Studiul activităţilor corporale

Studiul modalităţilor de organizare a acţiunilor, strategiile de conducere a lor, ca şi detaliile

tehnice care asigură eficienţa maximă a gestului motric reprezintă nucleul de bază al ştiinţei educaţiei
fizice şi sportului. Filmarea cu viteze mari, folosirea traductorilor piezoelectrici şi a dispozitivelor
electronice de control a stimulilor, de înregistrare a reacţiilor şi prelucrare a informaţiilor, fac din
analogia mişcărilor o adevărată ştiinţă.
Pe baza tehnicilor moderne s-a dezvoltat chineziologia, fiziologia neuromusculară, ergonomia.
Analiza de tip biomecanic este firesc continuată şi completată cu studiile mai cuprinzătoare,
sintetice asupra acţiunilor şi activităţilor.
Prin definiţie activităţile au caracter complex, orientare spre scop, strategii de pregătire şi
desfăşurare, ele sunt sinteze de tip sintetic, cuprinzând acţiuni şi mişcări subsumate orientării structurii
proprii.
Psihologia, pedagogia, sociologia, mai ales ramurile aplicate, interdisciplinare ale acestora şi
metodica educaţiei fizice şi sportului -studiază astfel de fenomene sintetice, care constituie conduitele
generale ale indivizilor angajaţi în activităţile corporale, ludice, agonistice, recreative, gimnice sau
compensatorii. O dezvoltare mare au luat-o studiile cu privire la strategiile conduitelor tactice, la
algoritmii de învăţare-predare, la mecanismele interacţiunii umane în grupurile constituite pentru
activităţi specifice.
Tehnicile actografice, movografice, poligrafice (componente ale metodei observaţiei) dublate
de filmare, înregistrarea sonoră şi semnalul sonor servesc cercetătorul care îşi propune cunoaşterea cât
mai obiectivă a manifestărilor globale ale omului.
În ultimul timp au apărut o serie de termeni care îşi propun să denumească cât mai sugestiv o
disciplină, activitate sau fenomen. Astfel, Kiphard propune termenul de "motologic" pentru o nouă
ştiinţă, care studiază personalitatea şi care are ca obiect "motricitatea umană ca unitate funcţională a
percepţiei, trăirii, a gândirii şi acţiunii". Motologia cuprinde, ca domenii potenţiale, studiul dezvoltării
motrice (geneza mişcării), diagnosticul motor şi terapia prin mişcare.
După acelaşi autor (Kiphard) "fenografia" are ca obiect studiul mişcării aşa cum este ea
realizată (forma mişcării) şi care se prezintă direct observaţiei, fiind obiectivată prin metodele
cinematografice. Scopul constă în analiza structurii şi vizualizarea caracteristicilor figurale şi dinamice
ale formelor motrice şi calităţilor lor.
"Motografia" este metoda de înregistrare a mişcărilor sub formă de trasee (urme);
a) luminoase, ca: stereo-motografia (motografia spaţială),
b) motogrammetric, prin asocierea motografiei cu fotogrammetria pentru studiul acceleraţiei
de-a lungul unei curbe în trei dimensiuni;
c) tehnica infraroşu, razele infraroşii neinfluenţând vederea persoanelor;
d) imagini instantanee pentru prelucrarea imediată.

Activitate, acţiuni, acte motrice.

Activitatea este ansamblul acţiunilor desfăşurate de om după anumite strategii, cu mijloace
adecvate, în vederea atingerii unui scop progres", în domeniul nostru activităţile sunt de ordin
psihologic, pedagogic, sociologic: activitate de învăţare, antrenament, timp liber, etc. Aceste activităţi
se pot desfăşura individual sau în grup, activitatea este desfăşurată de antrenor, sportiv, arbitru, elev,
ş.a. în general, activitatea este constituită din conduita individului sau echipei, exprimată în acţiuni şi
acte motrice şi desfăşurată intenţionat, după strategii exersate (algoritmi, deprinderi) sau create
spontan (rezolvări euristice).
Acţiunile motrice sunt sinteze de acte motrice care răspunde rezolvării unei sarcini imediate.
Ele constituie conţinutul activităţii.
Acţiunile motrice constituiedomeniulş de studiu al tehnicii al pedagogiei speciale (didactica
educaţiei fizice şi sportului).
Actele motrice sunt expresia cea mai simplă a reacţiilor adaptative ale individului la situaţiile
concrete în care el se află, din necesitatea dialogului cu natura, cu alţii sau cu sine.
Actele motrice vor constitui materialul de construcţie al acţiunilor care urmăresc efect
adaptativ, precis, concret. Actele motrice mai sunt numite şi gesturi motrice.
1
 Actele motrice sunt studiate în mod deosebit de biomecanica, cercetarea analitică oferind
indicaţii pentru creşterea eficienţei lor.
Investigaţiile ştiinţifice ale activităţilor şi acţiunilor motrice au scop analitic şi scop sintetic:
Analitic: Studiul mişcărilor elementare şi al acţiunilor (în afara studiilor fundamentale ale
biomecanicii, fiziologiei neuro-musculare, biochimiei, psihomotricităţii), va urmări cunoaşterea şi
perfecţionarea tehnicilor celor mai eficiente;
Sintetic: Studiul activităţilor va releva strategiile tactice optime de operare în diferite situaţii şi
condiţii, structura cea mai favorabilă a dirijării acestor activităţi în vederea obţinerii randamentului
maxim.
Studiul oricărui fenomen este calitativ şi cantitativ. Cantitatea este însuşirea specifică oricărui
obiect sau fenomen şi-1 deosebeşte pe acesta de altele. Calitatea se exprimă sub forme diferite, unele
dintre ele putând fi cuantificate.
Vom considera caracteristici ale lucrurilor şi fenomenelor pe care le studiem acele însuşiri,
particularităţi, trăsături care sunt distinctive şi constituie specificul acestor lucruri sau fenomene.
În cercetarea activităţilor şi acţiunilor sunt situaţii în care diferenţele dintre fenomenele
observate sunt de ordin calitativ, aprecierea făcându-se prin calificative, care uneori se exprimă şi în
note. De asemenea, sunt deosebit de multe manifestări (fenomene) care au frecvenţă mare sau care,
exprimând performanţe, pot fi măsurate în sistemele metrice existente.
Denumind parametri numai acele valori ale actelor motrice care pot fi exprimate în unităţi de
măsură.
Aria de investigaţie în domeniul activităţilor corporale cuprinde două dimensiuni: pe o
dimensiune distingem subiectul cu condiţiile şi caracteristicile mişcărilor sale, iar pe cealaltă diferitele
modalităţi de manifestare a acestor mişcări în situaţii diferite.
Astfel: SUBIECTUL
A. Evoluţii individuale
- solitare - planorism, paraşutism, scufundări;
- succesive - gimnastică, patinaj artistic, atletism-sărituri, schi-coborâri, slalom şi sărituri;
- paralele - atletism, înot (curse pe culoare), tir;
- opozitive - box, lupte, scrimă;
- cu aparate ca mijloc de deplasare, cu suport pentru mişcare, cu element performanţial (planor,
schiuri, bârnă, floretă, suliţă, etc.).
B. Evoluţii în cuplu
- coordonat - canotaj;
- cooperant simultan - patinaj perechi;
- cooperant alternativ - tenis dublu;
C. Evoluţii în grup (echipe)
- coordonat
- simultan
- contra echipă
(contact direct).
D. În condiţii de mediu
- sol, apă, aer
- altitudine
- iarnă, vară
- canotaj;
- paraşutism;
- fără contact direct - volei;
- interacţiuni opozitive - fotbal, rugby
- atletism, înot, planorism;
- alpinism;
- schi, golf.
E. Caracteristici individuale (numai cele legate de mişcare)
- tip somatic;
- caracteristici ale: sistemului muscular;
2
- sistemului nervos central; sistemului neuro-muscular;
- psihomotricitate;
- capacitatea de performanţă;
- capacităţi psihice;
- capacitatea de refacere;
- capacitatea motrică = viteză + rezistenţă + îndemânare + mobilitate + elasticitate + echilibru;
- condiţie fizică (fitness);
- capacitatea de învăţare şi progres;
- particularităţi în execuţie (stil).
Activităţile.
A. Aspectul global
B. Aspect operaţional:
C. Aspectul metodic:
D. Aspectul psihopedagogie:
- lecţie şcolară;
- antrenament;
- concurs;
- joc;
- timp liber;
- camping, caravane turistice;
- învăţare - dezvăţare - transfer;
- perfecţionare (supraînvăţare);
- strategii tactice - în învăţare;
- în aplicare practică (concurs);
- strategii - creativitate;
- conţinut; ~ dozare;
- durată;
- varietate;
- adecvare, eficienţă;
- activism;
- interes;
- oboseală;
- interacţiuni profesor-elev, între elevi şi integrare sportivă (în activitate şi grup);
Acţiunile
A. Aspectul global:
- Tehnica gestului motric:
- tehnica mersului şi alergării;
- tehnica săriturilor;
- tehnica aruncărilor;
- tehnica conducerii propriului corp în situaţii deosebite (gimnastică);
- tehnica conducerii aparatelor şi maşinilor (mânuire, pilotare, manevrare);
- Caracteristici ale deprinderilor, ca tehnici perfecţionate prin exersare:
- deprinderi fine - declanşarea focului în tir (echilibru, ochire);
- deprinderi intermediare - aruncarea liberă la coş;
- deprinderi mari - evoluţii în gimnastică, schi, lupte, etc;
- Aspectul funcţional:
- capacitatea motrică;
- capacitatea de performanţă;
- fitnessul;
- capacitatea operaţională, decizie, creativitate.
B. Aspectul analitic
- Caracteristici şi parametri biomecanici ai:
- formei;
- structurii;
3
 - eficienţei acţiunii;
- Caracteristici şi parametri biomecanici ai:
- coordonării şi corectitudinii;
- vitezei;
- forţei;
- spaţiului acţiunii;
Mişcările
A. Caracteristici cinematice (de traiectorie, viteză şi acceleraţie);
- spaţiale (deplasare, traiectorie);
- temporale (momentul de timp, durata, tempoul, ritmul);
- temporal-spaţiale (viteza, viteza unghiulară, acceleraţia).
corpunlor);
- inerţiale (masa, momentul de inerţie);
- de forţă (statică, dinamică, distanţa de contact: externă internă, constantă, variabilă);
- aplicaţii la biomecanica: forţă de gravitaţie, de inerţie, d e rezistenţă a mediului, de reacţie a
reazemului, de tracţmne musculară, de contracţie pozitivă.
Tehnici şi instrumente pentru analiza mişcărilor.
În ultimul timp, s-a impus termenul chineziologie, care-1 substituie pe cel de biomecanica.
Chineziologia este disciplina care studiază mişcarea umană în toată complexitatea ei, din trei puncte
de vedere fundamentale:
1. psihologie;
2. fiziologie;
3. mecanic (biomecanic);
Cinematica este parte a mecanicii şi se ocupă cu studiul caracteristicilor temporale şi parţiale a
mişcărilor, făcând abstracţie de forţele care le produc. Mărimile utilizate pentru descrierea mişcărilor
sunt în principal; - traiectoria (lungimea); - unghiul; - timpul; - viteza; -acceleraţia; - viteza unghiulară;
- acceleraţia unghiulară;
Cinetica sau dinamica este acea parte a mecanicii care studiază forţele care produc sau
modifică mişcarea. Mărimile caracteristice sunt: - masa; - gre.utatca; - forţa; - impulsul; - momentul
forţei.
Analiza mişcărilor umane.
A. Analiza calitativă
Prezintă două aspecte importante:
1. Analiza nominală, de identificare şi numire a componentelor mişcării.
Diferenţierea mişcărilor constă în stabilirea unui sistem de termeni pe baza căruia se face
recunoaşterea şi identificarea unei mişcări, aşa cum există ea. În biomecanică, în descrierea mişcărilor
se folosesc termeni ca: linear, unghiular, parabolic, circular, etc.
2. Analiza evaluativă, continuă analiza nominală pentru a diferenţia mişcările între ele după
anumite caracteristici.
Termeni comparativi ca: mai mare, mai înalt, mai rapid, mai precis sunt frecvent utilizaţi în
clasificarea evaluativă.
B. Analiza cantitativă se referă la stabilirea mărimii variabilelor
Variabilele mişcării sunt cuantificate fie prin operaţii de numărare, fie de măsurare. Când
cantităţile pot fi descrise prin numărare, se numesc discrete, iar când nu pot fi descrise prin numărare,
ele se numesc continue.
Variabilele cantitative ale mişcărilor umane sunt: durata, spaţiul şi forţa.
Din variabilele de bază cantitative se derivă cantităţi măsurabile ca: viteza, acceleraţia, energia,
etc.
C. Analiza observaţională se referă la analiza realizată de cercetător a "performanţelor" reale, a
comportamentului în condiţiile fireşti ale concursului, antrenamentului, ale terenului sau sălii.
Cea mai simplă tehnică de analiză este observarea fenomenologică pe baza simţului, văzului,
prin care este apreciată execuţia unuia sau mai multor subiecţi. Nevoia de obiectivitate obligă
cercetătorul să utilizeze o tehnică de înregistrare şi cuantificare.

4
 Fenografia este acea tehnică prin care se studiază forma unei mişcări, aşa cum este ea
percepută şi obiectivată prin cinematografie. Este vorba de analiza structurii mişcării şi vizualizarea
caracteristicilor figurale şi dinamice ale formei acesteia din punct de vedere a calităţii ei.
Pentru o analiză cât mai structurală, cercetătorul întocmeşte "liste de control" după care sunt
grupaţi itemii observaţiei:
- scopurile generale ale activităţii;
- structurile secvenţionale ale mişcărilor şi modalităţilor de coordonare dinamică;
- cele mai frecvente greşeli care se produc;
- factorii interni şi externi care influenţează sau determină comportamentul motric.

D. Analiza pe baza înregistrărilor

Obiectivitatea observaţiei este asigurată de înregistrările cât mai specifice realizate cu
aparatură şi dispozitive adecvate (mecanice, electronice, optice).
Instrumente software, după Jerry N. Barham, sunt testele creion-hârtie, tabelele şi graficele de
înregistrare şi scalele de evaluare.
Instrumentele hardware sunt toate dispozitivele, aparatele, sj instalaţiile care obiectivează,
măsoară sau înregistrează mişcările §j caracteristicile lor.
E. Analiza pe baza "reducţiei" şi prelucrării datelor Reducţia este transferarea datelor inducţiei
în aserţiuni cu caracter simplificat, generalizator. Datele înregistrate trebui transformate, grupate,
sintetizate, condensate pentru a fi mai bine folosite.

Studiul comportamentelor complexe, înregistrarea acţiunilor prin tehnicile actografice şi

movografice.
Tehnicile folosite în studiul comportamentelor complexe, aparţin metodei observaţiei, de aceea
se impune prezentarea condiţiilor observaţiei sistematice (descriptiv-analitice).
Condiţiile obligatorii de organizare a observaţiilor sunt:
1. Stabilirea obiectivelor, adică ce anume observăm, Aceasta depinde de tema de cercetare, de
ipotezele ei şi de nivelul de pretenţie.
2. Definirea comportamentelor supuse observaţiei. Fiecare indicator va fi bine precizat, dar şi
complet.
3. Stabilirea subiecţilor care vor fi observaţi. Eşantionul să fie selecţionat în acord cu
obiectivele.
4. Unde şi când se fac observaţiile.
Locul şi condiţiile în care evoluează subiecţii nu trebuie să influenţeze comportamentele
motrice ale subiecţilor. Ele trebuie menţinute constante sau cât mai asemănătoare. Sezonul şi orele în
care se desfăşoară activitatea să fie, de asemenea, controlate.
5. Durata şi periodicitatea observaţiilor. Observaţia trebuie să fie de durată şi să fie repetată
cât este necesar.
6. Alegerea sistemului de observare şi a instrumentelor. Sunt mai multe sisteme de observare,
dar oricare dintre ele evidenţiază:
a) tipul de comportament observat;
b) funcţia lui;
c) durata lui;
d) interacţiunile sau interrelaţiile dintre comportamente (profesor - elev);
Instrumentele: fişe sau formulare de observaţie, cronometre, cronografe, poligrafe, camere de
luat vederi, etc.
7. Verificarea "scenariului" şi a instrumentelor, într-o şedinţă pilot, pe un eşantion neutru, apoi
acomodarea cercetătorului şi a subiecţilor cu situaţia de analiză. Familiarizarea cercetătorului cu
instrumentele de lucru este absolut necesară.
8. Gruparea şi interpretarea datelor. De la început se au în vedere modalităţile de însumare şî
centralizare a datelor prin tabele, în vederea analizei statistice.
Analiza lecţiilor de educaţie fizică şi sport
Ţinând cont că organizarea şi desfăşurarea lecţiilor depinde de o serie de factori, analiza lor
trebuie să se facă diferenţiat, sub aspectul tipului de lecţie şi conţinutul ei. Această analiză presupune:
5
 -observarea fenomenului;
-evaluarea, în lumina unor criterii bine stabilite;
-explicarea diferitelor aspecte rezultate din analiza observaţională;
-sugerarea sau recomandarea remedierilor ce se impun;
Analiza lecţiilor, trebuie să se realizeze în baza unei fundamentări teoretice specifice ce
vizează:
1. Teoria instruirii. Având în vedere faptul că lecţia este un fenomen eminamente pedagogic,
cel ce o analizează (studiază), trebuie să fie un expert în înţelegerea şi interpretarea evenimentelor
interne şi externe ale instruirii, iar cunoaşterea mecanismelor şi teoriile învăţării, cu specificul în
domeniul nostru de activitate, este absolut necesară.
2. Teoria interacţiunii sociale. Cel ce analizează lecţia trebuie să cunoască teoriile privind
comportamentul psihosocial, pentru a fi în măsură să descrie şi să înţeleagă relaţiile şi interrelaţiile
profesor-elev; elev-elev; profesor-clasă. (în ultimii ani s-au formulat două sub-teorii:
a) teoria comportamentală de esenţă psihologică-empirică;
b)teoria fenomenologică, hermeneutică, de explicare prin semnificaţii şi simboluri).
3. Concepţia clară despre obiectivele educaţiei fizice şi sport şi interferenţele lor.
Tipologia obiectivelor instructiv-educative
1. Obiectivele nivelului I (numite şi finalităţi), se referă la scopuri pe termen lung, sunt
specifice tipului de organizare socială.
2. Obiectivele nivelului II (obiective de programă), sunt deduse din nivelul I şi constau din
obiectivele educaţiei fizice generale şi pe grad de învăţământ.
3. Obiectivele nivelului III (obiective evaluative sau operaţionale). Descriu comportamentele
"preferenţiale" ale elevului, (ce ştie să facă elevul). Aceste obiective sunt formulate în termeni
comportamentali cognitivi, afectivi şi psihomotrici.
Obiectivele educaţionale (instructiv-educative) se formulează în schimbările produse la elevi
ca urmare a experienţei de învăţare.
În analiza lecţiei de educaţie fizică trebuie avute în vedere trei probleme:
1. a) Stabilirea sarcinilor în funcţie de şcoală şi caracteristicile populaţiei şcolare, cerinţele
sociale, nevoile investigaţiei.
b) Cunoaşterea filosofiei profesorului şi atitudinii elevilor, raportate la principiile psihologiei
învăţării.
2. Precizarea sistemului de evaluare, inclusiv a sistemului de notare, cu stabilirea variabilelor şi
a definiţiilor lor operaţionale.
3. Evaluarea critică a programelor, a modului de operaţionalizare în perspectiva relaţiei
profesor-elev şi ambianţei.
Analiza lecţiei de educaţie fizică şi sportivă va urmări evidenţierea felului în care diferite
variabile, contribuie la eficienţa acesteia.
Eficienţa se judecă în funcţie de atingerea obiectivelor (generale, specifice şi operaţionale) şi
realizarea efectelor psiho-fiziologice.
După M. Pieron (35), indică următoarele variabile, care stau la baza realizării efectelor;
a) durata activităţii elevilor;
b) numărul repetărilor unui exerciţiu;
c) durata fiecărei sarcini;
d) timpul neproductiv;
e) comportamente în afara sarcinilor specifice.
- modul în care elevii realizează obiectivele instruirii;
- modul în care elevii stăpânesc comportamentele pe care le-au exersat;
- măsura în care sunt atinse obiectivele de tip cognitiv, social, moral şi
psihomotric;
- nivelul capacităţilor motrice (determinat prin probe de control);
- reactivitatea la efort (T.A., revenirea după efort).
Tehnicile cinematice, fotografice şi cinematografice.
Fotografia, cronofotografia, chinograma

6
 Instantaneul fotografic poate fi util în surprinderea unei trăsături, a stării sau conduitei
subiectului, ca de exemplu "statusul fizic", fizionomia de efort sau relaxarea. Instantaneul tehnic va
surprinde elementul sau momentul cheie al execuţiei.
Utilizarea fotografiei se recomandă, mai ales în documentarea cu caracter general şi în munca
pedagogică cu începătorii.
Cronofotografia este realizată prin expunerea multiplă a aceluiaşi suport fotosensibil (film sau
placă) utilizându-se un obturator cu o anumită frecvenţă şi deschidere - Timpul de expunere trebuie să
fie foarte scurt, fondul pe care se proiectează subiectul cât mai inclus, pentru ajiu reflecta lumina şi a
supraexpune filmul.
În prezent subiecţii sunt marcaţi cu pastile reflectorizante sau pastile care iluminează
intermitent de la o sursă de curent portativă şi prevăzută cu vibrator reglabil sau diode emiţătoare de
lumină-pulsatorii.
In analiza biomecanica modernă se realizează cronofotografii în tehnici moderne, în funcţie şi
de felul cronometrării utilizate.
a) cu obturatorul deschis, sursa de lumină fiind întreruptă periodic prin intermediul unui
dispozitiv rotativ (tehnica harey);
b) cu obturatorul deschis, subiectul fiind luminat cu intermitenţă (fotografie prin lumină
intermitentă).
Ciclograma. Principiul este acelaşi cu al cronofotografiei. Diferenţa constă din faptul că în faţa
obiectivului nu se mai află obturatorul cu fontă. Pe film sau pe placă se imprimă urmele luminoase ale
beculeţelor, a căror mişcare în plan vertical şi lateral va permite analiza diferitelor segmente şi ale
corpului în spaţiu.
Ciclograma continuă se realizează pe film în mişcare. Subiectul aflat în mişcare şi prevăzut cu
"mărci" sau becuri, va lăsa pe filmul în mişcare traseul mişcărilor sale, aparatul rămânând pe trepied.
Chinograma este o succesiune de momente ale unui act motric, numărul lor fiind dat de durata
acestui act şi de frecvenţa cadrelor pe secundă.
În cercetările de mare precizie se utilizează aparate speciale de luat vederi, cu câteva mii de
imagini pe secundă. În sport, 300 imagini pe secundă permit o analiză foarte fină a dinamicii
mişcărilor observate.
Tehnica înregistrărilor video şi analiza lor.
Înregistrarea şi redarea video prezintă aceleaşi avantaje ca filmul: posibilitatea analizei cadru
cu cadru, a analizei încetinite sau accelerate şi, evident, posibilitatea proiectării mărite pentru
efectuarea de conturograme şi calcule ale traiectoriilor şi unghiurilor.
Redarea înregistrărilor video în scopul analizării biomecanice necesită o instalaţie profesională.
Analiza după film a caracteristicilor spaţiale
Forma generală a unei mişcări se poate traduce grafic prin desenarea conturului şi astfel
obţinându-se conturograma. Aceasta se realizează astfel: se proiectează pe hârtie sau pe ecranul unui
aparat de citit microfilme pe care s-a aşezat o hârtie transparentă, filmul cuprinzând mişcarea care ne
interesează. Se proiectează fiecare fotogramă aleasă, trasăm cu creionul conturul subiectului din
fiecare fotogramă. Dacă mişcarea este rapidă, conturograma se face prin proiectarea fotogramelor la
intervale mai mari ( expunere din 5 în 5).
Chinograma-contur permite analiza de timp, unghiuri viteze unghiulare.
Analiza duratelor prin intermediul imaginilor din film.
Duratele actelor filmate se stabilesc direct cel mai exact dacă în câmpul imaginii se plasează un
cronoscop, sau dacă în cameră este încorporat un dispozitiv - timer - de marcare directă pe film.
În lipsa lor, durata unei acţiuni motrice se deduce după numărul cadrelor de film înmulţite cu
frecvenţa de filmare de 24/sec, durata rezultă din (30-1) cadre x 1/24 = 1,208 sec. (I-a imagine se ia ca
punct de referinţă şi se scade din totalul de imagini care cuprind acţiunea care ne interesează).
Succesiunea fazelor unei mişcări compuse se poate măsura aplicând aceeaşi regulă. Datele
obţinute se înscriu pe diagrama de timp sau cronograme lineare şi circulare.
Cronogramele fracţionate se alcătuiesc în cazul mişcărilor ciclice, pentru fiecare segment în
parte, care participă la mişcare.
Cronogramele circulare se construiesc pentru ciclurile întregi ale mişcărilor, cum ar fi, de
exemplu, alergarea, mersul (pasul dublu), vâslitul. Un ciclu întreg este egal cu 360E. Fiecărei
7
fotograme i se calculează numărul de grade corespunzător şi care se deduce din formula: If = 360E /
(n-1), unde n-1 este totalul de cadre în care este cuprins ciclul. Fiecărei faze i se trece apoi valoarea
arcului de cerc propriu, în raport cu numărul de cadre în care este prezentă.
Analiza pe film a vitezei şi acceleraţiei mişcărilor Traiectoria unei mişcări (spaţiul mişcării)
este măsurată prin calcul (condiţia este ca filmarea să fi fost efectuată cu terenul jalonat sau prevăzut
cu cadru grilă). Viteza rezultată din raportul dintre lungimea traiectoriei şi durata mişcării dedusă din
numărul de cadre care cuprind mişcarea respectivă.

Mişcarea unghiulară (care se produce în jurul unui centru de rotaţie sau axă) poate fi măsurată
cu raportorul pe imaginea prelucrată grafic.
Viteza unghiulară (W) este definită ca rată a deplasării în timpul scurs.
Relaţia dintre viteza lineară (V) şi viteza unghiulară (W) este dată de formula :
V = r xW (r = raza).
Tehnici pentru studiul caracteristicilor temporale, spaţiale, de viteză şi acceleraţie a
mişcărilor.
Mişcările corporale şi mişcările obiectelor utilizate în activităţile corporale se caracterizează
prin indicatori de durată, traiectorie şi distanţă, viteză şi acceleraţie, energie.
Studiul acestor mişcări presupune înregistrarea obiectivă a indicatorilor şi măsurarea lor,
traducerea lor în unităţile de măsură standard. In afara acestor indicatori măsurabili - parametri -
mişcările corporale au particularităţi care sunt rezultatul aprecierii calitative, apreciere de tip
pedagogico-metodic. Astfel de caracteristici sunt uşurinţa, eleganţa, încadrarea, expresivitatea şi sunt
rezultate ale nivelului de adaptare a mişcărilor la condiţii şi cerinţe.
Durata şi succesiunea constituie dimensiunile temporale ale mişcărilor. Măsurarea lor se face
prin tehnicile cronometriei. În activitatea de educaţie fizică şi sport vom măsura durate ale lecţiilor sau
părţilor acesteia, ale unei alergări de viteză sau de rezistenţă, a execuţiei în gimnastică, ale latenţei la
start, etc.
Succesiunea în timp a unor mişcări sau elemente ale mişcărilor se exprimă în timp şi în ritm.
Tempoul este măsura frecvenţei elementelor de mişcare pe unitatea de timp (ex. frecvenţa de
vâslire, frecvenţa paşilor, etc.).
Ritmul reprezintă structura temporală a unor mişcări care se repetă şi prezintă accente şi
anumite raporturi între părţile care alcătuiesc această structură.
Instrumentele de măsură şi înregistrare a duratei sunt:
- cronometrele;
- cronografele - dispozitive de înregistrare grafică a duratelor;
- dispozitive şi instalaţii de traducere a unor mărimi de altă natură în mărimi temporale, ca de
exemplu: bastonul căzător (pentru timpul de reacţie);
-spidograful Abalakov sau instalaţiile de transcriere a succesiunii unor sunete în indicatori de
durată, tempo sau ritm, sau transformarea mărimilor de pe film în durate ale execuţiilor, etc.
- sistemele de declanşare - oprire a cronografelor sau cronometrelor.
Măsurarea caracteristicilor spaţiale ale mişcării
Caracteristicile spaţiale ale mişcărilor şi acţiunilor pot fi studiate pentru ele însele, ca parametri
caracteristici sau ca măsură de referinţă pentru definirea altor caracteristici, cum este viteza sau
detenta (înălţimea săriturii indicând forţa subiectului).
Principalele caracteristici spaţiale sunt exprimate în poziţia, distanţa, mărimea, forma,
întinderea obiectelor lumii reale.
Spaţiul este tridimensional (infinit, omogen şi izotop), prin dimensiunile sale se poate preciza
poziţia unui obiect în raport cu un punct de referinţă.
Mişcările corporale şi mişcările obiectelor în spaţiu au ca elemente definitorii poziţia şi
traiectoria.
Poziţia se va defini prin sistemul de coordonate (x, y, z) iar traiectoria prin caracteristicile
metrice (lungimea drumului parcurs pe această traiectorie) şi fizice (rectilinie, curbilinie).

8
 Alte caracteristici ale mişcărilor cum sunt amplitudinea şi forma se reduc în cele din urmă, la
poziţii şi succesiuni de poziţii pe o anumită traiectorie.
Studiul caracteristicilor spaţiale se face în strânsă legătură cu caracteristicile de timp şî energie.
Pentru măsurarea lungimilor se utilizează: ruleta, banda metrică, vizoare optice şi electronice,
compasul, hodograful.
Compasul este un instrument vechi utilizat în măsurarea terenurilor. Are o deschidere de 2 - 2,5
m . Pentru distanţele lungi se folosesc hărţile topografice.
Podometrul este un captor în formă de ceas, prevăzut cu un balansoar mecanic, care la şocul
produs de pasul drumeţului marchează o cifră în plus. Având pasul etalonat, turistul poate cunoaşte
distanţa aproximativă parcursă.
Hodometrui este o instalaţie având o roată (de bicicletă) care rulează pe sol, fiind prevăzută cu
un contact care marchează fiecare rotire pe un contor. Circumferinţa roţii, înmulţită cu numărul
rotirilor va da lungimea drumului parcurs.
Măsurarea lungimilor paşilor într-o alergare de viteză se efectuează direct, după urmele lăsate
pe pistă, în afară de datele metrice, studiul lungimilor paşilor la acelaşi alergător într-o perioadă de
timp indică nivelul stabilităţii stereotipului dinamic cortico-neuro-motric.
Distanţele parcurse de un sportiv într-un joc pot fi apreciate destul de precis folosind
transpunerea traseului din teren pe macheta tipărită a acestuia. Traseul de pe machetă se "citeşte" cu
"curbimetrut" -instrument de măsurare a distanţelor pe hartă - urmărind drumul înscris pe machetă.
Indicatorii cifrici înscrişi de pe cadranul curbimetrului, înmulţiţi cu raportul de reducere a machetei
faţă de teren (scara machetei) vor da lungimea terenului parcurs de sportiv.
Măsurarea unghiurilor care exprimă schimbarea poziţiilor corpului într-o articulaţie oarecare
sau limitele în care se face mişcare (mobilitate articulară) se efectuează cu goniometrul.
Măsurarea vitezei şi acceleraţiei mişcărilor.
Viteza (raport spaţio-temporal) are semnificaţii şi aspecte diferite în activităţile corporale:
viteza de reacţie, de repetiţie, de executare, de deplasare, de accelerare.
Viteza de reacţie, mai corect timpul de reacţie (T.R.), este durata perioadei latente a unei reacţii
la un semnal cunoscut sau la unul din mai multe semnale (la alegere).
Pentru formele concrete de manifestare a T.R. (la start în atletism, lovitura de la scrimă sau
box) se utilizează instalaţii adecvate: contacte care se închid la declanşarea focului şi se deschid la
ridicarea braţelor de pe pistă, sau Ia desprinderea piciorului de pe bloc-starl.
Instrumentele de măsură pot fi cronografe, cronoscoape sau poligrafe (cu V=10cm/s).
Viteza de repetiţie reprezintă tempoul maxim al unei mişcări fără nici o încărcătură, pe un
traseu foarte scurt, de ordinul a câţiva milimetri - la proba "tapping" - sau de câţiva centimetri Ia
probele de "teren".
Proba "tapping" constă în efectuarea cu cea mai mare viteză, timp de şase secunde, a unei bătăi
la o cheie de contact (tip Morse) legată de un contor, sau cu creionul pe o bandă de hârtie ce se
deplasează uşor, pentru a nu se suprapune punctele. Numărul de puncte sau bătăi indică viteza de
repetiţie. Proba se face atât pentru mână cât şi pentru picior, cu chei adecvate,
Viteza de execuţie. Termenul se foloseşte pentru mişcările şi acţiunile cu traiectorie foarte
scurtă, fiind foarte apropiat de T.R. Astfel de mişcări care necesită execuţie rapidă sunt în box, scrimă,
aruncările la coş sau la poartă.
Măsurarea vitezei de execuţie a unor astfel de mişcări se face cu tehnici asemănătoare
măsurării T.R. Adică:
1. Un cronograf sau un cronometru electronic pus în acţiune de
2. Un releu sau contact care este acţionat de semnalul la care sportivul trebuie să reacţioneze şi
3. Un întrerupător acţionat de finalul actului motric.
Măsurarea vitezelor parţiale, în cursele de semifond şi fond, vitezele parţiale pot fi măsurate
destul de uşor cu cronometrul cu dublu stop sau cu un aparat de tip poligraf sau actograf pe care se
înscriu semnale de timp la trecerea sportivului prin faţa reperelor.
Studiul caracteristicilor de forţă şi energie a mişcărilor.
Forţa este definită ca fiind capacitatea organismului de a învinge, prin contracţii musculare, o
rezistenţă sau măsura acţiunii mecanice a unui corp asupra altui corp - F=ma.

9
 Varietatea sub care se întâlneşte forţa şi faptul că prezintă oscilaţii în momente diferite de timp,
determină măsurarea şi înregistrarea cu valori maxime la una sau mai multe grupe musculare, prin
utilizarea unei aparaturi variate, concepută şi adoptată pentru cele mai variate forme de manifestare
(tracţiune, împingere, menţinere, lovire etc.).
Dinamometria se bazează pe folosirea dinamometrelor din cele mai variate construcţii, toate
având la bază proprietăţile elastice ale diferitelor materiale.
Dinamometrul palmar este construit dintr-un arc oval, prevăzut în centrul său cu un dispozitiv
simplu bazat pe pârghii şi cu un ac ce arată, pe un cadran, valoarea forţei flexorilor palmari.
Dinamometrul cu arc, cu variante diverse, este utilizat pentru măsurarea forţei maxime, a
preciziei reproducerii unei mişcări şi rezistenţei diferitelor grupe musculare.
Platformele sau mecanismele dinamografice permit studiul dinamicii forţei în timp, la sărituri
sau în startul probelor de viteză.
Tensiometrul este un dispozitiv de înregistrare a forţei diferitelor grupe musculare bazat pe
presiunea exercitată de un cablu inextensibil asupra unui sistem de măsurare.
Metode şi tehnici pentru măsurarea detentei.
Săritura în înălţime de pe loc sau cu elan de 2-3 paşi este cel mai simplu procedeu de măsurare
a detentei. Pentru aceasta este necesar să se însemneze pe un panou vertical sau pe perete înălţimea
executantului cu mâna întinsă în sus, în dreptul degetului mijlociu, după care acesta execută săritura şi
lasă o urmă (pe panou sau pe perete).
O. Ungureanu (Iaşi) a imaginat un aparat care constă dintr-o bandă motrică rulată pe un tambur
care nu se mişcă liber. Banda este prinsă de o centură care se leagă în jurul taliei subiectului, capătul
liber al benzii matrice este fixat pe sol; subiectul efectuează o săritură pe verticală, timp în care se
derulează şi banda pe tambur.
Înaintea săriturii şi după aterizare se citesc datele din dreptul tamburului, după care se face
diferenţa care exprimă valoarea detentei.
Măsurarea detentei se face şi prin metode mecanografice, care au la bază un aparat compus din
resoarte şi dispozitive de înregistrare care oferă date despre desprinderea pe verticală.
Cu ajutorul mecanografului se recoltează următoarele date:
- profunzimea genofîexiunii;
- înălţimea săriturii;
- timpul în care se efectuează genoflexiunea, întinderea piciorului şi zborul;
- durata pauzei din timpul inferior al genofîexiunii;
- numărul de sărituri în unitatea de timp;
- puterea dezvoltată în timpul săriturii.
Metoda Miron Georgescu este o probă standard care foloseşte o mişcare naturală, neinflueţată
de tehnică şi constă în desprinderea pe verticală.
Subiectul este supus unei probe care constă din:
1. Executarea unei desprinderi de sol la un semnal luminos, înregistrându-se timpul de reacţie.
2. Executarea a trei sărituri izolate, cât mai înalte, de pe loc, înregistrându-se pentru fiecare
săritură, timpul în care subiectul nu are contact cu solul.
3. Executarea a 30 sărituri legate (ca mingea), cu condiţia obţinerii la fiecare săritură a
maximului de înălţime cu timp de contact cât mai scurt cu solul. Se înregistrează pentru fiecare
săritură atât timpul în care subiectul nu are contact cu solul (ts), cât şi cel în care se află în contact (tj).
Prin folosirea acestei metode se determină parametrii:
- timpul de reacţie (T.R.);
- detenta maximă (H);
- media înălţimii celor 30 sărituri - detenta medie (h);
- viteza de repetiţie (V.R.);
- capacitatea de explozie (C.E.);
- rezistenţa anaerobă (R);
- puterea medie (P).
Măsurarea forţei şi anduranţei musculare.

10
 Muşchii capului deţin energia necesară forţei de contracţie pentru menţinerea unei anumite
poziţii, deplasării corpului sau împingerii şi tragerii obiectelor de la sau spre el. Orice activitate
necesită o cantitate de forţă.
Dezvoltarea forţei este obiectiv de bază în obţinerea performanţei în sport.
Forţa statica reprezintă maximum de forţă efectivă care se aplică dintr-o dată asupra unui
obiect imobil, de către individul aflat într-o poziţie imobilă, standardizată. Forţa statică se referă la
contracţia statică sau izometrică.
Forţa dinamică relativă. Performanţa de forţă a individului trebuie raportată la greutatea
corpului său după formula: Forţa dinamică relativă a subiectului = Performanţe de forţă / Greutate
corporală.
Criteriul greutăţii corporale este utilizat în stabilirea categoriilor în haltere, lupte, box, întrucât
forţa dinamică este efectiv relativă.
Anduranţa musculară dinamică = efectuarea unei mişcări contra unei rezistenţe mari (cel puţin
de două ori) sau a unei rezistenţe mai mici într-un număr mai mare de repetiţii.
Ea poate fi evaluată sub diferite aspecte:
a) de scurtă durată - activitate foarte intensă până Ia 30 sec. (flotări);
b) de durată mijlocie ~ activitate de intenistate moderată, până la cel mult 4
c) de lungă durată - activitate de intensitate redusă (alergări pe distanţă, ciclism, înot);
Puterea - cantitatea de lucru (muncă, activitate) efectuată în unitatea de timp. Forţa şi viteza
sunt implicite în asigurarea valorii maxime de mişcare a corpului (exp. mişcările explozive, la
aruncarea greutăţii, 50 m plat, săritură în înălţime, în lungime).
în fiziologia aplicată, testele de anduranţă musculară (de scurtă, medie şi lungă durată) sunt
socotite şi de putere, când testul este efectuat în cel mai scurt timp posibil.
Puterea = (Forţa A Diastanţa) / Timp sau Puterea = Lucru / Timp
Puterea - Forţă A Viteză pentru că K ^ Distanţa / Timp
Măsurarea puterii din săritura în înălţime (detenta) constă din raportarea înălţimii realizate la
greutatea corporală folosind monograma Scrvia.
Testul Margaria-Kalamen calculează puterea prin timpul de parcurgere a 6 trepte (174 mm
înălţime) cu considerarea greutăţii subiectului.
p = (G A D) /1 G - Greutatea subiectului
D = distanţa celor 6 trepte
Puterea anaerobă şi aerobă
Testele de putere aerobe măsoară capacitatea individului de a utiliza eficient oxigenul în timpul
unui efort de durată (cea mai bună performanţă pe distanţa de l.SOOm este un exemplu de evaluare
reală a puterii aerobe).
în laborator se măsoară consumul maxim de oxigen pe kilogram corp, pe durata alergării
istovitoare pe covorul rulant, sau pe durata pedalării la bicicleta ergometrică, etc.
Studiul tehnicii sportive se realizează utilizând simultan şi sincronizat diferitele procedee care
au fost amintite. In unele sporturi se recurge la tehnologii particulare. De exemplu ridicarea halterei
poate fi analizată cinematografic, dinamografic şi hodografic (traiectoria în raport cu verticala pe
planul frontal).
Studiul îndemânării (capacităţii coordonative)
Reconsiderarea termenului îndemânare a dus la înlocuirea cu sintagma capacitate
coordonativă.
S-au elaborat mai multe modele teoretice ale acestei capacităţi, modele prin care se încearcă
evidenţierea diferitelor compartimente ale ei, cunoscându-se în acelaşi timp şi faptul că este cea mai
complexă calitate motrică.
Model al capacităţii coordonative (Schnabel, 1974)
1. Capacitatea de învăţare motrică (compusă din factori perceptivi, cognitivi şi mnestici);
2. Capacitatea de conducere a mişcărilor (compusă din diferenţierea chinestezică, capacitatea
de orientare spaţială, capacitatea de echilibru);
3. Capacitatea de readaptare şi readaptare motrică (pe baza experienţei motrice şi recepţiei la
cerinţele mediului).
La aceste trei capacităţi de bază, în 1981, Hirtz mai adaugă cinci, deduse din primele:
11
 - capacitatea de orientare spaţială; p
- capacitatea de diferenţiere chinestezică; \ •
- capacitatea de reacţie;
- capacitatea de ritm;
- capacitatea de echilibru;
Măsurarea componentelor coordonării (îndemânării) se face pornind de la coordonarea privită
ca sistem al aptitudinilor psihomotrice.
Componentele psihomotricităţii •!-: *
- sensibilitatea chinestezică; **
- simţul echilibrului; ^'
- simţul ritmului şi al aprecierii duratelor scurte;
- coordonarea membrelor; *•!•
- coordonarea ochi - mână; ochi - picior;
- coordonarea generală;
- agilitatea;
- precizia şi stabilitatea mişcărilor;
- aprecierea oportunităţii acţiunilor în diferite momente de timp;
- lateralizarea;
- schema corporală.
Senzibilitatea chinestezică, simţul muscular, aprecierea aptitudinilor mişcărilor atât pentru
braţe, cât şi pentru picioare, se măsoară cu chinezimetre, rigle gradate, prevăzute cu cursori, pe care
subiectul efectuează o mişcare de amplitudine oarecare, cu ochii închişi, urmând a o reproduce, fără a
mai dispune de reperele cursorilor.
Simţul echilibrului poate fi studiat cu tehnici din cele mai variate.
a) stilet inscriptor montat pe casca aşezată pe capul subiectului cu ochii închişi; va oscila în
raport cu axa creştet - tălpi;
b) scândurică lată de 2,5 cm la 6 cm de sol, pe care subiectul se aşează cu un picior, celălalt
picior flexat, ochii închişi. Se înregistrează timpul de menţinere, până Ia atingerea solului cu piciorul
liber;
c) platformă oscilantă (antero-posterior sau lateral) pe care subiectul trebuie să-şi menţină
echilibrul. Oscilaţiile se înscriu pe chinograf;
d) platformă cu captatori piezoelectrici, care transmit la oscilograf sau înscriu la chimograf
oscilaţiile subiectului;
e) dispozitive speciale montate pe ambarcaţiuni care preiau oscilaţiile laterale ale canotorilor.
Simţul ritmului se apreciază după aptitudinea de a reproduce secvenţe de structuri ritmice date
de cxeperimentator (sonoră sau reproducerea unor mişcări corporale de o anumită complexitate).
Coordonarea membrelor se examinează cu pantografe-coordinografe. în cea mai mare măsură
probele implică şi participarea vederii, coordonarea ochi-mână se apreciază prin precizia şi
cursivitatea desenului în oglindă, sau prin aruncarea mingii de oină la ţintă. Coordonarea ochi-picior
prin trimiterea mingii prin voleibalare într-un triunghi desenat pe un zid, sau prin conducerea mingii
printre jaloane.
Coordonare generală a corpului se măsoară cu proba Matorin ce constă din efectuarea de către
subiect a unei sărituri în jurul axei corpului şi realizarea unei rotaţii cât mai ample. Săritura se face la
stânga sau Ia dreapta. Măsurarea se face în grade sexazecimale, cu ajutorul busolei, întrucât subiectul
nu aterizează pe locul unde a sărit.
Agilitatea - defineşte aptitudinea care însumează coordonarea motrică cu mobilitatea şi constă
în abilitatea de a schimba rapid direcţia corpului sau membrelor. Cine este agil este şi bine coordonat.
Pentru măsurarea agilităţii întregului corp se folosesc probele:
- "ghemuit - întins - stând" în 10 sec, - se numără execuţiile;
- "păşire laterală" pe linii distanţate paralel la l,20m timp de 20 sec. - se numără execuţiile;
- alergare şerpuită sau alergare cu păşire în cercuri desenate pe teren (sau cu păşire în interiorul
unei anvelope) se cronometrează timpul de parcurgere a traseului.

12
 Precizia şi stabilitatea mişcărilor se apreciază şi se măsoară cu tremometre şi stabilometre
constituite în variante diverse şi prevăzute cu numărători electrici, pentru greşelile şi durata acestora în
timpul parcurgerii unui traseu sau al menţinerii fixe a aparatului (sau ochirii).
Lateralitatea şi nivelul ambidextriei se apreciază, în laborator, prin proba de sortare şi montaj
de piese, cu mâna stângă şi cea dreaptă, iar în teren prin executarea de acte motrice selectate special
pentru folosirea mâinii sau piciorului sau şi a mâinii şi a piciorului homolateral sau heterolateral.

13