Semnele de puntuatie

 Punct
 Virgulă
 Punct şi virgulă
 Două puncte
 Semnul întrebarii
 Semnul exclamarii
 Ghilimele
 Linia de dialog
 Punctele de suspensie
 Cratima

Punct, în gramatică, este unul din multele semne de punctuaţie, mai exact este acela
care încheie o propoziţie afirmativă sau una negativă, adică limitează o idee exprimată în
cuvinte (a se vedea punct în gramatică). Ca exemplu, semnul de punctuaţie de la sfârşitul
chiar al acestei propoziţii este un punct.

 Punct poate fi şi parte a unei expresii idiomatice; spre exemplu poate fi un

cuvânt-cheie într-un grup de cuvinte ca de exemplu "punct de vedere", "punct de
convergenţă" (sau de fugă) sau "punct de referinţă".

Virgula desparte propoziţiile în frază, sau subliniază ideile. Nu sunt necesare prea multe virgule
decât dacă ajută la punctarea ideilor. E firesc să punem virgulă dacă, în absenţa lor, s-ar putea
înţelege altceva decât dorim să comunicăm. Pe vremuri se spunea că virgula este ca o pauză pentru
respiraţie dar nu este doar atâta. Deci, punem virgulă doar dacă este nevoie şi nu mai mult. Hotărât
lucru: între subiect şi predicat nu se pune!
Cazuri in care nu se foloseste virgula:
- inaintea pronumelui relativ "care", atunci cand acesta este folosit pentru a oferi o
informatie relevanta: Elevii care nu poarta uniforma nu vor fi primiti in scoala
- inaintea unei conjunctii copulative: Nu am mancat si nici nu am baut nimic toata ziua
- nu se despart prin virgula subiectul si predicatul
- nu se despart predicatul si complementul direct sau indirect

Cateva cazuri in care se foloseste virgula:

- inainte de o conjunctie adversativa ( dar, iar, ci)
- inaintea unei conjunctii conclusive: (asadar, asa ca)
- inaintea unei circumstantiale de cauza: Nu a ajuns la timp, pentru ca ...
- inaintea unei propozitii consecutive: A mancat atata de mult, incat nu mai putea sa se
miste
- pentru a desparti o propozitie concesiva de restul frazei: Chiar daca / Desi / Cu toate ca
stia raspunsul, el refuza sa vorbeasca.
- pentru a desparti o conditionala de restul frazei: Daca nu risti, nu castigi.
- pentru a desparti o propozitie incidenta de restul frazei: Copiii, spunea cineva, se nasc toti
cu ochii albastri.
- pentru a desparti o apozitie de restul propozitiei: Mihai, fiul lui Cristi Maftei, are 9 ani.
- dupa un substantiv in cazul vocativ: Dana, vino aici!
- dupa o interjectie: Vai, iar am uitat banii acasa.
- inaintea pronumelui relativ "care", atunci cand acesta este folosit pentru a adauga o
informatie suplimentara: Copilul, care pana atunci statuse linistit, incepu sa dea semne de
nerabdare.

Si astazi virgula inseamna o pauza in vorbirre, o fragmentare sonora a frazei sau

propozitiei.

Exista si o povestioara pe tema asta

Un barbat era banuit pentru nu stiu ce mare nelegiuire. Dus in fata imparatului, sunt
prezentate faptele, care il incriminau, el neputandu-si dovedi nevinovatia. Ca urmare imparatul
dicteaza verdictul:

SA SE IERTE NU SE POATE, SA SE CONDAMNE LA MOARTE!

Un intelept de la curte, stiind ca individul era nevinovat, doar prin mutarea unei virgule a reusit
sa il salveze pe barbat:

SA SE IERTE, NU SE POATE SA SE CONDAMNE LA MOARTE!

Prin urmare o virgula poate salva viata unui om.

Punct şi virgulă

;
Punctul şi virgula este un semn de punctuaţie al cărui aspect grafic constă dintr-un punct
aşezat deasupra unei virgule. Punctul şi virgula se foloseşte pentru a separa într-o frază
propoziţiile sau grupurile de propoziţii care sînt independente sintactic, dar care semantic
sînt suficient de apropiate pentru a forma un întreg. Astfel punctul şi virgula are o
utilizare intermediară în raport cu virgula dintre două propoziţii şi cu punctul care
marchează sfîrşitul unei fraze.
Cuvîntul care urmează după punct şi virgulă se scrie cu iniţială minusculă, în afară de
cazurile cînd majuscula este cerută de alte reguli.

[modifică] Exemple
JUPÂN DUMITRACHE: Ei! Apucăm pe la Sfântul Ionică ca să ieşim pe Podul-de-
pământ, — papugiul cât colea după noi; ieşim în dosul Agiei, — coate-goale după noi;
ajungem la Sfântul Ilie în Gorgani, — moftangiul după noi; mergem pe la Mihai-Vodă ca
să apucăm spre Stabilament, — maţe-fripte după noi... Eu trăgeam cu coada ochiului...
fierbeam în mine, dar nu vream să spui cocoanelor...

Ion Luca Caragiale, O noapte furtunoasă

Şi când mă uit înapoi, doi hojmălăi se şi luaseră după mine; şi unde nu încep a fugi de-
mi scăpărau picioarele; şi trec pe lângă casa noastră, şi nu intru acasă, ci cotigesc în
stânga şi intru în ograda unui megieş al nostru, şi din ogradă în ocol, şi din ocol în
grădina cu păpuşoi, care erau chiar atunci prăşiţi de-al doilea, şi băieţii după mine; şi,
până să mă ajungă, eu, de frică, cine ştie cum, am izbutit de m-am îngropat în ţărnă la
rădăcina unui păpuşoi.

Ion Creangă, Amintiri din copilărie

Mircea însuşi mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare,

Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgîne trec rupîndu-şi large uliţi;
Risipite se-mptrăştie a duşmanilor şiraguri,
Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,
Ca potop ce prapădeşte, ca o mare turburată —
Peste-un ceas păgînătatea e ca pleava vînturată.

Mihai Eminescu, Scrisoarea III

Două puncte este semnul de punctuaţie care anunţă vorbirea directă sau o enumerare, o
explicaţie, o concluzie şi marchează totodată o pauză, în general mai mică decât cea
indicată prin punct. Ele se pun atât la sfârşitul unei fraze cât şi în interiorul ei.

Exemplu:

„-A, mamă, bine mi-ai spus tu: în loc de prieteni am găsit nişte ticăloşi nerecunoscători.”
Semnul exclamării (!) marcheaza grafic intonaţia frazelor şi a propoziţiilor exclamative
sau imperative. Se pune de asemenea dupa interjecţiile şi vocativele care exprima stări
afective şi sunt considerate cuvinte(sau parţi de frază) independente. Când interjecţia are
in acelaşi timp sens exclamativ si interogativ,semnul exclamarii este însotit de Semnul
întrebarii Se foloseşte după un substantiv in cazul vocativ

Ghilimelele sunt semne grafice care se întrebuinţează atunci când se reproduce întocmai
un text spus sau scris de altcineva. Ele se pun şi la început şi la sfârşitul unei citări,
închizând vorbirea directă.