Ascultarea pacientului nevrotic

Pe data de 1 Octombrie 1907, un barbat de 29 de ani, suferind de impulsuri agresive si fantasme,

incepe un tratament de 11 luni cu Freud. Este descris de catre Freud ca un "tinerel cu educatie
universitara" suferind de (1) frici - ca ceva s-ar putea intampla tatalui sau (desi tatal sau murise de noua
ani de zile) si unei doamne pe care o admira; (2) compulsii - cum ar fi impulsuri de a-si taia gatul cu o
lama de ras; si (3) interdictii absurde - unele care erau impotriva celor mai ridicole si neimportante
lucruri, si care erau deseori interconectate in asa fel incat sa fie imposibil sa se conformeze tuturor.

Freud a raportat progresele din acest caz de mai multe ori in grupul sau de miercuri seara. In aprilie
1908, pe cand inca avea acest caz, a trimis un raport de patru sau cinci ore la Primul Congres
International Psihanalitic (Jones 1955, p 42). Raportul publicat al acestui caz (Freud 1909), "Note
despre un caz de nevroza obsesionala', apare in Editia Standard, impreuna cu cateva note pastrate din
sedintele originale. Cazul a fost cunoscut in mod general, si din nefericire, ca cel al Omului Sobolan,
dar, urmandu-l pe Lipton (1977a), om folosi pseudonimul lui Freud: "Paul Lorenz". Freud a raportat ca
tratamentul de 11 luni a avut succes, dar a adaugat intr-o nota de subsol ca pacientul a fost ucis ulterior
in timpul Primului Razboi Mondial.

Prezentarea cazului

Freud si-a vazut posibilul pacient stand in fata in fata in cabinetul lui. Ziua urmatoare, pacientul, de
data asta pe canapea, a inceput prin a povesti respingerea bursca, pe cand avea 14-15 ani, din partea
unui prieten student de 19 ani, eveniment pe care-l considera prima mare lovitura primita in viata lui.
Fara nicio tranzitie sau intrebari din partea lui Freud, s-a lansat imediat intr-o descriere a vietii sale
sexuale ( scene de priviri pe furis sub fusta guvernantei, urmarirea altei guvernante storcandu-si
cosurile de pe fese, si alte jocuri sexuale cu guvernantele). Chiar in copilarie si-a tratat experientele
sexuale intr-un mod nevrotic: era framantat de sentimentul ca parintii lui ii cunosteau gandurile si ca
tatal sau ar putea sa moara daca si-ar fi permis sa-si doreasca sa vada fete dezbracate.

La doua sedinta, Paul Lorenz a prezentat faimoasa poveste a torturii sobolanului, ce i-a fost povestita
de capitanul cel crud. Freud scrie in acest timp:

Fata lui a capatat o expresie foarte stranie. As putea sa o interpretez doar ca o teroare la placerea
proprie de care el insusi nu este constient. A continuat cu cea mai mare dificultate: "In acel moment
mi-a trecut prin minte ideea ca asta se intampla unei persoane care imi era foarte draga" [pp 166-167]

Persoanele foarte dragi pacientului erau doamna pe care o admira si tatal lui. Apoi i-a venit ideea ca
daca nu ii va rasplati pe capitan si pe locotenent, acest gand al torturii sobolanului aplicat tatalui lui si
iubitei, ar putea deveni realitate. Apoi a prezentat o poveste lunga, obscura si detaliata despre banii ce
au trebuit platiti. A treia sedinta a fost plina de descrieri ale eforturilor lui ambivalente de a-si implini
juramantul obsesional.

Pacientul a ocupat a patra sedinta prin descrierea mortii tatalui sau, petrecuta cu noua ani inainte, si la
care nu a fost prezent. Cand matusa sa a murit, cu optisprezece luni dupa moartea tatalui lui, pacientul
a inceput sa fie cuprins de un intens sentiment de vinovatie, pe care Freud a incercat sa-l explice
pacientului in timpul celei de-a sasea sedinte. In a saptea sedinta pacientul a admis ambivalenta intensa
la adresa tatal sau. A realizat ca moartea tatalui si mostenirea primita ar fi putut sa-i permita sa se
insoare cu doamna pe care o admira.

Freud se lanseaza apoi intr-o discutie despre niste idei obsesionale si explicarea lor, inclusiv faimosul
exemplu despre cum, in ziua plecarii doamnei iubite pacientul s-a simtit obligat sa indeparteze o piatra
de pe sosea. Ideea era ca trasura ei va trece pe acolo peste cateva ore si ar putea sa se loveasca de acea
piatra. Cateva minute mai tarziu si-a dat seama ca ideea era absurda si s-a simtit obligat sa se intoarca
si sa puna la loc piatra in pozitia initiala din mijlocul strazii.

Cauza nevrozei, conform lui Freud, a fost o provocare reala. El a trebuit sa se decida sa se insoare din
interes material, urmand dorintele tatalui sau, sau sa-si urmeze propria viata si sa se insoare cu doamna
pe care o iubea, desi era saraca. Nevroza l-a dus la incapacitatea de lucra, ceea ce a amanat atat
educatia lui cat si decizia.

Sentimentele ambivalente pentru tatal sau, care era descris cateodata ca avand un comportament
pasional, violent si deseori necontrolat, apar in mod repetat in material. Chiar si la varsta de 27 de ani
(cu cativa ani dupa moartea tatalui), in timpul actului sexual el gandea, "Asta este minunat, ai putea sa-
ti omori tatal tau pentru asta!" - un ecou din nevroza copilariei. La 21 de ani, 1 an dupa moartea tatalui,
a dezvoltat compulsia de a se masturba. Mai tarziu, intr-un ritual complex, deschidea usa pentru tatal
sau in mijlocul noptii; apoi, intorcandu-se in hol, isi scotea penisul si se uita la el in oglinda. Acest act
parea sa fie legat de o amintire a tatalui sau care il batea pentru ca se masturba; in timpul acestei batai,
tatal a fost aparent subjugat de ceea ce Freud numeste "furie elementara". Desi nu s-a mai repetat,
bataia se pare ca l-a impresionat puternic pe pacient; din acel moment pacientul descriindu-se ca un
las, din frica de de propria sa potentiala razbunare violenta. (Conform mamei pacientului, bataia a avut
loc undeva la 3 sau 4 ani si a fost administrata pentru ca pacientul muscase pe cineva, nu ca o pedeapsa
pentru masturbare.)

Freud prezinta o solutie pentru povestea torturii cu sobolanul si nevoia platii pentru a prevenii tortura
sa fie aplicata tatalui sau doamnei pe care o admira. Solutia este bazata pe interpretarea simbolica a
sensului cuvatntului sobolan. Explicatia a dus la o aparenta disparitie a ceea ce Freud numeste "delirul
pacientului cu sobolan".

Conform lui Freud, pedeapsa sobolanului a starnit erotismul anal al pacientului. Sobolanii sunt
interpretati ca reprezentarea banilor, sifilisului, penisului si viermilor. Un sobolan ce sapa in anus
devine in mod inconstient egal cu penisul intra in anus. Sobolanii reprezinta copiii care musca oamenii
de furie. Cand capitanul a spus povestea cu sobolanul, pacientul a simtit in mod inconstient dorinta de
a-si musca tatal cel crud, mascat de un sentiment mai mult sau mai putin constient, ca aceasta tortura ar
trebui aplicata capitanului. O zi si jumatate mai tarziu, cand capitanul l-a rugat sa faca un comision
dandu-i niste bani, s-a gandit intr-un mod ostil ca ar inapoia banii atunci cand tatal sau si doamna pe
care o admira ar putea avea copii (doaman admirata de pacient nu putea avea copii). Aceasta in schimb
era bazata pe doua teoriii ale sexualitatii infantile: ca barbatii pot face copii si ca bebelusii ies din anus.
Doamna pe care o admira era condamnata la copilarie pentru ca ovarele ei fusesera indepartate.
Pacientul, caruia ii placeau extrem de mult copiii, a ezitat sa se insoare cu ea din acest motiv.

Abordarea teoretica a lui Freud

A doua parte a lucrarii este teoretica si discuta diferite aspecte ale dinamicii nevrozei obsesionale.
Aceste aspecte implica (1) gandirea magica si superstitiile, (2) gandirea omnipotententa (o relicva a
megalomaniei infantile, (3) idei obsesive (formatiuni vechi ce cuprind distorsiuni, nesigurante si
indoieli) care indeparteaza pacientul de realitate, (4) ambivalenta, cu mult sadism reprimat, (5)
deplasarea ideilor si afectelor, (6) izolarea - temporala si spatiala; si (7) regresia, cand actele
pregatitoare inlocuiesc deciziile finale si gandurile iau locul faptelor. Totusi, un gand obsesiv, dupa
parerea lui Freud, este acela a carui functie este de a reprezenta un act regresiv.

In nevroza obsesionala, complexul este deseori retinut in constient dar cu disocierea afectului.
Inceputul nevrozei poate fi mentionat pe un ton de indiferenta completa de pacient care nu este
constient de semnificatia materialului. Cei doi poli ai nevrozei obsesionale sunt: tendinta de a se indoi
si compulsia la repetitie. O mare ambivalenta domina viata pacientului, persoanele apropiate fiind
deopotriva foarte iubite si foarte urate. ln nevroza obsesionala aceste atitudini sunt complet separate.
Freud a considerat indoiala ca rezultat al ambivalentei si compulsia o incercare de a invinge indoiala si
nesiguranta. Freud a interpretat aceasta descriere a omnipotentei pacientului obsesional ca fiind frica
pacientului ca gandurile sale ar putea deveni realitate - referindu-se la mai multe ritualuri primitive si
practici religioase. Asa cum credea ca sexualitatea infantila este radacina isteriei, Freud considera ca
aceeasi perioada poate conduce la un nucleu al nevrozei obsesionale. Ca si in cazul insteriei, credea ca
descurcarea acestor nuclee ar duce automat la o rezolutie a nevrozei.

Muslin (1979) ne avertizeaza ca felul in care Freud intelegea si folosea transferul atunci cand a avut
acest caz este diferit de concluziile la care a ajuns in lucrarile de mai tarziu (Introducere in psihanaliza
- 1917). In acest moment transferul nu mai este considerat ca o piedica in calea analizei asa cum Freud
o descria in cazul Dorei dar nici nu era inca convins in 1917 ca este principala arma a analizei. in 1909
Freud inca considera ca principalul factor curativ era deslusirea misterului simptomelor prin
recuperarea amintirilor, nu prin dezvoltarea si interpretarea unei nevroze de transfer.

Muslin subliniaza:
Desi exista viniete ale muncii clinice ale lui Freud de dupa 1909, raportate de el sau de altii, nu exista
nici un studiu sistematic a acitivatii lui terapeutice dupa acea data. Este astfel imposibil sa demonstram
"schimbari" in munca lui clinica dupa 1909; putem doar compara si observa afirmatiile lui teoretice
despre transfer, fara a-i putea compara performatele clinice.

Asadar intrebarea daca Freud si-a schimbat intr-adevar tehnica dupa cazul lui Paul Lorenz sau nu,
ramane nerezolvata, avand in vedere ca avem foarte putine note publicate de Freud din care sa putem
trage o concluzie. Inainte de a adresa intrebarea daca Freud isi prezinta sau nu tehnica psihanalitica
matura, sa analizam chiar raportul cazului lui Freud.

Detalii ale primelor doua sedinte:

E bine de tinut minte ca Freud, in acest caz, a folosit transferul pentru a ajuta pacientul sa-si recapete
amintirile. In aceasta situatie, interpretarea transferului nu este importanta, deoarece transferul este
vazul abia ca un mecanism prin care amintirile sunt dezvaluite.

Freud mentioneaza ca notitele sedintelor au fost scrise in seara din ziua intalnirii lor si sunt pe cat se
poate de precise textual. Intr-o nota de subsol ne avertizeaza din nou (in capitolul 1) impotriva
practicii de a lua notite in timpul sedintei pentru ca ar putea distrage atentia terapeutului, Distragere
care face mai mult rau pacientului, spune Freud, decat omiterea unor detalii.

Freud incepe prin a ne spune ca pacientul l-a impresionat prin luciditate si perspicacitate. De cand s-a
prezentat initial la sedinta fata in fata si si-a descris viata sexuala, pe Freud l-a interesat ce il face sa
puna asa mult accent pe acest aspect al existentei sale. Pacientul a raspuns ca a facut asta cunoscand
teoriile lui Freud. Freud apoi ne spune ca pacientul nu a citit niciunul din articolele sale, ci doar a
rasfoit "Psihopatologia vietii cotidiene". Din acest articol pacientul a retinut cateva explicatii care i-au
reamintit de ceea ce "el deja gandise" - acestea fiind ceea ce l-a ajutat sa decida sa se lase pe mana lui
Freud.

Oricum, un ciudat inceput de terapie. Am putea crede ca pacientul incerca sa il flateze pe Freud,
spunand ca ii cunoaste teoriile desi nu citise niciunul din articole. Intr-un fel incerca sa-si forteze
intrarea (sa intre pe usa din dos/spate) folosindu-se de acest mecanism de flatare pentru a fi acceptat de
Freud in terapie.

Sunt cateva modalitati de a intelege acest material: fie folosind metoda psihanalitica traditionala
pulsiune/conflict/aparare sau sa ne gandim la ea ca la un fel de intruziune anala deghizata, fie
implicand porniri homosexuale ("a decis sa se lase pe mainile mele") fie porniri anale sadice, sau
ambele, ceea ce ar fi cu siguranta conforme cu povestea cazului pacientului asa cum se desfasoara in
continuare.

Daca facem apel la teoria relatiilor de obiect, am putea sa caracterizam tentativa lui de a-l flata pe
freud drept o defensa la transferul sau sadic atribuit autoritatii pe care prin identificare proiectiva il
vede ca fiind crud si periculos. El spera astfel sa ascunda aceste sentimente si in acelasi timp sa obtina
victoria sadica de a-l opri pe terapeut in efortul sau pentru a-l intelege si ajuta. O dovada interesanta a
acestei teorii o gasim in notitele originale in care este amintit ca pacientul credea ca un cunoscut
criminal Lopold Freud este ruda a terapeutului sau. Freud scrie: "a crezut ca sunt astfel de impulsuri -
agresive/criminale - in familia mea. si puteam sa ma napustesc asupra lui ca o bestie pentru a scoate tot
ce este rau in el" Pacientul care a inceput analiza flatandu-l pe analist recunoaste mai tarziu ca a avut o
mare neincredere din aceasta motiv.

Din punctul de vedere al psihologiei selfului aceasta bunavointa initiala ar putea reprezenta inceputul
unui transfer idealizant (idealizarea terapeutului). In experienta mea cu pacientii care au inceput terapia
prin a-mi spune ca mi-au citit articolele nu este neobisnuit ca ei sa fi venit la un terapeut idealizat deja,
fata de care fantasmeaza faima pe care isi doreste sa o imparta cu mine. Kohut a mentionat cat de
inconfortabila este aceasta idealizare.

Modelul fenomenologic ne arata ca ceva este neadevarat pentru ca pacientul isi incepe terapia cu o
minciuna (spunand ca ii cunoaste munca dar ca nu a citit niciunul din articole). Modelul interactiv ne
atrage atentia asupra terapeutului care intreaba la inceputul terapiei: "De ce te-ai fortat atat ca sa imi
povestesti despre viata ta sexuala?". Nu ar fi surprinzator ca plecand de la o astfel de intrebare
transferul sa ia o directie sexuala.

Lipton (1977) subliniaza corect ca primul paragraf al raportului facut de Freud intalnirii cu pacientul,
azi nu ar fi suficient pentru a putea pune un diagnostic corect. Freud depindea de procesul analitic mai
mult decat de un interviu pentru diagnostic si desi Lipton este in favoarea unui astfel de interviu sunt
multi alti autori care prefera sa faca un interviu fata in fata pentru a evalua si a pune un diagnostic.
Pericolele unui scurt interviu precum al lui Freud implica acum si potentiale probleme legale.

Limbajul primei intalniri analitice este izbitor: "In ziua urmatoare l-am facut sa promita ca se va
supune..." Acesta este modul prin care Freud introduce pacientului asocierea libera, facandu-l pe
pacient sa spuna tot ce-i trece prin minte. Aparent pacientul a promis ca se va supune, pentru ca Freud
spune: "apoi i-am dat liber/ pe loc repaus" pentru a incepe cu ce subiect doreste.

Este clar ca de la inceput terapeutul ia o postura autoritara, participand activ in acest tratament.

Pacientul apoi a inceput sa povesteasca despre doi prieteni de-ai sai pe care ii idealiza si pe care
obisnuia sa ii sustina moral, facand asta ca sa isi intareasca propiul moralul. Le-a povestit acestor doi
prieteni despre impulsurile sale criminale / agresive. Unul din cei doi prieteni l-a tradat - se pare ca
acest prieten era interesat de sora pacientului si a folosit aceasta relatie (cu pacientul) pentru a castiga
suportul familiei. Pacientul descrie acest eveniment ca fiind prima "mare deceptie din viata lui" apoi s-
a lansat fara nicio alta tranzitie intr-o confesiune lunga despre experientele sale sexuale infantile. A
povestit apoi ca la varsta de 6 ani "avea erectii" si s-a plans despre asta mamei sale. Apoi a continuat
prin a descrie senzatia ca era o legatura intre aceasta si curiozitatea lui. Deja la acea varsta credea ca
parintii lui stiu ce gandeste si ca ceva ingrozitor se va intampla daca si-ar dori sa vada o fata goala.
Freud aminteste despre o interventie cu o intrebare despre aceste frici la care pacientul raspunde "de
exemplu, ca tatal meu ar putea muri". Raportul sesiunii acesteia se incheie cu comentariul dramatic al
lui Freud despre actualele frici obsesive, frici legate de moartea tatalui, care au fost redate si de pacient
la inceputul taratamentului. Ceea ce este uimitor este ca tatal pacientului murise deja de cativa ani.

Apoi Freud intrerupe descrierea narativa a sedintelor si incepe sa descrie dinamica simptomelor ce
prezinta toate aspectele unui joc intelectual. Pacientii obsesiv-compulsivi de multe ori isi descriu
simptomele intr-o maniera foarte ademenitoare oferind terapeutului putin cate putin fiind foarte buni la
aceste jocuri intelectuale in care ofera si interpreteaza simboluri. Pericolul cu acesti pacienenti este ca
terapeut sa cada in acest joc in loc sa isi faca griji sa scoata la lumina raspunsul la intrebarea : "tu ce
simti/ce parere ai despre asta? "

Din punctul de vedere traditional pulsiune/conflict/aparare putem vedea pacientul din nou pacalindu-
l/momindu-l pe Freud intr-un mod sadic anal povestindu-i aceasta istorie interesanta dar paradoxala.
Modelul interactiv ar sublinia cum terapeutul poate a invitat la un astfel de transfer prin statutul
autoritar si interesul intelectual pe care l-a avut in deslusirea misterului simptomelor. Abordarea
psihologiei selfului ar putea insista asupra nevoii pacientului pentru reasigurare si acceptare din partea
terapeutului, venind la tratament ca si cum ar fi mers la prietenii lui, si poate mai devreme la mama lui,
in cautarea unei relatie self/self-obiect pentru a-si creste stima de sine. Privirea fenomenologica s-ar
concentra pe cat de ciudat se dezvolta relatia dintre pacient si D]Freud. Acest lucru a aparut in aceste
prime intalniri in care pacientul se confeseaza (fara perdea) iar terapeutul este uimit si fascinat
intelectual. Teoriile relatiilor de obiect ar sublinia, asa cum si Freud o face in discutia sa, ca acest
pacient de la varsta de 6-7 ani deja suferea de nevroza (in care erau implicat si parintii) si ca ei
(teoreticienii relatiilor de obiect) ar urmari proiectiile pe care pacientul le face asupra terapeutului
pentru a intelege mai bine nevroza din copilarie.

Cea de-a doua sedinta a fost foarte dramatica, pacientul a inceput prin a povesti experienta care l-a
condus catre a cauta tratament. Apoi a inceput sa descrie un capitan militar foarte crud care i-a povestit
despre tortura cu sobolani. Lorenz s-a intrerupt, "s a ridicat de pe canapea si m-a rugat sa-l scutesc sa-
mi povesteasca detalii". Freud a insistat totusi cu tact sa-i povesteasca detaliile si chiar a incurajat
pacinetul completand descrierea la un moment dat cu "in anus", asigurand totusi pacientul ca nu are
nicio inclinatie pentru cruzime si nici o dorinta de a-l chinui. A notat o expresie faciala ciudata, pe care
a pus-o in relatie cu dorinta pacientului ca acest lucru ar trebui sa se intample doamnei pe care o
admira. Pacientul a negat aceste ganduri.

Lorenz a continuat prin a-l uimi pe Freud, pentru ca o alta ideea i-a venit: aceasta pedeapsa ar fi
aplicata tatalui sau. Aceasta frica complet fara sens avand in vedere ca acesta era mort. Pacientul a
continuat cu o poveste lunga si complicata, plina de contradictii si o confuzie fara speranta. Freud l-a
convins sa repete povestea de cel putin trei ori, si la sfarsitul sedintei noteaza: "pacientul s-a purtat de
parca ar fi uluit si nauc. Mi se adresa in mod repetat cu "Capitane", probabil pentru ca la inceputul orei
ii spusesem ca nici mie nu-mi placea cruzimea Capitanului N., si ca nu aveam nici o intentie de a-l
chinui inutil" (p. 169)

In mod clar, intr-o anumita masura ca raspuns la abordarea lui Freud, pacientul a dezvoltat o reactie de
transfer, intensa si aproape imediata, in care insista, indiferent de negarea lui Freud, ca Freud este la fel
de crud si sadic ca si capitanul. O pozitie interactiva ar putea sa ne faca sa ne intrebam daca Freud nu
era in acel moment crud si sadic dar si bun cu pacientul, ca cu tatal sau (descris ca fiind cateodata bun
si gentil si cateodata iute la manie). S-ar putea spune ca Freud promoveaza prefacatoria in transfer mai
repede decat sa o interpreteze. Era destula bunatate in Freud pentru a putea fi plasat in pozitia tatalui
autoritar dar, daca interpretam din punctul de vedere interactiv, pacientul, avea nevoie de un capitan
crud si sadic cu care sa se confrunte fara distrungere, in natura unei experiente corective.

Pozitia analitica a lui Freud

Desi Freud arata o dorinta intensa de a intelege pacientul si desigur nu arata nici un fel rautate fata de
el, era in unele feluri extrem de bun cu el, personalitatea lui Freud transmitea destul de multa forta
pentru a avea o asemanare cu ambele partie ale tatalui pacientului - cel bun, gentil si cel dur,
temperamental. Astfel pacientul s-ar fi putut agata de personalitatea lui Freud si pentru a primi o
experienta emotionala corectiva, chiar daca aceasta nu era intentia lui. Acest caz i-a indepartat pe unii
terapeuti considerand ca explorarea lui Freud subliniaza materialul simbolic si intelectual. In opinia
mea, chiea succesului tratamentului este personalitatea lui Freud dar si atentia acestuia asupra
sentimentelor pacientului in transfer. Nu putem decat sa ne intrebam daca un astfel de caz - in care in
timpul celei de-a doua sedinte, pacientul uluit si nauc il striga pe analist "capitan" si se ridica de pe
canapea - in zilele noastre ar fi considerat adecvat pentru psihanaliza formala.

Probabil cel mai bun loc pentru a marca dezvoltarea transferului este in discutia onorariului,
mentionata ulterior in prezentare. Freud, in felul sau caracteristic, a observat ca bancnotele de florini
cu care pacientul ii plateste onorariul sunt in mod invariabil curate si netede. Mai tarziu, Freud
descopera ca atunci cand i-a spus pacientului onorariul , Lorenz s-a gandit, "atat de multi florini, atat
de multi sobolani" (p. 213) si a relatat acest gand la un intreg complex de interese legate de bani care
au fost centrate in jurul istoriei tatalui sau. Cererea capitanului cel crud ca pacientul sa plateasca pentru
un pachet, ii conecteaza pe tata, fiu, capitan, bani, sobolani si Freud. Mai tarziu, este un vis important
de transfer, in care pacientul viseaza ca o vede pe fiica lui Freud cu doua bucati de balegar in loc de
ochi; nu este dificil sa vedem asta ca o pedeapsa pentru ca Freud ia bani de la pacient.

Intorcandu-ne la a doua sedinta dramatica in care pacientul insista ca Freud este capitanul, Lorenz s-a
oprit brusc la descrierea torturii sobolanului si s-a ridicat de pe canapea, implorandu-l pe Freud sa-l
crute de descrierea detaliilor. Freud a fost gentil dar insistent in acest punct si chiar a incercat sa spuna
din frazele repugnante pentru pacient; nu mentioneaza daca i-a ordonat sau nu pacientului sa se aseze
inapoi pe canapea, dar probabil ca nu, deoarece ni se spune mai tarziu (p. 209) ca in alte ocazii
pacientul s-ar ridica de pe canapea si s-ar plimba prin camera.

Lorenz se pare ca a perceput a doua sedinta ca un fel de bataie sau chin. Pacientul se pare ca a creat
aceasta situatie dintr-o nevoie intensa de a se desfasura in transferul format rapid. Fie ca lui Freud i-a
placut sau nu, pacientul a fost in mod inconstient determinat sa aiba aceeasi experienta cu el la fel ca si
cu tatal sau. Asa cum Freud scrie mai tarziu, "Lucrurile au ajuns curand intr-un punct in care, in visele
lui, in fantasme, si in asocieri, a inceput sa ingramadeasca cel mai scarbos si murdar abuz asupra mea
si a familiei mele, desi in actiunile sale deliberate nu am fost tratat niciodata cu altceva decat cel mai
inalt respect" (p. 209). Acest comportament eticheteaza tratamentul ca unul cu adevarat psihanalitic
(chiar daca vrem sau nu sa-l numim o psihanaliza formala), si indica un potential bun de a se devoala
in transfer, indiferent de "neregulile” introduse de oricare din parti.

Pacientul explica intr-un final ca in plimbarile prin camera evita apropierea fizica de Freud, de frica de
a nu fi batut. Freud a scris dramatic, "Daca statea pe canapea se comporta ca cineva aflat intr-o teroare
disperata, incercand sa se salveze de dojeni de o violenta terifianta; si-ar fi acoperit capul cu mainile,
fata cu bratele, ar fi sarit brusc si ar fi fugit, cu figura distorsionata de durere, si asa mai departe" (p.
209).

Reactia generala alui Freud la tot acest material pare sa fi fost modelul atitudinii de analistului clasic: a
ramans relativ calm si fara anxietate, in timp ce incerca sa inteleaga si sa explice in mod constant
materialul. Freud a fost in stare sa-si mentina aceasta pozitie pentru ca, desi pacientul isi dramatiza
fricile si avea multe fantasme distructive la adresa lui Freud si a familiei sale, in actiunile lui deliberate
si de-a lungul excelentei aliante terapeutice, a fost in mod consecvent cuviincios si politicos, fara sa
incerce vreodata sa se comporte ca in oricare din fantasmele sale. (Amintiti-va ca pacientul s-a
autocaracterizat ca un las.) Era abilitatea pacientului de a mentine separarea dintre comportamentul
adecvat si fantaziile de transfer de o irationala furie, care i-au permis sa primeasca o psihoterapie de
succes.

In acelasi timp, nu e nici o indoiala ca Freud, ca de obicei, a fost foarte viguros in intepretarile sale si
in convingerea autoritara a preciziei explicatiilor si interpretarilor lui. Bazat pe materialul pacientului,
Freud s-a angajat intr-un dialog, sau "conversatie", intelectuala si filozofica (p. 185) cu pacientul, plina
de explicatii si argumente. Freud era un psihoterapeut activ in sfera intelectuala. In aceasta situatie din
nou, Freud este cu certitudine in pozitia de capitan sau lider, consecvent cu rolul autoritar al medicului
Vienez din acea perioada a secolului.

Aceasta nu este o critica asupra lui Freud ca terapeut sau persoana, deoarece manipularea intuitiva a
pacientului a fost geniala. Abordarea lui de baza era sa fie tolerant, rezonabi, si constant cu ceea ce ar
astepta cineva de la un reputat si etic medic al acelor timpuri. Pacientul a profitat de aspectele
inevitabil de asertive ale personalitatii lui Freud pentru a rejuca un transfer in care se temea de un tata
extrem de iute la manie, si simultan sa retraiasca o relatie cu latura mai blanda a tatalui sau.

Daca tatal lui Lorenz era cu adevart uneori subiectului unui temperament violent sau nu, nu are
importanta in acest moment. Chiar daca ar reprezenta o proiectie, Lorenz avea nevoie sa-si domine
frica de atacului din partea figurii paterne. Cand bunatatea si intelegerea lui Freud i-au permis sa faca
asta, si cand in terapie a fost in stare sa-si descarce furia si ura fata de tatal lui asupra lui Freud (ca
figura de transfer fara a suferi temuta retaliere) s-a stabilit intr-o interactiune confortabila de tip elev-
profesor si simptomele s-au atenuat. Transferul nu a fost interpretat sau rezolvat formal, dar a fost mai
degraba folosit pentru a realiza descarcarea si rememorarea urii paterne (Muslin 1979).

Intr-un anumit sens, pacientul si-a procurat o experienta corectiva emotional; geniul lui Freud ca
psihanalist intuitiv a fost de a permite pacientului sa faca asta. Gratificarea lui Freud in acest caz pare
sa fi venit din dezvaluirea misterelor intelectuale intricate ale simptomatologiei obsesionale a
pacientului. Personalitatea si curiozitatea intelectuala a lui Freud erau suficient de asertive pentru a
face posibila asemanarea in vederea transferului. In acelasi timp, a oferit un comportament extrem de
bland, care s-au potrivit cu latura gentila a tatalui pacientului.

Notati, de exemplu, ca in inregistrarea originala a cazului, Freud a trimis pacientului o carte postala,
probabil dintr-una din vacantele sale. Cartea postala era semnata "cordial" (p. 293), ceea ce pacientul
protesteaza a fi prea intim. Intr-un alt punct, una dintre cele mai criptice si dramatice declaratii scrise
vreodata de Freud (desi nu intentiona sa fie publicata) apare: "Dec. 28 - Era flamand si a fost hranit"
(p. 303). Aceste acte de bunatate directa fata de pacientul sau au starnit raspunsul ambivalent care este
caracteristic pacientilor obsesionali. Asta dezvaluie si atitudinea lui Freud fata de pacientii lui - nu era
deloc dezinteresat si impersonal.

La un moment dat Freud i-a cerut pacientului sa-i aduca o fotografie a doameni pe care o admira, o
actiune care a precipitat ceea ce Freud descrie ca o "zi proasta, o agitatie violenta" (p. 260). Pacientul
era aproape de a parasi tratamentul in acel punct. Unii terapeuti simt ca este o procedura acceptabila
tehnic in timpul psihoterapiei, sa ceara anumitor pacienti sa aduca fotografii ale persoanelor
semnificative din vietile lor. Explicatia ar fi ca fotografiile ajuta sa fixeze in mintea terapeutului
persoana despre care se vorbeste si aduce pacientului intensitatea si seriozitatea intrebarilor
psihoanalitice (la fel ca si aducerea unei experiente de oglindire daca terapeutul raspunde in mod
adecvat la fotografie). Aceasta este o procedura tehnica deliberata, si efectele si ramificarile
transferului si contratransferului trebuie sa fie avute clare in minte si trebuie sa fie explorate fara frica.
Pot rezulta situatii foarte complicate. De exemplu, in timpul unei psihanalize anterioare, unul dintre
pacientii a adus cateva fotografii din copilarie la cererea analistului.Acesta a cerut apoi sa le pastreze
cateva zile pentru a se uita peste ele. Cand pacientul le-a cerut inapoi, analistul a descopierit ca le
pierduse. Pacientul "l-a iertat", dar a ramas un "transfer negativ" neanalizat, si pacientul a avut nevoie
de o noua analiza. A fost un transfer? Raspunsul nu este simplu, deoarece asemenea incidente pot servi
cu usurinta pentru a masca distorsiuni inconstiente mai adanci din partea pacientului.

Ce facem cu pacientul care se opreste brusc in timpul celei de-a doua sedinte, se ridica de pe canapea,
si implora terapeutul sa-l scuteasca de a descrie detaliile? Este un astfel de pacient analizabil? Ar trebui
sa trecem la psihoterapie de sprijin? Ascultarea noastra priceputa va determina cum vom raspunde la
ceea ce auzim din cererea pacientului. Freud credea clar ca pacientul era analizabil, si era cat de cat
constient ca era pus in rolul capitanului cel crud. Era dispus sa permita pacientului sa dezvolte acest
transfer chiar daca il facea inconfortabil si l-a facut sa emita o negatie (disclaimer).

Este empatic sa ceri ca pacientul sa continue cu ceva ce te-a implorat sa fie scutit? Ce fel de transfer s-
ar fi dezvoltat daca Freud ar fi zis ceva de genul, "Nu, nu este necesar sa descrii aceste detalii acum;
poate mai tarziu, cand te vei simti mai confortabil." Un astfel de raspuns ar fi fost inconsistent cu
inceputul terapiei lui Freud care a cerut pacientului sa faca o promisiune de a spune tot ce-i trece prin
minte. De la inceputul terapiei, pozitia noastra de ascultare este reflectata in cum prezentam regula
fundamentala pacientului. Sa presupunem ca Freud, in loc sa ceara o promisiune, ar fi cerut, "Incearca
sa spui cat mai mult din cat poti" sau "Fa tot posibilul sa spui orice iti trece prin minte." Cautarea
dedicata si fara incetare a adevarului in practica psihanalizei lui Freud a fost folosita de care pacient
pentru a face transferul lui Freud rolul capitanului cel rau si sadic.

Pericolul foarte serios a potentialei psihoze de transfer apare in aceasta sedinta. Un pacient care chiar
incepe sa se adreseze terapeutului cu "Capitane" si care pare uluit in a doua sedinta, ar trebui
supravegheat foarte atent pentru mai multe manifestari de psihoza. Acest pacient era in mod aparent in
stare ca la sfarsitul fiecarei sedinte sa se adune repede si sa-si mentina o relatie profesionala normala
cu Freud deci, regresia exista doar in sedinte. Acesta este un semnal important care trebuie urmarit,
pentru ca nu este de dorit sa trimitem afara din cabinet un pacient care merge de colo colo intr-o stare
de uluire adresandu-se terapeutului cu "Capitane".

Pacientul l-a terifiat pe Freud recitandu-si istoria lunga, paradoxala si complicata, si la sfarsitul celei
de-a doua sedinte Freud era adancit in jocul intelectual pentru a gasi un sens si a recunoaste simboluri,
inlocuiri si amintiri. Este clar ca pozitia sa terapeutica in acest caz, la acel moment, se invartea in jurul
notiunii ca remediul psihanalitic este o functie a clarificarii si recuperarii amintirilor si a conflictelor
infantile asa cum apar deghizate in simptome si in transfer. Fenomenologic, pacientul insista sa
retraiasca si sa prefaca un conflict crucial in relatia cu Freud. Daca asta este adevarat, atunci
complicatul material al cazului pe care l-a prezentat ar trebui considerat ca o parte din aceasta
prefacatorie, mai degraba decat necesitatea interpretarii detaliilor si simbolurilor ca o parte
fundamentala a procesului de vindecare. Din acest punct de vedere, atat comportamentul pacientului
cat si modul de a povesti reprezenta modul pacientului de a relationa cu alti oameni, de a fi in aceasta
lume.

Detalii din sedintele de la trei la sapte

In timpul celei de-a treia sedinte, Lorenz isi continua povestea lui lunga, complicata si obsesiva, in
timp ce Freud asculta in liniste. Freud pare ca a incercat pe parcursul intregii sedinte sa inteleaga
povestea. Intr-un contrast surprinzator cu cea de-a doua sedinta, aceasta este foarte intelectuala si
lipsita de dramatism.

Abilitatea pacientului de a veni la a treia sedinta in care, in loc sa continue sa deterioreze in mod
dramatic, sustine o discutie intelectuala a unei povesti complexe, arata in mod clar capacitatea lui
defensiva, ca la pacientii tipici nevrotici obsesionali, de a utiliza intelectualizarea pentru a se pregati
impotriva dezintegrarii psihotice. Freud, stiind sau intuind, sprijina aceasta aparare prin lucrul activ cu
pacientul in a clarifica detaliile acestei complexe naratiuni. Freud are asadar o functie de sprijin in
acest punct, tipic pentru geniul lui intuitiv in arta psihoterapiei. Chiar si in cea mai riguroasa si
traditionala psihanaliza, sunt unele perioade cand pacientul are nevoie de terapie de sprijin sau cand
anxietatea devine atat de coplesitoare incat tratamentul in sine este in pericol. Acesta este un exemplu
bun. Indiferent de pozitia de ascultare folosita, procedura lui Freud este necesara in acest punct; este o
forma de mentinere in timpul revelarii.

Depinzand de ce canal de acordaj este folosit, intrebarea care ar trebui dezbatuta este: care era sensul si
importanta povestii lungi si complexe a lui Lorenz? Freud a luat-o foarte in serios, asa cum am notat
deja. Psihologii self-ului ar sublinia aspectul sprijinului sau al linistirii in terapiei. In aceasta situatie
ambii parteneri lucreaza in mod inteligent impruna, poate intr-un transfer de selfobiect alter-ego
(Kohut 1984). Dintr-un punct de vedere interactiv, acest fel de material obsesional complex este
stimulat de interesul clar al terapeutului in jocul intelectual implicat. O abordare de relatie de obiect ar
sublinia maniera sadica si tachinatoare in care povestea se clarifica putin cate putin. Un fel de strans
din fund este implicat aici. Astfel terapeutul este constrans sa astepte continuu pentru putin mai multa
clarificare. Este rejucata o lupta de putere cu parintele sadic proiectat.

Freud a inceput a patra sedinta cu o intrebare: "Si cum intentionezi sa continui astazi?"

Aceasta intrebare aparent binevoitoare si complet diferita de cererea autoritara a lui Freud de la
inceputul tratamentului ca pacientul sa faca o promisiune de a urma regula fundamentala. Din nou
arata combinatia lui Freud de fermitate autoritara si sprijin bland, care pare sa fie chiar acel lucru de
care pacientul are nevoie de la tratament. O abordare alternativa importanta la inceperea sedintei
obisnuite este pentru terapeut de a ramane tacut pana cand pacientul abordeaza un subiect. Daca
pacientul continua sa ramana in tacere, procedura uzuala dupa cateva momente este de a intreba
pacientul la ce se gandeste. Putem doar sa ne intrebam de ce a decis Freud sa inceapa cea de-a patra
sedinta cu aceasta intrebare blanda. O presupunere ar fi ca era usurat de faptul ca cea de-a treia sedinta
nu s-a desfasurat la fel ca cea de-a doua si ca pacientul a evidentiat capacitatea de a utiliza aparari
intelectuale. Dezintegrarea din timpul sedintelor de terapie este obositoare si epuizanta atat pentru
pacient cat si pentru terapeut, chiar si atunci cand este controlata si continuta pe perioada determinata a
sedintei.

Pacientul a continuat sa spuna povestea ultimii boli a tatalui sau. A enumerat propriile simptome care
il implicau pe tatal sau. Freud a raspuns printr-o prelegere a "principiilor care stau la baza terapiei
psihoanalitice' (p. 175)

Interactiunea in acest moment a trecut la una de tip profesor-elev si continua ca o psihoterapeutica

partial de sprijin. O alternativa la aceasta abordare ar putea fi pur si simplu tacerea din parea
terapeutului. Freud deseori se simtea solicitat sa tina prelegeri si explicatii in munca lui terapeutica,
deoarece considera psihanaliza o forma de post-educatie (Freud 1940). Aspectele acestui contratransfer
nu sunt explorate, si probabil nici macar nu erau recunoscute in 1909. Dintr-un punct de vedere al
psihologiei self-ului, pacientul l-a informat deja pe Freud despre importanta relatiei alter-ego-ului.
Simptomele lui il incapacitau, si a raportat ca doar consolarea oferita de un prieten i-a permis sa
continuie. Asadar, Freud raspunde in mod clar empatic la starea pacientului.

A cincea sedinta a inceput cu indoielile si argumentele pacientului cu privire la prelegerea lui Freud.
Freud a raspuns cu mai multe explicatii. Sedinta se termina cu Freud mentionand "un cuvant sau doua
despre buna parere pe care mi-am formato despre el, si asta i-a adus o placere vizibila" (p. 178).

Pozitia de sprijin a lui Freud continua in mod clar si a cincea sedinta, si acum profesorul si elevul sunt
impreuna in armonie, intr-un contrast dramatic cu cuplul pacientul-capitan sadic din a doua sedinta.
Avem de asemenea impresia ca Freud este usurat si prefera cuplul profesor-elev in locul celui pacient-
capitan. Freud nu a ezitat sa reasigure in mod activ pacientul si sa-i ofere laude. Aceasta pozitie
analitica este departe de a fi o oglinda neutra si opaca,inrudita cu cea a unui chirurg, lucru sustinut de
catre Freud in scrierile sale despre tehnica.

Lipton (1979) are dubii asupra traducerii lui Strachey, unde Freud ar fi zis "un cuvant sau doua depsre
buna parere pe care mi-am format-o despre el." Acest "cuvant sau doua", scrie Lipton, nu apareau in
textul cazului scris in germana, si in notele originale ale lui Freud. Pare chiar sa fi fost un compliment
adus claritatii prezentarii pacientului a unor caracteristici ale simptomelor lui. Aceasta conceptualizare
plaseaza comentariul lui Freud intr-un context mai putin seducator si se concentreaza pe materialul
actual al pacientului.

A sasea sedinta a inceput cu o alta poveste lunga din copilaria pacientului, in care pacientul adminte
eventual notiunea ca moartea tatalui sau l-ar fi facut indeajuns de bogat pentru a se insura cu doamna
pe care o admira. Freud continua pozitia profesor-elev prin obiectii, intreruperi, clarificari si explicatii.
Chiar s-a lansat intr-o discutie asupra piesei Julius Caesar a lui Shakespeare, si intr-o nota de subsol
concluzioneaza, "Nu este niciodata scopul discutiilor ca aceasta de a creea convingeri" (p. 181). Ceea
ce ar fi dorit sa faca este de a aduce materialul in atentia pacientului, sa faciliteze aparitia unui material
proaspat din inconstient, si sa sporeasca zonele conflictuale. Dialectul intelectual dintre pacient si
Freud a continuat pana la sfarsitul sedintei, cu Freud incercand sa faciliteze o amintire a copilariei
timpurii a pacientului.

In mod clar aceasta sedinta reprezinta o prefacatorie din partea terapeutului. Comportamentul
pacientului in relatie cu terapeutul nu este recunoscut; transferul nu este nici indentificat, nici macar
intrezarit. Este un aspect narcisic al terapeutului care care se arata in cea de-a sasea sedinta intr-o
aparenta compulsie de a explica, de a oferi aluzii literare, si in general de a-si trata pacientul ca pe un
student. Pacientului i-a placut interactiunea deoarece este clar pozitionat ca studentul favorit al
profesorului, fiind deja laudat de Freud. Asadar este o coliziune in cuplu pentru o prefacatorie
reciproca si gratificatoare.

Aceasta este o sedinta extrem de valoroasa de studiat pentru psihoterapeutul incepator deoarece
cuprinde o forma de prefacatorie care apare deseori intre un terapeut analizat insuficient si un pacient
inteligent, interesant si cu valeitati intelectuale. Linistea ca raspuns la acest material ar putea fi cea mai
buna cale pentru a permite transferul sa se dezvolte in continuare. Din pozitia psihologiei selfului,
linistea ar duce probabil la un disconfort crescut pentru pacient deorece el cauta sa obtina oglindirea de
la terapeutul idealizat, si ar putea eventual duce la o interpretare a ceea ce pacientul cauta.

Dintr-un punct de vedere a relatiilor de obiect, aceasta sedinta reprezinta ceea ce Langs (1978)
numeste ca un camp de Tip B, in care tratamentul este dominat de derivate ale interactiunii pacient-
terapeut mai degraba decat de materialul care apare in mod primar din inconstientul pacientului.

Fenomenologic, pacientul a mesterit o intalnire intre el si acest foarte faimos psihanalist, ceea ce este
foarte gratificator pentru pacient. Este temporar unul dintre elevii preferati ai lui Freud. Pe parcursul
vietii lui Freud, un numar de indivizi destul de tulburati, s-au insinuat singuri intr-o astfel de pozitie.
Cel putin intr-o situatie, cea a lui Victor Tausk (Roazen 1969), pierderea brusca a acestei pozitii de a
dus la o sinucidere. Aceasta evidentiaza o latura aspra a lui Freud. Putea in anumite situatii sa raneasca
foarte tare si putea sa dea la o parte intr-un mod abrupt, pe cineva care se simtea intr-o pozitie
favorabila. Dovezi suplimentare a acestei laturi ostile apar si din raspunsul lui la provocarea lui Horney
asupra parerilor lui despre sexualitatea feminina (Quinn 1987). Cand Freud se hotara ca cineva era in
afara psihanalizei mainstream, pur si simplu il dadea la o parte iar adeptii lui in mod subsecvent ar fi
tratat acel individ ca o nonpersoana ale carui opinii nu merita a fi luate in considerare.

Vederea traditionala analitica ar lua materialul din aceasta sedinta intr-un mod foarte serios in ciuda
prefacatoriei contratransferului deoarece este vorba despre moartea tatalui pacientului si indica aparitia
framantarii oedipiene. Aceasta framantare nu este nicioadata foarte departe de suprafata in povestile si
manifestarile de transfer ale acestui pacient.

La sfarsitul sedintei a sasea, ascultatorul ar putea sa inceapa sa se intrebe despre ce este cel mai
important lucru din acest caz. In tehnica ascultarii psihanalitice, cel mai bun indiciu asupra importantei
materialului este continut in partea in care este cel mai dramatic si incarcat de afect. Pana acum a doua
sedinta este cea mai dramatica, si cea de-a treia, a patra, si a cincea reprezinta o retragere din
experienta de transfer cvazi-psihotica a pacientului din sedinta a doua. Prin urmare punctul central al
materialului este incercarea pacientului de a se apara, printr-o varietat de simptome si intelectualizari,
impotriva unui fel de interactiune extrem de ostila si inspaimantatoare cu o figura parentala sadica.
Desi nu se poate determina daca parintele este tatal sau mama, accentul in cea dea doua sedinta este pe
o figura parentala ostila masculina. Putem doar specula in acest punct ca fie aceasta este o nevroza
oedipiana fie o aparare impotriva unei “paranoia” , sau impotriva unor conflicte preoedipiene care o
implica pe mama pacientului. Intuitiv, Freud nu a permis trasnferul sa devina psihotic, asa cum
ameninta sa se intample in a doua sedinta. A reusit sa contina pacientul si sa-i sprijine apararile
intelectuale, cel putin pana cand pacientul devine mai confortabil si poate face fata la acest material
intens.

A saptea sedinta, ultima raportata in detaliu, a continuat cu acelasi subiect: intrebarea daca pacientul a
avut o dorinta reprimata mult timp ca tatalui lui sa moara. Sedinta s-a desfasurat intr-un mod
intelectual, si a fost randul pacientului sa faca o aluzie literara - la faimoasa zicala a lui Nietzche din
Dincolo de bine si de rau. Freud si-a mentinun rolul de sprijin si a incercat sa atenueze vina
pacientului prin oferirea de explicatii si prelegeri. Adauga intr-o nota de subsol "Am adus aceste
argumente doar pentru a-mi demonstra inca odata ineficienta lor" (p. 185). A devenit mai instructiv pe
masura ce sedinta s-a apropiat de sfarsit, si la un moment dat, cand pacientul si-a exprimat dubiul ca
toate aceste impulsuri malefice provin din infantilul lui, Freud noteaza "I-am promis ca-i voi dovedi pe
parcursul tratamentului" (p. 186). Freud incheie a saptea sedinta ca un medic autoritar, explicand
pacientului ca o perioada normala de doliu ar dura de a unul la doi ani, dar una patologica, ca cea a
pacientului, ar dura indefinit.

Freud se pare ca avea obiceiul de a face promisiuni pacientilor. De exemplu, a promis Omului Lup
(Freud 1918b) ca o sa-i vindece simptomele gastrointestinale. Gedo si Goldberg (1973) se refera la
promisiunea lui Freud ca constipatia pacientului ar fi vindecata ca dovada ca "deoarece aceasta
interventie nu a fost niciodata rezolvata prin interpretare, tehnica tratamentului nu poate fi vazuta ca
psihanalitica din punctul de vedere de azi" (p. 187). Aceasa, bineinteles, reprezinta contratransferul
narcisic prefacut din partea terapeutului, dar trebuie sa ne amintim ca increderea nemarginita a lui
Freud ca ar putea dezvalui intricarile misterioase ale simptomelor era un factor curativ important
pentru multi din pacientii lui.

Premiza de baza a abordarii psihanalitice traditionale ale lui Freud a fost ca irationalul ar putea fi facut
rational. Mai tarziu in cazu lui Paul Lorenz (p. 209), Freud a descris mai departe bucuria vie din
tratamentul pacientului, care parea sa oscileze intre o relatie armonioasa profesor-elev si o situatie de
transfer intens in care chiar si canapeaua insasi devine incarcata ca o masa de tortura. Desi terapia era
foarte dramatica, Freud a considerat-o initial eficace deoarece pacientul a capatat o intelegere
intelectuala prin suferinta provocata de transferurile repetate ale copilariei lui.
Rolul transferului si contratransferului

Zetzel (1966) a publicat o lucrare scurta despre "Omul Sobolan al lui Freud", investigand mai departe
dinamica acestui caz. El ne reminteasca ce s-a intamplat la moartea surorii mai in varsa a pacientului,
ce a survenit cand acesta avea intre 3 si 4 ani; era pe vremea cand se pare ca tatal lui i-ar fi administrat
acea bataie. Moartea surorii lui chiar la apogeul nevrozei sale infantile l-a trimis pe pacient pe drumul
devenirii unui "nevrotic obsesional decompensat" in loc de un "caracter bine-integrat dar cumva
obsesional", spune Zetzel. Ea explica ca identificarea lui pozitiva cu Freud ca un tata surogat "poate sa
fi fost factorul central care l-a impulsionat spre o mare stapanire a conflictelor intrapsihice
nerezolvate" (p. 228).

Gedo si Goldberg (1973) au dus aceasta investigatie mai departe amintindu-ne ca Zetzel a mentinut
ideea ca pacientul era incapabil sa jeleasca sau sa accepte finalitatea mortii tatalui sau. Zetzel citeaza
din notele lui Freud: "I'-am aratat ca incercarea lui de a nega realitatea mortii tatalui sau este la baza
intregii lui nevroze" (Freud 1909, p. 300). Gedo si Goldberg explica ca acest pacient demonstreaza
conceptul lui Freud de dezavoare - ceea ce Kohut (1971) a numit "clicare verticala". Conform lui
Zetzel, aceasta dezavoare s-a produs la Lorenz pentru ca nu putea sa faca fata traumei anterioare
cauzata de moartea surorii lui, crezand ca impulsurile sale sexuale si ostile erau cauza tragediei.
Aceasta dezavoare a produs "o clivare cronica in self ca un rezultat al unui stres intolerabil" (Gedo si
Goldberg 1973, p. 113) in care un aspect al selfului a ramas la nivelul gandirii magice si gradorii -
caracteristici remarcabile de regresie in cazul lui Paul Lorenz, ca si in cazul multor nevrotici
obsesionali.

Kanzer (1952) pretinde ca replica lui Freud cand Lorenz il implora sa-l scuteasca de recitalul detaliilor
pedepsei - ca nu avea nici o preferinta pentru cruzime si nici o dorinta sa-l chinuie - l-a dus pe Lorenz
sa-l echivaleze pe Freud cu capitanul. Gill si Muslin (1976) sustin contrarul, ca Lorenz dezvoltase deja
transferul lui si ca a persistat in ciuda remarcii lui Freud. Ei sustin ca replica lui Freud a fost
echivalenta cu o interpretarea a transferului, spunand in concluzie ca pacientul l-a identificat din
greseala cu capitanul cel crud. Aceasta interpretare timpurie a transferului a fost deasemenea o
explicatie cat si un efort de a evita repercusiunile transferului care ar fi putut intrerupe tratamentul.
Aceasta descriere este mai congruenta cu comportamentul general al lui Freud fata de pacient. Gill si
Muslin vad acest caz ca o demonstratie ca interpretarea timpurie a transferului este cateodata necesara
pentru a evita dezvoltarea unui transfer intolerabil.

Nu reiese din asta ca tehnica de tratament utilizata azi este mai buna decat abordarea lui Freud din
acest caz. Asa numita tehnica moderna, conform lui Lipton (1977a), poarta un trend dezavanatajos.
Lipton sustine ca presupunerea comunca este ca Freud si-a schimbat tehnica dupa acest caz, dar
obiecteaza la aceasta presupunere, notand ca Freud era foarte cordial cu pacientii si lasa un transfer
pozitiv de afectiune si prietenie in timpul si dupa tratament. Lipton sustine ca a incearca meticulos sa
eviti interventiile "minore" sau "triviale" pe care Freud le facea in acest caz - o evitare considerata
acum cruciala de unii analisti - repreztina o excludere a personalitatii analistului, care, la fel ca o prea
multa liniste analitica, duce la o dezumanizare a situatie analitice si un narcisism. Lipton pretinde ca
recomandarile lui Freud ca analistul ar trebui sa fie un ecran gol pentru pacient iau in considerare
tehnica, dar iau de buna si cordialitatea personala a analistului si comportamentul lui etic. El sustine ca
tehnica lui Freud in cazul lui Lorenz a fost tehnica lui definitiva. S-a intamplat in 1907, cand Freud
avea 51 de ani, la apogeul puterilor sale mintale si cu 21 de ani de experienta in practica privata.

Momigliano (1987) a investigat tehnica lui Freud in perioada 1920-1938 prin analizarea marturiilor
pacientilor publicate de Freud in acea perioada. Desi aceste marturii sunt foarte putin de incredere ,
luate per total ele servesc ca dovada ca Freud nu si-a schimbat tehnica si ca Liption are dreptate.

Lipton analizeaza comentariile adverse despre tehnicia lui Freud, care au aparut in literatura doar la 40
de ani dupa ce a fost publicat acest caz, si il apara pe Freud de aceste plangeri. Aceasta este o
dezbatere dincolo de scopul acestei carti. Noteaza ca Freud a facut "fara dezvaluiri, fara auto-rezervari,
si a revelat continutul mintii proprii doar intr-un sens formal" (p. 258). Freud nu s-a angajat la vorbe
goale despre el insusi in incercarea de a forma o relatie personala si privata cu Lorenz. S-a limitat la
interventii legate de subiectul materialului lui Lorenz. Aceasta ar fi o replica la sugestiile anterioare
prezentate in acest capitol, cum ca linistea ar putea fi un raspuns alternativ la materialul lui Lorenz;
Lorenz nu crede ca linistea ar fi neaparat "corecta" sau ca vorbitul ar fi "discutabil".

Punctul de vedere al lui Lipton, care ar trebui considerat cu atentie, este ca tehnica si practica unei
ascultari atente psihanalitice nu implica din partea analistului cordialitate, amabilitate sau un
comportament curtenitor fata de pacient. Dar Intradevar nu necesar sa te comporti in alt fel decat esti
indiferent de orientarea teoretica.

Lipton (1977b) vede activitatea lui Freud cu Lorenz bazata pe ceea ce Freud (1909, p 185) numeste
"conversatia noastra" caracterizand analiza lui cu acest pacient. Lipton crede ca analiza poate intr-
adevar sa fie descirsa ca o "conversatie" si ne aminteste de comentariul anterior al lui Freud (1904),
"Sedinta se desfasoara ca o conversatie intre doi oameni, la fel de treji" (p. 250); nu era necesar sa se
astepte in liniste pentur ca analiza sa se desfasoare. Nu ar trebui sa pierdem din vedere afirmatia
principala a lui Lipton (1983) ca ascultarea activa este "o interventie activa si potenta" (p. 45). Aici,
Lipton face distinctie intre linistea care acompaniaza natural ascultarea psihanalitica si linistea ca lipsa
deliberata a unui raspuns fata de material. De exemplu, asa cum spune Lipton, a nu raspunde intr-o
interventie activa, urmatorul material al pacientului o sa fie un raspuns la liniste.

Astfel exista un pericol al contratransferului atat in linistea inerenta in procesul ascultarii psihanalitice
cat si in linistea care este mentinuta ca o lipsa deliberata de raspuns la materialul pacientului. In
ambele cazuri linistea poate fi rationalizata dar este cateodata simtita de catre pacient ca o rana
narcisica. Aici totul depinde de abilitatea si de psihanaliza personala a terapeutului. Pentru ca daca o
astfel de rana a fost intentionata dintr-un contratransfer sadic, atunci consecintele ar intrerupe
tratamentul. Daca, pe de alta parte, a fost simtita ca o rana provocata de aspecte ale transferului, atunci
ar trebui lucrate pentru interpretare si intelegere. Este esentiala tratarea acestei probleme cu tact, asa
cum Lipton mentioneaza:

Pacientul interpreteaza gresit de multe ori ascultarea analistului ca o tacere si de multe ori ii atribuie un
sens important... De obicei ii trebuie un timp pacientului pentru a capata incredere ca analistul il
asculta intr-adevar desi tace si nu este absent in tacerea lui. Aceasta diferenta este impotanta.