Selecție din conferințele cu tema

Viața prin celălalt

susținute de Protosinghelul Iustin Miron și Ieromonahul Pantelimon Șușnea de la

Mânăstirea Oașa

la Filarmonica de Stat din Arad și la Filarmonica Banatul din Timișoara

în 10 și 11 decembrie 2013

Părintele Pantelimon:
Bine v-am găsit. Am revenit cu bucurie în Timișoara. Prin acest scurt filmuleț am dorit să vă purtăm
întâi și pe dumneavoastră încă o dată pe la Oașa, să vă introducem în lumea noastră, și în cea înconjurătoare,
și în sufletul nostru. Pentru că tot ceea ce s-a văzut în prezentare este, mai degrabă, un autoportret al
mânăstirii, al sufletului mânăstirii, care este mult mai amplu decât ceea ce pot spune cuvintele.

Ne aflăm în perioada postului, ne aflăm în perioada unui post de bucurie, un post al bucuriei, pentru
că se prăznuiește la sfârșitul acestui post venirea lui Hristos în lume. Noi, ca și români, avem un mod cu totul
și cu totul propriu de a întâmpina această sărbătoare, acest praznic și, cum vă ziceam, postul, ca și nevoință,
nici nu mai este sesizat în virtutea bucuriei pe care noi o retrăim. De aceea și colinzile noastre atât de
frumoase și atât de multe arată acest mod propriu al nostru de a petrece postul în bucurie.

Domnul Hristos a venit în lume ca să Se reveleze pe Sine ca Dumnezeu, dar și ca să ne reveleze nouă
ce înseamnă să fii om. Pentru că oamenii nu mai știau care este măsura umanității, nu mai înțelegeau măsura
umanului. N-au deformat numai imaginea lui Dumnezeu în conștiința lor, ci au deformat și umanul. Și
Domnul Hristos vine să ne descopere și să-l recupereze și pe om. Noi, de multe ori, vorbim despre un
Dumnezeu al oamenilor și prea puțin ne gândim că, de fapt, Domnul Hristos, Dumnezeu este mai mult decât
un Dumnezeu al oamenilor, este un Dumnezeu pentru oameni. (Timișoara)

Oamenii tot timpul au avut tendința să deformeze imaginea lui Dumnezeu. De ce? Pentru că
Dumnezeu este modelul și atunci oamenii care n-au fost dispuși să se lepede de sine pentru a-I urma lui
II

Hristos, nu s-au transformat ei după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ci au încercat să-L transforme pe
Dumnezeu, să-L deformeze pe Dumnezeu după chipul și asemănarea lor, asemănarea omului. Și atunci au
încercat să deformeze imaginea lui Dumnezeu și să impună imaginea lui Dumnezeu ca un stăpân, ca un
autocrat, ca un despot. De ce? Pentru ca prin aceasta să-și legitimeze propria atitudine de stăpânire asupra
celorlalți. Dacă noi Îl avem pe Dumnezeu ca model și Îl transformăm pe Dumnezeu într-un stăpân autoritar,
un Dumnezeu al oamenilor, Căruia oamenii trebuie să I Se supună fără nici un fel de crâcnire. Or, Dumnezeu
nu este așa, nu este doar Stăpân. Domnul Hristos a venit și S-a prezentat pe Sine și a vorbit despre
Dumnezeu ca despre un Tată, și nu un Dumnezeu doar al oamenilor, Căruia oamenii trebuie să I Se
subordoneze, ci a venit și L-a revelat pe Dumnezeu Cel pentru oameni, Cel în favoarea oamenilor, cum a zis
Domnul Hristos: N-am venit acum să judec lumea, am venit să mântuiesc lumea. Și aceasta este, ca să
spunem așa, chipul după care și noi trebuie să ne transformăm, să începem și noi să fim oameni pentru
oameni.

Noi, în egoismul nostru, am fi în stare să ne angajăm chiar și în viața spirituală de unii singuri, fără să
ne pese de cei de lângă noi, cumva noi să ne mântuim și ceilalți… Dumnezeu să le ajute. Or, nu acesta este
chipul nostru, nu acesta este omul. Noi suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu. Dumnezeu este Treime în
comuniune, nu este un Dumnezeu singur, nu este Dumnezeu cum Îl gândesc alte religii – musulmanii, evreii
– Dumnezeu care înainte de a crea lumea a fost singur. Dumnezeu care a fost singur nu poate să fie un
Dumnezeu al iubirii, pentru că iubirea este o virtute de relație, nu este o virtute în sine. Nu poți să iubești,
poți doar să iubești pe cineva. Și acesta este chipul nostru și aceasta este ceea ce ne revelează întregul Nou
Testament – Dumnezeu al oamenilor. (Arad)

Vedem și din Evanghelie că Domnul Hristos pune egalitate între prima poruncă, aceea de a-I sluji lui
Dumnezeu, și porunca de a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuți. Deci, El, ca Dumnezeu, n-a impus un
primat. (Timișoara) În toate pericopele evanghelice care sunt rânduite să se citească în duminicile din
această perioadă a postului, se face, indirect, referire la aceasta. Dumnezeu pune pe aceeași poziție porunca
iubirii de Dumnezeu cu porunca iubirii aproapelui. Nu zice că iubirea de Dumnezeu este mai presus de toate
și după aceea urmează iubirea de aproapele, pentru că această distincție ar susține multe conflicte între
oameni. De aceea au apărut multe conflicte religioase, pentru că s-a ierarhizat, s-a separat iubirea de
Dumnezeu de iubirea de aproapele. Or, Domnul Hristos le pune pe aceeași poziție, zice că sunt la fel de
importante. Domnul Hristos se definește pe Sine, cum vă ziceam, ca Tată, ca Tată al nostru, nu ca Stăpân al
nostru și Domnul Hristos spală picioarele ucenicilor, își curăță ucenicii. Acesta este, cum vă ziceam, chipul
după care și noi trebuie să ne modelăm.

În ziua de astăzi vedem că este foarte multă indiferență și foarte multă singurătate. Sunt foarte mulți
oameni care nu iubesc și sunt foarte mulți oameni care nu sunt iubiți și care nu se simt iubiți, pentru că sunt
ceilalți care nu-i iubesc. Și această lipsă de iubire între oameni este ca un întuneric, ca un întuneric care
cuprinde lumea. Or, Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este lumină și iubirea este lumină. Dacă ieși din sfera
III

iubirii, ieși din sfera luminii, adică a sensului. În afara iubirii nimic din lumea aceasta nu mai are sens. Or,
cum vă ziceam, cu toții trebuie să ajungem la această stare de rai. Ce înseamnă starea de rai? Raiul înseamnă
să fii ca Dumnezeu. Iadul înseamnă să nu fii ca Dumnezeu, adică să nu fii iubitor de oameni.

Ați citit cu toții în Evanghelie ceea ce spune Domnul Hristos despre a doua venire, când va judeca
lumea și criteriile după care va judeca, adică cei care vor fi făcut ceva pentru acești prea mici frați ai lui
Hristos se vor mântui și cei care nu vor fi făcut nimic se vor osândi. Iadul nu va începe doar atuncea când
trecem din viața aceasta. Iadul începe în momentul în care nu mai ești preocupat de cel de lângă tine, iadul
începe în momentul în care te închizi sufletește, nu te mai deschizi, nu te mai dăruiești. Acela este iadul.
Deci, la Judecată va fi o constatare tristă, nu va fi o condamnare, va fi o constatare tristă a celor care deja au
ajuns în starea de iad, în starea de neputință de a se dărui și de a se dărui prin iubire. (Arad)

Vedem aceasta din pilda cu samarineanul milostiv în care Domnul Hristos vorbește despre cei care
mergeau pe cale, adică pe calea credinței, preotul și levitul, cei consacrați a-I sluji lui Dumnezeu. Dar în
calea aceasta a slujirii lui Dumnezeu treceau pe lângă suferința omului căzut. Și vedem că prin faptul că nu
s-au interesat de omul căzut nu s-au întâlnit nici cu samarineanul milostiv, care era pe aceeași cale cu ei. Era
sau în spatele lor, sau s-au intersectat cu el și nu l-au cunoscut. (Timișoara) De ce? Pentru că au fost
indiferenți față de cel căzut. (Arad) Dar dacă s-au fi oprit lângă omul căzut între tâlhari, s-ar fi întâlnit și cu
Samarineanul Milostiv, adică cu Dumnezeu.

Vorbim despre Dumnezeu ca despre Calea, Adevărul și Viața. Și iată că am pus tema conferinței
Viața prin celălalt. Păi, cum viața prin celălalt, dacă Hristos este viața? Da, dar Hristos este în celălalt,
Hristos este în aproapele tău. Și atunci, dacă aproapele tău este viața ta, nu te mai poți raporta oricum la el,
nu te mai poți raporta cu neglijență la el, nu mai poți să-l desconsideri, nu mai poți să-l treci cu vederea, că el
e viața ta și Hristos prin el ți Se comunică, prin aproapele tău. De ce? Pentru că, cum vă ziceam, Dumnezeu
vrea să fim după chipul Lui. A nu fi după Dumnezeu, a nu fi ca Dumnezeu, milostiv și iubitor de oameni,
înseamnă să fii în iad. Deci, Dumnezeu este Treime în comuniune și îi vrea și pe oameni să fie după chipul
Lui, în comuniune unii cu alții. Și de aceea, cum am spus, Domnul Hristos prin toată Evanghelia ni-l pune în
atenție pe aproapele nostru ca viața noastră.

Nouă, în mânăstire, ajutați cumva de cadrul mânăstirii, dar mai mult decât toate ajutați de
limpezimea poruncilor lui Dumnezeu, pentru că în mânăstire există multă limpezime față de confuzia care
pare că predomină în lume, ni se revelează chipul acesta al poruncilor lui Dumenzeu. Unde sunt doi sau trei
adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor. Să știți că viața înseamnă și forță. Puterea de viață
am putea să o comparăm și cu forța vitală. Este o forță. Și această putere vine de la Dumnezeu atunci când
ești în comuniune cu aproapele. Din viața mânăstirii ceea ce putem spune este că mânăstirea este mult mai
puternică, ca și comunitate, decât suma forțelor. Deci, forța mânăstirii nu stă în suma forțelor celor care o
compun, adică adunarea lui cutare cu cutare, cu cutare, ci forța vine din unitate și din prezența lui Dumnezeu
în mijlocul nostru. Adică zice că ce este bun și ce este frumos decât numai a locui frații împreună, că acolo
IV

unde este unire este și binecuvântarea lui Dumnezeu. Deci, în unire este binecuvântare și din binecuvântarea
aceasta vine putere, vine forță. Și această forță îți dă viață, această forță te întărește în lucrarea aceasta a
comuniunii. Dacă te desprinzi din trupul obștii, dacă te desprinzi din trupul familiei spirituale, îți pierzi toată
acea forță care era un adaos. Și atunci nu prea mai rămâne mare lucru.

Vă spuneam de forța pe care ți-o dă comuniunea și am putea vorbi și despre îmbogățirea pe care ți-o
dă comuniunea. Când ești cu mai mulți în comuniune, trăiești prin fiecare, trăiești prin mai mulți și te
îmbogățești cu modul lor de a trăi viața. Atunci te compui împreună cu ceilalți într-o suprapersoană sau, să
zicem așa, într-o persoană compusă cu ceilalți și ești conectat la bucuria lor, ești conectat la viața lor, trăiești
viața multiplicat prin ceilalți. (Timișoara)

Și atunci noi ne aflăm în această perioadă a pregătirii pentru Crăciun, această perioadă, iată, presărată
de colinde, în care suntem chemați la întâlnirea cu strămoșii noștri, la refacerea comuniunii cu strămoșii
noștri prin aceste colinde minunate. Este o perioadă de dăruire de daruri, dar în primul rând trebuie să fie o
perioadă de dăruire de sine, de deschidere de sine.

Să știți că asta este cea mai mare minune pe care o putem face pentru cineva, nu să faci o minune, să-
l vindeci de ceva, ci să fii pentru el, să te deschizi pentru el, să nu treacă o zi în care să nu faci ceva pentru a
ușura viața cuiva din jurul tău, viața aproapelui tău. O zi în care nu te dăruiești, o zi care o petreci pentru tine
însuți este o zi de iad. Abia când începi să te deschizi, când începi să te lepezi de idolul sinelui, când începi
să te dezici de idolul sinelui și începi să-i slujești aproapelui și lui Dumnezeu prin aproapele, abia atunci
începi să intri pe cale. Dacă Dumnezeu este pentru oameni și noi trebuie să fim pentru oameni. Și aceasta
este ceea ce trebuie să fie preocuparea noastră dominantă: să iubim mai mult, să-i cuprindem pe mai mulți
oameni în iubirea noastră, să fim lumină și sens pentru cei din jurul nostru, să le dăm nădejde.

Dacă începi să privești răul din celălalt, pentru că astăzi atât de mult suntem instigați, atât de mult ni
se arată răul și prin mass media, ni se arată răul din celălalt, dacă începi să privești răul nu te mai poți opri.
Te inspiră demonul și treci din răul superficial la răul mai profund, și vezi tot mai mult rău, și nu te mai poți
opri, adică ajungi să vezi tot mai mult rău. Or, Domnul Hristos și Dumnezeu ne dă o poruncă fermă, porunca
iubirii, o poruncă în care tu trebuie să-l privești pe celălalt prin credință. Nu trebuie să-l privești prin ochii
demonului, care așa îl vede - rău, ci trebuie să-l privești prin ochii lui Dumnezeu, prin credință. Asta
înseamnă o răstignire a privirii, o răstignire a minții, o spiritualizare a privirii. Să vezi ceea ce este bun în
celălalt, să cauți ceea ce este frumos, ceea ce este pozitiv și atunci descoperi.

Și Dumnezeu ne-a dat niște porunci. Ce porunci ne-a dat Dumnezeu? Zice: Poruncă nouă vă dau
vouă: să vă iubiți unul pe altul. Și zice: Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima. Nu a zis
învățați de la Mine că am postit 40 de zile în pustie, nu a zis învățați de la Mine că fac minuni, a zis: Învățați
de la Mine că sunt blând și smerit cu inima. Blândețea și smerenia sunt virtuți de relație, ca și iubirea. Nu
sunt virtuți în sine, cum e, hai să zicem, postul. Postul, să zicem, poate fi privit ca o virtute în sine, cu toate
V

că nici acesta nu este în sine, că scopul nu este doar de a te abține de la niște mâncăruri, ci scopul postului
este de a limita egoismul sau preocuparea exclusivă de sine. Pentru că noi nu putem să iubim pe ceilalți
deoarece capacitatea noastră iubitoare este confiscată de sinele propriu, este îndreptată spre sine. Ca să poți
să iubești pe cel de lângă tine trebuie să te scoți pe sine din centrul iubirii, să te excluzi, să te lepezi de sine.
Atunci te poți deschide către celălalt. Deci, acesta este postul. Domnul Hristos aceasta ne învață – blândețea.
Blândețea nu poate fi decât în raport cu aproapele. Smerenia – nu există smerenie în sine, te smerești în
raport cu celălalt ș.a.m.d. Și iubirea, la fel. Deci, iată, cum vă ziceam, nu se poate să înaintezi în viața
duhovnicească, în viața spirituală, în sine și de sine, doar împreună cu ceilalți. (Arad)

Părintele Iustin:
Vă spun și eu bine v-am găsit. Dacă e să o iau pe urmele părintelui Pantelimon, pe urmele pașilor
străbătuți prin cuvinte în această seară, vreau să vă spun că și eu am venit cu multă bucurie aici și cred că
bucuria Părintelui Teofil este motorul bucuriei noastre și poate și al multora dintre dumneavoastră. Și sunt
convins că nu poate să nu fie de față.

Aș vrea să mai adaug și eu aici la bucurie. Odată, să facem o distincție clară între bucurie și plăcere,
că se confundă de multe ori. Bucuria este din suflet, se realizează la nivelul sufletului, iar plăcerea la nivelul
trupului. Bucuria presupune un suflet plin, un suflet împlinit, un suflet care dă în afară cumva, este orientat
spre afară. Iar plăcerea presupune un suflet gol care așteaptă să fie umplut, un suflet gol orientat către
simțuri. Sau am mai putea spune și faptul că plăcerea este distracție și bucuria este creație. Părintele Teofil
era un om foarte bucuros pentru că era foarte împlinit, era plin. Această împlinire s-a realizat prin lucrare, nu
s-a realizat prin așteptare, numai prin dorință, ci prin săvârșirea virtuțiilor în Hristos. Deci, bucuria este o
chestiune de creație, de lucrare, de înălțare, de depășire de noi înșine. În felul acesta ajungem să trăim
bucuria adevărată. Iar plăcerea ține de simțuri, plăcerea ține de trup și presupune acel suflet gol.

Părintele Pantelimon:
Tot legat de Părintele Teofil, că l-a pomenit părintele stareț, îmi aduc aminte de un cuvânt pe care îl
avea el și cumva care se potrivește cu tema noastră. El, când a intrat în mânăstire, după absolvirea Facultății
de Teologie, în tinerețe, era preocupat de întrebarea dacă ar putea să facă ceva pentru alții, dacă va reuși el
vreodată să facă ceva pentru alții. El știa, din condiția lui, că este un om care are nevoie de ajutorul celorlalți
și din aceasta știa și cât de valoros este faptul de a putea să faci ceva pentru altul. Și atunci aceasta a fost
preocuparea lui fundamentală, frământarea lui. Și l-a întrebat pe părintele lui duhovnic, pe părintele Serafim
Popescu, ce să facă; v-a putea vreodată să-i ajute pe alții în condiția lui? Și părintele Serafim i-a răspuns să
se pregătească, ca atunci când Dumnezeu va avea nevoie de el să-i pună la dispoziție lui Dumnezeu o unealtă
bună, cu care Dumnezeu poate să lucreze bine. Și atunci Părintele Teofil s-a pregătit toată viața, până la
VI

moarte, încontinuu, ca să poată să acumuleze cât mai multe, ca să aibă cât mai multe de oferit. Deci, iată
cum și-a trăit Părintele Teofil devenirea sa, motivată de dorința de a sluji aproapelui. El a crescut cumva
motivat de această dorință de slujire. (Timișoara)

Părintele Iustin:
Dacă este să ne gândim puțin la viață, ce este viața, putem să constatăm fiecare din experiența noastră
că este împlinire. Atunci trăiești când te împlinești și când împlinești. A intitulat părintele Pantelimon
această conferință Viața prin celălalt. Ea putea fi numită și Viața este din celălalt. Vedeți că noi nu avem
viața de la noi înșine, noi am fost născuți de doi părinți din punct de vedere uman, și duhovnicește de
Dumnezeu. În nașterea aceea biologică a pus și Dumnezeu sufletul. Și atunci însăși viața este de la celălalt,
viața o avem de la ceilalți. Omul singur, omul în izolare putem să-l numim ca fiind omul din strungă, omul
înclinat spre o singură dimensiune, cea zoologică, omul care-L vede pe Dumnezeu ca dictator și care nu-L
vede ca Tată. În singurătate suntem, dacă vreți, ca un pământ necultivat, un pământ gol. Ca un pământ să
rodească chiar și buruieni trebuie ceva din afară, trebuie sămânța buruienilor. Dacă nu primește nimic din
afară rămâne așa și nu poți să-ți dai seama de potențele, de valoarea acelui pământ, de conținutul lui, de ce
poate să fie.

De aceea putem să afirmăm că omul nu este ceea ce este, este mult mai mult, este dumnezeu în
potență. Suntem destinați să devenim dumnezei după har. Or, dacă privim omul în sine, omul în ceea ce este
el, cum vă spuneam, nu este ce este. Abia prin relația cu celălalt, prin relația cu exteriorul se revelează omul.
Tot ce avem, știm cu toții că avem din afară: cultura, limba, istoria, gândurile, ideile. Dacă omul n-ar primi
nimic din exterior ce-ar fi? N-ar fi nimic, n-ar avea nici o valoare, n-ar avea conținut. Și atunci nu se poate
gândi omul singur, așa cum Dumnezeu nu există singur. Chiar înainte de a crea totul erau trei. Și părintele
Stăniloaie spunea că Dumnezeu este desăvârșit pentru că este Treime. Dacă era unime sau doime nu era
desăvârșit, deci nu era Dumnezeu. (Arad)

Cum vă spuneam, am plecat și cu Părintele Teofil la drum în seara aceasta, și îmi vine în minte încă
un cuvânt de la Părintele, și sigur o să ne mai întâlnim cu Părintele și prin alte cuvinte în seara aceasta.
Spunea Părintele că cel mai important om e omul de lângă tine, de lângă tine fizic. Observăm în vremurile
noastre cum, încet, încet, acordăm importanța cea mai mare oamenilor de departe prin mijloacele acestea
mediatice și când suntem aproape fizic, în familie, iarăși nu ne acordăm importanță cum se cuvine. Adică
preferăm să realizăm comuniunea prin mijloace mediatice, nu direct cu omul de lângă noi. Or, tot Părintele
spunea că prin iubire îl aduci pe celălalt în tine, prin iubire nu numai că-l transferi pe celălalt în tine, dar îl
faci și prezent. Adică iubirea îi face pe cei prezenți și pe cei absenți prezenți, îi aduce de față înlăuntrul
nostru. Și, iată, prin iubire cum putem să devenim casă pentru celălalt.
VII

Omul singur nu este acasă. Nu este ca singurătatea fizică, că intri în casă și stai singur fizic în casă.
Omul singur n-are casă. E pur și simplu singur. Omul singuratic. (Timișoara) Ei, și celălalt ne ajunge
lăuntric numai prin iubire. Iubirea îl aduce pe celălalt în noi, prin iubire îl transferăm cumva pe celălalt în
noi, și-l punem în locul nostru, și trăim prin el. Când iubim pe cineva îi devenim casă, deci iubirea ne face
casă a celuilalt. (Arad)

Și iată cum putem să ne umplem casa – iubind – și cum putem să devenim casă pentru cât mai mulți
oameni. Și pustnicii au fost case mari, uriașe. Popoare întregi au ajuns să locuiască în sufletul câte unui
pustnic. Și vedem diferență ca între cer și pământ între izolarea aceasta prin singurătate în egoismul nostru,
în individualismul nostru și izolarea prin iubire. Pustnicii și călugării nu s-au izolat ca să fie singuri, ci ca să
fie împreună. Și au dus lumea cu ei – lumea în sensul omenirii, nu în sensul lumescului. Se feresc călugării
de lumesc ca să se unească cu lumea. Lumea aceasta lăuntrică până la urmă se comunică și în afară.

Într-un fel în relația noastră lăuntrică cu tinerii, pe care îi iubim foarte mult, dacă vreți, acesta e
secretul nostru – dragostea. Îi iubim, îi iubim foarte mult. Și iubirea aceasta cred că ne-a trădat, că ei și-au
dat seama și acum s-au legat de nici cu slujbe nu-i mai putem dezlega. Și dacă le facem slujbe de dezlegare
tot nu-i mai putem dezlega. (Timișoara)

Părintele Pantelimon:
Ceea ce aș vrea să adaug la ceea ce a spus părintele este că sunt foarte mulți oameni fără casă, în sens
spiritual, și foarte mulți oameni care, pentru că n-au casă, n-au un loc unde să se odihnească, pentru că nu
există nici un suflet care să-i cuprindă în interiorul lui. De aceea vă ziceam că Dumnezeu ne vrea pe toți
dumnezei. Vrea ca toți să fim dumnezeu pentru celălalt, vrea ca prin fiecare dintre noi să lucreze în viața
celuilalt. Știți, cum vă ziceam, din pilda aceea a Judecății de Apoi, că iadul este a celor care n-au făcut nimic
pentru aproapele lor. A nu putea să dai, a nu putea să te dăruiești, a nu putea să te deschizi, a nu putea să
oferi loc de popas în sufletul tău, loc de odihnă în sufletul tău, în casa ta, pentru că casa ta este plină de tine
și nu mai este loc și pentru altul în casa ta, acesta este deja iadul. De aceea zicea Domnul Hristos că mai
fericit este a da decât a lua. A dărui, a te dărui este începutul raiului pe care îl trăiești încă din viața aceasta.
Și așa ne vrea Domnul Hristos, cum ziceam, cum El este Dumnezeu pentru oameni, să fim și noi oameni
pentru oameni.

Să te gândești în fiecare zi că dacă n-ai făcut ceva pentru aproapele tău, pentru cineva din apropierea
ta, dacă n-ai slujit cu ceva, dacă n-ai ușurat cu ceva viața celui de lângă tine, dacă n-ai făcut un gest altruist,
un gest intenționat, o mică jertfă pentru cel de lângă tine, ziua aceea este o zi de iad, este o zi moartă, o zi a
morții. Abia când începi să te deschizi, să lucrezi, abia atunci ești pe calea cea adevărată. Altfel rămâi la
nivelul levitului, la nivelul preotului care mergea pe cale. El credea că e pe calea slujirii lui Dumnezeu, dar
nu era.
VIII

Părintele Iustin:
Dar dacă iubirea ne face pe noi casă pentru ceilalți, atunci și iubirea celorlalți devine casa noastră. În
cel care te iubește te regăsești pe tine. Este ca o revelație pentru tine cel care te iubește pe tine, te înalță, te
ridică. (Timișoara) Prin imaginație de fiecare dată intrăm într-o lume falsă, intrăm într-un univers fals despre
noi înșine și despre realități în general. Este nevoie cumva de un realism în ceea ce ne privește. Relația cu
celălalt, deci viața prin celălalt te introduce cumva și în realismul vieții tale și în realismul potențelor tale.
Atunci se activează ce ai tu bun sau rău înlăuntrul tău. Pentru că celălalt e un om bun, să zicem, și încerci și
tu să simți bunătatea înlăuntrul tău și vezi cum intri într-un realism al unor realități care existau în tine însă
în stare latentă. Sau este bun și te apucă invidia, zici că pozează, se preface, și că-i fățarnic sau știu eu ce
altceva. Dar cumva îți este oglindă celălalt, așa cum ne este oglindă și Dumnezeu. Ne descoperim pe noi
înșine în relația cu Dumnezeu, în relația cu aproapele nostru.

Când iubești pe cineva nu-l mai vezi în ce este, nu mai vezi omul care este ci-l vezi și pe cel care
poate fi, îi vezi și potențele, îi vezi potențialul, și nu numai că i-l vezi, i-l și activezi. De aceea te simți mai
puternic, mai viu, mai întreg în prezența celui care te iubește, simți că ești alt om. Și iată cum se revelează
omul, cum se descoperă omul prin om, bineînțeles și prin iubire. Și prin faptul că îl iubești pe celălalt și că îl
transferi înlăuntrul tău, te adâncești înlăuntrul lui, te transformi și faci treaba unui scafandru, efectiv ajungi
în adâncimile lui și-i scoți la iveală, și-i activezi potențele lui, potențe pe care noi nu ni le putem vedea
singuri.

Așa cum vă spuneam, un pământ nu-și poate vedea potențialul câtă vreme rămâne singur. Dacă nu
ajunge nici o sămânță în el, nu știe ce potențial are și nu ne dăm seama de calitatea lui. Deci, ceva exterior,
sămânța îl valorifică. Așa și noi, prezența celuilalt înlăuntrul nostru ne descoperă pe noi și se descoperă și pe
el. Deci, iată că iubirea este cea care activează și ne descoperă, activează viața în noi și ne descoperă pe unii
prin alții.

Părintele Pantelimon:
Vă spuneam că Domnul Hristos ne dă niște porunci: să iubim, să iertăm. Zicea Părintele Teofil
Părăian că noi nu trebuie să ne raportăm omenește, să zicem, cu toate că nu-i acesta omul, să nu ne raportăm
omenește la aproapele nostru, ci după poruncă. Adică poate ție nu-ți vine să ierți, poate ție nu-ți vine să
rabzi, poate ție nu-ți vine să iubești, dar dacă Dumnezeu îți poruncește aceasta, să le faci. Dumnezeu nu ne
poruncește cu dorința de a ne stăpâni, ci cu dorința de a ne îmbunătăți, pentru binele nostru. El știe că prin
aceste moduri, prin răbdare, prin iubire, prin iertare noi ne înălțăm.

Și atunci ajungem la o relație superioară cu celălalt, la o relație duhovnicească, îl privim pe celălalt,

cum vă ziceam, prin ochii credinței, nu-l mai privim cu ochi trupești, nu-l mai privim cu ochi demonici, ci-l
IX

privim cu ochii credinței. Și abia prin credință, cum zicea și părintele, ajungi să descoperi comorile care sunt
în celălalt. Privindu-l firesc te lovești de neputințele lui, privindu-l demonic inventezi neputințe sau activezi
neputințe, pentru că și pe un om bun poți să-l înrăiești dacă te comporți rău cu el, poți să trezești răul din el.
Deci, oamenii de multe ori sunt răi cu noi pentru că noi îi întărâtăm și-i înrăim, nu pentru că sunt ei așa.

Așa și în sens bun, cum vă ziceam, pentru că sunt mulți oameni singuri, este foarte important să știe
că cuiva îi pasă de el. Și atunci noi trebuie să fim acei oameni, noi trebuie să fim lumină pentru cei din jurul
nostru, pentru câți îi putem cuprinde, câți oameni a pus Dumnezeu în jurul nostru. Și asta înseamnă să te
lepezi de sine. Dar abia când te lepezi de sine, abia atunci te deschizi. Și un om deschis, un om care se
dăruiește pe sine este un om căutat. Cum a spus Domnul Hristos, vorbind iudeilor despre Sfântul Ioan
Botezătorul ca despre o lumină, că v-ați veselit de lumina lui și v-ați încălzit la căldura lui. Așa este orice
om care nu trăiește pentru sine ci trăiește pentru celălalt, este ca o lumină, ca o căldură, ca un foc care atrage
în întuneric și în frig. Și așa trebuie să fim cu toții pentru cei din jurul nostru. (Arad)

Părintele Iustin:
Și cel care îl iubește pe aproapele și Îl iubește și pe Dumnezeu, reflectă în sufletul lui cerul. Și cel
care iubește nu-ți rămâne numai casă, nu-ți este numai un loc al împlinirii tale, ci dintr-o dată devine și o
fereastră către cer. Omul care are o relație cu Dumnezeu este ca o fântână în care se reflectă cerul. Așa se
reflectă cerul și în cel care iubește.

Îmi spunea cineva – este o persoană publică și nu-i dau numele – că el cunoaște tinerii care vin la
Oașa de alții care nu vin la Oașa, știe fără să-i cunoască. Nu trebuie să cunoască pe nimeni că el îi poate
diferenția. Și am zis: cum vă dați seama din moment ce nu știți nimic despre ei? Zice: la cei care vin văd o
flacără anume în privirea lor și aceea e flacăra de la Oașa care e unică și care se reflectă unic în privirea lor.
Și nu era un om foarte credincios cel care mi-a spus acest lucru. Adică e cerul de la Oașa în care se reflectă
Dumnezeu în mod unic. Bineînțeles că sunt și alte ceruri. Fiecare e o fereastră către cer până la urmă.
Dumnezeu și raiul se reflectă în toată creația, dar trebuie să fim noi curați, să fim noi luminați ca să vedem
cerul din jurul nostru. Și, iată, iubind, cum ajungi și fereastră, și cer pentru celălalt. Iar apoi se aprinde
flacăra iubirii și în celălalt, și începe și el să iubească, și îți devine și el ceea ce i-ai fost tu lui. (Timișoara)
Aceasta este destinația noastră și acest lucru trebuie să-l realizăm și să urmărim mereu, ca cerul să se reflecte
în viața noastră. (Arad)

Mai mult decât atât, că ne apropiem acum de Crăciun, pomul de Crăciun face trimitere la Pomul
Vieții, care știm că este Domnul nostru Iisus Hristos. Însă spunea Sfântul Grigorie de Nyssa că orice realitate
poate să devină pom al vieții dacă ne raportăm cu credință, dacă ne raportăm duhovnicește la ea. Deci, chiar
și un gând îți poate deveni pom al vieții și Dumnezeu ți Se oferă și printr-un gând, și ți Se oferă și într-o
clipă. Și un cuget bun îți poate deveni pom al vieții, și natura înconjurătoare, și mai mult decât toate celălalt.
X

Cum pot eu să ajung pom al vieții sau cum pot ceilalți să-mi fie mie pomi ai vieții? Iată, printr-o unire cu
Dumnezeu, printr-o relație cu Dumnezeu și o raportare prin credință la celălalt. Atunci când iubești pe
celălalt îi devii și pom al vieții. El culege cerul, culege viața din tine. Dacă viața mea este numai naturală și îl
iubesc, atunci e un pom natural. El se împărtășește în mod natural. Dar dacă viața mea este unită cu viața lui
Dumnezeu, atunci celălalt culege veșnicia, îl culege pe Dumnezeu, culege raiul din pomul vieții tale
lăuntrice. Deci, iată câteva efecte ale iubirii în viața noastră. (Timișoara)

Spunea Sfântul Ioan Gură de Aur că nimic din exterior nu ne poate face bine sau rău. Ceva care este
exterior și ne rămâne exterior nu ne afectează nici în bine nici în rău. Exteriorul ne afectează în bine sau în
rău dacă ne devine interior. De aceea suntem vinovați cumva, pentru toate relele noastre, noi înșine, pentru
că răul din afară a ajuns să ne fie lăuntric găsind corespondent înlăuntrul nostru. Fără corespondent el nu ne
pătrunde. Deci, nu ne poate pătrunde exteriorul în mod magic, în mod automat, decât dacă găsește
corespondențe în interiorul nostru. Și atunci exteriorul, fie că este bun sau rău, deci viață sau moarte, ne este
viață sau moarte abia când ne devine lăuntric, când ne devine interior. De asta spunea și Domnul Hristos că
toate relele vin dinlăuntrul nostru. Dacă rămân exterioare nu ne afectează. (Arad)

Răul din sufletul nostru e produsul nostru, noi îl producem. Răul altuia e produsul lui, el nu se
transferă la mine. Eu pot să accept răul din afară și plecând de la el să-l activez pe al meu și să-l produc. Dar
nu e tranfer de rău sau de bine, ci se produce înăuntru. Și atunci totul ține de raportare. Noi putem, prin
credință, să introducem numai lucruri pozitive înlăuntrul nostru, numai lucruri bune, chiar dacă din afară ne
vin și bune și rele. Acesta este un lucru extraordinar. Treaba nu e să ajungi undeva unde să nu mai fie rău.
Există rău peste tot. Este rău și la mânăstire, sunt demoni și pe acolo și vin să-ți facă rău. Deci, nu poți să
scapi, să trăiești undeva unde să nu mai fie rău deloc în afara ta și ai scăpat. Nu așa se scapă, ci printr-o
raportare suprarațională, o raportare duhovnicească la exterior poți să convertești totul în bine și în tine poate
să intre totul bine.

Hai să vă dau un exemplu. Proorocul David, când a fost dat jos de pe tron de fiul lui Abesalom, a
rămas cu o armată mai mică, cu conducătorul oastei lui, Ioab, și se retrăgeau. Au trecut pe lângă casa cuiva și
acel om care locuia acolo a început să-l hulească, să vorbească urât la adresa lui David. Și atunci Ioab,
conducătorul oastei lui, a zis: Poruncește să mă duc să-i tai capul. Cum vorbește el așa cu regele lui Israel?
Și atunci a zis David: Nu, lasă-l, că pentru păcatele mele i-a poruncit Dumnezeu să mă blesteme. Deci,
vedem două tipuri de raportare: a lui Ioab – rațională, critică, și a lui David – suprarațională, prin credință,
duhovnicească. Și vedem cum el a întors acel rău în bine. Plecând de la răul acela și raportându-se așa,
suprarațional, duvohnicește, el a început să-și vadă păcatele, să intre în sfera pocăinței, să se căiască pentru
păcatele lui și să se înalțe. Deci, iată, răul din afară cum s-a tranformat în bine înlăuntrul lui, pentru că s-a
raportat duhovnicește la el. În schimb, nu s-a întâmplat același lucru la Ioab, care s-a raportat rațional.

Printr-o raportare duhovnicească la tot ce te înconjoară poți să întorci totul în favoarea ta. Totul îți
poate deveni mântuitor dacă te raportezi duhovnicește. Aceasta presupune credință, aceasta presupune relația
XI

cu Dumnezeu. Iată cum putem să întoarcem totul în favoarea noastră. Și dacă ceva din afară totuși ne
vatămă, ne face rău lăuntric, aceasta înseamnă că nu ne-am raportat cum trebuie la realitatea respectivă sau
poate că avem corespondent înlăuntrul nostru cu răul din afară. Și răul și binele din afară trebuie să găsească
corespondent în noi ca să ne înfluențeze într-un fel sau altul. Dacă nu există acest corespondent nu ne poate
influența. Deci, iată, curățirea vieții noatre și raportarea noastră duhovnicească la tot ce ne înconjoară
întoarce totul în favoarea noastră.

Zicea avva Antonie că de aproapele vine și viața și moartea. Și am putea spune că viața și moartea
vin din noi, dar, într-adevăr, prin aproapele. Dar ține de noi asta. Ține de noi ca să vină viața de la aproapele
sau să vină moartea de la aproapele. Zicea el că dacă îl dobândim pe fratele, pe Dumnezeu Îl dobândim și
dacă greșim fratelui, lui Dumnezeu greșim. Ce-l face pe aproapele mântuitor pentru mine sau distrugător?
Raportarea mea. Iar ca eu să am mereu o raportare duhovnicească, o raportare care să convertească răul cel
din afară, care vine înspre mine, în bine, aceasta înseamnă că eu trebuie să fiu mereu într-o lucrare de
convertire, de sfințire și de îndumnezeire.

Părintele Pantelimon:
Referitor la raportarea față de aproapele, vă ziceam că dacă ai conștiința că el e viața ta nu mai poți să
fii indiferent. Adică noi, de multe ori, când celălalt se supără zicem: dacă am dreptate, treaba lui. Este
supărat pentru că a greșit, ne-am certat. Cumva mă consider îndreptățit. Oamenii duhovnicești, în general, nu
suportă gândul ca cineva să fie supărat pe el. Noi, de multe ori, cu dreptatea, să zicem așa, stricăm pacea
dintre noi. Or, este nevoie de multă delicatețe și de multă atenție la celălalt. Nu te poți culca liniștit, chiar
dacă ai dreptate, dacă celălalt e supărat pe tine. Este nevoie de multă atenție cu cel de lângă tine, mai ales în
familie, și este nevoie de multă credință.

Dacă nu-l privești pe celălalt prin ochii credinței, dacă îl privești pe celălalt cu ochii firești, cu
privirea firească, realist, îi vezi și binele și răul din el. Dar aceasta nu este o privire corectă a celuilalt. Noi nu
trebuie să privim realist la celălalt, la aproapele nostru, la cel din familia noastră, ci trebuie să privim
suprarealist, să privim prin ochii credinței. Cum zicea și părintele, privind prin ochii credinței, ajungi să
descoperi comori în el pe care el poate nu știe că le are. Noi putem să-l revelăm pe cel de lângă noi și noi
avem datoria de a-l revela pe cel de lângă noi. Pentru aceasta trebuie să se ajungă și la o curățire, pentru ca să
poți să vezi ceva mai mult în celălalt. Există ceva mai mult. Dar dacă tu nu vezi, e pentru că ai ochii
sufletului întinați.

Și, cum vă ziceam, vederea realistă, vederea firească a celuilalt este, de fapt, o vedere decăzută. Noi
cu toții trebuie să privim prin credință și de aceea zicea Părintele Teofil cum ajungi să-l vezi pe celălalt prin
credință, să-l vezi cu ochii credinței – să faci faptele credinței în raport cu celălalt. Adică să-l ierți, să-l rabzi,
să te dăruiești pentru celălalt. Poate nu-ți vine să-l ierți, poate nu-ți vine să-l rabzi în mod firesc, dar faci
XII

lucrurile acestea pentru că poruncește Dumnezeu. Împlinind poruncile lui Dumnezeu ajungi să te curățești,
ajungi la acea privire în care chiar vezi că celălalt este mai mult și chiar reușești să-l descoperi pe celălalt, ca
celălalt să se descopere pe el însuși prin tine.

Dacă privești lucrurile firesc, cum ziceam, realist, și bune, și rele, nu rămâi într-o stare de
neutralitate. În permanență există un asalt, o ispitire din partea celui rău ca să ne descopere tot mai mult răul
din celălalt. Când vezi și răul din el, îl înrăiești pe cel de lângă tine. De multe ori să știți – și dacă vă analizați
vă dați seama fiecare – că noi suntem cauza pentru multe păcate a celui de lângă noi. Noi, de multe ori,
reușim să scoatem la suprafață ce este rău în celălalt și zicem că uite, este rău. Dar cine a descoperit răul din
el, cine a provocat răul din el? Cel de lângă el, adică eu. De ce n-am reușit prin răbdare, de ce n-am reușit
prin credință să scot ce este frumos în el, ce este bun în el. Noi zicem că a greșit, că e păcatul lui, dar, de
multe ori, greșelile lui sunt păcatele noastre pentru că noi vedem răul și i-l arătăm: uite, ești așa, ești așa, ești
așa. Sunt lucruri care, chiar dacă le vedem, nu trebuie spuse. Sunt lucruri care nu se spun într-o relație. Răul
nu se spune, pentru că răul descurajează.

Tot timpul trebuie să avem o atitudine din aceasta, cum vă ziceam, suprarealistă, o raportare
suprarealistă la celălalt, tot timpul să-l încurajezi, nu să-l condamni, să-l încurajezi, să promovezi ceea ce
este bine în el. Adică să se simtă puternic pentru că este cineva care ține la el și care îl susține. Altfel omul
foarte ușor cade în descurajare, cum zicea părintele, dacă nu se simte iubit. Cade în descurajare și, cum
ziceam, ajunge un om fără casă.

Părintele Iustin:
Ați văzut că mulți părinți nu spun despre copiii lor, care sunt răi, că sunt răi. Zic că e mai răuț așa.
Cumva fac răul acela cât mai mic. De ce? Pentru că recunoașterea realistă a răului confirmă răul și activează
răul. Spunea părintele Arsenie Boca să nu gândești rău pe cineva că-l faci rău, adică îl faci să crească în rău,
gândind rău. Pentru că și gândurile se transmit ca energii, se transmit ca și rău, ca energie negativă și celălalt
fiind, într-adevăr, descoperit și fiind cuprins de rău, tu ești combustibil cumva pentru răul lui.

Părintele Pantelimon:
Dar când ajungi să vezi răul din celălalt să știți că acolo vine și diavolul, pentru că diavolul e rău și
ne vede pe toți răi. Dacă Dumnezeu este iubire și iubirea te orbește, și nu mai vezi răul, tot așa ura diavolului
este rea și ne vede pe toți răi, și ne inspiră. Și atunci când începi să vezi răul, începi să vezi tot mai mult rău,
și începi să te tulburi tot mai tare, și să-l vezi tot mai rău pe celălalt, și așa intri în sfera celui rău. Deci ieși
din sfera lui Dumnezeu, pentru că, cum vă ziceam, Dumnezeu este iubire. Iubirea acoperă mulțime de
păcate, iubirea trece cu vederea mulțime de păcate și iubirea luminează pe celălalt, pe cel de lângă noi.
Fiecare dintre noi simțim nevoia de a fi importanți. Să știți că nu este o chestiune de mândrie, nu este o
XIII

chestiune de a-ți da importanță. Dar fiecare vrem să știm că contăm, că existența noastră contează în lumea
aceasta și că noi contăm pentru cineva. Și de aceea faptul de a nu fi confirmat de nicăieri, de a nu fi
confirmat de nimeni, de a nu fi găzduit de nimeni în sufletul său te descurajează. Și atunci noi, ca și creștini,
avem această vocație de a fi lumini, de a fi case în care ceilalți să se odihnească. (Timișoara)

Părintele Iustin:
Vorbea părintele Pantelimon, la un moment dat, de Dumnezeu ca și Tată, că ni S-a descoperit ca
Tată. Cred că pilda în care ni s-a descoperit la modul explicit mai bine este cea a fiului risipitor, pildă pe care
Părintele Teofil ar fi numit-o pilda tatălui iubitor. M-a impresionat în mod deosebit felul în care tatăl l-a
primit pe fiul risipitor. A privit la el ca persoană și atât, nu s-a legat de el, de faptele lui, că a făcut așa, că a
pierdut totul, că nu a ascultat. Nu, l-a privit. Atât. El e fiul meu și s-a întors acasă. Și s-a bucurat de el. De
multe ori, vedeți, Îl transformăm pe Dumnezeu într-un legiuitor și uităm că El e Tatăl nostru. Numai atât
dacă am ști din toată Evanghelia și din toată credința noastră – că Dumnezeu e Tatăl nostru, că Dumnezeu e
Tatăl meu – și ar fi de ajuns.

Părintele Pantelimon:
De multe ori prin faptul că noi nu mai suntem învățați să iubim cădem în deznădejde. Uităm că
Dumnezeu este iubirea pentru că nu ne mai putem defini noțiunea de iubire. Noroc de la Dumnezeu, că sunt
în lumea aceasta mame, că altfel poate că s-ar pierde cu totul noțiunea de iubire.

Dar și în raport cu sfinții, noi nu ne mai gândim că sfinții trăiesc pentru noi, pentru că dacă noi nu
trăim pentru alții, nu ne putem gândi că este cineva care trăiește pentru noi. Dacă în jurul nostru nu este
cineva care să stea pentru noi, care să trăiască pentru noi, noi chiar ne gândim că nu este nimeni la care să-i
pese de noi și care să trăiască pentru noi. Or, și Dumnezeu, și Maica Domnului, și toți sfinții, și Sfântul
Nicolae, pe care l-am pomenit, nu a trăit pentru sine, a trăit pentru noi și trăiește pentru noi. Și sfinții vor să
ne vină în ajutor, ei nu ezită, n-au ezitări. Nu trebuie să ne gândim că atunci când noi le cerem ajutorul, ei
stau pe gânduri dacă să ne ajute sau să nu ne ajute. Dar noi nu mai avem credința că ei ne pot ajuta, pentru că
nu mai înțelegem, ni s-a descompus noțiunea aceasta de iubire, de trăire pentru celălalt.

Dar trebuie să știm cu toții, cum a zis și părintele, e suficient să știm că avem un Tată și că avem
frați. Avem frați care trăiesc pentru noi în ceruri, dar pentru noi trăiesc, și ei abia așteaptă ca noi să le cerem
ajutorul, abia așteaptă ca ei să ne ajute. Și atuncea să îndrăznim, că oricum nu suntem singuri.
XIV

Sunteţi absolvent a două facultăţi. Sunt curioasă cum v-aţi găsit vocaţia sau misiunea.

Părintele Iustin:
Da, aşa este, am absolvit două facultăţi, cea de Electronică şi Telecomunicaţii în Timişoara şi apoi
cea de Teologie, pe care am început-o la Timişoara şi am terminat-o la Alba Iulia. Încă de copil simţeam aşa
un gol, o neîmplinire totală în sufletul meu şi credeam că, atunci când eram la şcoala generală, dacă o să fac
liceul, o să fiu împlinit şi nu o să mai simt golul acela. Nu s-a întâmplat şi am zis că poate dacă ajung să fac
facultatea. Am început şi facultatea şi tot nu eram împlinit. În liceu am ajuns să nu mai cred în Dumnezeu,
mi-am pierdut credinţa, şi am ajuns să cred din nou la facultate.

După ce am ajuns să cred, am ajuns prin părintele Modest, cel care v-a vorbit, care v-a prezentat aici
în materialul acesta video, am ajuns la Părintele Teofil la Sâmbăta să mă spovedesc şi atunci când am intrat
în mânăstire m-am umplut. M-am umplut şi nu-mi venea să cred că există o astfel de lume. Am stat vreo
două zile pierdut prin mânăstire, nu puteam să mă adun, nu puteam să mai fiu coerent, pentru că eram uimit,
eram cumva bulversat de realitatea de acolo. Nu m-am aşteptat, n-am mai fost într-o mănăstire până atunci,
și nu m-am aşteptat să existe o astfel de lume în care oamenii să fie fraţi, să se iubească, să trăiască
împreună, să aibă totul împreună, să mănânce împreună. Şi atunci am zis: dacă e adevărat ce văd eu aici şi
mai e adevărat că sunt şi eu liber, atunci ce mă opreşte să aleg viaţa aceasta? Deci, în contact cumva cu
realitatea călugărească mi-am descoperit vocaţia, chemarea.

Să ştiţi că multă lume m-a întrebat: ce necaz aţi avut, ce s-a întâmplat de aţi ajuns la mânăstire şi v-aţi
făcut călugăr? Doar aveaţi perspective, aveaţi ce face, cum de aţi ajuns acolo? Deci, iată că nu m-a dus
necazul acolo, m-a dus întâlnirea acolo, întâlnirea cu Dumnezeu prin călugărie. Să ştiţi că printr-un eşec poţi
să-ţi descoperi vocaţia sau, la fel, poţi să ţi-o descoperi şi fără eşecuri, şi fără necazuri, însă nu eşecurile sau
necazurile produc vocaţia. Cu vocația te naști. Eşecul, cel mult, te poate ajuta să ţi-o descoperi. Un eşec sau
un necaz te poate aduce în mânăstire să rămâi călugăr, dar nu te poate ţine. Te duci repede după aceea, nu,
nu-i locul tău, nu-ți ajută Dumnezeu, nu te susține Dumnezeu într-un demers care nu este după voia Lui şi
nu-ţi este rânduit ţie, nu poţi. Deci, iată că se poate să nu-ţi ajute Dumnezeu şi în mânăstire fiind. Dacă mergi
să te faci călugăr şi nu eşti de călugăr nu-ţi ajută Dumnezeu, chiar în mânăstire.

Cum putem convinge pe cineva care trăiește necununat de mulți ani să se cunune la biserică ?

Părintele Iustin:
Cred că mai întâi el trebuie să-și dorească să se cunune cu Dumnezeu, să se cunune cu harul lui
Dumnezeu, cu Duhul Sfânt. În momentul în care simte omul provocarea aceasta a Duhului Sfânt, atracția
XV

aceasta către cele sfinte – și Dumnezeu te atrage – și vede totuși că nu poate să ajungă acolo, că nu te poți
împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului dacă tu trăiești necununat. Ei, și atunci în felul acesta cred că poate
fi cel mai ușor convins, adică nu învins prin argumente sau prin mustrări.

Știți cum zicea Părintele Arsenie Boca, că mustrarea învinge dar nu convinge. Degeaba îl învingi,
degeaba încerci să-i arăți partea negativă cumva, că uite că-i păcat, și copiii pe care-i faci sunt născuți în
păcat, și-i faci în păcat, și tot ce se întâmplă acolo în relația intimă între soți e păcat, pentru că nu ești
cununat. Asta e ceva să-i spui, dar când simte el altceva, când simte el că se apropie Dumnezeu de el… Deci,
cumva să-l apropii de Dumnezeu și să-L apropii și pe Dumnezeu de el, să-l duci înaintea lui Dumnezeu. Și
dacă nu reușești fizic să-l duci la biserică, du-l sufletește, du-l în sufletul tău și pune-l acolo, prin rugăciune,
înaintea lui Dumnezeu. Și în felul acesta putem să ajutăm, după părerea mea, cel mai bine.

Părintele Pantelimon:
Cred că iar trebuie avut în vedere faptul că o relație nu este suficientă dacă nu este introdus și
Dumnezeu în ea, se epuizează. O relație numai între oameni, dacă n-are și o perspectivă spirituală, atuncea
ea se consumă. Ce este la nivel uman, se epuizează și se consumă. Ca să reziste o relație trebuie introdus și
Dumnezeu în ea, așa cum trebuie Dumnezeu introdus în orice lucru din viața noastră. Și în muncă, și în
servici, și în tot ceea ce faci trebuie să-L introduci pe Dumnezeu. O realitate care nu este unită, cununată cu
Dumnezeu, acea realitate decade, se descompune. Și atuncea și o căsătorie, dacă n-o faci și cu Dumnezeu,
nu-L introduci și pe Dumnezeu o sortezi naufragiului, adică va naufragia, se va epuiza, se va descompune.

Părintele Iustin:
Și cred că și familiile creștine care sunt ar trebui să fie un îndemn la cununie pentru ceilalți, un
exemplu de viață fericită, de iubire împlinită. Deci, când vă văd oamenii așa ar trebui să zică cum au spus
păgânii la început când îi vedeau pe creștini: uite cât de mult se iubesc. Așa și aici. Să vadă iubirea aceea
nouă, viața aceea nouă, cerească în familiile dumneavoastră. Și atunci să-și dorească și cel necununat, că el
nu poate s-o acceseze pe aceea, necununat fiind, să-și dorească și el să fie și el ca dumneavoastră.

Așa cum își doresc mulți tineri, care vin pe la noi acolo, să fie ca noi. Nu știu ce văd ei pe fețele
noastre, în privirile noastre și vor să aibă și ei. Lumină în priviri sau nu știu ce văd și vor să fie așa. Și mulți
voiau să se facă călugări, să rămână la mânăstire ca să fie ca noi, dar neglijau faptul că poate nu sunt de
mânăstire. Dar erau momiți cumva de starea noastră. Cumva să-i momiți și dumneavoastră pe ceilalți, să-i
chemați la cununie prin viața frumoasă pe care o duceți.
XVI

Ce părere aveți despre slujbele de dezlegare? Sunt pentru toată lumea sau sunt benefice doar făcute
individual persoanelor care au într-adevăr nevoie?

Părintele Iustin:
Să știți că, referitor la legări și dezlegări, dacă noi nu ne legăm, nimeni nu ne leagă. Noi ne legăm cu
mâinile noastre. Zicea părintele Petroniu Tănase, când am fost la Schitul Prodromu – l-am prins în viață – că
fiecare păcat repetat este ca o frânghie pe care o învârți o dată în jurul picioarelor și mai păcătuiești și o mai
învârți o dată, și tot așa până ajungi sus. Deci, noi ne legăm.

Lumea vrea să fie dezlegată pentru că consideră că este legată și este o mare greșeală să crezi că răul
îți vine din afară. Din interior îți vine, dinlăuntru. Dinlăuntrul nostru vine răul. Și noi, ca și popor, că tot
punem vina pe unii și pe alții și pe străini că ne cumpără, și pe, și pe... Noi suntem de vină, aici sunt
problemele, la noi, în interior, numai nu ni le vedem. Și, în felul acesta te dezlegi cumva de nu știu ce
legături pe care ți le-a făcut unul și altul. N-au nici o legătură, n-au nici o putere asupra ta dacă ești cum
trebuie. Și dacă nu ești cum trebuie, păi ori te leagă acela, ori te legi tu. Tu te legi, de fapt, că acela te leagă
prin tine. V-am mai spus în expunerea de astăzi că n-are efect răul din afara ta dacă nu găsește corespondent
înlăuntrul tău. Și atunci toată treaba e să nu avem rele în suflet, să ne curățim mereu, și atunci nu ne mai
poate face nimeni nici un rău.

Și sunt cazuri speciale cumva care chiar necesită, dar sunt foarte rare astea, să știți. În general, se fac,
că trebuie să-i faci treaba aceasta. Și eu, de multe ori, la mânăstire îmi vin oamenii și-mi spun că sunt legați
și văd că nu-s legați. Și nu suportă să-i spui că nu-i legat. Trebuie să-i spui că-i legat, că el așa știe că-i legat,
și așa trebuie să-i spui și tu că e legat, și să-i faci slujbe, și s-a dezlegat chiar dacă n-a fost legat, și are el
impresia, ș.a.m.d.

Îmi amintesc de niște țigani care au venit la început la mânăstire la Poșaga și nu știu ce legături aveau
puse pe ei. Și le-am zis: domnule, nu asta e. Eu am luat foarte în serios treaba – eram la început în preoție –
să le explic la țigani: măi, uitați că trebuie să fiți credincioși. Zice: părinte, îți dau atât, numai dezleagă-mă.
El credea că eu negociez cu el și zic asta numai așa ca să cresc prețul. Și le zic: uite, dar nu așa, trebuie să
mergeți la biserică. Îți dau dublu, părinte.

Ei, acum cam așa vrem și noi să fim. Deci, cumva magic ni se face ceva, și tot magic preotul să vină
să te desfacă, și tu să nu faci nimic. E o păcăleală asta, așa cum s-a păcălit Adam în rai când a vrut să fie ca
Dumnezeu, pentru că ispita a fost cu dumnezeirea acolo, prin măr. A vrut să mănânce din măr și să fie ca
Dumnezeu, adică să facă ceva foarte ușor: deci, numai să te întinzi să iei un măr, l-ai mâncat și te-ai
transformat. Și gata cu pocăința, și cu aia, și cu aia, și cu aia. Așa cum se întâmplă la diferiți neoprotestanți,
la toți, de fapt, că faci ceva, aderi la comunitatea respectivă și te-ai transformat, te-ai mântuit și ai rezolvat
XVII

problema. Ei, nu-i chiar așa. E un proces, e o lucrare. Și aceasta trebuie să urmărim noi: pocăința,
schimbarea, lucrarea, lupta, nu dezlegarea.

Cum să ajut un prieten care suferă de depresie? A avut eșecuri financiare și nu-și mai poate reveni,
deși se spovedește și are rânduială duhovnicească, nu poate să își pună toată nădejdea în Dumnezeu.

Părintele Iustin:
Nu-i ușor pentru cei care au probleme psihice, să știți. Nu-i ușor. Eu vă zic personal așa, când mă rog
pentru bolnavi, cel mai mult mă rog pentru ei, mă doare inima cel mai mult pentru ei, săracii, că nu mai ai
controlul gândurilor, nu mai ai controlul minții, ești rupt de realitate ș.a.m.d.

Cred că trebuie să se țină acolo de slujbă și cât mai aproape de relația cu duhovnicul, și să știe că e
bolnav, și să-și asume treaba aceasta. Să știți că sunt puțini din cei bolnavi psihic care recunosc treaba
aceasta. În general, nu recunosc. Dar să știți că sunt atâția bețivi care nu recunosc că-s bețivi și că beau. A,
am băut și eu un pic, părinte, acolo dar n-am făcut rău la nimeni, nu știu ce. Dar nu spune: domnule, m-am
îmbătat, și mă îmbăt des, și sunt dependent. Nici bețivul nu recunoaște, de cum ei? Dar el trebuie să-și asume
cumva poziția duhovnicului, adică să aibă încredere în ce-i spune duhovnicul mai mult decât în el însuși.

Și, în general, să știți, dacă avem o relație bună cu duhovnicul mergem bine. Relația bună cu
duhovnicul e mai mult decât asceza pe care o faci. Poți să duci o viață de asceză cât vrei și dacă nu ai o
relație bună cu duhovnicul tău, ai spor mic, creștere mică. Foarte, foarte important lucrul acesta. Și atunci și
în cazul acesta să insiste mult în relația cu duhovnicul și să-și asume condiția care o are și poziția care o are
duhovnicul, pentru că el nu mai percepe obiectiv situația.

Cum puteți să ne explicați, având în vedere adâncimea trăirii Părintelui Teofil, faptul că totuși, la
întrebarea unor români ce trăiesc în Occident dacă ne putem ruga în bisericile lor, le-a spus că da, în
contradicție cu recomandarea părintelui Cleopa?

Părintele Iustin:
N-a spus-o Părintele Teofil în general, a spus-o contextual. Eu îmi amintesc că mi-a spus Părintele
odată, când trăia, că a fost acuzat de treaba aceasta când trăia, că îi trimite pe oameni să meargă la catolici, să
se roage cu catolicii, sau în biserici catolice, dar – zice – dragă, eu le-am spus dacă nu pot să ajungă la nici
o biserică, pot să intre să se roage și acolo. În contextul acesta, că el nu putea să ajungă, și decât să nu se
roage sau știu eu ce altceva, poți să intri și acolo să te rogi, în biserică. Dar în biserică ca și locaș de
rugăciune, nu atât să participe la slujbele catolicilor ș.a.m.d.
XVIII

Părintele Pantelimon:
Părintele Teofil, în primul rând, te îndemna să nu pleci. Zicea că în Occident e mai bine pentru trup și
aici e mai bine pentru suflet. Deci, acesta era primul lui îndemn. Dar el îi lua și pe oameni în concret, oameni
care erau ajunși acolo, oameni care nu aveau acces la nici o biserică. Nu-i trimitea acolo, nu le recomnada să
meargă acolo, dar decât să trăiești fără nici un fel de angajare religioasă, dacă ești în condiția aceea, fă ce
poți în condițiile acelea. Dacă nu, îți zicea: dragă, hai acasă că aici ai unde să te rogi. Niciodată nu a trimis
pe un ortodox din România să meargă la catolici sau la altcineva.

Părintele Iustin:
Avea o mare dragoste Părintele Teofil și asta îl făcea cumva ecumenist. Dar așa-i și Dumnezeu. Păi,
nu trimite Dumnezeu ploaia și la musulmani? N-are Dumnezeu grijă de musulmani? N-are Dumnezeu grijă
de toți păgânii de pe planeta aceasta? A, înseamnă că S-a dat cu ei, înseamnă că ne-a trădat. Nu-i chiar așa.
Pe măsură ce ajungi pe noi trepte și pe trepte cât mai înalte ale iubirii, ajungi pe alte trepte ale înțelegerii.

Să știți că a iubi mai mult înseamnă a înțelege mai mult. E o strânsă legătură între iubire și înțelegere,
și cunoaștere. Cu cât iubești mai mult un om cu atât îl cunoști mai bine, și dacă nu-l iubești, nu-l cunoști și
nu-l înțelegi. Îl înțelegi numai la suprafață, dar nu-l poți pătrunde. Iubirea te face să te adâncești înlăuntrul
lui și să-l cunoști, și să-l adâncești și înlăuntrul tău. Deci, Părintele așa era – foarte, foarte iubitor.

Ce-am observat la cei care mergeam pe la Părintele Teofil e că, de multe ori, ne raportam la noi
înșine cum se raporta și Părintele la noi. Părintele era foarte bun și îngăduitor cu noi și cu neputințele
oamenilor. Dacă Părintele era așa cu mine, așa eram și eu cu mine. Dar aici greșeam că el era foarte aspru cu
el. Știți ce zicea Sfântul Nicodim Aghioritul: să ai inimă de fiu față de Dumnezeu, inimă de mamă față de
aproapele și inimă de judecător față de tine însuți. Și el avea inimă de judecător față de el, nu-și permitea
nimic, să știți. Nu-și permitea să piardă timpul nici când îi slăbea somnul noaptea. Și atunci se apuca să mai
repete niște poezii, să învețe, să facă ceva. Și atunci, când noi ne gândim să mai dormim un pic sau adormim
înapoi.. Nu, el și atunci lucra. Și rugăciunea lui Iisus o zicea continuu. Cum vorbea cu tine și cum nu-l mai
întrebai ceva, în următoarele secunde deja și vedeai că zice rugăciunea lui Iisus. Nu-și permitea o clipă,
pentru că știa că Dumnezeu e ascuns și în clipe. Și atunci și noi să avem atitudinea Părintelui Teofil față de
aproapele și să avem atitudinea Părintelui Teofil față de noi înșine. Cum era el față de el, așa să fim și noi.

Dimineața, spre exemplu, începeau slujbele la 6.00 la Sâmbăta și el se trezea la 3.00. Cu trei ore
înainte de a începe slujba se trezea să-și facă pravila. Cum ar fi cu trei ore înainte de a pleca la serviciu să se
trezească fiecare. Deci, o jertfă. Venea la conferințe în toată țara, cum bine știți. El se trezea și aici noaptea și
își făcea pravila și dimineața mergea la Liturghie oriunde era, ca și când ar fi fost la mânăstire. Or, să te ții în
XIX

regim de mânăstire oriunde ai fi înseamnă putere, înseamnă angajare, înseamnă cumva duritate în raport cu
tine însuți. Nu era îngăduitor cu neputințele lui deloc, deloc.

Părinte, este mântuire fără duhovnic ?

Părintele Iustin:
Numai Dumnezeu știe dacă poți să ajungi fără duhovnic. Dumnezeu poate orice și te poate mântui,
până la urmă, și fără duhovnic, dar nu trebuie să mizezi pe treaba aceasta. Duhovnicul e părintele prin care tu
te naști, așa cum fizic te nasc părinții, te cresc, te învață, te ajută în permanență. Un copil mic fără părinți n-
ar putea, ar muri. Ei, așa și din punct de vedere duhovnicesc, Duhovnicul te naște, te crește, te povățuiește, te
duce. El e călăuza care te duce în rai, el e părintele care te ia în brațe și te duce, el e cel care te protejează zi
și noapte.

Deci la noi, la nivelul nostru, din punct de vedere uman, din partea noastră privind lucrurile, e
aproape imposibil să te mântuiești fără duhovnic. Dar nu imposibil de la Dumnezeu spre noi. Dacă e să
privim lucrurile, El poate totul. Însă e de n ori mai sigură mântuirea cu duhovnic decât fără..Și chiar mă
doare un pic că nu se cultivă la parohii faptul acesta destul. Multor oameni le-am spus că trebuie să aibă
duhovnic și îmi spuneau: eu merg de nu știu câți ani la biserică și niciodată n-am auzit să spună părintele
treaba aceasta în biserică; de ce nu-mi spune părintele la biserică că trebuie să am duhovnic?

El te asumă duhovnicește și și răspunde în fața lui Dumnezeu pentru tine. Or, dacă te spovedești când
la unul, când la altul, ești ca un orfan duhovnicesc. Un copil orfan e ajutat de mai mulți, dar totuși el n-are
părinți. Cam așa ești și tu, ești ajutat duhovnicește și de un părinte și de un altul, dar nu ești asumat, tu nu ai
un părinte al tău. Și de asta e bine să avem fiecare duhovnic. Cel mai bine este să îți fie cât mai aproape
duhovnicul fizic, ideal e să fie preotul de parohie, dar dacă nu, unde o fi. Important e să-l ai. Uite și eu îl
aveam pe Părintele Teofil de la Sâmbăta și eu eram la școală la Timișoara. Nu-mi era ușor să ajung.
Ajungeam de câteva ori la Sâmbăta pe an și în rest aveam binecuvântare să mă spovedesc unde puteam, și
mă spovedeam și la alți preoți, dar le spuneam că am duhovnic, că Părintele mi-e duhovnic și că nu pot să
ajung. Așa se face dacă aveți cumva duhovnic la mai mare distanță.

Dar important iarăși e să ți se potrivească duhovnicul, să ai încredere în el, să ții la el, să simți că nu
mai poți fără el. Nu te duci numai așa gândindu-te la păcatele tale când mergi la el, ci și la el, deci trebuie să-
ți fie și dor de el, să nu mai poți, să-l iubești, efectiv, doar e părinte, e părintele tău duhovnicesc. Și el
pătrunde mult mai adânc în sufletul tău și în viața ta decât părintele trupesc. Așa cum pătrunde un prieten
duhovnicesc înlăuntrul tău, te întrepătrunzi cu el mult mai adânc decât cu fratele tău după trup. Deci, relațiile
trupești, biologice cumva, de tată-fiu, frați, ș.a.m.d. sunt, ca intensitate, ca și calitate, aproape ca o umbră a
relațiilor duhovnicești. Adevărații frați și părinți sunt cei duhovnicești, în Duhul Sfânt.
XX

Părintele Pantelimon:
De asemenea, ceea ce se pierde atunci când nu ai duhovnic, e marea șansă și marea bucurie de a te
îndulci de virtutea ascultării. Ascultarea, pentru călugări este un vot. Dar ascultarea, să știți că vine direct din
sânul Sfintei Treimi. Domnul Hristos era Dumnezeu întrupat, era imposibil să greșească. Orice ar fi hotărât,
orice ar fi zis, nu putea să greșească, era infailibil absolut. Și zicea: N-am venit să fac voia Mea, ci voia
Tatălui Meu. De ce? Pentru că prin ascultare ești în comuniune. Și, această bucurie, această taină a ascultării
nu o poți avea în afara unei relații cu duhovnicul.

Părintele Iustin:
Nu vedeți că într-o familie unde sunt divorțați și copiii rămân într-o parte sau în alta, ce greu se educă
copiii aceia, pentru că, când nu-i convine un părinte, merge la celălalt, îi vede slăbiciunile, când la unul când
la altul. Și tu, dacă copiii tăi sunt la soție, nu poți să-ți permiți să fii prea critic și prea aspru cu ei că nu mai
vin la tine în veac și trebuie să-i apropii și atuncea iarăși faci compromisuri cu ei acolo. Și numai doi părinți
să fie acolo și câte compromisuri se fac și nu cresc copiii cum trebuie dacă părinții nu-s uniți.

Cu atât mai mult și cu duhovnicii, dacă sunt diferiți și cu orientări diferite, s-ar putea, cum zicea și
părintele Pantelimon, să-ți faci mult voia ta, alergând când la unul, când la altul.

Cum putem să ne educăm privirea ca să vedem ce e bun în oameni?

Părintele Iustin:
Părintele Pantelimon e și artist, știți, și e foarte dependent de privire. Chiar și-a făcut aici la Arad
niște analize la ochi și acum îmi îndrept și eu privirea către el să vedem.

Părintele Pantelimon:
Eu, mărturisesc, când eram elev de liceu, problematizam la nivel de elev de liceu. Am făcut liceul de
arte plastice și după aceea și facultatea. Și mă gândeam eu cu mintea aceea de copil că dacă vreau să fac
pictură – nu eram credincios pe atunci – trebuie neapărat să mă mut la sat. Și ziceam: de ce? Pentru că la
oraș vezi foarte multe mizerii și cumva ți se spurcă ochii, și că trebuie să mergi într-un mediu curat ca să ai
ochii curați. Cumva gândul acela din copilărie a rămas. Am ajuns la mânăstire, am ajuns la credință înainte
să pictez icoane ș.a.m.d.
XXI

Când se domolesc instinctele un pic, și îți păstrezi ochii curați, îți ferești ochii de necurății, de
murdării, începe lumea să strălucească. Adică ajungi să vezi lumina lui Dumnezeu, și ca sens, care există în
lume și în cel de lângă tine.

Și vedeți acuma, de aici se vede și importanța sfintelor icoane, din antiicoanele care există în ziua de
astăzi. Deci, protestantismul a scos icoana din lumea modernității și a venit antihristul cu antiicoana. Și
acuma există o lume, un univers al antiicoanei – universul virtual, care este plin de icoanele demonilor, care
ajung să fie pecetea lui antihrist pe mintea omului, ajung să fie urâciunea pustiirii în locul cel sfânt, în mintea
și în inima omului, în Sfânta Sfintelor, adică în inima omului. Și atunci e foarte, foarte importantă această
depoluare a minții și a privirii. Ca să te poți bucura de lume, să te poți bucura de aproapele trebuie să ți le
cureți.

Părintele Iustin:
Ați văzut aici în prezentarea mânăstirii ce imagini frumoase, ce peisaje. E foarte, foarte puțin ce ați
văzut din ce e acolo de fapt. Știți că în Săptămâna Mare, prima săptămână din Postul Mare, se postește negru
până miercuri și după aceea de miercuri până vineri. Și într-un an am mers vineri, după cinci zile de post
negru, am ieșit și eu pe munte. Drept că avansam mai greuț așa, dar niciodată n-am văzut peisaje mai
frumoase ca atunci. Și nu-mi explicam cum de-i atât de frumos acum, mult mult mai frumos decât înainte,
era totul mult mai transparent, așa. Și pe urmă mi-am dat seama că stai că m-am curățit eu după cinci zile de
post negru, după cinci zile de curățire și a trupului și a sufletului, altfel am putut să văd frumusețile.

Deci, e mai mult. Ziceam aici în conferință că omul nu este ce este, dar nici natura nu-i ce este, nu
este ce este natura. Pe măsură ce te transfigurezi, te luminezi, tot mai mult vezi în natură, tot mai mult. Și
mai ales dacă ai vederea duhovnicească și-L ai pe Dumnezeu ca pe un fond, toate devin mai străvezii, toate
îți spun mai mult, vezi mult mai mult, înțelegi mult mai mult. Este o chestiune de devenire și de curățire. Cu
cât te adâncești mai mult în frumusețile lăuntrice, cu atât poți să le vezi și pe cele din afară mai mult.

Vă rugăm să ne spuneți care este limita slujirii aproapelui. Putem pune mai presus de familie sau
serviciu slujirea aproapelui?

Părintele Iustin:
Slujirea lui Dumnezeu îți dă măsura. Cu cât te adâncești mai mult în comuniunea cu Dumnezeu prin
toate, ai măsură. Contextele prin trecem noi sunt unice, viețile fiecăruia dintre noi sunt unice și atunci e greu
să stabilești pentru toată lumea, poate e chiar imposibil să stabilești limitele, pentru că toți avem alte limite.
XXII

Dar, dacă suntem într-o legătură permanentă cu Dumnezeu și ajungem să-L simțim înăuntrul nostru, atunci
simţirea aceasta, viaţa aceasta duhovnicească ne dă măsura. Simţim când nu mai este voia lui Dumnezeu.

Deci, când greşim, când nu facem voia lui Dumnezeu, că atuncea greşim când nu facem voia Lui, ne
avertizează conştiinţa. Ar fi foarte important să vă obişnuiţi să lucraţi cu conştiinţa, să vă respectaţi
conştiinţa, să v-o ascultaţi, să v-o urmaţi. Conștiința, zicea Părintele Arsenie Boca că-i glasul lui Dumnezeu
în om. Nu-i numai glasul lui Dumnezeu, e glasul lui Dumnezeu în om, adică are şi parte omenească
conştiinţa şi partea noastră omenească are şi ea nevoie de corecţii, de îmbunătăţiri. Deci, conştiinţa nu-i ceva
absolut, şi ea poate să greşească, adică Dumnezeu de la celălalt capăt îţi spune dar tu, la recepţie, s-ar putea
să auzi greşit.

Părintele Pantelimon:
...să alterezi.

Părintele Iustin:
…da, să înţelegi greşit ce ți se spune. Și de asta trebuie să-ţi verifici conştiinţa cu conştiinţa
duhovnicului, cu conștiința Bisericii. Dar trebuie să ne obişnuim să lucrăm cu conştiinţa, să deosebim din
stările lăuntrice, din glasurile lăuntrice care este glasul conştiinţei, adică care-i glasul lui Dumnezeu. Să ştiu
când vorbeşte Dumnezeu înlăuntrul meu şi când vorbesc eu, să simţim. Şi atunci glasul lui Dumnezeu din
noi, relaţia noastră cu Dumnezeu, ascultarea lui Dumnezeu în noi, asta îţi dă măsura. Dumnezeu, până la
urmă, e măsura, El ne arată când, cum şi cât.

Cum să ne rugăm pentru cei adormiți care nu s-au spovedit?

Părintele Iustin:
Îi ajută, să ştiţi, cel mai mult Liturghia şi Parastasul. Cel mai mult. Şi să ştiţi că s-a făcut aşa
orientativ nişte rânduieli, niște tradiții, să faci Parastas la 40 de zile, la 3 luni, la 6 luni, la un an, la 7 ani, nu
ştiu cum. Da, dar asta-i orientativ, noi nu trebuie să ne rezumăm la asta. Ştiţi că ziua morţilor este sâmbătă,
se poate în fiecare sâmbătă. Pentru că aici se obişnuieşte să se facă tot felul de pituleţe acolo, ceva ca să se
dea milostenie, se complică un pic lucrurile pe partea omenească, şi pentru că nu-mi permit să fac alea în
fiecare săptămână, atunci fac nu ştiu când, mă cheltui odată şi gata. Și atunci ai trecut în paranteză partea
duhovnicească.

La Parastas se face dezlegare de păcate, preotul îi face dezlegare de păcate la cel adormit. Aceea e
foarte important, acela-i lucru tare acolo, nu pâinile tale. Foarte bine că le dai la săraci, foarte bine, nu-i rău,
XXIII

dar nu trebuie să ne limiteze pe noi treaba aceasta. Noi primim, spre exemplu, Parastase la mânăstire cu
nimic, pomelnicul şi atât. Oamenii zic: cum, nu ne trebuie nu știu câtă făină, câtă aia…? Păi, facem noi
pentru toţi odată şi gata. Dar noi facem în fiecare săptămână Parastas pentru toţi morţii noştri care îi avem
acolo şi pentru toţi cei care ne cer să facem treaba aceasta. Săptămânal. Și sunt pomeniţi la Liturghie, și
milostenie, până la urmă, se face în numele lor.

Deci, Liturghie, Parastas şi milostenie în numele lor cât mai multă. Să-i pomenim mereu şi să nu ne
despărţim de ei, pentru că ei n-au murit, sunt în alt plan. Dar asta nu înseamnă că eu îl scot din sufletul meu,
că trebuie să-l uit. Trebuie să trăiesc în continuare, adică el a rămas în continuare în familia noastră, suntem
tot împreună lăuntric, numai fizic nu mai suntem împreună, dar sufletește n-avem voie să ne despărțim de ei.

Cum își manifestă Dumnezeu iubirea față de un copil născut cu malformații?

Părintele Iustin:
Am citit undeva în Viețile Sfinților că un părinte încerca să înțeleagă lucruri de felul acesta, să-și
explice tot felul de lucruri ciudate, cumva parcă nedrepte. Și atunci i-a dat Dumnezeu în gând să meargă la
alt părinte și părintele respectiv îi va explica. Pe drum s-a întâlnit cu un părinte mai tânăr și i-a spus că și el
merge acolo, și s-a bucurat, și mergeau împreună. Au ajuns, la un moment dat, pe malul unei mări și i-a prins
noaptea, și au stat la un han acolo, la un om credincios. Omul acela i-a cinstit, fiind credincios și ei călugări
ș.a.m.d. Și călugărul cel tânăr, când n-a fost gazda atentă, i-a luat un vas de argint cu care i-a servit și l-a
aruncat în mare. Bătrânul s-a uitat ciudat așa, dar n-a zis nimic. Cum măi, omul acesta ne-a primit, ne-a
ajutat și acesta îi aruncă vasul în mare? Au mers mai departe, îi prinde noaptea iarăși, iarăși la un om
credincios și călugărul cel tânăr, noaptea, merge și-i junghie copilul. S-a mai întâmplat și încă altceva, nu vă
mai spun toată povestea, după care bătrânul a răbufnit, n-a mai rezistat. Cum domnule faci treburile astea?
Tu ești om sau demon? Sau ce ești? Cum? Zice: uite, acolo la omul acela i-ai aruncat farfuria de argint în
mare, și el ne-a servit, și a fost bun cu noi. Și atunci i-a zis: n-ai cerut tu oare să afli judecățile lui Dumnezeu,
să înțelegi? Bun, hai că-ți explic. Da, era credincios, dar farfuria aceea omul acela a furat-o și ea era ca o
pată pentru el, și l-am curățit de pata aceea, și am aruncat-o în mare, pentru că nu era cu dreptate ca să o
aibă. Păi, și atunci cu copilul, că ai omorât copilul? Da – zice – copilul acela urma să ajungă un mare
criminal și ca să nu ajungă un mare criminal, el încă fiind credincios acum, l-am omorât și l-am trimis în rai.
Acel călugăr tânăr era îngerul lui Dumnezeu, trimis de Dumnezeu să-i explice. Și i-a zis: uite, acum du-te la
chilia ta și nu mai încerca tu să ispitești, să înțelegi tu lucrările lui Dumnezeu, lucruri cumva de neînțeles.

Așa și aici, noi nu știm ce ar fi fost copilul acela, ce s-ar fi întâmplat dacă era sănătos, însă ne putem
împlini în toate condițiile. Uitați-vă la Părintele Teofil. El avea atâta amar de motive să fie trist, să fie
XXIV

supărat. Păi cum domnule, Dumnezeu chiar pe el, de ce chiar pe el, ce a făcut, ce păcate? Nu l-a interesat
treaba aceasta pe Părintele. (Arad)

Am mai spus că Părintele Teofil, acum, la bătrânețe, și-a rupt piciorul. Știți mulți dintre
dumneavoastră. Și eram foarte contrariat pentru lucrul acesta, că nu-l înțelegeam. De ce a îngăduit
Dumnezeu să-și rupă Părintele Teofil piciorul acum, la bătrânețe? Poate nu i se mai sudează oasele, nu mai
poate merge la conferințe. Cum de nu l-a ocrotit Dumnezeu? Cum de a îngăduit Dumnezeu treaba aceasta?
Și nu merita Părintele Teofil să i se întâmple treaba asta. Și mă frământau gânduri de felul acesta, deci nu
înțelegeam. Și am mers la Părintele la spital, la Brașov, și primul lucru pe care am făcut – l-am întrebat:
Părinte, de ce credeți că a îngăduit Dumnezeu să vi să rupă piciorul acum, la bătrânețe? Și a zis: Dragă, nu
știu și nici nu mă interesează să știu de ce, ci un singur lucru mă interesează - să depășesc condiția în care
mă aflu.

Și atunci mi-am dat seama că eu intrasem în logica acelui rău, căutam un răspuns, o explicație și nu
găseam. El era, de fapt, în logica depășirii răului, nu în logica răului. Pe el îl interesa să depășească situația
respectivă. Și, iată, situația respectivă, în felul acesta asumată și depășită, îl angaja pe el și mai mult într-o
creștere lăuntrică. Pe când o intrare în logica răului face să te scufunzi efectiv, să te cufunzi în răul respectiv.

Și Părintele Teofil, în general, ne învață aceasta prin viața lui. Gândiți-vă ce handicap mare a avut
Părintele Teofil – să nu vezi. Și-a asumat realitatea aceasta, chiar dacă spunea că atunci când era copil nu știa
ce înseamnă să nu vezi, că el n-a văzut ca să compare cu nevăzutul. Deci, aceasta era realitatea lui, nu știa.
Dar cu toate astea și-a asumat și n-a intrat în logica răului, iarăși, că de ce sunt eu așa, că de ce sunt
nedreptățit, e corect ca eu să intru în viață așa și alții să intre nu știu cum, și gânduri și atitudini care l-ar fi
răcit lăuntric. Nu. Și-a asumat situația aceasta și a depășit-o prin angajare, deci a intrat iarăși în logica
depășirii acelei situații.

Și logica aceasta a depășirii situației respective, a handicapului respectiv i-a adus foarte multe
avantaje. Eu nu cred că Părintele Teofil era ce este, ce a fost, dacă n-avea handicapul acessta. Nu cred că
avea memoria care a avut-o și nu cred că avea profunzimea aceea. Or, handicapul acesta l-a ajutat, l-a și
ajutat. Deci, el a avut foarte multe avantaje asumându-și un dezavantaj. Deci, un dezavanatj asumat s-a
transformat într-o sursă de avantaje. (Timișoara)

Părintele a ajuns la o interiorizare extraordinară și la o ordine la nivelul minții foarte avansată și din
cauza asta, că era infirm. Deci, el nu trăia cum trăim noi așa, pentru el trebuia, în minte, să-i fie foarte clar
unde-i ușa, câți metri sunt până acolo, ce-i acolo, ce-i acolo, orice realitate cu care venea în contact trebuia să
o simtă, trebuia să-i fie clară. Deci, s-a obișnuit așa cu claritate la nivelul minții și atunci așa era și în planul
ideilor, și al noțiunilor, și al conceptelor. Totul trebuia să-i fie foarte clar. Pentru noi nu, că iau o carte și mă
mai dumiresc, nu mă interesează neapărat să țin minte aia sau aia. Bun, uite și în planul memoriei, Părintele
știa foarte multe poezii. Păi l-au ajutat și astea pe Părintele Teofil, pentru că unde să le caute? Nu le are la
XXV

îndemână, orb fiind, să recite o poezie, spre exemplu. Și atunci trebuia să o transfere înlăuntrul lui să o aibă
tot timpul la îndemână. Și iată la câte a ajuns Părintele Teofil plecând de la o infirmitate asumată și depășită
în permanență prin lucrare.

Și noi trebuie să ne asumăm condiția și să intrăm pe logica aceasta a depășirii situației. Uite, îl avem
un exemplu foarte clar pe Părintele Teofil în acest sens, nu să tot căutăm explicații – de ce mie, de ce așa, de
ce așa, de ce așa. Nu. Și-mi spunea Părintele Teofil, de multe ori: dragă, ia lucrurile cum vin. L-am întrebat
odată – eram la mânăstire, încă nu terminasem facultatea, eram și iconomul mânăstirii cu partea
adminstrativă, mii și mii de lucruri aveam pe cap, nu mai știam ce să mai fac – pe Părintele Teofil ce să fac,
ce ordine de priorități să am că nu mai știu cum să le dau de capăt? Și Părintele Teofil mi-a zis: dragă, fă ce-
ți iese înainte. Așa am făcut și s-a făcut rânduială. Ce-mi ieșea dimineața înainte? Păi, pravila, trebuie să mă
rog, rugăciunea de dimineață. Aia făceam. După aceea ce? Slujbe. După aceea? Următoarea, la rând, și nu
mai tot socoteam că așa, că nu știu ce. Deci, intram cumva într-o logică a creației, a depășirii, a lucrării nu
critica examinării situației, că-i greu, că de ce.

Așa și un om cu infirmitate, nu trebuie să caute explicațiile în infirmitate, ci în depășirea ei. (Arad)

Cum ne purtăm cu un ateu pe care-l iubim creștinește și el ne iubește, dar nu ne împărtășește

credința?

Părintele Iustin:
Ne purtăm cum suntem, adică ne purtăm creștinește odată ce suntem creștini, ne raportăm la el
raportându-ne la sistemul nostru de valori. Nu starea lui ne dictează nouă raportarea, ne determină
raportarea, ci starea noastră și raportarea la universul nostru de valori ne determină. Să știți că de multe ori
alunecăm cumva și intrăm în logica răului. Nu după logica răului lui trebuie să mă raportez la el, dacă este
rău, ci după logica binelui meu, după logica binelui lui Dumnezeu.

Este foarte important, să știți, în viață să nu intrăm în logica răului. Trebuie să facem, dacă vreți,
întrecere cu el, să vedem ce-i mai puternic acolo: credința noastră sau necredința lui, dragostea noastră sau
lipsa dragostei lui? Ne putem verifica ce suntem, până la urmă, în relația cu celălalt. Bineînțeles că nu facem
experimente aici, efectiv trebuie să ni-l asumăm. Știți ce zic Sfinții Părinți că ce nu-i asumat nu poate fi
mântuit. Și el, ca să se mântuiască trebuie asumat, trebuie asumat prin iubire. Și prin iubire îl asumăm și îl
însumăm în viața noastră.
XXVI

Oașa se gândește să creeze o tabără și pentru familiile creștine cu copii?

Părintele Iustin:
Numai copiii ne mai lipsesc acolo. Nu ne-am gândit să facem o tabără pentru post ascor-iști, pentru
cei căsătoriți, dar nu-i excludem nici pe ei. Într-adevăr, să știți că îi mai restricționăm, că atunci când sunt
sute de tineri acolo, și lucrurile trebuie să meargă bine, și să fie o organizație bine pusă la punct, atunci nu
mai prea au loc copiii acolo. Nu ne-am gândit încă, însă poate negociază cu tinerii care ne capacitează la
maxim. Noi oricum dăm tot ce putem în relația cu ei și este o asociație Prologos, care este și organizatoare în
seara aceasta, o asociație pentru post ascor-iști. Cei căsătoriți se întâlnesc acolo și fac treabă bună. Știți că
Grădinița Troița este înființată de ei în colaborare cu Arhiepiscopia, sub patronajul Arhiepiscopiei, cu
binecuvântarea Arhiepiscopiei. Și alte acțiuni are Asociația Prologos care este pentru ei, într-adevăr, pentru
cei care sunt căsătoriți.

Vorbiți-ne puțin despre viața prin celălalt în căsnicie. Cum să trecem peste ispite și rutină? De ce
moare o căsnicie?

Părintele Pantelimon:
Îi mai dau și eu la părintele un răgaz. Căderea în rutină, ca să zicem așa, este din lipsa de credință. O
relație de căsnicie, dacă rămâne numai la nivel natural, la nivelul, să zicem, iubirii unuia față de altul și nu
este și transfigurată prin credință, se epuizează, ca orice realitate naturală, se epuizează. Atunci ca ea să
sporească, ca ea să nu cadă în rutină, trebuie ca membrii ei să nu fie rutinați.

Or, dinamismul vieții vine din credință. Numai credința te ajută să ieși din uniformitatea acestei vieți.
În afară de credință există diversitate, dar nu există sporire. În planul acesta, să zicem așa, al lumii de astăzi
există foarte multă diversitate, nu? Tot timpul se schimbă ceva în exterior, dar nu există noutate. Adică toată
această diversitate este foarte, foarte banală la un moment dat. Noutatea vine numai din adâncirea vieții, din
spiritualizarea vieții. Atunci, ca să nu se rămână la această rutină, să nu se rămână în prizonieratul
imanentului, trebuie ca fiecare să se depășească prin credință.

Vedeți, de aici vine și înțelesul cununiei. De ce nu se poate căsătorie în afară de cununie? Pentru că
aceasta înseamnă să condamni căsătoria aceea imanentului, să condamni căsătoria aceea lipsei de
Dumnezeu, s-o condamni la absența lui Dumnezeu din viața celui căsătorit, din viața acelui cuplu. Și atunci
ea, cum ziceam, la un moment dat, se epuizează. (Timișoara)
XXVII

Părintele Iustin:
Să știți că nu numai sufletele mor, când se depărtează de Dumnezeu, ci și iubirile. Cu timpul – ați
văzut, acum eu știu din experiența dumneavoastră, vorbesc din experiența dumneavoastră, am întâlnit și noi
sute și mii de cazuri la spovedanii – nu se mai cultivă iubirea. Pe mine chiar mă doare treaba aceasta. Cum
domnule de nu se iubesc mai mult? Păi, extraordinar de frumos poate să fie viața în familie. Adică atâta
dragoste trebuie să fie încât să stai cu chin la serviciu, abia aștepți să mergi acasă să intri în zona iubirii, să te
întâlnești cu ceilalți, să arzi de dragul celorlalți. Și pe focul iubirii, dacă nu mai bagi din când în când câte un
lemn, se stinge, se stinge focul și atunci rămân niște regului de conviețuire acolo, niște legi, cădem în zona
legilor, a drepturilor, a părerilor.

Or, iubirea înseamnă viață prin celălalt. Or, când trăiești prin tine și ai tot felul de păreri, și te afrmi
pe tine, și te urmărești pe tine, și nu ești de acord, și aia, și aia, și aia, nu-l iubești. Păi, prin iubire îl aduci și-l
pui în locul tău, el e sinele tău, deci e noul tău sine, prin el trăiești. Voia lui sau voia ei e voia ta. Ce-și
dorește el, ce vrea el, aceea îți dorești tu. Tu ieși din ecuație, tu nu mai exiști prin tine, exiști prin celălalt. Se
ajunge până la un anumit nivel și firesc, natural, dar te adâncești tot mai mult dacă-L introduci și pe
Dumnezeu în ecuația iubirii tale. Și atunci iubirea e desăvârșită sau tinde spre desăvârșire când e în trei, nu
numai în doi. Eu, tu și Iisus Hristos. De aceea se ajunge la asta pentru că se stinge iubirea și nu se cultivă
iubirea. (Arad)

Îmi spunea Părintele Teofil cândva, întrebându-l despre mânăstire și legat de faptul de a merge eu la
mânăstire: Dragă, dacă odată mers în mânăstire, nu devii mai bun decât înainte de a intra în mânăstire, nu
se justifică să stai în mânăstire sau să mergi la mânăstire, dacă nu crești, nu te împlinești, nu crești valoric
prin asta. Cred că același lucru e valabil și la căsătorie, că dacă nu-ți crești valoarea, nu-ți ridici valoarea, nu
te împlinești mai mult, nu ajungi la mai multă virtute, la mai multă bucurie, la mai multă împlinire, la mai
multă creștere, deci dacă nu se ajunge la aceasta prin familie, nu se justifică. Dar pentru asta este.

Scopul principal – zicea Sfântul Ioan Gură de Aur – al căsătoriei este împlinirea prin celălalt și după
aceea nașterea de prunci. Deci, nu este nașterea de prunci scopul cel mai înalt al căsătoriei. Este înalt, dar nu
cel mai înalt, ci împlinirea. Or, aceasta presupune o angajare, o lucrare continuă. Noi mergem acasă, de
multe ori, ca în concediu. Tragem toată ziua și când ajung acasă mă relaxez, mă odihnesc, văd eu ce mai fac
pe acolo. Dar e un mediu în care trebuie să lucrezi, e un alt univers, merge după alte legi. Merg în societate
după legi democratice, merg acasă, familia aceea e organizată după legi teocratice. Dacă merg cu democrația
și bag democrația în familie am distrus-o, mi-am distrus familia. Nu funcționează familia după legi
democratice. Vedeți unde intră democrația acolo, cu copiii, când le intră democrația în cap și se raportează
democratic la părinți și atunci nu mai ascultă, nu mai poți să mai faci nimic cu ei. E alt univers care merge
după alte legi.
XXVIII

Ei, or, noi trebuie să intrăm acolo, și să lucrăm, și să creștem, și să devenim. Când intri în familie,
trebuie să intri ca în biserică. Și n-ai voie să ieși din familie decât cum ieși din biserică. Din biserică
niciodată nu ieși cum ai intrat, totdeauna ieși mai ușor, mai bun, mai luminat. Se întâmplă ceva înlăuntrul
tău, te refaci în biserică. Ei, așa și acasă, mă duc acasă ca la biserică, deci mă întorc refăcut, renăscut. Asta
nu se întâmplă stând sau stând pasiv sau absent în familie. Deci, e vorba de asumare a unei vieți de familie.
Observăm că investim acum tot mai mult în exterior și nu mai investim înlăuntrul familiei noastre.
(Timișoara)

Părintele Pantelimon:
De asemenea, dacă se rămâne strict la o relație firească, ajungi, zicem noi, să-l privești pe celălalt
realist, să-i vezi și cele bune și cele rele. Asta să știți că nu e o soluție. Noi trebuie să ajungem la
suprarealism. De aceea contează foarte mult și spovedania și duhovnicul, pentru că tot timpul există tendința
de a cădea în realism, de a decădea în realism. Ca să poți să-l vezi pe celălalt, trebuie să-l privești cu ochii
credinței. Or, cum ziceam, e greu, e greu de realizat lucrul acesta dacă tu nu ai niște preocupări religioase
foarte serioase și o implicare religioasă. Cazi în realism și din realism cazi, cum ziceam, în modul demonic
de a-l privi pe celălalt. Adică îi vezi și cele bune și cele rele. După aceea cele rele încep să crească în privirea
ta și să activezi în continuare alte rele în el.

Cum vă ziceam, de multe ori noi suntem cauza păcatelor aproapelui nostru, pentru că noi le activăm
în el. Așa cum noi putem să fim și sursa virtuților, cum ziceam, să fim cel care udă lăstarul și-l transformă pe
celălalt în pom al vieții, îl face să înflorească, îl face să aducă roade, să se transforme într-un pom al vieții.
Dar, pentru asta trebuie să avem o privire suprarealistă, să-l privim prin ochii credinței. E vorba de o
nebunie, de o nebunie duhovnicească, adică să te forțezi să nu privești lucrurile așa cum sunt. Să cauți să
privești lucrurile cum le vede Dumnezeu, că Dumnezeu și la el ține. Și cum le vede o mamă. Iubirea unei
mame o face irealistă în raport cu copiii ei. Nu vede neputințele, nu vede defectele, tot timpul le acoperă.
Așa trebuie să ajungem și noi, că de aia zicea Părintele Teofil să ai față de aproapele inimă de mamă și față
de tine – zicea – nu inimă de judecător, pentru că judecătorii n-au inimă, au minte, trebuie să ai minte de
judecător. (Arad)

Cum poți să nu-l rănești pe cel de lângă tine atunci când descoperi iadul din tine, atunci când toate
relele pe care le-ai acumulat încep să iasă la suprafață?

Părintele Pantelimon:
Să știți că multă răutate în viața omului vine din nemulțumirea față de sine. Când nu ești împlinit tu,
când ești nemulțumit de tine însuți, ești rău și cu cei din jurul tău. Și atunci împlinirea de sine vine tot prin
XXIX

credință, prin lucrarea faptelor bune, prin împlinirea datoriei. Când ai conștiința că ți-ai împlinit datoria față
de Dumnezeu ești și mulțumit. Când ești mulțumit, ești și bine dispus. Dar dacă te știi apăsat de păcate, dacă
te știi frământat de păcate, dacă știi că ai făcut compromisuri, că ai căzut, ești nemulțumit și atunci starea de
nemulțumire o răsfrângi și asupra celorlalți, ești rău și cu cei din jurul tău. Și atunci e foarte important tot
timpul să te calibrezi, să te corectezi. Bine, am slăbiciuni, am căderi. Mă duc la duhovnic, mă spovedesc,
mă-ndrept. Nu stau în starea de cădere. Nu-i grav faptul de a cădea cât faptul de a nu te ridica. Și atunci în
permanență eu trebuie să fiu împlinit, să mă lupt cu mine, să mă depășesc. Nu neapărat să știu că am realizat
nu știu ce lucruri, dar să știu că m-am luptat cu mine, să știu că mi-am forțat un pic limitele, că mi-am
împlinit datoria. Și atunci din împlinirea datoriei vine și mulțumirea și din mulțumire vine și o anumită tihnă,
o anumită bună dispoziție pe care o arăți și față de ceilalți.

Este nevoie și de multă lepădare de sine în familie, în viața fiecăruia dintre noi, adică să te lepezi de
tine, să nu te mai gândești ce dorești tu, ci să te gândești ce dorește celălalt. Să te gândești ce ai putea, cum
ziceam, în fiecare zi să faci pentru cel de lângă tine, nu ce-ai vrea să faci tu, ce ți-ai dori tu, nu să cauți să-ți
urmărești dorințele tale. Să te golești de dorințele tale și abia atunci începi să fii sensibil cu celălalt.

Să știți că preocuparea de sine este ca un tiran, te tiranizează și te orbește. Nu mai poți să-l vezi pe
celălalt, dar te simți și înlănțuit. Abia când te lepezi de tine te simți liber. Deci, sinele este ca un idol sau, să
zicem așa, ca un demon care te posedă și nu mai poți să fii liber. De aceea zicea Domnul Hristos, ca și
condiție fundamentală a vieții creștine, că prima condiție este lepădarea de sine, pentru că abia prin lepădarea
de sine se ajunge la eliberare, la libertate.

Părintele Iustin:
Zicea Sfântul Antonie cel Mare că lucrarea cea mare a omului este ca să-și pună păcatul său asupra sa
și să aștepte ispita până în clipa cea din urmă. Părintele Teofil sublinia, ne spunea: Băgați de seamă, luați
aminte, e vorba de lucrarea cea mare a omului, deci nu de o lucrare oarecare, cea mare, ca să-și pună
păcatul său asupra sa. Adică odată ce ți-ai descoperit păcatele și-ți vezi păcatele și răutatea, nu-i puțin lucru,
să știți. Zice Sfântul Isaac Sirul că cel care-și vede patimile este mai mare decât cel care îi vede pe îngeri.
Nu-i puțin lucru să descoperi răul din tine. Aceasta presupune o lumină înlăuntrul tău. Câtă vreme e întuneric
în sufletul tău nu vezi nimic. Și când începi să vezi înseamnă că se face lumină acolo. De asta avem impresia
că pe măsură ce înaintăm în credință, suntem tot mai răi, descoperim răutăți pe care nu le-am descoperit și
avem impresia că acum s-au produs, când le descoperim. Nu, dimpotrivă. Și așa este urcușul duhovnicesc, cu
conștiința coborâșului, ai impresia că ești tot mai rău. Și Părintele Sofronie de la Essex - îmi spuneau cei care
au fost prin preajma lui – avea păreri foarte proaste despre el, se credea ultimul om. Chiar așa credea. Și
Sfinții Părinți nu se vedeau ceva, nu se credeau ceva.
XXX

Or, răul care-l vedem trebuie să ni-l asumăm, deci să-l punem asupra noastră. Răul pe care-l
descoperim în noi e al nostru și este din cauza noastră. În momentul în care descoperim răul și ne revoltăm
din cauza mândriei noastre și punem vina pe exterior, că din cauza aia, și aia, și aia, și că nu-s înțeles sau
înțeleasă ș.a.m.d., n-am făcut nimic, decât să mă afund în acel rău. Or, eu nu trebuie să mă afund, nu trebuie
să intru nici în logica răului meu lăuntric, trebuie să mi-l asum și trebuie să intru în logica depășirii acelui
rău.

Ce sfaturi puteți da persoanelor care nu știu exact ceea ce vor de la viață, celor care nu știu încă pe
ce drum să apuce? Cum știm cine suntem și ce suntem?

Părintele Iustin:
Mă uit la părintele Pantelimon și el la mine. Mie mi-e greu, într-un fel, să răspund la întrebarea
aceasta pentru că eu am fost hotărât de mic, și de mic am știut ce am vrut, și n-am trăit starea aceasta să nu
știi ce vrei, să fii într-o stare de derută. Dar cred că – spuneau Sfinții Părinți – dobândești o virtute cel mai
ușor stând lângă cineva care o are, mai ușor decât prin exercițiu, de unul singur, pentru că ți se transmite, te
ajută. Or, dacă nu știe ce vrea, să vină la noi, că noi știm ce vrem și sigur o să afle și el ce vrea. Adică să
stea, să se apropie de oameni care știu ce vor. Și, în general, e bine, dacă vezi că stai rău, spre exemplu, ești
trândav, ești puturos și nu știi cum să scapi de lene, apropie-te, împrietenește-te cu alții care-i vezi că sunt
harnici, care sunt luptători, jertfitori și te influențează și pe tine.

Părintele Pantelimon:
Referitor la a te înțelege pe tine însuți, în ziua de astăzi există într-adevăr, așa o pierdere a identității
și ca un rezultat al globalizării valorilor și ca un rezultat, să zicem, al lipsei de memorie, un rezultat al
amneziei. Ești ca un om care și-a pierdut memoria, când nu știi cine ești. Și atuncea, dacă nu mai știi cine
ești trebuie să-ți recuperezi memoria. Care este memoria ta? Neamul tău. În neamul tău, tu vezi, îți recunoști
potențele, în neamul tău îți recunoști idealurile, în neamul tău îți găsești oglindite puterile tale sufletești,
credința ta, modul tău de a-ți trăi credința.

Să știți că noi, ca și români, avem un mod propriu de a ne trăi credința și există, din această cauză,
multe confuzii și în viața duhovnicească. Pentru că, cum avem tendința să importăm totul acum și nu mai
avem conștiința propriei valori și a propriei demnități, luăm și spiritualitatea, o importăm din Grecia, din
Rusia, și nu mai știm să ne trăim credința în felul nostru specific, care este un mod cu totul și cu totul unic,
mai ales că vorbim acum, în perioada aceasta de colinde. Această bogăție a colindelor nu o găsești niciunde
altundeva în lume. Și prin colinde vezi cum este integrat în viața românului totul. Adică și Dumnezeu, și
XXXI

natura, și animalul domestic de lângă el, totul este cumva foarte aproape, foarte familiar. Deci, este un mod
specific. Și atunci ca să-ți descoperi identitatea trebuie să-ți recuperezi memoria.

Cum putem dobândi iubirea față de aproapele pentru a-i putea face casă în sufletul nostru? Cum îl
putem primi pe Dumnezeu în suflet?

Părintele Iustin:
Spun Sfinții Părinți că la iubire se ajunge cel mai bine prin rugăciune. Adică rugăciunea este virtutea
care înmulțește cel mai mult iubirea. Orice virtute ne duce la iubire și finalizează în iubire, adică creștem în
iubire practicând orice virtute. Orice virtute în relație cu Hristos, bineînțeles. Dar, rugăciunea, mai mult
decât alte virtuți ne ajută să ajungem la iubire. Deci dacă vrem să iubim mai mult, neapărat trebuie să lucrăm
virtuțile mai mult și rugăciunea în special.

Or, odată ajunși la iubire, ne învață iubirea. Așa cum și rugăciunea cel mai mult te învață ceva despre
rugăciune, adică rugăciunea este cea care te învață cel mai mult despre rugăciune. Ea însăși îți devine
învățător, mai mult decât orice ai citi. Dacă ești atent când te rogi, îți spune ea. Îmi amintesc când eram mic
și urcam pe acoperișul casei pe acolo cu meșterii și-i întrebam – intram și eu atunci în viața conștientă – de
ce puneți așa, de ce bateți așa, de ce ați pus așa? Ziceau oamenii de la sat: Măi copile, îți spune lucrul cum
trebuie să faci. Și atunci și rugăciunea îți spune ea. Și iubirea îți spune cum să te raportezi și bineînțeles că
Dumnezeu, prin iubire, te călăuzește cum să te raportezi unic la o persoană unică.

Iubirea adevărată – spun Sfinții Părinți – nu așteaptă răspunsul. Deci, chiar dacă celălalt nu-i capabil
să ne răspundă la deschiderea noastră, la dragostea noastră, nu-i nimic. Noi să ne raportăm la el ca o mamă,
cum spunea Sfântul Nicodim Aghioritul. Știți că zicea că la aproapele să te raportezi cu inimă de mamă, la
Dumnezeu cu inimă de fiu și la tine însuți cu inimă de judecător. În viața concretă noi cam inversăm aici
lucrurile și ne raportăm cu inimă de judecător la aproapele și cu inimă de mamă la noi. Încercăm să ieșim
bine noi, să fie bine pentru noi. Vine dintr-o raportare critică.

Or, vedeți că Domnul Hristos spunea că: n-am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea, n-am
venit să Mi se slujească, ci Eu Însumi să slujesc tuturor. Și Domnul Hristos vrea să mântuiască lumea și prin
mine, adică El și-a asumat umanitatea căzută printr-un Om, prin omul Iisus Hristos. A mântuit lumea virtual
în acel Om – Iisus Hristos – și cu El S-a-nălțat la cer. Dar acum Se pogoară în fiecare dintre noi la Botez și
continuă aceeași lucrare de mântuire a lumii lăuntrice și a lumii exterioare și reface același traseu care l-a
avut pe pământ ca om, Dumnezeu unit cu omul, reface cu fiecare dintre noi traseul acesta, cu fiecare dintre
noi Se răstignește, cu fiecare dintre noi lucrează la mântuirea tuturor. Adică El vrea să mântuiască lumea
prin fiecare dintre noi, nu numai prin omul Iisus Hristos.
XXXII

Și atunci, ca Dumnezeu să poată mântui în mine și în jurul meu, trebuie să pun problema ca El,
trebuie să-L las să conducă El, trebuie să mă dau după El. Omul Iisus Hristos, că era om adevărat, cum S-a
raportat la persoana lui Dumnezeu, cum S-a raportat la Dumnezeu, la Dumnezeu care S-a întrupat în acel
om? Păi, cu supunere totală. Deci, și noi, cumva, să ne lăsăm în mâna lui Dumnezeu, să urmărim mereu să
facem voia lui Dumnezeu care este mântuirea noastră și a tuturor celor din jurul nostru. Trebuie să punem
problema ca Dumnezeu și să încercăm să lucrăm ca Dumnezeu ca să ajungem dumnezei și să se mântuiască
și ceilalți prin noi. Dumnezei prin participare, nu prin ființă, dumnezei după har. Știți că acolo zice proorocul
David și Dumnezeu prin proorocul David: Eu am zis dumnezei, dumnezei sunteți toți, dar voi ca oameni
cădeți ș.a.m.d. E o asumare, cumva, a întrupării, după har, a lui Dumnezeu în noi. Păi, numai aceasta dacă
am ști, că e Dumnezeu întrupat în noi și că Dumnezeu vrea să mântuiască toată lumea cu care pot eu să vin
în contact, să o mântuiască și prin mine, s-ar schimba complet direcția și modul de a fi în viață.

Cum se poate activa sentimentul de iubire din interior?

Părintele Pantelimon:
Zicea Părintele Teofil că la iubire se ajunge lucrând faptele iubirii, roadele iubirii. Care sunt roadele
iubirii? Răbdarea, dragostea, buna cuviință, să nu cauți cele ale tale, ci pe cele ale aproapelui. Prin roadele
iubirii se lucrează iubirea.

Să știți că iubirea nu este o stare de emotivitate, nu este un sentiment, iubirea este o virtute, o virtute
care se lucrează. Nu stai așa și îți închipui și te autosugestionezi că-l iubești, îți creezi tu o stare. Aceea nu
este iubire. De aceea iubirea nu se identifică nici cu îndrăgostirea. Îndrăgostirea este, să zicem, o realitate
biochimică, pe când iubirea, cum ziceam, este o virtute. Deci, este, să zicem așa, un sentiment nobil iubirea,
care se lucrează. Și atuncea nu poți să aștepți să-ți cadă iubirea din cer, așa, să o ai direct, trebuie lucrată.

Dar se lucrează în primul rând prin starea de jertfă. Domnul Hristos, Dumnezeu cum și-a manifestat
iubirea față de om? Iubindu-ne din cer? Ne-a iubit și din cer, dar cum și-a manifestat iubirea? Și-a dat pe Fiul
Său. Hristos, ca Dumnezeu întrupat, cum și-a manifestat iubirea? Slujind, slujind Apostolilor, răstignindu-Se
pentru noi, jertfindu-Se pentru noi. Atunci tu vrei să ajungi la iubire, dar fără să te doară, fără să te ostenești,
fără să dai nimic din tine. N-ai cum să ajungi la iubire.

Părintele Iustin:
Și dacă n-ai cunoscut iubirea și nu știi cum să te apropii de ceva ce n-ai întâlnit niciodată în viața ta,
atunci poți mai la general să mergi, să renunți să cauți iubirea și să-L cauți pe Dumnezeu, că Dumnezeu e
iubire și atunci poate că o găsești mai ușor.
XXXIII

Dacă nu arătăm răul ce-l face cel de lângă noi atunci cum îl înlăturăm?

Părintele Iustin:
Vă spuneam că spun Sfinții Părinți spun că ce nu-i asumat nu-i mântuit. Trebuie să ni-l asumăm pe
celălalt cu rele, cum este și să-l spălăm înlăuntrul nostru. Spunea Părintele Teofil foarte frumos despre
Dumnezeu, că Dumnezeul nostru, adică Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul cel viu este Dumnezeul Cel
care spală picioarele oamenilor, și că ne cere și nouă Dumnezeu același lucru. Vă amintiți că după ce, la Cina
cea de Taină, Domnul Hristos le-a spălat picioarele ucenicilor, le-a zis: cunoașteți voi ce v-am făcut Eu vouă
acum? Și le-a cerut să facă și ei la fel semenilor. Or, acum noi nu mai putem fizic să spălăm picioarele altora,
dar putem spiritual, putem sufletește să spălăm picioarele celuilalt, adică să-l spălăm atunci când ni-l
introducem în conștiință. N-are voie să intre murdar în sufletul nostru celălalt. Trebuie să-l dezbrăcăm, să-l
curățim de toată răutatea atunci când îl introducem în sufletul nostru. După aceea, iubindu-l, el vine și se
întâlnește cu el spălat înlăuntrul nostru, se recunoaște, se vede cum trebuie să fie, își dă seama de răul, de
starea în care e și vede cum trebuie să fie. Dar asta pentru că am reușit eu să-l spăl mai întâi.

Părintele Pantelimon:
Credeți că el nu știe că e rău? Dar n-are putere să-și depășească răul. Și atunci ce folos să faci
dreptate, ce folos să constați că este rău, dacă răul nu poate fi depășit? Și atunci eu nu trebuie să-i arăt răul
din el, eu trebuie să-i arăt binele din el, pentru că el, lucrându-și binele, primește putere să-și depășească
răul. Asta trebuie să fac. Toți știm că suntem răi. Și? Dacă n-ai putere să scoți răul, de unde găsești putere să
scoți răul din tine? Numai te poți epuiza luptându-te cu relele din tine și să nu poți să le depășești, pentru că
nu ești la măsura să le poți depăși. Dar afirmând binele din celălalt, încurajându-l să lucreze binele, trecând
peste relele lui, el lucrând binele se întărește și cu timpul va ajunge și la puterea de a scoate răul din el,
pentru că el nu poate să scoată răul din el, binele scoate răul din el. Înmulțirea binelui, lucrarea binelui este
ceea ce scoate răul din el. Așa numai să constatăm că suntem răi nu folosește la nimic.

Părintele Iustin:
Dar chiar și o vorbă, formală cumva – am auzit-o la mulți oameni, adresându-se celorlalți: măi, om
bun – și dacă o zici așa numai din gură, parcă tot îți dă un pic de nădejde, de curaj așa când îți zice: măi, om
bun!

Și dacă ne gândim mai mult la fiul risipitor, după ce a pierdut el totul, ce l-a ridicat? Conștiința că-i
rău? Nu aceasta, ci descoperirea faptului că e iubit. Când și-a venit în sine și s-a întors către el, a văzut
dragostea tatălui, care era în el și care-l urmărea peste tot și aceasta l-a întors. Deci, ceva pozitiv l-a întors. El
trebuie să se agațe de altceva. Nu-i de ajuns să constați că te îneci ca să scapi de înec. Trebuie să te prindă
XXXIV

cineva, trebuie să te prinzi de ceva ca să poți să scapi de acolo. Așa-i și în situația aceasta. Dar Dumnezeu să
știți că e mereu cu noi, mereu după noi. Și iubirea Lui nu s-a aplicat numai așa într-un caz particular, într-o
pildă. Fiul risipitor reprezintă tot neamul. El așa Se raportează la toți, ne urmărește pretutindeni cu dragostea
Lui. Pretutindeni. Și dragostea Lui l-a făcut să se întoarcă și ne face pe noi să ne întoarcem. Și dragostea Lui
L-a făcut să aștepte.

Eu mi-am pus problema la pilda aceasta – făcând și ingineria, m-am mai gândit și așa ca inginer, că
n-o murit inginerul din mine – cum de a știut Dumnezeu să fie la poartă când a venit fiul risipitor? Putea să
fie în altă parte, să fie la lucru undeva. Cum de era chiar acolo când a venit, să-l întâmpine? Și am găsit
explicația aceasta la Sfinții Părinți și anume faptul că El era mereu în așteptare, El era tot timpul acolo. M-a
impresionat foarte mult un tablou în care era ilustrată Pilda cu fiul risipitor. Era un bătrânel ridicat pe ceva,
care privea în zare, și în zare se sfârșea, se termina un drum, și atât. Acesta era tabloul cu fiul risipitor.
Foarte sugestiv. Adică tatăl era mereu în așteptare, mereu îl aștepta, mereu se gândea: oare nu vine? Și
dragostea aceasta l-a recuperat, nu el s-a recuperat, Dumnezeu, până la urmă. Și de asta în faptul mântuirii
fiecăruia dintre noi Dumnezeu e eroul principal.

Cum este posibil să dispară iubirea adevărată din familie?

Părintele Pantelimon:
Păi, cred că am mai lămurit treaba aceasta. Să o mai lămurim o dată? Păi, dispare când dispare
Dumnezeu, că doar Dumnezeu este izvorul iubirii. L-ai scos pe Dumnezeu afară și, cum ziceam, când iese
Dumnezeu, intră cel rău. Cel rău începe să arate relele. Când ajungi să vezi relele, nu mai poți iubi ceea ce
este rău în celălalt. Deci, decăderea vederii este cea care ne răcește iubirea.

În iubire trebuie să fii cam nebun, așa, cum ziceam, să fii nu irealist, nu realist, ci suprarealist. Nu să
te minți pe tine, ci să nu te mai minți pe tine, pentru că răul este o minciună. Răul nu este o realitate în sine,
răul este o deviere a ceva bun. N-am voie să mă întemeiez pe rău, pentru că dacă mă întemeiez pe rău, mă
întemeiez pe ceva ireal. Răul n-are fundament ultim. Nu există rău. Răul este un bine deviat. Și eu, dacă iau
răul de bun, atunci, de fapt, sunt în minciună. Deci, starea aceasta, care zicem noi că e realistă, că vezi
lucrurile așa cum sunt, nu este realistă, este o stare mincinoasă.

Părintele Iustin:
Dumnezeu dispare cumva cum dispare soarele? Adică soarele tot acolo e, dar nu-l mai vedem fie că
vine seara și se învârte pământul într-o altă poziție, fie că e ziuă și sunt nori. Dumnezeu este, dar apare răul
care se interpune între noi și Dumnezeu și care ne afectează, care ne orbește de nu-L mai vedem. Și răul,
XXXV

păcatul are o otravă cu el, o otravă a morții. Atunci când păcătuim, otrăvim cu otrava morții, adică ucidem.
Păcătuim în iubire, otrăvim iubirea și tot insistăm până când moare. Și după aceea nu ne explicăm cum de nu
mai simt nimic și ce m-am înșelat înainte, credeam că așa și așa. Nu te-ai înșelat, ai văzut foarte bine, numai
că nu mai vezi acum acum.

De asta sunt mulți tineri care admit păcatul pentru că se iubesc. Păcătuim, păcătuim, dar ne iubim.
Bine, bine, dar prin păcat introduci otrava păcatului, deci moartea, introduci moartea în iubire, și atunci
încet, încet începi să omori și, până la urmă, poate chiar și moare. Or, noi trebuie să introducem viața în
iubire, mereu în iubirea noastră să introducem viața lui Dumnezeu, puterea veșniciei și, în felul acesta,
salvăm iubirea noastră, adică o înveșnicim. În felul acesta se salvează o iubire, prin înveșnicirea ei, adică
aducerea veșniciei în ea.

Părintele Pantelimon:
Să știți că este foarte greu să îți păstrezi o conștiință, cum vă ziceam, duhovnicească, în familie. De
aceea este neapărat nevoie de un duhovnic, de aceea ai nevoie de cineva care mereu să te ridice sus, cum zice
Sus să avem inimile, sus să avem privirile. Inevitabil, ca să zic așa, lucrurile au tendința de a aluneca în jos,
de a decădea. E foarte greu singur, foarte greu singur.

Credința se trăiește altoit, trebuie să te altoiești la o sursă de credință mai puternică, pentru că în lume
există foarte multă sursă de necredință în jurul tău. Și atunci tu singur e foarte greu să te menții și ai nevoie
de susținere. Susținerea aceasta îți vine prin altoirea la o familie duhovnicească. Nu degeaba se zice că
modelul mireanului este călugărul, nu degeaba există mânăstiri în lumea aceasta. Mânăstirile sunt locuri în
care începi să vezi din nou limpede.

Toată această tulburare, toată această albeață care se pune pe ochi, de nu mai vezi lucrurile limpede
în lume, se curăță când mergi în mânăstire. Atuncea mergeți mai des că acolo începeți să vedeți din nou
lucrurile frumos. Noi am constatat treaba aceasta că lumea și aproapele încep să strălucească. În momentul în
care se domolește un pic instinctul, în momentul în care se domolește un pic patima care se interpune între
vederea dinăuntru și vederea din afară, în momentul acela începi să vezi din nou lucrurile frumoase, să vezi
din nou lucrurile luminoase, să te bucuri de ele.

Care este diferența dintre iubire și dragoste? Sau există una?

Părintele Pantelimon:
Păi, nu. În Noul Testament se zice că dragostea este îndelung răbdătoare, dragostea este... Există
diferență între iubire și îndrăgostire. Îndrăgostirea este fundamentul biologic al unei relații. Adică există
XXXVI

oameni care se potrivesc, vedeți cum se zice că gusturile nu se discută. Dar acesta este numai un fundament
biologic, care trebuie să existe și acesta într-o relație, dar nu se reduce la acesta. Deci, există o potrivire, o
afinitate între oameni, așa cum vedeți că sunt oameni care, în mod normal, îți sunt simpatici și alții care, în
mod normal, îți sunt antipatici, de unii te simți atras, de alții nu te simți atras, alții îți sunt neutri, ș,a.m.d., dar
iubirea este altceva.

În relația cu celălalt Dumnezeu spune să întorci și celălalt obraz, dar nu există o limită a numărului
de ori pentru această poruncă?

Părintele Iustin:
Faptul de a întoarce celălalt obraz ține de virtute. Și zicea Sfântul Grigorie de Nyssa că singurul hotar
al virtuții este lipsa de hotar. Virtutea n-are hotar. Virtutea izvorește din Dumnezeu. Dumnezeu este ființa
virtuții. Și cred că dacă avem poruncă să iertăm de 70 de ori câte 7, la fel și aici. Însă este mai mult o
chestiune teoretică. Când chiar se întâmplă treaba aceasta înseamnă că le încasezi și fără să întorci celălalt
obraz. Deci, oricum le încasezi acolo. Și chiar să se întâmple să întorci tu obrazul, e mai mult o teorie asta.

Cum reușim să-i convigem pe cei apropiați, care nu știu nimic despre viața duhovnicească, să vină
la biserică?

Părintele Iustin:
În primul rând prin propriul exemplu. Știți că păgânii din primele secole ale creștinismului – până în
secolul IV a fost interzis creștinismul și în Imperiul Roman și au fost uciși, ș.a.m.d. – erau foarte uimiți de
faptul iubirii. Ziceau păgînii: uitați-vă la ei cât de mult se iubesc. Aceasta ar trebui în primul rând să-l cheme
pe celălalt la o viață creștină, exemplul meu și starea mea. Adică el, văzându-mă pe mine, să se
îndrăgostească cumva de virtute și să-și dorească să fie ca mine, nu atât prin argumente, prin poziție
exprimată rațional și moralist, că nu-i bine nu știu cum. Tu îi spui la copilul tău să nu fumeze că nu-i bine,
dar tu fumezi, să nu înjure, dar tu înjuri, să meargă la biserică, dar tu nu mergi, ș.a.m.d. Nu poți să-l convingi
dacă nu ești convins, și nu poți să pătrunzi dacă nu ești pătruns, și nu poți să aprinzi dacă nu ești aprins,
ș.a.m.d. Deci, cu starea noastră. Dacă vrem să se miște ceva înlăuntrul celor de lângă noi, atuncea să mișcăm
cât putem mai mult înlăuntrul nostru și îi de ajuns.
XXXVII

Cum să scăpăm de deznădejde?

Părintele Iustin:
Prin nădejde. Da, dacă nu avem nădejde, să nădăjduim. Acum, în general, să știți că la deznădejde ne
împinge mult mândria. Un om deznădăjduit e și mândru și mândria îți activează cumva deznădejdea. Atunci
să încercăm să fim mai smeriți. De ce deznădăjduim? Că suntem într-o situație sau alta, negativă,
bineînțeles. Păi, cum spuneam să ne raportăm? Să ne asumăm starea aceasta în care suntem, să știm că-i din
cauza noastră și, prin credință, prin apropiere de Dumnezeu, sigur Dumnezeu ne ajută.

E foarte simplu. Ești în starea aceasta, îți cauți un povățuitor, care e duhovnicul. Și neapărat trebuie
să avem duhovnic cu toții, nu se poate fără duhovnic. Deci, fiecare trebuie să aibă un duhovnic și duhovnicul
este cel care te asumă, cel care te naște, cel care te crește, cel care te ridică. Așa cum părinții după trup te
nasc, te formează, te învață, te spală până ajungi tu ceva să mergi pe picioarele tale în viață. La fel și în plan
duhovnicesc trebuie să ai un părinte duhovnic. Atunci să ne căutăm duhovnic. Vă zic că lucrurile par simple
dacă am fi smeriți. Dar dacă suntem mândri, atunci începem să ne revoltăm, că de ce Dumnezeu ..., începem
să punem vina pe alții, în exterior. Este greșit, în viața duhovnicească, să fixezi răul în afara ta. Nu.
Înlăuntrul meu. Celălalt e bun și eu sunt rău. Și ce mi se întâmplă are legătură cu viața mea și trebuie să-mi
asum treaba aceasta.

Părintele Pantelimon:
Să știți că un om harnic nu prea deznădăjduiește. Un om harnic știe că poate să depășească o situație,
ori că e vorba de o situație exterioară, ori că e vorba de o situație interioară. Dacă nu ești un om activ, ești un
om leneș, atuncea când vezi că ai de lucru te sperii. Păi cum, atâta am de lucru, atâta am de recuperat? Mi se
pare greu. Un om harnic nu-și pune problema cât are de lucru. El când are de lucru e bucuros că are de lucru.
Așa și în plan spiritual. E mult de lucru? Slavă Domnului! Ce să te plângi?

Să știți că patimile sunt prea mult desconsiderate ca importanță. Lupta cu patimile din tine este foarte
importantă. Noi am vrea să ajungem la nepătimire prin confort, din dorința de confort. Dar sfinții nu voiau să
ajungă la nepătimire, sfinții vroiau să se lupte cu patimile. Și faptul de a nu avea nici un fel de ispită, de a nu
avea ispite este o stare gravă. Știți din pilda aceea cu bogatul căruia i-a rodit țarina, care, la un moment dat, a
zis: suflete al meu, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani, mănâncă, bea și te veselește. Ei, în momentul
în care el a renunțat, ca să zicem așa, la luptă și a zis că a ajuns la o autosuficiență, în momentul acela și-a
semnat condamnarea la moarte, acela era semnul morții.Așa și în plan spiritual, niciodată nu poți să zici:
uite, trebuie să ajung la starea aceea ca atunci să mă odihnesc. Nu există odihnă. Starea de odihnă este lipsă
de dinamism și aceasta este starea de moarte. Atunci lupta cu patimile este o mare sursă de capital spiritual.
Atunci nu trebuie chiar așa să te sperii că ai de lucru. Slavă Domnului că este de lucru.
XXXVIII

Cum să ne rugăm corect ?

Părintele Iustin:
Spunea Sfântul Isaac Sirul că rugăciunea este respirația sufletului. Dacă rugăciunea este respirație și
o putem compara cu respirația trupului, atunci poate e mai ușor să răspundem la cum să respirăm corect.
Trebuie odată să respirăm aer curat, să stăm în aer curat și să respirăm adânc. Am înțeles că mai rămâne aer
rezidual pe acolo prin plămâni care nu se elimină și că trebuie mereu să respirăm adânc. Prin rugăciune Îl
inspirăm pe Dumnezeu, inspirăm puterea lui Dumnezeu, ca să spun așa. Și asta trebuie făcut mereu.

Avem o rugăciunea în Biserică care se face oricând și în orice poziție aproape, în afară de poziții
necuviincioase, bineînțeles, și aceasta este rugăciunea lui Iisus – Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui
Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul. Aceasta să încercăm s-o zicem mereu și mai ales să-i alocăm un
timp special. Ne fixăm mintea, prin atenție, în inimă și suntem atenți la cuvintele rugăciunii, și încercăm să
ne adunăm cu toată ființa în direcția inimii, pe cuvintele rugăciunii. Și dacă se poate, cum vă spuneam, acasă
să-i alocăm un timp anume rugăciunii lui Iisus, măcar 5 minute, dacă nu o oră, să spunem, și să încercăm să
ne adunăm în rugăciune.

Uitați-vă la alții care fac yoga. Nu consideră că e mult să mediteze o oră pe zi, și chiar se bucură și
realizează treaba aceasta, știu că au făcut ceva. Și noi atunci de ce n-am sta să zicem rugăciunea lui Iisus o
oră? De ce nu o considerrăm o realizare ? E un lucru foarte important să te rogi și noi îl tratăm așa cu
zgârcenie, adică îi alocăm timp foarte puțin și chiar îi furăm timpul. Dimineța și seara are și rugăciunea
timpul ei, vremea ei și iată că i-l furăm, și timpul acela îl dăm trupului sau somnului. Decât să mai fac
rugăciunea de dimineață mai bine mai dorm un pic, că-s obosit. Și am furat timpul rugăciunii. Sau seara sunt
obosit. Seara ar fi bine, ca sfat practic așa, să încercați să vă faceți rugăciunea mai repede nu înainte de a vă
culca. Acolo să faceți ce puteți, dar mai repede, pe la 4-5 după-masa deja e seară și poți să-ți faci rugăciunile
de seară frumos și după aceea mai faci și altceva. Dar dacă lași totul pentru înainte de a te culca, s-ar putea
ca atuncea să nu mai poți să te rogi.

Să știți că ne rugăm puțin pentru că nu-i lucru ușor. Noi, în general, facem mai mult ce-i mai ușor,
cum ne e mai ușor aceea facem. Deși pare un lucru simplu, un lucru ușor, un lucru la îndemâna tuturor,
totuși îl facem puțin pentru că-i greu. Știți că nu-i ușor să te rogi, dar e și Dumnezeu acolo. Chiar citeam în
Pateric că zicea un frate unui părinte: ce să fac, că atunci când mă pun să mă rog îmi vin tot felul de gânduri
și sunt obosit, îmi vine oboseală mare și ce să fac că nu mai îmi vine să mă rog? Zice: roagă-te. Dacă încep,
îmi vin alte gânduri și ce să fac după aceea? Păi, tu roagă-te în continuare, fă-ți pravila. Și dacă îmi vin iarăși
gânduri atunci ce să mai fac? Tu fă-ți pravila. Deci, cumva să nu intrăm în logica răului, că am tot pomenit
în seara aceasta de logica răului.
XXXIX

Rugăciunea e oglinda vieții. Dacă vrei să știi ce viață ai, roagă-te și atunci o să vezi. O să-ți vină în
cap aia, și aia, și aia. Aceea e viața ta. Ce vezi și ce trăiești atunci când te rogi, acela ești. Aceea e viața ta, pe
care o ai atunci când te rogi. Dacă ești împrăștiat atunci aceasta e viața ta. Dar dacă vrei să te întâlnești cu
viața ta, roagă-te, dacă vrei să-ți vezi viața, roagă-te.

Deci, este o oglindă a vieții, dar este și o oglindă nu numai ca să ne vedem, ci și ca să ne îndreptăm.
Și vedeți că dimineața, mai ales femeile stau un pic în fața oglinzii și nu le condamnă nimeni pentru treaba
aceasta că, merg în lume, trebuie să se pieptene, să se aranjeze, asta este. Bărbații stau mai puțin. Dar de ce
mergem cu sufletul răvășit atunci? N-ar trebui oare să stăm în oglindă și cu sufletul? Adică să-mi aranjez un
pic și sufletul, nu numai trupul, că nu-s numai trup, sunt și suflet. Și atunci cum să fac eu? În ce oglindă să
mă uit eu ca să-mi văd sufletul și să mi-l aranjez un pic, să nu mă duc așa? Păi, iată oglinda sufletului –
rugăciunea. Să stăm frumos la oglindă și pentru suflet, să ne rugăm frumos, să ne aranjăm sufletul frumos,
care poate s-a mai șifonat peste noapte, cine știe ce s-a mai întâmplat, ne curățim frumos, luăm
binecuvântare de la Dumnezeu pentru ziua care urmează și mergem aranjați. Și să știți că cam cum îți merge
rugăciunea de dimineață așa îți merge și ziua.

Părintele Pantelimon:
N-aș vrea să am eu ultimul cuvânt, dar aș vrea să adaug și eu ceva la aceasta, mai ales că e vorba de
ultima întrebare și cumva mi-e greu să mă despart de voi și vreau să mai trag un pic de timp. Una dintre
greșelile fundamentale pe care le facem noi în ziua de astăzi este aceea că am introdus capitalismul în
credință. Adică noi considerăm rugăciunea negociabilă și binele negociabil, că stau să mă gândesc dacă să
mă rog, dacă să nu mă rog. Pot să negociez cu rugăciunea, cu postul. Cu altele nu negociez: cu mâncarea, cu
somnul. Acelea nu sunt negociabile, dar rugăciunea este negociabilă. Mersul duminica la biserică este
negociabil, ș.a.m.d. Or, nu poți. Astea sunt chestiuni care nu sunt negociabile și trebuie să le definim foarte
clar ca nenegociabile.

Adică spoveditul regulat nu este negociabil. Trebuie să știi că este rânduială, nu să te gândești că mă
mai spovedesc când vreau, că mă rog când vreau, postesc când vreau. Nu. Sunt lucruri nenegociabile și
atuncea asta mă ajută foarte mult. Pe mine mă ajută să știu că sunt obligat să fac niște lucruri pentru că scap
de un stres, scap de tensiune. Când negociezi că să faci, că să nu faci, te gândești că poate ești obosit și încep
fel de fel de gânduri atunci să se desfășoare. Dar dacă știi că nu este negociabil, atunci îți faci timp. Dacă știi
că nu se poate să nu dormi, păi îți faci timp să dormi, dacă știi că nu se poate să nu mănânci, îți faci timp să
mănânci. Cum ar fi ziua, îți faci timp pentru lucrurile care nu sunt negociabile. Așa și credința trebuie să o
trecem în zona nenegociabilului. Adică dacă știi că e imposibil să te culci fără rugăciune, cât ai de ocupat, îți
faci timp, pentru că nu se negociază.
XL

Părintele Iustin:
Eu mi-am explicitat treaba aceasta și prin noțiuni matematice. Mie mi-a plăcut aritmetica,
matematica, de la grădință mi-a plăcut, deși n-am ajuns eu ceva în planul acesta, dar mi-a plăcut. Și atunci
îmi ziceam: uite, sunt funcții și constante. Care ar fi constantele în viața duhovnicească ? Păi, să țin post, să-
mi fac rugăciunile de seară și de dimineață, să-mi fac rugăciunile la masă, să zic și rugăciunea lui Iisus, să
merg la biserică duminica și în sărbători. Și am zis: astea sunt constante. Dacă sunt funcții, atuncea sunt
funcție de ceva, de aia, de aia, de aia, și în veac nu se mai realizează. E constantă, adică nu-i funcție de
nimic. Duminca mă duc la biserică orice ar fi și oriunde aș fi pe planeta aceasta mă duc la biserică duminica.
E duminică și mă duc la biserică. E constantă, nu e funcție.

Și așa am reușit eu să-mi lămuresc lucrurile și să știți că așa merge foarte bine. Dacă negociezi, cum
spunea părintele, deci dacă e o funcție, dacă-i variabilă e foarte greu să te potrivești. Dacă zici eu încerc să
merg duminica la biserică, dar acum să văd cum pot și eu, poate am musafiri, dar eu vreau, eu încerc,
numai să văd ce se poate, clar că o să ai lipsuri. Dar dacă zici merg, orice ar fi merg la biserică, am încheiat
subiectul. Sau e post și după post pun punct. E post și gata, oriunde aș fi țin post și gata. Uitați cum e la noi.
Eu n-am problema aceasta a postului că să mănânc de dulce în post sau să-mi fie poftă pe ceva. Nu. Că e
post, știu că e post și s-a terminat. Dar dacă ai zice eu încerc acum, să văd, poate n-am destul calciu, sau știu
eu cum o mai fi, e clară treaba. Și la diavol, dacă îi dai șanse și le joacă.

Părintele Pantelimon:
Noi foarte ușor ne putem convinge să nu ne rugăm. Foarte ușor îți poți găsi motive să nu te rogi, să
nu postești, e cel mai la îndemână lucru.

Părintele Iustin:
Aș vrea să terminăm cu gândul la Părintele Teofil și îmi vine în gând acum un cuvânt de la Părintele,
legat de ce s-a spus aici. Îl întreba Părintele Teofil pe un bunic de-al lui: Neniule, de ce trebuie să poștim?
Vă dați seama că nu știa bătrânul de ce trebuie să postească și de ce nu trebuie să postească. Cum mă, de ce
trebuie să postim? De ce trebuie să postim? Zice: că așa-i legea, măi copile, măi. Așa-i legea: să postim.
Doamne ajută! (Timișoara)