706.
Respingând teoria valorii bazată pe muncă, specifică clasicismului (liberal
şi marxist), autorii neoclasici au construit modelul H-O-S pe temelia teoriei
subiective a preţurilor, având ca punct de plecare aprecierile subiective ale
consumatorului privind utilitatea sau satisfacţia pe care l-o procură consumul unei
cantităţi determinate dintr-un bun economic la un moment dat.
Aderând la teoria subiectivă a preţurilor (teoria utilităţii marginale), dar
preocupaţi, în special, de teoria economiei pură, aceşti autori s-au interesat nu atât
de conţinutul şi mărimea absolută ale preţurilor, ci de raporturile dintre ele, pentru
a afla în ce proporţie sau raport se schimbau bunurile produse în diverse ţări pe
piaţa mondială (“terms of trade”) şi cu ce rezultate pentru partenerii implicaţi în
tranzacţiile respective (avantaje relative sau dezavantaje). În aceste condiţii
suportul modelului H-O-S a fost teoria interdependenţei preţurilor tuturor
bunurilor comercializate pe piaţa mondială (bunuri finale şi bunuri intermediare),
aşa cum a fost ea prezentată în lucrările economistului suedez G.Cassel (1918-
1924).
Pentru a exprima cât mai clar şi mai convingător analiza cantitativă a
raporturilor în care se schimbau bunurile economice pe piaţa mondială, precum şi
relaţia dintre costuri şi preţuri, respectiv eficienţa operaţiunilor de comerţ exterior
şi internaţional, autorii modelului H-O-S au recurs la cele mai moderne mijloace
de expresie realizate de matematică, respectiv de economiştii matematicieni, în
deceniile anterioare. Printre aceste mijloace enumerăm: curbele de indiferenţă ale
consumatorilor folosite de F.Y.Edgeworth, V.Pareto şi A.Marshall, cutia lui
Edgeworth pentru determinarea curbei contractelor dintre partenerii de pe piaţa
mondială, curba şi blocul posibilităţilor de producţie, curba şi blocul posibilităţilor
de consum etc.
J.Bhagwati precizează că se poate vorbi despre o amplă formalizare
matematică şi grafică a modelului H-O-S abia după al doilea război mondial, prin
anii ’50, prin contribuţia unor autori ca P.A.Samuelson, J.Meade, M.Kemp,
R.W.Jones, J.Bhagwati, H.G.Johnson, W.M.Corden, B.Belassa, J.Vanck etc.5) p.9.
Înţelegerea formei sofisticate (formalizate) a teoriei liberale neoclasice
despre comerţul internaţional presupune însă un spaţiu mai mare, precum şi
cunoştinţe economie şi matematice aprofundate. Din această cauză, majoritatea
manualelor contemporane încep cu expunerea literară a modelului H-O-S şi
adaugă, în final sau într-o anexă (pe care cititorul obişnuit o poate ocoli),
exprimarea grafică a acestuia. Aşa procedează şi P.A.Samuelson în ediţia din 1970
a manualului său (partea a 5-a, cap.34 p.645, respectiv p.658-667) şi în cea din
1989 (partea a 7-a, cap.38 p.897, respectiv p.905-910). În spaţiul extrem de limitat
de care dispunem noi aici ne vom limita la prezentarea literară a modelului H-O-S
şi a teoriilor care decurg din aceasta (pentru detalii vezi).

12.3.3 Conţinut

Modelul H-O-S a încercat să răspundă la multe întrebări privind comerţul

internaţional, dar, dintre acestea, cinci sunt deosebit de importante 56) p.280 şi anume:
a) cauza principală a comerţului dintre ţări, respectiv criteriul
specializăriilor în producţie şi în comerţul exterior şi, implicit, cauzele
diviziunii internaţionale a muncii;
b) mecanismul schimburilor de bunuri pe piaţa mondială, inclusiv
formarea preţurilor pe această piaţă;
c) rezultatele imediate ale schimburilor internaţionale sau avantajele
reciproce ale partenerilor;
d) rezultatele comerţului internaţional pe termen lung sau ce influenţă
exercită aceasta asupra proceselor de creştere economică şi de
dezvoltare social-economică şi ecologică;
e) politica economică externă (în special, politica comercială) optimă a
ţărilor lumii în secolul XX.

a) Promotorii modelului H-O-S acceptă şi susţin, în continuare, ideile lui

A.Smith şi D.Ricardo despre avantajele diviziunii internaţionale a muncii şi despre
capacitatea economiei moderne de piaţă de a se autoregla în mod spontan, prin
oscilaţia preţurilor, fără intervenţia statului.
Ca şi predecesorii lor clasici, meoclasicii susţin că avantajul relativ al
fiecărei ţări este criteriul cel mai eficient de specializare în producţia şi în comerţul
internaţional, indiferent de statutul ţării respective, (mare, mică, bogată, săracă,
industrială, agrară, etc.). După aprecierea lor, acest principiu este universal valabil,
şi pentru ţările care au avantaj absolut în producţia anumitor bunuri (A.Smith) şi
pentru ţările care au dezavantaj absolut în producerea tuturor.
Deosebirea dintre neoclasici şi Ricardo constă în modul în care explică
fiecare dintre ei avantajul relativ, iar noutatea adusă de neoclasici s-a fixat în
teoria proporţiei factorilor de producţie. Potrivit acestei teorii, o ţară are avantaj
relativ în producţia şi exportul anumitor bunuri economice, pe care le obţine
consumând într-o proporţie cât mai mare factorul sau factorii de producţie
abundenţ(i) şi deci ieftin(i) şi consumând puţin sau, dacă este posibil, deloc din
factorul sau factorii de producţie rar(i) şi deci scump(i).
În cunoscuta sa lucrare, “Comerţul interregional şi comerţul internaţional”
(1933), B.Ohlin dă un exemplu în acest sens. El scrie că “Australia are mai mult
teren agricol, dar mai puţină muncă, mai puţin capital şi mai puţine mine decât
Marea Britanie, în consecinţă, Australia este mai bine adaptată pentru producerea
bunurilor care cer o mare cantitate de teren agricol, pe câtă vreme Marea Britanie
are avantaj în producerea bunurilor care cer o cantitate considerabilă din aceşti
factori (de producţie ). Dacă ambele ţări şi-ar produce singure totalul bunurilor de
consum necesare, atunci produsele agricole ar fi foarte ieftine în Australia, dar
articolele prelucrate ar fi relativ scumpe, în timp ce în Marea Britanie situaţia ar fi
inversă, unde datorită producţiei limitate a pământului, fiecare acru ar trebui să fie
cultivat în mod intensiv, cu multă muncă şi mult capital, pentru a produce
cantitatea necesară de hrană”.
Pentru că are în vedere şi costul transporturilor internaţionale, B.Ohlin
leagă analiza diviziunii internaţionale a muncii de problema localizării raţionale
sau a amplasării geografice eficiente a producţiei, urmărind să evite costurile
inutile. Astfel, B.Ohlin conchide că “fiecare regiune este înzestrată mai bine să
producă bunuri care cer o proporţie mai mare din factorii relativ abundenţi acolo;
pe de altă parte, ea este mai puţin potrivită să producă bunuri care cer o propoziţie
mai mare din factorii existenţi în cantităţi mai mici în cuprinsul ei sau din factori de
care aceasta nu dispune deloc”35) p.12.
Prin urmare, cheia explicării diviziunii internaţionale a muncii şi a
comerţului internaţional o constituie, în viziunea lui B.Ohlin, marile deosebiri care
există între ţări în ce priveşte înzestrarea sau dotarea lor cu factori de producţie. În
lucrările de specialitate mai recente, această deosebire este denumită raritatea
(abundenţa) relativă a factorilor de producţie sau intensitatea factorială. Aceasta
poate fi exprimată fie în formă naturală (raportul dintre capital şi muncă), fie în
formă monetară (raportul dintre profit şi salarii) din ramurile şi ţările comparate30),
p.68
.
b) Abordând problema mecanismului de desfăşurare a comerţului
internaţional, A.Ricardo a introdus o premisă discutabilă (“imobilitatea
internaţională a factorilor de producţie”) şi a formulat o concluzie plauzibilă, la
prima vedere, dar nedemonstrată în aplicaţia ei şi anume ideea că “un alt principiu”
guvernează schimburile de pe piaţa mondială (“avantajul relativ”) în comparaţie cu
piaţa naţională (“timpul necesar de muncă pentru producerea bunurilor”). Din
păcate, Ricardo nu a explicat cum se face trecerea de la un principiu la celălalt în
măsura în care un producător poate vinde bunuri şi pe piaţa internă (naţională) şi pe
piaţa externă (mondială).
Neoclasicii simplifică problemele, respingând în mod expres premisa
invocată de Ricardo ca fiind nerealistă, şi ocolind concluzia lui, deci neacceptând-o
prin abandon. După părerea lor, mecanismul de desfăşurare a comerţului este
acelaşi, atât pe piaţa internă, cât şi pe cea mondială. Aceasta înseamnă că,
indiferent la ce nivel au loc schimburile de bunuri (piaţa internă sau cea mondială),
preţurile se formează după acelaşi mecanism, în funcţie de aprecierea subiectivă a
consumatorilor şi de volumul bunurilor comercializate, deci în raport direct
proporţional cu cererea şi invers proporţional cu oferta de bunuri pe piaţă.
În esenţă, modelul de desfăşurare a comerţului internaţional şi de formare a
preţurilor este, după părerea neoclasicilor, cel care decurge din teoria echilibrului
economic general formulată de L.Walras, A.Marshall etc. Până aici nu este deci
nimic nou faţă de cunoştinţele de teorie economică din anul I de studii universitare.
Noutatea apare atunci când neoclasicii examinează consecinţele comerţului
internaţional asupra repartiţiei veniturilor operatorilor economici din ţările
partenere, exprimate de teoria egalizării preţurilor factorilor de producţie şi a
veniturilor pe care le obţin proprietarii acestor factori.
Raţionamentul care conduce la această concluzie porneşte de la ideea
neoclasică privind relaţia direct proporţională dintre raritate şi preţuri: bunurile
mai rare sunt scumpe, iar bunurile mai abundente sunt ieftine. Comerţul
internaţional duce la creşterea cererii de bunuri obţinute cu ajutorul factorilor
abundenţi (şi ieftini) şi la scăderea cererii de factori rari (şi scumpi), ceea ce în
timp, duce la ieftinirea factorilor care au fost scumpi iniţial şi la scumpirea
factorilor care au fost ieftini iniţial rezultatul acestor procese este tendinţa de
apropiere a nivelului preţurilor factorilor de producţie sau de analizare a
preţurilor acestor factori de producţie.
“Este uşor să dăm exemple pentru această tendinţă de egalizare a preţurilor
datorată comerţului – scria B.Ohlin în 1933. Pădurile sunt ieftine în nordul
Scandinaviei şi ca urmare, produsele din lemn sunt exportate. Dar, dacă nu ar
exista exportul unor astfel de produse, pădurile Scandinaviei ar fi, cu siguranţă,
încă şi mai ieftine. Ele nu ar resimţi, aşa cum se întâmplă acum, influenţa cererii
din alte părţi ale lumii. Pe de altă parte, în Statele Unite (ale Americii -), pădurile
sunt foarte scumpe, dar ar fi şi mai scumpe, dacă produsele din lemn nu ar putea fi
importate din Canada şi Scandinavia”.
Concluzia lui B.Ohlin este că “Această tendinţă spre egalizare, nu numai a
preţurilor mărfurilor, ci şi a preţurilor factorilor de producţie este urmarea firească
a faptului că comerţul (evident, internaţional-) permite activităţii de prelucrare
(industrială) să se adapteze pe plan local procesului de extindere geografică a
factorilor de producţie”35)p.37.
Această influenţă indirectă a comerţului internaţional asupra preţurilor
factorilor de producţie, ca urmare a modificării cererii de bunuri finale, este
accentuată de influenţa directă a acestuia asupra preţurilor factorilor de producţie,
atunci când şi ele devin obiect nemijlocit al tranzacţiilor de pe piaţa mondială.
“Comerţul - continuă Ohlim – tinde să modifice inegalitatea originară (iniţială) a
preţurilor şi să determine o formare mai uniformă a acestora”35) p.38.
În privinţa gradului de egalizare a preţurilor prin intermediul comerţului
internaţional, părerile sunt împărţite chiar şi în rândul promotorilor acestui model
de gândire: B.Ohlin susţine că nu poate avea loc “o deplină egalizare”, printre
altele şi datorită caracterului complex al cererii (“joint demand”), pe câtă vreme
P.A.Samuelson are în vedere posibilitatea unei depline egalizări a preţurilor
factorilor de producţie (“paradoxul lui P.A.Samuelson”).
În măsura în care, preţul factorilor de producţie (munca, capitalul,
pământul) constituie venituri (salariul, profitul, renta şi dobânda funciară) pentru
proprietarii lor (proprietarul capitalului, respectiv managerul firmei, muncitorul,
proprietarul pământului şi bancherul), autorii modelului H-O-S susţin că analizarea
preţurilor bunurilor finale şi a preţurilor factorilor de producţie determină, implicit,
tendinţa de egalizare a veniturilor în ţările partenere.
Într-o lucrare scrisă după cel de al doilea război mondial (1955 “Politica
comerţului exterior”), B.Ohlin se referă, din nou, la acest proces de egalizare,
scriind: “Se poate spune, într-o anumită măsură, că mobilitatea factorilor de
producţie şi aceea a bunurilor acţionează în acelaşi fel asupra preţurilor. Prima
permite factorilor să treacă, într-adevăr, dintr-un loc în care sunt abundent, şi
economici (ieftini) în alt loc unde ei costă mai scump. Cea de a doua permite
instalarea producţiei în locuri convenabile, cu alte cuvinte, provoacă o cerere
pentru diferiţi factori acolo unde ei există în cantitate destul de mare. În ambele
cazuri, costul lor – renta funciară, dobânda la capital şi nivelul salariilor –
manifestă o tendinţă de nivelare (egalizare). Are loc, evident, şi o egalizare a
preţurilor mărfurilor: în mod direct, pe calea comerţului internaţional, pentru
bunurile (finale) care fac obiectul lui, şi indirect, prin faptul că aptitudinile
diferitelor ţări devenind mai egale, costul de producţie al bunurilor produse de
aceste ţări este, ca urmare, mai puţin diferit. În ambele cazuri se manifestă tendinţa
spre o mai mare omogenitate în formarea preţurilor”36) p.37.
c) Rezultatele imediate ale comerţului internaţional sunt benefice pentru
toţi partenerii, fără excepţie, în viziunea promotorilor modelului H-O-S, deci
avantajul relativ este, totodată, un avantaj reciproc. În esenţă, acest avantaj
reciproc îmbracă multe forme concrete, începând cu mai buna folosire a factorilor
de producţie disponibile, ceea ce înseamnă reducerea preţurilor, sporirea
veniturilor, creşterea avuţiei naţionale şi a venitului naţional, şi sfârşind cu
“surplusul sau renta consumatorului” (48, p.456-458, 969).
Rezumând discuţiile din literatura economică neoclasică despre urmările
sau rezultatele comerţului internaţional, P.A.Samuelson scria în 1989 că “atunci
când începe comerţul între ţări şi când fiecare ţară îşi concentrează producţia în
ramurile în care are avantaj comparativ, atunci toată lumea o duce mai bine (are de
câştigat). Muncitorii din fiecare regiune pot să obţină o cantitate mai mare de
bunuri de consum pentru acelaşi volum de muncă atunci când lumea se
specializează în ramurile care au avantaj comparativ şi dă produsele proprii în
schimbul unor bunuri în producţia cărora are dezavantaj relativ. Când se deschid
graniţele pentru comerţul internaţional, atunci creşte venitul naţional al fiecărei ţări
şi al tuturor ţărilor coschimbiste” (48, p.904).
Problema este, în realitate, mult mai complexă şi această concluzie a fost
criticată din multe direcţii, inclusiv de către economistul român neoliberal din
perioada interbelică Mihail Manoilescu (1891-1950), la care ne vom referi în
continuare. Dacă un student ar raporta concluzia optimistă a lui P.A.Samuelson la
realitatea dură şi dramatică din România după 1989, cu greu ar putea adera la
aceată concluzie. Şi exemplul nu este singular, ci priveşte cam două treimi din
ţările globului pământesc, adică lumea a treia sau ţările în curs de dezvoltare, care
pierd foarte mult de pe urma schimburilor inegale sau neechivalente.
d) Rezultatele comerţului internaţional pe termen lung sunt, în viziunea
neoclasicilor, favorabile tuturor ţărilor lumii, în ciuda faptului că ei recunosc
existenţa unor mari deosebiri între ţări.
Un număr limitat de ţări puternic dezvoltate au cunoscut un proces
continuu de creştere economică (sporirea venitului naţional pe locuitor) şi o
dezvoltare complexă (infrastructură, potenţial de producţie, nivel de viaţă al
populaţiei) îndeosebi pe baza acumulării de capital şi a progresului tehnic, procese
interdependente cu comerţul exterior şi în ciuda ciclicităţii acestor procese,
respectiv a crizelor economice (conjuncturile decenale, seculare, naţionale,
regionale, globale). Investigaţiile privind multiplicatorul comerţului exterior
(F.Machlup) au urmărit să evidenţieze măsura în care comerţul exterior
declanşează un proces de sporire a venitului naţional, asemănător investiţiilor
suplimentare de capital.
Majoritatea ţărilor lumii se găsesc într-o situaţie precară (subdezvoltare),
nu cunosc procesul de creştere economică, după părerea neoclasicilor, îndeosebi
datorită unor cauza interne (“cercul vicios al subdezvoltării” datorat fie creşterii
populaţie într-un ritm mai rapid decât al venitului naţional, fie insuficienţei de
capital, datorată absenţei sau slabei economisiri din venitul realizat). Liberalii
neoclasici apreciază că, “deschiderea spre exterior“a economiei acestor ţări,
respectiv deplina liberalizare a comerţului lor exterior le-ar putea “antrena” în mod
spontan, pe calea creşterii economice şi a dezvoltării, ar permite “propagarea”
creşterii economice de la ţările dezvoltate spre cele subdezvoltate (P.A.Samuelson,
J.W.Rostow, R.Nurkse etc). Ei dau ca exemple în acest sens cazul “micilor ţigani”
din Asia (Coreea de Sud, Taiwan, Hong-Kong, Thailanda etc, în general noile ţări
industrializate, neţinând seama însă de faptul că, pe lângă deschiderea acestora faţă
de exterior, alţi doi factori au permis avansul lor economic şi anume importurile
avantajoase obţinute din partea statelor occidentale puterni industrializate şi
implicarea masivă a statelor respective în procesul de industrializare a acestora.
În consecinţă, deplina înţelegere a rezultatelor comerţului internaţional
modern şi comtemporan pe termen lung impune o dezvoltare mai amplă, care
depăşeşte cadrul lecţiei de faţă, presupunând, pe lângă criticile aduse
neoclasicismului de gânditorii eterodocşi şi contestatari (cap.VI din lecţia de faţă)
şi luarea în considerare a controverselor privind creşterea economică,
subdezvoltarea şi strategiile naţionale şi internaţionale ale dezvoltării (cap.X, XI,
XIII şi XIV).
e) Politica economică externă (comercială) optimă este, după părerea
liberalilor neoclasici, politica liberului schimb, respingând, în principiu, măsurile
protecţioniste, atât taxele vamale, cât şi contingentările cantitative (cotele), precum
şi restricţiile calitative.
În consecinţă, modelul H-O-S al comerţului internaţional şi cele două teorii
aferente (proporţia factorilor şi egalizarea preţurilor şi a veniturilor) au fost şi sunt
invocate în continuare în literatura de specialitate şi în documentele Ligii
Naţiunilor din perioada interbelică ale ONU, GATT şi OMC din perioada
postbelică, în sprijinul programului de liberalizare a comerţului mondial.
În consecinţă, manualul “Economics” publicat de P.A.Samuelson şi
W.A.Nordhans în 1989 consideră că teoria comerţului internaţional se sprijină pe
două descoperiri majore. Prima se referă la faptul că “Atunci când se deschid
graniţele pentru comerţul internaţional, creşte venitul naţional al fiecărei ţări şi a
tuturor împreună”. Cea de a doua idee susţine că “Un tarif sau o cotă greşit
concepute, departe de a-i ajuta pe consumatorii din ţara respectivă, va reduce, în
schimb, veniturile lor reale, făcând importurle mai costisitoare şi întreaga lume mai
puţin productivă. Ţările pierd de pe urma protecţionismului deoarece un comerţ
internaţional mai redus înlătură eficienţa proprie specializării şi diviziunii muncii”
(48, p.904).
În lucrările de specialitate, problema politicii comerciale externe a fost mai
nuanţat pusă şi a cunoscut o anumită evoluţie în timp. Dacă în perioada
interbelică, liberalii lulţineau deplina liberalizare a comerţului internaţional pentru
raţiuni de eficienţă economică, ulterior, în perioada postbelică, ei admit că
protecţionismul se justifică în anumite limite, fie în legătură cu unele obiective
extraeconomice (de exemplu asigurarea momentului pentru apărarea integrităţii
ţărilor respective), fie pentru a susţine începutul industrializării unor ţări în curs de
dezvoltare. În consecinţă, au fost publicate numeroase lucrări care cercetau nivelul
optim al taxelor vamale, începând cu lucrarea lui J.Viner (1892-1970) intitulată
“Studii în teoria comerţului internaţional” (1937) şi continuând cu lucrări semnate
de Stolper, P.A.Samuelson, L.A. Metzler, K.Lancaster, R.Liscy, H.G.Johnson,
R.Lipscy, J.Bhagwatis, W.M.Corden, W.P.Travis, etc. Aceste lucrări au examinat
influenţa taxelor vamale asupra veniturilor, optimizarea taxelor vamale, măsura în
care taxele vamale stimulează sau frânează fluxurile comerciale, folosirea taxelor
vamale ca o soluţie suboptimă (“the second resti) mai ales în contextul uniunilor
vamale, respectiv al integrării economice regionale din perioada postbelică etc.
Pentru detalii se poate recurge la lucrările specializate de comerţ internaţional şi
politici vamale (55, p.94-150; 44, 45. P.1-38).
 12.3.4 Destin istoric

În ciuda ipotezelor restrictive pe care s-a bazat (ipoteza concurenţei pure şi

perfecte, teoria echilibrului economic general etc), modelul H-O-S şi cele două
teorii asociate au dominat literatura academică de orientare liberală (neoclasicii) pe
tot parcursul secolului al XX-lea.
Iniţial, promotorii acestora au considerat că principiul avantajului relativ în
comerţul internaţional este unul dintre puţinele principii inatacabile ale ştiinţei
economice (P.A.Samuelson). Treptat însă, confruntaţi cu o dublă sfidare, pe de o
parte, înmulţirea criticilor adresate acestui principiu şi teoriilor bazate pe el din
partea economiştilor eterodocşi, iar pe de altă parte, cu probleme din domeniul
comerţului internaţional pe care modelul sau teorema H-O-S nu le puteau explica
în mod satisfăcător, susţinătorii lui au fost nevoiţi să admită că acesta are anumite
limite.
“Defectul ei major (al teoriei avantajului relativ) consta – scria
P.A.Samuelson şi W.A.Hordhans, în 1989 – în premisele ei clasice, întrucât ea
presupune un cadru economic care funcţionează fără dificultăţi, cu preţuri şi salarii
care se adaptează în mod rapid, precum şi fără şomaj involuntar”(48. P.910).
Dar, cum aceste presupuse premise ideale nu se întâlnesc în viaţa reală, cei
doi autori menţionaţi recunosc faptul că audienţa acestei teorii scade considerabil
în perioadele descendente ale ciclurilor economice. “Avantajul comparativ a
dobândit prestigiu în anii 1950 şi 1960, când economiile au prosperat şi când
barierele comerciale mai scăzute au favorizat integrarea economică în lumea
naţiunilor industriale. Dar – continuă cei doi autori -, teoria a fost din nou umbrită
în anii 1980, când economia ţărilor îndatorate a fost paralizată de un curs de
schimb foarte ridicat al dolarului şi de protecţionism, iar economia Statelor Unite
de deficite comerciale crescânde şi de stagnarea industriei”(48. p.910).
Cei doi autori conchid că “Aceste etape ale istoriei (economici moderne de
piaţă) constituie o dovadă pertinentă a faptului că teoria clasică a avantajului relativ
îşi justifică relevanţa socială numai atunci când cursurile de schimb, preţurile şi
salariile au niveluri corespunzătoare şi când politicile macroeconomice înlătură
ciclurile de afaceri grave sau bulversările comerciale de pe scena
economică”(48.p.910).
 12.4 Paradoxul lui W.Leontief (n. 1906)
şi alte încercări de testare practică
a modelului H-O-S al comerţului internaţional
În primele decenii din perioada postbelică (1918-1962) are loc consacrarea
internaţională a modelului H-O-S al comerţului internaţional prin formalizarea lui
matematică sofisticată, dar în acelaşi timp şi începutul unor demersuri analitice şi
statistice menite să testeze cu ajutorul datelor faptice validitate modelului si a
teoriilor aferente. Începutul îl face W.Leontief (1952-1953) care conduce un amplu
program de cercetare a structurii economiei SUA în deceniul al şaselea al secolului
XX, ajungând la ceea ce va fi numit de contemporanii lui “paradoxul lui Leontief”,
urmat curând de B.C.Minhas (1962) care, pornind de la funcţia de producţie cu
elasticitate constantă (CES), semnalează posibilitatea inversării intensităţii
factorilor de producţie în practică, ceea ce pune sub semnul întrebării valabilitatea
criteriului de specializare a ţărilor în comerţul internaţional cuprins în modelul H-
O-S şi teoriile legate de el(5, p.93-167).

12.4.1 Paradoxul lui Leontief

Paradoxul lui Leontief constituie “o piatră de hotar” în demersul teoretic

menit să analizeze modelul neoclasic al comerţului internaţional din perioada
postbelică.
Din punct de vedere metodologic, el atrage atenţia asupra faptului că acest
domeniu trebuie studiat nu numai sub aspect cantitativ (proporţia factorilor folosiţi
în producerea mărfurilor pentru export), ci şi din punct de vedere calitativ
(structura diferitelor economii naţionale şi interdependenţa dintre ramurile fiecărei
economii naţionale şi dintre aceste economii).
Pe baza datelor statistice disponibile, W.Leontief ajunge la alte concluzii
teoretice decât adepţii modelului H-O-S în ce priveşte intensitatea relativă a
factorilor utilizaţi pentru producerea mărfurilor exportate de SUA. Adepţii
modelului H-O-S susţineau că SUA exporta mărfuri produse prin folosirea
intensivă a factorului capital, iar W.Leontief susţine că, de fapt, SUA exportau
mărfuri care au fost obţinute prin folosirea intensivă a factorului muncă, ţinând
seama nu numai de numărul muncitorilor, ci mai ales de calitatea muncii lor,
productivitatea lor mult mai ridicată decât în alte ţări (de 3 ori faţă de Europa),
corelată, evident, cu nivelul ridicat de înzestrare tehnică a acestora (ponderea
capitalului pe lucrător) (20, p.).
Impactul ştiinţific al acestui “paradox”* în raport cu conţinutul modelului
H-O-S, care de cele mai multe ori nu au fost favorabile acesteia. Pe de altă parte, el
a temperat optimismul fără acoperire al teoriei liberale a avantajului relativ în

*
paradox: opinie deferită de părerile curente (de la cuvintele greceşti “doxa” părere şi “para”
înpotrivă).
comerţul internaţional, respingând pretenţia excesivă de rigoare (“principiu
inatacabil”) a promotorilor ei şi semnalând mulţimea restricţiilor care o
condiţionau, limitându-i astfel valabilitatea. Pe această bază, W.Leontief apreciază
că “Teoria costurilor comparate – ca multe teorii economice – predomină în
paginile manualelor, fără însă a sta de fapt la baza practicii analizei economice
empirice” (20, p.91).

12.4.2 Criza teoriei liberale neoclasice (“ortodoxe”)

Criza teoriei liberale neoclasice (“ortodoxe”) despre comerţul

internaţional în perioada postbelică.
Pe măsura înmulţirii testărilor practice ale modelului şi teoriei H-O-S
despre comerţul internaţional creşte dezamăgirea faţă de relevanţa lor pentru
explicarea problemelor tot mai complexe cu care se confruntau toate ţările lumii în
domeniul comerţului internaţional. Se înmulţesc şi criticile pe care le formulează la
adresa lor gânditorii de alte orientări: marxişti, radicali, keynesişti, intelectuali din
lumea a treia etc.
Pe fondul accentuării incertitudinilor şi instabilităţii economice, ca şi a
temerilor sociale şi politico-ideologice din perioada postbelică (inflaţie, şomaj,
stagflatic, crize mondiale, războiul rece etc) se poate constata, la graniţa dintre anii
’60 şi ’70, o accentuată scădere de credibilitate a teoriei liberale neoclasice despre
comerţul internaţional. La un moment dat, aceasta va îmbrăca forma unei adevărate
crize a teoriei menţionate, vizibila relativ uşor în cadrul lucrărilor celui de al III-lea
Congres al Asociaţiei Internaţionale a Economiştilor, care a avut loc în anul 1968
la Montreal în Canada (59, A/E), prefigurând ceea ce Jan Robinson (1903-1983) a
numit cea de a doua criză a ştiinţei economice din secolul XX din anii ’70 (după
prima criză care a avut loc în anii ’30).
O expresie a acestei crize o constituie părerile diametral opuse exprimate
în volumul care reuneşte dezbaterile de la congresul menţionat intitulat “Viitorul
relaţiilor economice internaţionale” (1971), cu privire la conţinutul şi destinul
istoric al teoriei liberale clasice şi neoclasice despre comerţul internaţional.
P.A.Samuelson susţine, în “Introducere” la acest volum, referindu-se la
teoria avantajelor relative, că “această teorie este de necombătut”, deşi, cu aproape
douăzeci de ani mai târziu (1989) şi el va recunoaşte unele limite ale acestuia(2, p. şi
48, p.)
.
Economiştii din ţările în curs de dezvoltare care au participat la acest
congres, ca de exemplu, mexicanul V.L.Urquidi sau nigerianul H.M.A.Onitiri,
resping total teoria liberală clasică şi neoclasică pentru că o consideră nepotrivită
pentru situaţia din ţările lor(2,p.9).
Şi mai tranşantă este poziţia economistului francez R.Mossé, care
prefaţează volumul menţionat, şi care ajunge la concluzia simptomatică pentru
destinul acestei teorii şi anume că “s-ar putea ca teoria comerţului internaţional
care a fost atât de glorioasă în secolul al XIX-lea şi care rămâne, chiar şi astăzi –
scria el în 1971 -, fascinantă, să fie total perimată”(2, p.9).

12.5 Preocupări de modernizare şi dinamizare

a teoriei liberale neoclasice
despre comerţul internaţional
în perioada postbelică
Promotorii modelului H-O-S nu au fost indiferenţi faţă de criticile aduse
acestuia. Ei au încercat să ţină seama cel puţin de o parte a acestor critici, mai ales
caracterul imperfect al mecanismului pieţei, respectiv prezenţa unor factori
perturbatori ai acestuia (prezenţa marilor corporaţii – oligopoluri şi monopoluri),
rolul progresului tehnic, al factorului timp etc.
Pe această bază ei au recunoscut că este necesară modernizarea teoriei
liberale neoclasice despre comerţul internaţional, apropierea ei mai puternică de
realitatea economică actuală, şi că “piesa de rezistenţă” a acestui demers teoretic cu
importante implicaţii practice este dinamizarea avantajului relativ, explorând, cu
precădere, valenţele progresului tehnic şi ale “capitalului uman”.
Un exemplu tipic în această privinţă îl constituie economistul
nordamerican H.G.Johnson (1923) care şi-a expus ideile în lucrarea “Costul
comparativ şi teoria politicii economice pentru o economie mondială în
dezvoltare” (1968).
H.G.Johnson susţine, în continuare, importanţa avantajului relativ pentru
adoptarea deciziilor privind comerţul exterior şi internaţional, dar consideră că
acesta poate fi modificat mereu şi sporit, diversificat în legătură cu investiţiile
marilor corporaţii în ţară şi străinătate, bazate pe promovarea progresului tehnic şi
folosirea “exodului creierelor”, precum şi prin promovarea şi diversificarea
consumului de masă cu ajutorul tehnicilor publicitare folosite de marile corporaţii.
H.G.Johnson recunoaşte că modelul H-O-S are un caracter static şi deci că
este puţin potrivit pentru o economie în plină expansiune bazată pe revoluţie
tehnico-ştiinţifică şi informaţională, dar susţine că acesta poate fi uşor adaptat,
respectiv “dinamizat”, în funcţie de noua situaţie din economia mondială. El
susţine că “atât capacitatea de a produce bunuri superioare, cât şi deţinerea unei
tehnologii superioare de producţie constituie izvoare ale unui avantaj comparativ
adiţional sau alternativ faţă de avantajul relativ bazat pe abundenţa relativă a
factorilor (de producţie)”
Ca răspuns la “paradoxul lui Leontief” şi pe o linie asemănătoare cu cea
normată de H.G.Johnson, numeroşi economişti liberali neoclasici au formulat noi
teorii despre comerţul internaţional, având însă ca “nucleu dur” tot principiul
avantajului relativ şi drept corolar practic tot politica economică externă a liberului
schimb. Acestea pot fi grupate în două categorii mai importante şi anume: a) teorii
ale neofactorilor şi b) teorii ale neotehnologiilor .
 a) Adepţii teoriilor proporţiei neofactorilor examinează rolul
învăţământului şi urmările deosebirilor existente în nivelul de calificare al
diferitelor segmente ale factorului muncă asupra operaţiunilor de comerţ exterior.
Ei au scos în evidenţă faptul că firmele care au folosit o pondere mai mare de
personal cu calificare superioară, care au cheltuit deci mai mult în această
privinţă, au avut performanţe superioare în comerţul exterior comparativ cu
celelalte firme.
Păstrând logica şi raţionamentul teoriei proporţiei factorilor, grefată pe
modelul H-O-S, aceşti autori recurg la un număr mai mare de factori de producţie,
pe lângă cei doi iniţiali (capitalul fizic şi munca), vorbesc în mod distinct despre
munca fizică necalificată şi munca superior calificată (considerată “neofactor”),
susţin că poate avea loc substituirea între capitalul fizic şi munca necalificată, dar
nu şi între cele două feluri de muncă şi încearcă să măsoare eficienţa comerţului
exterior în funcţie de cheltuielile făcute cu calificarea superioară a mâinii de lucru,
denumite (cheltuieli şi mâna de lucru cu calificare superioară) cu termenul de
“capital uman”, considerat ca un nou factor de producţie. Pe această idee de bază
au fost grefate: teoria capitalului uman (îndeosebi P.B.Henen şi G.C.Herfbau) şi
teoria calificării mâinii de lucru (îndeosebi A.B.Keesing).
b) Teoriile neotehnologiilor au adus în atenţia specialiştilor posibilităţilor
de modernizare a modelului H-O-S al comerţului internaţional în funcţie de
factorul cel mai nobil al creşterii economice şi anume progresul tehnic şi
tehnologic, strâns legat de revoluţia ştiinţifică şi tehnică din perioada postbelică.
Teoria decalajului tehnologic, formulată de M.V.Posner în 1961 ajunge la
concluzia că în ţările în care se fac cheltuieli mai mari de cercetare şi dezvoltare (R
and D.)* este mai pronunţat procesul de inovare permiţându-le să deţină o poziţie
privilegiată (de monopol) pe piaţa mondială, să fie mai competitive şi deci să se
distanţeze (“decalaj”) de concurenţele lor, comerţul lor exterior având deci o
eficienţă sporită.
Teoria ciclului de viaţă al produselor a fost formulată de R.Vernon în
1966, pornind de la legătura care există între cheltuielile făcute de firmă pentru
cercetare şi dezvoltare pe termen lung şi posibilităţile ei de câştig în funcţie de
fazele sau treptele pe care le poate parcurge un produs din momentul lansării lui pe
piaţă, până în momentul abandonării producţiei (pe seama concurenţilor care l-au
preluat şi pot să-l producă mai ieftin) şi înlocuirea cu un produs nou (inovarea,
lansarea, maturizarea, standardizarea) şi în funcţie de reacţiile care le au faţă de
acest produs concurenţii potenţiali sau reali. Potrivit acestei teorii, avantajul relativ
nu este static, decât odată pentru totdeauna, ci se poate mări şi diversifica în funcţie
de capacitatea de inovaţie a firmei respective, de abilitatea ei de a veni pe piaţă cu
produse noi, înainte de a se fi epuizat câştigurile pe care le obţine ea din poziţia de
monopol (deţinere exclusivă) a produsului anterior lansat pe piaţă. Este vorba, deci,
de dinamizarea avantajului relativ, folosind ca pârghii accelerarea inovaţiilor şi
explorarea unor “externalităţi” (câştiguri pentru care nu s-au făcut cheltuieli), de
pe piaţa mondială.
*
Research and Development în limba engleză.
 Tot pe această linie mai pot fi menţionate: teoria disponibilităţii produselor
pentru export (1956, J.E.Kravis), teoria cererii reprezentative de produse prelucrate
(1961, Staffan Burenstam – Linder), teoria comerţului intraindustrial sau
intraramuri (1975, H.G.Grubel şi P.J.Lloyd), teoria optimului de gradul II sau
“second best” (1956-1957, R.G.Sipsay şi K.Lancaster) etc.
Trecând în revistă procesul de elaborare a modelului H-O-S şi de
modernizare a acestuia după cel de al doilea război mondial, R.Sandretto
semnalează două rezultate neaşteptate: pe de o parte inutilitatea criticii modelului
în varianta lui iniţială din perioada interbelică, deoarece înşişi susţinătorii lui
contemporani au rezolvat unele dintre problemele încriminate (de exemplu, luarea
în considerare a caracterului imperfect al cunoscutei (prezenţa oligopolurilor şi a
monopolurilor), iar pe de altă parte, faptul că prin preocuparea de generalizare a
modelului s-a ajuns la negarea lui, la autodistrugerea lui (renunţarea la dogma
liberului schimb şi acceptarea protecţionismului într-o măsură sau alta), respectiv
la impas.
Ieşirea din impas, depăşirea capcanei în care s-au împotmolit teoriile
liberale neoclasice despre comerţul internaţional construite pe temelia modelului
H-O-S modernizat presupune o nouă abordare a problematicii din ce în ce mai
complexe a schimburilor economice dintre ţările lumii în prezent, respectiv
renoirea teoriei despre comerţul internaţional şi politicile economice externe ale
ţărilor lumii.
Acest imens domeniu teoretic novator presupune însă şi luarea în
considerare a opeiniilor formulate de gânditorii din alte cuvinte de gândire
economică (dirijism, marxism, radicalism etc), inclusiv de gânditori eterodocsi*.
Este vorba de personalităţi marcante ale gândirii economice din secolul nostru ca:
Joan Robinson, Fr.Perroux, G.Myrdal, R.Prebisch, J.K.Galbraith etc, influenţaţi de
mari personalităţi din perioada interbelică, printre care J.M.Keynes, iar unii dintre
ei şi de economistul neoliberal român Mihail Manoilescu.

12.6 Opinii eterodoxe despre comerţul internaţional

Gândirea economică eterodoxă sau neconvenţională are un trecut
îndelungat, de la J.Cl.S. de Sismondi (1819) şi J.Hobson (1902), la J.M.Keynes
(1936) şi gânditorii postkeynesişti şi radicali din perioada postbelică (J.Robinson,
Fr.Perroux, G.Myrdal) şi performanţe remarcabile, decurgând din faptul că a
abordat probleme economice dificile şi care le-a ocolit sau ignorat gândirea
neoclasică (sărăcia, subdezvoltarea, inegalităţile, contradicţiile, dezechilibrele,
nedreptăţile etc.) şi nu s-a sfiit să critice gândirea convenţională sau “ortodoxă”
pentru greşeli, lacune şi nereuşite în acest domeniu.
Adoptând o poziţie raţională faţă de cele două megatendinţe (liberalismul
clasic şi neoclasic, precum şi socialismul, respectiv marxismul) din gândirea
*
cu opinii mai mult sau mai puţin diferite de gândire liberală neoclasică sau convenţională (de la
cuvintele greceşti “doxa” (opinie, părere) şi “hetero” (diferit).
economică, care se excludeau reciproc din orice cooperare pe terenul ştiinţei, pe
baza unui nefericit “complex de superioritate” artificial întreţinut, gândirea
economică ortodoxă a tras numeroase semnale de alarmă în ce priveşte gravitatea
unor probleme neabordate sau greşit abordate de cele două “ortodoxii” rivale,
subliniind importanţa toleranţei şi a dialogului în ştiinţa economică şi combătând
multe prejudecăţi existente în acest domeniu.
În perioada interbelică, economiştii eterodocşi au semnalat o serie de
fisuri metodologice şi teoretice ale neoclasicismului, lacune grave şi erori ale
gândirii economice “ortodoxe” sau cunvenţionale. P.Sraffa, J.Robinson,
M.Kalesky, J.M.Keynes etc, semnalează o mulţime de rigidităţi care fac imposibilă
existenţa concordanţei “pure şi perfecte” în realitate şi care impun implicarea
statului în economie, pentru a sprijini acţiuni operatorilor particulari sau pentru a
corecta unele deficienţe ale mecanismului pieţei.
Sunt simptomatice, în acest sens, două luări de poziţie critice la adresa
teoriei liberale clasice şi neoclasice despre comerţul internaţional în perioada
interbelică.
În primul rând, este vorba despre contestarea pretenţiei de universalitate a
teoriei liberale menţionate de către economistul român neoliberal Mihail
Manoilescu (1929, 1931, 1937, 1938), care a invocat ca principal argument
“constanta” care îi poartă numele (discrepanţa de productivitate a muncii dintre
ramuri economice şi ţări şi accentuare a ei în timp) şi a dovedit statistic faptul că
liberul schimb nu este general valabil. Totodată el a sugerat concentrarea activităţii
economice în orice ţară în ramurile cu o productivitate a muncii superioară mediei
naţionale şi a demonstrat raţionalitatea industrializării ţărilor agrare
(descentralizarea industriei la scară mondială) şi producerea unui protecţionism
raţional (selectiv şi manierat din punct de vedere economic), respectiv a îmbinării
liberului schimb cu protecţionismul pentru a permite şi dezvoltarea economică a
ţărilor mici şi mijlocii cu profil preponderent agrar sau extractiv.
În al doilea rând, este vorba de îndoielile întemeiate ale lui J.M.Keynes
(1936) cu privire la rezultatele reale ale politicii externe a liberului schimb.
“Comerţul internaţional este astăzi – scria J.M.Keynes în 1936 – un mijloc desperat
de a menţine ocuparea mâinii de lucru în propria ţară prin forţarea vânzărilor pe
pieţele externe şi restrângerea cumpărăturilor, ceea ce, dacă are succes, nu va face
decât să deplaseze problema şomajului spre vecinul care a fost înfrânt în luptă”.
Această gravă nepotrivire dintre speranţele exagerate ale liberalilor neoclasici în
funcţionarea spontană a pieţei şi pierderile pe care le înregistrau unele ţări în
comerţul exterior l-a determinat şi J.M.Keynes să vorbească despre “inconsistenţa
bazelor teoretice ale doctrinei lissez-faire”.
În perioada postbelică, economiştii eterodocşi au atras atenţia asupra
multor lacune şi explicaţii puţin plauzibile date de gândirea neoclasică unor
probleme acute din această perioadă cum ar fi sărăcia, subdezvoltarea, ciclicitatea,
crizele economice, inclusiv problema relaţiilor economice internaţionale şi a
comerţului mondial. J.K.Galbraith evidenţiază rolul deosebit al marilor comparaţii,
Fr.Pessonx semnalează fenomene de dominaţie, R.Prebisch dezvăluie structura
antagonistă a economiei mondiale (“central” şi “periferia lui”), A.Emmanuel
încearcă să explice “schimbul inegal” de pe piaţa mondială, iar J.Robinson şi
G.Myrdal scot la iveală multiple insuficienţe ale toeriei convenţionale neoclasice
despre comerţul internaţional.
Astfel, în 1981 Joan Robinson constată că “Învăţământul occidental
pretinde că este ştiinţific şi obiectiv, deoarece rupe aspectul economic al vieţii
omeneşti de ce cadrul ei politic şi social; aceasta deformează problemele discutate,
în loc să le lămurească. Cea mai extravagantă pretenţie a ortodoxiei occidentale
constă – în viziunea economistei britanice – în aceea că jocul liber al forţelor
cererii şi ofertei ar tinde, în condiţiile cunoscute, să stabilească un model echilibrat
al preţurilor mărfurilor. Jocul liber al forţelor pieţei, departe de a tinde spre
echilibru, dă naştere unei continue instabilităţi pe termen lung, ca şi unor schimbări
neprevăzute în raporturile de schimb (“terms of trade” în original) din timp în timp.
Cu alt prilej, aceeaşi autoare observase că “Nu există un domeniu al ştiinţei
economice în care să se constate un decalaj mai mare între doctrina ortodoxă
(teoria liberală neoclasică) şi problemele reale decât domeniul teoriei despre
comerţul internaţional”.
Referindu-se la “puterea explicativă” a teoriei liberale a comerţului
internaţional, economistul nordamerican W.Leontief aprecia în 1977 că “Teoria
costurilor comparative este capabilă să explice volumul şi structura fluxurilor
observabile de export – import numai în măsura în care pot fi luate în considerare
şi se întâmplă să aibă importanţă hotărâtoare în desfăşurarea lor costurile
transportului, taxele vamale sau orice alte costuri diferenţiale dintre ţările care fac
comerţ. În cazul în care nu există astfel de costuri diferenţiale de transport sau dacă
ele nu pot fi calculate, înseamnă că volumul şi structura fluxurilor de bunuri şi
servicii rămân total nedeterminate în cadrul unei astfel de teorii”.
Mai drastic şi deci mai aproape de aprecierea formulată de Joan Robinson,
economistul suedez Gunnar Myrdal scria în 1970 despre modelul H-O-S şi teoriile
aferente: "Contrar acestei teorii, comerţul internaţional şi fluxurile de capital vor
tinde, în general, să dea naştere la inegalitate şi vor acţiona în acest fel, cu atât
mai puternic, cu cât vor fi mai puternice inegalităţile existente. Forţele
nesupravegheate ale pieţei nu vor acţiona în direcţia atingerii vreunui echilibru ce
ar putea să determine o tendinţă spre egalizare a veniturilor. Printr-o înlănţuire de
cauze cu efectele cumulate, o ţară cu o productivitate şi venituri superioare va tinde
să-şi îmbunătăţească situaţia, în timp ce o ţară cu un nivel inferior va tinde să fie
menţinută la acest nivel sau chiar să-l înrăutăţească în continuare atât timp cât
lucrurile sunt lăsate pe seama liberei acţiuni a forţelor pieţei”.
Rezultă, fără posibilitate de îndoială, că gândirea economică ortodoxă are
contribuţii critice şi constructive demne de luat în seamă, nu numai pentru
înţelegerea şi rezolvarea unor probleme dificile şi complexe ale comerţului
internaţional, ci şi pentru progresul general al ştiinţei economice, pentru sporirea
substanţială a autorităţii practice a acesteia.
 12.7 Noi sfidări pentru ştiinţa economică actuală
şi doctrinele economice contemporane referitoare
la comerţul internaţional în contextul integrării
regionale şi a globalizării economiei contemporane
Accentuarea interdependenţei dintre economiile naţionale după cel de al
doilea război mondial şi înmulţirea dificultăţilor cu care se confruntă economia
mondială şi implicit, economiile naţionale (creşterea incertitudinii, adâncirea
decalajelor dintre ţări, înmulţirea şi agravarea crizelor globale etc) în această
perioadă au ridicat noi probleme pentru specialiştii din domeniul comerţului
internaţional.
R.A.Johns semnala încă în 1985 că “Datorită transformărilor istorice
structurale din economia mondială, descrise înainte, a apărut un vizibil decalaj de
credibilitate între teorie (autorul citat se referă la teoria liberală clasică şi
neoclasică a comerţului internaţional) şi practică, încât aceasta a dus la unii
(gânditori) la sentimentul că teoriile generale din trecut constituie cea mai directă
formă de ficţiune în ştiinţele sociale”.
Cam în aceeaşi perioadă de final a secolului al XX-lea ţinând seama şi de
schimbarea de mentalitate în rândul economiştilor contemporani, economistul
britanic postkeynesist Jan Stecdman scria în 1979 că “Se poate spera în mod
îndreptăţit că o îmbinare atentă de teorii care să dea o imagine mai amănunţită
despre relaţiile referitoare la formarea preţurilor şi repartiţia veniturilor în cadrul
unei analiza îndreptate spre predenţie, cu teorii întemeiate pe consideraţiunile
keynesiste despre cererea efectivă, ar putea să ofere o înţelegere mai folositoare şi
mai cuprinzătoare asupra comerţului internaţional şi a investiţiilor (externe) decât a
fost oferit până acum în cadrul modelului Heckscher-Ohlin-Samuelson, dar această
înţelegere rămâne să fie realizată de aici înainte”.
Prin urmare, la graniţa dintre mileniile II şi III după Christos, specialiştii în
comerţul internaţional nu mai pot recepta ca suficient de relevante explicaţiile
generalizatoare bazate numai pe avantajul absolut (A.Smith, secolul XVIII), numai
pe avantajul relativ (A.Ricardo, secolul XIX), numai pe înzestrarea cu factori
naturali de producţie (modelul H-O-S, secolul XX), etc, ci sunt nevoiţi să caute
explicaţii mai plauzibile pentru problemele tot mai complexe care decurg din
amplificarea comerţului internaţional în condiţiile adâncirii decalajelor dintre ţări şi
a creşterii exorbitante a datoriei externe a majorităţii ţărilor în dezavoltare faţă de
centrele financiare hiperdezvoltate de pe planetă.
O anumită încercare de sinteză între opinii anterior divergente încearcă
economiştii francezi B.Lassudine-Duchane şi J.L.Mucchielli (1987, 1991). Ei
pleacă de la ideea că la baza comerţului internaţional stau numeroase cauze. Dacă
bunurile care se schimbă pe piaţa mondială ar fi identice, atunci – susţin cei doi
autori – comerţul internaţional nu ar avea rost. În opinia acestora, la baza
comerţului internaţional stă “cererea de diferenţă”, fie că este vorba de schimbul
de produse de bază (materii prime) pe produse prelucrate (manufacturate), fie că
este vorba de schimbul intraramuri, respectiv de produse similare (industriale), dar
nu identice (sortimente diferite). În acest ultim caz, ei vorbesc de diferenţiere
verticală (de exemplu, poşete din piele naturală şi poşete din piele sintetică) şi de
diferenţiere orizontală (poşete din piele naturală, dar de culori diferite).
Luând în considerare cele mai recente contribuţii la aprofundarea teoriei
comerţului internaţional, economistul francez Alain Samuelson ajunge, recent
(1991), la concluzia că “Diferenţele şi asemănările sunt doi factori fundamentali ai
expansiunii comerţului internaţional. Ei se combină în grade diferite după
produsele şi economiile luate în considerare. Diferenţele de costuri comparative şi
în dotarea cu factori de producţie rămân repere fundamentale pentru schimburile
dintre economii cu un nivel de dezvoltare inegal şi pentru produsele primare. Dar,
comerţul contemporan este tot mai puţin ricardian în măsura în care el este
guvernat de gradul de disponibilitate şi de cererea de diferenţă, adică de factori
care se raportează numai în mod secundar la costuri şi în principal la elemente
calitative. Comerţul nu mai este, de asemenea, decât foarte parţial neoclasic, adică
un comerţ de concurenţă pură, în măsura în care el este dominat de politicile
statelor şi de strategiile firmelor transnaţionale (sublinierile lui A.S.).
Cele mai consistente schimbări care se impun în prezent şi în viitorul
previzibil în teoria comerţului internaţional şi în politicile economice comerciale
sunt legate de trei componente majore ale lumii contemporane şi anume:
fenomenele de integrare economică zonale sau regionale (uniuni vamale, pieţe
comune, sesiuni economice etc), expansiunea spectaculoasă a firmelor multi şi
transnaţionale, precum şi agravarea decalajelor economice şi a subdezvoltării, pe
fondul creşterii rapide a populaţiei globului pământesc şi a continuării poluării lui,
precum şi în condiţiile accentuării fenomenelor de dezvordine mondială.
În momentul de faţă, reconstrucţia teoriei despre comerţul internaţional
este, nu numai posibilă, dar şi imperios necesară, chiar urgentă.
Ea este posibilă, pe de o parte, datorită imensului volum de cercetări
derulate în ultimele două secole şi jumătate, care constituie o promisă utilă pentru
noi generalizări teoretice, iar pe de altă parte, datorită schimbării de mentalitate a
specialiştilor, dispuşi într-o măsură crescândă să abandoneze exclusivismul
doctrinar care i-a caracterizat în trecut, şi să admită toleranţa în gândire, dublată de
rigoarea ştiinţifică, precum şi dialogul, eventual controversele constructive cu
adversarii lor.
Ea este necesară, în principal, datorită schimbărilor structurale intervenite
în economia mondială (înmulţirea zonelor integrate, sporirea puterii economice a
firmelor transnaţionale, modificarea centrelor de putere etc), dar şi datorită
restricţiilor care decurg din caracterul limitat al resurselor şi a presiunilor social-
politice care se fac pentru apărarea drepturilor omului, în contextul sporirii rapide a
populaţiei globului pământesc, însoţită de îmbătrânirea ei în anumite zone
geografice, ca şi de combinarea poluării mediului natural).
Ţinând seama de gravitatea sfidărilor cu care se confruntă umanitatea în
prezent, este necesară o gândire novatoare şi constructură care să asigure
instaurarea unei noi ordini internaţionale, compatibilă cu dezvoltarea tuturor
popoarelor lumii şi supravieţuirea umanităţii în pace şi stabilitate durabile,
precum şi afirmarea identităţii naţionale a tuturor popoarelor.
În acest context nou şi dramatic, nu mai pot fi abordate şi rezolvate în mod
corespunzător problemele comerţului internaţional, dacă ele sunt rupte de celelalte
laturi ale economiei (producţia, repartiţia şi consumul de bunuri şi servicii) şi de
celelalte laturi ale societăţii (politica, morala, cultura şi nivelul de trai), iar acestea
împreună legate la problemele demografice şi de mediu.
Vechea schemă (şcolărească şi simplificatoare) a “mâinii invizibile”,
despre care vorbea A.Smith în secolul al XVIII-lea, nu mai poate asigura
înţelegerea corectă a schimburilor comerciale dintre ţări în condiţiile în care, aşa
cum semnalează G.Abraham-Frois, au intervenit modificări substanţiale în relaţiile:
firme-piaţă, pieţe naţionale-piaţa mondială, în sensul că, în anumite limite,
“organizaţie” sau “firma” pot să eludeze anumite reguli ale pieţei care se impuneau
în mod spontan, impersonal. “În ceea ce priveşte modul cum funcţionează, piaţa şi
organizaţia au, evident, o trăsătură comună – arată G.Abraham-Frois; în ambele
cazuri este vorba despre un mod de alocare a resurselor şi de coordonare a
activităţilor economice pe calea unei combinaţii de decizii individuale.
Dar – continuă autorul citat – opoziţia, evidentă şi clară, este bazată pe
perechea preţuri – reguli. În cazul “pieţei”, alocarea resurselor şi coordonarea
activităţilor se realizează cu ajutorul preţului, rolul regulilor (deşi nu este exclus)
fiind secundar, în timp ce în cazul “organizaţiei” (firmei) este esenţial rolul
regulilor (stabilite în mod personal, deci voluntar), iar cel a preţurilor, prezente şi
aici, nu este exclus, ci secundar.
Sarcinile noi şi presante ale ştiinţei economice în domeniul schimburilor
economice dintre popoarele şi ţările lumii şi implicit a “dezvoltării durabile” a
acestora, într-o lume capabilă să asigure pacea mondială şi drepturile fundamentale
ale oricărei fiinţe umane, fără discriminare, sunt, după cum se poate observa cu
uşurinţă, copleşitoare. Aceste probleme vor putea fi mai uşor rezolvate dacă cei
chemaşi să facă faţă acestei complicate probleme au cunoştinţe adecvate privind
istoricul acestei problematici şi al confruntărilor care au avut loc de-a lungul
timpului pe această temă.
Este neîndoielnic că dacă se doreşte nu numai supravieţuirea societăţii, ci
şi continuarea progresului general al umanităţii, respectiv dezvoltarea durabilă,
bazată pe gospodărirea raţională a resurselor şi a mediului natural, cei care vor lua
decizii în viitor vor trebui să ţină seama de avertismente, apeluri şi sugestii făcute
de gânditori ca F.Perroux (“pentru o nouă dezvoltare”), J.K.Galbraith (“pentru o
societate perfectă”), de nevoi de atenuare şi apoi lichidare a marilor decalaje
tehnologice, economice şi sociale, a dezordinii din economia mondială (Th.de
Monthrial, G.Corm, A.King, B.Schneider etc).
În acest spirit umanist, ecologic şi economic, colectivul coordonat de
L.R.Brown de la World Watch Institute (SUA) arată că “Este acum evident că
prăpastia tot mai adâncă dintre bogaţi şi săraci nu poate fi menţinută într-o lume în
care resursele sunt comune. S-ar putea ca edificarea unui viitor durabil să nu fie
posibilă fără un efort comun al celor înstăriţi de a soluţiona problema sărăciei şi a
celor defavorizaţi”(8, p.39).
Este vorba deci de schimbări substanţiale în organizarea economiei.
“Tendinţele din ultimii ani sugerează – arată acelaşi autor – că avem nevoie de o
nouă busolă morală, care să ne ghideze în secolul al XXI-lea, o busolă bazată pe
principiile satisfacerii nevoilor umane în mod durabil. O astfel de etică a
durabilităţii ar trebui să aibă ca piatră de temelie conceptul respectului faţă de
generaţiile viitoare”(8, p.39).
În legătură cu modul în care vor avea loc aceste schimbări şi actorii
principali, aceeaşi lucrare consideră că “este, poate, mai relevantă o viziune
holistică potrivit căreia tranziţia către curabilitate va fi sistemică – fiind promovată,
deopotrivă, de sectorul privat, guverne, grupuri nonprofit şi consumatori”(8, p.39).
Un rol sporit în această tranziţie îl are cunoştinţele informaţiile sistematice
despre trecut şi prezent şi capacitatea actorilor acestui proces de a le folosi în mod
rapid.
“Aceasta sugerează – spun autorii volumului recent coordonat de Lester
R.Brown – că sfidarea fundamentală legată de edificarea unei societăţi durabile
este de tip educaţional. Ceea ce gândeşte şi simt oamenii despre lume afectează
ceea ce întreprind ca votanţi, în ca votanţi, în calitate de consumatori şi deţinători
de resurse, precum şi ca oficiali, diplomaţi şi angajaţi guvernamentali”(8, p.243).
Multiple sfidări cu care se confruntă umanitatea la graniţa dintre mileniile
II şi III, inclusiv cele referitoare la schimbul de bunuri şi servicii pe piaţa mondială,
ne sugerează, evident, faptul că soluţiile care se impun nu sunt nici uşoare, nici de
moment. “Înscrierea pe calea durabilităţii va fi un proces îndelungat şi complex.
Guvernele trebuie să joace un rol important, acţionând în interiorul frontierelor şi
conclucrând de-a curmezişul lor. Firmele vor trebui să preia multe dintre riscuri, să
genereze multe inovaţii şi să creieze noi locuri de muncă. Totodată, acestea vor fi
împinse înainte de către societatea civilă, în multiplele ei forme, bazată pe cetăţeni
instruiţi.
Ca orice revoluţie economică – arată grupul de autori coordonat de
L.R.Brown – aceasta (noua revoluţie eco-industrială) va implica sforţări şi chiar
unele sacrificii. Pentru a fi puse în valoare noile industrii şi, astfel, noile locuri de
muncă, oportunităţi de investiţii şi produse -, la altele se va renunţa. De fapt,
profitul îl va constitui aerul sănătos, apa potabilă sigură, securitatea alimentară şi
protejarea diversităţii speciilor de pe planetă – pe scurt, o planetă pe care vom fi
mândrii să o lăsăm copiilor noştri. Alegerea ne aparţine”(8, p.246).
 REFERINŢE BIBLIOGRAFICE ŞI NOTE

1. G.Abraham- Economia politică, Bucureşti, Editura Humanitas,

Frois 1998

2. X X X L’avenir des relations économiques internationales,

présenté par P.A.Samuelson, édition préfacée par
R.Mossé, Paris, Calmann-Lévy, 1971

3. M.Baslé, Histoire des pensées économiques. Les fondateurs, 2-e

F.Benhamou, édition, Editions Sirey, Paris, 1993
B.Chavance,
A.Gélédan,
J.Léohal,
A.Lipietz

4. M.Baslé, Histoire des pensées économiques. Les

C.Baulant, contemporaines, Editions Sirey, Paris, 1998
F.Benhamou,
J.J.Boillot,
C.Chalaye-
Fenet,
B.Chavance,
A.Gélédan

5. Bhagwati J. International Trade. Selected Readings, Penguin

Books, Ltd, Harmondsworth, Middlesex, England,
1969

6. Blaug M. La Méthodologie économique, Economica, Paris, 1982

7. Blaug M. Teoria economică în retrospectivă, Editura didactică

şi pedagogică, Bucureşti, 1992

8. Brown L.R., Probleme globale ale omenirii. Starea lumii 1999,

(coord) Editura Tehnică, Bucureşti, 1999

9. Byé, M., Relations économiques internationales, I Echanges

Destanne de internationaux, Trécis Dalloz, Paris, 1977
Bernis G.

10. Corm G. Noua dezordine economică mondială. La izvoarele

insucceselor dezvoltării, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1996
11. Emmanuel A. L′Echange inégal. Essai sur les antagonismes dans les
rapports économiques internationaux, Fr. Maspero,
Paris, 1972.

12. Galbraith J.K. Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică,

Bucureşti, 1982

13. Galbraith J.K. Societatea perfectă. Laordinea zilei: binele omului,

Eurosong and Book, Bucureşti, 1997

14. Hobsbawn E. Secolul extremelor, Editura Lider, Bucureşti, 1995

15. Iancu A. Schimburile economice internaţionale, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983

16. Johns R.A International Trade Theories and the Evolving

International Economiy, Frances Pintner Problester,
London, 1985

17. Johnson H.G. Comparative Cost and Commercial Policy Theoriy for
a Developing World Economy, Almquist and Wicksell,
Stockholm, 1968

18. Keynes J.M. Teoria generală a mâinii de lucru, a dobânzii şi a

banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970

19. King, A., Prima revoluţie globală. O strategie pentru

Schneider B. supravieţuirea lumii. Un raport al Consiliului
“Clubului de la Roma”, Editura Tehnică, Bucureşti,
1993

20. Leontief W. Analiza input-output, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1971

21. Leontief W. Essays in Economic Theoryes. Facto and Policies,

vol.2, M.E.Sharpe, Inc., White Plains, New-Jork, 1977

22. Leontief W. Analiza input-output, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1970

23. Lassudrie - Fondements de l’echange international (recueil

Duchâne B., d’articles), Economia, Paris, 1991
Mucchielli J.L
24. Maliţa M. Zece mii de culturi. O singură civilizaţie. Spre
geomodernitatea secolului XXI, Editura Nemira,
Bucureşti, 1998

25. Manoilescu M. Forţele naţionale productive şi comerţul exterior.

Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986

26. Manoilescu M. Încercări în filozofia ştiinţelor economice, Bucureşti,

1938

27. Marshall A. Money, Credit and Commerce, London, 1923

28. Mill J.St. Principes d’économie politique avec quelques-unes de

leurs applications à l’économie sociale, vol I şi II,
Paris, 1873

29. Th.de Le désordre économique mondial, Paris, Calmann-

Montbrial Léry, 1974

30. Mucchielli J.L Principes d’économie internationale, ERESA,

Economica, Paris, 1989

31. Murgescu C. Mersul ideilor economice la români, Editura

Enciclopedică, Bucureşti, 1986

32. Murgescu C. Criza economică mondială, Editura Ştiinţifică şi

(coord) Enciclopedică, Bucureşti, 1986

33. Myrdal G. The challenge of world poverty. A world antipoverty

program in outline. Summary and continuation of
Asian Doama, New-York, Vintage Books, A division
of Random House, 1970

34. Nechita V. Mihail Manoilescu – creator de teorie economică,

(coord) Editura Cugetarea, Iaşi, 1993

35. Ohlin B. Interregional and International Trade, Cambridge,

Harvard University Press, 1935

36. Ohlin B. La politique du commerce extérieur, Dunod, Paris,

1955
37. Perroux F. Pour une philosophie du nouveau développement,
Aubier, Les Presses de l’UNESCO, Paris, 1981

38. Popper K. Logica cercetării ştiinţifice, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1981

39. Prebisch R. The Economic Development of Latin America and Its

Principal Problems, ECLA, United Nations, New-
York, 1950

40. Prebisch R. Tourards a New Trade Policy for Development,

U.N.New-York, 1969

41. Prebisch R. Capitalismo periférico. Crisis y transformacion,

Mexiso City, Fondo di cultura economica, 1981

42. Robinson J. Contributions to modern economic, Academic Press,

New-York, 1978

43. Robinson J. Aspects of Development and Underdevelopment,

Cambridge University Press, 1979

44. Ryan O. Teorii şi modele privind relaţiile economice

internaţionale, Editura ALL, Bucureşti, 1994

45. Ryan O. Teoria vamală. Aplicaţii şi studii de caz, Editura ASE,

Bucureşti, 1999

46. Samuelson A. Economie internationale contemporaine, Aspectes,

réeles et monétaire, Presses Universitaires de
Grenoble, 1991

47. Samuelson Economics, Mc.Graw-Hill Book Company, ediţia a 8-

P.A. a, New-York, 1970

48. Samuelson Economics, ediţia a 13-a, Mc.Graw-Hill Book

P.A., Company, New-York, 1989
Nordhaus
W.D.

49. Sandretto R. Le commerce international, Armand Colin, Cursus,

Paris, 1993
50. Schneider B. Scandalul şi ruşinea, Clubul de la Roma, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1997

51. Schumpeter History of Economic Analiysis, G.Allen and Unwin,

Y.A. Ltd., London, 1967

52. Steedman J. Fundamental Issues in Trade Theory, The Mac Millan

Press, Ltd., London, 1979

53. Stoenescu Teorii actuale cu privire la relaţiile economice

G.V. internaţionale, teză de doctorat, ASE, Bucureşti, 1987

54. Sută N. Economia comerţului internaţional, Editura Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti, 1972

55. Sută N. Comerţ internaţional şi politici comerciale

(coord) contemporane, vol.I şi II, Editura Independenţa
Economică, Brăila, 1999

56. Sută-Selejan S. Doctrine şi curente în gândirea economică modernă şi

contemporană, Editura ALL, Bucureşti, 1992 şi 1994

57. Sută-Selejan S. Doctrine economice. O privire panoramică, Editura

Eficient, Bucureşti, 1996

58. S.Sută-Selejan, Concepţia lui Mihail Manoilescu despre comerţul

N.Sută internaţional capitalist, Lito.ASE, Bucureşti, 1972

59. Sută N. , Relaţiile economice internaţionale în dezbaterile celui

Sută-Selejan S. de al III-lea congres al Asociaţiei Internaţionale a
Ştiinţelor Economice, Montreal, 1968, Lito.ASE,
Bucureşti, 1973

60. Sută N. , Istoria comerţului mondial şi a politicii comerciale,

Sută-Selejan S. Editura ALL, Bucureşti, 1997

61. Sută N.C. Istoria comerţului exterior şi a politicii comerciale

(coord), româneşti, ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti,
Drăgan G., 1998
Mureşan M.,
Sută-Selejn S.