1

2
 CADENŢE PESTE
TIMP
Revista cadrelor militare în rezervă şi a veteranilor de
război
din judeţul Vaslui

ANUL II, Nr. 1 (3) / 2014 * HUŞI

3
 LEGENDĂ:

Batalionul 202 Apărare C.B.R.N. în pas de defilare pe strada General

Gheorghe Teleman din Huşi – coperta 1.
Col. (r) Martin Cata, col. (r) ing. Nicu Şapcă, Costin Clit – coperta 2.
Locotenent Constantin Ciuhu (1943) – coperta 3.
Ostaş huşean (1877-1878) – coperta 4.

ISSN 2344 - 3464

ISSN-L 2344 - 3464

COMITETUL DE REDACŢIE

Costin Clit.
Colonel (r) ing. Nicu Şapcă
Colonel (r) Martin Cata

Tehnoredactare:
Lucian Clit

4
 INTERACŢIA RADIAŢIILOR RADIOACTIVE CU MATERIA ÎN
CONDIŢIA CÂMPULUI DESCHIS

Col. (r) ing. NBC Nicu ŞAPCĂ

Redacţia Revistei ,,Cadenţe peste timp” a considerat necesar a aborda

tematica interacţiilor radioactive în câmp deschis pentru a lămuri cititorul avizat sau
neavizat despre acest fenomen al microcosmosului cu efecte încasabile de omenire
cu urmări nefaste asupra fiinţelor vii.
Prin interacţia radiaţiilor radioactive cu materia în CÂMP DESCHIS se
înţelege, interacţia acestora cu plecare din poziţia şi natura sursei care le generează,
radial pe itinerarii cu parcurs lung sau scurt, cu detaliile de relief (păduri, munţi,
dealuri, câmpii, etc.) şi planimetrie (clădiri, construcţii civile şi industriale, alte
construcţii) precum şi forţa vie trăitoare în aceste perimetre.
Interacţia radiaţiilor interactive cu materia dar mai ales mecanica cuantică conduce
la importante interpretări filozofice, mai ales când se abordează conexiunea între
ştiinţă şi determinism calcul statistic al probabilităţilor este cel care alimentează
filozofic concepţia despre lume şi viaţă, sistemele tehnice. Seva principală a
extracţiei filozofice o constituie sistemele sociale care, ca şi cele tehnice apreciază
cu ştiinţă şi determinism în câmpul pragmatismului.
Caracterul dublu al unor radiaţii radioactive de undă plus particula materială
aşează ascunzişuri fizicii actuale conducând la dispute dintre fizicieni.
Teoria cuantică a lui Neuman dar şi a interpretării clasice a lui Niels Bohr va netezi
părerile în timp.
Sursele de radiaţii radioactive cunoscute de ştiinţă sunt:
- Izotopii radioactivi naturali sau artificiali;
- Acceleratoarele de particule radioactive;
- Reactorul nuclear şi sursele de neutronI;
- Exploziile atomice, aeriene, la suprafaţa pământului şi în subsolul
acestuia.
Izotopul radioactiv dar şi neradioactiv este elementul chimic care are acelaşi
număr de ordine Z în tabelul elementelor chimice (Tabelul lui Mendeleev) dar care
are masa atomică diferită. Să-l prezentăm pe primul element care are aceiaşi poziţie
Z =1, atât în condiţia de existenţă ca grupă (vertical) cât ca şi perioadă (orizontal).
Hidrogenul obişnuit se mai numeşte şi protiu (masa atomică1), hidrogenul, masa
atomică 2 se cheamă deuteriu, iar cel cu masa atomică 3 se numeşte tritiu.
Izotopii radioactivi deuteriu şi tritiu se folosesc ca şi combustibil nuclear
pentru aşa numita ,,bombă cu hidrogen” care poate fi artizanală, la dimensiuni
relativ mici, transportabilă în genţi de voiaj, alte accesorii vestimentare
constituindu-se într-un pericol mapamondic vizavi de prezenţa organizaţiilor
teroriste în diferite zone ale planetei Pământ şi de ce nu şi ţara noastră, România,

5
constituindu-se ca un potenţial obiectiv. Bulgaria vecină a suferit un astfel de artac
terorist, însă explozibilul a fost nenuclear.
Numărul izotopilor radioactivi naturali şi artificiali cunoscuţi în prezent a
ajuns la ordinul miilor şi dintre aceştia un număr destul de mare de ordinul sutelor
sunt folosiţi în diferite aplicaţii tehnice sau ştiinţifice.
Date complete despre caracteristicile izotopilor radioactivi cei mai bine
studiaţi au fost sistematizate de autorii P. Sandru şi A. Topa, primul fiind şi
profesorul meu la absolvirea unui masterat. Unii dintre aceşti izotopi sunt arătaţi în
tabelul următor:

Tabelul nr. 1

Izotopul Timpul de Tipul şi energia radiaţiei emise,

înjumătăţire MeV
T1/2

N Poloniu 138 zile ά (alfa) = 5,3;γ(gama)=0,8

A
T Radiu 266 1620 ani ά = 4,7; ά = 4,58; β=0,18
U
R Radon 222 3,83 zile ά = 5,49
A
L Plutoniu 239 24.410 ani ά = 5,1
I
Cesiu – 137 30 ani Β(beta)=1,18; γ=0,52; γ=0,66
Cobalt – 60 5,27 ani γ =0,314; γ =1,33; γ =1,17.
A Tritiu 12,26 ani γ =0,018
R Fosfor – 32 14,22 zile β=1,710
T Stronţiu – 90 28 ani γ=0,544
I Itriu – 90 64 ore γ=2,25
F
Itriu – 91 61 zile γ=1,54
I
Sulf – 35 87,2 zile γ=0,167
C
I Carbon – 14 5568 ani β= 0,155
A Lantan 140 40 ore γ=1,67; β= 2,26
L
I Bariu 140 12,8 ore β= 1,02; β= 1,32
Natriu 24 14,9 ore γ= 1,37
Ceriu 141 33,1 zile γ=0,581; β= 0,31
Aur 198 2,69 zile β= 0,242; β= 0,293
Niobiu 95 35 zile γ=0,77; γ=2,12; γ=1,30
Niobiu 94 1,8.10 ani γ=0,87; γ=0,70

Reamintesc faptul că timpul de înjumătăţire (T) este timpul după care un

izotop radioactiv (radionuclid) începe să-i scadă activitatea radioactivă.
6
 Activitatea radioactivă a unui a unui radionuclid este caracteristica acestuia
de a emite radiaţii radioactive peste valoarea timpului de înjumătăţire.
λT
Activitatea Δt = Δ0 ۬ e unde,
Δt = activitatea la un moment dat al emisiei radioactive în unitatea de măsură [Ci,
βq].
Δ0= activitatea la începutul emisiei după formarea (apariţia) radionuclidului;
e= baza logaritmilor naturali;
λ =coeficientul de emisie specific fiecărui radionuclid;
T = timpul de înjumătăţire.
În unităţile nucleare din (structurile specifice de mentenanţă) armata
României se folosesc în principal cobaltul 60 şi stronţiu 90.
Radiaţiile γ cât şi radiaţiile X din instalaţiile medicale de radiografie sunt de
natură electromagnetică, dar în procese de interacţiune primară cu materia produc
electroni, care la rândul lor acţionează ca particule ionizante ale mediului pe care-l
străbat. În unele lucrări se menţionează aspectul de ionizare secundară. Celelalte
radiaţii, cu excepţia neutronilor sunt particule încărcate electrostatic care
reacţionează ele înşişi direct ca particule ionizante.
Neutronii rapizi, prin ciocniri succesive cu atomi de număr atomic diferit
(Z= numărul de ordine din tabelul lui Mendeleev), produc protoni de recul, iar
aceştia ca particule încărcate, ionizează mediul străbătut. Este evident că toate
radiaţiile radioactive sunt puse în evidenţă, ca urmare a interacţiei primare cu efect
ionizabil direct sau secundar, având la bază dezvoltarea teoriei dozimetriei, a
determinat şi denumirea lor generală de radiaţii ionizante. Principalele caracteristice
ale acestora sunt arătate în tabelul următor:

Tabelul nr.2

Tipul radiaţiei Domeniul de Parcursul mediu în materiale cu Z

energie MeV mic
g/cm² cm de aer
X 0,015 – 0,04 -¹ -5 0,1 – 4,0
(fotoni) 10 - 5 . 10
Γ 0,05 – 2,9 -4 0,4 - 450
(fotoni) 5 . 10 – 0,6
Β 0,015 – 5,0 -4 0,1 – 800
(Electroni, parcurs scurt) 10 -1,0
Fascicol de electroni 0,2 – 20 1 - 10 800 - 8000
Neutroni rapizi 0,1 – 10 -² 0.8 (protoni)
10 (protoni)
Protoni 5 – 400 -² -² 23 – 8.104
3.10 – 10
ά 5 – 10 -5 -² 2-8
(nuclee de heliu dublu 3.10-10
ionizate)
7
 Se cuvine să pomenim şi de o altă mărime care caracterizează radiaţiile
radioactive şi anume intensitatea de radiaţie (I) care reprezintă energia ce
tranversează unitatea de suprafaţă şi este dată de relaţia:
I = Wp.N. unde
Wp= energia ce tranversează unitatea de suprafaţă.
N – numărul de particule
Dozimetria militară de acum şi mai de demult nu prea pomeneşte, însă tot la
fel de adevărat că din această formulă au derivat alte mărimi caracteristice
radiaţiilor potrivit cu natura şi efectele lor dar şi aplicaţiile acestora. Acestea sunt
doza de radiaţie, doza absorbită şi doza biologică pe care le-am menţionat în revista
,,Cadenţe peste timp” nr.1/2013. Energia ,,W” necesară pentru producerea unei
perechi de ioni în aer este dată în literatură cu valori cuprinse între 32,2 şi 33EV,
indiferent de tipul radiaţiei. Şi din aceste mărimi de radiaţie au derivat alte mărimi
de radiaţie ,,doza debit”(nivelul de radiaţie) şi gradul de contaminare radioactivă.
Dintre radionuclizii artificiali folosiţi în armată, de unităţile nucleare arătate mai
înainte, care vizează dozimetria aparatelor de control nuclear şi care sunt folosiţi în
sfera mentenanţei acestora sunt cobaltul 60 şi stronţiu 90. Un pic zăbavă asupra
modalităţii tehnice de obţinere a acestora.
Cobaltul 60, radioactiv se obţine relativ simplu, prin activarea cobaltului
metalic în reactorul nuclear ca urmare a reacţiei de captură de neutroni a cobaltului -
59 (nγ).
În mod obişnuit se folosesc creioane sau inele de cobalt având o activitate
specifică de 1 – 5 Ci/g.
Datorită avantajelor pe care le prezintă sursele de cobalt 60, au căpătat o
largă răspândire în felurite aplicaţii, atât în armată, în industrie, în laborator sau în
medicină. Trebuie avut în vedere faptul că intensitatea radiaţiei nu este constantă în
timp, datorită consumării izotopului prin dezintegrarea radioactivă pe care o suferă.
Întrucât aplicaţiile ştiinţifice de interaţie a radiaţiilor în câmp DESCHIS prezintă
dezavantajul de a emite simultan mai multe tipuri de radiaţii dar şi cu energie
diferită, limitează aplicabilitatea lor într-o serie de probleme speciale.
Pentru depăşirea acestor limitări fizice şi tehnica nucleară modernă a ajuns
la interacţia radiaţiilor radioactive cu natura în condiţia unui câmp ÎNCHIS.
Arătam mai înainte de tehnologia de obţinere a creioanelor şi inelelor de
cobalt -60, din cobaltul – 59 în reactorul nuclear. Nu toate elementele radioactive
sunt uşor de îmbogăţit radioactiv. Doresc să mă opresc asupra supravegherii IRAN-
ului, ţara cu progrese ambiţioase vis-a-vis de înzestrarea armatei sale cu armamenet
nucelar. În orice tehnologie de fabricare a armamentului nuclear, este prezent
uraniul îmbogăţit. Uraniul se găseşte în forma a trei izotopi radioactivi. Aceştia
sunt uraniu-234, uraniu -235 şi uraniu -238. Primii doi izotopi se găsesc în
zăcămintele minelor de uraniu, dar şi în proporţie foarte mică de uraniu 238, care
supuşi îmbogăţirii cu neutroni în reactoarele nucleare ajung la valoarea masei
atomice de 238 şi mai departe în plutoniu-239. Acest material este folosit ca şi
combustibil nuclear dar în tehnologia modernă se foloseşte în sistemele de amorsare
a bombei cu hidrogen având ca şi combustibil nuclear deuteriu şi tritiu, cei doi fraţi
ai hidrogenului obişnuit.
8
 Să zăbovim un pic asupra interacţiei radiaţiilor cu materia în câmp deschis,
arătate în tabelul nr.2, nu înainte de a face o precizare: aş dori să menţionez faptul
că radiaţiile de natură electromagnetică, au calitatea dublă asociată, unda plus
particula, conform olandezului Hughens. Dacă nu ar avea calitatea materială, nu ar
interacţiona ca nişte gloanţe infinit ezimale mai ales testate în ţesuturile vii. În
terminologia de specialitate a radiaţiilor x sau γ li se mai spun şi fotoni.
a) Interacţia radiaţiei γ .
La trecerea unui fascicol cu fotoni (radiaţia γ) printr-un strat de substanţă
cu grosime mică, are loc o atenuare a fascicolului conform cu relaţia:
[I] d I = – Ioμdx, unde
Io = intensitatea iniţială a radiaţiei
dx = grosimea stratului de substanţă (cm)
μ = coeficientul linar de absorbţie al materialului(1cm)
Coeficientul liniar de absorbţie reprezintă fracţiunea de foton absorbiţi din
fluxul incident, pe unitatea de grosime a substanţei absorbante. Acest coeficient este
caracteristic pentru un material şi o radiaţie dată, fiind variabil funcţie de natura
materialului şi energia radiaţiei.
Ecuaţia de mai sus se aplică în cazurile când I şi dx sunt foarte mici, care
printr-o prelucrare matematică, integrare conduce la expresia,
-μx
[2]I = Io e unde:
I = intensitatea radiaţiei care se transmite la trecerea prin stratul x de
substanţa.
Pentru ca formula [2] să fie îndeplinită de starea fizică a substanţei
absorbante, coeficientul liniar de absorbţie se înlocuieşte cu aşa numitul coeficient
MASIC de absorbţie, care reprezintă raportul dintre coeficientul liniar şi densitatea
substanţelor μ/ρ şi se exprimă în g/cm². Radiaţia γ radioactivă se atenuează datorită
transformării sale în radiaţie electronică printr-unul din următoarele trei efecte
principale: efect fotoelectric, efect compton şi efectul de producere de perechi de
ioni.
Efectul fotoelectric se datorează unei interacţiuni prin care radiaţia γ
transmite întreaga sa energie unui singur electron al unui atom. Acesta părăseşte
atomul cu o energie egală cu diferenţa dintre energia fotonului incident şi energia sa
de legătură în atom. Rezultă astfel o radiaţie electronică secundară.
Dacă fotonul incident are energie suficientă, poate să smulgă şi electroni
puternic legaţi în atomi, de exemplu electroni de pe stratul K (apropiat care
gravitează în imediata apropiere a nucleului).
Pentru materiale având atomi cu număr z mai mic, energia de legătură a electronilor
din straturile interioare este relativ mică iar radiaţia electronică, are de asemenea
energie mică şi poate fi absorbită în imediata vecinătate a interacţiuniii iniţiale.
Atenuarea radiaţiei γ prin efect fotoelectric este caracteristica substanţelor şi
fotonilor cu energie mică.
Efectul compton corespunde interacţiunii dintre foton de energie mare şi un
electron liber sau slab legat în atom. Acest efect se manifestă prin faptul că
electronul este accelerat, iar fotonul îşi reduce energia şi îi schimbă direcţia de

9
mişcare. Interacţiunea compton apare în cazul materialelor cu z mare, necesitând
fotoni cu energie mare, cuprinşi între 1 şi 5 MeV.
Într-o explicaţie sugestivă acest efect poate fi comparat cu jocul de biliard,
în care bila lovită trebuie să fie în mişcare, energia din tacul jucătorului, este fotonul
(radiaţia γ ) iar bila lovită este electronul liber sau slab legat. Cu ce energie a
manevrat jucătorul tacul la biliard cu atât parcursul este cu schimbare de direcţie a
fotonului şi evident a electronului lovit.
Facem precizarea spunând căci radiaţiile γ sunt radiaţii cu parcurs.
Efectul formării de perechi de ioni este procesul care conduce la absorbţia
totală a energiei unui foton în apropierea unui nucleu atomic, cu producerea a două
particule: un electron şi un pozitron.
La interacţia radiaţiilor radioactive cu materia în condiţia câmpului deschis
mai apar şi alte fenomene cum ar fi ,,împrăştierea coerentă”, care se manifestă la
energii mai mici de 0,1 MeV şi reacţiile fotonucleare care se manifestă la energii
mai mari de 8 MeV.
În funcţie de caracteristicile radiaţiei (prag energetic, mărimea parcursului)
şi ale materialului cu care interacţionează predomină unul sau altul din efectele
enumerate, iar în rezultatul final are loc pe de o parte, atenuarea exponenţială
conform cu formula [2] iar pe de altă parte mai mult sau mai puţin a ţintei
interacţionate.
În cazul radiaţiilor γ de energii medii fenomenul de absorbţie este suma
efectelor de interacţiune individuală, iar coeficientul de absorbţie μ este suma
coeficienţilor fiecăruia dintre aceste procese,

μ = μ f + μc + μi unde,

μ [g/cm²] - coeficientul total alradiaţiei

μ f = coeficient absorbţie pe efectul fotoelectric

μc = coeficient absorbţie pe efectul compton

μi = coeficient absorbţie pe efectul perechilor de ioni.

O concluzie uşor de tras până acum este faptul că aceste procese de

interacţiune lasă urmări funcţie de energia radiaţiei şi de natura ţintei. De subliniat
este faptul că aceste procese principale de interacţiune duc toate în cele din urmă la
formarea de electroni: electroni compton, fotoelectroni şi perechi de electroni
(pozitron-electron) care interacţionează mai departe cu mediul prin procese
specifice RADIAŢIEI ELECTRONICE.
Pozitronul este particula egală ca masă cu cea a electronului dar care are
încărcătură electrostatică pozitivă.
b)Radiaţia electronică cuprinde atât radiaţia β emisă de nucleele radioactive,
constituită din electroni sau pozitroni (interacţie câmp deschis) cât şi fasciculele
intense de electroni de mare energie obţinuţi cu diferite tipuri de acceratoare
(interacţie câmp închis). Interacţiunea electronilor cu materia se realizează printr-o
10
serie de procese dintre care cele mai importante sunt emise de radiaţia electronică şi
ciocnirile elastice şi neelastice.
Aceste procese au ca efect ionizarea şi excitarea moleculelor mediului
străbătut. Aportul pe care-l au fiecare dintre aceste procese depind de natura
materialului absorbant dar şi de valoarea energiei particulelor incidente (fascicole
de electroni). Electronii cu energie mare transferă energia moleculelor mediului în
care pătrund, condiţie câmp deschis în special prin radiaţie electromagnetică, în
timp ce electronii de energii mici interacţionează cu moleculele prin ciocuri
neelastice. Electronii fiind particule mai în masă decât radiaţiile γ se deplasează cu
viteza luminii când scapă din sistemul său atomic, sau apropiate de viteza luminii,
evident relaţia dintre viteză şi energia lor este relaţie relativă. În această idee fizica
nucleară explică mecanismul dintre interacţiunile primare ale electronilor cu
materia. Un electron rapid în mişcarea sa în câmp deschis, la trecerea prin aer,
diferite materiale întâlnite, îşi pierde treptat energia sa, ca urmare a interacţiunii
dintre sarcina sa electrică şi electronii moleculei materiei (mediului). Aceşti
electroni primesc un impuls de la câmpul variabil creat de sarcina în mişcare a
electronului incident, căpătând astfel o energie de excitare.
Majoritatea electronilor excitaţi în acest mod din ţinta interacţionată (aer,
materiale, sol) se întorc rapid la starea lor iniţială, normală prin emisie de radiaţie
electromagnetică, molecula căruia îi aparţin rămâne de foarte multe ori
neschimbată. Această radiaţie de întoarcere a electronilor la molecula mamă se
numeşte radiaţie γ de frânare.
În cazul interacţiei dintre electronii incidenţi de energie mai mică şi
molecula materiei întâlnită se face într-un timp mai îndelungat, care favorizează un
transfer de energie mai mare între cele două părţi. În acest fel electronii moleculelor
interacţionate (ţinta) se rup din acestea evident că moleculele ţintă nu mai au
aceeaşi configuraţie electronică,pe atomii care o compun.
În acest fel are loc un proces de ionizare a mediului de formare a unor
electroni secundari, denumiţi electroni б. Aceşti electroni se formează sub formă de
ciorchine de o parte şi de alta a traiectoriei şi au energii mai mici de 100 KeV.
Aceşti electroni împrumută aproximativ 2,5% din energia electronilor incidenţi, dar
suficient ca să producă un număr de ioni egal cu cel produs de către electronii
primari. Printr-o comparaţie ,,ciorchinii” electronici pe traiectoria electronilor
incidenţi, ar fi asemănătoare, evident la o scară macro cu un avion care lasă o dâră
în urma acestuia. Electronii б evident cu 2,5% din energia împrumutată, rămân mai
mult timp la interacţiune şi sfârşesc prin a fi coptaţi de moleculele sau ionii pe care-
i întâlnesc. Densitatea de ionizare pe care o crează (б) este relativ mică, astfel că la
o energie de 1 MeV crează în medie 90 de perechi de ioni pe un centimetru de
parcurs, fiind catalogaţi ca particule cu parcurs mare, nu însă ca al radiaţiilor γ sau
neutronii.
Parcursul electronilor în substanţă este invers proporţională cu densitatea
materialului şi direct proporţională cu energia lor.
c) Particule încărcate
În această categorie sunt cuprinşi atomii parţial ionizaţi sau nuclee ale
atomilor dintre aceştia rezultând radiaţii cum ar fi: protonii, deuteronii, radiaţia ά
(nuclee de heliu) şi anumiţi ioni grei acceleraţi.
11
Datorită încărcării electrostatice interacţionează cu materia într-un mod similar cu
acela al electronilor.
Radiaţia electronică de frânare se produce în cazul acestor particule numai în
condiţia unei energii foarte mari pe care o au. Ciocnirile neelastice cu electronii
moleculelor întâlnite constituie cea mai importantă interacţiune conducând la o
ionizare specifică foarte mare a mediului.
În cazul particulelor ά(nucleu de heliu, dublu ionizate în moleculă), de-a
lungul traiectoriei acestora transferul de energie creşte chiar dacă au energie mică,
fiind favorizate de masa mai mare. Densitatea de ioni de-a lungul traiectoriei
particulei ά este de câteva ori mai mare decât în cazul unui electron cu aceeaşi
energie.
d) Neutronii
Neutronii sunt particule nucleare fără sarcină electrică, interacţionând cu
materia după un mecanism diferit de al radiaţiilor arătată până acum. La trecere prin
materie aceştia nu interacţionează cu electronii orbitali ai atomilor, fapt ce le
permite să se apropie mult de moleculele atomilor care îi pot capta. Aceste reacţii
de captură neutronică pot avea (nu numai) în cazul neutronilor termici (de energie
mică) şi constituie reacţia nucleară cea mai cunoscută, care stă la bază preparării
izotopilor radioactivi. Neutronii termici având o energie mică se comportă ca într-o
mişcare de agitaţie (difuzie) termică.
Datorită acestui fapt rămâne un timp relativ lung în vecinătatea nucleelor
atomice şi pot fi captaţi de acestea.
Neutronii rapizi sunt consideraţi particule ionizante pentru că având un
conţinut mare de energie interacţionează cu nucleele atomilor întâlniţi prin ciocniri
eleastice şi produc în urma acestor ciocniri protoni de recul, care la rândul lor
produc mai departe ionizarea mediului.
Interacţia radiaţiilor cu materia în condiţia câmpului deschis a condus la diferite
metode de măsurare în dozimetrie. Acestea sunt:
- Metode fotografice;
- Metode bazate pe ionizare;
- Metode bazate pe luminiscenţă;
- Metode calorimetrice.
Metodele bazate pe filmele fotografice au fost printre primele mijloace
folosite în detectarea radiaţiilor, de alt fel radiactivitatea naturală fiind observată de
către Beqeherel tocmai prin efectul produs asupra filmului fotografic. Această
metodă a continuat să se dezvolte încât şi astăzi filmul fotografic este detectorul cel
mai larg folosit pentru înregistrarea dozelor primite de personal care lucrează în
mediul radioactiv.
Metodele bazate pe ionizare are are ca bază fizică măsurarea ionizării
produsă de radiaţie în aer. Ca efect principal, prin care aceşti îşi transmit energia
mediului pe care –l străbat. Majoritatea radiaţiilor produc fie direct fie indirect
ionizarea mediului şi acest efect s-a dovedit aproximativ proporţional cu energia
absorbită de mediu.
Metode bazate pe luminiscenţă se bazează pe proprietatea unor anumite
substanţe de a emite sub acţiunea radiaţiilor ionizante cuante de lumină. Fenomenul
poartă denumirea de luminiscenţă şi apare la măsurarea dozelor de radiaţie.
12
Fenomenul de luminiscenţă apare la ineracţiunea radiaţiei cu substanţa respectivă
datorită ionizării şi excitării atomilor şi moleculelor. În anumite substanţe electronii
ridicaţi la o stare energetică superioară revin la starea fundamentală (de energie
minimă) prin emisia unei cuante de lumină sub forma unor linii caracteristice,
denumite linii sau benzi de luminiscenţă. Dirijate la o fotocelulă electrică şi
amplificaţi dă o rezoluţie digitală sau analogică. După timpul în care are loc emisia
cuantelor de lumină fenomenul de luminiscenţă este de două feluri: fluorescenţă şi
fosforescenţă.
Fenomenul de fluorescenţă se caracterizează prin faptul că emisia se face
foarte rapid deoarece stările de excitaţie revin la starea fundamentală în timp foarte
scurt de ordinul a 10 fosforescenţei are loc o întârziere a emisiei care se produce în
timp ce poate merge de la secunde la ani.
Metodele colorimetrice se bazează pe interacţia radiaţiilor cu materia,
aparent fiind metode ideale. Nu se pretează la măsurători în câmp deschis, deoarece
factorul climateric impietează asupra energiei calorice primite de ţinta
interacţionată. Dacă nu ar exista pierderi calorice, măsurările în dozimetrie s-ar
rezuma la citirea pe scala aparatului a temperaturii la termometrul cu mercur.
În armată şi în special în trupele N.B.C. există aparate bazate pe toate aceste
metode dozimetrice, preponderent pe bază de ionizare mai des în trupele operative.
Concluzii:
- Efectele interacţiei radiaţiilor radioactive cu materia în condiţiile câmpului
deschis lasă urmări în timp, inductând radioactivitate secundară, în mod special
când sursa o constituie exploziile nucleare. Exploziile nucleare din timpul celei de-a
doua conflagraţie mondială din Japonia, la Hiroşima şi Nagasachi au inductat o
puternică radioactivitate în special în solul nisipos, efectul având urmări asupra
mediului şi forţei vii, multe decenii, cu urmări foarte grave.
- Dacă la începuturile studierii radioactivităţii se credea că radioactivitatea
se poate inducta numai în seriile elementelor uraniu, thoriu, actiniu şi neptuniu
artificial nu cu mult timp s-a constatat că orice material poate deveni radioactiv sub
incidenţa interacţiei radiaţiilor timp îndelungat.
- Asupra forţei vii interacţia forţelor interactive produce cancerul în sânge
sau leucemia.

BIBLIOGRAFIE:

- Col.(r)ing. NBC Nicu Şapcă – Lucrare examen absolvire masterat 1981

,,Interacţia radiaţiilor radioactive cu materia”;
- Ion Teodorescu - Determinismul şi ştiinţa, 1971;
- ‫٭٭٭‬ - Manualul inginerului chimist, vol.II, 1972;
- ‫٭٭٭‬ - Colecţia ,,Ştiinţă şi tehnică”, 1996-2013.

13
14
 O CADENŢĂ (II)

Col.(r)ing.NBC Nicu Şapcă

La începutul lunii octombrie 1962, am început cursurile în anul I al Şcolii

Militare Superioare de Ofiţeri ,,N. Bălcescu” din Sibiu, cu durata de 4 ani (actuala
Academie a Forţelor Terestre, secţia chimie).
În sala de clasă repartizată grupei de chimie am ocupat locurile în bancă toţi
cei 16 reuşiţi. Parţial realizasem cunoaşterea din perioada admiterii, între noi,
tinereţea fiind un liant în legarea prieteniilor. Abia ne-am aşezat în bănci, căci de la
secretariat, a venit un ofiţer cu o listă în mână, însoţit de şeful de catedră,
col.ing.Drăghici Gheorghe, anunţându-ne că trei dintre cei 16 aşezaţi în băncile sălii
de clasă ,,chimie militară”, trebuie să meargă la alte specialităţi, disponibilitatea
fiind pentru arma geniului, transmisiuni, căi ferate şi infanterie.
Momentul mi-a creat multe emoţii deoarece în anunţul reuşitei mele acasă
la Corabia nu-mi precizase media obţinută. Am reuşit să o aflu cu acest prilej.
Reuşisem al 5-lea cu media 8,25. Ceilalţi clasificaţi după mine au obţinut media
peste 6,50. După ce am luat un minim set de impresii, am avut timp să meditez
asupra perspectivei mele în noul regim de viaţă.
Rigorile cazone le-am cam ingerat cu disconfort. Nu aveam nici 18 ani, ani
pe care-i petrecusem în libertatea văii Dunării, la Corabia, unde părinţii nu se
îngrijorau când mergeam la scăldat la Dunăre deoarece, ştiam să înot de la 4 ani.
Aveam iniţiativă când am fost în casa părintească fără să le cer încuviinţare expresă
(aceasta fiind dată o singură dată, având valabilitate permanentă) şi atunci când mă
sculam în zori să merg la pescuit, ba chiar îi bucuram când veneam cu peşte. Mă
întrebau unde am pescuit, în ce loc anume, iar când tata avea un timp mai liber,
mergeam în acelaşi loc toţi bărbaţii din casă, inclusiv fratele meu, Nelu. Era mult
peşte în balta Potelu.
Noul regim de viaţă era total diferit, totuşi aveam să constat că era o grupă
puternică, formată din 13 tineri. Trei dintre cei 16 iniţial au fost redislocaţi la alte
specialităţi fiind ultimii cu medie reuşită la examen. Cei trei aveau opţiunea să plece
acasă, însă nu au făcut-o. Au mers la infanterie unde totţi au făcut carieră şi au avut
funcţii de răspundere în armată.
Dintre cei rămaşi pentru secţia chimie 6 erau bucureşteni; punându-mi
singur întrebarea de ce aceştia nu au profitat de condiţiile capitalei, Buucreşti, unde
erau şi acasă dar şi cu posibilitate de alegere la diferite facultăţi, înclusiv chimie
industrială. Pe timpul studiilor am găsit răspunsul la întrebare, acesta fiind explicat
în neputinţa părinţilor bucureşteni de a asigura hrana întregii familii. O persoană din
familie hrănită, echipată, alte facilităţi ale existenţei de către stat cum era cazul
nostru, desigur că era o uşurare pentru părinţi. Printre cei şase era o situaţie când
părinţii muriseră iar în celelalte situaţii chiar dacă aveau calificări superioare,
arhitect,actriţă, ingineri, comunismul le-a interzis să practice un exerciţiu social
15
conform cu pregătirea lor, obligându-i să-şi câştige existenţa din cu totul alte
activităţi plătite extrem de modest. Dictatura proletariatului în absurditatea sa le
exfatuase acestor tineri bucureşteni, posibilităţile de a studia în oraşul în care s-au
născut.
După cum am constatat, condiţiile erau destul de bune, privind hrănirea,
echiparea, alte condiţii. Cât priveşte calitatea corpului profesoral apreciam atunci ca
şi acum ca fiind de foarte bună calitate, atât la secţia chimie cât şi la celelalte
specialităţi.
Şeful de catedră era un profesor inginer militar, asistente, lectori,
conferenţiari, erau angajaţi de armată cu domiciliul în Sibiu dar şi de la facultăţile
de profil din Bucureşti, Cluj Napoca, Timişoara şi Braşov. Pentru profesorii
itineranţi din afara garnizoanei Sibiu, erau puse la dispoziţie cursele Tarom,
conducerea armatei fiind hotărâtă să asigure coletele profesionale viitoarelor cadre,
plătind profesori din ţară.
În cei patru ani la Sibiu am făcut o pregătire profesională solidă, inclusiv
pregătirea inginerească generală, uşurându-mi foarte mult preocuparea de a absolvi
facultatea de chimie industrială, secţia tehnologia substanţelor organice, a
Institutului Politehnic din Iaşi, în perioada 1966-1971.
Din cei 13 tineri, care am început studiile la Sibiu în anul 1962 am terminat
după patru ani 12 în anul 1966.
Unul dintre noi a terminat cu un an mai târziu în 1967 rigorile
învăţământului dovadă că erau foarte severe. În afara corpului profesoral la
instituţia de învăţământ superior militar ,,N. Bălcescu” din Sibiu mai erau şi o
categorie de cadre, instructorii care aveau ca misiune de bază, inductarea cu toţi
viitorii ofiţeri, educaţia ostăşească. Marea majoritate erau oameni foarte cumsecade.
Bogate în generozitate şi cu o pregătire de cultură generală articulată, fiind
selecţionate anume pentru instituţia în care lucrau. Toţi erau absolvenţi de liceu la
zi, spre deosebire de foarte mulţi camarazi de-a dumnealor şi o şcoală militară de
ofiţeri de 3 ani. Foarte mulţi din colegii de promoţie a-i instructorilor mei urmau
cursurile liceale de scurtă durată, făcând eforturi pentru a-şi depăşi condiţia. Unul
dintre aceştia, cunoscut de mine a reuşit să-şi oşeze galonul de colonel activ. Nu-i
pomenesc numele din respect pentru persoana domniei sale însă era deliciul
convocărilor şi întrunirilor de tot felul, merită să povestesc una din întâmplările
amuzante. Ajunsese locţiitor şef de armată la o nouă unitate din Bucureşti.
Activitatea unei convocări de specialitate condusă de col.(r)ing. IANCU
ŞTEFAN, a fost şef de stat major al Comandamentului Trupelor Chimice conduse
de generalul M. Chiţac. Colonelul fulminant în organigrama epoletului fusese un
pic şi la Sibiu, unele a ricoşat vis-a-vis de pretenţiile care erau acolo. La terminarea
convocării, la capitolul ,,propuneri” din partea participanţilor s-a ridicat în plenul
adunării împutând conducerii Trupelor Chimice faptul că unde lucrează dânsul i-ar
trebui în statul de organizare un autoturism, pentru a acoperi sarcinile profesionale
din teritoriu. La acea vreme nici un şef de armă din diferite specialităţi nu aveau la
dispoziţie un autoturism de teren.
Amuzantul colonel, fără condens sub epolet, opera cu subţirimi fiind prea
îmbătat de succesul poziţiei pe care o ocupa.

16
 Generalul IANCU ŞTEFAN l-a asculat şi cu foarte mult calm l-a întrebat:
,,ce culoare ar prefera”. Galbenă, a sosit răspunsul imediat. Bineînţeles că rumoarea
a fost generală. În rest, la problemele profesionale de esenţă era foarte secretos.
Revenind un pic la 23 august 1966 în garnizoana Sibiu am ascultat ordinul
citit de col. Ţârcă Stelian, semnat de ministrul Apărării Naţionale de atunci, Ion
Ioniţă, în care eram avansaţi la gradul de locotenent, în arma chimie militară. A
urmat, după ceremonia de avansare o masă festivă la care a participat la un loc cu
toţi avansaţii (din toate armele), şi generalul S. Ţârcă. Eram într-o poziţie laterală
relativ aproape faţă de masa generalilor de speţe dar şi cei locali în frunte cu
generalul Stănescu Spirea, comandantul instituţiei militare de învăţământ. Mi-a
atras atenţia dialectul în care vorbea generalul S. Ţârca, moldovenesc, ulterior
aflând că era din satul Corni-Albeşti, jud. Vaslui. Cunoşteam bine pe proaspătul
avansat lt. Ţârcă promoţie cu mine dar nu ştiam că era fiul generalului Ţârcă. Era
infanterist nereuşind o carieră militară longevivă.
Merită să zăbovesc asupra unui aspect. Promoţia de ofiţeri 1966 era prima
promoţie care a început anul I cu perspectiva de a termina după patru ani şi evident
dobândind calitatea de ofiţer. Promoţiile mai mari decât mine, care începuseră
pentru o şcoală militară de trei ani au terminat cu patru ani. Un rol important în
modificarea sistemului de învăţământ militar l-a avut generalul Ion Ioniţă, ca şef de
stat major al armatei, avându-l ca ministru pe col. Leontin Sălăjan.
Sălăjan era un bunel cumsecade care ni se adresa cu, cuvintele ,,măi copiii”.
L-am cunoscut cu ocazia celor două parade, de 23 august 1963 şi 1964, unde an
defilat într-un bloc de paradă ca infanterist, în uniformă. În exerciţiile pregătitoare
pentru defilare veneau atât col. Leontin Sălăjan cât şi col. Ion Ioniţă. Defilarea s-a
făcut la Arcul de Triumf din Bucureşti, raportul primindu-l Gheorghe Gheorghiu
Dej, iar la tribună se afla şi N. Hrusciov, liderul sovietic din acea vreme.
Col. Leontin Sălăjan era din Maramureş, fiind un fost muncitor ilegalist
comunist, iar Ion Ioniţă era ofiţer de rachete şcolit la Moscova. Era dintr-o comună
de lângă Titu, fiind un militar pedant şi distant, atitudine ce şi-a păstrat-o toată
viaţa. A avut un rol important în reformarea instituţiilor de învăţământ militar
împreună cu un general, Herăscu, ca şef al Direcţiei de învăţământ militar. A
staţionat ani buni ca ministru al Apărării Naţionale până prin anii 1971, când
Ceauşescu l-a debarcat din toate funcţiile deoarece, se opunea făţiş. Toată viaţa
petrecută în comuna natală a fost supravegheat şi filat.
În toamna anului 1966 m-am prezentat la psotul unde fusesem repartizat la
B.202 Chimie Militară ,,Col. Teleman”, dislocat la pace în garnizoana Huşi.
Împreună cu mine încă 6 tineri ofiţeri din 12 absolvenţi au fost repartizaţi la Huşi.
Despre Huşi, ca localitate ştiam din relatările bunicului mei Toma Şapcă, fost
sergent în primul război mondial în batalionul sptae (de rezistenţă) comandat de
tatăl său Mr.Leonida Şapcă, ofiţer de rezervă, de meserie învăţător.
În perioada 1966-1972, bunicul Toma Şapcă m-a vizitat împreună cu
părinţii meu de patru ori în garnizoana unde-mi făceam serviciul, Huşi. Cu acest
prilej a mers şi în comuna Gorban, jud. Iaşi, pentru a-şi vizita colegul de şcoală şi
de armată, Ruţă, leat cu dânsul care a rămas după terminarea primului război
mondial în Moldova, casătorindu-se cu o tânără din comuna mai sus amintită. A

17
fost brigadier silvic în acea comună. Dar, merită puţină zăbavă asupra acestui
episod.
Bunicul meu a avut onoarea să fie santinelă la cartierul generalului Eremia
Grigorescu. Tatăl său care se ocupa cu rechiziţiile a având o structură de 800 de
oameni în subordine, a lubrefiat în sistem şi şi-a adus copilul (primul din cei patru
băieţi pe care i-a avut) în structura sa, ferindu-l într-un fel de gloanţele germane.
Batalionul spate, comandat de Mr.Leonida Şapcă şi avea comandamentul în actuala
cazarmă de pe strada Dobrina, a serviciului de poliţie de frontieră a judeţului
Vaslui. Mai puţin un corp de clădire care este construit după anul 1990, restul
clădirii au certificatul de existenţă în anul 1900, lucru cunoscându-l când această
cazarmă aparţinea B.202 Chimie Militară ,,Col. Teleman”.
Comandamentul batalionului şi subunităţile de sprijin erau cazate în
clădirile cazarmei pomenită mai sus. Subunităţile de bază ale acestuia ocupau un
raion de dispunere începând de la actuala şosea naţională Dobrina, în pădure până
în vârful dealului cu acelaşi nume, până la reperul cunoscut de localnici ,,la releu”.
Pădurea venea în lizieră până la marginea şoselei, era particulară, iar actuala şosea
Crasna-Huşi-Albiţa era un drum pietruit de ţară. În partea opusă faţă de configuraţia
dealului Dobrina, spre localitatea Creţeşti era dispus un regiment rusesc. Trupele
ruseşti în conflagraţia primului război mondial ne erau aliate, însă nu au fost
introduse nici o secundă în luptă!? Pădurea Dobrina avea destulă întindere ca să
asigure dispunerea multor unităţi de valoare regiment. Din relatările bunicului meu,
Huşul era un oraş de târgoveţi, cu mulţi negustori şi prăvălii, de asemenea – vinul şi
via Huşului avea şi atunci etichetă el fiind căutat peste tot. Cel mai bine l-a probat
regimentul rusesc, care lovit de zvonurile revoluţiei bolşevice din 1917, mai ales
simpatizanţii lui Lenin, s-au organizat, au făcut o adunare bolşevică şi au hotărât
detronarea comandantului de regiment ţarist şi a statului său major. Efectul euforic
al băuturii i-au îndemnat la acest gest, alegând alt comandant şi şef după metoda
bolşevică. Comandantul de regiment ţarist a trimis o călăuză credincioasă către
comandantul unităţii româneşti vecină pentru a-l ajuta la repunerea regimentului
rusesc în ordine şi evident ,,eliminarea dezidenţilor ruşi”. Regimentul rusesc avea
peste 3000 de oameni. Mr. Leonida Şapcă a pus batalionul său în ordinea de bătaie
şi a urcat peste dealul Dobrina încercând să-l ajute pe colonelul ţarist. Din amici
români şi ruşi au devenit inamici. Aproape întreg regimentul rusesc era contaminat
de propaganda comunistă a lui Lenin.
Batalionul românesc de spate a fost dezarmat şi întregul efectiv a fost făcut
prizonier şi încarcerat în cazarma actuală a serviciului de frontieră Huşi. Le-a
confiscat toate vitele cu ocolul făcut în curtea cazărmii mai sus amintite şi în loc să
ajungă la linia de apărare pentru combatanţii de la Mărăşeşti şi Oituz le-au
consumat ruşii. Situaţia a durat aproape 2 săptămâni, până când un regiment de la
Mărăşeşti i-au găsit pe ruşi în proporţie foarte mare, beţi, incapabili să opună
rezistenţă. Au fost surprinşi, dezarmaţi, lăsaţi numai în cămaşă şi izmene,
încolonaţi, forţaţi să treacă Prutul pe la Albiţa prin apă, au fost conduşi pentru a
trece şi râul Nistru. Şi alte unităţi active ruseşti au fost evacuate peste Prut.
Batalionul românesc captiv timp de 2 săptămâni a avut de suferit, apărând boli
dintre care tifosul exantematic era extrem de periculos.

18
 După ce batalionul ,,spate” românesc a fost repus în normalitate, au plecat
cu ordin spre zona Iaşului pentru a strânge resursele necesare prin efectul
rechiziţiilor. Leonida Şapcă s-a îmbolnăvit de tifos ca de altfel mai mulţi ostaşi din
unitate şi au fost internaţi în Spitalul ,,Sf. Spiridon” din Iaşi. Şi bunicul meu Toma
Şapcă a fost internat, însă fiind tânăr a rezistat bolii. Alţi camarazi, inclusiv tatăl său
Leonida au murit în spital. Un amănunt – spitalul a fost vizitat de regele Ferdinand
cu regina Maria şi fiicele sale, îmbărbătându-i pe bolnavi. Toţi militarii bolnavi de
tifos care au murit în spital au fost îngropaţi într-o groapă comună, văruită, chiar în
curtea spitalului Sf. Spiridon. Sergentul Toma Şapcă şi-a luat tatăl, l-a pus într-o
căruţă, învelit cu o pătură şi în peregrinările batalionului spate, după rechiziţii l-a
îngropat cu ceremonial religios în comuna Şipote, judeţul Iaşi.
Dar să-i lăsăm un pic pe cei doi Şapcă, Leonida şi Toma – tată şi fiu – care
au cunoscut garnizoana Huşi în vara anului 1917 şi să ne ocupăm cu potrivirea
cadenţei de către al treilea Şapcă, Nicu, tânărul ofiţer cu grad de locotenent ajuns în
acelaşi oraş, e drept pentru îndeletniciri militare, dar de altă cromatică faţă de cei
doi amintiţi mai sus.
Am ajuns într-o dimineaţă de toamnă, fiecare cu bagajul averii sale în
geamantanul de carton, distanţa scurtă de la gară până la cazarma de bază a unităţii
parcurgând-o pe jos. Unitatea mai avea o altă cazarmă ,,de sus”, unde funcţionează
actualmente serviciul poliţie de frontieră.
Am fost conduşi de către ofiţerul de serviciu la popota de garnizoană, unde
am servit micul dejun, aşteptând comandantul pentru a ne prezenta. Un amănunt
amuzant ne-a dat să vedem toţi cei şapte ofiţeri tineri. Chiar în apropierea punctului
de control, de acces în unitate, un ofiţer cu entropia minţii bine răsucită era la
conducerea unei căruţe platformă, a intreprinderii de gospodărire a oraşului punea
un ghiveci de flori ce urmau a fi răsădite, iar în urma căruţei erau lucrătorii de la
intreprinderea mai sus menţionată. Ulterior am aflat că subofiţerul chefuise toată
noaptea, le-a confiscat prin forţă şi ameninţare căruţa cu flori şi-i conducea să pună
florile în unitatea de chimie, de care aparţinea.
La intervenţia subofiţerului de serviciu de la punctul de control, lucrătorii
şi-au recăpătat căruţa, totuşi subofiţerul a fost prelucrat în faţa cadrelor, alegându-se
cu o ,,mustrare verbală”.
Prezentându-ne la comandamentul de atunci lt.col. Iosef Ştefan, fiecăruia ni
s-a comunicat funcţia pe care suntem încadraţi, dar o primire care nu a aşezat o
impresie favorabilă, cel puţin mie personal. Ne-a atras atenţia în mod foarte seris
convorbirea de întâmpinare cu dânsul are nevoie de ofiţeri în unitate şi nu de
filfizoni studenţi. Întâmplarea subofiţerului cu căruţa de flori, modul de a încuraja
în carieră de către comandant nu a lăsat o impresie prea favorabilă celor 7 tineri
ofiţeri. Într-un fel această impresie a fost atenuată de maniera elegantă a unor ofiţeri
cu rang mai mic în unitate de a ne încuraja de toate felurile în demersul nostru de
învăţăcei în domeniul meseriei armelor. Aş aminti câţiva: E. Ocheană, T.
Stoenescu, R. Pentze, V. Bacalu, I. Cotingiu şi alţii.
Comandantul ne-a ordonat să mergem la căminul de garnizoană, să ne
odihnim, iar într-o săptămână să ne căutăm în oraş o locuinţă cu chirie.

19
 Până la căminul de garnizoană, situat pe str. Ştefan cel Mare am mers tot pe
jos, prilej în care mi-am aşezat primele impresii despre oraşul în care sunt trăitor şi
în prezent.
Imaginea prăvăliilor, cumsecădenia trecătorilor, a curăţeniei pe străzi şi în
general arhitectonica văzută de mine m-a purtat cu gândul la ceea ce citisem din M.
Sadoveanu despre târgurile parfumate ale Moldovei. Toată ziua ne-am odihnit,
hrana fiind servită din pachetul fiecăruia, cu care plecasem de acasă.

20
 O MISIUNE INTERNAŢIONALĂ IMPORTANTĂ

Maistru Militar Principal (r) C.B.R.N. Petru BLAGA

Sunt foarte bucuros să aflu că la iniţiativa unui colectiv redacţional din

garnizoana Huşi apare bianual revista militarilor în rezervă şi a veteranilor de război
din judeţul Vaslui ,,Cadenţe peste timp”. Dat fiind faptul că mi-am consumat
întreaga carieră militară în două cetăţi ale chimiei militare româneşti, din
Câmpulung Muscel şi Huşi, având prilejul să întâlnesc oameni care m-au sfătuit
profesional dar şi extraprofesional, cărora le mulţumesc şi pe această cale,
încercând să mă aşez şi eu cu câteva rânduri.
Aş aminti câţiva, cu scuzele de rigoare, pentru cei omiși: m. m. pr. Brighiu
Mihai, m. m. pr. Maxim Petru, m. m. pr. Ghindă Gheorghe, col.(r) ing. Cotinghiu
Ion, col. (r) ing. Şapcă Nicu şi alţii.
Perioadă covârşitoare ca militar activ mi-am petrecut-o în garnizoana Huşi,
la Batalionul 202 Apărare C.B.R.N. Gl.Teleman, de unde am trecut în rezervă.
Sunt trăitor în prezent în garnizoana Bârlad, unde obârşia dar şi socotelile vieţii post
parcurs activ mi-au impus acest lucru.
În garnizoana Huşi, am avut prilejul să fac parte dintr-un colectiv tehnic
recunoscut la nivel naţional. Aş pomeni un singur aspect care este lămuritor față de
ceea ce am afirmat mai înainte. Din ordinul Comandantului Trupelor Chimice, Gl.
Chiţac Mihai, am fost trimişi în toată ţara pentru a pune în funcţiune un tip de
autospecială chimică, mare noutate pentru înzestrarea Trupelor Chimice şi evident a
armatei. Are 9 programe în exploatare şi este dispusă pe 4 vehicule rutiere, două
autospeciale iar celelalte două sunt remorci cu utilaj special. Ca să poţi stăpâni o
astfel de autospecială, trebuie să ai calităţile unui autentic tehnician de sistem, adică
în acelaşi timp electromecanic, electronist instalator, mecanic şi conducător auto.
Această calitate am dobândit-o în timp împreună cu ceilalţi maiştri din
structura de mentenanţă a unităţilor operative unde am lucrat. Cel mai mult m-a
bucurat când oamenii cu care am relaționat, nu neapărat din şefii mei ci din colegii
mei, mi-au aşezat o vorbă de mulţumire față de activitatea pe care am prestat-o nu
de puţine ori cu ieşiri dintr-un impas tehnic. Aş reliefa un aspect foarte important
pentru românul de pretutindeni că tehnica militară din înzestrarea unităţilor de
chimie militară era în proporţie de 90% de provenienţă românească. Un segment
important (din spusele unor ofiţeri ingineri bucureşteni dar şi din provincie) era
destinat exportului, ţările importatoare fiind din categoria celor în curs de
dezvoltare dar şi unele din Tratatul de la Varşovia. De altfel cu exportul de tehnică
şi armament, Nicolae Ceauşescu a lichidat datoria externă a României. Acest aspect
este de notorietate internaţională. Concluzia este uşor de desprins ,,dacă nu aveau
calităţile tehnice nu erau luate astfel de produse militare”.
La vremea anilor 1984-1985, autospeciala de care am amintit mai sus, era
,,căpitan” ca nivel tehnic în clasa tehnicii de decontaminare generală aş putea spune,
21
numai că era un agregat complex, de tip specializat pentru decontaminarea
echipamentului, a altor categorii de materiale, alte operaţiuni cum ar fi: îmbăierea
autonomă a echipajului, sterilizarea instrumentarului medical din dotarea spitalelor
militare de linia I-a.
Performanţa tehnică a acestei autospeciale A.D.E.-84 (autospecială
decontaminare echipament model 84) era ca un generator de abur din cele două linii
identice ale grupului de forţă în cinci minute furnizau abur la 200 grade Celsius.
Spuneam mai înainte că echipajul tehnic din care făceam parte căpătase licenţa
privind mentenanța tuturor autospecialelor din dotarea unităţilor şi marilor unităţi
ale armatei.
Autospeciala în principal era realizată de întreprinderea de avioane Bacău,
însă unele componente fabricate în alte unităţi ale industriei de apărare , nu aveau
fiabilitatea necesară, fiind obligaţi ca noi să le înlocuim cu posibilităţile atelierului
Batalionului 202 Apărare C.B.R.N. Gl. Teleman din garnizoana Huşi, făcând
recomandări unităţii producătoare privind materialul necesar fabricării anumitor
repere din instalaţiile agregatelor. Am aflat ulterior că în elaborarea acestui grup de
agregate ale autospecialei A.D.E.84, au existat destule distorsii la nivelul
Bucureştiului, între conducerea Trupelor Chimice şi Centrul de Cercetări de Chimie
Militară. Apreciez acum ca şi atunci, ca tehnician cu experienţă, că această distinsă
structură de chimie militară, Centrul de Cercetări de Chimie Militară Bucureşti şi-a
făcut treaba minunat, începând cu partea de proiectare şi elaborarea documentaţiei
de exploatare.
Stimaţi cititori ai revistei ,,Cadenţe peste timp” nu-mi propun să vă
plictisesc cu detalii tehnice, însă am în vedere că acest agregat există în dotarea
armatei şi în prezent, iar pentru cei care sunt încadraţi ca echipaj pe astfel de tehnică
este necesar să cunoască faptul că după o perioadă de nefolosire, mai ales pentru
cele din conservare, la punerea în funcţiune dă multe bătăi de cap pentru că apar
blocaje ale robineţilor sferici, depuneri de calamină, contacte oxidate, apariţia de
condens în rezervoarele de combustibil, etc. Arăt că autospeciala consumă numai
pentru o linie din cele două pe care le are, 40 de litri de motorină pe oră. Cu
amândouă liniile în funcţiune, consumă 70 de litri motorină la oră. Cum spune
românul dai un ban dar stai în faţă. Precizez că unitatea militară, în iarna anului
1990, imediat după evenimentele din decembrie 1989, a pregătit şi a trimis din
ordinul ministrului Apărării Naţionale de atunci, Gl. Victor Atanasie Stănculescu o
companie N.B.C. (nuclear, biologic, chimic) în Kuweit pentru a contracara şi a
interveni în Irak, unde s-a folosit arma chimică de către Sadam Husein, preşedintele
Irakului de atunci împotriva unei anumite categorii de populaţie a acestei ţări
potrivnice acestuia. De fapt, după cum se cunoaşte şi-a găsit sfârşitul prin
condamnare la moarte prin spânzurătoare, de un tribunal suprem al acestei ţări. În
acea misiune, şef de echipaj pe autospeciala ,,căpitan” a tehnicii de chimie militară
a fost trimis maistrul militar Iulian Istrate, dovada faptului că în unitatea de chimie
din Huşi erau mulţi tehnicieni de valoare. S-a achitat cu brio de misiunea
încredinţată, compania revenind după şase luni din această misiune internaţională.
Pentru că tot o numesc ,,căpitan” această autospecială, arăt că în comparaţie cu alte
autospeciale de profil, de exemplu care aveau motor de avion M.I.G. 15 în
completul acestora, complexitatea şi priceperea în exploatare necesita o pregătire
22
articulată, de sistem. La misiunea din ianuarie 1990 am participat la pregătirea
tehnicii pentru misiunea din Kuweit, intuind unele probleme legate de tropicalizarea
tehnicii, de aceea s-au luat măsuri pentru suplimentarea pieselor şi accesoriilor de
rezervă, iar unele repere au fost înlocuite. Fusesem propus să merg şi eu însă am
raportat că problemele personale au o importanţă foarte mare pentru mine, mai ales
când este vorba de părinţi şi familie. Am găsit înţelegerea necesară. Aş dori să
menţionez un aspect nu neaparat pentru a-mi polei personalitatea, dar care avea
caracteristică de generalitate. Când primeam un ordin de plecare a tehnicii în
misiune, mai ales internaţională şi se specifica un termen mai scurt în timp decât cel
care era specificat în ordinul eşalonului superior şi aceasta numai şi numai pentru o
marjă de siguranţă în situaţie. Au fost cazuri în care posibilităţile unităţii au fost
depăşite din cauze diferite, dar în special din deficit în aprovizionare şi deloc în
deficit de pricepere pentru punerea în funcţiune a unor agregate care au stat mult
timp nepornite. La misiunea din mai 1993, îmi amintesc că locuinţa personală era în
blocul pe care doar gardul unităţii îl despărţea şi n-am fost acasă zi şi noapte până
nu aveam sentimentul datoriei împlinite.
În luna mai 1993, misiunea internaţională a armatei României urma să se
desfăşoare în Somalia. Îmi amintesc că eram de serviciu, ascultând soneria
telefonului prelung, cu ordinul telefonic de la Bucureşti către Huşi, la capătul firului
bucureştean fiind col.(r) ing. Nicu Şapcă, fost locțiitor tehnic al Batalionului 202
Apărare C.B.R.N. Gl. Teleman din garnizoana Huşi. Asistam la transcrierea
ordinului pregătitor pentru misiune. Nu am vorbit cu dl. col.(r) ing. Şapcă, însă am
auzit că o să vină şi dânsul la Huşi pentru a superviza pregătirea tehnicii pentru
misiune. Totdeauna fostul meu şef de la Huşi ne-a inspirat şi inductat o siguranţă în
tot ce făceam noi cei din colectivul tehnic. Precizia în darea sau transmiterea
ordinelor, ne sensibiliza adânc, pe toţi cei care am lucrat cu dânsul. Era un inginer
cu multă zăbavă în câmpul pragmatic, retezând partea de stufăriş a dispoziţiunilor
care din păcate vânturau, palid e drept, încă culoarea roşie!
Se cuvine să prezentăm lapidar statul Somalia.
Are capitala la Mogadiscio, vecini: la N cu statul Djibuti şi Golful Aden, la
S şi E Oceanul Indian, la V Kenia şi Etiopia. Se vorbesc limbile: italiana, engleza,
franceza, pe lângă limba somaleză. Are o suprafaţă de 637. 657 km² şi o populaţie
de 10.085.638 locuitori din care somalezi 85% şi nord somalezi 15%.
Sistemul politic: republică federală. Au ca monedă naţională, şilingul.
Religia preponderent musulmană. Misiunea armatei României era ocazionată de
războiul civil dintre partea de sud şi partea de nord a ţării cu menţiunea că, multe
ţări din zonă aveau în dotare arme de nimicire în masă chimică şi biologică.
Structura chimică din compunerea spitalului de campanie, am arătat mai sus era
aptă să intervină în cazul folosirii armei chimice de părţile somaleze în conflict.
Somalia era şi este federalizată însă atât partea de sud, cât şi partea de nord aveau
organizarea administrativ tribală.
Între operaţiunile pregătitoare a tehnicii de toate felurile care urma să plece
în Somalia intra şi cea de schimbare a culorii de la kaky la alb cu inscripţionarea
semnului crucii roşii internaţionale, operaţiune ce s-a executat la Bucureşti, prin
grija bazei de reparaţii armament şi tehnică a Armatei a I-a. Comandantul spitalului
de linie cu misiune în Somalia era col.dr. Nicolaie Drăguşin, în ţară având funcţia
23
de şef al Policlinicii Militare Centrale din Bucureşti. După ce s-a vopsit toată
tehnica, conform cerinţelor O.N.U. s-a mai făcut o verificare în funcţionare la toată
tehnica din organica spitalului de linie, cu misiunea Somalia. Pe data de 29 iunie
1993 s-a ordonat deplasarea pe roţi la Constanţa în vederea îmbarcării tehnicii pe
vapor. Nava pe care s-a îmbarcat tehnica era din înzestrarea flotei comerciale a
României şi se numea Egreta. Spitalul de campanie avea posibilitatea de a asigura
50 de paturi pentru pacienţi din rândul somalezilor sau pentru militarii Naţiunilor
Unite prezenți acolo.
Toate secţiile spitalului au avut foarte mult de lucru, mai ales secţia
chirurgie. Pacienţii erau somalezi împuşcaţi dar şi cei neangajaţi în conflict, cu alte
boli de natură epidemică. Exista o adversitate faţă de americani, mai ales din partea
somalezilor din sudul ţării. Dacă un american era omorât replica acestora venea
imediat pe măsură. Şi au fost nu puţine cazuri. Tot personalul după îmbarcarea
tehnicii pe vapor, peste 200 de oameni au plecat în Somalia, la Mogadiscio cu un
avion al armatei de tip Hercules. Cu multe emoţii şi teama de necunoscut am
parcurs traseul până a Mogadiscio. Când a aterizat avionul am fost surprinşi la
coborâre de prezenţa unei grupe de pistolari autohtoni cu armele spre avionul din
care coboram noi. După vreo 15 minute, translatorul care era cu noi a reuşit să-i
convingă pe pistolari, cine suntem şi pentru ce am venit acolo. Prima imagine
aşezată pe retină a fost dezolantă, pe aeroportul din Mogadiscio, vreo 20 de avioane
erau făcute ţăndări la sol. Frica aproape că se instalase în noi. Am fost preluaţi şi
conduşi de către americani într-un hangar bombardat, ca loc de odihnă. În loc de
paturi şi saltele am adunat cartoane pe care am adormit frânţi de oboseală. După
vreo 3 zile am primit câte o targă de la americani, folosindu-le ca paturi încă vreo
10 zile până când a sosit vaporul cu tehnica şi materialele de cazarmare şi servicii.
În acest timp am avut norocul să nu fim înţepaţi de scorpionii pe care i-am găsit
sub nişte pietre. Până la sosirea vaporului am delimitat tabăra românească cu sârmă
ghimpată, fiecare naţiune având campusul său. Tot la lucrul de delimitare la
perimetrului taberei româneşti am găsit mulţi şerpi de culoare galbenă foarte
veninoşi. Dacă nu aveam antidotul de administrare sub 5 minute de la muşcătură,
mureai subit prin paralizarea sistemului nervos. Îi mai văd câteodată în emisiunile
de la televizor şi mă năpădeşte frica de parcă ar fi lângă mine. Când a sosit tehnica
din ţară după aproape 2 săptămâni am primit paturi, saltele şi hrană caldă
românească.
Ne-am preluat tehnica chiar de la coborâre peste trapa vaporului şi ne-am
instalat în tabăra pe care o împrejmuisem. Am realizat împământarea instalaţiilor,
deoarece lucram la 220V, sau câteodată şi la 380 V, însă mare mi-a fost
dezamăgirea când la pornire curgea peste toate îmbinările instalaţiilor lichidul. Am
întâmpinat destule greutăţi, până am reuşit reetanşarea instalaţiilor şi aducerea
autospecialei la parametrii normali de funcţionare.
Menţionez că în echipaj cu mine au mai fost plut. maj. Ulian Gheorghe şi
plut.maj. Hagiu Valerică. Din toţi trei în parcursul activ mai este doar plut. adj.
Hagiu Valerică. Gândul nostru a fost acela de a nu ne face de ruşine în faţa altor
naţiuni şi implicit de a reprezenta cu onoare unitatea din care făceam parte, arma
chimiei militară, armata României. Dacă am reuşit sau nu, rămâne ca posteritatea

24
să-şi aşeze verdictul pe activitatea noastră în această misiune internaţională. Noi
considerăm că am terminat misiunea cu fruntea sus.
Pe timpul celor 6 luni cât am stat acolo, am avut norocul să nu fim loviţi de
furtuna de nisip, cinci luni şi două săptămâni, desfăşurându-ne activitatea în condiţii
mai prielnice. Însă în ultimele 2 săptămâni vântul şi-a schimbat direcţia, bătând
dinspre dunele de nisip care se vedeau cu ochiul liber, îngreunându-ne foarte mult
activitatea.
Acolo am spălat tot echipamentul spitalului şi al personalului încadrat
precum şi aducerea apei potabile şi menajere de la instalaţia de dedurizare şi
desalinizare din dotarea trupelor americane, instalată la Oceanul Indian. Noi
chimiştii eram foarte căutaţi, acolo apa având valoare foarte mare. Îmi amintesc de
comandantul dl. col.dr. Drăguşin care venea şi făcea baie în instalaţia separată,
organizată de mine printr-un artificiu tehnic la autospecială.
Am avut emoţii mari când un obuz de artilerie a căzut la câţiva zeci de
metri de locul unde eram instalaţi noi, însă nu a rănit pe nimeni.
În hangarul unde dormeam, jur împrejur am aşezat saci cu nisip pentru a fi
protejaţi de focul insurgenţilor. Noi românii nu eram duşmăniţi de localnici,
deoarece ne rămâneau fructe, alte alimente, pâine, iar în mersul nostru la instalaţia
de desalinizare pe itinerariul de deplasare le făceam cadou aceste alimente
localnicilor. Abia aşteptau să revenim în misiunea periodică, căci ştiau că primesc
ceva de la noi.
Am revenit în ţară după 6 luni, cu sentimentul împlinirii sufleteşti, că am
reuşit să-mi îndeplinesc misiunea, fapt pentru care am fost citaţi prin ordinul de zi
pe unitate, de care aparţineam şi a altor structuri superioare acesteia.
Aş fi foarte bucuros stimaţi cititori ai revistei ,,Cadenţe peste timp” dacă nu
v-a plictisit lecturarea acestor rânduri eu nefiind de meserie un condeier, însă am
ţinut să arăt şi altor militari care urmează să îndeplinească alte misiuni
internaţionale în diferite teatre de operaţii care sunt greutăţile şi riscurile meseriei
de ostaş.
Mulţumesc redacţiei revistei că mi-a oferit prilejul de a aşeza aceste rânduri
în paginile acesteia.

25
26
 PROFESORUL MEU, OFIŢER DE CAVALERIE

Col (r) ing. Nicu ŞAPCĂ

Viaţa ne-a obişnuit foarte des cu măsuratul, cu măsura în viaţă, cum s-ar
spune, însă nu toţi oamenii operează cu astfel de îndeletnicire, fie din comoditate,
fie din nepricepere, din neglijenţă, sau pur şi simplu din ignoranţă. O mărime care
operează în univers este timpul.
Panta rei (timpul curge), a spus Democrit şi doamne câtă dreptate avea,
numai că această a patra mărime a universului după lungime, lăţime şi înălţime, o
măsoară involuntar tot omul indiferent dacă este savant sau simplu lucrător la
curăţenia oraşelor. Timpul are un singur sens pe direcţia sa şi nu suferă comprimare
şi nici dilatare. Aceste mărimi fundamentale ale universului însoţesc diferite forme
ale materiei ca stări de agregare cum ar fi starea solidă, lichidă, gazoasă şi plasma.
Se pare că o altă formă a materiei ca stare gravimetrică sub valoarea
plasmei de care se ocupă Centrul European de Cercetare Nucleară, CERN, este
cunoscut publicului larg prin descoperirea misteriosului boson Higgs (particula lui
Dumnezeu). Universul este guvernat de toate cele patru mărimi ale sale, însă
,,căpitan” în situaţie rămâne TIMPUL.
Omul este un actor trecător prin viaţă, fiind cunoscut în habitatul, habitatul
scenei în care îşi joacă rolul, unde priceperea, iscusinţa, pragmatismul, talentul,
sănătatea mentală şi fizică, alte însuşiri aranjează decorul acesteia. Parte din
structura de rezistenţă a scenei şi a elementelor de decor îşi au fiabilitate în TIMP,
numai dacă actorul a dovedit pe timpul vieţii că merită, rămânerea în mentenanţă la
generaţiile care urmează conform firescului vieţii pe pământ. În univers rămâne ca
TIMPUL să valideze aceste aspecte cu rang de fenomen.
Într-o filozofie, fie şi de cvartal, de scara blocului sau de cătun, sat,
comună, un aspect trebuie reliefat cu putere şi anume rea, în două coordonate,
actorul pe scena vieţii, omul, specifică performanţa socio-civică coordonat de
sănătatea şi educaţia pe care şi le dobândeşte eşalonat sau le moşteneşte, însă fără
doar şi poate jurizată de divinitate.
Foarte des se spune aceea că omul are sau nu cei şapte ani de acasă, în
diferite situaţii, etape ale interacţiei umane. După aceşti şapte ani unde se clădeşte
embrionul infrastructurii în evoluţia progresivă a omului, subiectul uman în
ulterioritatea sa adaugă aditiv tot ce învaţă la şcoală, unde dascălii au un rol
covârşitor în creionarea personalităţii fiecăruia. De aceea primul dascăl la şcoală se
numeşte ,,învăţător”.
Pe vremea copilăriei mele, nu se pomenea de fonduri pentru şcoală, atenţii
la învăţătoare sau profesor. Chiar dacă au fi avut în atenţie părinţii noştri, ca aspect
de generozitate şi datorie morală faţă de dascălii noştri acest lucru era imposibil,
deoarece posibilităţile materiale ale părinţilor erau extrem de sărace, caracteristica
perioadei imediate după cel de-al doilea război mondial.
27
 Am avut şi am mare respect faţă de mai toţi dascălii mei, în şcola generală,
liceu, în instituţiile de învăţământ superior, însă mi-au atras atenţia în mod deosebit
câţiva dintre aceştia, unul dintre discipoli a fost şi sublocotenentul de cavalerie,
ofiţer activ participant pe frontul celui de-al doilea război mondial, profesorul de
matematică la Liceul ,,Sf. Popescu” din oraşul Corabia din judeţul Olt (fost
Romanaţi). Se chema CIUHU CONSTANTIN (a se vedea fotografia pe coperta a 3-
a).
Întâmplarea a fost că o modestă revistă ,,Cadenţe peste timp” să depăşească
graniţele judeţului Vaslui, fiind apreciată în general pozitiv, însă, de ce nu şi cu
puţină ,,răutate” pe ici pe colo, de parcă patentul intelectualităţii ar fi numai în
proprietatea unora. Nu cunosc dacă într-alte judeţe mai există astfel de reviste, mai
puţin în judeţul Ilfov care în paginile sale trebuie să-i personalizeze măcar postum
dar şi cei care primesc pe bravii veterani care au vărsat sânge pe altarul
ROMÂNISMULUI. În societatea de azi se dă mai multă viteză pecuniară
viageratului pe sportivi decât pe veterani care îşi au zilele numărate chivernisând
bruma de recunoştinţă a statului român la fel de valabilă este observaţia şi pentru
mulţi PSEUDOREVOLUŢIONARI.
M-am aplecat asupra personalităţii distinsului meu profesor de matematică
având în vedere recunoştinţa mea faţă de personalitatea acestuia, valoarea intrinsec
mare, acoladică, calitatea de ofiţer al armatei României, luptător pentru dreptate
socială şi independenţa statului ROMÂN.
Aş mai adăuga aici o altă întâmplare deloc neglijabilă. Începând cu clasa a
VIII şi până la terminarea liceului în anul 1962 am fost coleg cu Ciuhu C.
Constantin, primul copil al d-lui profesor Constantin şi al mamei Lucia-Lavinia.
Pentru mama Lucia - Lavinia a fost şi ultimul. De ce? Reproduc cuvintele colegului
meu Costică Ciuhu aşezate într-o epistolă către mine:
,,Dragă Nicule....... Eu am mărit fotografia părinţilor mei dar nu mi-a plăcut
cum a fost reprodusă (destul de bine.n.n.) am pus în plic fotografia originală.
Te rog mult ai grijă de ea. Este singura fotografie în care am părinţii
împreună. Mama a murit la două luni după ce m-a născut în urma unei operaţii
făcută de un cârpaci.
A fost operată de mastită la un sân şi medicul a uitat în rană o faşă şi o
pensă. Rezultatul = septicemie”.
Dar să revenim la profesorul veteran de război. S-a născut la 20 noiembrie
1920 dintr-o familie de ţărani cu ceva mai multă avere, peste cea a ţăranului
mijlocaş, însă unde mediul intelectual era omniprezent.
Mi-l amintesc ca elev în liceu ca o persoană cu mersul cadenţat şi apăsat
chiar şi când avea catalogul însubţuară mergea la clasă, un mers care se asocia
vesctorial cu mersul omului de la munte cu cel al unui ofiţer de carieră, căreia
rănile căpătate în război dar mai ales schimbarea de regim cu instalarea
comuniştilor i-au întărit personalitatea.
Regimul le-a fracturat cariera militară multor ofiţeri şi generali din armata
regală a României, unii au fost decimaţi în puşcăriile comuniste.
Cu îngăduinţa dumneavoastră stimaţi cititori ai revistei ,,Cadenţe peste
timp”, să facem o comparaţie între românii trăitori în zona deluroasă sau muntoasă

28
a teritoriului României şi cei de la câmpie, între românii trăitori în zonele limitrofe
graniţelor Statului Român şi cei din interiorul acesteia.
Românilor trăitori la munte în mod special cei din mediul rural li s-au
imprimat acea asprime a condiţiilor de trai în mersul generaţiilor, cu un coeficient al
mentenanţei vieţii superioară celora care trăiesc la câmpie, habitatul fiind mult mai
abrutizat, acelaşi aspect se manifestă deopotrivă la bărbaţi şi la femei. Femeile au în
proprietate mentală acea valenţă autentic bărbătească, fiind obligată să presteze
munci trebuincioase în gospodărie specifice bărbaţilor care într-un an sunt plecaţi
mai mult în susul muntelui ocupându-se cu oeritul sau în activităţile forestiere.
E suficient să amintim pe eroina gorjeancă Ecaterina Teodoroiu, comandant de
pluton, participând la multe lupte grele în zona Gorjului până în Moldova, dându-şi
viaţa în fruntea plutonului pe linia de apărare de la Mărăşeşti-Oituz, în primul
război mondial, sau pe eriona romanului lui M. Sadoveanu, Baltagul, Vitoria Lipan,
care nu s-a lăsat până nu a descoperit pe cel care i-a omorât bărbatul. Amândouă
aceste femei au fost trăitoare în zona deluroasă sau muntoasă. Este uşor de intuit
numai dacă ne gândim la faptul că deplasarea de jos în teren accidentat implică un
consum energo-caloric superior celor de la câmpie, acest aspect având
reflexoterapie şi în domeniul psihologic al mentalului.
Aş dori stimate cititor să mai facem o observaţie între românul trăitor la
graniţele statului român şi cel din interiorul acestuia. Nu e uşor pentru a reflecta
această comparaţie alegând omul de la ţară care în treacăt fie spus a avut şi mai area
acea puritate caracterială, caracter ce nu a putut fi făcut ţăndări la interacţia socio-
civică a unor lichele intelectuale spălăcite, exfoliate de multe însuşiri umane
frumoase. Ţăranul din Moldova şi cel din Banat înhăma calul la căruţă, practicând
peste grumazul calului un distanţiei al hulubelor în scopul protejării animalului în
părţile laterale ale corpului, dar mai ales în partea din faţă a acestuia. Este o
influenţă de sorgintă slavă. Aşa înhăma calul la căruţă, sanie şi ţăranul rus sau sârb.
În interiorul ţării nu există o astfel de modalitate de a înhăma calul pentru nevoi de
tracţiune.
Eroul povestirii noastre, profesorul Constantin Ciuhu, a fost prin însăşi
specialitatea sa, ofiţer de cavalerie, un maestru în dresarea animalului pentru nevoi
de tracţiune sau călărie, avându-l ca profesor în materie pe colonelul Felix Ţopescu,
tatăl cunoscutului crainic de televiziune Cristian Ţopescu, care în treacăt fie spus a
început viaţa cu prima soldă lunară de ofiţer de grăniceri.
Fără să vă armez răbdarea stimate cititor, vă rog să mă scutiţi de vreo
amendă pecuniară fie şi cu suspendarea, vis-a-vis de faptul că una anunţ în titlu şi
alta scriu. Ştiu că merg şi pe arătura, nu am dificultăţi nici la mersul pe asfalt, numai
că am simţit nevoia, înainte a trimite o secantă prin miezul subiectului, afirmând că
există nişte deosebiri între românii trăitori din cele trei provincii româneşti,
Moldova toată, Transilvania şi Ţara Românească. Pentru a explica acest lucru,
apelez tot la percepta cazonă, unde meseria ostaşului este lupta şi pregătirea pentru
luptă.
Viaţa, este bunul de preţ al omului cu multe momente, perioade fericite dar
şi cu trăiri însoţite de neajunsuri, supărare şi alte efecte ale timpului secondat de alţi
factori nedoriţi sau neplăcuţi dacă e să economisim cuvinte, fraze, paragrafe putem
spune că viaţa este o luptă permanentă.
29
 Formele luptei sunt în cele două variante consacrate ale acestuia; apărarea şi
ofensiva.
În general omul în... de orice fel şi cu oricine apelează la apărare şi
ofensivă.
Apărarea în clasicismul ei, în ducerea războaielor mondiale, conflicte
armate regionale, de lungă sau scurtă durată se face pe două sau trei tranşee de
luptă. Pentru a arăta deosebirea dintre trăitorii în cele trei provincii apelăm numai
două tranşee.
Românul moldovean, de pretutindeni aşează în traseul I partea sentimentală
în traseul II partea raţiunii. Gardurile ce perimetrează gospodăriile acestora
sunt...sunt înălţimea omului, mai ales la porţinulea dinspre stradă. Sunt foarte
primitori, ospitalieri fără să siteze musafirul înainte de a fi oameni, având un volum
sufletesc larg. Până şi fenomenul sociabilităţii cel mai larg se regăseşte la românul
moldovean.
Dietica moldovenească este căpitan în dietica românilor vis-a-vis de
gusturile şi plăcerile culinare ale acestora. Acest aspect nesubdimensionând
nicidecum bucătăria transilvăneană sau munteano-ardelenească. Toate reţetele de
preparare au vibraţia istorică a geto-dacilor.
Nu pot să trec fără să fac o remarcă vis-a-vis de acest subiect la o emisiune
la un post tv. Nu-i pomenesc nici numele şi nici pe cel al personajului care făcea
referire la sarmale. Spunea acest impostor că acest produs culinar ca şi multe altele
sunt influenţe turceşti. Nici măcar moderatoarea n-a fost inspirată să-i spună, căci
acest produs culinar ,,sarmale” au în conţinut carne de porc, or turcii fiind
musulmanii nu consumă carne de porc. Se poate înlocui carnea, dar nu mai are
farmecul sarmalelor de Crăciun în foi de varză sau de viţă, smântânite.
Un exemplu, însă mulţi impostori zgârie sticla televizoarelor, servind
privitorului multe inexactităţi.
Românii transilvăneni vis-a-vis de lupta în viaţă ca formă de apărare aşează
în tranşeul I raţiunea, iar în tranşeul II partea sentimentală. Rămân nemodificate ca
aşezare, ca de altfel şi poziţia acestora geometrizate de front, în cazul românilor
moldoveni. Casele transilvănene sunt cu fereastra în trotuar, iar zidurile înlocuind
porţiuni din gard, în afara porţilor. Nu se poate vedea nimic în curtea
trasilvăneanului. Sitează adânc interlocutorul şi cu eleganţă îl invită în casa acestuia
după ce musafirul viitor a trecut examenul de cunoaştere al gazdei. Evident că
ospitalitatea românească se revarsă adânc, unde palinca şi unele soiuri de vinuri
renumite creiază buna dispoziţie.
Românul muntean sau oltean vis-a-vis de exemplul cu tranşeele, schimbă
poziţia, funcţie de mersul luptei, s-ar putea să fie amendate de cameleonism, însă nu
este aşa deoarece, conţinutul şi calitatea caracterului rămâne intact, fără să scape
ocazia de a arăta acest lucru cu prima ocazie irită. La oltean o vorbă spusă are miros
de lege.

Eroul povestirii noastre.

Sublocotenentul Ciuhu Constantin după cum am spus la început, a optat

pentru o carieră militară, mândru de obârşia sa şi a locului de unde provenea, mai
30
ales că al doilea război mondial era în desfăşurarea sa. Această perioadă relativ
scurtă i-a marcat viaţa şi destinul, nescăpând prilejul de a o povesti apropiaţilor şi
nu numai. Rănile căpătate în război, coroborate cu schimbarea regimului, cu venirea
comuniştilor la putere i-au retezat cariera militară şi atunci a trebuit să schimbe
poziţiile în tranşele la care pomeneam mai sus. Uniforma şi decoraţiile au rămas în
sufletul său dar raţiunea l-a împins către poziţia profesorului de matematică la
Liceul ,,Sf. Popescu” din Corabia, jud. Olt.
În vechea împărţire teritorială distinsul profesor Constantin Ciuhu avea
trecut în certificatul de naştere ca loc de venire pe lume satul Brădiceni, comuna
Peştişani. A urmat clasele primare în satul Brădiceni, clasele secundare şi liceul (5-
12) la şcoala normală din Tg.Jiu, absolvind-o cu diplomă de învăţător. Este al
patrulea copil dintr-o altă căsătorie, tatăl, Nicolae Ciuhu, ca absolvent al liceului
agricol din Tg. Jiu a fost participant pe toată durata desfăşurării primului război
mondial pe teritoriul ţării noastre.
În luptele duse de armata română în zona Gorjului, conduse în nivel
operativ de generalul Dragalina.logistica trupelor se făcea prin efectul rezervelor
dar şi al rechiziţiilor, completate cu merinde şi mâncare din gospodăriile familiilor
gorjene, care ajungeau la combatante. Unul din fraţii profesorului Constantin
Ciuhu, era mult mai mare, a fost înrolat ca şi copil de trupă şi a ajuns chiar pe linia
de apărare de la Mărăşeşti. Trebuie arătat că în organica trupelor germane care au
atacat în zona Gorjului a fost prezent şi tânărul ofiţer german Rommel ,,vulpea
deşertului” cu rang de mareşal, poreclă căpătată în luptele din Africa în al doilea
război mondial, cei doi tatăl şi fiul Nicolae, după terminarea primului război
mondial, la revenire acasă nu au mai găsit soţia, respectiv mama, care murise între
timp.
Nicolae Ciuhu s-a recăsătorit cu o altă femeie din neamul Blendea, din satul
lui Brâncuşi, Hobiţa, care aparţinea de comuna Peştişani, la 3 km depărtare de
sediul comunal. Din această a doua căsătorie a rezultat doi copii Ion şi Gheorghe.
Aceasta a doua soţie, după naşterea lui Gheorghe a murit, tatăl Nicolae rămânând să
se ocupe de creşterea a trei copii, de unul singur.
După cum spuneam familia Ciuhu era o familie bogată, cele două mariaje
fiind făcute cu femei la fel, din familii bogate, având terenuri agricole, turme cu oi,
moară de apă. Moara de apă era instalată pe râul Bistriţa, care trece prin mijlocul
comunei Peştişani. Râul Bistriţa de Gorj este puţin mai mic decât Bistriţa de
Moldova.
După cum arătam mai înainte, Gore Ciuhu şi-a urmat tatăl în peregrinările
sale cu războiul ca şi copil de trupă. Acest aspect trebuie reliefat cu putere vis-a-vis
ce înseamna pentru românii din acea vreme dragostea faţă de glia strămoşească, faţă
de ţară şi poporul cărora le aparţineau.
Un amănunt nu trebuie să-l scap arătând că Gore Ciuhu, fratele distinsului
meu profesor Constatin Ciuhu ca de alt fel şi tatăl său Nicolae Ciuhu, făceau parte
din acelaşi regiment cu eroina de la Gorj, Ecaterina Teodoroiu.
La acea vreme unităţile militare îşi recrutau resurse umane din teritoriul
unde erau deslocate la pace, introducând puternic sentimentul apărării gliei inclusiv
cu jerfa supremă viaţă.

31
 În discuţiile cu tatăl meu Nistor Sofica fusese la fel combatant în al doilea
război mondial, mereu îi spunea ,,Dragă Nistore, tatăl meu (..Nicolae) cu fratele
Gore (copil de trupă care primea misiuni de cercetare în dispozitivul inamic,
amorţind vigilenţa adversarilor prin inocenţa de copil, ba nemţii îl onorau şi cu
daruri), s-au întors sănătoşi şi victorioşi acasă din primul război mondial făcând
România Mare. Noi ne-am întors din cel de-al doilea război mondial cu schije în
corp pe care le am şi acum, putem spune că ne-am întors victorioşi. Tatăl meu îmi
spunea că în răspunsul său îi relata faptul care constituia o realitate cruntă pe
poporul român: ,,Uitaţi-vă în port (n.a.portul Corabia) cum pleacă recoltele la ruşi,
ca datorie de război”, eu împărtăşind aceeaşi părere că eram sub ocupaţia rusească.
Arătam mai înainte faptul că Nicolae Ciuhu din Peştişanii Gorjului, rămăsese văduv
cu trei copii din a doua căsătorie, s-a gândit ca în a treia căsătorie de rangul
primelor două care au decedat, nu ar fi avut succes, aşa a aşezat-o ca nevastă pe una
din slujnicile (rămasă văduvă de război) care nu dezvolta pretenţiile celor două
doamne Ciuhu dinaintea ei, întremându-se să crească cei trei copii, unul fiind
singur, Gheorghe Ciuhu. Din acest al treilea mariaj a avut al patrulea copil şi anume
Constantin, profesorul meu de matematică.
Arătam mai înainte că după absolvire Şcolii Normale din Tg.Jiu, unde
întreaga clasă din care făcea parte era angajată ca lucrători voluntari în rezolvarea
celor două monumente ale lui Brâncuşi din Tg. Jiu, ,,Poarta Sărutului” şi ,,Coloana
Infinitului”, deasupra Europei se adunau norii negri ce prevesteau izbucnirea celei
de-a doua conflagraţii mondiale, lucru ce s-a şi întâmplat.
Pentru că în familia Ciuhu erau combatanţi din primul război mondial dar
nu cu rang de ofiţer, tatăl Nicolae Ciuhu şi-a dirijat al patrulea copil spre Şcoala de
Ofiţeri de Cavalerie din Sibiu, pe care a absolvit-o cu gradul de sublocotenent în
anul 1943. Nicolae Ciuhu tatăl, avusese grijă iniţial să-l dirijeze pe cel de-al
patrulea copil spre Facultatea de Matematică din Bucureşti, lucru ce s-a şi
întâmplat, însă după reuşita la examen şi începerea cursurilor a renunţat şi a mers la
Şcoala de Ofiţeri de Cavaleri.
După absolvirea şi obţinerea gradului de sublocotenent a fost repartizat în
garnizoana Lugoj în toamna anului 1943. Personal, mult mai târziu am fost în
garnizoana Lugoj, cu ocazia unor controale şi inspecţii şi-am constatat o tradiţie
militară mult respectată în această garnizoană cu extensie la nivelul oraşului. Nu
acelaşi lucru l-am constatat în garnizoana Vaslui, unde chiar la intrarea în cazarma
lui Peneş Curcanul (n.n. serg. Turcanu) din poezia lui V. Alecsandri, era un ,,Mi era
arc de Triumf” pe sub care defila regimentul astăzi nu mai este. De ce oare?!! Mare
păcat.
Aş dori să menţionez un alt aspect al trupei hipice în sportul românesc. Mai
toţi concurenţii şi campionii la nivel naţional şi nu numai erau militari din şcolile de
ofiţeri şi subofiţeri de cavaleri. La subofiţeri de cavalerie era o specialitate care
ţinea de confecţionarea şeilor şi alte componente de harnaşament pentru caii de
călărie dar şi de tracţiune. La Sibiu, unde am petrecut patru ani în cazarma de pe
şoseaua ce merge spre comuna Şelimbăr, continuare Rm. Vâlcea, Bucureşti era
vechea Şcoală de Cavalerie şi artilerie. În locaţia şcolii de cavalerie în perioada
1962-1966 şi ulterior mulţi ani a fost şi soldat de chimie militară. Îmi amintesc că
era un manej care-şi păstra denumirea fiind transformat în Şcoala de sport. Nu
32
departe era ,,hipodromul” pe valea Săpunului (un pârâu mic) transformat în teren de
instrucţie generală.
După obţinerea gradului de ofiţer, timp de 10 luni a făcut pregătire asiduă
într-un escadron de cavalerie din garnizoana unde a fost repartizat, Lugij. În aceste
10 luni s-a căsătorit cu o tânără de 20 de ani, învăţătoare, deosebit de frumoasă, fără
să ţină cont, căci chipeşul ofiţer de cavalerie poate pleca pe front şi să nu se mai
întoarcă. Exuberanţa tinereţii joacă multe feste omului. Numai că tânărul
sublocotenent Ciuhu Constantin, când s-a întors de pe front, grav rănit, şi-a regăsit
tânăra soţie în agonia morţii după care a murit din neglijenţa unui chirurg. S-a
consolat într-un fel cu pruncul Costică, primul copil al dânsului, crescut de bunicii
după mamă până la vârsta de 4 ani.
Oricum durerea nu i-a putut să i-o şteargă nimeni trecând un timp destul de
mare până s-a recăsătorit.
Trebuie observat o similitudine în soartă, pe arborele genealogic al familiei
Ciuhu din Peştişanii Gorjului. Nicolae Ciuhu, tatăl, sublocotenent de cavalerie cu
două neveste plecate în lumea veşnică, la puţin timp după ce au adus pe lume copiii,
pe Gore, Ion şi Gheorghe, ...fiind crescuţi de a treia nevastă (din Hobiţa), care la
rândul ei a completat zestrea familială cu al patrulea copil Constantin Ciuhu şi
acesta încasând destinul asemănător cu al tatălui.
Dar este cazul să relatăm faptele de armă ale sublocotenentului de cavalerie,
având o pregătire de luptă articulată, căpătată pe terenul de instrucţie de
pragmatismul care îl completau conştiinţele prin adaosul din şcoala militară.
Imediat după actul de la 23 august 1944, unitatea din care făcea parte, a fost
deplasată la Arad, în actuala cazarmă aflată la ieşirea spre Nădlac, pe dreapta, unde
se aflau alte efective ale garnizoanei Arad.
După o zi şi o noapte petrecute la Arad, au plecat la luptă, în ofensivă
înaintând pe teritoriul Ungariei, eliberând sate şi oraşe de sub ocuparea trupelor
germane care comandau şi trupele maghiare hortiste. La porţile oraşului Szeged,
într-un contraatac al nemţilor a fost lovit de un glonţ într-unul din braţele mâinii,
spărgându-i osul antebraţului.
După acest incident destul de grav s-a aşezat în lăcaşul de tragere fiind luat
de un brancardier-sanitar şi transportat la o grupă sanitară pentru a-i acorda primul
ajutor. I-au pus atele pe antebraţ, a fost oprită hemoragia, pansat şi legat braţul de
gât.
Contraatacul german-hortist a avut un succes efemer însă a făcut victime în
unitatea românească de cavalerie care de această dată luptau ca infanterişti.
Pusta maghiară nu era un teren accidentat, apărarea inamicului pregătită din
timp spulbera orice atac de cavalerie al unităţii româneşti.
Grupa sanitară care le-a acordat primul ajutor sanitar, i-a transportat cu un
furgon la spitalul de campanie de luna I-a care era situat în spatele liniei de contact.
Într-un alt furgon tras de cai au fost încarcaţi morţi, fiind identificaţi după semnul
personal care se găsea la fiecare luptător. Sublocotenentul Constantin Ciuhu a mers
în lateralul furgonului încărcaţ cu răniţi.
În deplasarea acestor furgoane cu tracţiune hipo, au fost reperate de inamic
şi lovite cu mai multe obuze de artilerie. Rezultatul a fost deosebit de grav, în sensul
că cele două furgoane au pierdut caii, fiind omorâţi pe loc, la fel şi răniţii.
33
Sublocotenentul C.Ciuhu a avut norocul că s-a aflat în lateralul furgonului, schijele
lovindu-i ambele picioare până la nivelul genunchilor, după care s-a ascuns după o..
pentru a se feri de următoarele lovituri. Totuşi adăpostit după această...o schijă i-a
scrijelit craniul. Nu a ajuns la creier. La fel a procedat şi un sergent sanitar care a
fost rănit mai uşor. Cu bandajul aflat în trusa individuală s-a autopansat, după care
i-a pansat ambele picioare şi la cap pe al doilea militar în viaţă. Acesta a reuşit să ia
legătura cu spitalul de campanie iar prin intervenţia acestor structuri s-a reuşit
trasfortarea celor doi răniţi şi a elor două furgoane încărcate cu morţi la spitalul de
campanie. I-au luat pistolul şi binoclul, de teama medicilor de a nu se sinucide
deoarece durerile insuportabile nu mai conteneau.
Spitalul românesc de campanie de pe teritoriul Ungariei i-a ameliorat
sănătatea, iar după o săptămână i-a dat un document de reformare ca inapt
combatant şi trimis în ţară la un spital din garnizoana care-i aparţinea la pace,
Lugoj. Au venit să-l viziteze socrii dumnealui cu copilul Costică, colegul meu de
liceu de mai târziu.., mama Lucia-Lavinia era în agonia morţii.
Era în gips aproape tot corpul, dar cu posibilitate de comunicare verbală.
Se întâmpla la începutul lunii mai 1945. S-a anunţat încetarea războiului însă
sublocotenentul de cavalerie a rămas mult timp în spitalul din Lugoj. Acolo la spital
i-au mai scos medicii schijele din picioare însă, n-au reuşit să le scoată pe toate. Cu
câteva schije la picioare şi-a continuat viaţa până la 91 de ani.
Un amănunt de mare tragism s-a petrecut când soţul Luciei-Lavinia s-a
înzdrăvenit un pic dar cu gipsul pe corpul său a fost prezent la înmormântarea soţiei
sale cu copilul Costică alături. Garnizoana i-a asigurat o trăsură îmbrăcată în alb, ca
şi car mortuar iar sublocotenentului de cavalerie, soţul decedatei, altă trăsură la care
s-au aşezat şi bunicii cu nepotul numai de 9 luni.
Văzând că starea sănătăţii i-a retezat cariera de ofiţer, ofiţerul de rezervă cu
gradul de locotenent s-a încadrat ca învăţător în comuna Ţipari, lângă Lugoj. După
vreo doi ani ca învăţător, la Ţipari, a revenit în Gorj, ca inspector şcolar la Tg. Jiu,
puţin timp apoi, director la şcoala din Novaci şi profesor de matematică. Copilul l-a
lăsat la bunicii din Lugoj. Bunica s-a îmbolnăvit de cancer, la fel şi bunicul, astfel
că în anul 1949 bunicul şi apoi bunica câţiva ani mai târziu, s-au prăpădit.
Pe copilul Costică Ciuhu l-a luat pentru creştere sora bunicii lui, care era trăitoare în
Caransebeş şi a stat acolo până în anul 1951. Tatăl, a venit şi l-a luat, aducându-l la
Brădiceni, comuna Peştişani.
Profesorul s-a recăsătorit cu o domnişoară de loc din Corabia, al cărui tată
făcuse serviciul ca subofiţer în escadronul de cavalerie din garnizoana Lugoj,
cunoscându-se de acolo.
Copilul Costică, a făcut primele patru clase primare la Brădiceni, satul natal
al tatălui, fiind sub îngrijirea rudelor apropiate din partea tatălui Constantin Ciuhu,
combatantul ofiţer cavalerist a fost avansat la gradul următor şi decorat cu gradul şi
medalii (Steaua României, cls.IV- ordine şi medalii jubiliare).
În anul 1951 s-a înscris la facultatea de matematică la fară frecvenţă din
Bucureşti având ca profesor pe renumiţii Grigore Moisil şi Vrânceanu, pe care a
absolvit-o în anul 1956. Tot în această perioadă a fost şi profesor de matematică la o
şcoală generală din Corabia, jud. Olt, aducându-şi şi copilul de la Brădiceni fiind
preluat pentru creştere şi îngrijire de mama Margareta fiica subofiţerului
34
confecţionar de harnaşament pentru cai. După terminarea facultăţii a fost încadrat ca
profesor de matematică la Liceul ,,Stefan Popescu” din Corabia, avându-l ca elevi
în liceu între alţii subsemnatul, fiul său Costică Ciuhu, Moruzi Ion, iar în şcoala
generală unde a predat l-a avut ca elev pe Stănăşilă Constantin. Mai puţin fiul Ion
din cei 4 pomeniţi, ceilalţi 3 au făcut carieră militară ca ofiţeri ingineri cu gradul de
colonel în parcursul activ eu şi Morizi Ion, iar Stănăşilă Constantin cu gradul de
general de brigadă. Fiul său Costică a terminat facultatea de ştiinţe economice.
În vizitele mele la părinţi, la rudele din Corabia, m-am întâlnit cu distinsul
profesor mergând la festivalele ocazionate de sărăbătoarea 23 august, având
decoraţiile la piept. Era acelaşi om pe care-l ştiam, îngrijit îmbrăcat, cadenţat în
mers dar şi în vorbă.
Personal i-am mulţumit pentru matematica pe care ne-a învăţat, plecând cu
lecţia învăţată din clasă, urându-i multă sănătate şi voie bună.
A murit în anul 2011, fiind înmormântat la Corabia.

Dumnezeu să-l odihnească!

35
36
 VETERANII – ŞI EI AU FOST TINERI!
Colonelul Lucian Petrescu,

interviu realizat de col. (r) Martin CATA

- Domnule colonel Petrescu, revenim la discuţia noastră. Ce evenimente

mai importante s-au petrecut după absolvirea liceului?
- A rămas în urmă Blajul cu toate amintirile frumoase. Am purtat mereu în
suflet aceste amintiri pe care le rememoram şi în momentele triste dar şi cele de
bucurie.
În anul 1940 am plecat la Bucureşti. Iniţial destinaţia noastră era
Bazargicul dar am fost sfătuiţi să renunţăm la acest oraş. Oricum tata cumpărase o
casă la Bucureşti şi astfel problema cazării fusese rezolvată.
Vă reamintesc faptul că ne aflăm în anul 1940, an deosebit de greu pentru
România. Am trăit şi eu împreună cu toţi românii ciuntirile teritoriale,
ultimatumurile şi alte umilinţe la care a fost supusă România. În toamna acelui an
urma să ne continuăm studiile superioare eu şi cu Horia.
Eu personal, puteam intra la orice facultate. Îl rugasem pe tata să-mi de-a
voie să studiez la silvicultură sau agronomie. Cei de la Blaj i-au spus tatei că îmi
oferă o diplomă pentru studii în străinătate. Tata a rămas însă ferm pe poziţie
spunând că indiferent unde voi studia tot voi pleca pe front. A avut mare dreptate.
Urmându-i sfatul am dat examen la Şcoala Militară de Administraţie (unde este
acum ,,Leul”)şi după cinci probe am intrat cu medie mare, printre primii. Am dat
examen şi la Academia Comercială unde la fel am intrat şi am studiat concomitent
cu studiile din şcoala militară.
Regimul din şcoala militară era deosebit de dur în special în perioada
formării deprinderilor de luptători. Echipaţi cu ţinută de trupă, bocanci militari,
puşti Mauser, baionete, lopată, bidon, mască contra gazelor. Îmi aduc aminte de
locotenentul Corpaciu, venit de la trupă, foarte sever în executarea întocmai a
instrucţiei. Am vrut să renunţăm la şcoală dar am fost sfătuiţi să nu plecăm.
Instrucţia era condusă şi de elevii de anul al II-lea care manifestau aceeaşi ordine şi
severitate în executarea pregătirii militare. În octombrie am depus jurământul
militar. După acest eveniment instrucţia practică s-a înăsprit. Participau ca asistenţi
ofiţeri germani care ne-au pus la dispoziţie muzică pentru pasul de defilare. De
asemenea asistau la instrucţie şi profesori legionari care ne impuseseră (în anul
întâi) cântecele legionare. După amiaza continuam cursurile cu ofiţeri de stat major
cu care abordam probleme teoretice, pe următoarele materii: aptitudini militare,
educaţie militară, pregătire de război, pregătire pentru pace, istorie, drept, tehnica
subzistenţei. Profesorii erau deosebiţi de bine pregătiţi.

37
 Concomitent urmam studiile civile la Academia Comercială. Profesorii, în
marea lor majoritate erau legionari. Eu, ca fiu de jandarm eram persecutat de aceşti
profesori. Dar am trecut cu bine toate aceste persecuţii. De Crăciun am avut
permisie şi am mers acasă. Bineînţeles, în oraş am mers în ţinută de gală, cu pantofi
franţuzeşti, obligaţi să trecem prin faţa comandantului de pluton care aproba sau nu
ieşirea în oraş. Revenind la instrucţie vreau să precizez că domnul colonel Frunzeti
mi-a fost comandant la Şcoala Militară. Un om deosebit.
- Domnule colonel, rebeliunea legionară unde v-a găsit?
- Am fost alarmaţi şi am realizat un dispozitiv de apărare în jurul
Pirotehnicii. Au fost faze foarte dure în acea perioadă. Serviciu de gardă pe timp de
noapte iar ziua patrulări. Când studenţii legionari au înaintat dinspre Grădina
Botanică spre Palat, eram în dispozitiv, ne-au scuipat. La ordin i-am dezarmat, am
umplut o căruţă cu armament, inclusiv fetele aveau pistoale în chiloţi.
După rebeliune situaţia s-a schimbat. Profesori noi, fără politică, mulţi
militari care impuneau o rigurozitate deosebită instrucţiei. Doi colegi, bănăţeni,
legionari, au dispărut. Între timp am fost avansaţi în gradele următoare, fruntaşi,
caporali, sergenţi. La 10 mai am fost avansaţi plutonieri. Promoţia noastră număra
156 de elevi. Mai trăim doi: Luca şi Petrescu. După avansare a urmat stagiul la
trupe. Eu am fost repartizat la Corpul 2 Armată unde am lucrat cu un domn numit
Iancovescu (rezervist), se ocupa cu aprovizionarea. Nu era om rău dar mă folosea la
maximum: Petrescule pregăteşte datele,... deplasează-te la..., prezintă..etc.
S-a întâmplat ceva ce nu-mi explic nici astăzi. Era înainte de război.
Iancoveanu, într-una din seri m-a invitat acasă la el. Am adus şi corespondenţa, am
servit masa, el a rămas cu servitoarea (soţia era la Craiova), eu am dormit până
dimineaţa. Am plecat la unitate pentru a fi la program dar, după vreo câteva ore a
apărut un jandarm care a solicitat date despre maior, inclusiv verificarea pistolului
meu. Nu am aflat niciodată motivele acestui gest. A fost însă acel 22 iunie, când
clopotele Patriarhiei au bătut în dungă şi toată lumea a îngenunchiat indiferent unde
era. Ruşii au bombardat Bucureştiul.
În toamnă am revenit la şcoală pentru iniţierea cursurilor. Executam
instrucţie pentru luptă în fiecare zi. În poligoanele de la Cotroceni, Ciorogârla, cu
întregul echipament de luptă, inclusiv puşca mitralieră şi grenadele ofensive şi
defensive. S-a insistat foarte mult pe folosirea grenadelor ofensive. Comandanţii şi
ofiţerii din stat major erau deosebiţi de atenţi la detaliile instrucţiei. Toată hrana era
pregătită în câmp cu bucătăriile şi brutăriile de companie. Fiecare elev era foarte
bine observat la trageri, în special la tragerile cu puşca mitralieră şi aruncarea
grenadelor ofensive. Exerciţiile cuprindeau în special teme de ofensivă. Asaltul cu
baioneta, una din cele mai specifice teme. Consider că atacul la baionetă aşa cum
era executat de ostaşii români este singular în istorie, poate ruşii mai încercau
uneori aşa ceva.
Înainte de 10 mai 1942 a avut loc examenul de absolvire, examen dur cu
ofiţeri de la Şcoala Superioară de Război (Academia Militară) şi de la Marele Stat
Major. Noi absolvenţii, pentru tresele de sublocotenent, a trebuit să demonstrăm
prin studii, aplicaţii pe hartă, hărţi directoare, tot ceea ce am învăţat. Personal, la
cultură militară generală, a trebuit să fac o analiză militară a potenţialului economic
al României. M-am descurcat. La geografia militară a trebuit să fac analiza unui
38
dispozitiv operativ cuprinzând infanterie, artilerie, cavalerie, tancuri, centru de
subzistenţă. Într-o jumătate de oră analiza prezentată de mine a impresionat juriul
astfel încât un ofiţer de Marele Stat Major mi-a acordat nota maximă. După
examen, fiecare elev şi-a exprimat opţiunile privind garnizoanele pentru repartiţie.
Eu am optat pentru Sinaia, Bucureşti, Constanţa. Datorită mediei, la geografie
militară, am fost repratizat la Institutul Georgafic Militar din Bucureşti.
- Cum a fost la festivitate?
- 10 mai 1942. În prezenţa regelui Mihai şi mareşalului Antonescu, la Arcul
de Triumf am fost înălţaţi la gradul de sublocotenent. Ne-am deplasat pâna acolo
încadraţi de ofiţeri germani. Purtam ţinuta de sublocotenent, cu gradele acoperite cu
bentiţă tricoloră, aveam săbii de Toledo, ce mai, eram tineri şi frumoşi! Regele
Mihai ne-a urat succes în carieră. Mareşalul Antonescu, în cuvântul său, ne-a
descris rolul nostru deosebit în războiul întregirii şi a denumit promoţia noastră
,,Dezrobitorii Basarabiei”. Şeful promoţiei a primit sabia cu mâner de argint. A
urmat defilarea şi masa festivă. Totul frumos! Întorşi în cazarmă am primit dota,
cuprinzând două costume, cizme, pantofi, lenjerie intimă, pături, impermeabi, pistol
Bereta cu două încarcătoare. Aveam la dispoziţie zece zile de concediu.
- Care era spiritul promoţiei?
- Eram entuziaşti, cu gândul de a reface graniţele ţării pentru totdeauna,
dragostea faţă de rege şi mareşal. Entuziasm, dragoste, patriotism erau cuvinte ce ne
înflăcărau sufletele noastre tinere.
- Câteva frânturi din cele zece zile puteţi povesti?
- O amintire de la Cercul Militar Naţional. Am zăbovit cu câţiva colegi,
ascultând ofiţerii veniţi de pe front. La un moment dat, un căpitan de vânători a
cerut linişte. A vorbit câteva minute despre război şi despre mareşalul Antonescu.
După ce a terminat Postorel Teodoreanu, vărul meu de-al doilea, s-a ridicat de la
masă, l-a pupat pe frunte şi i-a zis: Gicule (se cunoşteau bine) spunei lui măta că
Păstorel te-a pupat în cur. Pentru asta dar şi pentru altele Păstorel a făcut vreo şase
luni de închisoare.
După permisie m-am prezentat la Institutul Geografic Militar, undeva spre
Băneasa. Comandant era generalul Bodnărăscu Radu, un general cu o pregătire de
excepţie. Când am fost prezentat mi-a spus, puştiule vei fi copilul nostru; am 200 de
ostaşi care aşteaptă să le dai din experienţa ta pentru ai pune la dispoziţia trupelor;
majoritatea ofiţerilor erau concentraţi (rezervişti). Când m-am prezentat la
companie, comandantul lui mi-a spus că mă aştepta de mult. Mi-a stabilit imediat
ordine de instrucţie pentru a doua zi. Pot să spun că am aplicat cu fermitate ceea ce
învăţasem la Şcoala Militară. Cu o specificaţie: subordonaţii mei erau profesori,
ingineri etc. Am conlucrat ferm pentru realizarea obiectivelor. Unul din
subordonaţii mei era scriitorul Mihai Drumeş – era deja cunoscut pentru ,,Invitaţie
la vals”. M-a invitat şi am fost de mai multe ori la Editura Bucur Ciobanul (undeva
pe lângă teatrul Lucia Sturza Bulandra). Edita multe lucrări pentru copii şi eu am
avut înţelegere pentru el, însă instrucţia era deosebit de aspră. T.R-iştii trebuiau
pregătiţi pentru plecarea pe front. De la Marele Cartier General, erau puşi la
dispoziţia diviziilor şi regimentelor independente. Situaţia de pe front era dificilă.
După depăşirea Nistrului, mergeam pe un teren necunoscut. Nu mai aveam hărţi,
planuri directoare pentru tragerile de artilerie. Populaţia ostilă, luptele cu partizanii
39
îngreunau înaintarea trupelor. Un exemplu: drumurile ruseşti erau foarte largi 10-15
metri, nu erau consolidate, când ploua se desfundau şi se înpotmolea tehnica. Mai
mult, ruşii înventaseră o bilă cu ghimpi, un fel de arici, care ascuns în noroi provoca
pagube mari. Când apărea vreun arici în pneuri ştiam că urmează un atac de
partizani.
- Şi totuşi ceva a făcut diferenţa!
- Şi ei erau luptători buni, dar noi aveam în plus simţul datoriei, ceva ce
vorbeşte despre sacrificiul suprapus persoanei tale; am trăit aceasta; sunt calităţi
care se suprapun, nu te mai gândeşti la frică, acolo nu puteam pune problema fricii;
au fost situaţii când am muşcat din pământ, gândirea şi actele reflexe sunt una, nu la
salvare te gândeşti ci la apărare, devii cârtiţă şi-ţi pui capul la adăpost în locaşul
individual.
- Revenind, cum era viaţa de cazarmă?
- Totul se desfăşura într-o disciplină deplină. Exista o mare preocupare a
comandanţilor şi şefilor faţă de pregătirea şi moralul nostru. Era o relaţionare
civilizată, corectă. Vă povestesc o întâmpare. Ca ofiţer de serviciu, dimineaţa
pregăteam garda pentru onorul la comandant. De multe ori se întâmpla ca să
primesc telefon de la general care mă invita să servesc micul dejun cu dumnealui şi
soţia sa. Îmi aduc aminte că am făcut şi gafe care mi-au atras ironiile generalului.
Aveam un şef de salon de coafură, unul Covaci, militar în unitate. L-am rugat să-mi
înlesnească o tunsoare mai deosebită. Zis şi făcut. Tuns, spălat, ondulat, parfumat,
am făcut şi fotografii. A doua zi căpitanul, comandantul companiei, când m-a văzut,
a zâmbit. În cursul zilei am fost chemat la general. M-am prezentat, s-a uitat la mine
şi cu o voce egală îmi spune: Ascultă sublocotenent, ce-i cu frizura aia de curvă
masculină! De mâine nu te mai văd aşa! Ce chin pe mine! Înapoi la frizer, încercări
multe, dar ondulaţia a rămas mult timp. Tot în această perioadă m-am îndrăgostit. În
această problemă am ,,trişat” un pic. Unul din camarazii mei fiind reţinut în
cazarmă m-a rugat să duc un bilet la o adresă. Biletul conţinea locul unui întâlniri în
Parcul Carol. M-am prezentat eu la acea întâlnire şi astfel am cunoscut-o pe Corina.
La a doua întâlnire i-am spus adevărul dar şi faptul că eu sunt îndrăgostit de ea. Am
rămas împreună şi am hotărât să ne căsătorim. Am grăbit un pic lucrurile pentru că
în septembrie urmau să aibă pregătirile pentru plecarea pe front. Aşa că m-am dus la
Primăria Sectorului Albastru pentru acte iar aici mi s-a spus că am nevoie de
aprobare regală pentru căsătorie. M-am echipat în ţinuta de ceremonie şi m-am
prezentat la palat. Am fost primit de mareşalul palatului care m-a ,,iscodit” privind
graba cu care vreau să mă însor. I-am spus că sunt îndrăgostit şi e a venit cu
aprobarea regelui pe cererea mea. Cu acest referat aprobat m-am prezentat la
generalul meu care mi-a urat succes şi noroc în căsnicie. Trebuia să ne găsim naşi.
Mama Corinei era director la o casă de ajutor al Consiliului de Patronaj coordonat
de Maria Antonescu cu care se cunoştea foarte bine. Doamna Antonescu i-a spus
mareşalului care a hotărât să fim cununaţi de ministrul de justiţie Marinescu. Am
fost cununaţi la Biserica de pe strada Polonă, chiar de către episcop. Nunta am
făcut-o la căminul studenţesc Matei Voievod. A fost o nuntă frumoasă în prezenţa
atâtor personalităţi. De la mareşalul Antonescu am primit 100.000 lei (aveam soldă
lunară de 6 000 lei). După nuntă nu am avut o lună de miere dar am profitat de
timpul frumos şi la fiecare sfârşit de săptămână plecam la Sinaia. Corina avea rude
40
aici şi acestea, foarte amabile, ne puneau la dispoziţie o cabană. Era foarte frumos.
În acea perioadă se evacuase la Sinaia Muzeul Militar Naţional. Responsabil era un
coleg locotenentul Cosmescu. Şi el ne primea de multe ori în zonă şi ne simţeam
foarte bine. Aici, undeva la Clăbucet am avut parte de o întâlnire neprevăzută.
Stăteam şi admiram natura. La un moment dat am auzit un zgomot de motor care s-
a stins brusc. M-am deplasat să văd despre ce este vorba. Doi tineri, în cămăşi roşii
şi o maşină blocată. L-am recunoscut pe regele Mihai. M-am prezentat iar
Majestatea Sa m-a rugat să-i trimit câţiva oameni să-i deblocheze maşina. Ceea ce
am şi făcut primind mulţumirile sale. A fost o perioadă foarte frumoasă. Între timp
am rezolvat şi probema locuinţei. Primisem o cameră cu dependinţe la căminul
studenţesc pe care am amenajat-o pentru nevoile noastre. O întâmplare din perioada
aceea. Deşi legiunea fusese desfiinţată, curentul legionar era încă puternic în rândul
studenţilor. Probabil că aflaseră că în cămin este cazat un ofiţer. Într-o seară, eram
cu fratele Corinei, care rămăsese la noi. Pe la miezul nopţii un zgomot suspect m-a
trezit. Cineva umbla la clanţa uşii de la intrare. Mi-am luat pistolul şi l-am încărcat.
Eram hotărât să trag. Ştiam că vor să mă omoare. A fost un moment de mare
cumpănă pentru mine. Nu a intrat nimeni în cameră, renunţaseră când au auzit
armarea pistolului. Nu ştiu!
Revin la viaţa de unitate. Mi s-a dat în primire şi Observatorul Militar din
Parcul Tineretului (Dealul Piscului). Era construit încă din timpul regelui Carol I.
De aici s-a făcut primul plan mai elaborat al Bucureştiului. Continuam să lucrăm la
hărţile şi planurile directoare atât de necesare pentru front. După trecerea Nistrului,
unităţile militare aveam nevoie de hărţi pe care noi le puneam la dispoziţie.
Am primit sprijin din partea germanilor. Ne-au trimis un ofiţer topograf cu
un stereoplanigraf. Aviaţia fotografia terenul, noi transpuneam pe hărţi aceste
fotografii. A doua zi acestea ajungeau pe front, la unităţi. Nu cred că erau hărţi
suficiente, dar noi lucram zi şi noapte pentru asigurarea cu hărţi.
- Ne oprim?
- Apasă greu toate aceste amintiri, parcă retrăiesc totul!
Privesc la chipul colonelului Petrescu, tulburat de amintirile ce i-au răscolit
fiinţa dar văd şi acea linişte limpede, albastră a omului trecut prin multe şi rămas
vertical în furtunile vieţii. La revedere, domnule colonel!

41
42
43
44
 DESPRE ASTROLOGIE.
ASTRELE SI COSMOSUL ȘI INFLUENȚA LOR ASUPRA
BIOLOGICULUI UMAN, INCLUSIV A PERSONALITAȚILOR ISTORICE

Prof. univ. dr. ing. Lorin CANTEMIR

Cristina BORDEIANU

Abstract: The paper contains informations on the history of the astronomy

and the astrology.

Vom încerca să prezentăm pe baze științifice această problemă. Pentru

început vom face unele aprecieri semantice privind noțiunile uzitate și aparent
identice de Univers sau Cosmos. Astfel Universul este un spațiu al existenței totale,
un spațiu nelimitat în dimensiuni fizice și temporale.
În acest spațiu există sisteme materiale organizate mai mult sau mai puțin,
deci sisteme care pot fi definite prin marimi masurabile, perceptibile și care se
supun unor legi fizice. În general aceste percepții presupun o materie în stare solidă,
având o masă, un volum precis delimitat, alături de care vom găsi materie sub
formă de praf cosmic stelar, care ajunge la cele mai mici dimensiuni, de particule
elementare de dimensiuni atomice și subatomice folosind o anumită exigență
științifică Cosmosul ar fi un sistem organizat, bazat pe mărimi fizice măsurabile;
(dimensiuni, densitate, greutate, omogenitate, puritate, etc., etc.) aceste corpuri se
mișcă sub acțiunea unor forțe exterioare, respectând o serie de legi; cum ar fi Legile
lui Kepler sau Legea atracției universale (gravitația). Structural se constată că o
mare parte a materiei existente în Univers este aglomerată, concentrată în corpuri de
diferite dimensiuni, care manifestă proprietăți diferite. Astfel unele corpuri-stele
sunt incandescente, emițând lumină și căldură în spațiu, dar se deosebesc prin
temperatură, culoare și luminozitate.
Altele au temperatură, luminozitate dar au dimensiuni reduse, fapt pentru
care sunt denumite „pitice albe”, iar altele au dimensiuni uriașe, gigante. Chiar și în
Sistemul solar avem mari discrepanțe. Astfel cele 9 planete se pot grupa în două
clase – categorii. Planetele interne a căror orbită este mai apropiată de Soare având
în general dimensiuni mici. Le vom enumera începând cu oribita cea mai apropiată
de Soare, în paranteze fiind indicat diametrul volumului lor în km.

1 . MERCUR ( 4 . 875 km ) 

2 .VENUS (12 . 104 km ) 

3 . PAMANT (12 . 756 km ) 

4 . MARTE ( 6 . 780 km )  PLANETE TELURICE
Cele 4 planete formează grupul interior.
45
 Urmează celelalte 5 planete care au dimensiuni mult mai mari și orbite ce
înconjoară planetele interioare.
5 . JUPITER (142 . 984 km ) 

6 . SATURN (120 . 536 km ) 

7 .URANUS ( 51 . 118 km ) 
8 . NEPTUN ( 49 . 588 km ) 
PLANETE MARI URIAŞE
9.PLUTON(2.304km)

După cum se poate constata cu excepția lui Pluton, cea mai depărtată și
mică planetă Pământul este de circa 4 ori mai mic ca Uranus și Neptun și de 10-11
ori mai mic ca Jupiter și Saturn.
Mai menționăm că spațiul dintre planetele Sistemului solar nu este gol,
lipsit de materie. El conține particule de materie dispersată și diverse particule
cosmice.
La modul global, universul este tot ceea ce există: materie, spațiu și energia
acestora. Deocamdată nu se știe sigur dacă Universul este finit sau infinit. Se
acceptă că Universul s-a format după marea explozie (Big - Bangul) și că este in
expansiune. De pe Pamânt putem vedea până la o distanță de 13 - 15 miliarde de ani
lumină.
Vom preciza că spațiul parcurs de lumină într-un an, deci un
km. Aproape toată materia din Univers este concentrată în
100 miliarde de galaxii. Majoritatea galaxiilor contin miliarde de stele și nori imenși
de gaze și praf. În ceea ce privește Sistemul solar se apreciază că el s-a format acum
4,56 miliarde de ani dintr-un nor de gaze și praf, care se rotea.
Pentru oamenii primitivi și gradul lor de percepție, nu puteau trece
neobservate: discul selenar și cel solar, care păreau că plutesc în spațiu, menținute
de forțe supranaturale, cu chip de oameni dar cu puteri supranaturale. La acele
timpuri și la capacitatea intelectuală în stare primitivă nu putea fi vorba de prea
multă imaginație. Un singur lucru era cert, discul cel mare, Solar dădea căldura
foarte necesară umanoizilor fără haine. De aceea Soarele a fost primul zeu pe care
egiptenii l-au denumit „RA”.
Deci zona din care puteau veni atât lucrurile bune, cât și cele rele (fulgere,
furtuni, ploi torențiale, grindină, etc)era cerul și cei ce-l stăpâneau. Nu este de
mirare că oamenii au luat în observație Spațiul care hotăra soarta lor. Aproape
toate popoarele au lăsat posterității indicii sau chiar și lucrări privind mișcarea
corpurilor de pe bolta cerească. Mai avantajate au fost popoarele care populau
zonele de la tropice, cu o climă mai blândă și cu cerul îndelungat senin. Vom
menționa pe caldeeni, babilonieni, asirieni, chinezi, indieni, perși, egipteni și greci.
După toate probabilitățile împărțirea cerului în 12 zone-case se datorează
caldeenilor.
Cei mai vechi observatori, babilonienii-caldeeni foloseau o mare parte din
timpul lor studiului filozofiei și astrologiei având preoți – astronomi – astrologi.
Desigur la acele timpuri nu existau instrumente de observare astronomică.

46
Deocamdată nu s-au găsit indicii în acest sens. Toate observațiile se făceau cu
ochiul liber.
În lipsa instrumentelor singura soluție era de a face observațiile de pe
înălțimi. Vom menționa la fiecare oraș sumerian - mesopotamian avea un zeu
protector pentru care construiau o piramidă din chirpici și bitum în trepte (zigurat).
În vârful ziguratului construiau un templu cu altar pentru rugăciuni, dar și pentru
observații astronomice și interpretări astrologice.
Aceste piramide în trepte (zigurati) nu erau prea înalte nedepășind 90 metri
cât a avut Turnul Babel, de fapt cel mai mare zigurat. Toate acestea au constituit un
pas mic către înălțimile mari.
Vom menționa că fragmente din manuscrise păstrate la Nineveh arată că
harțile cerești indicau încă din sec. VII – VI î.e.n.. Constelațiile botezate cu nume
care s-au păstrat până astăzi. Semnele zodiacale erau folosite pentru determinarea
traseului pe bolta cerească, a Soarelui, a Lunii și a celor 5 planete cunoscute:
Mercur, Venus, Marte, Jupiter și Saturn.
Un pas deosebit care a permis cunoașterea tot mai profundă și exactă a
cosmosului l-a realizat opticianul olandez Hans Lippershey care a realizat primul
telescop rudimentar. Bazat pe această realizare ajunsă la Galileo Galilei, profesor de
matematică la Padova în 1609, l-a făcut pe acesta să-și construiască primul telescop,
pe care la 7 ianuarie 1610 l-a direcționat spre un punct luminos care era planeta
Jupiter.
Cu toate că primul telescop a lui Galileu mărea imaginea numai de 3 ori,
spre surprinderea sa, Galileu a constatat că Jupiter era însoțit de 4 sateliți. Ulterior
Galileu a construit alte telescoape, ajungând să mărească imaginea până la de 32
ori.
Din această etapă telescoapele optice au început să se perfecționeze,
ajungând să mărească până la de 50 de ori. Cercetările astronomice capătă un mare
impuls. În acest context vom menționa pe astronomul german Johannes Kepler
(1571 - 1630) ca și pe astronomul danez Tycho Brahe (1546 - 1630).
Kepler a stabilit trei legi fundamentale care explicau viteza de deplasare și
orbita unei planete, iar Tycho Brahe a trasat harta stelelor și le-a plasat în cele 12
semne zodiacale.
Vom menționa că din întregul Univers cu dimensiuni infinite oamenii –
astronomii au delimitat un volum uriaș de forma unei sfere în mijlocul căreia au
plasat Soarele definind sistemul helio-centric, în care Pământul se mișcă pe-o elipsă
în jurul Soarelui.
Un observator aflat pe Pământ și privind în direcția Soarelui va observa în
spatele acestuia o parte din bolta cerească precum și stelele aflate în zona de
observație. Desigur capacitatea de orientare umană se bazează pe existența sau
considerarea unor puncte de referință, repere sigure și acceptate de toți (de
comunitate). Reperele sunt cunoscute și sub denumirea de puncte de origine, deci
de puncte de început, care să permită măsurarea, orientarea, compararea.
În cele ce urmează autorii vor încerca să reconstituie modul de evoluție al
percepției spațiului cosmic.
Din informațiile care s-au păstrat până în zilele noastre, rezultă că
preocupările atestate pentru cunoașterea spațiului astronomic- astral se situiază în
47
primul mileniu înaintea erei noastre, provenind din spațiul caldeano - babilonian –
mesopotamian, unde preoții – astronomi – astrologi interesați de comportarea zeilor
locatari ai cosmosului, pentru a prevedea capriciile aleatorii ale acestora, au
observat ciclicitatea unor fenomene prea evidente ca să nu fie remarcate, percepute.
Primul și cel mai simplu a fost succesiunea și periodicitatea zi-noapte, mult mai
târziu s-a înțeles mișcarea anuală a Pământului, care însemna întoarcerea
Pământului în punctul din care a plecat și care se află în direcția unei zone-
constelații stelare care trebuia poziționată, precizată, marcată și măsurată. Cel mai
simplu și evident era să se considere numărul succesiunilor zi – noapte. Prima
constatare astronomică a fost aceea că Pământul după o anumită succesiune zi-
noapte se reîntoarce în aceeași poziție față de configurația spațiului astronomic.
Autorii își exprimă serioase rezerve privind capacitatea preoților astronomi caldeeni
de a determina exact poziția și momentul când Pământul revenea în stare inițială
după parcurgerea eclipticii sale. Probabil așa se face că în istoria calendarelor este
cunoscut și calendarul în care anul avea 360 de zile, cum îl aveau dacii. Nu
cunoaștem motivele care au stat la baza acestei împărțiri. Poate era rezultatul unei
erori de măsurare. De altfel eroarea de a considera anul format din 360 sau 365 este
de 1,3% ceea ce pentru activitatea umană cotidiană era o eroare neglijabilă mai ales
dacă ne raportăm la perioada primului mileniu î.e.n..
A împărți orizontul aparent circular în 3600 , părți – arce de cerc, care să
delimiteze astfel cosmosul în felii, poate că în mod deliberat în loc să folosească
împărțirea spațiului astronomic în 365, s-a ales pentru comoditatea calculelor.
Împărțirea în 360 de felii, grade, unghiuri; pentru a folosi o aritmetică sexagesimală
care are ca bază de numerație 6 cifre – numere. Vom mai preciza că numărul 360 se
poate obține prin multiplicarea numerelor: 1; 2; 3; 4; 5; 6; 8; 9; 10; deci întregul șir
zecimal cu excepția lui 7. Deasemenea 360 este divizibil cu toate numerele de mai
sus.
Aflat la o distanță medie de 384.400 km, cel mai apropiat astru de Pământ,
Luna având o masă 1/50 din cea a Pământului are o mișcare de revoluție în jurul
acestuia, pe o traiectorie eliptică, cu o perioadă de revoluție de 27,3 zile în care sunt
observabile cele 8 faze optice repetabile: Crai nou; Primul pătrar; Luna în creștere
„Luna plină”; Luna în descreștere “Ultimul pătrar”; Semiluna șI Luna Nouă, Luna
mișcându-se sincron pe orbita ei cu mișcarea de rotație a Pământului, Luna se mișcă
în sens invers acelor ceasornicului. În timpul unui an Luna repetă mișcarea de
revoluție de 12 ori, ceea ce a condiționat împărțirea sferei cosmice în 12 zone,
fiecare fiind cuprinsă de un unghi spațial de 30 de grade. Ținem să subliniem că
această delimitare și partajare a spațiului astronomic a reprezentat un uriaș pas
înainte pentru cunoaștere și observație prin asigurarea unor repere care au permis o
localizare a observației diverselor efecte repetabile, efecte generate de existența și
poziția diverselor astre, atât asupra materiei moarte cât și asupra materiei vii. Cum
este de crezut, influența cea mai evidentă asupra Pământului inert și viu a fost
generată și observată în cazul Lunei. Desigur la început, s-au constatat efectele
specifice materiei vii, superior organizate, au urmat eforturile de cunoaștere a
cauzelor. Ca o formă rațională de adaptare la condițiile de mediu, cunoașterea
cauzelor evident depinde de nivelul de dezvoltare al științei.

48
 În primul mileniu î.e.n. nivelul cunoașterii științifice era foarte redus și ca
atare explicațiile cauzelor erau pe măsură, având o puternică tentă de misticism și
supranatural. Astăzi putem explica cu suficientă precizie natura cauzelor care
influențează Pământul inert și cel viu.
După părerea autorilor toate cauzele referitoare la astronomie și astrologie
sunt de natură fizică.
Astfel de aproape 300 de ani este cunoscută legea atracției universale sau
legea forțelor gravitaționale, care se manifestă între două corpuri sau între grupuri
de corpuri. Forța gravitațională a Lunii creează fluxul și refluxul apei oceanelor care
ridică nivelul apei până la 13 metri. Odată cu această mișcare a apelor se constată și
apariția și dispariția algelor diatomee monocelulare, fenomen ce dovedește influența
forței gravitaționale a Lunei asupra materiei vii.
Având în vedere că forța gravitațională depinde direct de produsul dintre
masele corpurilor considerate și invers proporțional cu pătratul distanței dintre ele,
considerăm că forța gravitațională a planetelor aflate la distanțe de mii de ani
lumină poate fi neglijată.
Știința a dovedit și dovedește că influența corpurilor astrale nu se reduce
numai la legea forțelor gravitaționale. Astfel se știe foarte sigur că orice corp
astronomic aflat la o temperatură mai mare decât zero grade absolută, (zero grade
Kelvin) emite radiații electromagnetice pe toate lungimile de undă, fiind
caracterizate de o anumită putere, marimea acesteia care are un maxim ce se
deplasează spre lungimi de undă din ce în ce mai mici odată cu creșterea
temperaturii corpului, conform Legii lui Planck.
Vom mai preciza că temperaturile exprimate în grade Kelvin sunt notate cu
simbolul „K”. În principiu mărimea unui grad Celsius este similară unui grad
Kelvin. Diferența constă în poziționarea punctului corespunzător temperaturii de
zero grade. Astfel temperatura absolută de zero grade Kelvin corespunde cu -273,16
o
Celsius.
La această temperatură se consideră că energia internă a corpului aflat la
această temperatură este zero. Ceea ce înseamnă că încetează mișcările de translație,
rotație și vibrație a particolelor din care este constituit corpul, care intră în așa zisa
„moarte termică”. Creșterea temperaturii peste zero grade absolute, înseamnă
creșterea energiei interne a corpului care se transformă în energie radiantă ce se
transmite în spațiul înconjurător sub forma unor unde electromagnetice cu un
spectru foarte larg de lungimi de undă.
În momentul de față se cunosc și sunt utilizate unde având lungimi de undă
foarte mari, unde radio lungi, medii, scurte și ultra scurte, radiații infraroșii, radiații
vizibile, ultraviolete, radiații “X”, radiații “ϒ”, radiații cosmice a căror lungime de
undă este de ordinul angstronomilor, deci a unui număr având 10 cifre după virgulă:
aceste radiații, au o natură ondulatorie dar și corpusculară de dimensiuni
subatomice, care au capacitatea de a penetra materia inertă dar și cea vie și credem
că aceste particule subatomice pot influența structura genelor și cromozomilor, mai
ales în perioada de divizare – multiplicare, deci creștere, având ca efect modificări
genetice și influențând comportamentul.
Apariția materiei vii și existența ei paralelă cu materia inertă este greu de
analizat și descris, deocamdată imposibil.
49
 Ceea ce este evident, materia vie a pus în evidență noi principii și legități de
existență printre care: evoluția, perpetuarea, adaptarea, deci într-un cuvânt
supraviețuirea.
Ceea ce este aparent paradoxal și de neînțeles este faptul că această materie
inertă reprezintă baza materiei vii. Ajunsă la forme superior organizate care
folosește cunoașterea și autocunoașterea poate ca formă elaborată de supraviețuire
prin cunoaștere. Considerând că manifestarea așa zisei curiozități este un mod de a
preveni conjuncturile negative ale mediului. Pe termen mai lung această curiozitate
s-a transformat într-o dorință de a cunoaște viitorul, soarta și mai prozaic “timpul
probabil”. Cum este și firesc o parte din umanoizi au fost atrași de aceste preocupări
de cunoaștere, ca și în orice domeniu, există oameni de bună credință și de rea
credință.
Autorii consideră că primul pas către cunoașterea viitorului l-a constituit
împărțirea spațiului astral în zone zodiacale, de fapt luni care au constituit repere de
constatare a ciclicităților naturale cu efecte repetabile și previzibile cum ar fi
revărsările Nilului, ploile musonice și alte fenomene similare ca periodicitate.
Probabil că ciclicitatea ca fenomen natural și mod de înțelegere al naturii s-a aplicat
întregului Univers și implicit materiei vii, care are unele manifestări cum ar fi ciclul
mentrual. Ulterior s-a înțeles că lucrurile sunt mai complicate, poate datorită
suprapunerii mai multor tipuri de cicluri. Această evoluție a percepției este greu de
dovedit, dar este cel puțin în epoca actuală, rațională și posibilă științific.
De altfel autorii sunt convinși că umanoizii ajunși la un anumit stadiu de
dezvoltare intelectuală, în majoritate au fost interesați sau curioși să-și cunoască
viitorul, destinul, soarta.
În cronologia acestui demers un moment semnificativ îl constituie oracolul
de la Delfi: un punct esențial de referință în mitologia elenă.
Delfi, orașul sfânt se află în munții Parnas, având versanți foarte abrupți și vârful
Liakura (2.459 m). Mitologia susține că în acest loc Apolon l-a ucis pe Python
șarpele malefic. La început locul a fost marcat printr-un altar, iar ulterior s-a
construit un templu care avea ca scop de a profeți, a transmite oamenilor dorințele
lui Zeus privind viitorul.
Drept recunoaștere a victoriei lui Apolon i s-a atribuit și numele de Pitianu,
iar preoteasa care prorocea s-a chemat Pitia. Cercetări mai recente susțin că Pitia
intra într-un fel de transă produsă de gazele care emanau printr-o fisură a muntelui
iar bolboriselile acesteia, aflată în stare de transă greu inteligibile erau decodificate
de un grup de preoți buni cunoscători ai vieții din zonele apropiate și mai
îndepărtate care “interpretau” vorbirea incoerentă a Pitiei în mesaje care puteau fi
înțelese multiplu, ceea ce astăzi se poate considera ca șarlatanie sau o supremă
ambiguitate oricum interpretabilă.
Vom mai menționa că nu orice muritor ajungea la Pitia și în nici un caz cu
mâna goala. Modelul de oracol Pitian a generat apariția diferiților astrologi și
ghicitori ai destinului. În cea mai mare majoritate lipsiți de cele mai elementare
argumente științifice, fiind de fapt niște șarlatani care au exploatat naivitatea și
credibilitatea oamenilor, înconjurându-se de un aer misterios. Unii mai dotați și
talentați au făcut carieră cum este cazul lui Michel de Nostradamus, farmacist

50
francez cu o genealogie iudaică nascut la 14 decembrie 1503 în Saynt - Remy –
Provence și decedat la 2 iulie 1566.
Precizările lui Nostradamus pot fi considerate ca niște geniale ambiguități
care permit orice interpretare. Autorii sunt convinși că dorința de a prevedea viitorul
biologico – social este firească omului ca și dorința de a cunoaște vremea probabilă.
Problema constă în a crede mai mult sau mai puțin în metodele folosite pentru
predicție. Nu se poate contesta că fiecare individ are un anumit grad de credulitate.
Printre personajele istorice care au avut în preajmă astrologi cităm: Hitler, Ronald
Reagan, Francois Mitterand, Boris Elțîn și regele Iordaniei Husein. În schimb
Ludovic al XIV-lea a alungat de la curtea sa cei 4 astrologi regali.
Intenția autorilor a fost aceea de a sublinia cauzele obiective posibile de a
influența nu destinul ci comportamentul omului. În acest sens pot fi luate în atenție
astrele apropiate, Luna, Soarele, Mercur, Venus, Marte și mai puțin Jupiter și
Saturn. Deasemenea autorii cred că horoscopul chinezesc este mai apropiat de
veridicitatea științifică decât horoscopul astral – zodiacal. Autorii nu au intenționat
să impună un punct de vedere ci să informeze cititorul interesat.

51
52
 DRUMUL „COMERCIAL MOLDOVENESC” ȘI AUTOSTRĂZILE
ZILELOR NOASTRE
Dr. Vitalie JOSANU

Procesul de formare a Țării Moldovei – înțelegând aici nu doar direcția de

mișcare a forțelor militare – și însăși ființa structurală a statului medieval românesc
s-a realizat și consolidat prin doi poli centralizatori esențiali: nucleul politic stabilit
de Bogdan I în partea de nord-est a versanților Carpaților Orientali, cu centrul fixat
la Suceava și al doilea reprezentat de Cetatea Albă. Orașul de la limanul Nistrului –
grație poziției sale deosebite și evoluției situației politice la hotarele apusene ale
Hoardei de Aur - s-a impus în sec. XIV drept principal nod comercial din sud-estul
Europei, intermediară a legăturilor dintre Marea Baltică și Constantinopol, Orient și
Occident. Aflat în continuă ascensiune economică, orașul nistrean reușea să
centralizeze și să anime întreaga regiune dintre Carpați și Nistru, grăbind
conștientizarea unității teritoriale și coagularea statală.
Abia după atingerea limanului Nistrului – fără Basarabia, cu centrul la
Chilia, aflată în stăpânirea Țării Românești -, voievozii moldoveni se considerau
stăpâni asupra întregii țări, fapt arătat prin titulatura lui Roman I. Cum puteau ști, la
finele sec. XIV, că aceasta era toată Țara Moldovei, dacă nu cumva exista o
percepție împământenită și o identitate a spațiului dintre Carpați și Nistru? Și
aceasta nu putea fi dată decât de câteva elemente esențiale, existente în pragul
finalizării procesului de coagulare statală – specifice, de altfel, tuturor cazurilor care
fac deosebire între procesul de unificare și ocupație – cum ar fi: unitatea etnică,
unitatea de credință, obiceiurile comune, toate înscrise într-un cadru geografic în
stare să le particularizeze, prin formele de relief și râuri mari, față de alte medii
etno-geografice și culturale.
Existența celor două ”inimi” ale statalității moldovenești a ieșit la lumină în
vremea împărțirii Țării Moldovei între urmașii lui Alexandru cel Bun. Din punct de
vedere socio-structural, Cetatea Albă, prin scaunul eparhial, centraliza regiunea
pruto-nistreană și partea din dreapta Prutului, cu ținutul Fălciu. Moștenire preluată,
în pragul sec. XVII, de Episcopia Hușilor, înființată tocmai pentru a suplini
smulgerea reședinței episcopale de la limanul Nistrului. Comunicarea permanentă și
deosebit de intensă – în plan politic, economic, religios - între cele două mari orașe
a dat puls statului românesc de la răsărit de Carpați. De aceea, pierderea Cetății
Albe în 1484 a reprezentat căderea ireversibilă a Țării Moldovei și a animat, în
permanență, eforturile elitei politice moldovenești pentru recuperarea acesteia.
Fiecare domn care a urmat după Ștefan cel Mare era implicat sau forțat de boieri să
întreprindă toate demersurile pentru redobândirea Cetății Albe, chiar cu prețul
vieții. De realizarea acestui deziderat atârna însăși soarta Țării Moldovei și nimeni
altul decât cronicarul Miron Costin – om politic și cărturar de frunte al vremii – nu
reușea să sublinieze mai bine această stare de spirit: ”Dumnezeul meu, al cărui gând
e de nepătruns. Este oare vreo nădejde sau vom pieri acum cu totul?”
53
 Fără Cetatea Albă, Țara Moldovei era o pasăre cu aripa zdrobită și silită –
din cauza acestei infirmități – să accepte suzeranitatea otomană. Principalele acțiuni
antiotomane, diplomatice sau militare se înscriu – înainte de toate – în direcția
recuperării Cetății Albe, adevărat deziderat politic al moldovenilor. Până și Mihai
Viteazul, domnul Țării Românești, a înțeles realitatea de față. Țarii Rusiei, Alexei
Mihailovici și Petru I, au constatat același obiectiv politic prioritar al cercurilor
conducătoare moldovenești – de realizarea căruia depindea reaprinderea dorinței
moldovenilor de a se ridica împotriva suzeranității otomane - și au asigurat prin
tratate, în fața reprezentanților domnitorului Gheorghe Ștefan, respectiv Dimitrie
Cantemir, refacerea, recunoașterea și garantarea integrității teritoriale a Țării
Moldovei, în hotarele de dinaintea anului 1484.
Interesul deosebit al moldovenilor față de Cetatea Albă se reflectă în
investiția, cu totul remarcabilă – nemaiîntâlnită, ca parametri și complexitate, la alte
cetăți din cuprinsul Țării Moldovei -, care a dus la extinderea fortificațiilor pornind
de la citadela cu patru turnuri circulare la colțuri. Cronicarii turci susțin că aici au
fost executate lucrări vreme de 30 de ani, până în pragul cuceririi din 1484. Este
adevărat că se referă doar la șanțul de apărare, deși în intervalul 1454-1484 sunt
datate trei inscripții ce atestă construirea incintelor și a porții principale.
Strânsa legătură dintre Suceava și Cetatea Albă reprezentând coloana
vertebrală a statalității medievale românești de la răsărit de Carpați era consolidată
prin actul lui Alexandru cel Bun de stabilire în capitala Țării Moldovei, în anul
1401, a unui centru episcopal armean, structură religioasă desprinsă din Episcopia
armenilor de la Liov. În veacul XIV-XV, armenii reprezentau a doua componentă
etnică a populației din Țara Moldovei, atât din punct de vedere numeric, cât și sub
aspectul răspândirii sau al implicării în viața social-economică a țării. Comunitățile
armenilor s-au stabilit în majoritatea târgurilor moldovenești, au avut biserici și
cartiere proprii, sunt atestați ca activi participanți în oștile voievozilor moldoveni.
La Suceava există, și în prezent, două mănăstiri, Zamca și Hagigadar iar la Cetatea
Albă sunt atestați clar printre principalele pături etnice, alături de români și
genovezi.
Rolul lor covârșitor la dezvoltarea economică a societății medievale
moldovenești se reflectă și în ansamblul moștenirilor artistice. Un întreg bagaj
cultural supraviețuiește încă în satele și orașele Moldovei istorice, dintre care
tezaurul ”tradițional” al motivelor decorative regăsit în țesături, sculptură și
arhitectură denotă mare putere de infiltrare și răspândire în mediile cele mai diverse.
Brâul selgiucid, rozeta, decorul palmetat, crucea înfloritoare cu Golgotă, ghiveciul
cu flori, motivul grilajului, modul de organizare decorativă a pietrelor de mormânt
particulare, influențele în sistemul de boltire moldovenesc, arcadele trilobate, stilul
de împodobire al picturii miniaturale sunt tot atâtea mărturii ale coabitării româno-
armene. În comparație, stilul romano-gotic rămâne un stil aulic, distinctiv față de
specificul artistic general al Țării Moldovei. Armenii au venit cu acest bagaj
cultural – bizantino-oriental – din Cilicia.
Totodată, aceste trăsături ale culturii materiale ale Țării Moldovei din sec.
XIV-XV găsesc înrudiri artistice în întreg arealul Mării Negre, în Bizanț și
Anatolia. Apropieri care nu s-au manifestat doar în plan material, ci și în ansamblul
relațiilor interumane, inconsistent surprins de izvoarele istorice păstrate. Se
54
conturează, prin urmare, personalizarea unui spațiu cultural, de fond bizantin, care
includea Țara Moldovei între aceleași limite – culturale, politice, economice – cu
celelalte identități circumpontice, apropierile fiind asigurate de conlucrarea
genovezo-armeană și stăpânirea politică mongolă.
Această din urmă, moștenire comună, reprezintă punctul de plecare a
strategiilor contemporane de reunificare a Mării Negre redeschizând vechile punți
de schimb comercial dar mai ales prin dezvoltarea unei industrii de exploatare
turistică macroregională. Identitatea și funcționalitatea Mării Negre poate fi
înțeleasă și exploatată în condiții optime doar printr-o viziune unitară, emancipate
din încorsetarea politicilor naționale.
Privit în ansamblu, orașul Cetatea Albă este rodul evoluției structurale a
spațiului carpato-nistrean. Înflorirea Tyras-ului în antichitate și dezvoltarea
extraordinară a Moncastro-ului, în evul mediu, se datorează canalizării principalelor
rețele de comunicație, prin care energiile acestei regiuni s-au revărsat spre limanul
Nistrului. Drept dovadă, după cucerirea turcească din anul 1484, din cauza
redirecționării economiei Țării Moldovei spre portul de la Galați, Akkermanul intra
într-o lungă etapă de declin.
Transformarea sa într-un modest orășel de provincie este cauzată și de
scindarea marii artere comerciale europene, pe direcția nord-sud, petrecută în epoca
modernă și contemporană, ambele rute ocolind Cetatea Albă. Mult râvnit de puterile
Răsăritului, orașul a devenit o palidă amintire a trecutului, smuls dintr-un sistem
complex tocmai pentru a-i anihila concurența prin izolare. Efectul rapturilor
teritoriale ale Țării Moldovei, care în 1812 pierdea regiunea dintre Prut și Nistru, a
strămutat fluxul principal al drumului moldovenesc în jumătatea de vest, coborând
de la Suceava spre Roman, de unde se împarte în două fire, funcționale și astăzi,
unul pe sub munte, spre Bacău-Adjud-Focșani și altul, între Iași-Vaslui-Galați.
Unirea Moldovei cu Țara Românească în 1859 a sporit consistența traseului
submontan asigurând o legătură mai scurtă cu capitala București.
Dincolo de Nistru, strategiile imperiale rusești din sec. XIX au ținut să
readucă la viață drumul tătăresc reactualizând eforturile polono-lituaniene din sec.
XV, de a crea concurență Cetății Albe, prin înființarea portului de la Cociubei.
Această modestă așezare – care-și impune numele de Odessa – a căpătat un ritm de
dezvoltare accelerat devenind principalul port și centru economico-administrativ
din regiunea nord-vestică a Mării Negre și eclipsând orașul de la limanul Nistrului.
Principalul flux comercial este, astăzi, deviat dinspre Lvov prin Kiev spre portul de
la Odessa, marea piață a economiei contemporane sud-est europene, cu o forță
gravitațională ce se resimte asupra Republicii Moldova dar și în regiunea de sud-est
a României. Păstrând proporțiile și caracteristicile etapelor istorice supuse
comparației, economia Cetății Albe-Moncastro se regăsește astăzi parțial în portul
de la Galați și aproape integral la Odessa.
Republica Moldova – parte a Moldovei istorice, victimă a politicii
expansioniste rusești – este prinsă într-o dependență sufocantă față de piețele de la
Odessa și Cernăuți, alt mare oraș românesc înstrăinat, puternic afectat astăzi de
resuscitarea ”drumului tătăresc”. Alternativa căutată, post 1989, de conectare la
rețelele economiei românești, este marcată de încercări timide, discontinui,
reflectate într-o incomodă stare de incertitudine ”identitară”. Spre sud, arterele sale
55
principale sunt direcționate – încă din vremea URSS - să traverseze Nistrul pe la
Tiraspol sau pe la nordul limanului spre Odessa ocolind cetatea și locurile care
păstrează încă o vie amintire a vremurilor de odinioară. În schimb, stațiunile de pe
litoralul Mării Negre, de la Zatoka până spre vărsarea brațului Chilia, sunt destinația
principală a cetățenilor din Republica Moldova, în căutarea locurilor de odihnă și
relaxare. Suflul economic al acestor regiuni este menținut grație importantului aflux
de turiști din Republica Moldova, mai ales că, în topul preferințelor ucrainenilor și
rușilor, se află stațiunile de la Odessa și Crimeea.
În prezent, identitatea istorică a vetrei de la limanul Nistrului suportă
consecințele unei tendințe de încurajare a cercetărilor și eforturilor de popularizare
prioritară spre ruinele anticului Tyras. Acestea contrastează strident cu atenția
acordată fortificațiilor medievale, obiectiv care centralizează – de la sine - întreaga
atenție a vizitatorilor, grație măreției și complexității sale. Fire insesizabile, la prima
vedere, ale unei vaste regiuni conduc spre zidurile de piatră ale cetății Moncastro,
asemenea tramei stradale a orașului nistrean. Este regiunea ce a readus la viață și
(re) personalizat vatra istorică de la limanul Nistrului. Tocmai de aceea,
superficializarea perioadei și rolului civilizației care a generat și dezvoltat
complexul de la Cetatea Albă îl fac de neînțeles, confuz și enigmatic, străin printre
străini.
Unul dintre eminenții istorici ruși din a doua jum. a sec. XIX, fin
cunoscător și originar din orașul Cetatea Albă, A. A. Kočjubinski1 conchide printr-o
singură întrebare retorică, plină de înțelesuri, privind soarta acestei vetre românești
ocupată de armatele țariste: „Şi iată, pe acest bătrân – Akkerman, cu importanța sa
istorico-bisericească deosebită, nu doar pentru actuala regiune numită Basarabia,
întoarsă pământurilor rusești, ci și pentru întreaga Moldovă, cu importanță
seculară încercăm noi să o smulgem de la țara sa natală și de sânge, de veacuri
fiind de cultură ortodoxă și să o unim cu legături nefirești – cu cine?”
Departe de a fi fost un simplu oraș pe harta Țării Moldovei și în ciuda
multiplelor sale semnificații istorice pentru istoria poporului român, vatra de la
limanul Nistrului revine tot mai insistent în atenția publicului grație dimensiunilor
impresionante a complexului medieval fortificat – ce ocupă o suprafață de 9 ha iar
lungimea totală a zidurilor măsoare în jur de 2 km – precum și nevoii de exploatare
turistică. Neînțeles la adevărata sa valoare, autoritățile regimului de ocupație
rusească din sec. XIX l-au lăsat pradă căutătorilor de comori și antrenamentelor de
tir ale trupelor militare. Restaurarea și protejarea fortificației nu au intrat nici printre
prioritățile forurilor științifice de la Odessa, care considerau după o serie de evaluări
că obiectivul necesită eforturi financiare uriașe, inutile. De aceea, doar zidurile au
reușit să se opună cu succes monstruosului proiect de amenajare a unei alei ce ar fi
trebuit să străpungă fortificația pentru a facilita accesul admiratorilor de ruine.
Această atitudine – izvorâtă din lipsa vreunui atașament față de un obiectiv istoric
străin – a avut consecințele nefaste, irecuperabile până în prezent. Astfel, căutătorii
de lut și piatră au săpat sub temeliile turnului de sud-vest al Citadelei, folosind

1
A. A. Kočjubinski, Tyra (Tiras) – Belgorod-Akkerman i ego novaja lapidarnaja nadpis' ot
1454 goda (s tremja snimkami) (Prodolženie), în ЗООИД, t. XXIII, Odessa, 1901, p. 144-
145, la note.
56
explozibil, determinând prăbușirea acestuia iar turnul de observație – poziționat în
centrul complexului –, ciuruit după multiplele exerciții de tir, a cedat lovit de fulger.
Desăvârșirea statului național unitar român s-a răsfrânt pozitiv asupra sorții acestui
monument istoric, pus în lumina istorică de lucrarea de căpătâi semnată de Nicolae
Iorga și dedicată Chiliei și Cetății Albe. Deși România Mare traversa o profundă
criză economică inerentă ieșirii din război, la care se adăuga și sechestrarea
tezaurului propriu de către bolșevici, Comisiunea Monumentelor Istorice a instituit
o chetă publică în întreg cuprinsul țării pentru salvarea Cetății Albe. Astfel, lucrările
de restaurare și conservare capitală au început în anul 1925 sub atenta supraveghere
a profesorului universitar ieșean Paul Nicorescu, devenit între timp și primar al
orașului. Eforturi prea puțin evaluate astăzi la adevărata lor valoare simbolică și
chiar pecuniară deși au fost cele mai importante ca amploare și consistență. Grație
acestora, complexul fortificat încă mai străjuiește astăzi limanul Nistrului, ca un
stâlp de hotar al civilizației românești și nu a împărtășit soarta crudă a cetății surori
de la Chilia, ștearsă astăzi de pe suprafața pământului.
După ocupația sovietică și până astăzi, lucrările de restaurare au avut un
caracter restrâns, de întreținere care cu greu fac față vandalizărilor. În cursul anului
2010, din cauza efectelor pirotehnice folosite de o echipă de filmare, s-a prăbușit un
sector al curtinei de nord, „peticit” în cele din urmă cu o masă de mortar pe bază de
ciment. Această „reparație” s-a surpat în vara anului următor, fără a se lua măsurile
adecvate, în ciuda protestelor unui singur cercetător de la Odessa. Șanțul de apărare
care i-a uimit odinioară pe cronicarii turci și pe Evlia Celebi care l-a văzut în
secolul XVII, și latura de sud a Curții Civile dau primele semnale de abandon și
indiferență din partea autorităților. Din nou, partea românească - direct interesată în
salvarea monumentului cu mare încărcătură simbolică – a venit cu propunerea
includerii complexului fortificat de la limanul Nistrului în lista UNESCO, ignorat
de autoritățile ucrainene care au pus capăt și timidului proiect de reluare a
cercetărilor arheologice inițiat sub coordonarea prof. Ionel Cândea.
Căderea Cetății Albe sub turci a reprezentat încheierea etapei finale a
comerțului genovez în Marea Neagră și reconfigurarea strategiilor economice
europene, materializate cel mai vizibil prin stimularea expedițiilor în căutarea altor
rute comerciale spre India. S-a deschis epoca Marilor Descoperiri Geografice.
Pământurile descoperite de Cristofor Columb au redat avântul atât de necesar
Europei, ce încă nu-și revenise din șocul excluderii din comerțul cu Orientul,
desfășurat în bună măsură prin porturile de la Marea Neagră. Genova și – ceva mai
târziu – Genova au părăsit prima scenă a puterilor navale ale lumii, cedând locul
unor noi actori precum Spania, Portugalia, Marea Britanie, Regatul Țărilor de Jos.
Înaintea tuturor, Spania devenea, începând cu sec. XVI, unul dintre partenerii
principali ai Imperiului Otoman, relații bine reprezentate și prin descoperirile de la
Cetatea Albă (monede, ceramică). Prin Cetatea Albă, în sud-estul Europei au
pătruns mărfurile și culturile ”exotice”, porumbul, cartoful, tutunul, roșiile,
determinând o adevărată revoluție alimentară.
Marile Descoperiri Geografice au contribuit la revoluția industrială în
Occidentul european, în vreme ce spațiul central și cu deosebire Răsăritul Europei
au dezvoltat economia agrară-alimentară. S-a născut, prin urmare un nou flux al
schimburilor iar Țara Moldovei a lărgit suprafețele cultivate și a colonizat
57
numeroase sate implicate în creșterea animalelor. Printre cei mai mari crescători de
animale – bovine și porcine – se numără domnitorul Alexandru Lăpușneanu și
boierul Petru Albotă, care au dezvoltat în regiunea slab populată a Răutului și
Cuboltei importante crescătorii (scutării). Astfel Țara Moldovei revine în economia
europeană prin exporturile masive de animale, desfășurate prin intermediul piețelor
de la Bistrița și Cracovia, ajungând până la Lipsca. Bovinele moldovenești erau
printre cele mai apreciate produse de acest fel în întreg spațiul european și grație
excedentului masiv de metale prețioase aduse din Lumea Nouă – literatura
științifică denumește acest fenomen drept revoluția prețurilor -, prețul unui bou
moldovenesc atingea în documentele vremii valoarea de aproximativ 2-4 kg de aur.
Aceste valori – exorbitante pentru noi – explică în bună măsură și puterea
financiară a elitelor moldovene, care în ciuda unui regim fiscal greu de suportat
într-o țară tributară Imperiului Otoman (cu valori mereu în creștere), a multiplelor
crize interne (foamete, molime, efectele dezastrelor provocate de înfrângerea lui
Petru Rareș în 1538 și Ioan Vodă cel Viteaz în 1574, iernarea tătarilor grație
invitației lui Dumitrașco Cantacuzino, zis „cel Rău” în anul 1674, răvășirea țării de
armatele regelui polonez Jan Sobieski în anul 1686 etc.), expedițiilor de jaf (tătare,
căzăcești și podgheazuri poloneze), lupte pentru putere, cumpărarea domniilor (prin
coruperea aparatului administrativ otoman), războaie, avea resursele necesare
pentru a înălța ctitoririi de somptuoase biserici, mănăstiri și conace iar domnia putea
atrage, la nevoie, efective însemnate de mercenari. Grație acestor venituri
consistente în vistierie, domnitorii Țării Moldovei – începând cu Vasile Lupu – au
deschis o nouă etapă de apărare disimulată, reprezentată de transformarea
principalelor mănăstiri în puternice cetăți de piatră (Secu, Neamț, Bisericani,
Pângărați, Moldovița, Sucevița, Voroneț, Râșca, Probota, Putna, Bistrița, Tazlău,
Cetățuia, Golia, Bârnova, Galata).
În 1812, Moldova primea o lovitura de grație venită din partea unei puteri
ce-i promitea eliberarea de sub turci și refacerea hotarelor istorice. După răpirea
teritoriului dintre Prut și Nistru, vreme de jumătate de secol, la răsărit de Carpați a
ființat o relicvă statală, fără vlagă și menținută grație ”protectoratului rusesc”. Deloc
întâmplător, principalii și cei mai numeroși susținători ai Unirii moldo-valahe au
fost pașoptiștii din Moldova, cei care au grăbit și impus chiar dubla alegere a lui
Alexandru Ioan Cuza. Vechile deziderate istorice ale Țării Moldovei au fost
preluate de noul stat creat din cele două entități constituante, conturând ceea ce se
înțelege astăzi prin „idealul național”, dus la îndeplinire în 1918 și care avea în
vedere recuperarea teritoriilor românești înstrăinate, inclusiv Basarabia cu Cetatea
Albă.
Scurta analiză de față, izvorâtă dintr-o cercetare începută în anul 1999 și
finalizată prin susținerea tezei de doctorat sub îndrumarea acad. Răzvan
Theodorescu în data de 1 iulie 2014, este în măsură să explice înțelegerea
caracteristicilor structurale și economice a regiunii sud-est europene și Marea
Neagră, cu efecte profunde până în prezent. A se vedea în context conflictul
româno-ucrainean legat de platforma continentală a Mării Negre și construirea
controversatului canal Bystroe, ca o investiție costisitoare, ce-și vor dovedi
utilitatea în cazul readucerii raioanelor din sudul Basarabiei în matca lor istorică,
sub aspectul decontărilor compensatorii pentru investițiile făcute aici. În ultima
58
vreme Marea Neagră începe să devină un spațiu de mare interes diplomatic și deloc
întâmplător România caută să ocupe un loc fruntaș printre actorii politici din
regiune. Or, acest rol poate fi asigurat prin cunoașterea în detaliu al propriilor
avantaje istorice și a afirmării documentate a pozițiilor de forță, inerente în cadrul
dezbaterilor. Deși este depersonalizată artificial din punct de vedere etnic - în urma
politicilor sovietice de deportare a populației românești de la Cetatea Albă, în
Kazahstan – această regiune rămâne un spațiu de mare însemnătate istorică, turistică
și economică, organic legată și dependentă de spațiul românesc.
În context, partea română poate și trebuie să ridice în fața Europei proiectul
redeschiderii coridorului pan-european Marea Baltică - Marea Neagră (”drumului
moldovenesc”) – ce va traversa Moldova de la Wroklaw-Lublin la Cetatea Albă,
obiectiv economic extrem de benefic în sensul evitării ocolului inutil și costisitor,
precum și a condițiilor de vamale complicate, de la Liov prin Kiev la Odessa. Acest
traseu cobora în vechime din Liov atingând Cernăuți - Suceava - Târgu Frumos –
Iași - Chișinău – Cahul - Cetatea Albă. Așa cum se vede din configurația actuală a
coridoarelor europene, partea de nord a României și Republica Moldova sunt
ocolite iar România – în contextul conturării și izolării blocului Euro-asiatic - are
șansa remarcabilă de consolidare a rolului european și grăbirea procesului de
apropiere a Ucrainei prin conectarea sa la coridorul pan-european dinspre Wroklaw
– Lublin - Košice spre Satu-Mare - Bistrița și traversarea teritoriului Moldovei
(inclusiv Republica Moldova) până la mare. În sud drumul trebuie direcționat spre
Cetatea Albă dar într-o primă fază – pentru a deveni funcțional în absența Cetății
Albe - acesta va trebui să capete variante spre porturile de la Giurgiulești, Galați și
Constanța. Fluxul va putea fi asigurat de limitarea regimului restrictiv al vămilor, va
stimula circulația și o sursă de venit consistentă în bugetul României.

59
60
 PROBLEMATICA CETĂŢII ALBE,
SCURTĂ ANALIZĂ ISTORIOGRAFICĂ: REZULTATE ȘI PERSPECTIVE

Dr. Vitalie JOSANU

Îndelung disputată şi trecută dintr-o stăpânire în alta, fiind aflată într-un

punct strategic şi economic de importanţă capitală în sud-estul Europei, Cetatea
Albă este în acelaşi timp şi unul dintre cele mai studiate obiective istorice. De
departe, pentru că este unul dintre monumentele fortificate de referinţă a civilizaţiei
româneşti - atât sub aspectul parametrilor ansamblului construit sau a diversităţii
impresionante a mobilierului defensiv, cât mai ales sub aspectul interconexiunilor
sitului cu realităţile politice, economice, sociale şi culturale ale Ţării Moldovei încă
din vremea Descălecatului – istoriografia română se detaşează de celelalte prin
meritul de a fi contribuit substanţial la reconstituirea istorică a informaţiilor legate
de Cetatea Albă.
Referitor la importanţa deosebită a Chiliei şi Cetăţii Albe pentru sud-estul
Europei istoriografia beneficiază de indicii „de epocă” directe. Sultanul Baiazid II,
cuceritorul cetăţii de la 1484 susţinea că cetatea de la limanul Nistrului era “cheie
pentru toată Ţara Leşească, Ţara Românească, Ţara Tătărească şi toată Marea
Neagră”1 iar Ştefan cel Mare afirma, prin solul său Ioan Ţamblac la Veneţia, că
Cetatea Albă şi Chilia „sînt toată Moldova, şi Moldova cu aceste două locuri este
un zid pentru Ungaria şi Polonia” 2.
Pentru trecutul Ţării Moldovei această importantă fortificaţie şi debuşeu
comercial la Marea Neagră permit înţelegerea procesului de coagulare statală,
înflorire şi declin, urmărite prin câteva procese sincrone şi conexe: extinderea
stăpânirii politice şi administrative a Muşatinilor în contextul retragerii Hoardei de
Aur; emanciparea economică a regiunilor de la răsărit de Carpaţi (transferul
principalului flux comercial – numit „drumul tătăresc” – în dreapta Nistrului,
apariţia târgurilor, comerţul interior şi exterior al Ţării Moldovei, extinderea şi
dezvoltarea reţelelor de aşezări/creşterea demografică); consolidarea statală pe plan
socio-cultural (integrarea colonizatorilor – în principal saşi şi armeni – prin
cooptarea lor la viaţa economică şi programele constructive ale ţării; recunoaşterea
Mitropoliei Ţării Moldovei cu întreg procesul legat de transferul scaunului
episcopal şi al episcopului Iosif, aducerea moaştelor Sf. Ioan cel Nou, devenit
patronul spiritual al Moldovei; impunerea definitivă a ortodoxismului şi a limbii
slavone în cancelarie în vremea lui Alexandru cel Bun, după ezitările lui Petru I şi

1
Nicolae Iorga, Istoria românilor. Cavalerii, vol. IV, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p.
155.
2
Nicolae Iorga, Veneţia în Marea Neagră. Originea legăturilor cu Ştefan cel Mare şi
mediul politic al desvoltării lor, vol. III, în AAR MSI, s. II, t. XXXVII, Librăriile Soccec &
Comp. şi C. Sfetea, Bucureşti, 1914, p. 70 (anexa cu documente).
61
Laţcu I); afirmarea în politica internaţională (determinarea priorităţilor de politică
externă; păstrarea legăturilor cu Bizanţul şi revendicarea unei moşteniri politice,
adjudecând titlul de autocrator pentru voievod în urma extinderii autorităţii sale
asupra Parathalassiei; orientarea tradiţională spre Regatul Poloniei; intrarea în
frontul antiotoman).
Din acest punct de vedere, portofoliul istoriografic al Cetăţii Albe este
foarte bogat şi a implicat - prin atenţia directă sau indirectă – pe toţi specialiştii care
au cercetat istoria Ţării Moldovei de la descălecat până la finele domniei lui Ştefan
cel Mare. Fiind un teritoriu de schimb între Imperiul Otoman şi Imperiul Rus, cele
trei judeţe de la nordul Dunării până la Nistru, printre care şi Cetatea Albă au intrat
totuşi destul de timpuriu în atenţia specialiştilor, chiar dacă accesul direct la faţa
locului era destul de limitat. Comparativ cu celelelte obiective istorice
moldoveneşti, Cetatea Albă – alături de Chilia - a beneficiat de una dintre primele
monografii istorice, devenită capodoperă a istoriografiei române şi premiată de
Academia Română încă de la apariţie. Deşi lucrarea semnată de Nicolae Iorga în
18993 s-a impus drept studiul de căpătâi privitor la cele două cetăţi moldoveneşti de
la Marea Neagră, însuşi autorul a revenit cu câteva noutăţi şi completări4.
Studiul lui Nicolae Iorga a rămas sursa de referinţă, cu toate neajunsurile pe
care evoluţia istoriografică ulterioară le reliefează unui început. Pe lângă faptul că
această lucrare reprezintă o analiză privitoare la două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă,
intervalul cronologic cuprins din secolul X d. Hr. până în anul 1857, denotă un prim
demers de reconstituire pe baza unui volum impresionant de informaţii de la care se
impune cercetarea de detaliu. Nu întâmplător – asemenea multor altor articole –
Nicolae Iorga a inserat aici o anexă consistentă cu documentele medievale,
majoritatea descoperite în „vacanţa anului 1899” (p. 278-354), cu câteva luni
înaintea scoaterii de sub tipar a volumului. O parte au reuşit să fie traduse până la
pubicare, alta a fost doar transliterată iar principalele referinţe şi concluzii desprinse
se regăsesc în special în contribuţiile ulterioare ale marelui savant român, cum ar fi,
de exemplu, cele adunate postum în colecţia Opere economice5.

3
Nicolae Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, Ediţiunea Academiei Române,
Bucureşti, 1899.
4
Idem, Cele două Chilii, în BCMI, an XXII, an XXII, Vălenii-de-Munte, 1929, pp. 188-191;
Idem, Lucruri noi despre Chilia şi Cetatea Albă, în AARMSI, s. III, t. V, Bucureşti, 1926,
pp. 325-332, 1 pl. şi în Idem, Studii asupra evului mediu românesc, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1984 pp. 299-305; Idem, Momente istorice. Români şi tătari în
evul mediu, în AARMSI, s. III, t. VII, 1927, pp. 103-107 şi în Idem, Studii asupra evului
mediu românesc, vol.cit.,, pp. 73-76; Idem, Noi descoperiri privitoare la istoria românilor,
în Idem, Studii asupra evului mediu românesc, vol.cit., pp. 223-228 şi appendice
documente; Idem, Patrahirul lui Alexandru cel Bun: cel dintîi chip de domn român, în Idem,
Studii asupra evului mediu românesc, vol.cit.,, 1984, pp. 159-160; Idem, Veneţia în Marea
Neagră. Originea legăturilor cu Ştefan cel Mare şi mediul politic al desvoltării lor, vol. III,
în AAR MSI, s. II, t. XXXVII, Librăriile Soccec & Comp. şi C. Sfetea, Bucureşti, 1914, pp.
1-36, appendice cu documente (pp. 29-36).
5
Idem, Istoria comerţului cu Orientul, în Idem, Opere economice, ediţie îngrijită de
Georgeta Penelea, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pp. 307-426; Idem,
Istoria comerţului românesc, în Idem, Opere economice, vol. cit., pp. 428-779; Idem, Istoria
62
 În perioada interbelică, istoriografia românească a generat noi contribuţii de
referinţă, cum sunt – înainte de toate – cele semnate de Gh. I. Brătanu6, N.
Bănescu7, I. I. Nistor8, P. Nicorescu9, Gr. Avakian10 etc. După nouă ani de la
apariţia operei lui Nicolae Iorga, Ioan Bogdan lansa în circuitul ştiinţific românesc
un studiu referitor la inscripţiile descoperite la Cetatea Albă11 – cunoscute indirect
prin intermediul cercetărilor apărute în celebra publicaţie imperială a istoricilor de
la Odessa, Zapiski Odesskogo Obščestva Istorii i Drevnostej – şi a deschis un nou
capitol al dezbaterilor privitoare la etapele de construire ale complexului fortificat
de la limanul Nistrului. Inscripţiile ridicau în faţa specialiştilor nu doar problema
datărilor, ci şi identificarea etapelor de construcţie aferente, ceea ce impunea studiul
de parament şi prime analize asupra arhitecturii Cetăţii Albe. La scurtă vreme,
Alexandru Lapedatu atrăgea atenţia asupra stadiului incipient al cercetărilor
referitoare la vechile noastre cetăţi moldoveneşti, excepţii notabile făcând Chilia şi
Cetatea Albă, graţie cercetărilor lui Nicolae Iorga. Cu toate acestea, fortificaţia era
puţin cunoscută iar dubla intervenţie a lui Al. Lapedatu12 în prestigioasa revistă
Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice avea meritul de a pune la dispoziţia
cercetătorilor un set de gravuri, desene şi fotografii de la Cetatea Albă, alături de
unele comentarii şi interpretări legate de acestea, precum şi aprecieri cu caracter
general privitoare la cetăţile moldoveneşti. Problemele schiţate în perioada
interbelică au fost dezvoltate însă ceva mai târziu, de istoriografia de dinaintea
anului 1989, care – în ciuda cenzurii - a fost nevoită să facă permanente trimiteri şi
conexiuni cu cele mai de seamă cetăţi româneşti aflate în sudul Basarabiei. Referiri
despre etapele de construire şi fortificaţiile Cetăţii Albe, cu impact în istoriografia

industriilor la români, în Idem, Opere economice, vol. cit., pp. 152-302; Idem, Negoţul şi
meşteşugurile în trecutul românesc, în Idem, Opere economice, vol. cit., pp. 21-150.
6
Gh. I. Brătianu, Marea Neagră de la origini pînă la cucerirea otomană, vol. I-II, Ed.
Meridiane, Bucureşti, 1988; Idem, Recherches sur Vicina et Cetatea Albă. Contributions à
l’ histoire de la domination byzantine et tatare et du commerce génois sur le littoral
roumain de la Mer Noire, Universitatea din Iaşi, Bucureşti, 1935, pp. 9-143, 8 pl.;
Brătianu,Gh. I., Contributions à l’histoire de Cetatea Albă (Akkerman) aux XIII e et XIV e
siècle, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1927, pp. 1-7; Idem, Les Vénétiens dans la Mer
Noire au XIV e siècle. La politique du Sénat en 1332-33 et la notion de latinité, pp. 6-37, 26
acte, 5 pl.
7
Nicolae Bănescu, Maurocastrum – Mo/n/castro – Cetatea Albă, în AARMSI, s. III, t.
XXII, 1939-1940, pp. 1-14.
8
Ion I. Nistor, Basarabia, pivotul politic al Moldovei voievodale, în AAR MSI, s. III, tom.
XXVI, 1943-1944, pp. 1-29.
9
Paul Nicorescu, Cetatea Albă, Ed. “Ramuri”, Craiova, 1925.
10
Grigore Avakian, Inscripţiile armeneşti din Cetatea-Albă, în Revista Istorică, an. IX, nr.
7-9, iulie-septembrie 1923, pp. 123-136.
11
Ioan Bogdan, Inscripţiile de la Cetatea Albă şi stăpînirea Moldovei asupra ei, în AAR
MSI, XXX, 1908, pp. 1-50.
12
Alexandru Lapedatu, Gravuri şi vederi de la Cetatea Albă şi câteva consideraţiuni
istorico-arheologice asupra cetăţilor moldoveneşti, în BCMI, an VI, Bucureşti, 1913, pp.
57-66; Idem, Câteva vederi nouă dela Cetatea Albă, în BCMI, an VII, Bucureşti, 1914, pp.
141-143.
63
română, se regăsesc într-o analiză mai amplă asupra cetăţilor moldoveneşti13,
datorată lui Lucică Chiţescu. Acesta lucrare susţinută în cadrul unei teze de
doctorat, deşi nu a fost din păcate publicată, este însă una dintre cele mai des citate
contribuţii referitoare la acest subiect, circulând în manuscris.
Unirea Basarabiei cu România în 1918 a contribuit la accesul cercetătorilor
români la Cetatea Albă şi deschiderea primelor investigaţii arheologice româneşti.
S-a remarcat în acest sens, Paul Nicorescu – cel care a şi fost unul dintre primarii
oraşului – direct interesat de studierea sitului de la Cetatea Albă, venind cu primele
descrieri savante româneşti14 asupra cetăţii antice Tyras, ale fortificaţiei medievale,
ale oraşului şi împrejurimilor. În perioada interbelică îşi făcea apariţia un alt studiu
asupra izvoarelor epigrafice de la Cetatea Albă, legate de comunitatea armeană,
semnat de Grigore Avakian15. Cele peste 30 de inscripţii nu au fost însă reproduse –
aşa cum s-a întâmplat în cazul unei alte pietre de mormânt de la Cetatea Albă,
datată în sec. XVII, despre care există doar o scurtă referire a lui Nicolae Iorga 16 -,
ci doar traduse în româneşte, astfel încât posibilităţile de investigare asupra
moştenirii artistice s-au redus în mod semnificativ. În prezent, mai pot fi văzute - în
interiorul Bisericii Armene - doar câteva dintre inscripţiile publicate de Gr.
Avakian.
Din această perspectivă, deşi este un material preţios pentru cercetarea
istoriei Cetăţii Albe, studiul lui Gr. Avakian nu a fost în măsură să aibă impact în
analizele istoricilor de artă, aşa cum, spre exemplu, poate fi remarcată aici una
dintre cele mai bine documentate cercetări în domeniu, apărută în perioada
interbelică. Poate arcurile peste timpuri şi spaţii geografice în căutarea analogiilor,
întinse de Alexandru Naum17 s-ar fi regăsit şi pe tărâmul Cetăţii Albe, în mijlocul
comunităţii armene. Aceleaşi neajunsuri – completate de cenzura politică – au fost
în măsură să lase în penumbră anumite arealuri geografice şi artistice româneşti,
aflate sub ocupaţie străină, aşa cum s-a întâmplat în sintezele lui Virgil Vătăşianu18
sau sintezele de mai târziu ale lui Răzvan Theodorescu19. Primul dintre cei doi
cercetători amintiţi aici reuşea totuşi să strecoare anumite sugestii privind direcţiile
de cercetare ce se impun în domeniul cercetării originilor artei populare româneşti.
Fără a intra în amănunte legate de izvoarele epigrafice de la Cetatea Albă, Virgil
Vătăşianu făcea câteva analogii certe cu arta civilizaţiilor armeană şi georgiană, atât

13
Lucică Chiţescu, Fortificaţiile Moldovei în secolele XIV-XVI. Cetăţi voievodale şi
fortificaţii orăşeneşti, (teză de doctorat), Institutul de Arheologie al Academiei Române,
Bucureşti, 1972.
14
Paul Nicorescu, op. cit.
15
Grigore Avakian, op. cit.
16
Nicolae Iorga, Cele două Chilii... , p. 191.
17
Alexandru Naum, Istoria Artei: de la începutul creştinismului până în secolul al XIX-lea,
vol. II, Vechea artă creştină în Răsărit, Iaşi, Tipografia „Presa Bună”, Iaşi, 1937.
18
Virgil Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române, vol. I, Arta în perioada de
dezvoltare a feudalismului, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1959; Idem, Istoria artei
europene, vol. I, Ed. Didactica şi Pedagogică, Bucureşti, 1967.
19
Răzvan Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale
româneşti (secolele X-XIV), Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1974; Idem, Un mileniu de
artă la Dunărea de Jos (400-1400), Ed. Meridiane, Bucureşti, 1976.
64
în cazul inscripţiei din 1440 – fără a putea preciza că este vorba despre un hacikar -,
cât şi în cazul „brâului selgiucid”, descris ca fiind „două ciubuce paralele”20.
Virgil Vătăşianu susţine totuşi ipoteza potrivit căreia citadela cu patru turnuri
circulare pe colţuri – adică nucleul iniţial – a fost ridicată în vremea lui Alexandru
cel Bun, opţiune care se afla în deplină concordanţă cu principalele rezultate
istoriografice de până în anul 1957. Trebuie făcută precizarea aici că la acea vreme,
se considera că Cetatea Albă a intrat sub control românesc abia în primul deceniu al
secolului XV iar dezbaterile care au contribuit la coborârea acestui reper cronologic
debutau abia aproximativ 15 ani mai tarziu, odată cu notiţa din 1386 din Registrul
Massariei, lansată de Şerban Papacostea21.
Cele două contribuţii citate mai sus, semnate de Răzvan Theodorescu, au
meritul de a documenta fără echivoc puternica influenţă a artei bizantine asupra
civilizaţiei româneşti, reluând şi dezvoltând dezbaterile iniţiate încă de istoriografia
interbelică. Aceste intervenţii de referinţă istoriografică reuşesc să canalizeze
interesul cercetătorilor în regiunea Dobrogei şi a litoralului Mării Negre, indicând o
importantă direcţie de pătrundere a influenţelor bizantono-orientale. Este un dublu
demers academic, de referinţă istoriografică, ce reuşea nu doar să sintetizeze
rezultatele cercetărilor în domeniu de până atunci, ci să ordoneze şi sugereze noi
obiective de interes ştiinţific.
În ciuda restricţiilor impuse de regimul comunist – când ceea ce se chema
atunci „Basarabia” fusese ocupat de Imperiul Sovietic, cele trei judeţe de sud
alături de Bucovina de Nord urmând o dublă răpire prin gestul de „mărinimie” al lui
I. V. Stalin de a le dărui Ucrainei, condusă pe atunci de N. S. Hruşciov –
istoriografia română nu a putut abandona, cu totul referirile la Cetatea Albă, după
cum nici opera marelui istoric român Nicolae Iorga nu putea amorţi sub cenzură.
Chiar dacă nu au mai apărut demersuri dedicate explicit acestui subiect, pot fi
remarcate unele lucrări de sinteză, cum este cea a unui alt mare istoric român C.C.
Giurescu, reabilitat de organele represiunii comuniste, privind târgurile şi oraşele
moldovene, apărută în 195722. Concomitent cu deschiderea regimului ceauşist spre
Occident au reuşit să iasă de sub ochiul vigilent al cenzurii o serie de contribuţii
ştiinţifice, menite să sublinieze vechile legături tradiţionale şi caracterul de
continuitate al acestor raporturi. În acest context apărea şi analiza istoricilor George
Lăzărescu şi Nicolae Stoicescu, referitoare la relaţiile ţărilor române cu Italia până
la 160023 pe marginea izvoarelor istorice. Cetatea Albă şi Chilia, importante porturi
româneşti la Marea Neagră frecventate de negustorii genovezi, constituie puncte de
reper şi referinţe prioritare.
În aceeaşi perioadă de destindere, deşi titlul evită o referire directă,
academicianul Şerban Papacostea lansa în circuitul ştiinţific o preţioasă analiză pe

20
Virgil Vătăşianu, op. cit., p. 297.
21
Şerban Papacostea, La începuturile statului moldovenesc. Consideraţii pe marginea unui
izvor necunoscut, în SMIM, vol. VI/1973, Bucureşti, pp. 43-59.
22
C. C. Giurescu, Tîrguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea pînă la mijlocul
secolului al XVI-lea, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997.
23
G. Lăzărescu, N. Stoicescu, Ţările române şi Italia pînă la 1600, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1972.
65
marginea unei notiţe genoveze, cu referire la Cetatea Albă24. Această contribuţie a
marcat până în prezent dezbaterile istoriografice privitoare la perioada de început a
Ţării Moldovei, cu posibilităţile de restrângere a momentului istoric în care Cetatea
Albă intra sub stăpânire românească, precum şi organizarea politică în jurul anului
1386. La scurtă vreme, în anul 198225, era publicat un studiu arheologic în secolele
XI-XIV, semnat de Victor Spinei, care propune o sinteză unitară asupra teritoriului
istoric al Ţării Moldovei. Această lucrare concentrează şi analizează datele
arheologice cunoscute din întreg spaţiul moldovenesc şi conţine o serie întreagă de
noutăţi cu privire la Cetatea Albă.
Demersul lui Victor Spinei a constituit un prim răspuns ştiinţific, irefutabil,
primit de istoriografia sovietică înregimentată pe calea justificării politicilor
anexioniste ale Moscovei. Nu întâmplător, în anul 1994, sinteza lui Victor Spinei
este republicată la Chişinău26 şi devine un instrument de căpătâi pentru istoricii din
stânga Prutului. Dezbaterea s-a dovedit destul de prolifică şi deschizătoare de noi
piste de cercetare, astfel încât a stimulat alte două studii de doctorat sub conducerea
lui Victor Spinei, publicate ulterior şi semnate de Anatol Paragină27 şi Ion Tentiuc28.
Deşi vin cu intenţia de aprofundare în detaliu, pe regiuni restrânse, ambele
contribuţii au fost puternic marcate de analiza profesorului îndrumător.
La scurtă vreme după apariţia în România a studiului lui Victor Spinei, la
Chişinău îşi făcea apariţia contribuţia arheologului P. P. Byrnja cu privire la oraşele
moldoveneşti29. Este un demers care oferă o nouă înfăţişare a istoriografiei
sovietice, fidelă încă teoriei moldovenismului dar ceva mai raţională decât perioada
în care A. L. Mongait30 crea din nimic strat de cultură slavă la Cetatea Albă, evident
anterior perioadei moldoveneşti. Perioada de după 1990 a avut rolul de a diminua şi
mai mult din mesajul subversiv al istoricilor de şcoală sovietică încă fideli valorilor
mentorului de tristă amintire Artjom Lazarev. Timpul şi eventual unele studii
istoriografice speciale vor lămuri probabil în ce măsură istorici precum P. P. Byrnja,
L. L. Polevoj31 şi chiar N. D. Russev32 sunt siliţi să-şi construiască ipotezele pe date
arheologice certe, verificabile, graţie replicii româneşti oferite de Victor Spinei.

24
Şerban Papacostea, op. cit., pp. 43-59
25
Victor Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1982.
26
Victor Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, Ed. Universitas, Chişinău, 1994.
27
A. Paragină, Habitatul medieval la curbura exterioară a Carpaţilor în secolele X-XV, Ed.
Istros, Brăila, 2002.
28
I. Tentiuc, Populaţia din Moldova centrală în secolele XI-XIII, Ed. Helios, Iaşi, 1996.
29
P. P. Byrnja, Мoldavskij srednevekovyj gorod v Dnestrovsko–prutskom Meždureč'e (XV–
načalo XVI v.), Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1984.
30
A. L. Mongajt, Arheologia în URSS, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961.
31
L. L. Polevoj, Проблема возникновения городов феодальной Молдаии (история
изугения, его результаты и перспективы), în Молдавский феодализм. Общее и
особенное, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1991, pp. 67-85.
32
N. D. Russev, Городские центры Днестровско-Дунайских земель и Золотая Орда
(моменты и ареалы эволюции), în Молдавский феодализм. Общее и особенное, Ed.
Ştiinţa, Chişinău, 1991, pp. 39-64; Idem, Moldavija v „tjomnye veka”: materialy k
osmysleniju kul’turno-istoričeskih processov, în Stratum plus, nr. 5/1999, Sankt-Petersburg,
66
 Trebuie mărturisit că prin materialul de faţă nu a existat intenţia de a fi
reconstituit o schiţă completă privind evoluţia istoriografiei Cetăţii Albe. O
asemenea amplă analiză a fost propusă recent de Ionel Cândea33, astfel încât
reluarea problemei constituie o risipă inutilă de energie. S-a preferat – prin urmare -
marcarea câtorva etape principale. După anul 1990, deşi se continuă tradiţia
cercetărilor indirecte legate de Cetatea Albă, interesul faţă de regiunea Dunării de
Jos şi faţada maritimă a Ţării Moldovei a crescut simţitor. În cea mai mare parte,
însă, au fost preluate şi relansate postulatele istoriografiei interbelice şi de dinainte
de 1989, fără a se constata – în cazul Cetăţii Albe – noutăţi remarcabile. Intervenţia
lui Ştefan S. Gorovei din 199434 propune un bilanţ al rezultatelor istoriografice
privitoare la Cetatea Albă, precum şi principalele probleme rămase nerezolvate,
într-o direcţie de cercetare a cărei exploatare părea să intre în declin.
O importantă revigorare a dezbaterilor referitoare la Cetatea Albă este
stimulată de teza de doctorat a arhitectei Mariana Şlapac, publicată îniţial în limba
română35 şi ulterior în limba rusă36. Lucrarea sa este anticipată de un articol apărut
în revista Arta’96 şi care distinge în istoriografie patru ipoteze privind geneza
Cetăţii Albe37, respectiv: perioada bizantină, perioada genoveză, perioada
moldovenească şi perioada turcească. În linii generale şi din punctul de vedere al
tratării istorice (incomplete), teza de doctorat al Marianei Şlapac este orientată după
analiza lui Ştefan S. Gorovei din Magazin Istoric, amintită mai sus. Lipsa noutăţilor
istorice sunt compensate de analiza inedită asupra arhitecturii fortificaţiei de la
Cetatea Albă, o direcţie de cercetare neexploatată şi datorată unor cercetări directe
la „faţa locului”. Sunt deosebit de utile releveele tehnice, desenele şi schiţele
reproduse din arhivele ruseşti sau ucrainene, precum şi cele proprii. Este un prim
studiu care îşi propune să cerceteze în detaliu complexul fortificat şi are meritul de
a reuni rezultatele cercetărilor ucrainene şi ruseşti, cu cele româneşti. Din nou,
decizia de a traduce şi lansa acest studiu în mediul rusofon a amplificat impactul
acestui studiu, mai ales în Ucraina, acolo unde a întrecut în popularitate monografia
lui Nicolae Iorga. Devenită o principală sursă de cunoaştere de către mediul rusofon
a istoriei Cetăţii Albe, analiza Marianei Şlapac reprezintă acel punct de vedere
românesc, de efect, care diminuează substanţial mesajul subversiv şi angajat al
numeroaselor studii de popularizare, încă fidele propagandei sovietice.

Chişinău, Odessa, pp. 1-33; Idem, Na grani mirov i ěpoh. Goroda nizov’ev Dunaja i
Dnestra v konce XIII-XIV v.v., Vysšaja Antropologičeskaja Škola, Chişinău, 1999.
33
Ionel Cândea, Cetatea Albă în istoriografia românească (I), în SMIM, vol. XIX, Brăila,
2001, pp. 217-226 şi Cetatea Albă în istoriografia românească (II), în SMIM, vol. XXI,
Brăila, 2003, pp. 327-348.
34
Şt. S. Gorovei, Enigmele Cetăţii Albe, în M.I., nr. 8-9/1994, Bucureşti, pp. 48-52, pp. 44-
47.
35
Mariana Şlapac, Cetatea Albă. Studiu de arhitectură militară medievală, Ed. Arc,
Chişinău, 1998.
36
Eadem, Belgorod-Dnestrovskaja krepost’. Issledovanie srednevekovogo oboronnogo
zodčestva, Ed. Arc, Chişinău, 2001
37
Eadem, Cetatea Albă, în Arta ‘96, Chişinău, 1996, pp. 56-68.

67
 Pus însă sub lupă, studiul arhitectonic al Marianei Şlapac este captiv
teoriilor preconcepute ale istoricilor privind fortificaţia Cetăţii Albe, nu se încearcă
o minimă verificare a acestora cu datele existente, ci o aliniere a rezultatelor
studiului de parament. Mai mult decât atât, după o deplasare proprie la faţa locului
au ieşit în evidenţă o serie întreagă de detalii evitate de arhitectă, fiind cauzate
probabil unor dificultăţi de interpretare. Aşa ar fi cazul sistemului de alimentare cu
apă din citadelă, confundat de autoare cu un sistem de încălzire ori a unui scoc de
scurgere cu urmele unei latrine, fără a se oferi ceva mai multe detalii interpretative.
Studiul lasă în continuare neelucidată în ce au constat lucrările de amenajare a
cetăţii împotriva artileriei, marcate prin inscripţia de la 1454 şi nici măcar nu se
încearcă identificarea pe teren a acestora. Aceeaşi lipsă de preocupare trebuie
observată în cazul etapelor de construire ale complexului fortificat, discuţie care îşi
pierde substanţa în reluarea inutilă articolului privind cele patru ipoteze legate de
geneza Cetăţii Albe, publicat în revista Arta 96.
Inutilitatea este dată de faptul că autoarea nu lămureşte dacă se referă la
nucleul iniţial sau la complexul fortificat. Dacă are în vedere nucleul iniţial,
„ipoteza otomană” nu poate fi admisă nici măcar de cel mai naiv începător în
domeniu ştiind că la 1484 turcii au cucerit o puternică fortificaţie deja ridicată. În
cazul în care este vorba depre complexul fortificat, inscripţiile păstrate certifică doar
un aport moldovenesc, deşi acesta nu poate fi extins şi asupra citadelei, despre care
însăşi autoarea susţine că este primul element construit.
Lipsa unor preocupări a unui „ochi” avizat totuşi privind clarificarea
etapelor de construire a complexului fortificat a lăsat câmp deschis imaginaţiei
unora, care prin conexiuni ciudate de context arheologic, constată că sectorul
dinspre liman al Cetăţii Albe – numit Curtea Portuară – a fost construit în perioada
stăpânirii otomane38. De asemenea, autoarea arată un interes minim pentru tezaurul
decorativ existent la Cetatea Albă, mulţumindu-se doar a-l semnala pe cel prea
puţin cunoscut de istoriografia anterioară, aşa cum este „brâul selgiucid”, care
oferea şi posibilitatea avansării unor datări în cazul citadelei. Omite detaliile
neînţelese, altminteri nu poate fi explicat de ce nu a făcut măcar o trimitere
expeditivă la placa anepigrafă cu ghiveci cu flori în vază şi ceainic, încastrată în zid
în imediata apropiere a „Tetraktys”-ului, căruia îi alocă un spaţiu însemnat în teză39
dar şi într-o sinteză ulterioară asupra cetăţilor moldoveneşti40. A intrat însă cu lux
de amănunte pe un tărâm – pe care oricum nu-l stăpâneşte – al inscripţiilor deja
publicate, fără a aduce noutăţi notabile.
Placa anepigrafă, cu flori în vază, reprezintă un preţios element de datare şi
atestă existenţa la Cetatea Albă a unor grupuri de meşteri care au ştiut să disimuleze
în faţa cuceritorilor otomani simbolul protector al crucii. Acest motiv decorativ,
foarte caracteristic plasticii decorative a comunităţilor armene începând cu secolul

38
Finkel, C., Ostapchuk, V., Bilyayeva, S., Mathieu, J., Historical-archaeological
investigations in Aqkerman fortress, Ukraine 2006, în Anatolian Archaeology. British
Institute at Ankara. Reserch Reports 2006, vol. 12, Ankara, 2006, pp. 9-12.
39
Mariana Şlapac, Belgorod-Dnestrovskaja... , p. 180-185.
40
Eadem, Cetăţi medievale din Moldova (mijlocul secolului al XIV-lea – mijlocul secolului
al XVI-lea), Ed. Arc, Chişinău, 2004.
68
XV, s-a răspândit cu repeziciune în întreg spaţiul Ţării Moldovei ajungând să ocupe
un loc important în ornamentica „tradiţională” moldovenească. Este un motiv găsit
atât în arhitectura ţărănescă (com. Horia, com. Icuşeşti, com. Ghindăoani), în
sculptura catapetesmelor sau decorul stranelor (Biserica Sf. Trei Ierarhi, s. Groşi,
com. Brusturi, Neamţ) sau chiar în broderia şi ţesăturile populare (com. Girov).
Curtea Garnizoanei prezintă o dublare a curtinei care nu-şi găseşte o
dezvoltare în lucrarea Marianei Şlapac, deşi pe interior se disting încă destul de bine
vechi nişe de tragere obturate de o nouă pânză ridicată pe exterior. Tot aici va trebui
remarcată viziunea confuză a autoarei cu privire la datarea turnurilor – dintre care –
cele poligonale în secţiune orizontală ar fi fost construite de turci (!?). O asemenea
atribuire relaxată face în mod evident abstracţie de posibilele analogii cu cetatea
Constantinopolului, cetatea genoveză de la Enisala, cetatea Sudak din Crimeea,
pentru a găsi doar câteva obiective din apropiere şi care ar impune o datare mult
mai timpurie. Concluzia categorică la care ajunge Mariana Şlapac, potrivit căreia la
Cetatea Albă nu pot fi identificate elemente artistice italiene, observaţie care ar
exclude din şirul ipotezelor implicarea genovezilor pe şantierele de construcţie ale
fortificaţiei, denotă carenţe serioase de informare în domeniul istoriei artei
medievale.
Faptul că până la Renaştere arta „italiană” a evoluat sub o înrâurire
substanţială a artei „bizantine” este foarte bine cunoscut de specialişti iar în
România fusese încă enunţată clar de Spiridon Cegăneanu41. Primele elementele
clar individualizate care certifică pătrunderea unor influenţe italiene în ţările române
sunt cele din epoca Renaşterii iar abundenţa lor începând cu veacul XV42 nu poate fi
înţeleasă în cazul în care se exclud interferenţele culturale româno-italiene,
anterioare. Dimpotrivă, aceste relaţii constante şi foarte timpurii au fost semnalate şi
analizate în istoriografia română subliniind – în context - caracterul „bizantin” al
artei italiene de dinaintea Renaşterii43.
Având ca puncte principale de reper centrele din Ţara Românească,
Spiridon Cegăneanu ajunge la concluzia că Raguza – un important nucleu de
difuzare a culturii bizantine dar şi locul unde s-a produs, prin meşteşugari, sinteza
balcanică între stilurile bizantin, romanic şi gotic – este principalul pol care a
marcat şi întreţinut caracterul levantin al întregii civilizaţii româneşti44. Această
opţiune – deşi nu întotdeauna citată direct - a marcat pentru multă vreme

41
Sp. Cegăneanu, Ceva despre provenienţa şi arta vechilor noastre argintării, în BCMI, an
IV, Bucureşti, 1911, pp. 29-32; Idem, Din odoarele bisericeşti ale Muzeului Naţional, în
BCMI, an III, Bucureşti, 1910, pp. 1-10.
42
Corina Nicolescu, Arta epocii lui Ştefan cel Mare. Relaţii cu lumea occodentală, în Ştefan
cel Mare şi Sfânt 1504-2004. Portret în istorie, volum îngrijit de Ştefan S. Gorovei şi Maria
Magdalena Szekely, Mănăstirea Putna, 2004, p. 270.
43
L. Bréhier, Arta română (N. Iorga şi G. Balş „Istoria vechii arte române”), în BCMI, an
XVII, Craiova, 1924, pp. 51-57; Sp. Cegăneanu, Din odoarele... , p. 3; V. Drăghiceanu, O
icoană din sicriul Sfântului Ioan-cel-Nou din Suceava, în BCMI, an VIII, Bucureşti, 1915,
pp. 21-24; N. Ghica-Budeşti, Artele minore, bizantine şi romane, în BCMI, an XXX,
Vălenii-de-Munte, 1937, pp. 167-174; Al. M. Zagoritz, Sfeşnice româneşti şi candelabre
italiene. Origini şi caractere, în BCMI, an III, 1910, Bucureşti, pp. 16-26.
44
Sp. Cegăneanu, Ceva despre provenienţa şi arta... , p. 29-32.
69
istoriografia română, minimalizând totuşi celelalte direcţii de pătrundere a artei
italiene. Economia românească, în ansamblul său şi până – cel puţin – în veacul
XV, s-a pliat pe direcţia ce lega porturile pontice Vicina, Chilia şi Cetatea Albă de
Cameniţa, Liov, Levoča, ultimele fiind marile intermediare ale negoţului cu Hansa.
Conflictele îndelungate pentru dobândirea controlului asupra Coastei Dalmate, sunt
generate de insistenţa Regatului Maghiar de a-şi asigura o ieşire la mare. Această
imposibilitate, a silit pe unguri să se avânte în politica din Balcani, proiectând - sub
umbrela mandatului de cruciaţi papali – o învăluire a Dubrovnik-ului (Raguza).
Proiectul în cauză s-a dovedit însă mult prea dificil, astfel încât regele Matei Corvin
l-a abandonat definitiv, chiar dacă atitudinea sa risca să sfideze practic „blazonul”
pentru care tatăl său şi-a pierdut viaţa.
Concomitent, Regatul Maghiar a fost silit să-şi croiască un drum spre
porturile din Marea Neagră, pentru a-şi asigura accesul la produsele orientale. În
acest sens trebuie judecată politica maghiară de asigurare a culoarului spre Marea
Neagră, impunerea suzeranităţii asupra Ţării Româneşti şi atitudinea faţă de Ţara
Moldovei. Nu în ultimul rând, trebuie subliniat aici interesul deosebit faţă de Chilia
şi Brăila. Aceste artere capitale de pătrundere a produselor levantine şi orientale în
sud-estul Europei au fost în acelaşi timp purtătoare a tradiţiilor şi experienţelor
artistice, care însă nu a fost încă reflectat în istoriografie pe măsura analizelor de
istorie economică.
Pătrunderea elementelor „otomane” în perioada „barocului turcesc” – în
fapt, o nouă etapă a civilizaţiei bizantine, sub o nouă eră politică - din veacul XVI-
XVII în Ţările Române se efectuează pe aceleaşi căi de dinaintea acceptării
vasalităţii Porţii. Deşi se remarcă pentru perioada otomană un flux comercial redus
faţă de perioada de dinaintea sec. XV, omniprezenţa elementelor de cultură
materială de factură „otomană” în spaţiul extracarpatic românesc, reprezenate cel
mai bine de producţia ceramică a centrului de la Iznik, sugerează atingerea cel puţin
a aceloraşi parametri pentru importul cultural bizantino-oriental de dinainte.
Aceleaşi repere sunt oferite de amploarea imitaţiilor autohtone ale ceramicii de lux
turceşti, certificate practic pe orice sit arheologic din veacul XVI-XVII. Fenomenul
este explicabil nu doar prin instituirea controlului politic – în materie de gusturi
artistice, rareori politicul îşi poate impune voinţa – cât, mai ales, prin existenţa unui
fond cultural comun, a unor experienţe şi tradiţii artistice foarte apropiate, în
măsură să sfideze sciziunea confesională româno-otomană.
Evoluţia artistică a Ţării Moldovei a fost însă marcată nu doar de
schimburile economice pe cele două direcţii principale – porturile din Marea
Neagră şi legăturile terestre cu negustorii Raguzei – ci printr-un import efectiv şi
consistent de purtători ai civilizaţiei bizantine, populaţie cu caracter urban,
negustori şi meseriaşi foarte bine iniţiaţi în artele Bizanţului şi a Asiei Mici. Acest
import se înfăptuia în vremea când spaţiul extracarpatic românesc se afla sub
multiple forme de organizare antestatală, sub controlul Hoardei de Aur. Împreună
cu colonizatorii saşi, aceştia reuşeau să anime primele structuri cu caracter urban şi
să contribuie la coagularea propriu zisă a spaţiului, prin dinamizarea economiei de
schimb. Este vorba aici despre armenii originari din Armenia Mică (Cilicia), stat
care a căzut în anul 1285/1286 sub loviturile mamelucilor egipteni, conduşi de
sultanul Baybars. A urmat un adevărat exod spre Marea Neagră şi nordul
70
Mediteranei. În spaţiul pontic, aceştia se reîntâlneau cu alţi prigoniţi: negustorii
genovezi care fuseseră nevoiţi să-şi mute centrul de negoţ din Mediterana Orientală
în Marea Neagră după ce au pierdut în faţa veneţienilor în „Războiul Sf. Sava” din
1257-1258.
Deşi obţinuseră de la Mihail VIII Paleologul monopolul comerţului pontic,
în baza tratatului de la Nymphaion din 1261, ca urmare al ajutorului dat Imperiului
de Niceea la alungarea latinilor din Constantinopol, genovezii nu au reuşit să
valorifice singuri acest bazin economic, ocolit încă de marile artere comerciale.
Odată cu venirea armenilor cilicieni în Marea Neagră – fiind opturate de egipteni şi
vechile debuşee mediteraneene ale drumurilor orientale, cele mai multe şi
importante aflându-se în Armenia Mică – aceştia au reuşit să ridice o amplă reţea
colonială şi să devieze principalele rute orientale către Marea Neagră, de la Tabriz
la Trapezunt.
Comunităţi importante de armeni sunt semnalate de izvoare în majoritatea
târgurilor moldoveneşti, în Suceava având chiar un voit propriu, mahala, două
biserici şi două mănăstiri, Zamca şi Hagigadar. Până în prezent, istorici precum H.
Dj. Siruni45 sau Gr. Avakian46 stau la originea consideraţiilor după care armenii din
Ţara Moldovei sunt originari din Armenia Mare, de sub Caucaz, indicând patru
valuri de imigrare. Dacă există o serie de inscripţii care atestă indivizi veniţi din Ani
sau alte centre ale Armeniei caucaziene, materialul arheologic de la Cetatea Albă
prezintă însă alte variante interpretative. Se înscrie aici descoperirea unei imense
farfurii persane şi a celor trei monede ale regilor armeni cilicieni de la finele
veacului XIII. Aceste bunuri nu puteau veni decât prin intermediul Ciliciei,
reprezentând piesele cele mai valoroase aduse de refugiaţi. Tot aici se înscrie şi
porţelanul chinezesc descoperit la Cetatea Albă – adesea imitaţii, producție în care
meşterii armeni erau bine calificați – sau chiar decoraţiunile de origine persano-
siriană, reprezentate atât de bine în repertoriul stilistic al Ţării Moldovei.
Imposibilitatea identificării unor elemente arheologice distinctive pentru
segmentul armean în cadrul celor mai ample cercetări din mediul urban, cum a fost
cel de la Suceava47 constituie un alt element indirect al originii acestor armeni. Nu
este vorba despre o comunitate periferică a civilizaţiei bizantine, ci tocmai despre
cea aflată cândva în imediata apropiere de Constantinopol, la intersecţia
principalelor căi de legătură ale Levantului cu Asia, locul unde au fost preluate şi
difuzate – odată cu mărfurile – cele mai diverse idei şi tradiţii în mediul bizantin.
Armenii aşezaţi în ţările române şi regăsiţi în izvoare în veacurile XIV-XV, au
contribuit la infiltrarea impresionantă a elementului bizantin în ţările române,
îmbogăţind şi inovând fondul preexistent.

45
H. Dj. Siruni, Cronica armenilor în Ţările Române, reprodusă pe site-ul
http://arevahar.wordpress.com/2008/09/06/cronica-armenilor-din-tarile-romane-h-dj-siruni-
2/.
46
Gr. Avakian, op. cit.
47
Emil Ioan Emandi, Mihai Ştefan Ceauşu, Să nu dărâmi dacă nu ştii să zideşti (contribuţii
de morfologie urbană la cunoaşterea istoriei oraşului Suceava, 1388-1988, Rădăuţi-Iaşi,
1991, p. 207.
71
Până în prezent, acest substrat a fost sugerat de Nicolae Iorga – datorită cercetărilor
de istorie economică –, însă nu au fost exploatate la întreaga lor dimensiune.
Urmele materiale originale s-au pierdut în cea mai mare parte, însă au reuşit să fie
perpetuate într-o bogăţie de forme şi modele pătrunse adânc în ceea ce obişnuim să
numim „moştenirea artistică populară a poporului român”.
Pe lângă problematica de ordin strict istoric, se impune deschiderea – cel puţin – a
unei noi direcţii de cercetare asupra moştenirii culturale româneşti. Departe de
acţiunile – foarte la modă în ultima vreme – de „demitizare”, se simte nevoia unei
analize mult mai atente a artei populare, în domeniul simbolisticii şi repertoriului
decorativ. Acest recurs va fi în măsură să scoată la lumină aspecte interesante cu
implicaţii în procesul de închegare a civilizaţiei şi a statalităţii medievale româneşti.
Din nou, într-un asemenea demers apelul la Cetatea Albă – ca un posibil punct de
plecare - se impune de la sine.

72
 PĂRĂSIREA IAȘULUI ȘI A MOLDOVEI DE DOMNITORUL DIMITRIE
CANTEMIR. EXODUL MOLDOVENILOR PESTE NISTRU DUPĂ
BĂTĂLIA DE LA STĂNILEȘTI DIN ANUL 1711

Prof.univ. dr. Ing. Lorin CANTEMIR

Cristina BORDEIANU
Dorel URSACHI

După încetarea ostilităților care au avut loc între armata ruso-moldoveană și

cea otomană în iulie 1711 și acordul de încetare al lor semnat între cele două părți la
11 iulie 1711, care recunoștea victoria turcilor. Partea ruso-moldoveană se retrage
în sus de Prut.
În seara zilei de 14 iulie 1711 Dimitrie Cantemir își face intrarea pentru
ultima data în capitala Moldovei – Iașul, părăsită de locuitori și unde se găsea
familia sa în așteptarea lui. Aici rămâne două zile pentru a organiza transportul
familiei și a bagajelor.
Luni 16 iulie 1711, părăsește pentru totdeauna Iașii și Moldova, dar
surprinzător nu ia drumul Țuțorei pentru a ajunge la Prut și a-l trece în zona Țuțorei,
ci se îndreaptă întâi spre Popricani pe unde trece Jijia după care trece Prutul pentru
a se întâlni cu Petru cel Mare pe malul stâng al Prutului la Zagorancea – o localitate
pe Prut, mai sus de Ungheni.
Din consultarea hărților, rezultă că Zagorancea se află poziționată
aproximativ vis-a-vis de localitatea Bran, unde se ajunge mai repede pe drumul mai
scurt: IASI – ARONEANU – GOLĂIEȘTI – BRAN – PRUT, dar în acea zonă nu
exista un vad. Vadul de trecere era în zona Țuțorei. Vom reaminti că datorită
numărului mult mai mare al efectivelor armatei otomane, cca. 120.000 de oameni,
turci tătari și cazaci zaporojeni sprijiniți de 400 de tunuri, care au bombardat
continuu tabăra militară ruso-moldoveană. S-a ajuns și semnat încetarea ostilităților.
Ca urmare trupele rusești și moldovenești s-au retras la o distanță considerabilă de
Stănilești îndreptându-se spre Zagorancea – Ungheni. În același timp drumul spre
Iași, pe malul drept al Prutului a fost curățat de tătari și cazacii zaporojeni – aliații
turcilor. În aceste condiții Dimitrie Cantemir împreună cu boieri din suită și
slujitori, au ajuns la Iași în seara zilei de 14 iulie 1711, unde erau așteptați de
familiile lor.
Pe tot parcursul traseului Stănilești – Iași, domnitorul Dimitrie Cantemir a
fost escortat- protejat de o unitate rusă, formată din 200 de dragoni. Ajuns la Iași,
Dimitrie Cantemir trebuia să rezolve într-un termen foarte scurt toate problemele de
plecare, să-și adune familia și să o pregătească pentru un drum lung și dificil
împreună cu o colecție foarte prețioasă de cărți, manuscrise și instrumente muzicale.
Alături de alte obiecte de preț, toate acestea trebuiau împachetate și încărcate într-
un convoi de cca. 40 de care, ceea ce nu se putea face simplu și repede, și în
condițiile părăsirii orașului Iași de majoritatea locuitorilor.
73
 Suntem foarte convinși că Dimitrie Cantemir nu luase în calcul înfrângerea
armatei ruso-moldovenești și ca atare nu făcuse nici un fel de pregătiri în acest sens
și ipoteză.
Sub presiunea și pericolul de a fi ajunși de trupele turcești, pregătirile de
plecare mergeau totuși încet. Acest fapt nu putea să nu deranjeze pe însoțitorii ruși,
care aveau sarcina din partea țarului de a-l ajuta pe Dimitrie Cantemir.
Astfel în raportul adresat țarului Petru cel Mare, datat la 16 iulie 1711, șeful
de brigadă Cernâșev comunica țarului: „Conform ordinului Maiestății Tale,
împărătești, am ajuns cu brigada de dragoni la Iași și mă aflu acum pe lîngă
principele valah, însă principele valah nu pleacă din Iași chiar acum. Eu i-am spus
în repetate rânduri să plece astăzi, iar el amână plecarea pentru a doua zi. Mă
înspăimântă mânia Maiestății Tale că principele zăbovește atât.”
Pe de alta parte, conform comunicarii făcute de istoricul Ștefan Ciobanu, în
Ședința Academiei Române din 11 iunie 1924, Dimitrie Cantemir a părăsit Iașul
pentru totdeauna la 16 iulie 1711, dar surprinzător nu a folosit drumul tradițional,
commercial utilizat pentru trecerea Prutului încă din timpul lui Alexandru cel Bun –
ca drum spre Cetatea Alba și Tighina și atestat din 5 aprilie 1448 ca „Vadul
Țuțorei” prin care se trecea Prutul în Basarabia, deci neașteptat, Dimitrie Cantemir
s-a îndreptat în sens contrar spre Popricani, unde, a trecut Jijia, după care s-a
îndreptat spre Prut, cel mai probabil și apropiată fiind zona actuală Sculeni.
Nu este exclus ca traseul neconvențional a lui Dimitrie Cantemir, de trecere
a Prutului să fi fost ales din precauție, sau din o necessitate imperioasă de a trece
prin Popricani, valea Jijiei.
Autorii nu pot preciza dacă în acel an, 1711 erau condiții de trecere a
Prutului pe la Sculeni. Nici o sursă nu indică existența unui vad la Sculeni, de pod
nici nu putea fi vorba, dar poate un pod pe “dubasari” (barci mari). Singura
certitudine este aceea că în convoiul domnesc și de boieri care se refugiau existau
cai, călăreți și care de transport trase de cornuted și care nu puteau să se deplaseze
mai repede de 2 ÷3,5 km pe oră.
Pentru orientarea privind durata de deplasare vom preciza că distanța dintre
Jijia și Prut – Sculeni este de 5 km, iar de la Sculeni până la Vadul Țuțurei mai sunt
încă 28÷30 km, deci cca. 10 ore de mers suplimentar.
Ipoteza noastră este că trecerea Prutului s-a făcut în zona Sculeni. Anul
1711 era al treilea an de secetă și este de presupus că nivelul Prutului era foarte
mult scăzut. Fapt este că pe 17 iulie Dimitrie Cantemir însoțit de familie: soția
Casandra și cei șase copii (Matei, Constantin, Șerban, Antioh, Marta și Smaralda)
au ajuns în tabăra lui Petru cel Mare organizată la Zagorancea. De aici, conform
documentelor Petru cel Mare cu armata și refugiații moldoveni s-au îndreptat către
Moghilev – Podolsk pe Nistru, aflat pe malul stâng al Nistrului și la cca. 60-70 km
mai sus față de Soroca și la aproape 150 km distanță de Ungheni – Zagorancea.
Ceea ce a însemnat cam o săptămână de mers pentru convoiul de retragere. Rezultă
că la începutul lunii august 1711 cantemireștii se găseau la granițele Rusiei.
După trecerea Nistrului s-a trecut la evaluarea și inventarierea situației
refugiaților. Acest lucru l-a făcut atât Dimitrie Cantemir cât și autoritățile rusești.

74
 Astfel din cele mai vechi documente rusești aflate la îndemâna lui Petru cel
Mare, rezultă că a trecut în Rusia un număr de 448 boieri. Autorii nu cunosc
importanța lor, rangul și eventualele funcții domnești avute.
Pe de altă parte dintre consilierii și colaboratorii apropiați a lui Petru cel
Mare, vom menționa pe Teofil Beyer – un neamț aflat în solda lui Petru cel Mare.
Beyer scrie o carte intitulată “Istoria despre viața și faptele domnitorului
moldovean, cneazul Constantin Cantemir”.
Conform istoricului Ștefan Ciobanu cartea conține două părți importante:
prima parte se referă la genealogia principilor; în partea a doua sunt informații
edificatoare legate de boierii și ofițerii moldoveni refugiați din Moldova. Istoricul
roman crede că în afara prefeței scrise de Teofil Beyer, cele două mari capitol au
fost redactate de către Nicolae Bantâș - Caminski, rudă cu Dimitrie Cantemir; din
familia Anei Bantâș, mama Domnitorului și a treia soție a lui Constantin Cantemir.
Cartea lui Teofil Beyer a fost tipărită la Moskova în 1783 și conține o copie a
lucrarii lui Dimitrie Cantemir “Hornicul vechimii romano-moldo-vlahilor” în
latinește și rusește. Vom mai menționa că Nicolae Bantâș a rămas în Ukraina, unde
s-a căsătorit cu Ana Zeris Caminski, luându-și numele acesteia.
A transmis pasiunea pentru istorie fiului său considerat unul din cei mai
buni istorirci ai Ukrainei și care s-a preocupat de Cantemirești.
Din comunicarea lui Ștefan Ciobanu vom cita 35 de familii importante, care
au trecut Nistrul cu Dimitrie Cantemir.

1. Ilie Abaza 18. Eustratii Cărțan

2. Dimitrie Aga 19. Damabaș Lubaș
3. Nicolae Armaș 20. Merescu Ilie
4. Ion Banar 21. Gheorghe Spătar (Mecinic)
5. Bantâș 22. Serdar Moghildea
6. Savin Banul 23. Gheorghe Moțoc
7. Constantin Bragă 24. Ion Mutul
8. Ion Buhuș 25. Lăpstan Negoiță
9. Ion Vătav 26. Nour
10. Constantin Vătav 27. Pascalii
11. Nicolae Hâncu 28. Eufimie Rameliș
12. Miron Gafencu 29. Pavel Rugina
13. Grigoraș Hâncu 30. Sandul Nacul
14. Vasile Zărul 31. Enache Scherlet
15. Antioh Cămăraș 32. Carp Sulger
16. Simion Codreanu 33. Iordache Ursulița
17. ProcofiiCaraiman 34. Gheorghe Hrisescul
Culicovschi 35. Nicolae Ciutea

Autorii nu pot preciza cine a elaborate această listă. Probabilitatea este că sa

fie elaborată de Niculae Bantâș, de Dimitrie Cantemir sau de Ștefan Ciobanu. Pare
că în ea sunt nominalizați boierii cei mai importanți și susținătorii domnului
Cantemir, care s-au refugiat cu familiile lor, cum este cazul Bantâș. Lipsește cu
siguranță Ion Neculce marele hatman – comandantul armatei moldovene.
75
 Dintr-o estimare făcută de Dimitrie Cantemir rezultă că el a fost urmat în
Rusia de cca. 4000 de refugiați, de ambele sexe. Din unele studii efectuate ulterior,
rezultă că această cifră poate fi acceptată doar pentru toți moldovenii care s-au
refugiat. Mai puțin către Țara Românească și Polonia, care opriseră trecerea
refugiaților. Este de crezut că cea mai mare parte din moldovenii care au trecut
Nistrul au fost probabil rămășițele armatei moldovenești care theoretic ar fi trebuit
să aibă cca. 10.000 de ostași (de strânsură – cum spun sursele) neînarmați și
nepregătiți pentru luptă, dar plătiți cu galbeni rusești.
După trecerea Nistrului, la 22 iulie 1711, generalul Șeremetiev, într-un
raport adresat lui Petru cel Mare, întreabă pe țar ce să facă cu românii ostași din
armata refugiată, care formau trei regimente conduse de Nicula, Cânju și Abaza. Nu
s-a păstrat răspunsul țarului. Mai consemnăm faptul că Feld mareșalul B.P.
Șeremetiev face o inspecție a unităților moldovenești denumite „voloșene” –
probabil de voluntari. În acel moment în componența formațiilor neregulate militare
rusești se aflau 4 polcuri “voloșene” cu un efectiv fiecare de 700 de oameni. În
urma inspecției, toate polcurile de cavalerie au fost desființate și lăsate să plece în
patria lor. Au făcut excepție două polcuri cele ale lui Filip – Apostol Ghigheci și a
lui Vasili Tanskii, care au fost atașate corpului de armată a lui Șeremetiev.
Fiecare din cele două polcuri numără 274 de oameni.
Vom menționa că o parte din moldovenii care au rămas în armata rusă au
constituit un corp de armată în 1739, care l-a însoțit pe Constantin Cantemir al
doilea fiu a lui Antioh Vodă Cantemir în încercarea de a lua tronul Moldovei.

Unele circumstanțe istorice ale destinului Moldovei . Încă de la

descălicarea și domnia lui Bogdan I (1359- 1365) formație statală moldoveană a
trebuit să lupte pentru obținerea și păstrarea independenței de organizare, conducere
și folosirea resurselor proprii. Vom demitiza legenda lui Dragoș Vodă, care după
părerea specialiștilor este de sorgintă maghiară, legenda care să justifice dominația
maghiară asupra unui stat, care poartă numele unei cățele. Că este o legendă, o arată
argumentele logice ale realității. De la obârșia lui Vișeul și până la Baia sau zona
Baia, unde s-a oprit cu vânătoare Dragoș Vodă a trebuit s-ă parcurgă aproximativ
150 km. În lipsa armelor de foc, vânătoarea se realize prin hăituire până la obosire a
animalului urmărit. În realitate pseudo Vodă Dragoș, un boier maramureșan aflat în
subordinea regelui maghiar a fost trimis să apere trecătorile, împotriva incursiunilor
tătărăști. Istoricii și documentele nu spun, dar autorii cred că el mai avea și o sarcină
secretă, aceea de a găsi locațiile aurifere. Astăzi știm cu siguranță că acestea erau pe
Bistrița Aurie. Cum la acea vreme nu erau hărți la îndemână și nici indicatoare
rutiere este de presupus că ajuns de la Vișeu în zona Mestecăniș -Iacobeni, a
confundat cursul Bistriței cu cel al Moldovei și așa a ajuns la Baia, un târg
nenorocit având case cu pereți din răchită împletită, tencuiți cu lut și acoperiți cu
stuf.

Situația post Stănilești. După terminarea ostilităților armata turcă s-a

dezlănțuit în stilul caracteristic mai ales că venise să-i pedepsească pe “ trădători”.
Ca represalii s-au distrus și incendiat numeroase state și târguri. S-au profanat,
avariat, jefuit și incendiat numeroase biserici și mănăstiri, printer care Mănăstirea
76
cantemireștilor, Mera unde s-au profanat osemintele lui Constantin Cantemir, au
fost luați mii de robi, probabil aleși; buni pentru muncă, fete pentru haremuri și
băieți care urmau să fie formați ca ieniceri. Conform estimărilor lui Dimitrie
Cantemir, turcii au luat cel puțin 8 000 de robi. Vom mai menționa că în armata
turcă – alături de unitățile de elită formate din ieniceri- pedeștrași și spahii –
(cavalerie) erau unități provenite din provinciile asiatice ale turciei, care se
comportau sălbatic și a căror preocupare era de a prăda, a distruge, a viola și omorâ
bestial.
După părăsirea Moldovei de Domnitorul Dimitrie Cantemir turcii au numit
caimacani (locțiiori) și dragomani –vatafi – cu funcții executive. Astfel în perioada
august-septembrie 1711 au fost caimacani Lupu Costachi (Mare vornic), Maxut
(Mare postelnic), Antioh Jora (Mare hatman), iar în perioada septembrie –
noiembrie 1711 a fost caimacan și dragoman Ioan Mavrocordat care a fost urmat de
Niculaie Mavrocordat înscăunat ca Domn fiind primul Domn fanariot. Astfel a
început epoca domniilor fanariote de jefuire și exploatare fără limite a populației.

BIBLIOGRAFIE:

Mariana Belenciuc, Dinastia Cantemireștilor, Editura Știința, 2008,

Chișinău;
Ștefan Ciobanu, Dimitrie Cantemir în Rusia, A.R. Chișinău, Tom II, Seria
III, 1924;
C. Borănescu, Lahovari, Relațiile lui Dimitrie Cantemir cu Rusia, Editura
Eminescu, 1946;
Vasile Chirica și Marcel Tănăsachi, Repertoriul arheologic al județului
Iași, Iași, 1985, vol.II, Institutul de Istorie și Arheologie “A.D. Xenopol”, Iași, p.
319.

77
78
 SFÂNTA MĂNĂSTIRE SECU LA APOCALIPSA DE LA 1821

Cosmin NIȚĂ

Despre evenimentele din anul 1821, indiferent de loc sau cronologie, au fost
mai multe mărturii. Dintre toate se distinge Tragodiea seu mai bine a ḑice Jalnica
Moldovei întâmplare, dupe resvrătirea greciloru, 1821 a vornicului Alexandru
Beldiman, prin acuratețe dar și prin „sentimentul de onoare“ pe care-l expune
povestitorul. Tratarea temei din titlu nu ar putea începe – în chip firesc – fără citare
din izvor:
„Ce necazu, ce osândire, vai mie ! ce focu amaru,
Ce trăsnetu și ce lovire, ce otrăvitoriu paharu.
Cine-a socotitu vr'o dată, cine-au pututu pune'n gându,
Jalnica țerii stricare s'o veḑă așa curendu ?1 “
Din aceste versuri se poate observa că „apocalipsa“ nu s-a abătut doar
asupra mănăstirii Secu, așa cum a fost întipărit prin manualele de liceu sau
universitare, ci asupra întregii Țări a Moldovei, după cum relatează Alexandru
Beldiman, martor al evenimentelor de la 1821 în Tragodiea seu mai bine a ḑice
Jalnica Moldovei întâmplare, dupe resvrătirea greciloru, 1821. Această stare de
fapt a început odată cu venirea la Iași, în ziua de 22 februarie 1821, a lui Alexandru
Ipsilanti și a celor 200 de arnăuți2. Odată ajunşi, au beneficiat de sprijinul domnului
Mihail Șuțu și al postelnicului Icovachi Rizos Nerulos3 și al altor membrii ai
guvernului. În seara acestei zile:
„Arnăuților dă voie pe toți Turcii a prăda,
De vor sta cu 'mpotrivire, de moarte în ei a da.
Varvarii, nelegiuiții, lupii acești însetați,
Cadu c'o nemilostivire peste-acești nevinovați.
La hanuri în meḑul nopții, acei mai mulți năvăescu,
Alții a lovii Beilicul în câtu potu se sârguiescu.
Jăcuiesc, pradă, omoară, mărfurile împărțescu,
Și, cu câtu privescu folosul, cu atâta se iuțescu.4 “
Acesta a fost doar începutul, întrucât în ziua de 25 februarie, în cartierul
General de la Galata s-a dat ordinul de organizare a Armatei Revoluției, prevăzută a
fi în două corpuri, primul sub comanda strategului Gheorghe Ipsilanti si al doilea

1
Vornicul Alexandru Beldiman, Tragodiea seu mai bine a ḑice Jalnica Moldovei
întâmplare, dupe resvrătirea greciloru, 1821, în Mihail Kogălniceanu, Cronicile României
seu Letopisețele Moldaviei și Valahiei, ediția II, vol. III, București, 1874, p. 337.
2
A venit însoțit de cei doi frați ai săi Gheorghe, Niculaie și cneazul Gheorghe Matveevici
Cantacuzino – Deleanu.
3
A fost primul ministru de externe al Greciei, după obțnerea independenței.
4
Vornicul Alexandru Beldiman, op. cit., p. 340.
79
sub cea a polemarhul Nicolae Ipsilanti5. Cu această ocazie s-au lansat cereri pentru
obținerea de fonduri necesare armatei în formare, iar multe dintre aceste cereri s-au
realizat cu forța. În următoarele zile situația se înrăutățește, deoarece autoritatea
administrației domnești a scăzut, ceea ce a nemulțumit populația, căci arnăuții
dobândeau sentimentul de dominație, au început a jefui tot ce le cădea în mână6. La
1 martie generalul Alexandru Ipsilanti și Gheorghe Cantacuzino – Deleanu,
împreună cu 3000 de mercenari au părăsit Iașul, îndreptându-se către București. În
orașul amintit a rămas, din partea lui Ipsilanti, căpitanul Constantin Pendedeca, cu
misiunea de a strânge ostași. Situația a început să scape de sub control deorace toată
administrația centrală a țării s-a retras dincolo de Prut, în Rusia7, țara rămânând sub
controlul grecilor.
În Tara Românească evenimentele nu au decurs după planul inițiat de către
cei doi conducători, Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti; între ei au fost
neînțelegeri care au adus moartea celui dintâi amintit. Între timp, dinspre Brăila au
intrat în Moldova 8000 de soldați turci și de la Silistra și Vidin, 14500 în Țara
Românească8.
În Țara Românească revoluția poate fi considrerată a fi sfârșită în ziua de 7
iunie când ultimii ostași ai Eteriei – Batalionul Sacru, a fost nimicit la Drăgășani.
Înfrângerea lor a dus la destrămarea „armatei“ grecești și la retragerea lui Alexandru
Ipsilanti cu frații săi în Austria.
Căpitanii Iordache și Farmache, despărțindu-se de Alexandru Ipsilanti, s-au
îndreptat către Curtea de Argeș, unde și-a înmulțit detașamentul până la circa 1000
de oameni; iar acolo au aflat că turcii se apropie și s-au retras spre Câmpulung. De
acolo au mers de-a lungul graniței austriece ajungând în satul Crucea9. Între timp
Iordache s-a îmbolnăvit și din această cauză s-a dus în satul Dorna, unde a stat
aproximativ o lună. În acest răstimp a aflat de înfrângerea de la Sculeni (5/17 iunie),
iar 300 din cei 900 de soldați au trecut în Austria.
După ce s-a întânit cu voievodul sârb Mladen Milovanovici, ambii s-au
îndreptat către Mănăstirea Slatina, unde au stat cinci zile şi apoi, către Mănăstirea
Secu10. Punctele de vedere ale acestora în privința părăsirii locației erau împărțite;
Mladen voia să rămână aici să-i înfrunte pe turci și să ducă proviziile în satul
Crucea dar Iordache nu a fost de acord, el urmărea să ajungă în Rusia şi credea că la
Mănăstirea Secu îl așteaptă răspunsul de sprijin al guvernatorului civil al
Basarabiei, Catacazi, căruia îi scrisese cu ceva timp în urmă11. Conform cronicii lui
Alexandru Beldiman evenimentele s-au desfășurat în felul următor:
„Lăsându Slatina pustie, la Secu au tăbărâtu;
Dupe ei turcii două sute, spre Slatina s-au urcatu,
5
Ion Mitican, Ulița Mare, din demult uitate vremuri, ediția II, Iași, p. 95-96.
6
Documente privind istoria României. Răscoala de la 1821. Vol. V, I.P. Liprandi, caietul C,
București, 1962.
7
Domnul Mihai Șuțu a părăsit orașul în data de 29 martie 1821.
8
Ion Mitican, op. cit., p. 104.
9
Documente privind istoria României. Răscoala de la 1821. Vol. V, I.P. Liprandi, caietul
M, București, 1962, p. 327-328.
10
Ibidem, p. 330.
11
Ei nu puteau ieși din țară deorece punctele de graniță erau ocupate de turci.
80
 Ca să vadă câți suntu Grecii, și de ce s-au apucatu;
Să vaḑă, să ispitească, să scie ce voru lucra,
Vinu, găsescu cum că nu-i ninime, Grecii dincolo s-au dusu,
Câteva cară cu paie, poruncescu de i-au adusu;
Biserica, în lăuntru, umplendu-o i-au datu focu,
Pere nu s-au topitu toate, nu s-au mișcatu de pe locu.
Păcatu de a ei pardoseală, ca'n Moldova alta nu-i,
Toată de marmură roșie, te sfiai picioru să pui.
Catapeteasma și strane, bucățică n'au rămasu.12 “
Până să ajungă trupele, în frunte cu serdarului Iordache, Ioan Farmache,
Gheorghe Călăuzul și căpitanul Niculi la mănăstira Secu, dar înaintea lor, de frică
evenimentelor desfășurate s-au adunat mulți oameni pentru a se adăposti împreună
cu averile lor iar de la mănăstirea Neamț au fost aduse majoritea lucrurilor de
valoare; locul părea sigur deoarece avea ziduri. Însă în ziua de 3 iunie 1821 starețul
Ilarie împreună cu duhovnicul Filip și schimonahul Sevastian au luat icoana Maicii
Domnului – Ciprioata și alte lucruri de valoare și le-au ascuns, nu departe de
mănăstire, pe un deal în apropiere de muntele Rusul13.
La Secu „volintirii“ au gasit cantități suficiente de provizii si vin. Ei au
ajuns la ora trei dimineața, fiind întâmpinați de părintele egumen Venedict care i-a
primit, cu toate că era conștient de pericolul care avea să vină din urma lor: „eu
cunosc că cu venirea și șederea voastră aice, vârâți mănăstirea în primejdie “; dar
ei au răspuns că nimeni nu va suferi și astfel i-a lăsat să intre, fiind circa 500 de
oameni14. Părintele stareț Ilarie, auzind acestea, ca să nu pună în pericol și
mănăstirea Neamț, a scris pașei din Iași de aceste lucruri și a cerut câțiva turci
pentru paza mănăstirii Neamț15. Pașa, primind scrisoarea starețului a adunat o oaste
de turci care s-a pornit către mănăstirea Secu, iar egumenul Venedict auzind acestea
a fugit din mănăstire cu mai mulți călugări în Basarabia, asezându-se pe moșiile
mănăstirii de acolo16.
„La Neamțu oaste cea turcească, pe locu cum s-au adunatu,
Vai și amar de ispravnicii în dare de tainatu;
Nu mai ajunge nimica, în cerea ce făce,
Să apuce să răpescă între ie se întrece;
Cere ce nu se găsesce, căci dacă nu priime;
Apoi îi vedeai îndată, a căde la beterme.
Dar și ispravnicii noștrii, după ei ce au lucratu,
Nu mie rușine cu dânșii, că 'nḑecitu au încurcatu;
De-au datu una trece ḑece, în izvoaadele ce au datu,

12
Vornicul Alexandru Beldiman, op. cit., p. 402. În data de 13 iulie 1821 la Slatina a fost o
luptă, cu acest prilej a ars mănăstirea, iar țiganii mănăstirii au furat mai multe bunuri pentru
care sunt urmăriți în 1826, vezi nota 1, Documente privind istoria României. Răscoala de la
1821. Vol. III, București, 1960, p. 176,
13
Ibidem. p. 175.
14
Ibidem, p. 176; în mănăstire erau în jur de 500 de oameni, călugări 100 și 100 de mireni.
15
Ibibem, p. 176.
16
Ibidem.
81
 Unu meșteșugu forte siguru și pre zarifu de prădatu.
Semele în Visterie ce se închina urma,
Veḑendu-le, stau în gonduri, râdeai seu vei lăcrima.17 “
Primele operații ale turcilor în zona mănăstirii Secu au avut loc în jurul
datei de 19 august18. Însă înainte de a ajunge la Secu turcii au prădat mănăstirile
Agapia (a fost și incendiată) și Văratec.
După cinci zile de la ocuparea mănăstirii de către „eteriști“, aceștia au aflat
că turcii au ajuns la Târgu Neamț, trimițând în recunoaștre 300 de delii care s-au
întâlnit cu detașamentul lui Gheorghe Călăuz și cei 150 de oameni ai lui; între
aceștia s-a declanșat o luptă în care turcii au fost învinși, pierzând circa 100 de
oameni19. În timpul acestei lupte au fost capturați trei prizonieri, care au mărturisit
că turcii vor ataca a doua zi cu forțe armate de circa 4-5000 de oameni în frunte cu
Salih Pașa. Receptarea acestor vești l-au tulburat pe Iordache, care a propus ca
trupele lor să părasească mănăstirea, însă ceilalți comandanți s-au împotrivit
deoarece toată zona era împânzită de turci20.
A două zi după aceste evenimente, căpitanul Călăuz a dat de veste că turcii
se îndreptă spre ei; atunci toate trupele eteriste au ieșit în întâmpinarea lor,
ducându-se o luptă de câteva ore21. „Eteriștii“ au fost nevoiți să se retragă, fiind
copleșiți de numărul mare al turcilor, în mănăstire unde au intrat 350 restul
împrăștiind-se prin munți, printre aceștia din urmă fiind și Mladen Milanovici22.
„Stau închiși în Monastire, n cât potu se întărescu,
În poartă butuci și petre, încât de se grămădescu;
Locuri își aleg pre bune, a fi toți adăpostiți,
Se potă da în dușmani, fără a fi ei jigniți.
Vinu și Turcii, se adună ca la cinci-mii peste totu,
Vreu resboiu se înceapă, a s'apropia nu potu,
..........................................................................
Căci ei dau în porți în ziduri, - Grecii în carne curatu,
Aveau o mare lesnire cu acestu chipu de apăratu.
Turcii văzând neisparava, cu toții se îngrijescu,
..........................................................................
Întrocu cee-l-altă foie, se inceapă a prăda,
.........................................................................
Că Enicerii suntu gata totu muntele a prăda.23 “

17
Alexandru Beldiman, op. cit., p. 404.
18
Documente privind istoria României. Răscoala de la 1821. Vol. III, București, 1960, p.
176, nota 2.
19
Documente privind istoria României. Răscoala de la 1821. Vol. V, București, 1962, p.
330.
20
Ibidem, p. 330.
21
C. D. Aricescu, Istoria revoluțiunii de la 1821, Craiova, 1874, p. 310, plasează
desfășurarea acestor evenimente în ziua de 29 august/8 septembrie 1821.
22
Documente privind istoria României. Răscoala de la 1821. Vol. V, București, 1962, p.
331.
23
Alexandru Beldiman, op. cit., p. 405-406.
82
 Mănăstirea a fost împresurată și a început asediul. În acest timp turcii
foloșind dopuri de câlți, au incendiat mănăstirea. În incendiu după o primă variantă
istoriografică a murit căpitanul Iordache24 împreună cu șapte oameni, cadavrele lor
find găsite după stingerea incendiului25.
În privința morții lui Iordache Alexandru Beldiman relatează următoarele:
„Căci hrana lipsea cu totul, caii morți și hămesiți.
Se mai iscase o vrajbă între ei ce-i supăra,
Că acelu sărdar Iordaki, ce între denșii era,
Într-o sfadă dintre denșii, în vreo trei locuri rănitu,
Și de starea loru ce proastă, multu dispertu și mâhnitu;
Erbăriei ce-i cu dânsul, dintr-o barcă îi dă focu,
Sfarmă barca peste densul și rămâne mort pe locu.26 “
C. D. Aricescu, în Istoria revoluțiunii de la 1821, scrie că în ziua în care au
capitulat (12/23 septembrie 1821), căpitanul Iordachi împreună cu 11 oameni au
refuzat să se predea și – aflându-se – în clopotniță a aprins pulberea provocând o
explozie în care au murit ai săi27.
Data la care s-a declanșat incendiul și a murit Iordache Olimpiotul variază
de la sursă la sursă, după cum urmează:
Colonelul rus I. P. Liprandi notează: căpitanul Ioan Farmache „a rezistat în
ea [în mănăstire] patrusprezece zile după moartea căpitanului Iordache, care a
murit în prima zi după ce s-a închis în mănăstire.28 “ După cum se știe, mănăstirea
Secu a fost cucerită în ziua de 12/23 septembrie, iar moartea căpitanului s ar fi
petrecut în jurul datei de 29 august. În Istoria revoluțiunii de la 1821, scrisă de C.
D. Aricescu, declanșarea asediului general și al incendiului este este plasată în data
de 29 august/ 8 septembrie 182129.
Din aceste surse reiese că turcii au planificat începerea ofensivei în ziua de
hram, 29 august (Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul) al mănăstirii Secu, cu
toate că primele operațiuni în zonă s-au declanșat începând cu data de 19 august.
Dar au așteptat ziua de hram crezând că îi vor găsi pe „eteriști“ nepregătiți.
După aceste evenimente a luat comanda căpitanul Farmache, cel care a dat
dispoziții pentru continuarea luptei. După câteva zile poarta a fost spartă, dar a fost
astupată cu cai morți. La câteva zile, turcii au văzut că nu au sorți de izbândă, au
adus de la Piatra Neamț patru tunuri și au bombardat mănăstirea patru zile; la un
moment dat cei asediați au oprit focul și i-au atras pe turci în capcană, lăsându-i să

24
Căpitanului Iordache îi arsese partea superioară a capului, partea stângă a piptului și un
picior.
25
Documente privind istoria României. Răscoala de la 1821. Vol. V, București, 1962, p.
331.
26
Alexandru Beldiman, op. cit., p. 408.
27
C. D. Aricescu, op. cit. p. 312.
28
Documente privind istoria României. Răscoala de la 1821. Vol. V, București, 1962, p.
334.
29
C. D. Aricescu, op. cit. p. 310.
83
se apropie, apoi au început să tragă asupra lor, iar Farmache, cu 160 de oameni, au
ieșit din mănăstire și i-au respins provocându-le pierderi mari30.
Asediații au avut mari probleme fiindcă incendiul din 29 august le-a afectat
proviziile și după două zile nu mai aveau decât vin și rachiu iar ca hrană foloseau
carnea de caii morți31.
Salih Pașa, împreună cu viceconsului Austriei la Bacău, Wolf, au încercat în
trei rânduri să trateze cu asediații; primele două tentative au eșuat deoarece eterișii
nu aveau încredere în promisiunile turcilor bănuind ce îi așteaptă. A treia oară, în
ziua de 11/22 septembrie au aceeptat condițiile și s-au predat.
Wolf a revenit cu un trimis turc și a cerut încetarea luptelor, iar după ce
acest fapt s-a realizat, a declarat asediaților că are un firman de la sultan prin care
toți erau iertați și puteau pleca unde doreau – în Austria sau Rusia. La început
Farmache a pus condiția ca turcii să se retragă iar în zonă să rămână doar 1000 de
oameni. Agentul austriac i-a convins până la urmă să depună armele, garantându-le
securitatea, dar jumătate din cei aflați în mănăstire nu au fost de acord cu
capitularea au propus ca în timpul nopții să fugă spre granița austriacă. Căpitanul
Gheorghe Cumaneț nu a fost de acord cu această operațiune, argumentând în felul
următor: „Cu atât mai mult că Wolf a garantat la tratative, va fi înșelat de noi
atunci, chiar dacă vom reuși să ne strecurăm în Austria, s-ar putea să nu ne mai
primească și să ne extrădeze ca pe niște oameni care au căzut odată la învoială și
apoi au călcat-o și atunci vom pierde orice speranță de a obține indulgența
turcilor32 “.
Totuși în acea noapte de 11/22 – 12/23 septembrie au fugit din mănăstire –
pe poarta mică – 33 de oameni îndreptându-se spre hotarele Austriei33.
A doua zi dimineață, la poartă au fost aduse trei căruțe în care s-au adunat
armele celor care s-au predat, circa 355 de oameni; aceștia au fost introduși în
curtea mănăstirii și s-a facut o listă cu numele și ocupația fiecăruia, apoi au fost cu
toții omorâți. Farmache – în drum spre Pașă – a fost dezarmat și arestat împreună cu
doi căpitani și alți optsprezece oameni și apoi fost trimiși la Constantinopol34.
Din cei aflați în mănăstire fără arme au scăpat doar stareța mănăstirii
Văratec împreună cu câteva călugărițe, deoarece – cu câteva zile înainte – a scris o
misivă către Ispravnicul de Piatra prin care cerea să o scape de turci35 iar dintre
călugării statorniciți la Secu circa decât treizeci și șase nu a scăpat decât câțiva care
au apucat să fugă în pădurile din apropiere; ceilalți au fost macelăriți toți și femeile
au fost luate roabe36. Dintre cei cei înarmați au scăpat doar doi oameni: un evreu

30
Documente privind istoria României. Răscoala de la 1821. Vol. V, București, 1962, p.
332.
31
Ibidem.
32
Ibidem, p. 333.
33
C. D. Aricescu, op. cit. p. 311.
34
Documente privind istoria României. Răscoala de la 1821. Vol. V, București, 1962, p.
334.
35
Documente privind istoria României. Răscoala de la 1821. Vol. III, București, 1960, p.
177.
36
Alexandru Beldiman, op. cit., p. 410.
84
care fusese slugă la un căpitan și care a trecut la credința mahomedană și altul
tufecci Nicola care era armurier37.
Alexandru Beldiman relatează evenimentele din ziua de 12 septembrie în
modul următor:
„Armele puindu în cară afară se adunau,
Dintre Greci care de care, să iasă se îndemnau;
Cu o sete foarte mare Enicerii le priveu
Să-ți spunu dreptu, cu totu cuventul, căci ei așa ceva nu aveu;
Perdu răbdarea Enicerii, toți la arme năvălescu,
Care va lua mai multe, mai bune se silescu;
Strigau agalele tote, dar cine le asculta,
Să răpească, să apuce, atâta numai căta.
................................................................
Ca niște fiare flămânde, toți peste greci au căḑutu,
Cu atâta bărbăție, încât nu s-au auḑitu;
Unii întru'n Monastire, alții la cei adunați
Care ieșise afară per' la unul desbrăcați.
Ucidu, desbracă, omoară, nu mai căta unde da,
Cu o lăcomie oarbă, ori și ce găsea prăda.38 “
Din acestă descriere literară reise că turcii au devenit necontrolabili când au
văzut armele pe care le-au depus învinșii. Ca urmare, fără ordine date de către
diriguitori, s-au apucat de ucis și jefuit. Grecii, cu toate că nu mai aveau arme (în
afară de 20 de oameni care au păstrat câteva) au început să se apere cu îndârjire:
„Unii ascunsese arme, iar alții iau de la morți;
Se turbează, la vieță cât de puçinŭ nu gondescŭ,
Nu mai punŭ în gondŭ nimica că cu toți se prăpădescŭ;
Se'ncleștează între dânșii, se bat ca nisce turbați,
Toți sălbatici la vedere și în sânge împlăntați;
Uciderea ce urmează, îi lucru înfricoșatŭ,
Nu poți socoti cu gondul sângele ce s-au vĕrsatŭ.
În sfârșit se srică Grecii, nu'i chipu a se apăra,
Căci avemŭ încredințare, numĕrul lor cât era;
Scumpu îi ține biruința, pe biruitori pe toți,
Căci și'n untru și afară, s-au vĕḑutŭ grămeḑi de morți.39 “
Odată eteriştii capitulaţi, furtuna nu a luat sfârşit, ci mai mult, s-a abătut
asupra Mănăstirii Secu, după cum urmează:
„Luândŭ sfârșitu biruința, toți au căḑutu la prădatŭ,
Cu atâta lăcomie cât în fire nu s-au datŭ;
Hremĕtu, sfadă întru dênșii, cari cum potŭ apuca,
Ucide cela pe cela, lăḑile cândŭ se strica;
Năvala era pre, în cât omŭ da peste omŭ,

37
Documente privind istoria României. Răscoala de la 1821. Vol. V, București, 1962, p.
334.
38
Alexandru Beldiman, op. cit., p. 410.
39
Ibidem.
85
 Căci prada din Monastire trece peste milionŭ.
Arde fără milă, pradă, cât nimica n'au rămasŭ,
De istovŭ se pustiesce și acestŭ multŭ scumpŭ lăcașu.40 “
În timpul acestor evenimente nu au fost jefuite doar bunurile mănăstirii, ci
și ale unor boieri care își adăpostiseră bunurile acolo; printre bunurile furate erau și
arme englezești. Din averea mănăstirii a fost luat și Aerul dăruit mănăstirii de către
ctitorii ei, Nestor și Mitrofana Ureche, care a fost răscumpărat ulterior. O parte
dintre bunuri au fost salvate fiind ascunse înainte de declanșarea luptelor.
Din jurul mănăstirii au fost adunate câteva mii de cadavre, care au fost
îngropate în niște șanțuri săpate în apropiere41.
În anii următori incinta mănăstirii Secu a fost refăcută și forma ei păstrează
până în prezent, în afară de mici modificări care s-au făcut în timpul restaurării din
anii 1970.
În Moldova această stare s-a menținut până la retragerea armatelor turce, în
1822. Aceste armate au devenit indisciplinate, comandanții nu mai aveau nici un
control asupra lor, ceea ce a dus la „apocalipsă“. Ei au jefuit tot ce le-a căzut pe
mână inclusiv mormintele iar la retragerea lor au vândut grânele care le confiscase
de la populație la suprapreț, iar dacă nu voiau să la cumpere erau forțați să o facă.
Dar această stare a dezastruoasă a Țării Moldovei a fost declanșată înainte de
luptele de la Secu, care a constituit apogeul. De fapt țara a fost jefuită de turci de
două ori; a două oară prin răscupărare.
În concluzie, finalul revoluției de la 1821 din Moldova se poate rezuma
astfel:
„Fericirea era totă pentru Jidovi și Armeni,
Lacrimile și durerea numai pentru pămenteni.42 “
Sunt relevante pentru că nu numai mănăstirea Secu, ci întreaga țară a fost
afectată de „apocalipsa“ de la 1821.

40
Ibidem, p. 411.
41
Documente privind istoria României. Răscoala de la 1821. Vol. III, București, 1960, p.
178.
42
Alexandru Beldiman, op. cit., p. 427.
86
 CATOLICII DIN HUŞI

Preot Iosif SIMON

SIMON

Localitatea Huşi este atestată documentar, pentru prima dată, de scrisoarea

din 17 decembrie 1487, trimisă de Ştefan cel Mare, braşovenilor şi redactată ,,în
Huschy” (I. Bogdan. Documente de la Ştefan cel Mare, vo.II, pag.379).
Originea numelui Huşi a ridicat multe opinii şi discuţii:
- Unii vor să-l derive de la ungurescul ,,hus” – carne, argumentând că la
Huşi a fost şi este populaţie catolică (ungurească). Cum se explică atunci alte
aşezări cu acelaşi nume, unde nu au fost catolici!
- Alţii vor să-l derive de la ereziarhul Ioan Huş, ai cărui adepţi au dominat
multă vreme la Huşi şi împrejurimi. Dar, husiţii numeau aşezările lor cu numele de
botez al vreunuia dintre şefii lor şi nu cu cel de familie. Apoi în anul 1420, când s-a
declanşat prozelitismul husit în Moldova, exista deja localitatea Huşi şi aici erau
catolici. Deci numele de Huşi exista înainte de venirea lor;
- Episcopul Melchisedec Ştefănescu îl derivă de la numele unui boier
moldovean Husul, care a întemeiat aşezarea. El zice că aşezarea s-a format în
timpul lui Ştefan cel Mare, de locuitorii târgului Sărata de peste Prut, dispărut
înainte de anul 1489, când aceştia s-ar fi mutat pe dreapta Prutului, într-un loc mai
ferit, tot pe moşia lui Husul (Cronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea nume,
pag.9 şi 10). Această opinie este socotită cea mai plauzibilă şi de istoricul C.C.
Giurescu.
Data întemeierii aşezării Huşi nu poate fi stabilită cu precizie, după cum nu
se poate şti cu certitudine nici data transformării aşezării în târg sau oraş. În orice
caz această dată a fost posterioară înfiinţării oraşului Fălciu, de la care a luat nume
ţinutul Fălciu, căci în caz contrar, aşezarea Huşi ar fi dat nume ţinutului. După cum
se ştie însă înfiinţarea ţinuturilor în Moldova a avut loc în a doua jumătate a sec.
XIV. Deci, înfiinţarea târgului sau oraşului a avut loc după această dată.
Existenţa catolicilor la Huşi a fost semnalată, pentru prima dată – indirect –
la 20 august 1571, de Gheorghe Vasari, secretarul episcopului de Cameniţa, care
informa Nunţiu din Varşovia despre convertirea de la husitism a celor din Huşi,
Trotuş, Roman şi din 5 sate din jurul Romanului, de preotul Mihai Tabuk de la
Trotus, toţi în număr de 2000 şi cerea preoţi misionari pentru păstorirea lor
(Hurmuzaki-Densuşeanu vol.II partea 5-a, pag.692).
În anul 1597, episcopul Bernardino Quirini, vizitează comunitatea catolică
din ,,Ghusi” şi relatează cu data 1599 că în oraş sunt 1030 case, dintre care sunt
numai 72 cu familii de catolici, iar suflete sunt 435, având o biserică din lemn.
În 1623, preotul Andrei Bagoslovič relatează că în ,,Hus” sunt 80 de case catolice,
nu au preot şi sunt îngrijiţi de preoţii din Iaşi şi el, după 4 ani de muncă a reuşit să-i
readucă de la husitism la catolicism.

87
Relaţia din 29 octombrie 1641 a episcopului Petru Bogdan Baksic spune că sunt
400 de catolici pentru împărtăşanie şi 95 copii; au biserică de lemn închinată Sf.
Marii celei Mari şi sunt îngrijiţi de preoţii din Iaşi.
În 2 noiembrie 1646, episcopul Marcu Bandulovic vizitând Huşii, spune că
sunt 124 familii catolici cu 682 suflete, dar biserica pare o casă ţărănească făcută
din lemne lipite cu un strat uşor de lut şi acoperită cu paie.
Codex Bandinus spune că ortodoxii din Huşi au 2 biserici de lemn şi una de
piatră, episcopia. Fără să dea numărul ortodoxilor, spune că sunt mai puţini decât
catolicii (ceea ce nouă ni se pare paradoxal) şi că la conducerea târgului iau parte
alternativ: într-un an ortodoxii şi într-altul catolicii. De altfel documentele interne
moldoveneşti ne semnalează existenţa unor catolici din forurile de conducere a
târgului Huşi (Documente privind Istoria României A. Moldova veacul XVII vol.II
pag. 32 şi 188).
Relaţia din 10 iulie 1682 a lui Vito Pilutio relatează împuţinarea catolicilor
în Huşi datorită luptelor interne dintre urmaşii lui Vasile Lupu şi a calamităţilor pe
care le-a adus războiul turco-polonez, din jurul anului 1682. (Călători Străini
vol.VII Bucur.1980 pag.106).
Relaţia din 9 aprilie 1762 a Prefectului Misiunii, pr.Ioan Hrizostomul
Dejoannis, scoate în evidenţă două comunităţi catolice în Huşi: una în cartierul
Corni, fost sat în proprietatea episcopiei ortodoxe Huşi, cum de fapt era şi vatra
târgului Huşi şi alta, închinată Sf. Anton de Padua, afară de oraş, într-o pădure în
care se află cea mai mare parte a catoliclior şi unde este şi locuinţa preotului. În
sărbători se face slujbă în oraş, iar peste săptămână în sat.
În legătură cu biserica Sf. Cruci din oraş se naşte o întrebare: iarmarocul
vechi, anual de la Huşi se făcea de Sf. Cruce şi ştiut este că toate iarmaroacele
aveau în vedere hramul unei biserici din localitate. Dar nici-o biserică din Huşi, în
afară de cea catolică nu avea hramul Sf. Cruci.
Către sfârşitul sec. XVIII exista în oraşul Huşi un cimitir catolic situat
aproape de biserica ortodoxă episcopală, pe malul drept al pârâului Vaşuta, în faţa
Răeştilor. În acest cimitir era vechea biserică Sf. Cruce. Pe vremea episcopului
ortodox Veniamin Costache de la Huşi (1792-1796), catolicii au voit să refacă
această biserică, dar episcopul – stăpânul vetrei târgului, nu le-a învoit pentru că,
zicea el, mai era o biserică catolică în Corni.
Incendiul din 1796 a mistuit aproape jumătate din oraşul Huşi şi cu această
ocazie şi biserica Sf. Cruci, Prefectura Misiunii a cerut în repetate rânduri
episcopiei ortodoxe Huşi, proprietara vetrei târgului Huşi, permisiunea de a reface
biserica arsă, dar nu i s-a îngăduit cu toate că s-au făcut chiar şi intervenţii
diplomatice. Răspunsul a fost întotdeauna negativ. Ulterior, ortodoxii s-au legat şi
de cimitirul din Huşi, care până atunci era cimitir şi pentru cei din Corni,
interzicându-le ca să mai aducă aici morţii din Corni. Nu s-a permis nici o casă
pentru paza cimitirului. Acest cimitir catolic totuşi a rămas în Huşi şi aici se făceau
procesiunile la Joia Verde (sărbătoarea Trupului Domnului).
Pe acest teren, la începutul perioadei interbelice, parohul de atunci pr.
Ulderic Cipoloni a zidit Orfelinatul Catolic de băieţi şi mănăstirea anexă pentru
călugăriţele franciscane ,,de Giglio”, care îngrijeau de aceşti orfani. Sfinţirea acestui

88
imobil a făcut-o episcopul catolic de Iaşi, Alexandru Cisar în ziua de 3 octombrie
1921.
Cât priveşte biserica din Corni, tradiţia locală pretinde că biserica mai veche
ar fi fost în partea de nord-est a satului în deal de capătul de sus a străzii Corni, pe
dreapta, loc numit ,,Benţa”, unde se făceau procesiuni marţi după Paşti în fiecare
an.
Amplasarea bisericilor din Huşi-Corni pe locul de astăzi, datează la
începutul sec. XIX. Prima biserică s-a construit din cărămidă şi acoperiş de draniţă,
între anii 1805-1808. A fost reclădită şi amplificată în 1840 de viitorul episcop de
Iaşi, Antonio de Stefano (1848-1859). Inscripţia acestei biserici e reprodusă de
istoricul N. Iorga: ,,Biserica aceasta închinată Naşterii Maicii Domnului a fost
ridicată din temelii cu pomenile credincioşilor de aici şi din străinătate adunate în
timp de patru ani de părintele Anton de Stefano din Ordinul Fraţilor Minori
Conventuali, Misionar Apostolic în Moldova în anul 1840. Erau pe atunci 350 de
familii catolice.
După 60 de ani, în 1900, numărul familiilor s-a dublat la 700. Astfel că
preotul Bernardin Just se văzu nevoit să mărească biserica. Noua biserică a fost
începută în anul 1898 şi clădită în jurul celei vechi, având acelaşi patron ,,Naşterea
Maicii Domnului” şi terminată în 1900, când a fost sfinţită de episcopul de Iaşi,
Dominic Jaquet. Preotul Just a înzestrat biserica cu un altar şi amvon executat în
lemn de firma Stuflesser precum şi cu o orgă marca Rieger. În 1927, succesorul său
preotul Felix Rafaeli, a adus 4 clopote din Germania şi un orologiu cu 4 cadrane.
Fixându-se cadrul principal al aşezării pe strada Corni, biserica rămânea
fără faţadă spre strada principală şi la restaurarea din 1932, pe cele 2 sacristii s-au
construit 2 turnuleţe şi în absida bisericii s-a amplasat un crucifix mare între 2
felinare mari din fier forjat. Tot atunci s-a supraetajat turnul-clopotniţă, care a fost
fatală la cutremurul din 10 noiembrie 1940, turnul prăbuşindu-se peste biserică
dărâmând-o până a cricieră, distrugând orga şi orologiu cu cele patru cadrane.
Din cauza războiului şi anilor de secetă, refacerea începută în 1945 s-a
încheiat abia în 1958.
Astfel restaurată, biserica a rezistat cutremurului din 4 martie 1977, dar cel
din 31 august 1986 i-a provocat avarii mari care au fost remediate între 1987-1988,
în timpul preotului paroh Iosif Simion.
Referitor la biserica şi cimitirul din oraş, unde s-a construit Orfelinatul
Catolic şi casa călugăriţelor ,,del Gilio”, s-a construit o capelă publică cu fonduri
adunate de ele din satele catolice din Moldova, a căror construcţie s-a încheiat în
1938.
Cutremurul din 31 august 1986 însă i-a produs grave avarii, care, sub
preotul Budulai Ieronim s-au remediat prin consolidări şi mărirea spaţiului din
interior prin crearea a două balcoane pentru credincioşi.
În prezent în Huşi sunt două parohii distincte:
- Parohia catolică Huşi-Corni, str. Corni nr.85, cu 1075 familii şi 3170
credincioşi;
- Parohia catolică Sf. Anton, str. Melchisedec nr.3, cu 950 familii şi 3195
credincioşi.

89
90
 NEAMUL PREOTULUI DUMITRACHE DIN ZĂICOIU,
COMUNA DĂNCIULEŞTI, JUDEŢUL GORJ

Gheorghe GHERGHE

În partea de nord a municipiului Craiova, se găseşte bazinul hidrografic al

râului Amaradia, format dintr-o mulţime de pâraie ce izvorăsc din zona deluroasă.
Zona Amaradiei a fost cunoscută ca patria cobilţarilor olteni din Bucureşti. Unul din
pâraiele de pe partea stângă, care se varsă în Amaradia, în perimetrul comunei
Melineşti, este Plosca, pârâu ce primeşte pe partea dreaptă un mic curs de apă,
Ploscuţa.
Pe valea Ploscuţei, în 1572, a fost atestat satul Zăicoiu1. În acest sat,
Nicolae Stoicescu a menţionat existenţa unei biserici din lemn, ctitorită de călugărul
Nicolae2, în jurul anului 1700. Biserica cu hramul Sfântul Dumitru, ridicată pe un
pinten de deal, există şi astăzi, declarată monument istoric, după ce a fost refăcută la
începutul secolului al XIX-lea şi reparată între cele două războaie mondiale. La
aproximativ 50 de metri de această biserică, preotul Dumitrache a ridicat alta nouă,
din cărămidă, cu hramul dublu, Sfântul Dumitru şi Sfântul Nicolae. Construcţia ei a
început în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, în 1860, şi a fost terminată şi sfinţită în
1866, în timpul lui Carol I, după informaţiile furnizate de pisanie: „Făcutu-s-au
această sfântă şi Dumnezeiască biserică din nou cu hramul Sfântul Nicolae şi
Sfântul Mucenic Dimitrie. Începându-se din anul 1860, 21 iulie şi au luat sfârşit în
anul 1869 februarie 15, prin stăruinţa şi osteneala domnilor: popa Dumitrache
Zăicoianu, preotul Ştefan Zăicoianu, Ioan Stanciu, Grigorie Boangiu, Ştefan
Paraschivu, preotul Gheorghe, Stanciu Zăicoianu, popa Nicolae, Gheorghe Danciu,
Alicsandru Danciu, Ioan Popa Gheorghe, Ilia Preoteasa, Matei Preoteasa,...”3.
Din pisanie rezultă că parohia Zăicoi era slujită de patru preoţi, unul din ei
fiind popa Dumitrache Zăicoianu. Acesta a fost principalul ctitor al bisericii de zid
din Zăicoiu. Născut în 1800, a decedat în 1870, în vremea când deţinea şi funcţia de
primar al comunei. A fost un om scurt, gros, negricios, cu bună ştiinţă de carte,
pentru acele vremuri, cunoscător al slovei vechi4. Nu ştiu unde a învăţat carte,
învăţătura a început-o în familie, tatăl şi bunicul fiind preoţi, poate şi alţi strămoşi.
A fost fiul lui popa Staicu, preot în aceeaşi parohie, şi al ereiţei
Constandina, după cum rezultă din pomelnicul familiilor Mihăilescu şi Ionescu din
Zăicoiu, pomelnic al ctitorilor, existent şi în prezent în proscomidia bisericii, dar şi

1
Alexandru Ştefulescu , Documente slavo-române, p. 189.
2
Nicolae Stoicescu, Repertoriul localităţilor şi monumentelor feudale din Ţara
Românească, vol. II, p. 730; vezi şi Ion Brătulescu, Trei biserici de lemn din Zăicoi, în
„Arhivele Olteniei”, anul 1942.
3
Pisania bisericii din cărămidă din Zăicoi, vezi şi pomelnicul din proscomidie.
4
Dumitru Mihăilescu, Popa Dumitrache, în „Noi, zăicoienii”, nr. 7, anul III, august 2013.
91
din însemnările lui Dumitru Mihăilescu, unul din urmaşii lui. Preoteasa lui a fost
Dragomira, părinţii ei fiind necunoscuţi. Bunicul lui a fost preotul Balica din
Negovani, sat distrus de turcii lui Pasvantoglu în 1795. Câţiva supravieţuitori s-au
mutat peste deal, pe valea Ploscuţei, în apropierea bisericii de lemn, ctitorită de
călugărul Nicolae, unde şi-au cumpărat câţiva stânjeni de pământ, din hotar în hotar,
de la boierii Poenaru5. Construcţia bisericii de zid a fost un efort imens pentru
locuitorii unui sat mic şi sărac. Sufletul acestui efort a fost preotul Dumitrache,
numit de enoriaşi părintele Mitriţă. A folosit pentru îndemn şi biciul, dar şi proprii
bani. Pentru a plăti ultimele lucrări s-a împrumutat de bani, cu camătă, în nume
propriu, pentru un an. Pentru plata datoriei a scos la vânzare şi 50 de porci, ţinuţi în
pădure la ghindă. Însoţit de finul său, Marin Dobrin, de Florea şi Cotică, au plecat
cu porcii la Sibiu, o distanţă imensă, dacă ne gândim că drumul a fost parcurs pe
jos, peste dealuri şi munţi. Efortul a fost mare, dar ghinionul şi mai mare, deoarece
printr-o întâmplare hazlie popa a pierdut toţi banii încasaţi, tot în Sibiu6. Întors
acasă, a fost nevoit să ipotecheze moşia de la Cerăt, via din Dealul Gemenii şi 35
stânjeni de la Hălăngeşti. După plata lucrărilor în 1869, s-a sfinţit biserica din
Zăicoi, dar în 1870 popa Dumitrache a murit lăsând datorii şi moşia încurcată.
Avem o descriere sugestivă a morţii lui făcută de Dumitru Mihăilescu, unul din
urmaşii lui: „popa Dumitrache trăgea să moară, înconjurat de făclii care reflectau pe
şuba şi pe barba lui albă ca zăpada o lumină dulce, dumnezeiască”. Înmormântarea
s-a făcut toamna: „În dimineaţa zilei de 27 septembrie a anului 1870 clopotul
bisericii din Zăicoiu vestea sătenilor moartea popii Dumitrache, iar el, îmbrăcat în
odăjdii, dormea somnul de veci, cu zâmbetul pe buze”7. A fost înmormântat lângă
biserica nouă, construită de el, în partea de nord. Mormântul există şi în prezent,
străjuit de o cruce masivă de piatră pusă în 1908 de soţii nepoatelor sale, Gheorghe
Mihăilescu şi Grigore Matei popa Matei.
Cu un an înainte, în 1869, fusese ales primar pentru un nou mandat. A fost
un primar cu autoritate, dur chiar, vremurile permiteau8. Primarul atunci era ca o
poliţie. Părintele Dumitrache umbla întotdeauna ţinând pe umeri un bici împletit în
şapte, cu cinci noduri, bici pe care îl folosea foarte des. Era spaima hoţilor. Fiind şi
primar, pe cine dovedea că fură îl topea cu bătaie. Cu toate acestea n-a putut dovedi
pe fiul său, Petrache, care luase darul hoţiei.
A avut doi fii: Zamfir şi Petrache. Ambii au luat numele de familie
Dumitrescu.
Zamfir s-a căsătorit la Hălăngeşti. Soţia a fost din neamul Bărbuleştilor din
Rădineşti. A trăit mult timp după el, a murit la 108 ani. Au avut casă, din vale de
biserica din Hălăngeşti, casă în care doi ani a funcţionat şcoala, 1858-1860, Zamfir
fiind învăţător. Au avut o singură fiică, căsătorită cu preotul Marin Popescu, cu
strămoşi într-o altă familie de preoţi, primul fiind atestat în timpul lui Mihai

5
Gheorghe Gherghe, Parohia Zăicoi şi neamul meu, Editura Sfera, Bârlad, 2010, p. 95.
6
Dumitru Mihăilescu, Cinste şi veşnică amintire lui popa Dumitrache, în „Noi, zăicoienii”,
nr. 7.
7
Ibidem.
8
Dumitru I. Şeclăman, Vasile I. Popescu, Noi, zăicoienii, Editura MJM, Craiova, 2005,
p.64.
92
Viteazu. Numele ei a fost Ioana şi a avut cu preotul Marin Popescu foarte mulţi
copii, 14, dar nu au trăit toţi. Într-o săptămână le-au murit trei copii cu vârste între 2
şi 6 ani. Urmaşii lor mai trăiesc şi astăzi în Hălăngeşti, împrăştiaţi prin ţară sau
lumea largă.
Petre Dumitrescu, fiul cel mic, a rămas în gospodăria părintească. A fost
preceptor şi notar. A fost un om oacheş, scund, bun vânător, bun călăreţ, dar luase
darul hoţiei. Tatăl său, popa Dumitrache, spaima hoţilor, nu a reuşit să-l
dovedească, apărat fiind de soţie, şi a murit convins că fiul său nu era hoţ. A fost
căsătorit cu Maria. Nu ştim din ce familie provenea, deşi s-a păstrat începutul foii
de zestre9. A murit tânăr, în 1872, la 24 ani, lăsând orfane două fete mici, Ioana şi
Elena. Soţia sa, Maria, s-a recăsătorit cu Marin Ionescu care va ocupa, în comună,
funcţiile de notar, primar, cântăreţ la biserică şi cu care va avea şi alţi copii.
Ioana s-a căsătorit cu Grigore Matei popa Matei, un nepot al preotului Matei, de la
începutul secolului al XIX-lea. Neamul Matei se trăgea tot din Negovani, venit în
Zăicoiu după 1795, preotul Matei fiind fiul lui Barbu, nepotul lui Udrea. Au avut
urmaşi, împrăştiaţi în lume, în fosta gospodărie a neamului trăind, în prezent,
oameni străini.
Elena s-a căsătorit cu Gheorghe Mihăilescu din Zăicoi, om de neam în
mentalul local. A fost peste treizeci de ani notar şi primar în comună, dar şi casier al
băncii rurale „Negovanul”. A fost primar şi în timpul primului război mondial şi la
1 Decembrie 1918 a participat cu alţi doi consăteni la Marea Adunare Naţională de
la Alba Iulia. Cei doi au avut mai mulţi urmaşi. Noi am depistat pe: Dumitru,
Costică, Iancu, Matei, Elisabeta, Elena.
Dumitru Mihăilescu, primul născut în 1890, a lăsat urmaşilor câteva caiete
de însemnări cu amintirile lui din timpul vieţii zăicoiene, deoarece s-a căsătorit
peste câteva dealuri, la Părăuşani. În timpul primului război mondial, ca şef al
depozitului de îmbrăcăminte, a fost încartiruit la Muntenii de Jos, la 4 km de Vaslui.
Nu a avut copii şi a înfiat una din fiicele fratelui său Iancu, pe Lucica.
Iancu Mihăilescu a urmat o şcoală de meserii la Craiova şi a practicat
tâmplăria. A locuit în satul Hălăngeşti din aceeaşi comună, într-o casă ridicată de
tatăl său, primarul Gheorghe Mihăilescu. A avut cinci fiice, una din ele fiind înfiată
de fratele său, Dumitru Mihăilescu.
Costică Mihăilescu, după însemnările fratelui său, pare să fi fost cel mai
capabil. A studiat gimnaziul la Craiova, dar războiul i-a curmat viitorul. În prima
parte a războiului a făcut parte dintr-o unitate sedentară, încartiruită la Vaslui, unde
s-a întâlnit cu fraţii săi, Dumitru şi Iancu, acesta evacuat cu şcoala. În primăvara
anului 1917 s-a cerut voluntar pe front şi în iulie a căzut la Oituz şi înmormântat în
cimitirul bisericii Caşin cu gradul de sublocotenent. Tânăr şi ordonat, reuşise să lase
economii la bancă şi bonuri de tezaur. Lângă biserica nouă din Zăicoi, părinţii i-au
pus o cruce, de pe care până cu 5-6 ani în urmă a privit oamenii satului de pe o
fotografie.
Elena a fost căsătorită cu Iorgu Roşca, gospodar al satului, chiabur în primii
ani ai comunismului. Cei doi au avut trei copii: Lucica, căsătorită Tâmplaru,

9
Gheorghe Gherghe, Documente zăicoiene, în „Noi, zăicoienii”, nr. 5, 6.
93
Eugenia – căsătorită în Italia, Vasile – profesor de educaţie fizică la Ploieşti. Şi ei ca
şi alţi urmaşi ai preotului Dumitrache au avut copii.
Matei, fiul cel mai mic, a locuit în comună, a fost toată viaţa controlor
fiscal. Căsătorit cu „moaşa plăsii” a avut două fete. Una din ele, Lucica, căsătorită
Tănăsoiu, locuieşte şi în prezent în casa părinţilor.
Alţi urmaşi ai preotului Dumitrache sunt împrăştiaţi în ţară, dar şi în lumea
largă, greu de depistat.

94
 Morminte lângă zidul de nord al bisericii noi: Elena Mateescu, Costică
Mihăilescu mort la Oituz în 1917, popa Dumitrache şi în dreapta mormântul
preotului Ştefan Ionescu Zăicoianu.

Biserica nouă din Zăicoi

95
96
 PRIMELE BANCNOTE ROMÂNEȘTI

Marian BOLUM

Primele bancnote au fost realizate în China. În America de Nord, banii de

hârtie au apărut la sfârşitul secolului al XVII-lea, pentru ca apoi emisiuni
importante să fie realizate în timpul războiului de independenţă şi în timpul
războiului de secesiune. În Europa, au apărut pentru prima dată în Franţa, din
iniţiativa aventurierului John Law, în 1716. În timpul revoluţiei franceze au
cunoscut o largă răspândire, fiind garantate cu pământurile bisericii catolice
statului revoluţionar. În Rusia, primele emisiuni au apărut în 1769 şi au avut ca scop
îmbunătăţirea situaţiei financiare din timpul Ecaterinei a II-a.
Cauza principală a apariției primelor emisiuni de bancnote a fost lipsa
resurselor financiare ale statelor, iar consecinţele au fost peste tot aceleaşi:
dezorganizarea circulaţiei monetare şi deprecierea lor rapidă datorită cantităţilor
mari aruncate pe piaţă (chiar dacă iniţial erau garantate cu o serie de bunuri
imobiliare ale statului, bunuri care urmau să fie vândute ulterior în vederea
retragerii bancnotelor de pe piaţă).
În Principate, primele emisiuni de bani de hârtie au fost introduse în timpul
ocupaţiei ruse din 1828-1834, când au apărut asignatele ruseşti, şi în timpul
ocupaţiei austriece din 1854-1856, când au circulat bilete ale Băncii din Viena1.
Prima încercare de realizare a unei emisiuni de bilete de bancă, cu valoare
de 10 ducaţi sau galbeni împărăteşti, a fost iniţiată de Comitetul revoluţionar român
în anul 1853. În condiţiile izbucnirii războiului ruso-turc, revoluţionarii români
aflaţi în străinătate au încercat să strângă fonduri prin lansarea unui împrumut, care
să permită implicarea românilor în război, în vederea continuării luptei pentru
independenţă.

10 ducaţi. Anul emisiunii 1853. Dimensiune 180/100 mm2.

1
D.D. Ionescu, Sistemul monetar român şi criza etalonului aur, Bucureşti,1936, p. 98.
2
George Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin Oprescu, Monede şi bancnote româneşti,
97
 Biletul prezintă în mijloc, în partea de sus, vulturul Ţării Româneşti cu
cruce în cioc, având în gheare un mănunchi de fulgere, iar jos, la mijloc, pentru a
sublinia descendenţa latină, este înfăţişată lupoaica cu Romulus şi Remus. În colţul
din stânga jos, este prezentat un coif aşezat peste doua săbii încrucişate, iar
deasupra, într-un cerc, se vede o figură feminină ce simbolizează România şi
legenda circulară: ROMÂNIA UNA SINGURĂ ŞI NEDESPĂRŢITĂ. În colţul din
dreapta, este prezentată o ţeavă de tun cu trei ghiulele şi două instrumente de
artilerie, iar deasupra, într-un cerc, pe patru rânduri, textul: COMITETUL
/NAŢIONAL /REVOLUŢIONAR/ ROMAN. Prezenţa armelor şi a accesoriilor
specifice sugerează că împrumutul se face în vederea unei acţiuni militare. Laturile
sunt împodobite cu ornamente vegetale în spirale. În câmp, pe 12 rânduri, este
următorul text: Dreptate / Frăţie A1 Împrumutare / NAŢIONALĂ ROMÂNĂ /
Destinaţia speţială şi unică a aceştii împrumudări este independenţa şi libertatea
României / Dece Ducaţi 10 / galbeni împărăteşti / ……….1853 / PENTRU
COMITET/ (ss) D.Brătianu (ss) Ştefan Golescu / (ss) C.A. Rosetti / O circulară
particulară face cunoscut basele şi toate condiţiile împrumutării3.
Aceste bilete, numite „bilete de împrumutare”, nu au circulat, fiind
cunoscute doar din literatura de specialitate, ceea ce înseamnă că împrumutul a
rămas doar în stadiu de proiect.
O nouă încercare de punere în circulaţie a unor bilete de bancă a fost iniţiată
de Banca Moldovei în 1856, când au fost realizate machetele unor bancnote în
valoare de 100 lei / 100 piaştri4 şi 100 lei / 3 ducaţi5. Această bancă, înfiinţată la Iaşi
cu un capital de 10 milioane taleri Prusia, împărţiţi în 50.000 de acţiuni a 200 taleri
fiecare, era prima bancă din Moldova (având doar 10% capital autohton, era doar o
sucursală a băncii din Dassau), care a obţinut privilegiul de a emite bancnote
convertibile, ce urmau să aibă în proporţie de 1/3 acoperire în aur şi argint.

100 lei / 100 piastres

Editura Sport Turism, Bucureşti, 1977, p 323.

3
Ibidem.
4
C.Sion, Un bilet inedit a băncii Naţionale a Moldovei în „Buletinul Societăţii Numismatice
Române”, anul XVI, nr. 40, octombrie–decembrie 1921, Bucureşti,1922, p. 97-99.
5
Ibidem.

98
 100 lei/3 ducaţi.
Anul emisiunii 1856. Dimensiune 150/100 mm6.

Biletul de 100 lei / 100 piastres, datat 1 septembrie 1856, are în partea de
sus, la mijloc, stema Moldovei flancată în ambele părţi de valoarea nominală „100
lei”. În colţurile de sus, în panouri dreptunghiulare, stilizate, încadrate în ghirlande,
este imprimată valoarea „100”. În câmp, întâlnim titlul BILET DE BANCĂ.
Dedesubt, în stânga, există un text în limba română UNA SUTĂ LEI /la cursul
visteriei / se vor plăti înfăţişetorului /la a lui cerere pe biletul acesta /de către
cassa Băncii d’aici/ Jassi, 1 septembrie 1856. Acelaşi text, doar cu valoarea
modificată (cent piastres), îl întâlnim în dreapta, în limba franceză. Dedesubt,
urmează Direcţiunea Generala a Băncii Moldovei, iar în partea de jos, în stânga, în
cartuş, prescripţiile privitoare la falsificatori: Or cine contraface bilete de bancă, le
falsifică sau le pune în circulaţie, cunoscându-se de fiece se va pedepsi ca
falsificatorii după legile ţării. Acelaşi text apare şi în dreapta, în limba franceză.
Textul românesc este scris cu litere chirilice şi latine7.
Biletul de 100 lei / 3 ducaţi, nedatat, prezintă în câmp o alegorie
reprezentându-l pe Danubius la baza unei stânci, cu mâna dreaptă pe un vas din care
curge apă, iar în mâna stângă având o lopată pe care scrie Donau. În jurul lui se află
un grup ce simbolizează agricultura, păstoritul, apicultura, cultura tutunului şi
pescuitul. În mijlocul stâncii se află un medalion rotund ce are în centru stema
Moldovei, iar circular, cu litere albe, înscrisul Banka Naţională a Moldovei. În
vârful stâncii este prezent îngerul păcii, înaripat, cu o ramură de măslin în mâna
dreaptă. Lateral, în dreapta şi în stânga, se află imprimată cu litere cursive de
culoare roşie valoarea biletului: Trois ducats. Pe marginea de jos se află numele

6
George Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin Oprescu, op.cit., p. 323-324.
7
Ibidem.
99
atelierului unde a fost realizat biletul LEIPZIG GIESLOKE & DEVDIENT
TYP.INST, însă această inscripţie este anulată printr-o linie trasă cu cerneală8.
Datorită fondurilor limitate (banca nu a dispus de capitalul prevăzut în legea
de înfiinţare) şi a unor afaceri speculative extravagante, banca va intra în încetare de
plăţi în ianuarie 1858 şi în stare de faliment în iunie 18589, astfel că biletele nu au
mai fost puse în circulaţie.
Primele bilete de bancă din Principate au rămas la stadiu de proiect datorită
situației economice și politice specifice celor două țări românești. Inițiativa
realizării unor bilete de bancă va fi reluată în 1866, după aducerea pe tronul
României a domnitorului/regelui Carol I (1866-1914).
În mai 1866, este elaborat un proiect de lege, de către ministrul de finanţe I.
C. Brătianu, pentru realizarea unei emisiuni de hârtie-monedă, în vederea
echilibrării finanţelor statului, în condiţiile în care România trecea printr-o puternică
criză. Proiectul prevedea autorizarea guvernului să emită „bilete de tezaur la curs
forţat” în sumă de 12.000.000 franci sau 32.400.000 lei. Biletele erau garantate cu o
parte din domeniile statului, statul angajându-se să vândă domeniile care garantau
emisiunea şi să primească biletele cu o primă de 10%, retragerea urmând să se facă
în cel mult şase ani de la adoptarea legii10. Motivul real al acestei emisiuni era însă
acoperirea necesităţilor armatei, care era mobilizată pentru a preveni un atac al
trupelor turceşti, în condiţiile în care puterea suzerană nu era mulţumită de alegerea
lui Carol I ca domn al României.
Pentru studierea proiectului a fost înfiinţată o comisie parlamentară, iar la
29 mai 186611 documentul a fost prezentat Adunării. Datorită criticilor virulente ale
opoziţiei, care considera că biletele vor produce grave probleme economice şi
financiare, proiectul este retras, iar I. C. Brătianu demisionează din guvern.
În condiţiile izbucnirii unei noi crize in Balcani, ideea realizării unei
emisiuni de hârtie-monedă, sub forma biletelor ipotecare, revine în actualitate,
deoarece implicarea României în conflict era previzibilă, iar acest fapt însemna
cheltuieli financiare importante ce nu puteau fi asigurate din resursele curente
(colectarea taxelor şi a impozitelor era redusă, sub 50%), nici dintr-un împrumut
intern (deficitele bugetare mari şi criza internă determină chiar suspendarea
temporară a plăţii pensiilor şi salariilor) şi nici dintr-un împrumut extern (datorită
rezervelor pe care le manifesta capitalul bancar european pentru această zonă).
Legea pentru emiterea biletelor ipotecare, prezentată de ministrul finanţelor
Vasile Boerescu şi susţinută de prim-ministrul Ion C. Brătianu, a fost votată de
Senat la 4 iunie, iar de Adunarea Deputaţilor la 7 iunie, a fost promulgată la 10
iunie şi a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 132 din 12 iunie 1877, sub numele
de Legea pentru emisiunea de bilete ipotecare în sumă de 30 milioane lei12. Această

8
C.Sion, op.cit., p. 97-99.
9
Costin C. Kiriţescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol. I, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 272.
10
I.Bănaru, Un document numismatic în Buletinul Societăţii Numismatice Române, anul
XVI, nr. 40, octombrie–decembrie 1921, Bucureşti,1922, p.119-120.
11
Ibidem.
12
V.N. Popp, Primele bilete de bancă emise în România. Bilete ipotecare în Colecţionarul
100
lege era asemănătoare cu proiectul din 1866 şi era o completare a Legii pentru
înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monedelor naţionale13 din
1867, lege ce nu făcea precizări cu privire la emisiunile de bancnote.
Legea14 autoriza Ministerul de Finanţe să emită bilete ipotecare, în aceleaşi
condiţii ca şi biletele de bancă, cu valori de 5, 10, 20, 50, 100, şi 500 lei. Biletele
erau garantate până la retragerea din circulaţie printr-o ipotecă asupra unor domenii
ale statului în valoare de 60.000.000 lei. Ele aveau gravate semnăturile ministrului
de Finanţe şi a doi membri din Consiliul special constituit cu această ocazie, iar la
punerea în circulaţie a biletelor se adăuga şi semnătura casierului central. Statul
acorda deţinătorilor o primă de 10 % şi urma să le retragă treptat, în termen de
maximum şase ani, după punerea în vânzare a domeniilor ipotecate. Din motive de
siguranţă se preciza că nu va mai putea fi făcută o nouă emisiune până nu se retrag
toate biletele, iar cei care vor emite o sumă mai mare decât suma prevăzută de lege
şi falsificatorii vor fi pedepsiţi conform Codului penal.
Deşi valoarea emisiunii s-a fixat la 30.000.000 lei, s-au emis bilete în
valoare de 26.260.000 lei (costul emisiunii a fost de 285.215 lei), deoarece la
inventarierea moşiilor statului negrevate de ipoteci s-a constatat că suma acestora
este de 52.512.037,37 lei 15 (legea prevedea că emisiunea va fi garantată cu moşii în
valoare de două ori mai mare).
Biletele ipotecare, lucrate de G. Duval, A. Bramtot şi P. Dujardin, au fost
tipărite la Paris, în atelierele Băncii Franţei, delegaţi ai României însărcinaţi cu
supravegherea acestei activităţi fiind Emil Costinescu şi Eugeniu Carada.
Controlul emisiunii și operațiunile specifice erau realizate de către un
Comitet al biletelor ipotecare format din șase membri.

Român, nr 8, decembrie 2006, articol preluat din Buletinul Societăţii Numismatice Române,
anul XVII, nr. 41-42, ianuarie-iunie 1922.
13
Erwin Schäffer, Bogdan Stambuliu, România proiecte, probe monetare, și catalogul
monedelor emise, vol I, Galeria numismatică, București, 2009, p. 317.
14
C. Kiriţescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol. I, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1997, p. 227.
15
Costin C. Kiriţescu, op.cit., p. 288.
101
 5 lei 187716

Dimensiuni: 152 x 86 mm. Hârtie albă. Filigran: „Traian” în medalionul din

stânga, în profil spre dreapta, culoare mai închisă decât hârtia17.
Avers: Culoare albastru-deschis, desen clasic. Chenar din fire drepte
întrerupt în colțurile de pe latura superioară valorii de „5” pozționată oblic, radial
spre centru. În centru, sus, sunt tipărite inscripţia BILET HYPOTECAR, numărul
de control, valoarea nominală CINCI LEI, Casier Cal al Tezaurului şi un spaţiu
destinat semnăturii autorizate. În partea de jos se află un postament cu stema „cap
de bour” și data emisiunii, 12 JUNIU 1877. În stânga postamentului, sprijinindu-se
pe un soclu, este prezentată o țărancă cu simbolurile agriculturii, având în stânga un
copil ce cântă la fluier, în timp ce în plan secund, alături de coarnele unui plug, sunt
doi copii ce poartă coșuri cu fructe. În dreapta postamentului este prezentată o
țărancă, sprijinită de același soclu, ce poartă simbolurile activităților casnice, iar în
plan secund sunt doi copii cu simbolurile industriei și comerțului. În stânga şi în
dreapta este imprimat câte un medalioan alb cu o ramă ornamentală, ce are un
desen clasic și inscripția ROMANIA, în partea superioară, repetată pe fiecare
medalion de două ori. Pe medalionul din stânga este imprimată în filigran efigia
împăratului Traian, laureat spre dreapta. Pe medalionul din dreapta sunt imprimate
trei semnături şi funcţiile celor care semnează: MINISTRU DE FINANCIE (I.
Câmpineanu) şi MEMBRII AI COMITETULUI BILETELOR HYPOTECARE (D.
Sturdza și C. Athanasiu). Seria şi numărul sunt de culoare neagră şi sunt dispuse în
diagonală.
Revers: Culoare albastru-deschis, desen arabescuri. Chenar din fire drepte
întrerupte în colțuri de desene clasice. În partea centrală, sus, este tipărit un
medalion cu valoarea „5”. În centru este imprimat textul penalităţilor, pe opt
rânduri: FALSIFICATORII ACESTOR BILETE CUM ŞI TOŢI ACEIA CARI

16
http://georgeh-colectii.blogspot.ro/2010/06/bilete-ipotecare-1877.html
17
George Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin Oprescu, op. cit., p. 325.
102
VOR FI CONTRIBUIT LA EMITEREA UNEI SUME MAI MARI DE BILETE
DE CĂT CELE PREVĂZUTE PRIN LEGEA DE FACIA SE VOR PEDEPSI
COFORM ART.112 ŞI URMĂTORII DIN CODICILE PENAL. Sub textul
penalităților se află stema ţării. În stânga şi în dreapta sunt prezente două
medalioane rotunde dispuse simetric, iar sub ele titulatura statului, ROMANIA.
Medalionul din stânga este alb, iar medalionul din dreapta conține efigia
împăratului Traian laureat spre stânga, în filigran.
În afara chenarului, pe ambele feţe, sunt prezentaţi, în stânga jos,
desenatorii, A. BRAMTOT et G. DUVAL fec., iar în dreapta gravorul, P.
DUJARDIN sc.
Biletul ipotecar de 5 lei a fost tipărit în 431.156 de exemplare cu o valoare
totală 2.155.780 de lei18.

18
Ibidem, p. 324.
103
 10 lei 1877

Dimensiuni: 152 x 107 mm. Hârtie albă. Filigran: „Traian” în medalionul

din stânga în profil spre dreapta, culoare mai închisă decât hârtia19.
Avers: Culoare albastru-deschis, desen clasic combinat cu arabescuri.
Chenar din fire drepte întrerupt pe latura de sus de doua medalioane rotunde,
ornamentale, în care este înscrisă valoarea „10”. În centru, sus, este imprimată o
acvilă în zbor spre dreapta, cu o cruce în cioc. Dedesubt inscripţia BILET
HYPOTECAR, numărul de control, valoarea nominală DECE LEI, Casier Cal al
Tezaurului şi un spaţiu destinat semnăturii autorizate. În partea de jos se află un
postament cu stema „cap de bour” și data emisiunii, 12 JUNIU 1877. În stânga și în
dreapta postamentului sunt prezentate două femei sprijinite de soclu şi copii, în plan
secund. Această alegorie reprezintă agricultura, industria, comerţul şi activităţile
gospodăreşti. În stânga şi în dreapta, sub cele două medalioane rotunde în care era
înscrisă valoarea „10” este imprimat câte un medalioan alb cu o ramă ornamentală
ce are un desen clasic. Pe medalionul din partea stângă este imprimată efigia în
filigran a împăratului Traian laureat spre dreapta. Pe medalionul din partea dreaptă
sunt imprimate trei semnături şi funcţiile celor care semnează: MINISTRU DE
FINANCIE şi MEMBRII AI COMITETULUI BILETELOR HYPOTECARE. Seria
şi numărul sunt de culoare neagră şi sunt dispuse în diagonală.
Revers: Culoare albastru-deschis, desen arabescuri. Chenar din fire drepte
întrerupte în colțuri de desene clasice. În partea centrală, sus, este tipărit un cap de
bour sub care avem un medalion cu valoarea „10”. În centru este imprimat textul
penalităţilor, pe opt rânduri: FALSIFICATORII ACESTOR BILETE CUM ŞI
TOŢI ACEIA CARI VOR FI CONTRIBUIT LA EMITEREA UNEI SUME MAI
MARI DE BILETE DE CĂT CELE PREVĂZUTE PRIN LEGEA DE FACIA SE
VOR PEDEPSI COFORM ART.112 ŞI URMĂTORII DIN CODICILE PENAL.
Sub textul penalităților se afla stema ţării. În stânga şi în dreapta este
imprimată valoarea nominală DECE LEI. Central sunt realizate două medalioane

19
Ibidem, p. 326.
104
rotunde dispuse simetric, iar sub ele titulatura statului, ROMANIA. Medalionul din
stânga este alb iar medalionul din dreapta conține efigia împăratului Traian laureat
spre stânga, în filigran.
În afara chenarului, pe ambele feţe, sunt prezentaţi, în stânga jos
desenatorii, A. BRAMTOT et G. DUVAL fec., iar în dreapta gravorul, P.
DUJARDIN sc.
Biletul ipotecar de 10 lei a fost tipărit în 614.350 de exemplare cu o valoare
totală de 6.144.500 de lei20.

20 lei 187721
Dimensiuni: 180 x 107 mm. Hârtie albă. Filigran: „Traian” în medalionul
din dreapta în profil spre stânga, culoare mai deschisă decât hârtia22.

20
Ibidem, p. 324.
21
http://www.banknote.ws/COLLECTION/countries/EUR/ROM/ROM0003.htm
22
George Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin Oprescu, op. cit., p. 326.
105
 Avers: Culoare albastru-deschis, desen clasic. În centru, sus, este imprimată
inscripţia BILET HYPOTECAR, data emisiunii, 12 JUNIU 1877 și valoarea
nominală DOUE-DECI LEI. În centru, sunt imprimate trei semnături şi funcţiile
celor care semnează, MINISTRU DE FINANCIE şi MEMBRII AI COMITE-
TULUI BILETELOR HYPOTECARE apoi Casier Cal al Tezaurului şi un spaţiu
destinat semnăturii autorizate. În partea de jos este prezentat podul lui Traian de la
Drobeta. În partea stângă, pe un postament cu inscripţia ROMANIA este prezentată
o alegorie, simbolizând unirea Daciei (o femeie ce poartă o ramură de palmier) cu
Roma (un soldat roman), sub privirile lui Traian. Într-un plan secundar este
imprimat un trofeu al biruinței. În partea dreaptă este prezentat un medalion
(susținut de aripile unei acvile) alb, rotund, cu efigia împăratului Traian în filigran,
ce are deasupra, într-un panou ornamentat, valoarea „20”, iar dedesubt, într-un scut
oval, stema ţării înconjurată de drapele, arme şi unelte. Seria şi numărul sunt de
culoare neagră fiind dispuse în diagonală.
Revers: Culoare albastru-deschis, desen clasic. Chenar șpalier cu viță de
vie. În centru, sus este imprimat un medalion cu iniţiala „R” iar suspendate de
ornamentele chenarului, alte două medalioane cu valoarea „20”. În centru este
imprimat un altar așezat pe un postament, având deasupra un vas cu flori şi pe
fronton, într-un cartuș oval, valoarea „20”. Pe corpul altarului este amplasat un
panou cu textul penalităţilor dispus pe nouă rânduri: FALSIFICATORII ACESTOR
BILETE CUM ŞI TOŢI ACEIA CARI VOR FI CONTRIBUIT LA EMITEREA
UNEI SUME MAI MARI DE BILETE DE CĂT CELE PREVĂZUTE PRIN
LEGEA DE FACIA SE VOR PEDEPSI COFORM ART. 112 ŞI URMĂTORII
DIN CODICILE PENAL. Altarul este flancat de flori, frunze de lauri, viţă de vie şi
fructe. În partea stângă este imprimat un medalion rotund, alb, cu efigia împăratului
Traian în filigran iar în partea dreaptă două ţărănci cu sape pe umeri. În colţurile de
jos, în cartușe ornamentale, este prezentată stema ţării în poziţie oblică spre centru.
În afara chenarului, pe ambele feţe, sunt prezentaţi, în stânga jos,
desenatorii A. BRAMTOT et G. DUVAL fec. iar în dreapta gravorul P.
DUJARDIN sc.
Biletul ipotecar de 20 de lei a fost tipărit în 153.946 de exemplare cu o
valoare totală de 3.078.920 de lei23.

23
Ibidem, p. 324.
106
 50 lei 187724

Dimensiuni: 184 x 126 mm. Hârtie albă. Filigran: „Traian” în medalionul

din dreapta în profil spre stânga, culoare mai deschisă decât hârtia25.
Avers: Culoare albastru-deschis, desen clasic. În centru, sus, o acvilă în
zbor spre dreapta, cu o cruce în cioc și având în gheare o eșarfă cu data emisiunii,
1877 12 JUNIU. Dedesubt se află textul BILET HYPOTECAR, numărul de control
și valoarea nominală CINCI-DECI LEI. În centru, sunt imprimate trei semnături şi
funcţiile celor care semnează, MINISTRU DE FINANCIE şi MEMBRII AI
COMITETULUI BILETELOR HYPOTECARE apoi Casier Cal al Tezaurului şi un

24
http://harapinalba.go.ro/filehires/br_01.jpg
http://www.bancnoteleromanesti.go.ro/
25
George Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin Oprescu, op. cit., p. 327.
107
spaţiu destinat semnăturii autorizate. În partea de jos este prezentat podul lui Traian
de la Drobeta. În partea stângă, pe un postament cu inscripţia ROMANIA este
prezentată o alegorie, simbolizând unirea Daciei (o femeie ce poartă o ramură de
palmier) cu Roma (un soldat roman), sub privirile lui Traian. Într-un plan secundar
este imprimat un trofeu al biruinței ce are în partea superioară efigia zeului Marte și
o cunună de lauri. În partea dreaptă este prezentat un medalion (susținut de aripile
unei acvile) alb, rotund, cu efigia împăratului Traian în filigran, ce are deasupra un
medalion ornamentat cu valoarea „50”, iar dedesubt, într-un scut oval, stema ţării
înconjurată de drapele, arme şi unelte. Seria şi numărul sunt de culoare neagră fiind
dispuse în diagonală.
Revers: Culoare albastru-deschis, desen clasic. Chenar șpalier cu viță de
vie. În centru, sus, un cartuș cu inscripția ROMANIA iar în stânga și în dreapta
două medalioane cu valoarea „50”. În centru este imprimat un altar așezat pe un
postament, având deasupra un vas cu flori şi pe fronton, într-un cartuș oval,
valoarea „50”. Pe corpul altarului este amplasat un panou cu textul penalităţilor
dispus pe nouă rânduri: FALSIFICATORII ACESTOR BILETE CUM ŞI TOŢI
ACEIA CARI VOR FI CONTRIBUIT LA EMITEREA UNEI SUME MAI MARI
DE BILETE DE CĂT CELE PREVĂZUTE PRIN LEGEA DE FACIA SE VOR
PEDEPSI COFORM ART. 112 ŞI URMĂTORII DIN CODICILE PENAL. Altarul
este flancat de flori, frunze de lauri, viţă de vie şi fructe. În partea stângă este
imprimat un medalion rotund, alb, cu efigia împăratului Traian în filigran iar în
partea dreaptă două ţărănci cu sape pe umeri. În colţurile de jos, în cartușe
ornamentale, este prezentată stema ţării în poziţie oblică spre centru.
În afara chenarului, pe ambele feţe, sunt prezentaţi, în stânga jos,
desenatorii A. BRAMTOT et G. DUVAL fec. iar în dreapta gravorul P.
DUJARDIN sc.
Biletul ipotecar de 50 de lei a fost tipărit în 70.538 de exemplare cu o
valoare totală de 3.526.900 de lei26.

26
Ibidem, p. 324..
108
 100 lei 187727
Dimensiuni: 160 x 140 mm. Filigran: „Traian” în medalionul din dreapta în
profil spre stânga, culoare mai închisă decât hârtia și „zeița Roma” în medalionul
din stânga în profil spre dreaptă, culoare mai deschisă decât hârtia28.
Avers: Desen clasic de culoare albastru-deschis, roz și maro. Chenar din
fire drepte. Deasupra inscripția BILET HYPOTECAR iar dedesubt: data emisiunii,
valoarea nominală, UNA SUTA LEI și numărul de control. În centru o femeie ce
personifică România înconjurată de mai mulți copii ce reprezintă abundența,
comerțul, cultură și arta. Personajul central este așezat pe un postament pe care este
înscris, central, ROMANIA. Compoziția centrală este flancată, lateral, de funcțiile
(MINISTRU DE FINANCIE, MEMBRII AI COMITETULUI BILETELOR
HYPOTECARE și Casier Cal al Tezaurului) și semnăturile autorizate. Deasupra, în
stânga și în dreapta, sunt tipărite două medalioane rotunde ce prezintă valoarea
„100” iar dedesubt câte un cartuș cu inscripția ROMANIA și alte două medalioane,
rotunde, albe ce prezintă în filigran efigia împăratului Traian și efigia zeiței Roma.
Pe diagonală, de culoare neagră, sunt inscripţionate seria și numărul. În afara
chenarului, în stânga jos, se află numele desenatorilor, A. BRAMTOT et G.
DUVAL fec. iar în dreapta numele gravorului P. DUJARDIN sc.
Revers: Desen clasic de culoare albastru-deschis, roz și maro. Chenar din
fire drepte întrerupt în părțile laterale de desenele stilizate ce înconjoară
medalioanele cu filigran și în colțuri de rozete. Central, este amplasat un medalion
ce are în partea superioară o acvilă cruciată cu aripile întinse. Acvila are în gheare
stema României. În centrul medalionului se află textul penalităților, pe nouă
rânduri: FALSIFICATORII ACESTOR BILETE, CUM SI TOTI ACEIA CARI
VOR FI CONTRIBUIT LA EMITEREA UNEI SUME MAI MARE DE BILETE
DE CAT CELE PREVEDUTE PRIN LEGEA DE FACIA SE VOR PEDEPSI
CONFORMU ART.112 SI URMATORII DIN CODICELE PENAL. În jurul
medalionului cu textul penalităților este prezentată o alegorie compusă din doi

27
http://www.allnumis.ro/bancnota/romania/100-lei-1877-12-iunie-specimen-279
28
George Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin Oprescu, op. cit., p. 328.
109
bărbați, două femei și un copil ce reprezintă: industria, agricultura și activitățile
casnice. În partea inferioară a medalionului este scris, circular, cu litere stilizate,
ROMANIA. Compoziția centrală este flancată, sus, în stânga și în dreapta, de
valoarea nominală, UNA SUTA LEI iar jos, de câte un medalion rotund, alb,
înconjurat de ornamente clasice, ce conține în filigran efigia împăratului Traian,
respectiv a zeiței Roma. Sub cele două medalioane este imprimat câte un cartuș
oval în care este înscrisă valoarea „100”. În afara chenarului, în stânga jos, numele
desenatorilor, A. BRAMTOT et G. DUVAL fec. iar în dreapta numele gravorului P.
DUJARDIN sc.
Biletul ipotecar de 100 lei a fost tipărit în 46.024 de exemplare în valoare de
4.602.400 de lei 29.

500 lei 187730

29
Ibidem, p. 324.
30
http://www.bancnote-monede.ro/5-10-20-50-100-500-lei-12-iunie-1877-1880/
110
 Dimensiuni: 210 x 140 mm. Hârtie albă. Filigran: „Traian” în medalionul
din dreapta în profil spre stânga, culoare mai deschisă decât hârtia iar „zeița Roma”
în medalionul din stânga în profil spre dreaptă, culoare mai deschisă decât hârtia31.
Avers: Culoare albastru-deschis, desen clasic. Deasupra un panou cu
inscripția BILET HYPOTECAR și data emisiunii, 12 JUNIU 1977. În stânga și în
dreapta panoului sunt amplasate două figuri alegorice. În centru sunt imprimate:
valoarea nominală CINCI SUTE LEI, numărul de control, trei semnături şi funcţiile
celor care semnează, MINISTRU DE FINANCIE şi MEMBRII AI COMITE-
TULUI BILETELOR HYPOTECARE și Casier Cal al Tezaurului. În stânga și în
dreapta acestor înscrisuri câte un medalion rotund, alb, cu filigran. În partea de jos
este imprimată, într-un scut oval, stema țării iar dedesubt o eșarfă cu inscripția
ROMANIA. În stânga și în dreapta valoarea nominală „500” și câte o firidă cu
figuri alegorice. În partea stângă, deasupra, este figurată o țărancă în picioare ce ține
în mâini ustensile de tors iar dedesubt, pe un postament pe corpul căruia este
înscrisă valoarea „500”, este așezată o țărancă ce toarce și un copil cu un fluier în
mână. În partea dreaptă, deasupra, sunt prezentate două țăranci în picioare, una
având sub brațul drept un snop de grâu iar cealaltă pe umărul drept un coș cu fructe
şi dedesubt, pe un postament, pe corpul căruia este înscrisă valoarea „500”, este
așezată o țărancă ce ține un copil în brațe iar în spatele ei un copil, în picioare ce are
o sapă pe umărul stâng. Pe diagonală, de culoare neagră, se află seria și numărul. În
afara chenarului, în stânga jos, numele desenatorilor, A. BRAMTOT et G. DUVAL
fec. iar în dreapta numele gravorului P. DUJARDIN sc.
Revers: Culoare albastru-deschis, desen clasic. Câmpul conține, în rânduri
ondulate, inscripția LEGEA PEDEPSEȘTE PE FALSIFICATORI. Ansamblu
arhitectonic susținut de două cariatide, în stânga, Iustitia zeița securității iar în
dreapta Fortuna, zeița abundenței. Pe rama de sus este prezentat un cartuș cu
titulatura statului, ROMANIA. Aceeași ramă este decorată, în stânga cu un cap de
leu, iar în dreapta cu un cap de taur. În interiorul ansamblului, sus, un panou cu
textul penalităților, pe trei rânduri: FALSIFICATORII ACESTOR BILETE, CUM
SI TOTI ACEIA CARI VOR FI CONTRIBUIT LA EMITEREA UNEI SUME
MAI MARE DE BILETE DE CAT CELE PREVEDUTE PRIN LEGEA DE
FACIA SE VOR PEDEPSI CONFORMU ART.112 SI URMATORII DIN
CODICELE PENAL. Dedesubt, pe un piedestal pe care este figurat un caduceu,
bustul alegoric al Romei. În stânga și în dreapta bustului câte un medalion rotund,
alb, cu filigran. Sub ansamblul arhitectonic pe un podium, despărțit în două de
piedestalul bustului alegoric, două reprezentări ale latinității, Lupoaica cu Romulus
și Remus și în colțuri, sub cele două cariatide, în două cartușe, valoarea „500”. În
afara chenarului, în stânga jos, numele desenatorilor, A. BRAMTOT et G. DUVAL
fec. iar în dreapta numele gravorului P. DUJARDIN sc.
Biletul ipotecar de 500 lei a fost tipărit în 13.505 de exemplare în valoare de
6.752.500 de lei32.
Biletele ipotecare nu au fost folosite la finanţarea războiului de
independentă, deoarece trecerea armatelor ruse pe teritoriul României (conform

31
George Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin Oprescu, op cit, p. 328.
32
Ibidem, p. 324.
111
convenţiei din aprilie 1877, Rusia îşi plătea cheltuielile de aprovizionare) determină
o înviorare a economiei şi o sporire a veniturilor statului care încasează într-o
proporţie mai mare impozitele sau obţine venituri mai mari din unele servicii
publice (poştă, telegraf, taxe vamale, căi ferate, monopolul sării ş.a.) . Această
situație determină apariția unui excedent bugetar. În aceste condiţii biletele vor fi
puse în circulaţie după data de 10 mai 1878, până în octombrie 1879, iar resursele
rezultate vor fi folosite la acoperirea altor nevoi ale statului: construirea liniei ferate
Buzău–Marăşeşti (9.000.000 lei), achiziţionare de armament (2.586.081 lei) sau
acoperirea cheltuielilor curente în anii 1879 şi 1880 (14.673.919 lei)33 .
Deşi au avut caracteristicile banilor de hârtie, biletele ipotecare nu s-au
depreciat şi nici nu au creat fluctuaţii de curs deoarece: valoarea emisiunii anunţate
a fost respectată, au fost utilizate în alte scopuri decât finanţarea războiului, o parte
din ele au înlocuit circulaţia monedelor de aur ce au fost tezaurizate şi a rublelor
retrase, cupiurile de valori mici au circulat împreună cu moneda de cinci lei de
argint astfel că au suplinit nevoia de noi semne monetare, unii deţinători le-au
tezaurizat, considerându-le titluri de împrumut, iar alţii au fost atraşi de prima de
10% oferită astfel că valoarea biletelor care au circulat era relativ mică, deşi
valoarea totală a emisiunii era relativ mare, timpul cât au fost în circulaţie a fost
relativ scurt34.
Retragerea biletelor ipotecare a fost prevăzută în articolul VIII al legii din
12/27 iunie 1877. Conform acestui articolul, vânzarea moşiilor statului ipotecate în
acest scop trebuia să înceapă în 1879 iar ultimul termen de retragere din circulaţie
trebuia să fie 1883, la şase ani de la promulgarea legii însă la presiunile marilor
proprietari, care nu doreau scăderea preţurilor pământului, articolul VIII este
modificat, în martie 1880, astfel că vânzarea se amână, iar perioada de retragere se
prelungeşte la opt ani, justificându-se această măsură prin faptul că biletele au fost
puse în circulaţie mai târziu decât termenul prevăzut35.
Soluţionarea concretă a acestei probleme a fost stabilită prin legea de
înfiinţare a Băncii Naţionale a României din 17/29 aprilie 1880. În articolul XXX
din dispoziţiile tranzitorii se preciza că „Banca va fi obligată ca, în termen de 4 ani
cel mult, să retragă din circulaţiune biletele ipotecare emise în virtutea legii din 12
Iunie 1877, înlocuindu-le cu bilete de banca emise peste limitele fixate de articolul
XII. Biletele ipotecare, astfel retrase, se vor păstra în casele băncii şi vor fi
schimbate al pari şi fără primă în monedă, la casele Statului, proporţional cu
vânzarea proprietăţilor domeniale, care formează garanţia lor”36. Prin acest articol
Banca Națională a României se substituia creditorilor statului, preluând o creanţă
ipotecară cu scadenţă îndepărtată, practic acorda un credit ipotecar, fapt ce încălca
prevederile articolului X din aceeaşi lege.

33
http://numismatica.finantare.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=103&Item
id=112
34
Ibidem.
35
Costin C. Kiriţescu, op.cit., p. 233.
36
Legea pentru înfiinţarea unei bănci de scompt şi circulaţiune în Monitorul Oficial nr. 90
din 17/29 aprilie 1880, p. 2792.
112
 Deoarece tipărirea noilor bancnote nu se putea realiza într-un timp foarte
scurt, iar emisiunile anterioare nu acopereau necesarul de bani de pe piaţă, la
propunerea lui Eugeniu Carada, director în cadrul Băncii Naţionale a României, s-a
hotărât punerea în circulaţie a biletelor ipotecare, pe care să se aplice un supratipar.
La 9 septembrie 1880 guvernatorul Băncii Naţionale a României, Ion I.
Câmpineanu a cerut Consiliului general să aprobe preluarea biletelor ipotecare din
rezerva Ministerul de Finanţe, 283.492 bilete, cu valorile nominale de 20, 50, 100 şi
500 lei şi punerea lor în circulaţie, după aplicarea pe fiecare bilet a însemnelor
Băncii Naţionale a României şi a semnăturilor autorizate. Biletele ipotecare, în
valoare de 13.512.240 de lei, au fost predate de Ministerul de Finanțe către Banca
Naţională a României la 26 septembrie 1880 iar la 10 octombrie 1880, Comitetul
biletelor ipotecare este de acord cu transformarea lor în bilete de bancă37.
Operațiunea de aplicare a supratiparului era complicată deoarece Banca
Naţională a României nu avea nici specialiștii și nici utilaje necesare pentru această
activitate. Clişeele tip necesare pentru aplicarea supratiparului au fost realizate cu
un xilograf, câte unul pentru fiecare categorie de bilete, iar tipărirea s-a făcut prin
presare cu mâna, deoarece s-a urmărit ca însemnele Băncii Naţionale a României să
acopere în întregime vechile înscrisuri 38.

37
S. Rosentuler, S. Martin, R. Cârjan, Prima emisiune de bancnote a Băncii Naţionale a
României, Imprimăria Băncii Naţionale a României, Bucureşti, 2006, p. 25.
38
http://www.ciupercutz.ro/numismatica/bilete-hypotecare-1877-1880
113
 20 lei 1877 cu supratipar39

Pe avers, frontal, în arc de cerc inscripţia BILET HYPOTECAR şi data

emisiunii 12 Juniu 1877 sunt acoperite cu un text, de culoare neagră, pe patru
rânduri: BANCA NAŢIONALA/ A/ ROMANIEI/ 9 SEPTEMBRE 1880. În centru,
cele trei semnături şi funcţiile celor care semnează, MINISTRU DE FINANCIE şi
MEMBRII AI COMITETULUI BILETELOR HYPOTECARE, sunt anulate de
supratiparul aplicat ce cuprinde funcţiile şi semnăturile reprezentanţilor Băncii
Naționale a României, GUVERNATOR/ CASIERUL BĂNCEI / CENSORUL
DELEGAT. Semnăturile autorizate aparțin guvernatorului I. I. Câmpineanu,
casierului D. Bilcescu şi cenzorului S. Ioanide.

39
S. Rosentuler, S. Martin, R. Cârjan, op.cit., p. 22.

114
 100 lei 1877 cu supratipar40

Pe avers, frontal, în arc de cerc inscripţia BILET HYPOTECAR şi data

emisiunii 12 Juniu 1877 sunt acoperite cu un text, de culoare galbenă, pe două
rânduri: BANCA NAŢIONALA A ROMANIEI/ 9 SEPTEMBRE 1880. În centru,
cele trei semnături şi funcţiile celor care semnează, MINISTRU DE FINANCIE şi
MEMBRII AI COMITETULUI BILETELOR HYPOTECARE, sunt anulate de
supratiparul aplicat ce cuprinde funcţiile şi semnăturile reprezentanţilor Băncii
Naționale a României, GUVERNATOR/ CASIERUL BĂNCEI / CENSORUL
DELEGAT41. Semnăturile autorizate aparțin guvernatorului I. I. Câmpineanu,
casierului D. Bilcescu şi cenzorului S. Ioanide.
Biletele au fost puse în circulaţie la 28 noiembrie /10 decembrie 1880 şi au
circulat până în decembrie 1888, când statul le răscumpără de la Banca Naţională a
României.
În 1882, Banca Naţională a României retrage din circulaţie bilete ipotecare
în valoare de 24.339.000 lei (în 1885 se mai aflau în circulaţie bilete cu o valoare
totala de doar 378.315 lei), însă statul nu poate să le răscumpere, deoarece nu
vânduseră moşiile ipotecate. În aceste condiţii în 1885, anul când trebuiau retrase
toate biletele, se încheie o convenţie între Ministerul de Finanţe şi Banca Naţională
a României prin care termenul de răscumpărare a fost prelungit de la 12 iunie 1885
până la 30 iunie 1912, statul urmând să vândă în fiecare an moşii în valoare de cel
puțin 1.000.000 lei (aceste sume urmau a fi cedate băncii de emisiune care trebuia
să trimită guvernului echivalentul în bilete ipotecare anulate)42.
Guvernul conservator nu este de acord cu această măsură şi prezintă un
proiect de lege, adoptat în decembrie 1888, prin care emisiunea biletelor ipotecare

40
Ibidem , p.23.
41
http://transylvaniannumismatics.com/portal/modules/AMS/article.php?storyid=33
42
S. Rosentuler, S. Martin, R. Cârjan, op.cit., p. 27.
115
urma să fie lichidată nu prin vânzarea domeniilor statului ci printr-un împrumut de
25.898.347 lei reprezentând suma vărsată băncii pentru plata biletelor aflate în
depozit (25.741.300) şi pentru cele aflate încă în circulaţie(împrumutul va fi lansat
de statul român în anul 1889 şi va fi în valoare de 32.500.000 lei)43.
Biletele ipotecare cu supratipar au fost primele bancnote care poartă în-
semnele Băncii Naţionale a României. Primele bancnote ale Băncii Naţionale a
României au fost emise cu data de 19 ianuarie 1881, au valoarea nominală de 20
lei44 şi au fost tipărite în atelierele băncii din Bucureşti folosindu-se clişee şi hârtie
cu filigran de la Banca Franţei. Cu data de 28 februarie 1881 au fost tipărite, în
aceleaşi condiţii, bancnotele de 100 şi 1.000 lei. Desenul acestor bancnote a fost
realizat de Georges Duval, iar gravura clişeelor din cupru de Pierre Dujardin45.
Emisiunea biletelor ipotecare a fost un succes deoarece biletele au
contribuit la rezolvarea unor probleme financiare ale statul român (evitându-se
contractarea unor împrumuturi externe care de cele mai multe ori se dovedeau a fi
oneroase) şi pentru că nu au determinat devalorizarea monedei naţionale cum se
întâmpla, de regulă, după tipărirea unor astfel de însemne monetare.

43
Costin C. Kiriţescu, op.cit., p.336.
44
Ioan Dogaru, Catalogul monedelor şi bancnotelor româneşti emise în perioada 1853-
1977, Bucureşti, 1978, p. 34.
45
http://www.bnr.ro/Inceputurile--1053.aspx

116
 REPERTORIUL MILITAR AL STRĂZILOR HUŞENE DUPĂ PRIMUL
RĂZBOI MONDIAL

Costin CLIT

Prin ordinul Ministerului de Interne cu nr. 8566 / 1919, comisiunea

interimară a oraşului Huşi aprobă la 1 februarie 1919 modificarea numelor unor
străzi, marea majoritate primind numele unor eroi locali1.

Nr. Vechea denumire a străzii Noua denumire a străzii

crt.
1 Olăriei Locotenent-colonel Dumitru Neaga
2 Coţoi Căpitan Grigore Carp
3 Abageri Maior Petru Popovici
4 Baia Nouă Locotenent Octavia Hagiu
5 Dosul Sfântul Dumitru Dumitru Munteanu
6 Dosul Feredeului Băei
7 Duzilor Căpitan Petru Anastasiu
8 Grădinei Căpitan Mihai Bârgăoanu
9 Strada Nouă Locotenent Victor Petrov
10 Plopi Locotenet Gavril Theodor
11 Tătari2 Ştefan Gheorghiu Parpalea
12 Tăbăcari3 Locotenent Gheorghe Mucenic
13 Tăbăcari4 Căpitan N. Ianculescu
14 Tăbăcari5 Maior D. Popescu
15 Tăbăcari6 Tăbăcari
16 N. N. Cişman Căpitan N.N. Cişman

1
Schimbări de nume de străzi din oraşul Huşi, în „Poporul”Gazeta Partidului Naţional-
Liberal din judeţul Fălciu, Anul I, nr. 15, din 19 martie 1919, p. 2.
2
Începea din strada Ştefan cel Mare (dughenile Buznea), trecea podul la deal, apoi la stânga
prin faţa caselor P. A. Neculau până la Haim Motte.
3
De la casele Florescu în dreapta spre Podul Hagiului.
4
Începea din strada Ştefan cel Mare până la întretăierea cu strada Tătari (casele Neculau).
5
De la casele Bercu Grimberg pe la preotul Ghiga, până la podul Hagiului.
6
Porţiunea care mergea din strada Tăbăcari prin dosul proprietăţii Frişoff până la cişmeaua
de la biserica Înălţării.
117
118
 GARANŢIILE BRITANICE DIN MARTIE-APRILIE 1939
IMPORTANŢÃ ŞI SEMNIFICAŢII

Ciprian GRIGORAŞ

Tema acestui articol se concentreazã asupra garanţiilor oferite de Marea

Britanie Poloniei şi României în primãvara lui 1939, act decisiv, ce s-a situat pe fir
cauzal în antrenarea lumii spre cea de-a doua conflagraţie mondialã. Articolul are în
vedere împrejurãrile concrete în care garanţiile au fost oferite precum şi importanţa
lor în desfãşurarea ulterioarã a evenimentelor, a consecinţelor pe care le-au antrenat.
La 31 martie 1939 s-a petrecut un fapt de o importanţã deosebitã în politica
europeanã: Marea Britanie s-a hotãrât sã renunţe la politica de conciliere faţã de
Germania (o constantã a politicii sale externe de dupã primul rãzboi mondial) şi sã
adopte în schimb o atitudine fermã, o linie politicã durã faţã de cererile acesteia şi
de încercãrile de revizuire a prevederilor Tratatului de la Versailles. Cauza imediatã
a constituit-o evenimentul din 15 martie 1939, când trupele germane au intrat în
Praga, iar statutul cehoslovac (de fapt rãmãşiţele acestuia, dacã se ţine cont de
faptul cã Slovacia şi-a proclamat independenţa cu câteva zile înainte, iar Ungaria
ocupase Ucraina subcarpaticã la 14 martie) a dispãrut astfel din arena internaţionalã.
Într-o anumitã mãsurã, la aceastã schimbare de atitudine a britanicilor a contribuit şi
,,incidentul Tilea” din zilele de 14-17 martie, determinându-i astfel sã acţioneze1.
La 21 martie 1939 guvernul britanic a propus semnarea unei declaraţii de
cãtre guvernele Marii Britanii, Franţei, Uniunii Sovietice şi Poloniei, prin care cele
patru puteri se angajau sã opunã rezistenţã în cazul în care independenţa politicã a
unui stat european ar fi fost ameninţatã. Ministrul de externe al Poloniei, J.Beck a
respins-o însã şi a propus încheierea imediatã a unui acord bilateral anglo-polon.
Grigore Gafencu, ministrul român de externe a considerat cã un pact de asistenţã
mutualã ar fi prea riscant, întrucât Germania ar putea fi provocatã. Într-o notã din
23 martie, guvernul român propunea puterilor occidentale sã declare cã nu vor
tolera alte mofificãri de frontierã şi cã vor sprijini cu toate mijloacele de care
dispun, orice stat care-şi apãrã independenţa.
Astfel, în eforturile sale de a menţine pacea în Europa printr-un sistem de
securitate colectivã, guvernul britanic era împins de guvernele Poloniei şi României
sa ia decizii care serveau intereselor celor douã state est-rãsãritene, dar era
discutabil dacã ele corespundeau obiectivelor britanicilor. Deoarece proiectele unui
pact general au eşuat, guvernului britanic nu i-a mai rãmas decât o soluţie parţialã,
concretizatã sub forma unor convenţii directe cu Polonia şi România. Suspiciunea şi
aversiunea premierului N. Chamberlain faţã de Uniunea Sovieticã (Uniunea
Sovieticã, atât ca stat, cât şi ca centru al unei mişcãri revoluţionare internaţionale,
era consideratã un stat ostil şi un pericol pentru valorile britanice tradiţionale şi
pentru interesele Marii Britanii) au determinat sprijinirea tendinţelor politicii
României şi Poloniei2.

119
 La 21 martie 1939, Ribbentrop, reiterând ofertele germane din 24 octombrie
1938 şi 5 ianuarie 1939, i-a propus ambasadorului polonez Lipski, ca printr-un
acord între Germania şi Polonia sã se rezolve ,,definitiv” problema germano-
polonã: oraşul Danzig (Gdansk) sã fie retrocedat Germaniei şi aceasta sã primeascã
drept de extrateritorialitate pentru o cale feratã şi una rutierã care sã o lege de Prusia
Orientalã. Aceste pretenţii pãreau a fi oarecum moderate, ţinându-se cont de faptul
cã Germania pierduse dupã primul rãzboi mondial cea mai mare parte din teritoriu
în favoarea Poloniei, stat considerat de nazişti o creaţie hibridã, artificialã a
sistemului de la Versailles. Dupã ce guvernul polonez a respins la 26 martie în mod
ferm propunerile germane, centrul de greutate al eforturilor britanice s-a deplasat
spre Polonia, România trecând pe planul al doilea. Primul ministru Chamberlain, în
baza unor informaţii care vorbeau despre un pericol iminent pentru Polonia, s-a
considerat obligat sã anunţe în Camera Comunelor, la 31 martie, garanţiile date de
Marea Britanie Poloniei, eveniment excepţional, întrucât:
- Marea Britanie nu mai acordase nici unui stat din Europa de Est o astfel de
garanţie a siguranţei existenţei sale, deci constituia un lucru fãrã precedent în
diplomaţia britanicã ;
- acordând garanţia, Marea Britanie renunţa la politica tradiţionalã a ţãrii de
a nu se ralia la sisteme de alianţã şi de a nu-şi lega interesele imperiului sãu de
destinele altor ţãri; concilierea, compromisul, pãstrarea echilibrului şi a spaţiului de
manevrã în diplomaţie, pãstrarea într-o perpetuã expectativã erau elementele
fundamentale de manifestare în politica externã britanicã. La 31 martie 1939 Marea
Britanie renunţa la linia politicã proprie, legându-se în mod subit de situaţia
Poloniei, cãreia îi promitea sã-i acorde sprijin în cazul în care aceasta ar fi fost
atacatã. Despre un atac german iminent împotriva Poloniei era prematur sã se
vorbeascã, întrucât abia dupã ce guvernul polonez a respins propunerile germane
din 21 martie, Hitler s-a gândit la un atac german asupra Poloniei, în toamnã
(Directiva cu privire la pregatirea unitarã a forţelor armate din 3 aprilie 1939 are
în vedere, în partea a doua, pregãtirea unui atac împotriva Poloniei, care sa poatã fi
pus oricând în practicã, începând de la data de 1 septembrie 1939)3.
Semnificaţia cea mai importantã a acordãrii garanţiei este aceea cã Marea
Britanie transfera chestiunea pãcii şi a rãzboiului în mâinile altora; pentru prima
datã în istoria sa, ţara se legase ,,de mâini” în politica externã, cãci pacea sau
rãzboiul reprezentau consecinţa felului în care decurgeau tratativele dintre Hitler şi
liderii polonezi, oameni cu un raţionament politic foarte discutabil. 4 Iar negocierile
nu puteau conduce la nici un rezultat, întrucât garanţia avea darul de a le ridica
polonezilor nivelul de siguranţã şi încredere, permiţându-le sã adopte o atitudine
fermã faţã de cererile germane. Totuşi, în aceastã declaraţie se vorbeşte despre
independenţa Poloniei şi nu despre integritatea frontierelor ei.
Un eveniment neaşteptat petrecut în Balcani a readus în atenţia diplomaţiei
britanice statele din aceasta zonã. La 7 aprilie 1939, Mussolini a dat curs unei
acţiuni plãnuite încã din primãvara anului precedent şi anume ocuparea Albaniei.
Prin aceasta pãrea a fi ameninţatã Grecia şi implicit interesele britanice 5. Cum
România a cerut prin vizita lui Alexandru Cretzianu, secretar general în Ministerul
de Externe a Romaniei, sã i se acorde imediat garanţii britanice şi franceze, la 12
aprilie, cabinetul francez a hotãrât sã acorde Romaniei acelaşi sprijin ca şi Poloniei,
120
adicã sa ofere garanţii acestei ţãri 6. Ca urmare, în completarea garanţiei fãcutã
Poloniei, la 13 aprilie 1939, a fost cititã simultan de cãtre premierul N.
Chamberlain, în Camera Comunelor şi omologul sãu Eduard Deladier, la Palatul
Bourbon o declaraţie de garanţie comunã: ,, Guvernul englez şi guvernul francez
atribuie cea mai mare importanţã prevenirii oricãrei modificãri prin forţã sau prin
ameninţarea cu forţa statu quo-ului din Mediterana şi din Peninsula Balcanicã.
Luând în considerare circumstanţele speciale, scoase în evidenţã de evenimentele
din ultimele sãptãmâni, cele douã guverne au dat în consecinţã, României şi
Greciei, asigurarea cã dacã se întreprinde o acţiune care sã le punã în pericol
independenţa, astfel încât cele douã ţãri sã considere cã interesul lor vital este de a
rezista prin forţã, guvernul englez şi guvernul francez se angajeazã sã le dea îndatã
întreaga asistenţã care le stã în putere’’. Garanţiile nu desemnau dinainte
agresorul, acesta urmând sã se desemneze singur, prin însãşi fapta agresiunii. Ele
erau concepute în termeni generali, deci nu se refereau concret numai la Germania,
din tratativele purtate reieşind însã cã se va avea în vedere numai o eventualã
agresiune germanã, respectiv în cazul Greciei- o agresiune italianã7. Se cuvine a se
menţiona rezerva deosebitã a britanicilor, care, sub influenţa polonezilor se îndoiau
de oportunitatea acordãrii unei garanţii Romaniei (posibil ca informaţiile culese de
ministrul plenipotenţiar britanic la Bucureşti, sir Reginald Hoare, prin care se arãta
cã nu existã pericol de invazie germanã asupra României şi dezminţirile fãcute de
regele Carol şi diplomaţii români referitoare la intervenţia lui Tilea sã fi jucat un
anumit rol asupra cabinetului britanic), acest lucru având totuşi loc ca urmare a
rugãminţilor lui Deladier. Prin acordul anglo-turc din 12 mai 1939, valoarea
garanţiei pentru Romania a mai crescut, întrucât prin acest acord Turcia îşi asuma
obligaţia de a se alãtura Marii Britanii şi Franţei, dacã acestea ar considera cã este
cazul ca garanţia sã fie pusã în practicã, intervenind astfel 8.
Garanţiile occidentale acordate Poloniei şi României au reprezentat
instrumente diplomatice cu realã semnificaţie moralã ; ele n-au fost însã însoţite de
acţiuni concrete, în primul rând militare, pentru a le asigura eficienţa practicã. În
acest sens, ministrul britanic de Externe, lordul Halifax preciza cã ,,nici guvernul
polonez, nici guvernul român nu şi-au fãcut iluzii în privinţa mãsurilor concrete de
ajutor la care s-ar putea aştepta din partea Marii Britanii în cazul când Hitler ar vrea
rãzboi.’’
Se ridicã intrebarea justificatã de ce anume a acordat Marea Britanie
garanţii pe care nu şi le putea onora în mod eficient. Explicaţia ar fi aceea cã prin
acordarea garanţiilor, premierul Chamberlain nu dorea sã-şi implice ţara în rãzboi
pentru nici una din ţãrile garantate. Sensul garanţiilor era acela cã ele au fost date
pentru a bloca ascensiunea tot mai rapidã a Germaniei înspre poziţia de putere
hegemonã în Europa, pe fondul unei slãbiciuni tot mai pronunţate a Franţei,
manifestate sub mai multe aspecte. Reich-ul lui Hitler începea sã aparã pentru
interesele Marii Britanii la fel de ameninţãtor ca şi Germania Kaiserul-ui Wilhelm
al II-lea. Pe fondul dezmembrãrii Cehoslovaciei şi al presiunilor politice şi
economice exercitate asupra Poloniei şi României, pentru diplomaţia britanicã
apãrea conturatã o întrebare pe atât de limpede, pe atât de îngrijorãtoare : ce
urmãreşte de fapt Hitler şi pânã unde ar vrea sã ajungã. La aceastã întrebare, un
rãspuns a fost dat de Grigore Gafencu, ministrul de Externe a Romaniei cu prilejul
121
vizitei la Londra, efectuatã în cadrul unui turneu diplomatic în principalele capitale
europene. Astfel, Gafencu şi-ar fi exprimat impresia cã Hitler nu ar avea ca scop
declanşarea rãzboiului, declarând cã ,,ideile sale pot fi cuprinse în formula : lumea
pentru Anglia, Europa pentru mine.Hitler nu vrea un conflict, ci noi
succese’’9.Tocmai de aceea, în corelaţie cu aceasta, garanţiile urmãreau sã
împiedice alte achiziţii teritoriale ale Germaniei de felul celei a Cehoslovaciei.
Hitler trebuia avertizat cã Marea Britanie nu va mai tolera acţiuni de acel gen fãrã
consultãri şi negocieri reciproce, ci ele trebuiau sa fie în conformitate cu respectul
ce trebuia acordat unei mari puteri.
Britanicii pãreau a nu dori sã lupte pentru Danzig ; garanţia lor oferea însã
douã posibilitãţi : fie Hitler va lua în considerare poziţia britanicã exprimatã prin
garanţii şi va adopta o politicã defensivã, fie va proceda invers, asumându-şi
rãzboiul. În acest caz garanţia ridica cea mai importantã problemã pentru britanici :
cum putea fi ajutatã Polonia în cazul unei agresiuni din partea Germaniei.
Întrucât din punct de vedere geografic britanicii nu erau capabili sã ofere un
ajutor efectiv, singura posibilitate de ajutor pentru Polonia ar fi putut veni doar prin
intermediul francezilor sau al sovieticilor. Garanţia britanicã însemna de fapt
garantarea faptului cã Franţa nu-i va pãrasi pe polonezi aşa cum fãcuse cu cehii. Dar
cum Franţa nu intenţiona sã lupte pentru Polonia, speranţa diplomaţilor francezi era
aceea de a-i atrage pe britanici într-o alianţã cu Rusia sovieticã. Necesitatea unei
alianţe cu sovieticii era evidentã pentru orice observator britanic competent, imediat
ce s-a acordat garanţia pentru Polonia. Lloyd George a subliniat acest lucru într-un
discurs din mai 1939 ţinut în Camera Comunelor : ,,Dacã intrãm în acest rãzboi fãrã
ajutorul Rusiei, vom fi prinşi în cursã. Armata sovieticã este singura care poate face
faţã unui astfel de conflict. Dacã Rusia nu va fi implicatã în rãzboi doar pentru cã
polonezii nu doresc acest lucru, este de datoria noastrã sã le impunem acest lucru,
iar dacã ei nu sunt dispuşi sã accepte singurele condiţii prin care le-am putea veni în
ajutor, rãspunderea este a lor...Fãrã ajutorul Rusiei, garanţiile pe care le-am dat
Poloniei, României şi Greciei, sunt cele mai nechibzuite angajamente pe care vreo
ţarã şi le-ar fi putut permite.’’10
Astfel s-a ajuns la negocierile tripartite de la Moscova din vara lui 1939.
Întreaga mizã pentru rezolvarea dilemei produsã de garanţia britanicã era aceea
dacã sovieticii ar fi acceptat sã vinã în ajutorul Poloniei în cazul unui atac german,
contribuind la întãrirea securitãţii colective. Guvernul britanic, preocupat sã
pãstreze pacea în Europa avea dezavantajul cã iniţia aceste negocieri dupã
acordarea garanţiei pentru Polonia şi nu înainte, ignorând în acelaşi timp ambiţiile şi
posibilele obiective sovietice. Nu a luat în considerare faptul cã Rusia sovieticã ar fi
prea puţin înclinatã sã menţinã în Europa rãsãriteanã un statu quo care se baza în
mod esenţial pe cele douã tratate umilitoare de la Brest Litovsk (1918) şi Riga
(1921)11. Sovieticii, în a cãror interes nu figura apãrarea Europei de ameninţarea
germanã, au putut bloca uşor negocierile în momentul în care Voroşilov, comisar-
adjunct al Narkomindel-ului (Comisariatul Poporului pentru Afacerile Externe) a
întrebat delegaţia occidentalã dacã Polonia va accepta prezenţa trupelor sovietice pe
teritoriul sãu înainte de un potenţial atac german12. Occidentalilor le era de-a dreptul
imposibil sã determine Polonia sau Romania sã accepte asemenea lucru, ţinându-se
cont de experienţa dramaticã avutã de ambele state la începutul anilor `20.
122
Ajungând în acest impas, negocierile nu aveau sã mai fie reluate în mod serios
niciodatã. În eşecul lor rãspunderea nu revine doar sovieticilor, care cu abilitate şi-
au intoxicat partenerii de discuţii printr-un prefãcut interes, când de fapt scopul lor
îl constituia dorinţa încheierii unui pact cu Germania, dar şi politicienilor
occidentali, care au fost ezitanţi şi fãrã tragere de inimã. Aşa cum s-a aflat ulterior,
Chamberlain a declarat în particular cã nu are încredere în sovietici şi cã în ceea ce
ce-l priveşte nu ar fi deranjat dacã discuţiile s-ar încheia cu un eşec13.
În privinţa britanicilor şi francezilor evenimentele i-au controlat pe oameni
mai mult decat ar fi putut aceştia sã le influenţeze. Conform unei analize raţionale,
vizita lui Ribbentrop la Moscova, urmatã de semnarea acordului de neutralitate
sovieto-german, ar fi trebuit sã descurajeze poporul britanic şi pe guvernanţii sãi,
însã el a determinat o fermitate deosebitã. La 22 august, guvernul a hotãrât sã-şi
îndeplineascã obligaţia pentru Polonia, iar la 24 august Parlamentul s-a reunit şi a
aprobat în unanimitate ceea ce se presupunea a fi poziţia fermã a guvernului. A
doua zi s-a semnat la Londra alianţa dintre Marea Britanie şi Polonia, care nu
reprezenta o decizie fermã în favoarea razboiului. Existã dovezi care aratã cã
britanicii nu au luat alianţa complet în serios. Ceea ce doreau pãrea a fi intimidarea
lui Hitler pentru a-l determina sã negocieze cu polonezii.14
La 1 septembrie 1939 Al Treilea Reich a atacat Polonia. Din diverse
motive, guvernul Chamberlain a acordat abia la 3 septembrie ora 9 un ultimatum
Germaniei, ce avea în vedere încetarea operaţiunilor militare şi retragerea trupelor
germane din teritoriile ocupate. Cum acestui ultimatum nu i s-a rãspuns, la ora 11 s-
a declanşat starea de rãzboi între Marea Britanie şi Germania. La ora 17 a expirat şi
ultimatumul francez ce fusese înaintat în cursul aceleaşi zile, iar Franţa declarat la
rândul ei rãzboi Germaniei, fiind lipsitã însã de orice motivaţie. Începea astfel al
doilea rãzboi mondial. Ca o ironie a sorţii, francezii, care timp de 20 de ani
susţinuserã rezistenţa împotriva germanilor, au fost atraşi în rãzboi de cãtre
britanici, care timp de douã decenii pledaserã în favoarea concilierii.
La 1 septembrie 1939 Marea Britanie putea lãsa doar producerea şi
consumarea rãzboiului germano-polonez sau putea interveni, ducând astfel la
escaladarea conflictului, la transformarea lui dintr-unul local într-unul european.
Acest aspect era cunoscut guvernanţilor britanici. Într-o notã trimisã de
ambasadorul american la Londra, Kennedy, lui Cordell Hull, şeful Departamentului
de Stat se spunea : ,,Britanicii doresc un singur lucru de la noi, şi anume sã
exercitãm presiuni asupra polonezilor. Ei simt cã, în virtutea obligaţiilor lor, nu pot
face aşa ceva, însã noi am putea [...] El [Chamberlain] a spus cã inutilitatea oricãrei
acţiuni este lucru cel mai înspãimântãtor ; în fond, ei nu-i pot salva pe polonezi, ci
doar sã ducã un rãzboi revanşard care va presupune distrugerea întregii Europe.’’15
În septembrie 1939 umanitatea putea observa rãzboiul germano-polonez,
sau putea experimenta o prelungire a stãrii de rãzboi şi la producerea de distrugeri
fãrã precedent. Ignorând consecinţele, liderii britanici au ales a doua variantã,
începând astfel al doilea rãzboi mondial. Aceasta este rãspunderea Marii Britanii în
declanşarea celei de-a doua conflagraţii mondiale. Rãzboiul germano-polonez
început la 1 septembrie 1939 în urma atacului neprovocat al Germaniei a durat o
lunã ; rãzboiul izbucnit la 3 septembrie între democraţiile occidentale şi al Treilea

123
Reich, a devenit în scurt timp, prin antrenarea unor noi state în conflict, dintr-unul
european într-unul mondial.
Istoria nu se analizeazã prin raportare la prezent. Nu are nici un rost ca
retrospectiv, sã se facã judecãţi asupra întrebãrii dacã rãzboiul ar fi putut fi evitat
printr-o mai mare fermitate sau printr-un mai mare conciliatorism. Cu alte cuvinte,
ar fi fost mai bine dacã Marea Britanie s-ar fi plasat pe o line politicã durã faţã de
Germania, perpetuându-se anumite nedreptãţi reale stabilite prin Tratatul de la
Versailles, sau ar fi trebuit sã adânceascã atitudinea conciliantã şi în 1939 ? Politicii
Marii Britanii i se poate reproşa în mod justificat plasarea ei pe o direcţie
neconsecventã şi oarecum neclarã.
Garanţia a antrenat o serie de evenimente în lanţ cu consecinţe
incalculabile. Britanicii, din momentul acordãrii garanţiei, puteau face prea puţin
pentru a mai influenţa evenimentele în direcţia doritã. Slaba prestaţie diplomaticã
britanicã de la Moscova din vara lui `39 s-a datorat şi faptului cã delegaţiile
occidentale negociau de pe o poziţie fragilã, ei iniţiind negocierile dupã şi nu
înainte de acordarea garanţiei, de aceea sovieticii au reusit sã conducã repede
discuţiile în impas, prezentând cereri despre care ştiau dinainte cã nu pot fi
soluţionate de partenerii lor de discuţii. De asemenea, diplomaţii britanici nici nu
puteau influenţa în vreun fel negocierile germano-poloneze în cazul în care s-ar fi
produs. De fapt, polonezii nici nu au acceptat sã iniţieze vreo discuţie cu Berlinul,
de la singura tatonare diplomaticã din martie 1939 şi pânã la final. La 29 august,
Hitler a fãcut ambasadorului britanic Henderson ofertã formalã cã va negocia cu
polonezii dacã aceştia vor accepta sã trimitã la Berlin un plenipotenţiar. Abia la 31
august ambasadorul polonez Lipski a cerut o audienţã la Ribbentrop, însã nu în
calitate de plenipotenţiar, fapt pentru care ministrul german de Externe nu i-a mai
arãtat condiţiile propuse de Hitler. Oricum, la data respectivã era greu ca rãzboiul sã
mai poatã fi evitat, când pregãtirile militare germane erau atât de avansate. Trebuie
precizat cã Lipski a refuzat sã se uite la condiţiile germane aduse de un intermediar
suedez cu o zi înainte, Henderson fãcând o încercare eşuatã de a i le comunica15.
În concluzie, garanţia pentru Polonia a redus drastic posibilitatea
diplomaţiei britanice de a mai influenţa din acel moment evoluţiile politice din
arena europeanã, chestiunea declanşãrii rãzboiului fiind lãsatã altora, în funcţie de
felul în care vor negocia. Garanţia a deschis calea pentru colapsul diplomatic al
Puterilor Occidentale, conducând pentru Marea Britanie la pierderea rãzboiului
diplomatic din acel an. În acelaşi timp, modul în care ea a fost acordatã a fost în
opoziţie cu maniera diplomaticã tradiţionalã britanicã, bazatã pe un calcul rece şi pe
o analizã meticuloasã a problemelor în discuţie.
Scopul principal al diplomaţiei britanice interbelice l-a constituit menţinerea
pãcii şi evitarea rãzboiului. Oamenii de stat britanici, indiferent de metodele
folosite, sau poate tocmai de aceea, datoritã unei alternãri nepotrivite a acestora, nu
s-au ridicat la nivelul acestui scop ; în final rãzboiul nu a putut fi evitat, iar pacea nu
a fost salvatã. Aceasta este acuza pe care istoria o poate aduce Marii Britanii, faptul
cã nu a gãsit soluţii la cea mai dificilã problema la care diplomaţia ei s-a angajat.
Se poate afirma cã garanţiile din primãvara lui 1939 au fost un act pripit
(lucru remarcat chiar de oamenii politici britanici, precum Lloyd George), chiar o
eroare a politicii externe britanice. Aşa cum în 1938 nu a fost în stare sã apere
124
Cehoslovacia, în 1939 Marea Britanie nu putea ajuta nici Polonia. Nu se impunea ca
Marea Britanie sã intre în rãzboi pentru Polonia, pentru cã nu o putea ajuta, pentru
cã nu avea obligaţii morale pentru Polonia şi pentru cã interesele vitale ale
Imperiului Britanic nu erau ameninţate. Germania nu reprezenta o ameninţare la
adresa securitãţii Marii Britanii. Pe de o altã parte, se ridica atunci, ca şi acum,
întrebarea dacã Marea Britanie, avea dreptul moral de a interveni pentru pãstrarea
statu quo-ului european, ca şi a pãcii şi securitãţii mondiale. Putea Marea Britanie
sã se substituie Ligii Naţiunilor ? Era oare Marea Britanie un ,,jandarm mondial’’ ?

NOTE
1
Gheorghe Buzatu, Din istoria secretã a celui de-al doilea rãzboi mondial, p.10-28.
2
A. Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu, p.71-72.
3
Idem, op.cit., p.324, nota 35.
4
Alan Farmer, op.cit, p.128.
5
Andreas Hillgruber, op.cit., p. 73.
6
Idem, op. cit., p. 73-74.
7
Grigore Gafencu, Preliminarii la rãzboiul din Rãsãrit, p.233-234.
8
A.Hillgruber, op.cit., p. 74-75.
9
Idem, op.cit., p.86.
10
Alan Farmer, op.cit., p. 136
11
A.J.P. Taylor,Originile celui de-al doilea rãzboi mondial, p.175-177.
12
Idem, op.cit. p.198.
13
Alan Farmer, Marea Britanie, Politica externã şi colonialã, 1919-1939, p.134 )
14
A.J.P. Taylor, op.cit., p. 207.
15
Idem, op.cit., p.209.
16
Idem, op.cit., p.209-211.

BIBLIOGRAFIE

Gheorhe Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1988.
Alan Farmer, Marea Britanie: Politica externã şi colonialã, 1919-1939,
Editura All, Bucureşti, 2000.
Grigore Gafencu, Preliminarii la războiul din Răsărit, Editura Globus,
Bucureşti, 1996.
Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi mareşalul Antonescu, Editura
Humanitas, Bucureşti 1994.
Victor Suvorov, Ziua M, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
A.J.P. Taylor, Originile celui de-al doilea rãzboi mondial, Editura Polirom,
Iaşi, 1999.

125
126
 AMINTIRI DE PE FRONT ÎN CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Veteran Petru UJEUCA

Încorporat în 1944

După absolvirea Şcolii normale Bârlad, am fost încorporat la unitatea a 3-a

de vânătoare Galaţi. Considerat instruit la şcoala militarizată, am fost trimis pe front
cu tinerii încorporaţi contigentul ’43 şi ’44.

Frontul din Rusia

Multe greutăţi a întâmpinat neamul românesc în zbuciumata sa istorie.

Niciodată însă jertfa şi eroismul ostaşului român nu a atins proporţiile celor din ani
grei ca cei din al doilea război mondial.
Patru ani ostaşii români au luptat pentru reîntregirea hotarelor lăsate de
strămoşi, grav ciuntite în 1940, pierzând pe câmpul de luptă mii şi mii de suflete,
morţi, răniţi şi dispăruţi.
De la Prut-Nistru la Odessa, în Caucaz, Crimeea, la Cotul Donului sau
Stalingrad, după care din nou în retragere, străbătând Moldova, Basarabia apoi
trecând munţii în Ardeal dincolo în Ungaria, Cehoslovacia până în Austria. Pentru
faptele şi eroismul tuturor acestor bravi ostaşi infanterişti, cavalerişti, vânători de
munte, pontonieri şi transmionişti, eroi în haina militară cu sfioşenie le dedic cu
respect aceste rânduri.
Am participat alături de aliaţii noştri germani pentru a ne lua ce-am pierdut
prin ultimatumul sovietic din vara anului 1940, Basarabia, Bucovina, ţinutul Herţei,
Ardealul, şi Cadrilaterul.
Terminasem Şcoala normală Bârlad şi încorporat de Cercul militar Bârlad,
am plecat pe front. Situaţia frontului era rea. Iarna lui ’43 nu trecuse peste
câmpurile întinse ucrainiene. Terenul eliberat palmă cu palmă a fost udat din belşug
cu sângele ostaşilor armatei române.
Din cele ce ştiam de la şcoală, unde fiecare clasă avea aranjat un colţ al
„eroilor” din „Războiul Sfânt”, căutam din privire să descopăr un erou descris de
colegii mei. Erau mulţi pe front. Zilnic apărea la panoul de onoare fotografia unui
erou din unitatea x-z căzut pe câmpul de luptă de la Ţiganca, a căror oseminte sunt
îngropate în Cimitirul Soldaţilor Români de acolo.
Povestea ce urmează este una pe care n-am intenţionat niciodată să o
consemnez pe hârtie. Recent am avut un şoc. Am primit vizita unei personae de
lângă Prut. Ca de obicei, când se întâlnesc doi oameni de pe meleagurile Prutului,
discuţiile lor sunt despre Basarabia iar dacă au mai luptat pe front împreună,
amintirile lor sunt dureroase.

127
 Vorbesc cum a început războiul. În sate s-a tras clopotul pe „dunga”, ca pe
vremea invaziei tătarilor sau a turcilor.
Ca basarabean născut în timpul „revoluţiei bolşevice” de la Tatar Bunar -
Cetatea Albă, mi-a răscolit sufletul şi a doua m-am apucat la cei 90 de ani să scriu
povestea unui veteran. Unele dintre cele mai tulburătoare episoade din viaţa mea.
Deopotrivă câte ceva din cât îmi amintesc din viaţa camarazilor mei dragi.
Aveam 20 de ani neîmpliniţi. Am auzit de la părinţi şi oameni din sat că o
dată cu satisfacerea stagiului militar puteai fi considerat bărbat de însurat. Fetele de
la Mahola din Bugeag refuzau pe feciorii care nu aveau armata făcută.
Îmi amintesc că am participat când eram elev la Şcoala Normală Bârlad, la
Ziua Eroilor din cimitirul oraşului. Am auzit pe comandantului regimentului 12
Dorobanţi spunând: „Neamul întreg la sărbătoarea creştină Înălţarea Domnului îşi
cinsteşte morţii căzuţi pentru apărarea patriei. Eroii nu se plâng ci se preamăresc.
Ei nu sunt morţi. Trăiesc în noi”.
Ne aflam adunaţi în careu, în curtea Şcolii de Ofiţeri Cotroceni îmbrăcaţi în
costum de paradă. Aveam emoţii. Comandantul şcolii, ofiţer de carieră, făcu semn
către poarta instituţiei. Primeam o vizită importantă, a M.S. regele Mihai, însoţit de
Conducătorul Statului, mareşalul Ion Antonescu.
Un tânăr camarad, cel care trecu toate exmenele ostăşeşti, numit şef de
promoţie, se îndreptă către locul unde se afla Regele şi Conducătorul Statului dând
onorul şi rostind cu glas răspicat: „Ne rugăm cu jurământ faţă de Ţară, Rege şi
Conducător, că vom şti să croim scumpei noastre Patrii destinul ce merită,
reîntregindu-i hotarele. Pe tresa noastră stau scrise numele sfinte ale tuturor
ţinuturilor româneşti. Jurăm în faţa lui Dumnezeu că vom lupta până la jertfa
fiinţei noastre pentru recucerirea brazdei strămoşeşti. Aşa să ne ajute Dumnezeu”.
Din partea M.S. Regelui Mihai şi a Mareşalului Antonescu, am primit vorbe de
îmbărbătare, curaj şi izbândă.
A doua zi am prmit ordinal de repartizare. M-am prezentat la Flotila a 3-a
Vânătoare. Oraşul îmi era cunoscut. Aici am petrecut o vară ca elev la Şcoala de
Zbor unde am avut ca instructor pe Păsărică şi Neofit.
Chiar de la intrarea pe poartă în curtea unităţii am fost primit de foştii mei
colegi Godinac şi Harbuz, împreună cu instructorul Păsărică.
Primul lucru era să ma prezint la comandantul unităţii, anumme colonelul
Georgescu, om cu o bogată activitate în cariera militară. Era la o vârstă tânără, nu-i
dădeai 45 de ani. Suferise un grav accident pe frontal din Odessa. M-a recunoscut,
avea o memorie de invidiat. După ce m-a privit câtva timp, purta ochelari, dar mi-a
zâmbit.
- Câţi ani ai tinere navigant? Nu ştiam rostul întrebării. Anii de la naştere
sau cei de activitate în funcţia de avitor?
- Am brevetul de navigant. Am făcut, pentru că mi-a plăcut aviaţia şi vreau
să plec pe front.
- Tinere, am un fecior de seama dumitale (la acest cuvânt de stimă mi-am
zis: ai făcut armata, eşti om), dar nu l-am sfătuit să se facă aviator ca să îl trimit la
moarte şi să îl port pe conştiinţă.
- Eu ştiu că eşti din Basarabia şi că doreşti a deveni erou pentru apărarea
Bugeagului, dar nu ai experienţa necesară. Aviatorii de pe front sunt oameni care
128
până a merge pe front au multe ore de zbor, experienţă şi curaj în grup. Am o
propunere: te rimit ca pilot de legătură la Corpul 4 Armată. Acolo vei căpăta
experienţă şi după 5-10 ani sper să ne întâlnim. Nu cred că războiul va dura atât.
Predarea şi primirea unui avion se făcea foarte repede. Avionul era verificat
tehnic, alimentat cu combustibil, gata de decolare. Pilotul nu cunoaşte cheile fixe,
fiindcă nu are nevoie de ele din motiv că nu poate trage pe dreapta ca şoferii de
maşini pentru repararea defecţiunilor.
Însoţit de maistrul Harbuz, am decolat spre Corpul 4 Armată, aflat în
câmpia Ucrainei. Ajunşi la destinaţie pe un aerodrom neoficial zis Toloacă, am fost
întâmpinaţi cu urale, militarii crezând că a sosit „poşta” cu veştile aşteptate din ţară.
Trebuia să iau legătura cu comandantul Regimentului 35 Infanterie, colonelul
Alexandru Poenaru.
Nu mi-am dat seama că sunt în linia întâia. Un batalion din Regimentul 35
Infanterie cu o companie de puşcaşi şi un pluton de cavalerie încercau să
încercuiască inamicul.
În timpul acţiunii, eu curios să văd ruşii din faţa mea, dar am fost tras de
vestă făcându-mi-se semn să mă adăpostesc. Un ostaş, după faţă părea un
concentrat, mă dojeni.
- Mai feriţi-vă domnule elev că prea mergeţi ca la nuntă. Nu auziţi iureşul
de gloanţe şi obuze?
În gândul meu aş fi vrut să cred că moartea pe câmpul de luptă e o cinste
mare pentru ostaşi. M-am trezit din vis gândindu-mă că moartea mea să nu fie
zadarnică şi să nu mă găsească glonţul prin cine ştie ce şanţ ori adăpost ci în
încleştarea cruntă cu vrăjmaşul în luptă piept la piept. Iată că misiunea mea era mai
degrabă de infanterist decât de aviator. Timpul trecea ca un fulger în faţa ochilor
mei. Am văzut inamicul îngropat până la brâu. Trăgea disperat neputând a se
retrage.
După câteva ore de la încetarea focului am aflat că comandantul plutonului
de cavalerie fiind grav rănit ostaşii săi au stat în cazarmă, fără a şti dacă să înainteze
sau nu. Ajutorul de comandant preluă comanda plutonului şi din propria iniţiativă
hotărî să meargă mai departe. S-a apropiat până la 30 de metri de un ostaş îngropat.
Acesta l-a lovit mortal.
Gestul locotenentului Micu Aurel este un gest eroic, fără ordin, ci din
propria iniţiativă, din dragoste pentru ţară şi neam, pentru a lua comanda unui
pluton care a rămas fără comandant. Pentru curajul şi voinţa nestrămutată de care a
dat dovadă, colonelul Micu Aurel a fost citit prin ordin de zi pe întreaga unitate
pentru a servi de plidă tuturor. Am auzit că a fost propus de a fi decorat cu ordinul
„Mihai Viteazul”, clasa a III-a post mortem.
De la comandantul Armatei a 4-a, generalul de corp de armată, Nicolae
Ciupercă, mi s-a trasat rostul misiunii mele. Eu eram pus la dispoziţia Armatei a 4-
a, să-i însoţesc pe câmpul de luptă, pentru că după încetarea ostilităţilor un ofiţer
genist cerceta starea drumurilor, a căilor ferate, a locuinţelor pentru cantonament,
starea apei de băut etc, pe care il transportam la comandament pentru raportarea
starii spaţiului ocupat.
Circulam printre infanterişti, cavalerişti, pontonieri, eu un aviator printre
amestecătura de toate armele. Eram salutat de toată lumea.
129
 Misiunea mea nu era uşoară. Era în luna septembrie şi eu eram permanent
în alarmă la dispoziţia „corpului de comandă”. Se dădeau de două zile contraatacuri
pentru cucerirea unei gări unde se adăpostiseră trupe bolşevice. S-a rupt legătura cu
unităţile româneşti care participau la cuceririi gării iar cei de la transmisiune nu
dădeau nici o veste.
S-au luat măsuri ca să transportat un ofiţer genist în spatele liniei de ataca.
Urma să constate starea faptelor.
Mai fusesem în misiune cu genistul maior Tunaru. Locul de aterizare l-am
ales din privire. Zburam la mică înalţime, camuflat de o lizieră de salcâmi.
Observând un câmp deschis cu semănătură de păioase am aterizat într-un lan care
era culcat la pământ, secerat de gloanţele celor două tabere duşmane între ele.
Motorul era oprit cu mult timp înainte de aterizare. Ruşii au deschis focul, un post
protejat, apărat de un dâmb din faţa noastră. Mi-am dat seama că m-am grăbit cu
alegerea locului pentru aterizare. Aterizasem între cele două linii: a noastră şi cea a
duşmanului. Am trăit clipe de groază. Am văzut pe tânărul ofiţer cum s-a repezit în
salturi scurte să ne apere. Bolşevicii trăgeau în disperare. În zumzetul gloanţelor şi
în trăsnetul obuzelor, ostaşii noştri s-au apropiat tot mai mult de inamic.
Pe sus zburau avioanele noastre ca nişte vulturi ocrotitori. Am fost luaţi cu
valul. Pe genistul meu Tunaru, dotat cu un pistol automat tip Oriţa, l-am auzit
strigând: „Pe ei băieţi! Trage-ţi din mers.”
Un obuz de artilerie inamică căzu în faţa mea. Suflul m-a orbit. Praful şi
pământul dizlocat de schijele obuzului m-au acoperit şi nu am mai ştiut ce-i cu
mine.
Am auzit de la ai noştri că ocupaseră primul tranşeu. La al doilea, domnul
maior, genistul, observă că dintr-un adăpost se trage cu mitraliera, producând
pierderi în rândul ostaşilor noştri care înaintau strigând „ura, ura”.
Cu o grenadă un ostaş a închis gura de foc, iar genistul maior Tunaru cu
pistolul automat culcă la pământ câţiva „cioloveci ruşi”.
Am fost chemat de ostaşi cu strigăte de durere că moare domnul maior
întins şi rezemat de marginea tranşeului, lovit de o baionetă pe la spate.
Am îngenunchiat lângă el auzindu-i ultimele cuvinte: „Mor. Nu e o minune.
Am cucerit gara. Aş vrea să fiu îngropat aici unde am învins”.
Întors la „cap-comandă” am raportat domnului general Nicolae Ciupercă,
comandantul Armatei a 4-a cele întâmplate. Am auzit un geamăt: „A murit un
erou”. Apoi a tăcut cred, într-o reculegere.

Trupă

Luptele se dădeau la poalele Caucazului. Prăbuşirea frontului de pe Don a

determinat armata mareşalului Ion Antonescu să se retragă. Treburile în ţară şi pe
front mergeau prost. Se şoptea chiar de răsturnarea mareşalului Ion Antonescu. În
1943 auzisem că prin colonelul Dămăceanu s-a luat legătura cu elemente ale
Partidului Comunist din România. Se vorbea de scoaterea României din război.
Auzisem că şi regele era de acord.
Toate ştirile cu mersul frontului le-am auzit povestite de căpitanul
Zărnescu, comandantul grupului de recruţi. Eu fiind ajutorul comandantului.
130
Mareşalul, prin discursurile sale cerea să luptăm până la capăt spunând: „Noi am
fost atacaţi deşi nu am atacat pe nimeni. Ceea ce a fost al nostru de secole, ei ne-au
luat” (se referă la sovietici).
La Berlin s-a încercat, nu atentat contra lui Hitler şi frontul căzuse pe
flancul doi.
Zilnic făceam zeci de kilometri în retragere. Recruţii erau intercalaţi printre
ostaşii concentraţi, oameni ce aveau copii ca şi noi. Traiul pe front era greu.
Drumurile desfundate făceau ca aprovizionarea cu alimente şi muniţii să se facă
greu şi cu mari întârzieri. Evacuarea se făcea cu mari sacrificii, morţi, răniţi,
prizonieri.
Treburile se înrăutăţeau între noi şi aliaţii noştri germani. La contraatacuri
s-a descoperit că armata sovietică era înzestrată cu armament străin - american şi
englez. În fiecare zi un avion din Turcia trecea peste teritoriiul unde se afla sectorul
românesc, lăsând în urmă manifeste. Noi ştiam că era ora 10 fix- ceasornic
american. Nici nemţii nici românii nu aveau cum să-l atace. Avionul zbura la zece
mii de metri deasupra noastră.
Aliaţii noştri germani, având pierderi mari umane şi de armament, îşi
retrăgeau armata de elită S.S.-ul, deoarece se auzea de crearea unui al doilea front la
graniţa Germaniei.
Unitatea noastră de aviaţie se transformase în pifani cu mantale trase pe
pulpa piciorului ca să amortizeze durerile muşchilor care rezistau la cei 40-50 km
parcuşi pe jos. Noaptea cerul era luminat de paraşute lansate din avioane sovietice
căutând punctele de bombardat.
Războiul de la est a fost pentru armata română foarte dificil. Soldaţii au
străbătut în marş zone imense.

Morţi ai sovieticilor

Într-o zi cu soare luminous, eram în stare de linişte, chiar se făceau glume

că ruşii nu şi-au primit porţia de votcă iar un ofiţer de-al nostru a venit să ne arate
un diapozitiv, un film documentar cu efectele bombelor V1 şi V2.
Iernile geroase cu Crivăţul năprasnic au stricat planurile naziştilor ajutaţi de
cei trei generali de pe vremea lui Napoleon: Noroi, Iarnă şi Distanţă, şi-au făcut
datoria. Aceşti generali au extenuat armata germană. Noi eram obişnuiţi cu greul,
foamea şi setea. S-au dat lupte crâncene pentru fiecare petic de pământ. Urme de
gloanţe şi schije de tun se vedeau pe pereţii caselor părăsite. Aliaţii noştri germani
în retragerea lor dădeau foc sau minau clădiri, nelăsând nimic în picioare. În aceste
încleştări au pierit mulţi partizani şi finite umane nevinovate.
Pe zi ce trecea, recruţii noştri deveneau oameni cu statut de ostaş, de multe
ori aproape că nu-i deosebeai de un camarad cu stagiul activ sau de concentrate. Îmi
amintesc acum cum câte un concentrat striga: „Măi răcane trage casca mai pe ochi,
vezi nu te ridica din tranşeu să vezi de unde trage tunul”. Fiecare răcan se cunoştea
după haina şi sacul de merinde nou, plin cu cartuşe şi grenade. Catanele purtau
acum carabine pistoale şi mitraliere.
Comandantul meu, căpitanul activ Mircea Zărnescu, mi-a spus mai în
glumă şi cu subînteles: „Elev, mai controlezi pe soldat dacă îşi îngrijeşte puşca şi
131
muniţia”? A doua zi dimineţă, pregătiţi de luptă, în glumă am ordonat cu severitate,
lucru ce nu-mi stătea bine: „Companie drept! Prezentaţi armele la control!”
Făcusem prima greşeală. N-am ordonat ca rândul din faţă să facă doi paşi înainte.
Vizitând mai mult de formă fiecare ostaş cu arma întinsă şi trăgaciul scos, am
ordonat rândului din spate „la stânga împrejur”, controlând armele, uitându-mă pe
ţeava puştii. După ce am terminat controlul am venit în faţă să ordon deplasarea
armei pe umăr. Un ostaş a rămas cu arma întinsă şi trăgaciul netras.
- Ce s-a întâmplat camarade?
- Bine, domnule elev, dar în puşca meu nu te uiţi?
- Dacă zici mata (omul era concentrat) hai să mă uit.
S-a produs un haz de se uita tot careul la noi. Deşi făceam parte dintr-un
grup de
aviaţie, deveneam apărătorii grupului pe post de infanterişti.
Cu cât ne apropiam de Nistru, era iadul pe pământ. Oamenii erau dornici de
viaţă. Ruşii îşi concentrase armata care venea într-un val, că dacă săreau în Nistru
puteau acoperi cursul apei.
De sus, avioanele descărcau grenade şi mine explozive cu tonele. După ce
am trecut Nistrul în bărci şi pe pontoane de-a valma cu ostaşii nemţi, care
pretindeau că lor li se cuvine întâietatea.
Ne-am deplasat pe malul Nistrului în sus spre Iaşi, unde ruşii încercau să înjghebeze
un pod de pontoane, revenindu-ne sarcina întârzierii traversării râului de către
armatele sovietice.
De-a lungul drumului erau înşirate căruţe cu refugiaţi basarabeni, plecaţi în
bejenie. Toţi vorbeau de ocupaţia sovietică asupra Basarabiei şi deportarea în
Siberia.
Se vorbea că mareşalul Ion Antonescu lipseşte de pe front fiind bolnav în
staţiunea Olăneşti.
La 1 august 1944 situaţia frontului era gravă. Se vorbea de al doilea front:
gurile Dunării – Galaţi - Focşani şi Carpaţi. Asta însemna evacuarea Moldovei.
Ideea era aprobată şi de Adolf Hitler.
Unitatea noastră lupta alături de Armata a VIII-a germană, a II-a română, a
VI-a şi a III-a română şi se afla într-o stare permanent de mişcare, retragere şi
părăsirea Moldovei.
Începură ploile din luna august 1944. Vremea rece, ploaia mocănească,
ostaşii erau uzi până la piele, neschimbaţi de hainele ude. Foile de cort purtate de
militari erau o povară pentru pifani. Se vedea o stare de nemulţumire printre ostaşi.
Opriţi pentru odihnă pe aerodromul oraşului Bacău, n-am putut să ne bucurăm de
timp şi linişte. Ruşii au spart linia noastră de la Iaşi şi înaintau strigând „URA n’a
Berlin”.
Situaţia pe front se agravase. Ofiţerii români nu mai erau cei de la începutul
războiului. În rândurile ostaşilor exista credinţa opririi tăvălugului sovietic la
Nistru, iar ofiţerii români pledau pentru alianţa cu anglo-americanii.
În noaptea de 21 spre 22 august 1944 am fost supuşi unui tir de rachete -
avioanele lansau cu tonele grenade şi rachete ucigaşe - împroşcând moartea printre
ostaşii români. Noi nu puteam face faţă inamicului, mişcându-ne de urgenţă din loc
în loc, acolo unde plana intervenţia urgentă. Nu puteam trage armamentul anterian
132
după noi. Numai cu puşca, era slaba nădejde. După fiecare deplasare căutam să ne
strângem răniţii, apoi morţii. Cu căruţele rechiziţionate de la ţărani transportam
răniţii până la cel mai apropiat spital de campanie. Comandantul nostru, căpitanul
Mircea Zărnescu căzu grav rănit şi refăcut prin spitale era acum în mijlocul nostru.
Ajutorul său, Bocan Grigore, plecase la unitatea sa, 12 Dorobanţi-Bârlad. După
încetarea atacurilor, o goarnă sună „atenţie comandă!” şi cineva cu o portavoce
anunţa sfârşitul războiului şi încheierea păcii. Am trecut în alianţă cu sovieticii,
englezii şi americanii. Ceia ce se anunţa la portavoce, cu greşeli de exprimare, nu ne
punea în siguranţă şi am plecat pentru a ne găsi comandanţii noştri de Stat Major.

23 august 1944. Catastrofa

S-a dovedit a fi una din zilele decisive ale întregului război, suferită de
Wehrmacht în România.
Un nou Stalingrad. România prin actul de la 23 august a precipitat
prăbuşirea Germaniei hitleriste cu cel puţin 200 de zile.
Nemţii surprinşi de „trădarea românilor” au concentrat, de la puşca de asalt MP 42
la obuzierele de 128 mm şi 44 trase de tancurile de asalt Tiger II, avioanele cu
reacţie Heinkel 162, Meschesmit 262 A2, nu au putut fi folosite. Nemţii au cedat
teren.
Cu câtva timp înainte de 23 august 1944 ne retrăgeam cu frontul din Rusia.
Se vorbea de rezistenţa românilor pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi, în spate
având Munţii Carpaţi, cea mai puternică poziţie de apărare din Europa.
Rezistenţa armatei române la Iaşi a fost de scurtă durată. Aşteptam să ajungem la
aliniamentul Carpaţilor. Am ajuns pe poziţia aerodromului de aviaţie Bacău pe care
l-am pustiu, lipseau Statul Major şi comandanţii pentru a ne lămuri şi pentru a ne
dezvălui adevărul. O rafală de pistol automat a fost trasă spre noi. Armata Roşie a
ajuns pe aerodrom şi încerca să ne ia prizonieri, dar cine mai asculta promisiunile
binelui rusesc? Am auzit o voce aspră: „Camarazi! Apăraţi-vă viaţa! Mergeţi
acasă!”. Nu aveau nici o sursă de informare. Drumul pe care am pornit să ajung
acasă, dar care casă ca basarabean, locul de baştină a rămas peste Prut sub ocupaţie
bolşevică. Acolo se aflau şi părinţii, satul copilariei şi ... TOTUL.
Acţiunea României s-a produs într-un moment când înfrângerea celui de al
treilea Reich nu era încă clară.
Întorcând armele contra aliaţilor noştri nemţi, ostaşii erau în derută. Ei
credeau că s-a sfârşit cu războiul.
Vremea era urâtă. Uzi până la piele, neschimbaţi, flămânzi şi obosiţi, mulţi
dintre noi au lăsat armele jos şi a plecat acasă pe cont propriu .
Ofiţerii noştri nu erau lămuriţi de „trădare”, cum ne-au etichetat foştii noştri
aliaţi.
Nemţii ascultau de ordinele lui Hitler, păstrarea sub sub control a liniei
Focşani-Nămoloasa-Galaţi şi organizare ultimei rezistenţe pe aliniamentul
Carpaţilor.
În zilele de 23, 26 şi 29 august 1944 încă nu se luase legătura cu Marele
Stat Major, iar noi eram pe poziţie de retragere spre Bârlad, evitând întâlnirea cu

133
Armata Roşie, care şi ei, nedumeriţi de noile evenimente, atacau pe noii aliaţi din
rândurile cărora s-au luat numeroşi prizonieri.
Se răspândise zvonul lăsării la vatră, dovadă că în câteva zile unitatea s-a
descompus. Nu se putea administra lipsa de muniţie şi proasta alimentaţie. Aşa am
parcurs drumul Bacău - Valea Peştilor – Ciocani – Bârlad, oraşul tinereţii mele în
care am petrecut opt ani de interna la Şcoala Normală, o prestigioasă instituţie de
învăţământ.
Am plecat la Bârlad, oraş ce era plin de fum, morţi, aproape pustiu. Primul
drum prin oraş l-am făcut la şcoală unde mi-am petrecut opt ani de internat. Am
văzut ruina. Pereţi fără acoperiş, fost spital de campanie pentru ostaşii germani.
Am trecut prin mormane de moluz, grinzi de lemn încă fumegând. Am luat pas cu
pas catul (etajul) cu clasele de la „est” unde învăţa cursul inferior. La capătul
coridorului era sala de gimnastică fără uşă, prăbuşită, o claie de bănci aruncate
parcă anume „la bănci”.
Încercând să mă îndrept spre sala de lucru manual de sub scara de beton ce
ducea la etaj, dormitorul patru, îmi apăru o stafie. Un schelet de om îmbrăcat într-o
cămaşă cazonă şi indispensabili, îmi făcea semn ducând două degete la gură. Am
înţeles că cere o ţigară. Am scos pachetul cu ţigări şi cutia cu chibrituri, pe care i le-
am întins, primind mulţumirile sale printr-un salut militar. Mi-am dat jos haina,
pantalonii, şapca, l-am echipat explicându-i să părăsească locul. Clădirea şcolii a
fost transformată de nemţi în spital de companie. De camaradul german nu ştiu
nimic, dar îi păstrez „chipul”.
Am petrecut o noapte la colegul meu Gigi Ungureanu şi i-am povestit
doamnei Ungureanu cele văzute la Şcoala Normală. Gigi nu venise acasă. A doua zi
cu un pachet de mâncare m-am dus să văd stafia. Nu mai era acolo. Am lăsat
pachetul pe o treaptă a scării ce ducea la dormitorul patru a foştilor normalişti.
De aici începe greul pentru mine, fără nici un ajutor, fără sat, cu părinţi
rămaşi în Basarabia ocupată de bolşevici, am căutat unitatea militară. De la Banca
Sat (Brăila) am fost îndrumat spre Bucureşti până la Piteşti-Bradu de Jos unde am
găsit unitatea.
Tot drumul de la Bacău-Bârlad-Piteşti l-am facut cu autostopul.
Unitatea se afla cazată în clădirea şcolii primare din Bradu de Jos. De la
poartă, santinela mă recunoscu. Ca semn de respect prezintă arma pentru onor
strigând „să trăiţi”.
Cu ochii înlăcrimaţi am păşit în curtea unităţii. Am fost întâmpinat de
commandant, comandorul Gavela şi comandorul Popescu. Am fost trimis la
magazia de efecte pentru a fi echipat ca ostaş. Cred că arătam ca un cerşetor, în
straie civile.
În câteva zile se mai adunară la unitate câţiva români. Am format un grup
de voluntari şi am plecat spre inima Ardealului. Uitasem să spun. Grupul era format
din ostaşi ardeleni refugiaţi din Ardeal în fatidica lună august a anului 1940.
După cum am văzut steagul grupului de voluntari, acesta purta numele
omului politic ţărănist „Iuliu Maniu”. Acest grup a funcţionat două săptămâni.
Fiecare voluntar a plecat în satul natal pentru a se socoti cu cei care au făcut viaţa
grea românilor în Transilvania.

134
 Perioada de campanie din vest era uşoară faţă de cea din est. Noi îi
cunoşteam pe nemţi, le ştiam părţile bune şi rele. Ne întâlneam ocazional. Regretau
trădarea noastră. Ne spuneau că Antonescu a fost un bun militar, el nu a vrut
niciodată să ne alieze cu ruşii şi că regele a deschis comuniştilor porţile Palatului.
Cu evenimentele din ţară eram la curent. În unitate apărură „politrucii politici” ce
suspectau mai ales pe ofiţerii români cu grade superioare.
Toamna şi iarna anului 1945 au fost blânde cu noi. Lângă noi în partea
stângă era o unitate de infanterie condusă de generalul Mociulschi. Nemţii porniră
un contraatac fără a fi susţinuţi de tancuri sau artilerie. Nemţii coborau panta,
românii urcau panta. Favoriţi la victorie erau nemţii.
Deodată dintr-un tranşeu de la un post de observaţie, sare un ofiţer ridicând
mâna dreaptă în care purta pistolul său, strigând la soldaţii români care cedau din
teren: „După mine ostaşi!”, striga ofiţerul „Pe ei!”. „Ura ura!”, strigau ostaşii
văzând pe comandantul lor care urca panta. Nemţii speriaţi de curajul ostaţilor
români au făcut cale întoarsă dispărând după deal.
Când s-a întors ofiţerul, eroul zilei, l-am întâmpinat cu urale. Cineva îl
întrebă:
-Nu v-a fost frică, d-le general, să urcaţi panta?! Puteau să vă împuşte.
-Nu mi-a fost frică. Încă nu s-a fabricat cartuşul pe care să fie scris „pentru
generalul Mociulschi”.
Nu mai am cuvinte a vă povesti ceva de omul Mociulschi.
Germania era pusă la pământ. Auzeam de la aviatorii români că Anglia
începea a debarca ostaşi pe coastă.
Primăvara lui ’45 ţinea cu noi. Răsuflam uşuraţi. Chiar dacă mai erau câteva
bombardamente, aviaţia germană lansa bombele în zona noast pentru a scăpa de ele.
Luna mai 1945, luna care a pus capăt războiului.

9 mai - Ziua Păcii

La 9 mai 1945 victoria asupra fascismului a fost anunţată de postul radio

Londra, unde a vorbit primul ministru britanic Winston Churchill, urmat de Harry
Truman, preşedintele Statelor Unite.
Eram în Cehoslovacia la poalele Munţilor Tatra, unde se aflau
comandamentul sovietic a mareşalului Gheorghi Konstantinovici Jukov în care se
găseau reprezentanţii tuturor ţărilor care au participat sau au suferit de pe urma celui
de-ai treilea Reich.
Era atâta lume - că luându-te cu valul nu puteai face un pas înainte sau
înapoi.
Ordinea o făceau oamenii din delegaţia cu care participau. Un zumzet, val de voci
strigate, „ura-ura”, şepci, bonete, căciuli cu urechi tip sovietic, zburau pe sus
urmărite de sutele de mii de gloanţe trase în aer.
Din văzduh avioane de toate tipurile zburând la mică înălţime, lansau flori
albe şi roşii. Las pe cititor să-şi imagineze cum a fost ziua victoriei.
Pe la ora 1030-11 s-a făcut linişte. La tribună a urcat mareşalul Jukov, şeful
delegaţiei sovietice, însoţit de invitaţi, militari din delegaţiile ce-au participat la
înfrângerea fascismului.
135
 Cât a încercat să vorbească mareşalul Jukov nu am auzit nimic, nu am
înţeles din cauza zgomotului făcut de armata sovietică, delegată la marea adunare a
„Păcii”.
Aerul din jurul nostru devenise aproape insuportabil de mulţimea gloanţelor
şi rachetelor trase în aer. Şi aşa am întâmpinat „Pacea”. Azi văd în faţa ochilor un
mareşal cu sute şi sute de decoraţii agăţate pe pieptul său. În faţa lui stătea delegatul
armatei germane, feldmareşalul Wilhelm Boldewin Johann Gustav Keitel, având ca
decoraţii două cruci de fier şi un baston de mareşal.
Eu nu am fost aproape la întâlnirea lui Jukov cu Keitel dar am auzit din
zvonuri că primul l-a întrebat pe Keitel dacă a luat cunoştinţă de actul capitulării. El
a răspuns „Da”. „Puteţi să semnaţi?” a întrebat Jukov. Felmareşalul Keitel cere un
timp de gândire de 24 de ore. Mareşalul Jukov a răspuns: „Cererea se respinge”.
Persoanele (ofiţerii români) nu au fost de acord că toată discuţia Jukov-Keitel s-a
purtat în limba rusă. Până la miezul nopţii s-au auzit împuşcâturi şi ura-ura.
A doua zi în piaţa oraşului unde s-a ţinut adunarea pentru 9 mai 1945.
Tineri, ce am aşternut pe hârtie din amintirile mele, este puţin faţă de
suferinţa de pe câmpul de luptă. Când am depus jurământul de militar, am citit
câteva rânduri scrise de o mână tremurată.
Tineri, veteranii sunt istoria vie a naţiunii române. Veteranii sunt umărul pe
care se sprijină ŢARA. Tineri! Descoperiţi-vă! Trec veteranii Batalionului
Demnităţii Naţionale. Cu sângele lor au sfinţit dreptul nostru de a fi Români. Nu
uitaţi, că fără ei, astăzi v-aţi fi rugat la alt Dumnezeu decât la acela al strămoşilor
noştri.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!

136
 ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU STRÂNGEREA LEGĂTURILOR CU
UNIUNEA SOVIETICĂ DIN RAIONUL HUŞI1

Costin CLIT

Monografiile locale postdecembriste oferă de cele mai multe ori informaţii

lacunare despre evoluţia localităţilor în perioada comunistă, mulţi autori bazându-se
pe amintirile cetăţenilor, fără a oferi date exacte despre activitatea propagandei
bolşevice, subordonarea instituţiilor statului, înfiinţarea şi evoluţia întovărăşirilor
agricole, GAC-urilor, GAS-urilor şi a personalului uman pus în slujba cotropitorilor
sovietici, pentru care au fost răsplătiţi financiar şi material, odraslele lor beneficiind
de avantaje în ocuparea posturilor sau a frecventării cursurilor universitare, în timp
ce „chiaburii”, „duşmanii de clasă”, într-un cuvânt opozanţii regimului, chinuiau în
temniţele comuniste, săpau canalul Dunăre-Marea Neagră sau tăiau stuf în deltă,
mulţii dintre ei murind. Studiul de faţă se doreşte o contribuţie la cunoaşterea
activităţii ARLUS din raionul Huşi, considerată drept absurdă de Vasile Folescu, un
„culturnic” implicat în fenomen2.
Fenomenul ARLUS nu a fost dominat de evrei, aşa cum s-ar crede la o
primă vedere, ci de români, fără excluderea celor dintâi menţionaţi. Pe frontul
ARLUS şi-au început activitatea o serie de intelectuali şi formatori culturali locali
care s-au impus în timp prin faptele lor: Emil Pascal (1931-2012), Boris Gorceac
(1921-2005), Ion Alexandru Angheluş (1937-1986), Aurel Ciulei, Vasile Folescu3.
Unii dintre ei au fost „răsplătiţi” cu posturi de directori: Mihai Hogaş, Constantin
Neştian (fiul său a fost arestat pentru anticomunism), Constantin Enache şi alţii. O
cercetare a arhivelor Securităţii ar fi necesară. Despre cei mai mulţi nu se ştie nimic,
au rămas nişte anonimi plătiţi din banii statului pentru a sluji interese străine
neamului românesc, pentru al distruge şi al aşeza la marginea istoriei, sub motivul
internaţionalismului de sorginte bolşevică. Ce fac astăzi cei implicaţi în fenomenul
cultural susţinut din bugetul statului? Servesc un alt tip de internaţionalism! În cele
mai multe instituţii culturale locale s-a instalat o stare de somnolenţă sau chiar
letargie. „Culturnicii” de ieri au fost înlocuiţi cu „europeniştii” de azi, implicaţi în
sejururi europene sau asiatice (a se vedea programele educaţionale din Turcia;
Ştefan cel Mare se miră din mormântul său de la Putna), fără de nici un folos
sistemului educativ şi cultural românesc.
În acţiunile culturale din căminele culturale, casa de cultură, casa armatei,
radio şi din alte instituţii lipsesc în perioada ARLUS, cu desăvârşire, evocările
personalităţilor româneşti: Mihai Eminescu, Dimitrie Cantemir, Liviu Rebreanu,

1
ARLUS din Raionul Huşi.
2
Prof. Vasile Folescu, Creţeşti Istorie şi actualitate, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2003,
p.205.
3
Căminul cultural din comuna Creţeşti îi poartă numele. Despre activitatea sa de „culturnic”
ARLUS nu ne spune nimic în monografia editată.
137
Constantin Noica ş.a.m.d. Nu ne propunem condamnarea cuiva, ci doar cunoaşterea
trecutului aşa cum a fost, un îndemn şi pentru actualii politicieni şi directori de
instituţii, care se cred anonimi, fiind interesaţi doar de măria sa „banul”. Oare când
„mai marii” noştri vor învăţa ceva din istorie?

Înfiinţarea ARLUS

La 28 iulie 1934 a fost înfiinţată asociaţia „Amicii U.R.S.S.”, „de un grup

de patrioţi clarvăzători şi inspiraţi din adevăratele interese ale poporului român”,
„al cărei scop era cunoaşterea şi cercetarea stărilor adevărate din U.R.S.S., pe
care o propagandă înşelătoare şi interesată le prezentau sub culorile cele mai
negre”. ARLUS-ul îşi are originea în asociaţia înfiinţată la 1934. În decembrie 1944
conducerea ARLUS era asigurată de prof. dr. Constantin Parhon „înconjurat de
elemente de o necontestată valoare din toate straturile noastre sociale, economice,
ştiinţifice, culturale şi artistice”. Asociaţia era formată în decembrie 1944 din 14
secţiuni. Preşedintele secţiunii militare era generalul Vasiliu Râşcanu4. În
publicaţiile asociaţiei se face referire la toamna anului 1944 ca moment al
întemeierii ARLUS, care „a continuat tradiţiile organizaţiei „Amicii U.R.S.S.”,
învingând o serie de greutăţi, s-a încadrat de la început în lupta hotărâtă condusă
de partidul clasei muncitoare”. În 1949 ARLUS ar fi numărat 8000000 de membri,
integraţi în 17000 de cercuri5. Continuatoare a tradiţiilor Asociaţiei „Amicii
U.R.S.S.”şi ale „Societăţii pentru întărirea raporturilor culturale cu U.R.S.S.”,
întemeiată în 1935, ARLUS a fost înfiinţată la 12 noiembrie 1944, ca o asociaţie cu
caracter obştesc, sub conducerea şi îndrumarea P.C.R., cu scopul de a contribui la
„cunoaşterea reciprocă între România şi U.R.S.S. şi strângerea legăturilor dintre
cele două ţări”. Prin legea cu nr. 36 votată de Adunarea Deputaţilor la 18 februarie
1948, ARLUS este recunoscută ca „persoană juridică de utilitate publică”.
Asociaţia, potrivit legii amintite, era scutită de „orice impozite, contribuţiuni, taxe
sau timbre, sub orice formă sau denumire ar exista sau s-ar institui de către stat,
judeţ, comună sau orice alte instituţiuni, precum şi pentru cele datorate până la
publicarea prezentei legi pentru toate bunurile, veniturile şi încasările rezultând
din activitea sa de orice natură, ca expoziţii, proiecţiuni, audiţii, cursuri,
conferinţe, manifestări sportive, concerte, spectacole teatrale şi cinematografice,
tipărirea, editarea, desfacerea şi difuzarea publicaţiilor sale şi a celor sovietice:
cărţi, reviste, broşuri, afişe, note şi discuri muzicale, filme, fotografii, albume,
materiale cu caracter grafic, plastic, filatelic, de artă decorativă şi populară şi
altele asemănătoare”. Şi-a încetat activitatea în decembrie 19896.

4
Col. N. Pârvulescu Delaturnu, Armata şi Asociaţia Română pentru strângerea legăturilor
cu U.R.S.S. (A.R.L.U.S.), în „Scânteia”, Organ al Comitetului Central al P.C.R., Anul I, nr.
81, din 11 decembrie 1944, p. 1.
5
„Buletinul ARLUS”, nr. 3-5, martie-aprilie-mai, 1949, Bucureşti, Editura ARLUS-Cartea
Rusă, p. 3.
6
Dan Cătănuş (coordonator), România 1945-1989. Enciclopedia regimului comunist.
Instituţii de partid, de stat, obşteşti şi cooperatiste, Bucureşti, Institutul Naţional pentru
Studiul Totalitarismului, 2012, p.63-75.
138
 ARLUS Huşi s-a înfiinţat probabil în cursul anului 1944, în 1954 fiind
sărbătoriţi zece ani de activitate „a Asociaţiei noastre”7. La 12 aprilie 1945 filiala
ARLUS din Huşi, invită la frcventarea cursurilor de limba rusă desfăşurate în cadrul
Liceului „Cuza Vodă” din Huşi8.
Sediul ARLUS din Huşi a fost stabilit în clădirea Ateneului Popular din
localitate, renovată în cursul anului 19499.
În toamna anului 1959 au fost marcaţi cu festivism cei 25 de ani de la
înfiinţarea Asociaţiei „Amicii U.R.S.S.” şi 15 ani de la înfiinţarea ARLUS,
beneficiind de emisiuni speciale la staţia de radioamplificare (radioficare) din Huşi
şi de afirmaţii ca: „Poporul Român consideră că una din cele mai sfinte îndatoriri
ale sale este să păstreze ca lumina ochilor prietenia cu Uniunea Sovietică şi cu
celelalte ţări frăţeşti”10.

Conducerea ARLUS din Raionul Huşi

Ioan Tănase, secretar al filialei ARLUS Fălciu-Huşi11.

Gheorghe Lăzescu, preşedinte, 195012.
„Tovarăşul” Pecheanu, atestat preşedinte la 26 septembrie 195113.
Vasile Pecheanu, preşedinte ARLUS Huşi, Ilie Ştefan, Aurica David,
membri, 195214.
Gheorghe Lăzescu, preşedinte, Ilie Ştefan, membru în birou, 195215.
Ştefan Gorovei, secretar ARLUS, Gheorghe Rudolf şi Dumitru Dulgheruş,
membri16. La 4 mai 1954 Ştefan Gorovei, secretarul raional ARLUS primeşte
gestiunea financiară de la Dumitru Dulghereş17.
La şedinţa ARLUS din 29 iulie 1949 sunt prezenţi Şerban Ionache, Matei
Ciobanu, Dumitru Nistor, Atena Tofan, Petru Iliescu şi Elena Luca, moment în care
sunt organizate şase grupe: grupa a I-a (Marieta Bodu, îndrumătoare, compusă din
18 membri din biroul Comitetului Provizoriu, secţia Secretariat şi secţia
Administraţie); grupa a II-a (Adela Cârjă, îndrumătoare, compusă din 14 membri
din secţia Gospodăriei Locale); grupa a III-a (Gheorghe Mocanu, îndrumător,
compusă din 14 membri din secţiile Învăţământ şi Cultură, Muncă şi Prevederi

7
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui (D.J.A.N.V.), Fond Consiliul Raional
A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 10 / 1954, f. 58.
8
Costin Clit, Un secol de istorie Colegiul Agricol „Dimitrie Cantemir” din Huşi: 1908 –
2008, Iaşi, Editura „Ştefan Lupaşcu”, 2008, p. 88; Despre cercul ARLUS de la Liceul
„Cuza Vodă” a se vedea Idem, Liceul Teoretic „Cuza Vodă” din Huşi – Studiu monografic -
, Ediţia I, Vaslui, Editura Thalia, 2003, p. 179-180.
9
D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 16 / 1949, f. 68.
10
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 15 / 1959, f. 11 şi 24.
11
D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 3 / 1949, f. 5.
12
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 1 / 1950, f. 2.
13
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 2 / 1951, f. 3.
14
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 3 / 1952, f. 18.
15
Ibidem, f. 4.
16
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 10 / 1954, f. 5.
17
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 9 / 1954, f. 48.
139
Sociale, Comercială şi o parte din secţia Financiară); grupa a IV-a (Georgeta Puiu,
îndrumătoare, compusă dintr-o parte a secţiei Financiare); secţia a V-a (Dumitru
Iacob, îndrumător, compusă dintr-o parte a secţiei Financiare); grupa a VI-a (Aurica
Barbău, îndrumătoare, compusă din secţia Sanitară, circumscripţiile I şi II); grupa a
VII-a (Vasile Nestor, compusă din Dispensarul TBC). Grupele I-VI cuprind între 16
şi 20 de membri, iar grupa a VII-a numai 4 membri. Se pun bazele la trei resorturi:
organizatoric, în cadrul căruia sunt desemnaţi conducătorii de grupe; cultural, din
care fac parte Petru Iliescu, Elena Luca, Teodora Istrate, Gheorghe Jacotă, Georgeta
Puiu, Georgeta Drăguşanu, Aron Ghiltman, C. Gaitulescu şi Dumitru Bedreag;
financiar, din care fac parte Gheorghe Balan, Constantin Agavriloai şi Sandolovici.
În prezentarea tezei cu nr. 14, Cine vrea război şi cine luptă pentru pace, referentul
(Teodora Istrate) s-a confruntat cu lipsa materialului necesar „pregătirii
bibriografice”(Sic!), amânându-se în cest caz18.
În 1950 sunt propuşi pentru noul Comitet Raional: dr. Aron Ghiltman
(directorul spitalului, membru în comitetul raional, preşedinte); Constantin
Andriescu (vechi membru ARLUS, activist al comitetului orăşenesc Iaşi); Teodor
Râpanu (membru şi activist de partid, cunoscător al muncii cultural politice);
Grigore Moraru (membru şi activist de partid, fiu de ţărani din comuna Buneşti,
membru al comitetului orăşănesc ARLUS); Lucia Moscovici (medic de spital, fiică
de funcţionari, din părinţi săraci, aleasă ca delegat pentru conferinţa raională); Petru
Roman (membru de partid, secretar al Sfatului Popular Raional, cu experienţă);
Mihoci Alexandru (tâmplar, constructor), Mohein Mircea (membru de partid),
Vasile Ioan, Vasile Panfil, Gheorghe Cozmei („dă dovadă de pricepere şi dragoste
faţă de Asociaţia noastră”); Ştefan Bujoreanu (şeful secţiei Învăţământ, cu un nivel
politic şi ideologic ridicat, bun organizator, se bucură de prestigiu, cu prestanţă în
rândul „maselor”), Emilia Negraru (responsabila comisiei de femei), dr. Tudor
Diaconescu (şeful Secţiei Sanitare Raionale), Gheorghe Rudolf („tovarăş tânăr”,
fost activist al Comitetului Raional ARLUS), Valeriu Pop (locotenent major),
Elisabeta Dudu (inginer agronom), Marin Florea („tovarăş tânăr”, se bucură de
simpatie în rândul maselor, a antrenat mecanizatorii la îndeplinirea planului de
reparare a tractoarelor înainte de termen), Ioan Alistar (membru UTM), Paul
Sebastian (membru de partid şi fost activist), Vasile Cehan (inginer şef la cultura
tutunului, cu origine socială sănătoasă), Constantin Jelescu (profesor de limba rusă
la Şcoala Pedagogică), Gheorghe Sârghi (muncitor), Juju Safer, Elisabeta Ionaşcu
(funcţionară), Huică Neculai, Niculina Rădoi (învăţătoare tânără), Hristache Creţu
(membru al GAC Epureni), Pintilie Ciochină (membru al GAC Muşata pentru a
cărei înfiinţare a activat, a urmat cursuri de partid), Georgeta Cazangiu
(muncitoare), Steluţa Broască, Ghe. Iutevin (lucra în Pojorăni), Vasile Ciabic,
Anastasia Ionescu (profesoară de limba rusă din comuna Creţeşti) şi Petru Covrig19.
Comitetul şi Biroul Raional Huşi au fost convocate la 18 ianuarie 1955 iar
pe 22 ianuarie 1955 a fost prelucrată hotărârea C.C. al ARLUS şi instrucţiunile cu
privire la alegerea organelor de conducere ale organizaţiilor ARLUS. Preşedinţii
cercurilor ARLUS sunt convocaţi în plenară la 23 ianuarie 1955. La Huşi participă

18
D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 3 / 1949, f.3-4v.
19
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 1 / 1950, f. 12-17.
140
reprezentanţii a opt comune din apropiere. Participă cei 7 tovarăşi instruiţi de dr.
Aron Ghiltman. Constantin Jelescu se deplasează la Ghermăneşti (nu s-au prezentat
reprezentanţii comunelor Cozmeşti, Gorban şi Arsura), Andriescu, preşedintele
Sfatului Orăşănesc la Stănileşti, iar Dumitraşcu la Vetrişoaia (nu s-au prezentat cei
din Rânceni). Preşedintele Cercului Vetrişoaia, Ianoş, este delegat pentru deplasarea
în satul Rânceni. Totodată nu s-au deplasat în misiune; Grigoraş la Bobeşti,
Musteaţă (Secţia de Învăţământ) la Deleni şi Croitoru la Şchiopeni. În satul Stroeşti
s-au desfăşurat 5 adunări. Dintre cei implicaţi mai amintim pe: Gheorghe Sârghe
(preşedintele Cercului ARLUS Cooperativa „1 Mai” Lemn), Alex. Mihoci, de la
acelaşi Cerc, ing. Vasile Cehan, de la Cultura Tutunului şi Ghe. Cozmei20.
Acţiuni de alegere a organelor de conducere ARLUS sunt declanşate la 30
ianuarie 1955, până la 20 martie realizându-se alegeri la 110 cercuri, din cele 116
existente. În raionul Huşi au fost contabilizaţi 12500 membri ARLUS. În timpul
alegerilor s-au remarcat: Neculai Ciomaga (organizator şi asistent al alegerilor din
cecurile Stănileşti şi GAC Vutcani), Constantin Căruţaşu (cercurile Buneşti şi
Deleni), Neculai Croitoru (Şchiopeni şi Cârligaţi), Constantin Jelescu (Ghermăneşti,
Drânceni, OCL Alimentara Huşi şi Sfatul Raional Huşi), Dumitru Mihalache (a
sprijinit opt cercuri pentru desfăşurarea alegerilor). Unii membri ai comitetului
ARLUS nu au desfăşurat niciun fel de activităţi: Toader Avesalon, Neculai Ionescu,
Petre Constantin şi Ştefan Păduraru, la care li se adaugă preşedintele comitetului.
Alegerile s-au desfăşurat cu sprijinul Comitetului Raional de Partid şi a celor 63 de
activişti obşteşti. Alegeri calitative au fost realizate de: Vasile Cehan (Cultura
tutunului), Gheorghe Ianoş (GAC Vetrişoaia), Gheorghe Sârghie (Cooperativa „1
Mai”), Alexandru Mihoci (Cooperativa Lemn Mobilă Huşi), Ioan Alistar (Casa
Pionerilor), Andrei Moşu (com. Stroeşti), Anastasia Iordache (Creţeşti), Dumitru
Cozmei (URCAD), Petru Covrig (Ghermăneşti), Martin Ursu (ORACA), Bogdan
(Banca RPR)21. Importanţa misiunii nu a fost înţeleasă de Alexandru Butnaru, „care
nu a participat în acţiunea de desfăşurare a alegerilor, dar nu şi-a adus la
îndeplinire nici ultimul angajament luat în faţa Comitetului Raional ARLUS”.
Vasile Grigoraş de la PTTR nu s-a implicat în niciun fel, Constantin Andriescu nu a
făcut altceva decât să se deplaseze în Lunca Banului şi Stănileşti, dr. Aron
Ghiltman, preşedintele Comitetului Raional ARLUS, a fost străin de problema
cursurilor populare de limba rusă, Al. Dumitraşcu, secretarul Comitetului ARLUS,
nu a ştiut să dea sarcini concrete membrilor biroului în vederea conferinţei raionale,
Ioan Vasile, membru al Biroului Raional şi responsabil al cărţii şi presei sovietice,
nu şi-a îndeplinit obligaţiile, Neculai Ciomaga nu a depus eforturi în munca
cultural-politică de masă22.
Consiliul Raional ARLUS este completat la 3 aprilie 1956 cu: ing. agr.
Octavian Broască, Simion (din partea Sfatului), Victor Glinschi, Cheşchebec, Gh.
Hondru, Constantin Velichi (Secţia Învăţământ), Nicolae Croitoru (Sindicate),
căpitanul Ghe. Breazu (Unitatea Militară) şi Eugen Niculiţă (UTM)23.

20
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 11 / 1955, f. 2 şi 4.
21
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 10 / 1954, f. 68-69.
22
Ibidem, f. 69-71.
23
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12 / 1956, f. 36.
141
 Petru Popescu, delegatul Biroului Regional al ARLUS, propune spre
aprobare la 24 aprilie 1955 componenţa biroului raional: dr. Aron Ghiltman
(preşedinte), Teodor Râpanu24 (secretar pentru îmbunătăţirea muncii), Vasile Pamfil
(sectorul Muncă-Cultural), Vasile Ioan (Presă şi Cartea rusă), Elisabeta Dudu
(responsabil metode sovietice), Constantin Jelescu (responsabil limba rusă) şi Paul
Sebastian (sectorul financiar)25.
Nota informativă din aprilie 1956 descrie activitatea Biroului raional
ARLUS Huşi, la 3 aprilie Toader Râpanu, secretarul Consiliului Raional ARLUS
Huşi, prezintă în cadrul şedinţei o dare de seamă, iar pe 7 aprilie preşedinţii de
comisii din mediul rural sunt chemaţi pentru instruire, până la 20 aprilie fiind
prelucrate 74 de comisii din cele 133 existente. În procesul instruirii s-au remarcat:
Neculai Croitoru, Victor Glinski (membri ai Consiliului Raional), Alexandru
Trofin, Vasile Munteanu, Neculai Strechie şi Iacob Pruneanu26.
În trimestrul al II-lea din 1956 s-au evidenţiat: Neculai Croitoru, Victor
Glinski, Constantin Velichi (Consiliul Raional ARLUS), Alexandru Chiriţoi,
Neculai Strechie şi Luca Staşcu (Activul Obştesc)27. În iulie 1956 au fost
evidenţiaţi: Neculai Strechie, Iacob Pruneanu, Alexandru Trofin şi Luca Staşcu
(Activul Obştesc), Victor Glinski, Constantin Andriescu şi Emilia Negrariu
(Consiliul Raional ARLUS) şi Gheorghe Sârghi (Consiliul Orăşenesc)28.
Procesul verbal de la 5 aprilie 1957 ne oferă câteva informaţii despre conducere şi
cei implicaţi în activităţile ARLUS: dr. Aron Ghiltman (preşedintele Consiliului
Raional), Theodor Râpanu (secretarul Consiliului Raional), Constantin Moruzi
(Secţia Cultură), Neculai Strechie (secretarul Comitetului Orăşenesc al U.T.M.) şi
George Sburlan (directorul Casei Raionale de Cultură)29. În mai 1957 întâlnim ca
membri ai Consiliului ARLUS pe Neculai Strechie, Ioan Bârcă, Octavian Broască,
Gheorghe Cozmei, Constantin Ciocan, Emilia Negrariu (menţionată în documente
şi cu numele Negraru) iar în Activul obştesc al Consiliului Raional al ARLUS pe
Iacob Pruneanu, Aurel Ciulei, Luca Staşcu, Emil Pascal şi Mihai Hogaş30.
În procesul de reorganizare a 75 de comisii ARLUS din 1958, s-au impus
Octavian Broască, Aron Ciubotaru, Constantin Neştian (membri ai Consiliului
Raional ARLUS), Dumitru Trifan, Luca Staşcu, Grigore Negraru şi Ştefan Balan
(Activul Obştesc)31.
La şedinţa extraordinară din februarie 1958 a fost prezent profesorul Andrei
Stratulat, membru în Consiliul Regional ARLUS din Iaşi, alături de 14 din cei 23 de
membri de la Huşi. Pe ordinea de zi figura schimbarea firmei organizatorice a
Asociaţiei ARLUS, scop prezentat de profesorul de istorie Constantin Neştian,
preşedintele Consiliului Raional ARLUS din Huşi. ARLUS primeşte un caracter

24
În documente numale său este menţionat sub formele Toader, Theodor sau Teodor.
25
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 11 / 1955, f. 34.
26
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12 / 1956, f. 60.
27
Ibidem, f. 70.
28
Ibidem, f. 80.
29
Ibidem, f. 51.
30
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 13 / 1957, f. 61-62.
31
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 14 / 1958, f. 23.
142
obştesc, desfiinţându-se postul de secretar salariat. La discuţii au participat dr.
Gheorghe Baciu şi Mihai Bernacek, secretarul Comitetului Raional de Partid. Sunt
făcute şi propuneri pentru completarea Consiliului Raional: Ştefan Mărăcineanu,
Gh. Stratulat şi Vasile Zărnescu32.
Procesul verbal din 6 decembrie 1959 reflectă analiza activităţii ARLUS în
prezenţa lui Condurache, din partea Consiliului Regional ARLUS Iaşi, şedinţa fiind
condusă de Eugen Niculiţă, de la Comitetul Orăşănesc al PMR. Au luat cuvântul
Vasile Bârcă, secretarul ARLUS al Raionului Huşi, Constantin Neştian,
preşedintele ARLUS din Huşi, Aurel Drăgan, de la Banca de Stat şi alţii. Se conferă
pentru activitatea lor insigne de aur lui Constantin Neştian şi Vasile Bârcă, iar de
bronz la 22 de membri: Ştefan Arvat, Teodor Blănariu, Ioan Mărăcineanu, Eugen
Niculiţă, Vasile Bârcă, Constantin Căruţaşu, Mihalache Macovei, C. Ilie, Teodor
Dumitrescu, Aurel Drăgan, Grigore Bârcă, Vasile Nedelcu, Casandra Velcu,
Gheorghe Baciu, Areta Popenco, Aurel Ciulei, P. Iacob, P. Vintilă, Vasile Grigoraş,
Vasile Frunză şi C-tin Ciocan33.
Conducerea ARLUS din raionul Huşi era asumată în 1961 de profesorul
Constantin Neştian (preşedinte) şi Vasile Bârcă (secretar). Conform informării din
perioada 24 şi 25 iunie 1961, I. Şeleanu se deplasează din Iaşi la Huşi în vederea
verificării şi îndrumării activităţii Consiliului Raional ARLUS, purtând discuţii cu
Manolache, secretarul cu propaganda din raionul Huşi (25 iunie) şi Vasile Bârcă,
din care „a reieşit slaba activitate în comisiile ARLUS şi în special în cele săteşti”.
Se organizează la 25 iunie 1961 o consfătuire în prezenţa „tovarăşului secretar” al
Comitetului Regional PMR Simion Timofte. În urma dezbaterilor se constată
prezenţa slabă a Consiliului ARLUS în raion, iar informarea Raionului PMR se
realizează insuficient. Se adaugă deficienţa propagandei vizuale şi nemobilizarea
intelectualilor de pe cuprinsul raionului în munca ARLUS34.

Oraşul Huşi – punte de legătură cu Basarabia în anii 1956-1957

Târgul medieval, apoi oraşul modern Huşi, a fost legat economic şi spiritual
de teritoriile din stânga Prutului. Raptul teritorial din 1812 loveşte nemilos târgul
dintre vii. Negustorii huşeni se plângeau imediat după 1812 de afectarea intereselor
lor comerciale şi economice din stânga Prutului. Episcopia Huşilor pierdea cea mai
mare parte a teritoriilor sale de jurisdicţie, dar şi a proprietăţilor de aici. Marea
Unire din 1918 redeştepta speranţele huşenilor. Geograful Ion Gugiuman identifica
într-un studiu al său trei zone de influenţă economică ale oraşului Huşi, una dintre
ele fiind cea a târgurilor săptămânale care spre Est „nu se opreşte la Prut, ci trece
apa acestuia înaintând până în dreptul Cărpinenilor din Basarabia. Toate satele
din stânga Prutului, dintre gura pârâului Sârma şi Nemţeni (Lăpuşna), îşi au viaţa
strâns legată de Huşi....”.
România Mare, lăsând de o parte cele întâmplate în anul 1940, a dispărut în
fatidicul an 1944, ca urmare a lăcomiei proverbiale a vecinului de la Răsărit. Care

32
Ibidem, f. 24-25.
33
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 15 / 1959, f. 24-25.
34
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 17 / 1961, f. 32-33.
143
au fost relaţiile dintre românii din stânga şi dreapta Prutului după 1944? S-a scris
despre vânarea românilor basarabeni din România şi trimiterea lor în U.R.S.S.
Mărturiile scriitorului Paul Goma sunt cutremurătoare. Ce stat şi-a mai vânat şi
vândut fiii duşmanului?
Moartea lui Stalin a fost urmată de raportul secret al lui Imre Nagy (iunie
1953), ţinut secret până în 1958, dar mai ales de cel al lui Hruşciov (februarie
1956), prin care sunt denunţate erorile şi crimele staliniste. Critica lui Hruşciov
provoacă un şoc puternic în URSS şi în „ţările frăţeşti”. Anul 1956 debutează cu
revoltele de la Poznan în 28 iunie, ce au sfârşit prin victoria lui Gomulka la 21
octombrie, urmate de furtuna din Ungaria (23-28 octombrie şi 3-9 noiembrie 1956).
În acest context internaţional se desfăşoară primele întâlniri din Huşi cu politicienii
şi artiştii din Basarabia. Întâlnirile respective, desfăşurate sub pecetea ideologicului
şi politicului, s-au organizat de către Asociaţia Română pentru strângerea legăturilor
cu URSS, instrumentul sovietizării României după 1945.
La 16 mai 1956 în oraşul Huşi şi 47 cercuri ARLUS s-a conferenţiat tema
Înfloritoarea R.S.S. Moldovenească. „La centru de raion s-a organizat o expoziţie
de cărţi de autori sovietici şi moldoveni, în sala bibliotecii central care a fost
deschisă în cadru festiv”, vizitată de circa 800 de personae. O nouă conferinţă cu
titlul Înfloritoarea RSS Moldovenească este organizată la 24 mai 1956, fiind urmată
de un program artistic la care au participat 100 persoane. Remarcăm şi implicarea
staţiei de radioficare din Huşi care a prezentat conferinţa Înfloritoarea R.S.S.
Moldovenească şi romanul Dimineaţa pe Nistru. Sunt trimise în cercurile ARLUS
locale 160 „fotogare cu aspect din RSS Moldovenească”, zece dintre ele fiind
expuse în vitrine de stradă cu sticlă în locurile cele mai frecventate. Conferinţa
amintită va fi expusă în 24 mai 1956 în 88 cercuri ARLUS săteşti, 9 GAC-uri şi
două GAS-uri (99 de cercuri la care ar fi participat 3800 de persoane). Decada RSS
Moldovenească a făcut obiectul unui articol trimis la ziarul „Flacăra Iaşilor”35.
Potrivit documentelor întocmite de „culturnicii” timpului, cu prilejul
serbării „Marii Prietenii”, organizată la Huşi în 21 octombrie 1956, a luat parte „o
delegaţie de conducători de partid şi de stat şi colhoznici din R.S.S.
Moldovenească”. Delegaţia „sovietică”a fost primită la punctul de frontieră
„Albiţa”de cadrele de conducere din comitetul regional şi raional de partid, iar în
timpul deplasării către oraşul Huşi „sute de cetăţeni din satele Drânceni, Râşeşti,
Valea Grecului au salutat cu bucurie pe oaspeţi, oferindu-le buchete de flori”.
Cuvântul de bun venit a fost rostit de Ioan Hărăguţă, preşedintele Sfatului Popular
Raional Huşi. Traseul dintre Albiţa şi Huşi a fost împodobit cu diverse panouri, iar
la Huşi au fost pavoazate tribuna „1 Mai” din piaţă şi scena de la cinematograful
local, activităţi în care s-au remarcat Gheorghe Hondru, Ioan David şi Th. Râpanu,
membri ai Consiliului Raional A.R.L.U.S. Huşi.
În cadrul marelui miting organizat de gazde, la care ar fi participat peste
3000 de persoane, vorbesc Ion Niculi, preşedintele Consiliului Regional A. R. L. U.
S. Iaşi şi Alexandr Sergheevici Fedco, conducătorul „delegaţiei din R.S.S.
Moldovenească”. „Ei au subliniat importanţa întăririi colaborării frăţeşti dintre
popoarele Uniunii Sovietice şi poporul român pe linia întăririi lagărului

35
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 5 / 1953, f. 26-26v.
144
socialismului”. Orchestra Filarmonicii de Stat din Iaşi execută cu acest prilej un
program de muzică populară „sovietică şi românească”. Oaspeţii „sovietici”(Sic!)
vizitează G.A.S. Pojoreni şi G.A.C. „Flamura Roşie” din satul Târzii, pe timpul
deplasării fiind întâmpinaţi de sute de cetăţeni.
În seara zilei de 21 octombrie 1956 este organizat un festival artistic şi
muzical în sala cinematografului „Rodina” din Huşi, unde se remarcă ansamblul
artisitic al fabricii „Steaua Roşie” din Chişinău şi corul de stat „Gavril Musicescu”
din Iaşi.36
Între 7 octombrie şi 7 noiembrie 1957 s-a organizat în Huşi „Luna prieteniei
ruso-române”. La festivalul de deschidere participă şi „o delegaţie de oameni ai
muncii-conducători de partid şi de stat- din R.S.S. Moldovenească, cu care prilej
tov. Afteniuk Gherman Trofimovici, secretar al comitetului raional de partid
Cărpineni a făcut o expunere despre realizările dobândite de oamenii muncii din
R.S.S.M., şi respectiv din raionul Cărpineni în anii puterii sovietice”. Casa Raională
de Cultură din Huşi (director Gheorghe Sburlan) organizează un festival artistic. S-
au impus orchestra Casei de Cultură, formaţia de dansuri a Şcolii Medii din Huşi „şi
ansamblul artistic al Întreprinderii „14 Construcţii” din Iaşi”. În sala de festivităţi
a Şcolii Medii nr 1 de Băieţi din Huşi (Colegiul Naţional „Cuza Vodă” de astăzi)
profesorul Dumitru Coşescu susţine conferinţa intitulată „Chişinăul – capitala
R.S.S.M.”, expusă şi la Căminul Cultural din cartierul Corni de Ghe. Petrăchescu,
directorul instituţiei amintite, sau la Staţia de Radioficare din Huşi de Theodor
Râpanu.37 Oaspeţii au vizitat la 7 octombrie 1957 G.A.C. „Flamura Roşie” din
Târzii „unde au împărtăşit colectiviştilor din experienţa colhozurilor sovietice din
R.S.S.M.; şi colectiviştii au arătat despre rezultatele obţinute de ei în G.A.C.” La
conferinţa susţinută la cinematograful Rodina de Mihai Bernacek, secretarul
Comitetului Raional de Partid, la 6 octombrie 1957, participă şi o delegaţie
compusă din „oameni ai muncii, conducători de partid şi de stat din R.S.S.
Moldovenească”. Dumitru Coşescu expune tema Chişinăul – capitala R.S.S.
Moldoveneşti (sala de festivităţi a Şcolii Medii nr. 1 din Huşi, în faţa a 300 de elevi
şi profesori) iar Gheorghe Petrăchescu la căminul cultural din Corni, popularizată şi
de staţia de radioficare38.
La 19 octombrie 1957 soseşte în Huşi delegaţia „sovietică” a Teatrului
Dramatic din Chişinău. „Oaspeţii au fost primiţi de o delegaţie oficială compusă
din conducători de partid şi de stat ai raionului Huşi, unde au asistat şi numeroşi
cetăţeni”. Vorbesc Ioan Hărăguţă, preşedintele Sfatului Popular Raional din Huşi şi
Vladimir Rusu, conducătorul delegaţiei din Moldova de peste Prut. Formaţia
artistică sosită execută în sala cinematografului Rodina piesa „Sărăcia nu-i cusur”,
artiştii fiind „aplaudaţi fără întrerupere de cei peste 700 de spectatori”.39

36
Vezi Costin Clit, Oraşul Huşi – punte de legătură cu Basarabia în anii 1956 – 1957, în
„Monitorul de Vaslui”, din 8 ianuarie 2013.
37
Costin Clit, Oraşul Huşi – punte de legătură cu Basarabia în anii 1956 – 1957; Vezi şi
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 13 / 1957, f. 102.
38
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 13 / 1957, f.102.
39
Costin Clit, Oraşul Huşi – punte de legătură cu Basarabia în anii 1956 – 1957;
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 13 / 1957, f. 105.
145
 Luna Prieteniei Româno-Sovietice

La 9 octombrie 1950 se deschide luna prieteniei româno-sovietice printr-o

adunare festivă în sala cinematografului „Rodina” din Huşi40. Din prezidiul format
fac parte „13 tovarăşi”. Ţin discursuri în acest cadru festiv: dr. Aron Ghiltman,
preşedintele Comitetului Raional ARLUS Huşi (Prietenia Româno-Sovietică,
temeiul dezvoltării libere şi al progresului contiunuu al Patriei noastre) şi Marcel
Paiu. Formaţia de amatori a Casei Raionale de Cultură oferă un concert spectacol ce
„a cuprins muzică populară sovietică şi românească”. La deschiderea lunii româno-
sovietice au participat 300 de cetăţeni. Comitetul Raional de Partid pune la
dispoziţie activiştii necesari. Luna prieteniei s-a deschis în 80 de cercuri ARLUS
din raionul Huşi (participă 3500 de cetăţeni), cu largul concurs al directorilor de
şcoli şi ai căminelor culturale. Pentru activitatea lor au fost evidenţiate cercurile
ARLUS din comunele Creţeşti, Târzii, Ghermăneşti, Drânceni, Lunca Banului,
Oţetoaia, Avereşti, GAS Pojorăni, Vetrişoaia, participanţii şi organizatorii
„manifestându-şi în felul acesta dragostea şi recunoştinţa faţă de poporul sovietic
constructor al comunismului”. Programele artistice au conţinut românesc (50 %) şi
sovietic (50 %). Acţiuni slabe în ochii culturnicilor a fost la Cooperativa „23
August”, Cooperativa Lemn-Mobilă din Huşi, Buneşti, Podul Oprii şi Bobeşti41.
Planul de muncă legat de Luna prieteniei româno-sovietice din perioada 7
octombrie şi 7 noiembrie 1953 a fost întocmit de comitetul de sărbătorire din care
făceau parte: Popa Paraschiv (secretar prim al Raionului de Partid), Traian Ioniţă
(secretarul Sfatului Raional) şi Gheorghe Negru (preşedintele GAC Epureni),
comitetul fiind instalat la 30 septembrie, data prelucrării planului amintit. La şedinţa
respectivă au participat 23 din cei 30 de membri. La 13 septembrie 1953 se ţinuse
şedinţa cu preşedinţii ARLUS din raion la care a participat un număr de 25, dar şi
şedinţe cu preşedinţii cercurilor din oraşul Huşi. Planul de muncă a fost prelucrat la
135 de cercuri ARLUS, rămânând de prelucrat la încă 16 cercuri42. S-a desfăşurat o
şedinţă cu activul salariat fiind repartizaţi nouă „tovarăşi” la centrele de comună,
dintre care Nicolaie Moraru (Şcoala Pedagogică de Fete din Huşi), trimis la
Buneşti, Vasile Coşescu la Cozmeşti. S-au format 130 de comisii din care făceau
parte: preşedinţii de cercuri ARLUS, directorii căminelor culturale, directorii de
şcoli şi reprezentanţii UTM. Comisia cercului ARLUS Târzii era formată din
Gheorghe Grosu (preşedintele cercului ARLUS), Ioan Moraru (directorul căminului
cultural), iar cea de la Epureni din Spiridon Moraru, Alexandru Moraru, Vasile
Vasilache şi Constantin Olaru. Deschiderea festivă a lunii prieteniei româno-
sovietice se realizează la 6 octombrie 1953 în sala cinematografului „Rodina” din
Huşi prin conferinţa Prietenia cu Uniunea Sovietică înseamnă libertate şi
progresul poporului nostru, urmată de un program artistic, realizat prin concursul
echipei artistice a Sindicatului Învăţământ. Totodată are loc şi deschiderea festivă la
cercurile ARLUS din oraş, cum ar fi la Spital (dr. Aron Ghiltman), Sfatul Raional,

40
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 1 / 1950, f. 18.
41
Ibidem , f. 20.
42
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 5 / 1953, f. 40.
146
Banca de Stat, OCL Produse Industriale şi Tribunal (Georgeta Puiu). În cadrul
GAC-urilor, GAS-urilor şi SMT-ului deschiderea se desfăşoară în 4 octombrie 1953
prin conferinţa Prietenia cu Uniunea Sovietică, înseamnă libertate şi progresul
poporului român. Evenimentul a fost marcat în 89 cercuri din raionul Huşi, unde ar
fi participat 10535 persoane. Sunt susţinute 33 de conferinţe. La cinematograful
„Rodina”s-a organizat o amplă manifestaţie în cadrul căreia au conferenţiat Ştefan
Bujoreanu, directorul Şcolii Medii de 10 ani de Băieţi, Colegiul Naţional „Cuza
Vodă de astăzi” (tema Unitatea de nesdruncinat din PCUS. Guvernul şi poporul
sovietic-temelia construirii comunismului), Ioniţă Traian, secretarul Sfatului
Raional (tema Rezolvarea paşnică a problemei Germaniei-element hotărâtor în
făurirea păcii trainice în lumea întreagă). În total sunt ţinute 365 conferinţe, la
Vetrişoaia fiind expusă tema Cuvântul PCUS mesaj luminos în construirea
comunismului43.
Luna prieteniei româno-sovietice este organizată cu scrupulozitate şi în
toamna anului 1954. Se formează ca în fiecare an, la 20 septembrie 1954, comitetul
de sărbătorire alcătuit din 30 de „tovarăşi”, „vârfuri ale vieţii politice, culturale şi
economice din oraşul şi raionul Huşi”. Şedinţa comitetului respectiv s-a deschis
prin prezenţa lui Constantin Răchitanu, din partea Comitetului Regional ARLUS
Iaşi. Comitete de sărbătorire s-au format şi în centrele de comună din raionul Huşi.
S-a amintit formarea a 13 comitete, printre care cele de la Gorban, Avereşti,
Şchiopeni, Cârligaţi. Reorganizarea a opt cercuri ARLUS s-a realizat prin
contribuţia lui Vasile Folescu (la Cultura tutunului, Plopi-Gugeşti), Ghe. Rudolf
(PTTR, Gorban) şi C. Pop (Deleni, Stroeşti şi Hoceni). Deschiderea oficială a lunii
prieteniei româno-sovietice s-a făcut la Huşi de către Vasile Folescu, urmat de dr.
Aron Ghiltman şi prof. univ. Botez44. Activităţile organizate determină constatarea
culturnicului care a elaborat raportul de activitate: „putem afirma cu certitudine că
a constituit pentru oamenii muncii o afirmare a dragostei faţă de Uniunea
Sovietică”45. Ziua Tineretului este deschisă prin adunarea festivă de la
cinematograful „Rodina” de Vasile Folescu, secretarul ARLUS, urmat de Ştefan
Păduraru, primul secretar al UTM, care vorbeşte despre a 36 aniversare a
tineretului comunist leninist din URSS, temă expusă în cadrul a 12 organizaţii,
precum cele de la Râşeşti, Drânceni, Gorban, Duda, Grumezoaia şi Urlaţi46. Dintre
conferinţele centrale ţinute, amintim: Ajutorul Uniunii Sovietice, sprijin în
construirea socialismului în ţara noastră (lector univ. Andrei Stratulat), Cultura şi
ştiinţa sovietică deschizătoare de noi orizonturi pentru ştiinţa şi cultura RPR (lector
univ. Octav Tcaciuc, 24 octombrie 1954 ) şi Dezvoltarea legumiculturii şi
pomiculturii în URSS (Casa Pionerilor, 17 octombrie 1954, Mihai Molianov)47.
Luna prieteniei româno-sovietice din toamna anului 1954 aduce organizarea
concursului de desen şi lucru manual, conferinţa Dezvoltarea legumiculturii şi
pomiculturii sovietice, ţinută de Mihai Molianov la Casa Pionerilor din Huşi,

43
Ibidem, f. 41-42.
44
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 10 / 1954, f. 81.
45
Ibidem, f. 82.
46
Ibidem, f. 86.
47
Ibidem, f. 86.
147
organizarea de programe artistice în fiecare instituţie şcolară, organizarea de seri ale
basmelor la Şcoala nr. 2 de fete, Şcoala nr. 4 de băieţi şi Şcoala din cartierul Corni,
precum şi alte activităţi48.
Sovietizarea societăţii continuă prin temele conferinţelor din cadrul
săptămânii cărţii şi presei sovietice, parte componentă a lunii prieteniei româno-
sovietice din toamna anului 1954: Cartea sovietică, ajutor preţios la construirea
socialismului în ţara noastră (Biblioteca Centrală), Ajutorul economic dat de către
URSS, factor hotărâtor la dezvoltarea economică a ţărilor de democraţie populară
(cinematograful „Rodina”), Sprijinul dat de Uniunea Sovietică Republicii Populare
Române în dezvoltarea culturii şi ştiinţei pe drumul construirii socialismului şi a
apărării păcii. La 29 octombrie 1954 ARLUS şi UTM- Huşi organizează o
manifestaţie închinată celei de-a 36 aniversări a Tineretului Comunist leninist
(secretarul UTM Huşi), urmată de un program artistic49.
Planul de muncă pentru pregătirea şi desfăşurarea sărbătorii dedicate lunii
prieteniei româno-sovietice (1 septembrie – 7 noiembrie 1955), implica activitatea a
o serie de „tovarăşi”: Theodor Râpanu, Aron Ghiltman, Vasile Panfil, Gheorghe
Sârghi, Gheorghe Marta, Constantin Jelescu, Mihalache Mocanu, Vasile Ioan, Şmil
Ciobotaru, Constantin Ciocan, Ştefan Păduraru, Ioan Adam, Şafer Juju, Gheorghe
Hondru, Vasile Foca, Petru Constantin, Emilia Negraru, Tereza Dumitriu şi
Constantin Andriescu50.
În cadrul lunii prieteniei din toamna anului 1955 a fost organizată
săptămâna popularizării noilor cuceriri ale ştiinţei sovietice. În sala
cinematografului „Rodina”s-a deschis la 20 octombrie 1955 Ziua consumului, în a
cărei organizare s-au implicat Comitetul Raional ARLUS şi Comitetul Raional
UTM, iar Ştefan Păduraru, primul secretar UTM susţine conferinţa A 37-a
aniversare a Tineretului Comunist Leninist din URSS, urmat de un program
artistic51.
La 7 noiembrie 1955, la cinematograful „Rodina” din Huşi în cadrul unei
festivităţi primul secretar al Comitetului raional de partid conferenţiază tema a 38-a
aniversare a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, urmată de recitalul corului
Casei de Cultură şi spectacolul oferit de echipa de dansuri a Şcolii de 10 ani de fete
şi a Casei Pionerilor. Ziua revoluţiei (loviturii de stat organizată de Lenin) este
sărbătorită în întregul raion52.
În cadrul şedinţei de birou din 7 septembrie 1956 este prezentat planul de
organizare a acţiunilor din cadrul lunii prieteniei româno-sovietice pe baza
instrucţiilor primite de la Consiliul Regional, în care sunt implicaţi Constantin
Velichi (inspectorul de la Secţia Învăţământ), Vasile Pamfil (şeful de la Secţia
Cultura Raională), Eugen Niculiţă (secretarul Comitetului Raional al UTM) şi
Mihai Blănaru (şeful de secţie de propagandă şi agitaţie a Raionului de partid).
Planul de muncă va fi prelucrat de către dr. Aron Ghiltman la 19 septembrie 1956 la

48
Ibidem, f. 73.
49
Ibidem, f. 58.
50
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 11 / 1955, f. 58-67.
51
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 1 / 1950, f. 27.
52
Ibidem, f. 35.
148
31 de directori de şcoli din raion, Eugen Niculiţă la 16 instructori ai Comitetului
Raional UTM, de membrii Consiliului Raional şi Activului Obştesc la 59 de comisii
din mediul rural. S-au remarcat în acest sens: Neculai Streche (Stănileşti, Lunca
Banului, Oţetoaia, Focşa), Alexandru Chiriţoi (Vutcani, Mălăeşti, Deleni, Hoceni),
Petru Cojan (Cârligaţi, Leoşti, Rusca), Gheorghe Hondru (Olteneşti, Cordeni),
Theodor Râpanu (Ghermăneşti, Drânceni), ultimului revenindu-i şi 23 de comisii
din oraşul Huşi. Manifestarea centrală s-a desfăşurat la 6 octombrie 1956, la
cinematograful Rodina, unde a ţinut un expozeu Victor Condurache, trimis de
Regiune, fiind urmat de „Concertul Prieteniei”, interpretat de artiştii amatori ai
Casei de Cultură din Huşi. Manifestaţiile s-au deschis conform planului la 7
octombrie 195653, prin adunări festive în 58 de unităţi socialiste din agricultură,
cămine culturale, întreprinderi şi instituţii. Învăţătorul Alexandru Enache,
preşedintele comisiei ARLUS conferenţiază la căminul cultural din comuna
Ghermăneşti, tema Prietenia româno-sovietică, învăţătorul Neculai Pândaru la
Stănileşti, Elena Cucu la Şchiopeni, profesoara Iulia Spânu la căminul cultural din
Dolheşti, alte acţiuni fiind desfăşurate la Budeşti, Târzii, Lunca Banului, Drânceni
şi Răducăneni54. În faţa adunării festive a „oamenilor muncii”, din 6 noiembrie
1956 vorbeşte Ştefan Ovac, pentru a pregăti sărbătorirea zile de 7 noiembrie55.
Organizarea lunii prietenii româno-sovietice din 7 octombrie şi 7 noiembrie
1957, se datorează lui Neculai Streche, Jan Găucan, Constantin Neştian, Ioan Bârcă,
Nichifor Barcaru, Luca Staşcu, Iacob Pruneanu, Ioan Alistar şi Alexandru Chiriţoi,
care au contribuit la instruirea a 73 de comisii ARLUS din cele 120 existente la data
respectivă. Deschiderea oficială s-a făcut în 104 comisii iar în 70 conferinţele au
fost urmate de spectacole, cele mai reuşite fiind la Dolheşti (expune Gheorghe
Filon, preşedintele comisiei ARLUS din localitate), Grumezoaia (expune Gheorghe
Lupu, directorul căminului cultural), Ivăneşti, Avereşti, Gugeşti, Hurdugi, GAS.
Pojoreni, Pogăneşti (expune Elena Chiriţoi) şi Lunca Banului, cu sprijinul
căminelor culturale. Subiectul conferinţei centrale Prietenia româno-rusă de-a
lungul veacurilor, a fost expus de Mihai Bernacek, secretarul Comitetului Raional
de Partid56. Zilele ştiinţei sunt dedicate lansării satelitului artificial al pământului, la
căminul cultural din Gugeşti, tema a fost prezentată de învăţătorul Gheorghe
Macovei57. Conferinţa Însemnătatea internaţională a Marii Revoluţii Socialiste din
Octombrie şi experienţa PCUS a fost dezbătută în căminele culturale din
Grumezoaia, Urlaţi (Theodor Râpanu), Moşna, Bohotin (Grigore Moraru), Vutcani
(C-tin Mihăilă)58. O altă conferinţă, Succesele popoarelor sovietice în construirea
socialismului şi în trecerea treptată la comunism s-a desfăşurat la O.C.L.- Mixt
(Elena Manole), căminele culturale din Stănileşti (prof. Neculai Pândaru) şi Lunca
Banului (învăţătorul Dumitru Tăutu)59. Despre cea de-a 40 aniversare a „Marii

53
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12 / 1956, f. 100 şi 102.
54
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12 / 1956, f. 108-109.
55
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12 / 1956, f. 114.
56
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 13 / 1957, f. 93, 101.
57
Ibidem, f. 94.
58
Ibidem, f. 96.
59
Ibidem, f. 97.
149
Revoluţii din Octombrie” vorbeşte la cinematograful Rodina Theodor Râpanu la 5
octombrie 195760, reluată la căminele culturale din Grumezoaia şi Urlaţi de către
acelaşi propagandist bolşevic, precum şi la Moşna, Bohotin (Grigore Moraru) şi
Vutcani (C-tin Mihăilă)61.
Manifestaţiile lunii prieteniei româno sovietice dintre 7 octombrie şi 7
noiembrie 1959 au fost deschise de profesorul Constantin Neştian, preşedintele
Consiliului Raional ARLUS şi constau în proiecţii cinematografice, programe
artisitice, întâlniri cu cei care au vizitat U.R.S.S., conferinţe tematice şi
propagandistice, expoziţii de carte şi altele62.

Cercurile şi comisiile ARLUS

Între 3 şi 20 iulie 1949 se desfăşoară şedinţele Comitetului provizoriu

A.R.L.U.S. al oraşului Huşi (fără vreo plenară), fiind atestaţi 133 membri, iar
perioada cuprinsă între 1 iunie şi 1 noiembrie 1949 a fost marcată de întrecerile
socialiste dintre filialele Huşi şi Tecuci63.
Raportul de activitate din trimestrul II al anului 1952 evidenţiază
organizarea cercului model ARLUS la Cooperativa „Drumul lui Lenin”, înfiinţarea
a două cercuri noi la Cooperativa Meşteşugărească „Dezrobirea Muncii” din Huşi şi
GAC Lunca Banului64. În iulie 1952 sunt înfiinţate două cercuri model, la moara
„Ceahlăul” şi în cartierul Dobrina din Huşi65.
Profesorul Mihai Hogaş de la Şcoala nr. 1 de Băieţi din Huşi ţine la 22
noiembrie 1952 în sala clubului „Lumina” conferinţa cu titlul Deputatul sovietic, fiu
devotat al poporului său, urmată de conferinţele de la Spital, Magazinul „Huşul”,
UCC, Cooperativa Lemn Mobilă. S-au remarcat în perioada 7-30 noiembrie 1952
Adam Macovei, Ştefan Ifteni (cercul Avereşti), Ecaterina Vartolomei (spitalul din
Huşi), Constantin Asandi, Emil Năforniţă (cercul Vutcani), Alexandru Mihoci
(Cooperativa Lemn Mobilă). Activiştii raionali se implică în sprijinirea campaniei
electorale din 1952, remarcându-se Vasile Pechianu (preşedintele raionului, trimis
ca preşedinte al Secţiei de votare din comuna Cozmeşti), Ştefan Ilie (trimis în
comunele Lunca Banului, Avereşti, Târzii, Vutcani, ca propagandist al filmului
Votarea noului proiect de Constituţie în Marea Adunare Naţională), Aurica David
(în comuna Cârligaţi şi satele componente ca agitatoare pentru mobilizarea
„maselor la secţiile de votare”). În buna desfăşurare a alegerilor s-au remarcat Ioan
Dobrea (cercul ARLUS Cozmeşti), Adam Macovei (Gugeşti) şi Constantin Asandi
(Vutcani), iar printre cei care nu au înţeles sarcinile sunt însemnaţi Ioan Codreanu
(preşedintele cercului ARLUS Cârligaţi), Ifrim Ciobacă (Avereşti), Ioan Buhuşi
(Pâhna)66.

60
Ibidem, f. 99.
61
Ibidem, f. 103.
62
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 15 / 1959, f. 10-11
63
D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 3 / 1949, f. 5-6.
64
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 3 / 1952, f. 1.
65
Ibidem, f. 5.
66
Ibidem, f. 17
150
 La Spitalul de Stat din Huşi a fost înfiinţat cercul model în februarie 195367.
În cadrul cercurilor ARLUS de la Spitalul de Stat, OCL Alimentara, Cooperativa
Lemn Mobilă şi „Drumul lui Lenin” din Huşi sunt susţinute în martie 1953
conferinţele: Rolul sovromurilor în dezvoltarea economiei ţării noastre pe drumul
construirii socialismului, Chipul conducător al lui V.I. Lenin şi I.V. Stalin în
literatura sovietică, Literatura sovietică oglindită în construirea comunismului pe a
6-a parte a globului pământesc68.
Cercul ARLUS de la Cooperaţie avea în frunte în martie 1953 pe Florica
Manea69.
În perioada 1-30 decembrie 1953 în cercurile ARLUS din oraşul Huşi,
întreprinderi, instituţii şi şcoli s-au desfăşurat 38 conferinţe cu tema I.V. Stalin-
gloriosul stegar al Păcii şi fericirii Popoarelor, iar în cercurile ARLUS din cartier,
GAS-uri, GAC-uri, SMT-uri şi din sate sunt susţinute 80 de conferinţe cu aceeaşi
temă70.
Raportul pentru perioada octombrie 1954 – aprilie 1955 aminteşte
condamnarea ratificării acordurilor la Paris cu privire la înarmarea RFG şi
deschiderea la 18 aprilie 1955 a conferinţei de la Bandung din Indonezia la care au
participat 29 de state71.
Planul de muncă din trimestrul al IV-lea din 1954 prevedea organizarea
manifestărilor privitoare la întâmpinarea celui de-al doilea congres al PMR şi
sărbătorirea a 10 ani de activitate a ARLUS Huşi. La 10 mai 1954 este organizată la
cinematograful „Rodina” în colaborare cu SRSC, conferinţa 10 ani de activitate
pentru întărirea prieteniei cu URSS, fiind împărţite insigne jubiliare şi diplomele de
la concursurile de creaţie. În octombrie 1954 a fost prezentat referatul Experienţa
URSS, călăuza APMR în eleborarea măreţului plan de dezvoltare a agriculturii în
următorii 2-3 ani, urmat de un program artistic, fiind mobilizate staţia de
radioficare, sindicatele birourile cercurilor ARLUS72.
În octombrie 1954 sunt atestate la Huşi cercurile ARLUS: OCL-Produse
Industriale (conferenţiază R. Marcu, preşedintele cercului respectiv), Şcoala de
Tractorişti (conferenţiază Mircea Chirilă), Cooperativa „23 August”, Secţia
Financiară, Sfatul Orăşenesc, Şcoala nr. 2 de Fete, Şcoala nr. 4 de Băieţi, Şcoala
Medie de 10 ani Fete, Mat-Vin şi altele73.
În toamna anului 1955 la cercul OCL Produse Industriale din Huşi este
ţinută conferinţa URSS în fruntea luptei pentru folosirea energiei atomice în scopuri
paşnice în faţa a 80 de participanţi, reluată la Stănileşti74. Conferinţa Un măreţ
program de continuu progres tehnic al industriei sovietice este susţinută la cercurile
ARLUS de la moara „Cehlăul” din Huşi, Tribunalul Huşi, Cârligaţi, Stănileşti,

67
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 5 / 1953, f. 9.
68
Ibidem , f. 14-15.
69
Ibidem, f. 16.
70
Ibidem, f. 69.
71
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 10 / 1954, f. 55-56.
72
Ibidem, f. 58.
73
Ibidem, f. 81.
74
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 1 / 1950, f. 21.
151
Lunca Banului, Avereşti şi întreprinderea „21 Decembrie” din Huşi, unde „se lucra
după metodele avansate sovietice” iar muncitorii au lucrat în contul anului 1956
începând cu luna octombrie 1955, după modelul stahanovist. În frunte se găseau
muncitorii şi tehnicienii de la fabrica de mezeluri. La Intreprinderea Comunală din
Huşi s-a susţinut tema Al 5-lea plan cincinal al URSS a fost îndeplinit în 4 ani şi 4
luni, iar la Spitalul Raional din Huşi în cadrul zilelor medicale sovietice, doctorul
Oscar Şteimberg va ţine la 4 noiembrie 1955 plenara cu titlul Izotopii radioactivi şi
utilizarea lor în tratamentul cancerului75.
Cercul OCL Produse Industriale din Huşi organizează la 25 octombrie 1955
o seară de satiră şi umor rus şi sovietic la care au luat parte 80 de salariaţi 76. În
şedinţa de alegeri desfăşurată în 26 februarie 1955 la Şcoala Profesională
Matalurgică din Huşi a fost ales un nou comitet format din cinci membri (unul din
rândurile corpului didactic, unul dintre salariaţi şi trei elevi). Cursul popular de
limba rusă era frecventat de 18 „tovarăşi”77.
Între 23 şi 28 decembrie 1955 s-au desfăşurat lucrările Congresului al II-lea
al Partidului Muncitoresc Român, devenit din 1965 Congresul al VII-lea al
Partidului Comunist Român. În munca desfăşurată în cinstea celui de-al II-lea
Congres sunt antrenaţi în Huşi 13 „tovarăşi”ca activişti obşteşti, care s-au remarcat
prin constituirea a 50 de comisii ARLUS. Din cadrul Activului Obştesc s-au
remarcat în această direcţie: Neculai Strechie (comisiile din Cârligaţi, Leoşti,
Hoceni, Şişcani, Tomşa – în total: 15 comisii), Luca Staşcu (comisiile din Stănileşti,
Lunca Banului, GAS Pojoreni), Petru Covrig (comisiile din Ghermăneşti, Arsura şi
Drânceni) Virgil Darie, Alexandru Chiriţoiu, Franţ Hortolomei, Marin Vladcu, şi
Victor Glinski78.
Între 14 şi 25 februarie 1956 s-a desfăşurat la Moscova Congresul al XX-
lea al PCUS, când în cadrul şedinţei închise, N.S. Hruşciov a prezentat raportul
Despre cultul personalităţii şi consecinţele sale. Nota informativă pentru perioada 1
şi 24 februarie 1956, face cunoscută constituirea a 82 de comisii ARLUS, printre
activişti remarcându-se Nicolae Streche, Neculai Croitoru, Maria Vladcu şi Ilie
Gavril. Sunt organizate manifestaţii în cinstea celui de-al XX-lea Congres al PCUS,
fără a se pomeni nimic de condamnarea cultului personalităţii lui Stalin79.
Planul de muncă pentru perioada 1 ianuarie şi 31 martie 1956 era centrat pe
tema În cinstea celui de-al XX-lea Congres al PCUS. Planul urma să fie popularizat
în centrele de comună de către: Theodor Râpanu (Arsura, Avereşti, Stroeşti,
Epureni, Pogăneşti, Buneşti, Cozmeşti şi Duda), Ioan Diaconu (Deleni,
Grumezoaia, Vutcani), Vasile Gavril (Rânceni), Virgil Darie (Cârligaţi, Lunca
Banului), Iancu Nusem (Creţeşti), Mihalache Mocanu (Gorban, Ghermăneşti,
Olteneşti), Vasile Diaconu (Hoceni, Tătărăni, Hurdugi), Ghe. Rudolf (Drânceni),
Ilie Gavril (Vetrişoaia), Vasile Costăchescu (Gugeşti, Boţeşti, Târzii), Franţ
Hortolomei (Stănileşti), Neculai Croitoru (Şchiopeni). Aceştia urmau să ajute

75
Ibidem, f. 22.
76
Ibidem, f. 24.
77
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 11 / 1955, f. 19.
78
Ibidem, f. 71.
79
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12 / 1956, f. 1.
152
comisiile ARLUS la întocmirea planului de muncă80. În luna mai din anul 1956 s-au
ţinut conferinţe care puneau în discuţie Importanţa istorică mondială a
congreasului al XX-lea al PCUS în diverse comisii ARLUS şi instituţii: Şcoala
Viticolă din Huşi (20 mai 1956), Şcoala Medie de Băieţi, Şcoala nr. 5 de Fete,
Şcoala Medie de 10 ani de Fete, Şcoala nr. 2 de Fete, Ocolul Silvic, Tribunal, moara
„Ceahlăul”, OCL Alimentara, Spitalul Unificat, Cooperatvia „1 Mai”, Cooperativa
„Progresul”, Banca Republicii Populare România, Întreprinderea „21 Decembrie”,
OCL Industrie, Cooperativa Lemn Mobilă, Sfatul Popular Raional, Saniped, Uzină
şi Sfatul Orăşenesc81.
În campania electorală pentru alegerea deputaţilor din 1957 s-au desfăşurat
conferinţe la 13 comisii ARLUS, cum ar fi la OCL Produse Industriale (Margareta
Bălănescu), Cooperativa „1 Mai”, Casa Alegătorului (Gheorghe Cozmei). În raionul
Huşi existau 75 Case ale Alegătorului. În expunerile susţinute se pune accent pe
declaraţiile guvernelor român şi sovietic de la Moscova din 3 decembrie 195682.
Darea de seamă pe trimestrul I din 1956 ne oferă informaţii despre
slugărnicia faţă de „marele popor” de la răsărit. În cadrul şedinţei din 3 ianuarie
1956 s-a prelucrat de către membrii Consiliului Raional planul de muncă,
hotărându-se sarcinile şi obiectivele în vederea instruirii comisiilor ARLUS din
oraşul şi raionul Huşi. Până la 20 ianuarie 1956 au fost instruite în plenare 82 de
comisii ARLUS din cele 133 existente, timp în care s-au evidenţiat Neculai Streche,
Neculai Croitoru, Maria Vladcu şi Luca Staşcu. A fost iniţiat ciclul de conferinţe
intitulat sugestiv: Sub conducerea P.C.U.S., poporul sovietic construieşte
comunismul, dintre care amintim: PCUS, inspiratorul şi organizatorul construirii
comunismului în URSS (la OCL Alimentara – Iancu Curberberg, OCL Produse
Industriale, ILL, Stănileşti şi Cârligaţi – în total la 13 comisii); Măreţele realizări
ale construcţiei paşnice în Uniunea Sovietică (OCL Produse Industriale – Salu
Herşcovici, Şchiopeni, Cârligaţi şi GAS Pojoreni- în total la 10 comisii); Proiectul
de directive ale Congresului al XX-lea al PCUS, măreţ program de construire a
comunismului în U.R.S.S. (Tribunal – Vasile Popa, în total la 20 de comisii)83; Buna
deservire a consumatorilor în cooperativele din URSS (la URCC – Teodor
Avesalon); Prin magazinele Moscovei, buna deservire a consumatorilor (OCL
Alimentara – Iancu Curberberg şi Şlima Solomon); R.S.S. Azerbaijeană (Virgil
Darie la căminul cultural din Leoşti); RSS Tadjică (Margareta Creţu la căminul
cultural din Epureni)84.
La 16 martie 1957 învăţătorul Constantin Moruzi conferenţiază la Cabinetul
de Partid din Huşi iar Gheorghe Cozmei la URCC (Lupta URSS pentru problema
dezarmării) iar la 8 martie în întreprinderi şi instituţii este promovată tema:
Contribuţia importantă a femeii sovietice la construirea comunismului, cum ar fi la
Liceul de Fete (Larisa Pozdârcă) şi Cooperativa Lemn Mobilă (Clara Rozemberg)85.

80
Ibidem, f. 5.
81
Ibidem, f. 73.
82
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 13 / 1957, f. 2.
83
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12 / 1956, f. 37-38.
84
Ibidem, f. 39.
85
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 13 / 1957, f. 31.
153
 În 10 aprilie 1957 se sărbătoresc 87 de ani de la naşterea lui Lenin, prilej cu
care sunt distribuite în căminele culturale 50 de „conferinţe” şi 17 caiete culturale.
Între 18 şi 20 aprilie 1957 s-au ţinut adunări festive în şase întreprinderi şi instituţii:
Liceele de băieţi şi fete (prof. Mihai Hogaş), clubul Voinţa (Kionig Karoll s-a
adresat membrilor cooperativelor meşteşugăreşti), clubul URCC, OCL Mixt
Industrie şi Alimentara, Întreprinderea „21 Decembrie”şi la unităţile militare din
oraş. Mihai Bernacek, secretarul Comitetului Raional al PMR din Huşi, vorbeşte în
cadrul adunării festive de la cinematograful Rodina (22 aprilie 1957), alte
conferinţe ţinându-se la 40 de cămine culturale, precum la Lunca Banului
(învăţătorul Ioan Arhire), Avereşti (învăţătorul Dihordei Ştefan), Pogăneşti
(învăţătorul Dumitru Chiriţoi, directorul şcolii), Cârligaţi, Stănileşti şi Arsura 86.
Propaganda de tip bolşevic este încadrată în rândul manifestărilor culturale,
amintind pe cele din luna aprilie 1957: Cum se pregătesc colhoznicii sovietici în
vederea însămânţărilor de primăvară (Pericle Velichi la căminul cultural din Lunca
Banului), Organizarea muncii în colhozuri (căminele culturale din Hurdugi, Şişcani
şi Guşiţei), Moscova se pregăteşte pentru cel de-al VI-lea Festival (Ioan Zegrea,
activist UTM la şcolile medii de băieţi şi fete din Huşi), Avantajele însămânţării
culturilor prăşitoare în cuiburi dispuse în pătrat (căminele din Epureni – ing.
Eugen Mavru şi din Stănileşti – tehnicianul Vasile Georgescu), Importanţa
prieteniei sovieto-chineze (Vasile Lazăr la Clubul de festivităţi al Miliţiei)87.
La 2 iunie 1950 se desfăşoară şedinţa cu preşedinţii de cercuri (45) pentru a
se prelucra hotărârea Consiliului general al ARLUS, urmată la 3 iunie de cea cu
preşedinţii din oraşul Huşi care nu participase cu o zi înainte (15 preşedinţi).
Hotărârea respectivă a fost prelucrată la 8 iunie 1950 în trei centre de comune, unde
au participat 22 de preşedinţi. Activiştii raionali au luat parte la prelucrarea hotărârii
în cadrul a 15 cercuri ARLUS. În raionul Huşi ARLUS era organizată în 155 de
cercuri (21 în întreprinderi, 12 în instituţii, 5 în cartiere, 12 în şcoli, 92 în sate, 8 în
GAC-uri, 4 în GAS-uri şi unul la SMT). Participarea membrilor ARLUS la
prelucrarea hotărârii s-a realizat în proporţie de 65 %88.
La 16 octombrie 1955 are loc deschiderea festivă a expoziţiilor agricole din
Huşi, Avereşti şi Şchiopeni89.
În 1955 sunt evidenţiate cercurile ARLUS de la GAC Gugeşti, GAC Lunca
Banului, Cârligaţi, Târzii, Ghermăneşti pentru prelucrarea tezelor trimise de la
Raion. În colaborare cu Secţia Agricolă Raională s-a organizat conferinţa cu tema
Agrotehnica sovietică în slujba agriculturii din RPR, susţinută de tehnicieni şi
ingineri în localităţile Târzii, Gugeşti, Cozmeşti, Podul Hagiului, Vetrişoaia,
Vutcani şi Epureni. Au loc consfătuiri la care participă „ţăranii muncitoreşti” şi
fruntaşii recoltelor bogate, remarcându-se Pericli Velichi şi Ioan Arhire, preşedinţi
de cercuri în Lunca Banului. Dumitru Oajdea a obţinut 2200 de kg. grâu la hectar,
iar Ioan Mereuţă a obţinut recolte bogate la toate culturile90.

86
Ibidem, f. 47.
87
Ibidem, f. 44-45, 47, 50.
88
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 1 / 1950, f. 2.
89
Ibidem, f. 27.
90
Ibidem, f. 25-26.
154
 Majoritatea cercurilor ARLUS organizează în 1955 conferinţe cu tema 10
ani de activitate pentru întărirea prieteniei româno-sovietice, cele mai reuşite
manifestări aparţinând cercurilor Şcoala Viticolă din Huşi, CFR, Cooperativa „1
Mai” din Huşi, Creţeşti, Ghermăneşti, Târzii, Stănileşti, Olteneşti, Stroeşti, Lunca
Banului şi Tătărăni. Tema Pentru destinderea încordării internaţionale este
susţinută în 52 de cercuri ARLUS, remarcându-se prin buna organizare, pavazoare
şi mobilizare cele din Ghermăneşti, Leoşti, Stănileşti, ILL-Huşi şi Hoceni. Sunt
susţinute şi alte conferinţe. Un interes deosebit au depus cercurile din Şcoala Medie
de 10 ani de fete din Huşi, Şcoala Medie de 10 ani de băieţi din Huşi, Vetrişoaia,
Podul Hagiului şi Olteneşti. La majoritatea cercurilor ARLUS a existat o deosebită
preocupare pentru organizarea acţiunilor privind popularizarea „luptei pentru pace
dusă de URSS”. „Au fost însă şi cercuri care nu au dat importanţa cuvenită acestor
manifestări. Astfel cercurile de la MAT-Vin, Panificaţie, Întreprinderea 21
Decembrie, Muşata, Rânceni, Guşiţei, nu au întreprins nici o acţiune în această
direcţie, lipsind astfel pe membrii cercurilor noastre de a cunoaşte la timp
străduinţele Uniunii Sovietice pentru apărarea păcii în lume”91.
Clubul OCL Alimentara din Huşi organizează în octombrie 1955 conferinţa
Trecerea treptată a URSS de la socialism la comunism92.
Manifestaţia cu tematica A 85 aniversare a naşterii lui V.I. Lenins-a
desfăşurat în anul 1955 în majoritatea cercurilor din oraşul Huşi şi întregul raion. La
cinematograful Rodina cuvântează în acest sens Neculai Anicăi, secretarul
Comitetului Raional al P.M.R., fiind organizate programe artistice la M.F.A. Huşi,
Şcoala de 10 ani de băieţi, Tribunal şi în cartierul Corni. Sunt difuzate 120 de
„fotogazete”. Cercurile ARLUS din satele Hoceni, Deleni, Hurdugi şi Grumezoaia
se bucură de aprecierile culturnicilor vremii93.
După 1 februarie 1956 sunt ţinute conferinţele: P.C.U.S., inspiratorul şi
organizatorul construirii comunismului în URSS (la O.C.L.- Alimentara,
Întreprinderea „21 Decembrie”, moara „Ceahlăul”şi Sfatul Popular - Huşi); Marea
Prietenie între Poporul Român şi Poporul Sovietic (O.C.L. – Produse Industriale,
ţinută de Sali Herscovici, Cooperativa „1 Mai”, cartierul Corni); Mesajul adresat de
N.A Bulganin preşedintelui S.U.A. Aizanhour94 (Tribunal – procurorul Petru
Moraru, Ocolul Silvic – ing. Neculai Podaru); Spre culmile însorite ale
comunismului (cooperativa „Progresul” – Marcu Marcovici, I.L.L., Secţia
Financiară, Lunca Banului, Stănileşti); 8 ani de la semnarea Tratatului de prietenie
şi asistenţă mutuală dintre R.P.R. şi U.R.S.S. (O.C.L.-Produse Industriale-Sali
Herşcovici, Cooperativa „1 Mai”- Gheorghe Diaconu)95.
În perioada 24 şi 28 februarie 1956 sunt organizate conferinţe în majoritatea
unităţilor sanitare cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la moartea fiziologului rus
Ivan Petrovici Pavlov. Dr. Vasile Teodorescu susţine la 24 februarie 1956 la
Policlinica de Adulţi din Huşi conferinţa cu titlul: Imperioasele învăţături ale lui

91
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 10 / 1954, f. 59-60.
92
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 1 / 1950, f. 33.
93
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 11 / 1955, f. 11.
94
De fapt Dwight David Eisenhower, preşedinte al S.U.A. între 1953 şi 1961.
95
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12 / 1956, f. 17-18; f. 43, 47.
155
Pavlov în medicină. În unităţile sanitare din satele Duda şi Grumezoaia
conferenţiază medicii de circumscripţie. Romeo Apăvăloaie susţine la Şcoala
Pedagogică din Huşi conferinţa Importanţa învăţăturii lui Pavlov în pedagogie96.
În perioada 1 aprilie şi 30 iunie 1956 continuă seria activităţilor ideologice
la comisiile ARLUS, prin organizarea conferinţelor tematice: Dezvoltarea relaţiilor
prieteneşti ale URSS cu alte state, mijloc important de consolidare a păcii (OCL
Produse Industriale, Tribunal, Răducăneni, GAS Pojoreni – în total la 25 comisii);
86 de ani de la naşterea lui I.V. Lenin (în 86 unităţi din oraşul şi raionul Huşi. Cele
mai reuşite manifestări au fost cele de la Şişcani, com. Hoceni, unde a vorbit Ţudic
Alpfelbaum şi s-a organizat un spectacol artistic de către brigada artistică a Uniunii
Raionale a Cooperativelor de Consum în faţa a 400 de cetăţeni); Măreţele realizări
ale construcţiei paşnice în URSS, de Saly Herşcovici (OCL Produse Industriale,
Şchiopeni, Cârligaţi, GAS Pojoreni, cooperativa „Croitorul”, în total la 17 comisii);
Rolul avocatului în apărarea legalităţii populare din experienţa Uniunii Sovietice
(la Tribunal, avocatul Petru Andrei); Importanţa istorico mondială a celui de-al
XX-lea Congres al PCUS (Maria Afănoae la Şcoala Medie de Fete, 100 de eleve),
precum şi la O.C.L. Alimentara, Răducăneni, Epureni, Duda şi Stănileşti. La 22
aprilie 1956 are loc conferinţa centrală susţinută la cinematograful Rodina de Ovac
Ştefan, primul secretar „al Raionului de partid Huşi”, despre cei 86 de ani de la
naşterea lui Lenin97.
La Complexul C.F.R. Huşi, Ioan Hulubei, din cadrul Complexului,
conferenţiază în faţa a 60 de persoane tema Cărbunele şi locul lui în economia
sovietică98.
În 1958 s-au desfăşurat conferinţe propagandistice la diverse comisii şi
cămine culturale: Tratatul marii prietenii (Ioan Hărăguţă, preşedintele Sfatului
Popular Raional la Cabinetul de Partid din Huşi, Dolheşti-Gheorghe Filon),
Stănileşti – Ioan Socea, Lunca Banului – Neculai Croitoru, P.T.T.R.-Mircea Miroiu
- februarie) Viaţa şi opera lui F.M. Dostoievski (conferenţiarul universitar Andrei
Stratulat din Iaşi la 9 martie), Noile succese de medicină sovietică şi tratamentul
cancerului (dr. Gheorghe Baciu la Spitalul Unificat – 15 martie 1958), simpozionul
Despre viaţa din trecut şi prezent din Siberia (căminul cultural din cartierul Corni –
Huşi – 23 martie), Decada culturii R.S.S. Baltice (inspectorul şcolar Romeo
Apăvăloae – 3 iunie)99.
Activitatea propagandistică este continuată şi în 1959: 150 de ani de la
naşterea lui Gogol (conferinţă ţinută de profesorul Mihai Hogaş, 1 aprilie), 89 de
ani de la naşterea lui V.I. Lenin (Eugen Niculiţă de la Raionul de Partid, 22 aprilie,
sala Rodina, preluată de directorii de şcoli pentru 26 de şcoli comunale, cum ar fi la
Drânceni prin directorul Diaconu şi Stănileşti prin directorul Roşu)100; materialele
documentare sub titlul Ce am văzut în URSS (susţinute între 10 şi 30 Mai 1959 în
cele două şcoli medii din Huşi, şapte şcoli de 7 ani şi trei şcoli rurale), Din istoria

96
Ibidem, f. 24.
97
Ibidem, f. 61-62; f. 67, 70.
98
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 19/ 1963, f. 8.
99
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 14 / 1958, f. 20, 29 şi 31.
100
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 15 / 1959, f. 4-5.
156
muzicii ruse şi sovietice, M. I. Glinka, întemeietorul şcolii muzicale ruse (Casa de
Cultură din Huşi – 1 iunie 1959), Spre cel mai înalt nivel de trai din lume. Exemplu
Cooperativa „Zorile” (în 12 comisii din instituţii şi întreprinderi între 1 şi 5 iunie
1959, de Nicolae Vânătoru), Şcoala şi construirea comunismului (20-27 iunie
1959)101, Previziunile marelui Lenin se înfăptuiesc, Muncitorul epocii
comunismului102.
Ciclurile de conferinţe continuă în comisiile ARLUS, cămine culturale,
întreprinderi şi instituţii în cursul anului 1961: Rubla cea mai solidă monedă din
lume (8-10 ianuarie 1961, Ştefan Lungeanu, Consiliul Regional ARLUS),
Construcţia de adăposturi ieftine la 2 G.A.S.-uri şi 16 GAC-uri din cadrul raionului
(20-29 ianuarie 1961, Th. Blănaru la GAS -uri), Chimia în economia naţională a
URSS (în 5 comisii), Colonialismul o ruşine a secolului nostru (2-20 februarie
1961, profesorul Boris Gorceac în plan central şi alte 6 comisii), Mecanizarea
complexă şi automatizarea în URSS (profesor Paulina Vintilă, membru în Consiliul
Raional ARLUS, la S.M.T. Huşi), Colaborarea frăţească, realizare măreaţă
(profesor Constantin Ionescu), Cultivarea legumelor în URSS în timpul iernii (în
unităţile agricole), Folosirea nutreţurilor sintetice în alimentaţia animalelor în
URSS (prin grija Secţiei Agricole, tehnicienii şi inginerii), Înainte pe drumul
construcţiei desfăşurate a comunismului în URSS (12 martie 1961, în sala de
festivităţi a sindicatelor din Huşi, Ioan Seleanu (?), vicepreşedintele Consiliului
Regional Iaşi), Tehnica sovietică în avangarda tehnicii noi (20-30 martie 1961,
Întreprinderea „21 Decembrie” Huşi, SMT, Spitalul Raional), Dezarmarea generală
şi tot la cerinţa imperioasă a popoarelor (Angela Lupaşcu, Consiliul Regional
ARLUS, în sala de festivităţi a sindicatelor), Un program concret şi realizat de
consolidare a păcii (8 iulie 1961, Boris Gorceac, sala Rodina iar în 9 iulie în 22 de
cămine culturale din raion, cum ar fi la Drânceni – profesorul Vasile Ianţoc, Creţeşti
– Georgeta Hristea),Doi muncitori au dat într-un an o producţie de un milion de
ruble (la 28 cămine culturale, două GAS-uri, S.M.T., ţinută de directorii căminelor
culturale şi cadrele didactice), Baikal, o importantă regiune industrială a URSS (12-
19 iulie 1961, profesorul Constantin Ionescu, Întreprinderea „21 Decembrie”, IGO,
Complexul C.F.R. din Huşi), Moscova de azi şi mâine (19-27 august 1961, dr. Gh.
Bourceanu, la Spitalul Unificat, Cooperativa Meşteşugărească „Zorile”, Tribunal),
Tehnica nucleară (septembrie 1961, la grădina cinematografului Rodina, profesorii
Emil Balbuzan, la Spitalul Unificat, Unitatea Militară, Întreprinderea „21
Decembrie”, S.M.T. – profesorii Emil Balbuzan şi Ion Busuioc), Irigaţiile în URSS
(trimisă la 12 cămine culturale, GAS şi GAC Huşi), Poziţia U.R.S.S. pentru
încheierea unui tratat de pace cu Germania (Ioan Mereuţă, la Casa de Cultură, la 3
comisii din oraşul Huşi şi 11 cămine culturale), Un măreţ program de construcţie a
comunismului (la 7 comisii, Spitalul Unificat – dr. Ioan Voinescu, Cooperativa
„Zorile” şi IGO – profesorul Ştefan Bahnaru, directorul Şcolii Medii, decedat în
februarie 2014), Cum s-a născut profesia de cosmonaut (sala Rodina, profesorii
Ioan Posteanu şi Gheorghe Luca), URSS, pe primul loc în lume în cucerirea

101
Ibidem, f. 6.
102
Ibidem, f. 10.
157
spaţiului cosmic, De la primul Sputnik la primii cosmonauţi, Probleme de medicină
şi biologie în cosmonautică 103.
Din 1962 amintim următoarele conferinţe: Principiile coexistenţei paşnice,
linie generală a politicii externe a URSS (profesorul Constantin Neştian,
preşedintele Consiliului Raional ARLUS, aprilie), Două poziţii faţă de dezarmare
(comisiile ARLUS de la Tribunal, IGO, Ocolul Silvic şi Complexul CFR din Huşi),
Dezarmarea generală şi totală cerută tuturor popoarelor (14 iunie, sala Rodina, dr.
Th. Zavate), Unele probleme ale situaţiei internaţionale actuale (18 iulie, Casa
Raională de Cultură, profesorul Dumitru Coşescu), Agricultura şi comunismul
(căminele culturale din Raion, directorii de cămine), O metropolă în plină înnoire.
Construcţiile urbane, confortul citadin (profesorul Mihai Hogaş la Clubul URCC),
Paşi de gigant şi septenalul (18 iunie, profesorul Constantin Pustieanu la
Întreprinderea Economică Huşi), Industria URSS în următorii 20 de ani (profesor
Maria Enache la SMT Huşi şi Ioan Seleanu, vicepreşedintele Consiliului Regional
ARLUS la Casa Raională de Cultură), Comunismul şi tehnica modernă (SMT,
G.A.S., Întreprinderea Economică din Huşi), Noile hotare ale economiei cerealiere
(unităţile agricole socialiste din raion, ingineri şi tehnicieni), Spre comunism
(Cooperativa „Zorile”, Miliţia Raională, Complexul CFR şi Penitenciarul din Huşi),
Ştiinţa şi progresul tehnic (GAS Huşi, Pojoreni, Avereşti şi Răducăneni), Bilanţ la
jumătatea septenalului (IRTA Huşi- Mircea Zghibarţ, Cooperativa „Zorile”-Ioan
Ţurcanu şi alte 4 comisii), De ce au fost lansaţi cei patru în Cosmos (OCL Mixt şi
IGO Huşi), De la ceasuri la frigidere şi motociclete (URCC, Constantin Maleş),
Sistemul de irigaţii (IRE Huşi, inginerul Vârlan), Giganţii sovietici ai aerului
(profesorul Vasile Ianţoc, clubul URCC), On sovhoz model (GAS Huşi, Pojoreni şi
Avereşti), Realizări şi perspective în domeniul transportului feroviar în URSS
(Complexul CFR, de şeful Staţiei Ioan Ureche), Metode noi de strângere a
recoltelor (în şase GAC-uri), Siberia apuseană o forţă economică (GAC Stănileşti
– profesor Elena Ciobanu, GAC Moşna-directorul căminului cultural şi în altele
două)104.
Raportul de activitate pe ultimile două luni din trimestrul al II-lea din 1955
consemnează cele două şedinţe ale Biroului în cadrul cărora sunt analizate o serie
de probleme, printre care cele legate de agitaţiile vizuale din cercurile ARLUS, a
abonamentelor şi învăţământului popula de limba rusă. Activitatea cercurilor
ARLUS este prezentată de către secretarul Teodor Râpanu. Grigore Moraru
răspundea de cercurile ARLUS din Creţeşti, Budeşti, Creţeşti de Sus, Lohan şi OCL
Produse Industriale din Huşi. Constantin Jelescu pune în discuţie neachitarea
cotizaţiei de către toate cercurile. În raport este dat ca exemplu Teodor Râpanu, care
a participat la 20 de şedinţe la cercurile ARLUS din Arsura, Buneşti, Duda, Vutcani
şi altele. Neculai Streche (Activul obştesc) a participat la şedinţele cercurilor din
Avereşti sat, GAS Avereşti, Tăbălăeşti şi Plopi; Andrei Moşu la cele din Stroeşti,
Valea Bosiei, Valea Seacă, Bobeşti şi Giurgeşti; Anastasia Ionescu la cele din
Creţeşti de Sus, Creţeşti de Jos, Budeşti şi Lohan. Pentru cunoaşterea sarcinilor din

103
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 17 / 1961, f. 23- 24, 35, 36,
55.
104
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 18 / 1962, f. 26-28.
158
planul de muncă sunt trimişi în teritoriu Teodor Râpanu (Vutcani, Barboşi,
Cârligaţi, Duda, Arsura şi Buneşti), Anastasia Ionescu (Creţeşti de Sus, Creţeşti de
Jos, Budeşti şi Lohan). O serie de cercuri ARLUS s-au remarcat prin organizarea de
conferinţe, recenzii, folosirea materialului documentar, agitaţia vizuală şi
popularizarea materialelor sovietice, printre care cele de la Şcoala nr. 2 de fete din
Huşi, Cârligaţi, Pogăneşti, Tribunalul Huşi, Ghermăneşti, Sberoaia şi Duda105.
Sarcinile din planul de muncă nu au fost cunoscute de cercurile ARLUS din
Hurdugi, Deleni, Oţeleni, Lunca Banului, Podul Hagiului şi Gorban. Dintre cei care
nu-şi îndeplineau sarcinile şi prezentau dezinteres pentru activităţile respective sunt
însemnaţi Gheorghe Cozmei, Vasile Panfil, Ştefan Bujoreanu (marele profesor de
limba latină) şi Petru Roman106. Din rândurile Activului Obştesc s-au remarcat prin
activitatea lor: Neculai Streche, Anastasia Ionescu, Ioan Gheorghiu, Ioan Leon şi
Andrei Moşu, iar dintre cei care nu s-au achitat de obligaţii se regăsesc Constantin
Ciobotaru, Ioan Gheorghiu, Gheorghe Puţeani şi Tănase Bugeac107.
Preşedintele cercului ARLUS Avereşti era în martie 1953 Ifrim Ciobaca108.
Un cerc model a fost înfiinţat în ianuarie 1953 la Creţeştii de Sus109. Cercul
ARLUS din satul Creţeşti avea în frunte pe Anastasia Ionescu în 1955, la 27
februarie fiind ales un nou birou al organizaţiei de aici110. La Cordeni era în 1956
preşedinte al comisiei ARLUS Valentina Aelenei (Ailenii).
În 1955 cercul ARLUS Duda „a fost exemplu în toate acţiunile, fiind primii
care şi-au achitat impozitele către stat pe trimestrul II, 1955, predarea cotelor de
lână, lapte, carne, precum şi fiind declaraţi ca fruntaşi la întreţinerea culturilor de
porumb, floarea soarelui, precum şi pregătirea uneltelor şi atelajelor pentru
bătălia de strângere a recoltelor din vara acestui an”. S-au remarcat prin activitatea
lor: Jan Bârcă, preşedintele cercului ARLUS, Simion Moisă, Petru Cocârţă (membri
ai biroului), Lazăr Constantin, Ioan David şi Vasile Vasilache111.
Nicolae Năstase, preşedintele cercului ARLUS din Epureni, urma la 27
februarie 1955 şcoala de partid din Iaşi şi era considerat de forurile comuniste
„complet rupt de realitate”. La Epureni îşi desfăşura activitatea şi un cerc popular
de limba rusă, condus în 1955 de Alexandru Popa, profesor suplinitor la şcoala
elementară din localitate112.
Comisia ARLUS din Ghermăneşti avea ca preşedinte în 1956 pe profesorul
Petru Covrig113. Cercul ARLUS Lunca Banului avea ca preşedinte în martie 1953
pe Victor Baba114.
În decembrie 1953 au fost organizate două cercuri ARLUS noi la GAC
Mălăeşti şi GAC Vutcani115.
105
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 11 / 1955, f. 21, 23 şi 25.
106
Ibidem, f. 26.
107
Ibidem, f. 24-25.
108
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 5 / 1953, f. 16.
109
Ibidem, f. 9.
110
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 11 / 1955, f. 17.
111
Ibidem, f. 25-26.
112
Ibidem, f. 16.
113
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12 / 1956, f. 2.
114
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 5 / 1953, f. 16.
159
 Darea de seamă a cercului ARLUS Moşna, din aprilie 1950, evidenţiază
desfăşurarea unei şezători culturale în cadrul căreia s-a discutat opera poetului
Vladimir Maiakovski (1893-1930), iar în timpul serilor culturale s-a recurs la citirea
a diverse broşuri ideologice116. Conform raportului din 25 martie 1950 a fost difuzat
materialul trimis de subfilială, s-a desfăşurat şedinţa colectivului de conducere, sunt
atestaţi 330 de membri, au fost organizate şi reînnoite cele şase colţuri ARLUS.
Sunt ţinute legăturile cu UTM, este sprijinit detaşamentul de pioneri şi organizaţia
de masă a PMR. Biblioteca căminului cultural era frecventată de 67 membri
ARLUS. A fost organizat concursul legat de campania de însămânţări. Membrii
ARLUS participă la conferinţa legată de lupta pentru pace. Sunt organizate patru
serii culturale săptămânal. În cadrul serbării culturale din 19 martie 1950 s-a vorbit
participanţilor despre „Lupta pentru pace”. În şcolile din comună există patru
biblioteci. Au fost elaborate 14 articole afişate la gazeta de perete. Între 19-26
martie 1950 s-a organizat „Săptămâna Mondială a Tineretului”117. Se păstrează un
tabel nominal cu membrii cercului ARLUS Moşna din 1950, din care am spicuit
câteva nume: Mihai Proca (preşedinte, învăţător), Constantin Ciobotaru (secretar
general, învăţător), pr. Ion Iacoban (secretar finanţe), pr. Grigore Diaconu (secretar
secţia cultură), Constantin Popa (secretar organizatoric, învăţător), Elena Ciobotaru
(învăţătoare), Emil Luchian, Constantin D. Popa, Eugen C. Popa (cântăreţi
bisericeşti), Ion D. Dima (notar), Ştefan D. Dima (primar), Vasile Alupului
(telefonist), Nicolaie D. Dima (ad. agricol), Gheorghe Pruneanu (perceptor), Ion
Papanaj (vânzător), Nicolae C. Proca (preşedinte cooperativă), Ion Coman
(pădurar), Teodor Gârlea (pădurar), Dionisie Popa (brigader silvic), Ion Ciobotaru
(pădurar), Ion I. Diaconu (primar), Eleonora Iacoban (învăţătoare), Viorica Proca
(învăţătoare), Ştefan Dima (funcţionar), Sănduţă Alex. (agent sanitar), (membri)118.
Comisia ARLUS din comuna Olteneşti organizează în mai 1956 trei seri culturale
dedicate unor teme ca: V.I. Lenin, A 35-a aniversare a P.M.R. şi Noi victorii ale
principiului de coexistenţă paşnică, susţinute de Vasile Darie, directorul şcolii din
Olteneşti. Manifestările respective se vor desfăşura şi în comisiile ARLUS din
comuna Creţeşti, satele Budeşti şi Curteni, sau în comuna Târzii119.
Preşedintele comisiei ARLUS din Stănileşti era în 1956 învăţătorul Ion
Dima, care va conferenţia tema Din experienţa sovietică în cultivarea cerealelor,
reluată în alte 30 de comisii, printre care cele de la Pogăneşti, Novaci şi Duda120.
Vor mai conferenţia Andrei Moşu (comisiile din Stroeşti şi Giurgeşti), Haim
Golstein (O.C.L. Produse Industriale), Ioan Ursan (Întovărăşirea din Târzii), Ioan
Arhire (Lunca Banului), prof. Petru Covrig (Ghermăneşti), Valentina Aelenii
(Cordeni), Ferdinand Balint şi Ioan Mardare (Răducăneni), apoi la Cârligaţi,
Şchiopeni, Arsura şi Avereşti121.

115
Ibidem, f. 70.
116
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 1 / 1950, f. 5.
117
Ibidem, f. 6.
118
Ibidem, f. 7-9v
119
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12/ 1956, f. 74-75.
120
Ibidem, f. 1.
121
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12 / 1956, f.
160
 Învăţătorul Ştefan Bedreag din comuna Şchiopeni prelucrează în 1954
diverse conferinţe şi broşuri122.
În trimestrul al II-lea al anului 1954 Ştefan Gorovei, secretarul ARLUS, a
luat parte la şedinţele de birou ale cercurilor din Tătărăni, Cârligaţi, Leoşti,
Şchiopeni. Rânceni, GAS Pojorăni, Lunca Banului, Spitalul Unificat din Huşi,
Întreprinderea Lemn Mobilă din Huşi, Cooperativa „1 Mai”, Şcoala Pedagogică din
Huşi; Gheorghe Rudolf la cercurile din Barboşi, Târzii, Vutcani, Drânceni, Arsura;
Jenică Ciortescu, nou instalat în funcţie, la Pogăneşti, Şcoala Viticolă din Huşi,
Avereşti şi Creţeşti. Totodată se desfăşoară întâlnirea instructorilor obşteşti
nesalariaţi, anume Gheorghe Sârghe (Cooperativa „1 Mai”), Ion Codreanu, Ion
Stână şi Alexandru Mihoci123.

Casa Raională de Cultură din Huşi124

Cu prilejul sărbătoririi celei de a 38-a aniversări a armatei sovietice la 23

februarie 1956, temă conferenţiată de căpitanul Ioan Barbu, locţiitor politic, la
cinematograful Rodina, a urmat un program artistic susţinut de echipa Unităţii
Militare şi cea a Casei Raionale de Cultură din Huşi. Conferinţa este reluată în
majoritatea căminelor culturale şi colţurile roşii din G.A.C.-uri125.
La 28 august 1956 s-au organizat manifestări dedicate comorilor literare şi
ale artei ucrainiene. Biroul Raional ARLUS şi Casa de cultură a oraşului Huşi
organizează o serbare populară pe terenul sportiv „Progresul”din oraş, unde s-a
instalat o scenă „pavoazată”cu lozinca „Trăiască Prietenia Româno-Sovietică” şi o
fotogazetă cu aspecte din Ucraina. Prezidiul era format din 5 „tovarăşi”. În cuvântul
de deschidere dr. Aron Ghiltman vorbeşte despre comorile literare ucrainiene,
urmând un program artistic organizat de brigada de agitaţie a Casei de cultură, din
care nu lipsesc cântecele ucrainiene şi recitările de poezii. Orchestra prezentă
execută un program de muzică sovietică şi românească. Numărul participanţilor este
apreciat la 1000. „Librăria Noastră” aranjează o vitrină de carte ce aparţine
scriitorului Ivan Franko126.
În cadrul lunii prieteniei româno-sovietice din toamna anului 1956, Casa
Raională de Cultură organizează o seară literară intitulată sugestiv „Ghicitoare”, în
care sunt prezente şi povestirle marelui Ion Creangă din care sunt lecturate diverse
fragmente, urmate de un program de muzică populară sovietică şi românească,
executat de orchestra instituţiei iniţiatoare127. În cadrul decadei artei orchestra Casei
Raionale de Cultură realizează „Concertul prieteniei” la 27 octombrie 1956, când

122
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 3 / 1952, f. 8.
123
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 10 / 1954, f. 25-26.
124
Despre Casa de Cultură a se vedea Lucian Clit, Date privind activitatea Casei raionale
de Cultură Huşi din anii 1952 – 1968, în „Gheorghe Ghibănescu” Revista Catedrei de
Ştiinţe Socio-Umane, Liceul Teoretic„Cuza Vodă” Huşi, Anul I, nr. 1, ianuarie – iunie
2009, p. 17-18.
125
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12/ 1956, f. 45.
126
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12 / 1956, f. 96.
127
Ibidem, f. 111.
161
Gheorghe Sburlan, directorul instituţiei, expune aprecierile sale despre frumuseţea
cântecului şi dansului sovietic128.
Casa Raională de Cultură organizează în 1957 expoziţia cu tema Cum
rodeşte ajutorul Uniunii Sovietice în RPR129 Gheorghe (George) Sburlan este atestat
ca director şi în 1957130.
Cu ocazia decadei culturii RSFS Ruse (19 – 28 mai 1957) participă la Casa
de cultură scriitorul Dan George din Bucureşti, vorbind despre Viaţa şi opera
scriitorului rus Serghei Esenin. Sunt lecturate poezii din Esenin, traduse de Dan
George, dar şi din cartea sa Dunăre, Dunăre. În activităţile de la Huşi s-a remarcat
profesorul Mihalache Mocanu, şeful Secţiei Învăţământ şi Cultură131.
Zilele culturii ruse şi artei RSS Bieloruse (6-16 decembrie 1959)
prilejuieşte conferinţa lui Gheorghe Stratulat din partea Consiliului General ARLUS
desfăşurată la cinematograful Rodina şi seara de teatru de la Casa de Cultură132. În
februarie 1960 s-a desfăşurat conferinţa Rachetele sovietice cuceresc Cosmosul133.
Cei 90 de ani de la naşterea lui Lenin sunt marcaţi în aprilie 1960 prin
organizarea a 8 simpozioane, 22 seri literare, 18 conferinţe şi 7 emisiuni radio134.
Poetul Ioan Alexandru Angheluş şi Emil Pascal organizează la Casa de
Cultură în toamna anului 1961 (perioada 7 octombrie şi 7 noiembrie) simpozionul
Arta şi cultura sovietică, făclia luminoasă a oamenilor muncii de pretutindeni135.
Profesorul Emil Balbuzan conferenţiază tema Primul zbor cosmic în grup,
în aprilie 1963, la Casa de Cultură din Huşi (12 aprilie), Spitalul Raional,
Întreprinderea Economică şi O.C.L. Mixt (12 -20 aprilie)136.

Căminele culturale137

În octombrie 1954 s-au sărbătorit 10 ani de la înfiinţarea ARLUS, prilej cu

care s-au împărţit însemne jubiliare, este prezentat salutul delegaţiei de pionieri de
la Casa Pionierilor din Huşi, este lecturată de Vasile Folescu telegrama adresată
Comitetului Naţional A.R.L.U.S., toate acestea urmate de un program organizat de
echipa artistică a Unităţii Militare din oraş. Staţia de radioamplificare a fost
transportată la sala Rodina. În Huşi existau la această dată 2400 de
difuzoare.138Luna Prieteniei Româno-Sovietică s-a deschis în 84 de cercuri ARLUS
Căminele culturale se implică prin programele artistice prezentate sătenilor, alături

128
Ibidem, f. 114.
129
Ibidem, f. 32.
130
Ibidem, f. 51.
131
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 13 / 1957, f. 60 şi 62.
132
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 15 / 1959, f. 9.
133
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 16 / 1960, f. 7.
134
Ibidem.
135
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 17 / 1961, f. 57.
136
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 19/ 1963, f. 7.
137
Vezi şi Costin Clit, Din activitatea căminelor culturale din raiounul Huşi la începuturile
epocii comuniste (I), în „Monitorul de Vaslui”, 13 februarie 2013; şi II, în „Monitorul de
Vaslui”, 14 februarie 2013.
138
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 10 / 1954, f. 81.
162
de conferinţele „culturnicilor”. La Creţeştii de Sus conferenţiază învăţătorul Lovin
Manolache, programul artistic fiind organizat de căminul cultural „Filimon Sârbu”,
la Târzii conferenţiază profesoara Eugenia Vornicu, spectacolul revenind echipei
Unităţii Militare din Huşi, la Stănileşti conferenţiază Lucia Patraşcu, la Duda Ioan
Gheorghiu, directorul Şcolii elementare de 7 ani, urmate de conferinţele de la
Olteneşti, Lunca Banului, Stroeşti, Tătărăni (sunt organizate spectacole la 33 de
cercuri ARLUS). Acţiuni de slabă calitate s-au înregistrat la Muşata, Rânceni,
Guşiţei şi Chersăcosu139.
Forţe impresionante sunt mobilizate cu prilejul sărbătoririi „Lunii prieteniei
româno-sovietice”. În februarie 1952 este raportată existenţa a 125 cercuri
ARLUS140, 116 cercuri la 20 martie 1955 (cu 12500 membri)141, 133 comisii la 20
aprilie 1956142. În 1956 ARLUS colabora cu comitetele mixte ale salariaţilor,
colectivele de muncă ale căminelor culturale şi colţurile roşii din cluburi143.
O formă de îndobitocire era cea a conferinţelor tematice. În octombrie 1955
Cercul ARLUS şi căminul cultural din Lunca Banului organizează o conferinţă, în
cadrul căreia Pericli Velichi, preşedintele cercului ARLUS şi directorul şcolii
elementare din sat, prezintă tema „Importanţa recoltării la timp, a însămânţatului şi
arăturilor de toamnă”. Comuna Lunca Banului era fruntaşă în raion, la însămânţări,
arături adânci de toamnă şi colectări. Asemenea manifestări se desfăşoară la
căminele culturale din Tătărăni, Ghermăneşti, Creţeşti, Târzii şi Cârligaţi. În cadrul
„Săptămânii Prieteniei Româno Sovietice” din octombrie 1955 sunt inaugurate
întovărăşirile agricole de la Stănileşti (prin contribuţia lui Ioan Dima, preşedintele
cercului ARLUS din comună) şi Oţetoaia (comuna Lunca Banului)144. Profesorul
universitar Petru Mâlcomete din Iaşi susţine la 18 decembrie 1955 conferinţa „Rolul
conducător al PMR în dezvoltarea social economică a ţării”, întâi în sediul
Bibliotecii Centrale din Huşi, apoi la cantina Comitetului Raional, unde participă
directorii căminelor culturale, propagandiştii şi secretarii organizaţiilor de bază ale
PMR.145
Conferinţa „Folosirea metodelor agrotehnice sovietice asigură recolte
bogate”este susţinută la 19 februarie 1956 în căminele culturale din Avereşti,
Hoceni, Grumezoaia, Tătărăni, Pogăneşti, Cârligaţi, Oţetoaia şi Arsura, iar „Tehnici
agricole sovietice în agricultura patriei noastre” la cele din Novaci, Deleni, Gorban
şi Cârligaţi146. Între 10 şi 22 aprilie 1956 sunt organizate demonstraţii practice în 36
cămine culturale, colţuri roşii din GAC-uri şi GAS-uri, fiind evidenţiate cele de la
Dolheşti (ing. Maricica Tabacaru) şi GAS Pojorăni (ing. Dumitru Corlat)147.
În toamna anului 1955 este popularizată conferinţa Ajutorul dat de URSS
ţării noastre pentru socializarea agriculturii, de către comisiile ARLUS şi căminele
139
Ibidem, f. 82.
140
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 5 / 1953, f. 9
141
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 10 / 1954, f. 68.
142
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12/ 1956, f. 60.
143
Ibidem, f. 7.
144
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 1 / 1950, f. 34.
145
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 11 / 1955, f. 74.
146
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12/ 1956, f. 15.
147
Ibidem, f. 61.
163
culturale din Ghermăneşti, Şchiopeni, GAS Pojorăni, Cârligaţi, Hoceni, Tomşa,
Creţeşti şi Lunca Banului (în 35 cămine culturale). La Oţetoaia, Drânceni, Epureni
şi Târzii este prezentată tema Ajutorul politic dat de URSS.în consolidarea
regimului de democraţie populară148.
Conform notei informative din 23 ianuarie 1953, în sala Rodina din Huşi s-
a ţinut de către primul secretar raional PMR din Huşi, conferinţa Marea prietenie
între marele Lenin şi tov. Stalin. Vladimir Ilici Lenin a fost comemorat în ianuarie
1953 în 69 de cercuri ARLUS în colaborare cu căminele culturale149.
În ianuarie 1954 s-au sărbătorit 300 de ani de la unirea Ucrainei cu Rusia
(Sic !). În zilele de 17 şi 18 ianuarie 1954 au fost organizate 65 şezători literare la
căminele culturale, sectoarele socialiste şi instituţiile din oraşul Huşi, cu tema Cea
de-a 300-a aniversare a Unirii Ucrainei cu Rusia. S-au organizat spectacole la
căminele culturale din Epureni (director Ioan Moraru), Vetrişoaia, Creţeşti,
Cârligaţi, Gugeşti şi Grumezoaia150. În 1956 este organizată Decada literaturii şi
artei ucrainiene, deschisă festiv la 26 august în 41 de cămine culturale prin
conferinţa „Viaţa culturală în colhozurile ucrainiene”, urmată de programe artistice,
cele mai reuşite fiind la Gugeşti (a vorbit Mihai Macovei, directorul căminului),
Răducăneni (Vasile Mardare, directorul căminului, programul artistic fiind
organizat de Brigada de agitaţie din comună)151, Stănileşti, Cârligaţi, Creţeşti,
Târzii, Lunca Banului, Epureni şi Arsura. Elena Enăchescu din Iaşi vorbeşte în faţa
a o sută de persoane la Biblioteca Centrală din Huşi, despre „Comorile literaturii şi
artei ucrainiene”, o reuşită în diverse întreprinderi şi instituţii: O.C.L. Produse
Industriale, Sfatul Popular al oraşului Huşi, Ocolul Silvic, Cooperativa 1 Mai şi
Cooperativa Lemn Mobilă. Decada s-a sfârşit la 21 septembrie 1956 prin serile
literare din 27 cămine culturale, cum ar fi cele de la Deleni (învăţătorul Ioan
Croitoru), Stănileşti (învăţătorul Neculai Pândaru, directorul căminului), Leoşti,
Cârligaţi şi Hurdugi152. Staţia de radioficare din Huşi popularizează evenimentul
prin organizarea unei seri literare dedicată lui Ivan Franko, unde interpretează Aurel
Ciulei, Aretta Lelinski şi Greta Văleanu. Pe parcursul întregii decade s-au
desfăşurat emisiuni speciale cu o durată de 15 minute153.
În cadrul „Săptămânii popularizării noilor cuceriri ale ştiinţei sovietice” din
anul 1956 au fost susţinute conferinţe în căminele culturale şi colţurile roşii din
întreprinderi şi diverse instituţii.154
Cântecele şi dansurile sovietice sunt promovate de „culturnicii” vremii.
Asemenea spectacole se desfăşoară la 23 octombrie 1956, la căminele culturale din
comunele Vutcani, Cozmeşti, Ghermăneşti, Şchiopeni şi Avereşti, numărul
spectatorilor fiind evaluat la 800 de persoane. În oraşul Huşi „deschiderea festivă a
decadei cântecului şi dansului sovietic, s-a făcut în cadrul festiv la sala Rodina”, cu

148
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 11 / 1955, f. 71.
149
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 5 / 1953, f. 2 şi 4.
150
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 10 / 1954, f. 2.
151
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12/ 1956, f. 94.
152
Ibidem, f. 95.
153
Ibidem, f. 96
154
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 1 / 1950, f. 21.
164
un program bogat de cântece sovietice dat de echipele artistice ale Şcolilor de 10
ani de băieţi şi fete din localitate, iar „tov. Pascal Emil a vorbit cu această ocazie
despre cântecul şi dansul popular sovietic”155.
Conferinţa Experienţa obţinerii unor recolte bogate de grâu, ovăz, porumb
şi floarea soarelui este susţinută în 1956 de către ingineri şi tehnicieni la căminele
culturale din Stănileşti, Lunca Banului, Târzii – în total la 36 de cămine. Ioan
Mardare informează în 1956 la căminul cultural din Răducăneni în faţa a 80 de
persoane despre situaţia internaţională şi lupta dusă de URSS pentru pace (Sic!)156.
Alegerile de deputaţi pentru sfaturile populare din 1956 a condus la
organizarea de conferinţe în căminele culturale şi sfaturile populare. Astfel la
Avereşti, Adrian Constantinescu dezbate tema Întâmpinarea alegerilor pentru
sfaturile populare cu un nou avânt în muncă şi în luptă pentru apărarea păcii (120
de participanţi), dar şi în localităţile Duda, Arsura, Tătărăni, Epureni157.
Festivalul Prieteniei româno-sovietice în cântec şi dans, organizat în
octombrie 1957, antrenează 19 formaţii artistice de cântece şi dansuri, din care
participă numai 12. La căminul cultural din Dolheşti, participă echipele şcolilor din
Brădiceşti, Petriş şi a căminului din Dolheşti, programul fiind precedat de
conferinţa „Rolul lagărului socialist în frunte cu U.R.S.S. în lupta pentru apărarea
păcii şi securităţii popoarelor”(învăţător Victor Hristodor). Mai remarcăm echipa de
dansuri ale căminelor culturale din satele Ivăneşti, Şchiopeni şi a şcolii din
Cârligaţi. Unele activităţi au fost organizate la căminele din cartierul Corni-Huşi şi
satul Hurdugi158.
În octombrie 1954 sunt organizate expoziţii de carte în satele Vutcani,
Vetrişoaia, Grumezoaia, Drânceni, Stănileşti şi Creţeşti.159
La 27 februarie 1955, la căminul cultural din Olteneşti, este recenzat un
roman sovietic în prezenţa a 28 de persoane. Responsabil ARLUS era un oarecare
tovarăş Gheorghiescu, care nu a reuşit să pregătească alegerile din 3 martie 1955.
Organizaţia ARLUS număra 140 de membri, care aveau restanţe la capitolul
cotizaţii din iulie 1954160.
Comisiile ARLUS şi căminele culturale din Tătărăni şi Crăsnăşăni
desfăşoară în iulie 1956 recenzia romanelor Pământ desţelenit şi Secerişul
(prezentate de Vasile Chirilă, Ana Cărcănescu şi Gheorghe Diaconu) iar cele
similare din Drânceni, Grozeşti, Gorban şi Răducăneni organizează o serie de
conferinţe legate de Dezvoltarea relaţiilor prieteneşti ale URSS cu alte state, mijloc
important de consolidare a păcii161. În cadrul lunii prieteniei româno-sovietice din
1956 s-au organizat 28 de seri literare, precum cele de la căminele culturale din
Răducăneni (Tudora Beldie), Lunca Banului (învăţătorul Ioan Arhire). Expunerea
cu titlul Relaţiile Româno-Ruse în lumina tiparului, se desfăşoară la căminele

155
Ibidem.
156
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12/ 1956, f. 40.
157
Ibidem, f. 45-46.
158
Ibidem, f. 97-98.
159
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 10 / 1954, f. 79.
160
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 11 / 1955, f. 18.
161
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12/ 1956, f. 81.
165
culturale din Răducăneni, Ghermăneşti, Drânceni, Stănileşti, Avereşti, Cozmeşti şi
Dolheşti (în total 17). Expoziţii de carte sovietică sunt realizate la Răducăneni,
Şchiopeni, Ghermăneşti, Pogăneşti şi „Librăria Noastră” din Huşi 162.
La cinci cămine culturale sunt executate în 1956 programe artistice „unde
au fost interpretate, cântece sovietice şi româneşti”163.
Popularizarea colhozului sovietic se face în 1957 şi prin intermediul
căminelor culturale, cum ar fi cele din: comuna Cârligaţi (învăţătorul Petru
Bădărău), Lunca Banului (prof. Pericle Velichi), Stănileşti (învăţătorul Ioan Dima),
Creţeşti, Epureni, Şchiopeni, Ivăneşti – în total 22 de cămine164. În perioada 15 şi 22
februarie 1957, sunt organizate nouă seri literare dedicate scriitorului Alexandr
Sergheevici Puşkin, cum ar fi la căminele culturale din Epureni (Ioan Olaru), Târzii,
Curteni, Budeşti sau la O.C.L.- Produse Industriale din Huşi (Saly Herşcovici). În
42 de cămine culturale sunt ţinute expuneri privitoare la „colaborarea frăţească”
dintre R.P.R. şi U.R.S.S., precum şi despre ajutorul sovietic (Sic!) dat României,
cea mai reuşită fiind la Răducăneni, unde a urmat un spectacol dat de echipa
Căminului cultural din localitate. Învăţătorul Gheorghe Filon îi va învăţa pe
locuitori despre „drumul victorios al comunismului”, manifestări asemănătoare
regăsindu-se la Grumezoaia, Tătărăni, Creţeşti, Târzii şi Răducăneni165. La Secţia
Financiară din Huşi, Maria Filip expune subiectul Un cuprinzător program de
consolidare a păcii166.
Decada culturii RSFS Ruse se desfăşoară între 19 şi 28 mai 1957, fiind
deschisă în 37 cămine culturale şi case de „citit” din GAC-uri şi GAS-uri prin
conferinţa Rolul poporului rus în înfăptuirea Marii Revoluţii Socialiste din
Octombrie şi în construirea comunismului în URSS. În acest sens au loc întâlniri în
14 unităţi din Huşi. Cele mai reuşite acţiuni s-au desfăşurat la căminele culturale
din: Avereşti (directorul căminului Aurel Vasilache şi prof. Angel Mihai
conferenţiază, a fost organizată şi o serbare populară), Lunca Banului (învăţătorul
Ioan Arhire realizează „un frumos program artisitic dat de echipa cămiunului”-
coruri, recitări, jocuri), Stănileşti (serbare populară, învăţătorul Neculai Pândaru),
Gugeşti (rulează filmul Fericirea drumurilor grele, învăţătoarea Georgeta Iancu),
Duda (despre Lev Tolstoi vorbesc învăţătorii Dumitru Gheorghiu şi Gheorghe
Romaşcu), Drânceni (bibliotecarul Constantin Cristea vorbeşte despre Puşkin),
Răducăneni, Dolheşti, Bohotin şi Ghermăneşti167. Închiderea decadei se face în 39
cămine culturale prin tema Viaţa înfloritoare a colhoznicilor sovietici, fiind
evidenţiate cele de la Dolheşti (prof. Iulia Spânu şi spectacolul căminului organizat
de profesorul Ctin Horez), Cozmeşti (expunerea lui Ioan Mereuţă, directorul
căminului)168.

162
Ibidem, f. 111.
163
Ibidem, f. 39.
164
Ibidem, f. 32.
165
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 13 / 1957, f. 30.
166
Ibidem, f. 29.
167
Ibidem, f. 51
168
Ibidem, f. 61.
166
 În primul trimestru al anului 1960 se popularizează prin diferite forme de
manifestaţii politica sovietică pentru apărarea păcii, dezarmare şi destinderea
încordării internaţionale (Sic!) prin 143 de conferinţe ţinute la căminele culturale,
cluburile G.A.S. şi din S.M.T.-uri sau Colţurile roşii din mediul rural. Luna
prieteniei româno sovietice, din toamna anului 1960, constă în 39 de conferinţe (8 la
centrul de raion şi 31 la căminele culturale), fiind remarcate cele de la Olteneşti
(prof. Elena Radu) şi Gugeşti (Vasile Miclescu)169.
Despre semnificaţia lunii prieteniei româno-sovietice din 1961, vorbesc
directorii de cămine culturale, remarcându-se profesorii Ioan Mihuţ (Buneşti) şi
Dumitru Puiu (Vetrişoaia)170.
În martie 1963 se ţin 18 conferinţe cu titluri „deosebite” la căminele
culturale din raion. La Căminul cultural din Gorban, va conferenţia Ioan Vârnă,
directorul şcolii (Realităţi şi perspective la început de an în economia sovietică) iar
la cel din Bohotin, profesorul M. Manolache (Premisele anului 1963 pentru
sporirea producţiei agricole). Sunt confecţionate totodată 20 de fotomontaje171.

Activitatea cinematografică

Popularizarea filmului sovietic s-a realizat şi în toamna anului 1953 prin

vizionarea a patru filme: Satco, Noaptea de Mai, Maximca şi Mitrea Cocor172. În
perioada 1-30 decembrie 1953, după moartea lui Stalin din 4 martie, la
cinematograful „Rodina” din Huşi, Petrică Dragomir, primul secretar al Raionului
de partid, susţine conferinţa Tovarăşul Stalin, conducătorul operei de construire a
comunismului, Stegarul luptei pentru Pace din Lumea întreagă173.
Paraschiv Popa, primul secretar al Raionului de Partid, susţine la
cinematograful „Rodina” în ianuarie 1954 conferinţa cu titlul Nemuritoarea
învăţătură a lui Lenin luminează calea întregii omeniri în lupta pentru Pace,
Democraţie şi Socialism, organizată de Raionul de Partid şi ARLUS. Dr. Aron
Ghiltman, preşedintelle Comitetului Raional ARLUS, va fi inclus în prezidiu.
Conferinţa este urmată de un spectacol organizat de echipa artistică a Sindicatului
Învăţământ174.
Luna prieteniei româno-sovietice presupunea şi festivalul filmului sovietic,
în toamna anului 1954 rulând filme curente la centrul de raion şi în cele şapte
comune unde se întâlneau aparate de proiecţie. La Huşi, a rulat filmul O scrisoare
pierdută (prezentat de prof. Georgeta Cristea), la Târzii filmul Amiralul Usacov
(prezentat de Gribencea Trifan, directorul Şcolii Elementare). Caravana
cinematografică poposeşte la Drânceni şi Râşeşti (filmele Tânăra Garda şi

169
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 16 / 1960, f. 5.
170
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 17 / 1961, f. 54.
171
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 19/ 1963, f. 6.
172
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 5 / 1953, f. 44.
173
Ibidem, f. 65.
174
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 10 / 1954, f. 2.
167
Festivalul Tineretului din 1953) şi la Arsura (filmele Taras Şevcenco şi Fiul
Regimentului)175.
În anul 1955 se găseau aparate de proiecţie cinematografică în şapte
comune, unde au rulat filmele: „Căderea Berlinului”, „Reţeaua morţii” şi „Neuitatul
an 1919”. La cinematograful Rodina din Huşi rulează filmele „Agentul No. 13”
(prezentat de profesorul Mihai Hogaş) şi „Poteci periculoase (la 23 octombrie 1956,
prezentat de profesorul Boris Gorceac)”. Totodată, la 30 octombrie 1950 la aceeaşi
sală este organizat de comitetul raional ARLUS simpozionul legat de filmul
„Neamul Jurbinilor”, în cadrul căruia profesorul Boris Gorceac, a prezentat
cinematografia sovietică, iar Emil Pascal, instructor cultural la Casa Raională de
Cultură din Huşi, a prezentat filmul respectiv176. Caravana cinematografică,
condusă de Vasile Teodoru şi Vitali Ianoş, vizitează 13 sate şi prezintă spre
vizionare filmul „Atacul caravanei”177.
Propaganda bolşevică pune în aplicare proiectul intitulat „În vederea
răspândirii iniţiativei intelectualilor din satul Murîghina şi a scrisorii intelectualilor
din satul Bosia, Regiunea Iaşi”, implementat în 14 comune. La Tătărăni, în prezenţa
a 43 de intelectuali sosiţi în vizită, Vasile Chirilă lecturează scrisoarea
intelectualilor din Bosia şi întocmesc un proiect cu sarcini concrete în vederea
ridicării la un nivel înalt a activităţii culturale şi educative a „ţăranilor muncitori”,
pentru a se pune în practică directivele celui de-al doilea congres al PMR Vor mai
ţine discursuri în acest sens: Constantin Moruzi, la Stroieşti, în faţa a 34 „tovarăşi”,
Marin Iordan, directorul căminului cultural din Vutcani, în faţa a 50 de intelectuali,
prog. Georgeta Cristea, la Şchiopeni, în faţa a 20 „tovarăşi”178. În cadrul lunii
prieteniei româno-sovietice din 1956, profesorul Boris Gorceac prezintă filmul
„Umbre în port”, care rulează la cinematograful „Rodina”179.
Conferinţa cu titlul Lupta de clasă în etapa actuală a profesorului Victor
Skacerţikov de la Universitatea „Lomonosov” din Moscova din 13 iunie 1957 este
urmată de rularea filmului sovietic Asasinatul din strada Dantei180.
O serie de filme sunt prezentate prin satele judeţului în ianuarie 1963, cum
ar fi la Epureni (Lucreţia Popa), Târzii (Dumitru Popa, directorul Căminului
Cultural), Berezeni (prof. Valeriu Pascal prezintă filmul Anii fecioarei), Duda
(Gheorghe (...), directorul Căminului Cultural, filmul Focuri în munţi) şi
Ghermăneşti (Anastasia Socol, directorul şcolii)181.
Festivalul filmului sovietic organizat în cadrul lunii prieteniei româno-
sovietice din 1957 constituie prilejul vizionării la cinematograful Rodina a şase
filme, printre care Submarinul 323, Înălţimi şi Taina nopţilor eterne182. Cu ocazia
săptămânii filmului sovietic din toamna anului 1959 vorbesc profesorii C-tin

175
Ibidem, f. 86.
176
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 1 / 1950, f. 31.
177
Ibidem, f. 32.
178
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12/ 1956, f. 69.
179
Ibidem, f. 114.
180
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 13 / 1957, f. 62.
181
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 19/ 1963, f. 1-2.
182
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 13 / 1957, f. 99.
168
Ionescu şi Boris Gorceag183. În 1960 conferinţa Despre cinematografia sovietică de
la cinematograful Rodina este urmată de proiecţia a 7 filme sovietice, vizionate de
7000 de spectatori184.
Din 1961 numeroase activităţi specifice ARLUS se desfăşoară în grădina de
vară a cinematografului Rodina, cum ar fi Noul zbor cosmic a victoriei
comunismului (13 august 1961, prezintă profesorul Mihail Valentin de la Consiliul
Regional al ARLUS). După conferinţa centrală ţinută de profesorul Constantin
Neştian la 7 octombrie 1961 în sala „Rodina”, rulează filmul Pâine şi trandafiri.185.

Activitatea sportivă

Din activitatea propagandistică nu lipseşte sportul. Popularizarea sportului

sovietic se realizează şi în cadrul lunii prieteniei româno-sovietice din 1953, în
colaborare cu CCFS. Astfel, s-a organizat o competiţie sportivă pe stadionul „23
August” din Huşi între echipa „Voinţa” Huşi şi echipa sportivă a GAS Pojorăni186.
Activităţile sportive sunt organizate şi în cadrul lunii prieteniei româno-
sovietice. Între 1 şi 6 octombrie 1954 a fost organizat în raion crosul Să sărbătorim
şi să întâmpinăm 7 Noiembrie (3850 participanţi) şi la Huşi în 10 octombrie (430
sportivi). Stadionul „23 August” din Huşi a fost la 10 octombrie 1954 gazda
meciului de fotbal dintre echipele „Voinţa” Vaslui şi „Voinţa” Huşi, precum şi a
meciului de volei dintre echipele „Progresul” Huşi şi „Armata” Huşi. Sunt răsplătiţi
prin acordarea de insigne „70 tovarăşi” din Huşi, 20 din Vutcani, 20 din Creţeşti, 16
din Pogăneşti, 25 din Lunca Banului şi 16 din Grumezoaia. Se desfăşoară în acelaşi
timp campionatele regionale de baschet (participă Şcoala Medie de 10 ani), de oină
(echipa din Târzii) şi concursul raional de volei la care au participat echipele din
Vutcani, Şchiopeni, Pogăneşti, Târzii, Şcoala Viticolă (băieţi şi fete), Progresul
Huşi, Şcoala pedagogică (fete). Este organizat un campionat de tir. Sunt făcute
manifestaţii de fotbal şi volei în comunele Vutcani, Pojoreni, Gugeşti şi Boţeşti187.
Sunt organizate demonstraţii sportive de Comitetul Raional ARLUS în
colaborare cu CCFS Între 18 septembrie şi 16 octombrie 1955 s-a organizat crosul
Să întâmpinăm 7 noiembrie, iar între 20 octombrie şi 6 noiembrie 1955 ştafeta
prieteniei româno-sovietice şi spartachiada de toamnă a satelor, fază la care
participă 800 de cetăţeni. Pe terenul „23 August” din Huşi se desfăşoară la 9
octombrie 1955 un meci de fotbal între echipele sportive din localitate, la care au
participat 500 de spectatori. Ioan Adam, preşedintele CCFS, ţine conferinţa Sportul
sovietic, cel mai avansat sport din lume. Au loc întâlniri între echipele sportive din
Tătărăni şi Târzii, Vutcani şi Deleni, Lunca Banuluii şi Vetrişoaia188.
În 1956, la Târzii, Sandu Gheorghe prezintă tema Despre sportul sovietic,
cel mai avansat sport din lume, urmată de programul artistic realizat de echipa de

183
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 15 / 1959, f. 11.
184
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 16 / 1960.
185
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 17 / 1961, f. 54.
186
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 5 / 1953, f. 44.
187
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 10 / 1954, f. 82.
188
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 1 / 1950, f. 21.
169
amatori a căminului cultural din localitate. Conferinţa respectivă a fost prezentată în
12 cămine culturale, printre care cele de la Lunca Banului (Vasile Tărăboanţă) şi
Avereşti (Mihai Mistreanu), urmată de programul artistic189. În trimestrul al II-lea
din 1956 s-a organizat conferinţa Să învăţăm din experienţa mişcării de cultură
fizică şi sport din U.R.S.S. Sunt organizate manifestări sportive în cadrul
spartachiadei de vară a tineretului. Profesorii de profil sunt antrenaţi de comisiile
ARLUS pentru popularizarea sportului sovietic. Ecaterina David, profesor de
cultură fizică şi sport dezbate la Creţeşti, Olteneşti şi Târzii tema Sportul, un mijloc
important de educaţie comunistă; la Avereşti şi Vutcani profesorii pun în discuţie
teme ca Sportul în satele Uniunii Sovietice şi Legăturile internaţionale ale
sportivilor sovietici, prelucrându-se extrase din broşura Sportul sovietic, editată de
ARLUS190.
Căminele culturale sunt utilizate în timpul campaniilor pentru alegeri, cum
ar fi cea din 1957 pentru deputaţii M.A.N. În acest sens ţine un discurs Ioan
Mardare (Răducăneni, despre situaţia internaţională), urmat de alţi lideri la
Ghermăneşti, Bohotin, Dolheşti şi în alte 11 cămine191.

Biblioteca Raională Centrală din Huşi

Potrivit referatului din 15 martie 1950 ARLUS Huşi a organizat în sala

bibliotecii din Huşi conferinţa 85 de ani de la naşterea lui Maxim Gorki, în
colaborare cu Biblioteca Centrală, eveniment la care participă 250 de persoane (Sic
!)192.
În 1952 biblioteca „care a fost la Raionul nostru a fost ridicată de Regiunea
ARLUS Bârlad”193.
În cadrul Lunii prieteniei româno-sovietice între 21 şi 28 octombrie 1953 la
bibliotecă s-a organizat Deschiderea cărţii sovietice, marcată prin conferinţa Cartea
sovietică bun de preţ al poporului român (Vasile Constantin, inspector la Secţia de
Învăţământ), urmată de o expoziţie de cărţi realizată în colaborare cu „Librăria
Noastră”. Odată cu deschiderea săptămânii cărţii sovietice s-a format un prezidiu
format din Paraschiv Popa, secretar prim al Raionului PMR, preşedinte, şi Hristache
Creţu, preşedintele cercului ARLUS de la GAC Epureni194.
În colaborare cu Biblioteca Centrală a fost organizată la 15 martie 1953
conferinţa 85 de ani de la moartea marelui scriitor Maxim Gorki195. Sfatul Raional
şi „Librăria Noastră” organizează în decembrie 1953 o vitrină centrală cu operele
lui Stalin196.

189
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12/ 1956, f. 39.
190
Ibidem, f. 67.
191
Ibidem, f. 3.
192
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 1 / 1950, f. 1.
193
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 3 / 1952, f. 3.
194
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 5 / 1953, f. 44.
195
Ibidem, f. 14.
196
Ibidem, f. 70.
170
 În luna mai a anului 1954 sunt organizate o serie de conferinţe centrale,
cum ar fi: Rezultatele conferinţei de la Berlin (sala Rodina, de Bernace, şeful
Secţiei de propagandă al Raionului de Partid), 5 Mai - ziua presei sovietice
(Virginia Steinberg, Biblioteca Centrală), 9 Mai-Ziua Victoriei armatei sovietice
asupra fascismului german (căpitanul Ioan Grigore, sala Rodina), recenzia
romanului Ivan Ivanovici (Victor Crăciun, delegat din partea Regiunii Iaşi,
Biblioteca Centrală), 300 de ani de la reunirea Ucrainei cu Rusia (învăţătorul
Vasile Constantin de la Şcoala nr. 2, Biblioteca Centrală) şi Agrotehnica sovietică
factor călăuzitor în dezvoltarea agriculturii în Republica Populară România
(Dumitru Roşca, delegat din partea Regiunii ARLUS, Biblioteca Centrală)197.
Biblioteca Centrală din Huşi organizează cu generozitate manifestări
culturale în cadrul lunii prieteniei româno-sovietice din toamna anului 1954.
Georgeta Cristea, profesoară de limba română, ţine conferinţa intitulată Arta
sovietică, ajutor preţios în construirea socialismului în ţara noastră, la care se
adugă expoziţia de cărţi tehnice şi literare sovietice. Instituţiile importante din oraş
– OCL Produse Industriale, Cooperaţie şi altele – devin gazdele a opt standuri de
carte, alte patru standuri fiind expuse cu prilejul diferitelor manifestări, iar patru
vitrine sunt expuse la diferite magazine şi la „Librăria Noastră”(a se vedea nota
informativă trimisă la Iaşi în 24 octombrie 1954 semnată de Vasile Folescu,
secretarul ARLUS)198.
Profesorul Mihai Ciobanu prezintă din partea Comitetului Raional ARLUS
şi a Arhivelor Statului, Filiala Huşi, în cadrul bibliotecii, la 18 octombrie 1955,
tema Relaţiile româno-ruse de-a lungul veacurilor, urmată de un diafilm199.
Profesoara Georgeta Cristea organizează în cadrul bibliotecii la 25
octombrie 1955 o conferinţă cu titlul Lumina cărţii sovietice, urmată de o seară
literar artistică, sunt lecturate fragmente din Lev Nicolaevici Tolstoi şi Vladimir
Maiakovski, a căror viaţă este prezentată. La eveniment au participat 75 de
cetăţeni200.
Ziua cărţii agrotehnice sovietice din 1955 se desfăşoară în 40 de cămine
culturale. Cea mai reuşită manifestare are loc la căminul cultural din satul Târzii,
unde directorul şcolii lecturează conferinţa cu titlul „Importanţa cărţii agrotehnice
sovietice”. Echipele de pioneri difuzează 54 de broşuri agrotehnice, semnate de
autori sovietici, dintre care sunt evidenţiaţi pionierii Violeta Siminică şi Elena
Năstase. La Târzii participă 140 de locuitori.201
„Săptămâna cărţii sovietice”din toamna anului 1956 se desfăşoară prin
organizarea de vitrine şi expoziţii tematice la Biblioteca Centrală din Huşi, Librăria
Noastră din Huşi ( este remarcată vitrina de aici), căminele culturale din Vutcani,
Cârligaţi, Creţeşti şi Târzii. Conform informaţiilor păstrate expoziţiile de carte au
fost vizitate de 1500 de persoane. În întregul raion Huşi s-a sărbătorit centenarul

197
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 10 / 1954, f. 28-29.
198
Ibidem, f. 79.
199
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 1 / 1950, f. 33.
200
Ibidem, f. 23-24.
201
Ibidem, f. 31.
171
naşterii lui I.V. Miciurin. În căminele culturale sunt susţinute conferinţe după tezele
trimise de la centrul raional202.
Comemorarea scriitorilor ruşi şi uitarea celor români era o practică curentă.
În 1956 este comemorat Maxim Gorki prin conferinţe şi şezători literare organizate
în 26 întreprinderi şi instituţii din oraşul Huşi, dar şi la căminele culturale, cele mai
reuşite fiind la Dolheşti (Iulia Spânu), Stănileşti (învăţătoarea Margareta Moraru) şi
Lunca Banului (Ioan Arhire). Sunt realizate standuri de carte la căminele culturale
din Pogăneşti şi Vutcani203.
Biblioteca Centrală din Huşi organizează la 16 iunie 1956 conferinţa A.M.
Gorki, mare luptător pentru pace şi democraţie, susţinută de asistentul universitar
Pavel Popa din Iaşi, urmată de un program muzical românesc şi sovietic susţinut de
o formaţie de amatori204. Comemorarea a 20 de ani de la moartea lui M. Gorki a
oferit prilejul unor manifestaţii „reuşite” la Dolheşti (prof. Iulia Spânu, în faţa a 70
cetăţeni) şi Stănileşti (Margareta Moraru, în faţa a 130 cetăţeni), Sfatul Popular
Raional (Constantin Moruzi de la Secţia Cultură), U.R.C.C. (Gheorghe Cozmei),
Tribunal, Căminul Cultural din cartierul Plopeni (Maria Popa, secretarul
Organizaţiei de bază a U.T.M.). În acelaşi timp a fost organizată şi o expoziţie de
carte tematică la „Librăria Noastră”din Huşi205.
În documentele timpului se notează: „În ziua de 14 octombrie 1956 a fost
planificat să aibă loc la Biblioteca Centrală un „Jurnal vorbit” despre lupta
U.R.S.S. pentru slăbirea încordării internaţionale, care nu s-a ţinut”206. Dumitru
Vranciu, directorul Fabricii de ţigarete din Iaşi, conferenţiază la 6 februarie 1957
tema Colaborarea frăţească dintre RPR şi URSS.207
La 17 iulie 1956 în cadrul Bibilotecii Centrale se va desfăşura conferinţa
„Semnul unei mari prieteniei (restituirea tezaurului de artă păstrat în URSS)”, la
care participă 45 de cetăţeni, care ascultă discursul unui profesor universitar din
Iaşi, a cărui nume nu este dat208. În cadrul lunii prietenii româno sovietice
Biblioteca Centrală coordonează decada cărţii şi literaturii sovietice, a cărei
deschidere festivă datează din 15 octombrie şi durează până la 26 octombrie
1956.Virginia Steimberg a pregătit seara literară dedicată scriitorului Lev
Nicolaevici Tolstoi (1828-1910), completată de expoziţia de carte sovietică din sala
Bibliotecii209.
Profesoara Georgeta Cristea şi Virginia Steimberg organizează în 1957 seri
literare cu sprijinul U.T.M.-ului210.
Săptămâna cărţii şi literaturii sovietice prilejuieşte în toamna anului 1957
întâlnirea cititorilor cu Aurele Ciulei în dezbaterea intitulată Cartea sovietică, factor
activ în educarea omului nou. Aurel Ciulei şi Areta Popenco vorbesc şi despre
202
Ibidem, f. 24.
203
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12/ 1956, f. 77.
204
Ibidem, f. 70.
205
Ibidem, f. 72, 76.
206
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 13/ 1957, f. 14.
207
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12/ 1956, f. 28.
208
Ibidem, f. 82.
209
Ibidem, f. 111.
210
Ibidem, f. 32.
172
scriitorul A.S. Puşkin. Dezbaterile sunt urmate de vizionarea expoziţiei Arta
ucrainiană, organizată de Consiliul Raional ARLUS. Activităţi literare se
desfăşoară şi la Şcoala Medie de băieţi (seara literară „Poezia sovietică”-profesoara
Georgeta Cristea), Şcoala Medie de Fete (despre proza sovietică- profesorii Mihai
Hogaş şi Ştefan Petrenco), Dolheşti, Răducăneni, Gugeşti (seri literare), Casa
Pionierilor din Huşi (profesorul Mihai Cărăuşu, Cartea sovietică pentru copii).
Scriitorul George Dan, membru al Uniunii Scriitorilor susţine la Cabinetul de Partid
în 20 octombrie 1957 conferinţa Viaţa şi opera lui Serghei Esenin211.
Împlinirea a 40 de ani de la înfiinţarea Armatei Roşii este marcată prin
seara literară organizată la 21 februarie 1958 de unitatea MFA şi Biblioteca
Raională din Huşi, în cadrul căreia expune locotenentul major Gheorghe
Vânătoru212. Bibliotecara Elena Costăchescu organizează o seară literară la 10 mai
1959213. Luna prieteniei româno-sovietice (7 octombrie – 7 noiembrie 1959) implică
şi biblioteca din Huşi prin conferinţa Construcţia comunismului reflectată în
literatura şi arta sovietică, expoziţii şi standuri cu cărţi sovietice, seara literară
Marea revoluţie din octombrie oglindită în literatură (prog. Georgeta Cristea)214.
Cu ocazia Zilelor culturii şi artei RSS Bieloruse (6-16 decembrie 1959)
Biblioteca organizează manifestări dedicate Poeziei bieloruse în anii puterii
sovietice şi Presei bieloruse contemporane, urmate de concursurile de la Şcoala
Profesională de Viticultură şi Şcoala de Mecanici Agricoli, sub coordonarea
profesorului Constantin Enache. Conferinţe tematice se desfăşoară în 28 de comune
şi sate215.
Răsplătit în decembrie 1959 cu insigna de bronz, Aurel Ciulei propunea
prin staţia de radioficare: „ar fi bine la biblioteca raională să se organizeze un cerc
de cunoaşterea realizărilor şi literaturii sovietice”216.
Centenarul naşterii scriitorului Anton Pavlovici Cehov (1860-1904) a fost
marcat în ianuarie 1960 prin 15 conferinţe şi activităţile de la Biblioteca Raională şi
din şcoli (Viaţa şi opera lui A.P. Cehov). La Bibliotecă sunt organizate expoziţii şi
standuri tematice de carte217.
O bogată activitate culturală pusă în slujba „marelui frate de la Răsărit” se
desfăşoară la Biblioteca Raională în anul 1961: prezentarea romanelor Departe în
spatele frontului de Boris Palevici şi Pe Donul liniştit de Mihail Şoşov (prezintă
Areta Popenco în perioada 8-20 ianuarie 1961), două seri literare dedicate Vieţii şi
activităţii lui F.M. Dostoievski (80 de ani de la deces) şi Vieţii şi activităţii lui I.P.
Pavlov (25 de ani de la deces), prezentarea cărţii Fraţii Erşov de Vsevolod
Kocetov, scriitor sovietic de romane cu tentă proletcultistă (prezintă Eugen
Agrigoroaiei), organizarea manifestărilor închinate lui Taras Şevcenko (15 seri
literare în perioada 5 şi 15 martie 1961 la şcolile medii şi de 7 ani, biblioteca

211
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 13 / 1957, f. 96, 104.
212
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 14 / 1958, f. 22.
213
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 15 / 1959, f. 5.
214
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 15 / 1959, f. 10.
215
Ibidem, f. 9.
216
Ibidem, f. 24.
217
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 16 / 1960, f. 6-7.
173
raională, casa de cultură, cluburi, fiind organizate standuri de carte la „Librăria
noastră” şi emisiuni la staţia de radioficare), manifestările dedicate poetului Mihail
Iurievici Lermontov (seara literară din 30 iulie 1961 organizată de „tovarăşul” Ion
Folescu), prezentarea temei Lermontov, omul şi opera (Gheorghe Şelaru din partea
Consiliului Regional ARLUS, la 5 august 1961), organizarea a 4 simpozioane
despre Viaţa şi opera marelui scriitor Maxim Gorki (Şcoala Medie „Cuza Vodă”,
Şcoala Medie „Mihai Kogălniceanu”-prfesorii Gh. L. Roman, Georgeta Cristea,
Ana Olah), Marea revoluţie din Octombrie oglindită în literatură (la bibliotecă,
prezintă prof. Nicolau Vespinin şi Areta Ocrainiciuc), Moştenirea literară a lui
Mihail Lomonosov (la Biblioteca Raională, 5 şcoli şi două instituţii). În mediul
rural s-ar fi desfăşurat 58 de seri literare218.
Ioan Folescu prezintă la Biblioteca Raională în ianuarie 1963 romanul
Morţii nu pricep...” În cinstea lui A.S. Serafimovici, sunt organizate în ianuarie
1963 seri literare la şcolile nr. 1 şi 2 din Huşi, la care participă elevi şi profesori,
remarcându-se cei de limba rusă, anume Dumitru Coşescu (Şcoala nr. 1) şi Rodica
Vintilă (Şcoala nr. 2). La Biblioteca Raională s-au remarcat în faţa celor 46 de
participanţi Ioan Folescu şi Elena Costăchescu. Areta Ocrainiciuc va preznta la
rândul ei romanul Buruiana . În 2 martie 1963, tovarăşul Gilea, directorul
Bibliotecii Regionale Iaşi susţine în faţa elevilor Şcolii Medii „Cuza Vodă” din
Huşi conferinţa A. Macarenko-75 de ani de la naşterea marelul pedagog. În cadrul
Bibliotecii Raionale, Ioan Folescu organizează o seară literară în martie 1963, cu
tema A.M. Gorki-95 de ani de la naştere, iar la Şcoala Tehnică Agricolă, Ioan
Moraru va conferenţia pe tema Energia nucleară şi utilizarea ei în scopuri
paşnice219. Cei 93 ani de la naşterea lui Lenin sunt sărbătoriţi la Biblioteca
Raională la 22 aprilie 1963 prin montajul literar şi muzical intitulat Sub steagul lui
Lenin, la care au participat 70 de persoane220

Casa Armatei

Constantin Căruţaşu, şeful Secţiei de Învăţământ, susţine la Casa Armatei

din Huşi în ianuarie 1954 conferinţa 300 de ani de la unirea Ucrainei cu Rusia. Din
prezidiu face parte Popa Paraschiv, primul secretar al Raionului de Partid şi
preşedinte al Sfatului Popular Raional221. Cu prilejul evenimentului amintit s-au
elaborat două scrisori de către Secţia de Învăţământ şi Teodor Avisalon (URCC),
destinate „oamenilor Ucrainei din URSS”222.
La 9 mai 1954 sunt depuse 55 de coroane la cimitirele eroilor sovietici din
Huşi şi satul Urlaţi223.
În 1955 la cinematograful „Rodina” conferenţiază locotenentul major
Valeriu Pop pe tema Armata sovietică pavăză de neclintit a securităţii şi libertăţii

218
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 17 / 1961, f. 23- 24, 35.
219
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 19/ 1963, f. 1-5.
220
Ibidem, f. 7.
221
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 10 / 1954, f. 2.
222
Ibidem, f. 3.
223
Ibidem, f. 29.
174
popoarelor224. Acelaşi locotenent major susţine la 23 februarie 1955 în
cinematograful Rodina conferinţa Aniversarea a 37 de la naşterea armatei
sovietice. Conferinţa a fost deschisă de dr. Aron Ghiltman, preşedintele ARLUS
Raional şi directorul Spitalului de Stat. În sala Rodina tronează tablouri cu chipurile
lui Lenin, Stalin şi Bulganin, în faţa cărora se prosternează 600 de „cetăţeni”, pentru
care a fost pregătit un bogat program artistic. Ofiţerii huşeni sunt trimişi în lumea
rurală, grănicerilor revenindu-le susţinerea de conferinţe în satele de graniţă, anume
la Bumbăta, Pogăneşti, Drânceni şi Scoposeni, unde se vor ocupa şi de alegeri. Mai
sunt susţinute conferinţe de către ofiţeri la M.F.A. Huşi, Creţeşti, Cârligaţi,
Olteneşti, Tătărăni, Epureni şi Avereşti225.
În luna mai a anului 1955, căpitanul Constantin Răgălie conferenţiază în
sala Rodina tema „9 mai, ziua victoriei Armatei Sovietice asupra fascismului
german”în faţa a 700 de cetăţeni. „Festivalul artistic”a fost susţinut de echipa
Unităţii Militare din Huşi. Coroane de flori au fost depuse la cimitirele soldaţilor
sovietici din Huşi şi Urlaţi226.
Ziua de 23 august a fost sărbătorită şi în raionul Huşi în 1955. Importanţa
zilei a fost prelucrată în cluburi, căminele culturale şi la colţurile roşii din diversele
instituţii. Materialele din presă despre „măreaţa zi”sunt prelucrate la Creţeşti,
Târzii, O.C.L.-Produse industriale din Huşi, Sfatul Popular Raional, Sfatul Popular
Orăşenesc. Totodată sunt depuse 25 de coroane de flori la cimitirul „eroilor căzuţi
sovietici şi români”227.
Cu prilejul sărbătoririi celei de-a 38-a aniversări a armatei sovietice, la 22
februarie 1956 ofiţerii militari din Huşi conferenţiază la 12 întreprinderi şi instituţii,
iar la altele 17 se implică comisiile ARLUS. La cinematograful „Rodina” din Huşi,
Ioan Breazu, locţiitorul politic al unităţii militare din Huşi va conferenţia pe această
temă. În raportul de activitate se consemnează: „Arătând drumul glorios pe care l-a
parcurs această armată victorioasă, cei peste 700 cetăţeni prezenţi în sală au
ovaţionat îndelung pentru armata sovietică, armata Păcii”. După conferinţă
urmează un program artistic susţinut de echipa Unităţii Militare din Huşi la
cinematograful Rodina228.
„Ziua Victoriei”este sărbătorită cu mare fast la 9 mai 1956 prin acţiunile
organizate de Consiliul Raional ARLUS, Sectorul politic al Unităţii Militare, Secţia
Cultură şi AVSAP Pentru ziua de 9 mai 1956, ora 10 se consemnează în
documentele ARLUS: „un şir de delegaţii din întreprinderi şi instituţii din oraş au
mers spre cimitirul eroilor unde au depus un număr de 40 de coroane ca drept
recunoştinţă pentru eroii sovietici căzuţi în lupta eroică pentru eliberarea patriei
noastre”. Vasile Sandu, comandantul Garnizoanei Huşi, conferenţiază la sala
Rodina, cuvântul său fiind urmat de festivalul artisitic al echipei Unităţii Militare
din localitate229.

224
Ibidem, f. 59.
225
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 11 / 1955, f. 6-7.
226
Ibidem, f. 26.
227
Ibidem, f. 57v.
228
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12 / 1956, f. 28; f. 44.
229
Ibidem, f. 68.
175
 Cu prilejul sărbătoririi celei de-a 39-a aniversări a armatei sovietice din 23
februarie 1957, ofiţerii în rezervă repartizaţi de Comitetul organizatoric raional
AVSAP şi cei de la Batalionul de grăniceri din Huşi se deplasează în 32 centre de
comună pentru popularizarea evenimentului. Ofiţerii grăniceri se deplasează la
Stănileşti, Pogăneşti, Drânceni, Ghermăneşti, Râşeşti, Scoposeni, G.A.S. Pojoreni.
În acest sens vor acţiona şi directorii a 53 de cămine culturale din raion. În 22
februarie 1957 în 12 întreprinderi, instituţii şi şcoli din oraş acţionează ofiţerii de
Unitatea Militară230.
Ziua Victoriei este marcată şi la 9 mai 1957 prin discursul căpitanului Ioan
Constantin de la cinematograful Rodina, festivalul artisitic al echipei artistice de la
Unitatea Militară din Huşi, şi depunerea de coroane de către 25 de delegaţii la
cimitirul eroilor sovietici şi români căzuţi în lupte231.
La 23 februarie 1958 sunt sărbătoriţi 40 de ani de la crearea armatei
sovietice, prilej cu care conferenţiază ofiţerii militari trimişi de unitatea MFA şi
Unitatea de Grăniceri, remarcându-se maiorul în rezervă Vasile Petrăchescu
(căminul cultural din Corni) şi Nicolae Pândaru, ofiţer în rezervă (căminul cultural
din Stănileşti). Serile literare şi emisiunile radio locale sunt urmate de conferinţa
centrală de la cinematograful Rodina susţinută de maiorul Liviu Dumitriu şi
spectacolul artistic oferit de Unitatea Militară din Huşi, iar căpitanul Ion
Balabancea va vorbi în faţa celor 16 delegaţii care s-au deplasat la „cimitirul eroilor
sovietici şi români”232.
Maiorul Liviu Dumitriu se implică prin discursul ţinut în cimitirul eroilor la
9 mai 1959 (Ziua Victoriei), citit în aceeaşi zi în 32 de centre de comună de către
directorii de şcoli (la Ivăneşti conferenţiază Mihai Ghibănescu iar la Duda Nicolae
Popa)233.

Presa

Luna prieteniei româno-sovietice din perioada 7 octombrie şi 7 noiembrie

1953 a fost reflectată prin cele 17 articole din presa locală şi centrală, remarcându-
se Cecilia Segal (două articole), Iuju Schofer, Victor Baba şi Constantin Velichi.
Sunt difuzate la cercurile săteşti şi orăşeneşti ARLUS 635 de fotogazete,
reprezentative pentru aşa numita prietenie cu URSS234.
În 1955 sunt constatate abonamentele la publicaţiile ARLUS: „Veac nou”
(148 din 150 planificate) şi „URSS azi” (63 din 160 planificate). Pentru anul 1956
s-au planificat 1753 de abonamente la presa sovietică, realizându-se 1982 de
abonamente. Sunt date şi câteva exemple pentru oraşul Huşi: ILL Huşi (7
abonamente), moara Ceahlăul (14 abonamente), Tribunal (6 abonamente), Spital
(10 abonamente)235.

230
Ibidem, f. 32.
231
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 13 / 1957, f. 62.
232
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 14 / 1958, f. 21-22.
233
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 15 / 1959, f.
234
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 5 / 1953, f. 44-45.
235
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 1 / 1950, f. 32.
176
 În cursul anului 1955 au fost ţinute discursuri despre Tratatele de la
Varşovia, remarcându-se Mihai Pârvan la G.A.S. Pojoreni (conferinţa Declaraţia
tov. Gheorghiu Dej la conferinţa de la Varşovia), Vasile Simion la Zberoaia,
Natalia Timuş la Şcoala nr. 2 de fete din Huşi, Grigore Bârcă, secretarul
organizaţiei de bază a PMR de la SMT Huşi, la S.M.T. (conferinţa Importanţa
istorică a folosirii în U.R.S.S a energiei atomice în scopuri paşnice)236.
În perioada 1-30 decembrie 1953 scriu articole despre viaţa lui I.V. Stalin,
expuse la gazetele de perete, Brocman (cercul ARLUS UCC), Ana Popescu (Şcoala
nr. 2 de băieţi), Ecaterina Vartolomei (Spitalul Unificat din Huşi), Tamara Chetran
(Tătărăni), Natalia Tănase (Crăsnăşeni), Petru Covrig (Ghermăneşti)237.
Realizarea cursurilor de limba rusă din 1954 au drept consecinţă creşterea
numărului de abonamente la 3631, de la diferite ziare şi reviste de specialitate.
Pentru pioneri pătrund 886 de reviste şi ziare: „Pionerskaia Pravda”, „Murzilea” şi
„Sportul sovietic”. În contractarea abonamentelor s-au remarcat: ARLUS
Cooperativa meşteşugărească din Huşi şi membrii cooperativelor din mediul rural,
cum ar fi cea din Vetrişoaia (84 abonamente), bibliotecile căminelor culturale şi ale
cooperativelor (282 abonamente). Creşte numărul abonamentelor la cărţile şi presa
sovietică în 28 sfaturi populare, 93 cămine culturale, 12 cooperative, la GAC –urile
din Vutcani, Târzii şi Gugeşti, GAS-urile din Pojoreni şi Avereşti.238.
În trimestrul al II-lea al anului 1955 sunt făcute abonamente la publicaţiile
„Veac nou” şi „U.R.S.S. azi”, în promovarea cărora s-au remarcat Teodor Râpanu,
Paraschiva Anghel, Manole Lazăr, ultimii doi membri în comitetul orăşănesc.
Practica abonamentelor s-a evidenţiat la spital, ocolul silvic, tribunal, cooperativa
„Progresul” şi la mat-vin, preocupări în acest sens lipsind la secţia financiară, Banca
Republicii Populare România, sfatul orăşenesc, precum şi în satele Cârligaţi şi
Epureni239.
În ianuarie-martie 1956 au fost realizate abonamente de instituţii precum:
Tribunalul (22), Cultura tutunului (28), Cooperativa „Progresul”(5) şi la Stănileşti
(5). Vinovat de numărul mic de abonamente este găsit Jean Vasile, membru al
Biroului raional ARLUS, şeful Centrului de difuzare a presei, prin neimplicarea în
instruirea comisiilor ARLUS240.
Comisiile ARLUS de la Sfatul Popular Raional, moara „Ceahlăul”, Ocolul
Silvic şi OCC Produse Industriale „au organizat expuneri din presă în legătură cu
restituirea tezaurului de artă a ţării noastre de către Uniunea Sovietică”, la care au
participat 780 de cetăţeni241.
Ziua presei comuniste intră în atenţia autorităţilor în mai 1957, eveniment
marcat prin discursul de la cinematograful Rodina a lui Constantin Sârbu, din partea
ziarului „România liberă” (Rolul şi importanţa presei comuniste), urmat de un

236
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 11 / 1955, f. 28.
237
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 5 / 1953, f. 70.
238
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 10 / 1954, f. 66.
239
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 11 / 1955, f. 30.
240
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12 / 1956, f. 49.
241
Ibidem, f. 82.
177
program artistic oferit de orchestra şi corul Casei Raionale de Cultură din Huşi242.
În 5 mai 1959 aceeaşi zi a presei sovietice este amintită prin discursul profesorului
Ioan Ionescu243.
Lecturile colective din presa şi materialele care oglindesc „marele
eveniment din 1917” sunt practicate în 1961 în 59 de comisii ARLUS (55 din
mediul rural), realizându-se şi 280 de abonamente la „Veac nou”244.

Expoziţii

La 23 august 1949 se constată: „membrii acestui cerc au contribuit pentru

buna reuşită a manifestării, au făcut o lozincă, au contribuit la pavoazarea
localului, s-a schimbat materialul la foto-montaj în vederea zilei de 23 August, s-au
scris 4 articole la gazeta de perete, s-au organizat 2 echipe de lozincari, au luat
parte 80 de membri la defilare”245. Expoziţia intitulată U.R.S.S. în fruntea luptei
pentru pace a fost inaugurată în ziua de 28 august 1949, urmată de un simpozion cu
aceeaşi temă desfăşurat în sala cinematografului Rodina la 20 septembrie 1944246.
În ianuarie 1953 s-a organizat la clubul Sindicatului Artă şi poligrafie
expoziţia Canalul navigabil Volga-Don V.I. Lenin247. O vitrină de stradă cu aspecte
din viaţa lui I.V. Stalin a fost expusă în decembrie 1953 la sediul raional din
Huşi248. În cursul anului 1955 au fost primite de la forurile regionale publicaţiile
„Sovietski Soiuz” şi „Organioc”249.
În mai 1954 sunt expuse în centrul oraşului Huşi 25 de vitrine care
oglindeau diferite aspecte din industrie şi viaţa colhoznicilor, amplasate la Banca de
Stat, Biblioteca Centrală, Staţia de Malarie, OCLL Produse Industriale şi în alte
părţi. În scrierea lozincilor s-au remarcat: Tamara Chetran (Tătărăni), Ioana
Manolache, Maria Popescu (Lunca Banului), Vasile Munteanu (Poşta Elan), Vasile
Mistreanu (Deleni), Ioan Pricop (cartierul Plopeni din Huşi) şi Ioan Nebunu
(cartierul Broşteni din Huşi)250.
Punctele centrale de agitaţie vizuale din 1955 erau cele din cartierul Corni-
Huşi, de la cercurile ARLUS Alimentara, Secţia financiară, Tribunal, Moara
„Ceahlăul”, Şcoala Tehnică Viticolă (Huşi), comunele Pogăneşti, Creţeşti şi
Vetrişoaia. În august 1955 sunt fixate fotomontaje la ariile agricole din Huşi,
Creţeşti, Stănileşti şi Târzii. Potrivit rapoartelor de activitate au fost fixate la ariile
de lucru biblioteci (Sic!) şi afişate articole din ziarul „Scânteia”251.

242
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 13 / 1957, f. 62.
243
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 15 / 1959, f. 5.
244
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 17 / 1961.
245
D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 3 / 1949, f. 6.
246
Ibidem, f. 8; Respectiv f. 13..
247
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 5 / 1953, f.
248
Ibidem, f. 70.
249
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 11 / 1955, f. 55.
250
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 10 / 1954, f. 31.
251
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 11 / 1955, f. 57.
178
 Expoziţia intitulată „O fabrică de păsări şi ouă sovietică”(Sic !) a fost
instalată în 1955 la Şcoala nr. 2 de Fete din Huşi, GAS Pojoreni, GAC Vetrişoaia şi
GAC Lunca Banului252.
În 1956 „în oraş, la punctul central de agitaţie s-a introdus un fotomontaj
cu tema: „Vizita Preşedintelui I. Broz Tito în U.R.S.S.” „Cu ocazia inaugurării
Podului Rutier de la Albiţa comisiile ARLUS de pe malul Prutului ca Drânceni,
Râşeşti şi Pogăneşti au fost instruite pentru a sprijini această acţiune prin lozinci
pe garduri în comune cât şi pe şosea spre pod cu lozinci aeriene cu inscripţia;
„Trăiască prietenia Româno-Sovietică”253.
Colhozul ucrainian „Cuceririle lui Octombrie” este popularizat în 1958 prin
90 de fotomontaje254, iar pliantul „Colhozul ucrainian” a fost multiplicat şi răspândit
în 320 de exemplare în trimestrul I al anului 1960255În cadrul lunii prieteniei
româno-sovietice din toamna anului 1960 sunt organizate 95 de expoziţii dedicate
temei Avantajul construcţiei comunismului în U.R.S.S., în Huşi fiind expusă Pictura
clasică rusă256.
În 1961 sunt organizate expoziţiile Dubna, oraşul atomiştilor (trimise 34
fotomontaje) şi Primul om în Cosmos. La Tribunal este plasată o gazetă de perete257.

Staţia de Radioamplificare din Huşi

Staţia de radioficare din Huşi transmitea zilnic, la ora 1600 emisiunile

„Vorbeşte Moscova”258 şi „Să învăţăm limba rusă rusă cântând”259.
În 1952 s-au susţinut o serie de recenzii, printre care Lupta pentru colhoz260.
Profesorul Boris Gorceac prezintă la 1 august 1952 Constituţia construirii
socialismului261. Potrivit raportului în care este descrisă activitatea dintre 7
noiembrie şi 1 decembrie 1952, Gheorghe Codreanu (SMT Huşi) lecturează la staţia
radio un articol din „Veac nou”, legat de campania electorală262. Concursul de
creaţie populară desfăşurat în noiembrie 1952 a fost popularizat de staţia radio din
Huşi263.
În toamna anului 1953 în cadrul săptămânii muzicii sovietice, în colaborare
cu Staţia de radioamplificare din Huşi sunt organizate patru serbări realizate de
echipa artistică a Şcolii Pedagogice şi Şcolii Medii de 10 ani, reprezentaţiile corale
fiind transmise în limba rusă264. În decembrie 1953 sunt transmise două conferinţe

252
Ibidem, f. 73.
253
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12 / 1956, f. 82.
254
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 14 / 1958, f. 23.
255
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 16 / 1960, f. 6.
256
Ibidem.
257
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 17 / 1961, f. 36.
258
Potrivit profesorului Ioan Costin.
259
Prof. Vasile Folescu, Creţeşti Istorie şi actualitate, p. 205.
260
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 3 / 1952, f. 2.
261
Ibidem, f. 11.
262
Ibidem, f. 22.
263
Ibidem, f. 24.
264
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 5 / 1953, f. 44.
179
ale „tovarăşului” Râpanu, cu temele Ce a dat constituţia URSS ţărănimii colhoznice
şi Cum se pregăteşte ţărănimea colhoznică pentru alegeri265.
Staţia de radioficare este utilizată în cadrul acţiunilor întreprinse în
campania de primăvară a anului 1955, prin susţinerea a 14 lecţii tematice de către
inginerii Constantin Petru, Oraţiu Oprea, Neculai Dudu şi E. Oprea266.
La staţia de radioamplificare sunt prezentate 14 „lecţii” în toamna anului
1954 pentru întreţinerea culturilor însămânţate şi întreţinerea animalelor, de către
inginerii Constantin Petru, Oprea Oratin şi Neculai Dudu267.
În perioada 1 şi 24 ianuarie 1956 la staţia de radioficare din Huşi sunt
„difuzate articole cu privire la activitatea comisiilor ARLUS precum şi despre
bunul mers al cursurilor de limba rusă în perioada seminariilor recapitulative şi
importanţa studierii limbii ruse”(vorbeşte Teodor Râpanu)268. C. Moruzi şi Aurel
Ciulei269de la Secţia Cultură, susţin la staţia de radioficare în februarie 1956
conferinţele Maeştri ai recoltelor bogate din U.R.S.S. şi Mecanizarea agriculturii în
U.R.S.S.270 Maria Bursuc vorbeşte la 4 februarie 1956 despre Activitatea sportivilor
sovietici în perioada de iarnă271. Despre Marele pedagog sovietic Anton
Simionovici Macarenko conferenţiază Virginia Steimberg. Mărioara Dumbravă
recenzează diverse cărţi sovietice272.
În trimestrul al II-lea a anului 1956 va fi popularizată şi la radio
Răspândirea experienţei sovietice în pedagogie prin referatele prezentate de
profesorii Dumitru Coşescu şi Gheorghe Ionescu273. Sunt organizate 4 emisiuni
speciale în 1956 cu prilejul comemorării a 20 de ani de la moartea scriitorului
Maxim Gorki, ţinute „3100 de difuzoare” şi prezentate de Vasile Constantin,
Mărioara Dumbravă şi Aurel Ciulei274.
„Luna prieteniei româno-sovietice” din 1956 este popularizată şi la radio
prin audiţiile învăţătorului Neculai Pândaru de la Stănileşti sau organizarea unor
scenarii radiofonice275.
Despre Răsadurile de legume în ghivece nutritive vorbeşte inginerul
Elisabeta Duda în 1957. Sunt invitaţi să vorbească „tovarăşii care au vizitat RSS
Moldovenească”. Mihai Balan, „salariat la Sfatul Popular Raional”, care a vizitat
Basarabia în februarie 1957, împărtăşeşte auditorilor huşeni despre viaţa
colhoznicilor „şi tuturor oamenilor muncii”276.

265
Ibidem.
266
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 11 / 1955, f. 20v.
267
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 10 / 1954, f. 62.
268
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12 / 1956, f. 3; f. 47.
269
Istoric literar, născut la Huşi, cercetător la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti;
Vezi Theodor Codreanu (coordonator) , Istoria Huşilor, Galaţi, Editura Porto-Franco, 1995,
p. 300.
270
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12 / 1956, f 19.
271
Ibidem, f. 38.
272
Ibidem, f. 47.
273
Ibidem, f. 69.
274
Ibidem, f. 72, 77.
275
Ibidem, f. 108 şi 111.
276
Ibidem, f. 33.
180
 În perioada 19 şi 28 mai 1957 sunt promovate prin staţia de radioficare din
Huşi expunerile din caietul cultural editat de ARLUS – Tovarăşului meu rus,
Cântec de dragoste pentru ţara sovietică, expoziţiile organizate în zece
întreprinderi şi instituţii huşene, espoziţia şi standul de carte de la „Librăria
Noastră” din oraş277.
O emisiune festivă închinată soldaţilor sovietici cu prilejul a 40 de ani de la
crearea Armatei Roşii este organizată la Staţia de Radioficare la 22 februarie 1958,
când expun gândurile lor Aurel Ciulei, Emil Pascal, Marcela Milea, Neculai
Dumbravă şi George Sburlan278.
„Ziua radiofoniei sovietice”a fost marcată la 7 mai 1959 prin staţia de
radioamplificare din Huşi279. Centenarului naşteriii scriitorului Anton Pavlov Cehov
i-au fost dedicate în ianuarie 1960 cinci emisiuni speciale. Marea „prietenie
româno-sovietică” reprezintă tema a două emisiuni la staţia de radioficare din
Huşi280.

Creaţie culturală

În noiembrie 1952 s-a organizat concursul de creaţie culturală la Huşi,

unde au participat 50 de comisii de coordonare (28 la centrele de comună şi 22 la
centrul de raion), fiind remarcate cele din comunele Ghermăneşti, Epureni,
Cârligaţi, Şchiopeni, Creţeşti, Tătărăni, Drânceni, Vetrişoaia şi Arsura. Din Huşi s-
au evidenţiat comisiile de la Cooperativa Lemn Mobilă, Ocolul Silvic, Secţia
Financiară, Cooperativa „1 Mai”, Moara Ceahlăul, Şcoala Metalurgică, Şcoala nr. 2
de Fete, URCAD, Spitalul de Stat şi Sfatul Raional. Cooperativa Lemn Mobilă a
prezentat o sculptură în os cu portretul „marilor dascăli Marx, Engels, Lenin”,
realizată de Gheorghe Bostan, la care se adaugă un tablou pictat în ulei cu titlul
Calificarea la locul de producţie şi un caiet de poezii, strigături şi cântece populare
de Coşug281. Probabil este vorba de Aurelia Coşug, care în 1969 realizează portretul
lui Mihail Kogălniceanu, păstrat astăzi în cancelaria Colegiului Agricol „Dimitrie
Cantemir” din Huşi.
În toamna anului 1953 s-a organizat concursul „literar la lucru manual şi
desen”, în cadrul căruia au fost analizate 17 lucrări literare. Insigna ARLUS şi
stema RPR au fost realizate de Şcoala Pedagogică, iar medalionul lui Lenin şi Stalin
de Şcoala Metalurgică din Huşi282.
Comitetul Raional ARLUS constituie în 1954 comisia pentru concursul de
creaţie populară din care făceau parte: Grigore Moraru (preşedintele comisiei),
Ştefan Gorovei (vicepreşedinte), Emilia Negrariu, Neculai Ciomaga (secretari),
Mihai Foca, Munteanu (UTM), Teodor Avesalon, Răgălie, Constantin Căruţaşu,

277
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 13 / 1957, f. 60.
278
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 14 / 1958, f. 22.
279
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 15 / 1959, f. 5.
280
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 16 / 1960, f. 6.
281
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 3 / 1952, f. 22-22v.
282
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 5 / 1953, f. 43.
181
Ştefan Petrescu, Gheorghe Savin, Constanţa Popa, Ion Coşug (pictor), Maria
Tăuşanu, Veronica Cozma, Nicolae Streche şi Cecilia Segal283.
Activiştii ARLUS colaborau în 1956 cu sindicatele mixte ale salariaţilor,
colectivele de muncă ale căminelor culturale, colţurile roşii şi cluburi. Potrivit
planului de muncă pentru perioada 1 ianuarie şi 31 martie 1956 urmau să
conferenţieze pe diverse teme: Teodor Avesalon, Romeo Apăvăloaei, directorii de
şcoli, ing. Ioan Roşu, inginerii de la punctele agricole, activiştii UTM, directorii
căminelor culturale şi profesorii de limba română284.
Organizaţia de bază UTM din cartierul Broşteni (Huşi) organizează în 1956
o şezătoare închinată tineretului sovietic, unde se recită poezia Carnet de
comsomolist, se lecturează un fragment din romanul Aşa s-a călit oţelul, se prezintă
un program artistic de cântece şi jocuri sovietice şi româneşti în cadrul căminului
cultural din cartier, la Şcoala Medie de Băieţi şi Şcoala Medie de Fete285.
În cadrul lunii prieteniei româno-sovietice din toamna anului 1957 s-a
organizat un concurs literar şi de ghicitori tematic (Să cunoaştem literatura
popoarelor din URSS) şi au fost depuse creaţii literare, de artă plastică şi aplicată de
către şase „tovarăşi”, printre care Luca Staşcu şi Ortansa Negruzi286.
Prezentarea romanului Petru I, de Tolstoi, la O.C.L.Mixt şi căminul cultural
din Corni aparţine profesorului Boris Gorgeac iar a romanelor Petru I şi Calvarul de
la Liceul de băieţi „Cuza Vodă” din 6 ianuarie 1958 profesorilor Georgeta Cristea şi
Constantin Jelescu287.

Pionieri

Până la 1 februarie 1956 la „şcoala elementară nr. 3 băieţi s-a ţinut

conferinţa „Pionierii sovietici, exemplu luminos pentru pionerii
noştri”(conferenţiază tovarăşul Vasile Ambăruş, instructor de pioneri, director fiind
Gheorghe Ionescu). De altfel Vasiel Ambăruş conferenţiază aceeaşi temă şi la
Şcoala nr. 2 de Fete, Şcoala nr. 5 de Fete (în total la 9 şcoli)288.
Ciclul de conferinţe Să învăţăm din experienţa elevilor comsomolişti din
1956 include şi tema Elevii comsomolişti, exemplu de disciplină şi conştiinciozitate
(ascultată de 300 elevi de la şcolile medii din Huşi), remarcându-se activiştii
U.T.M.289O altă tematică abordată înn 1956 a fost Să învăţăm din experienţa
pionierilor sovietici, prin conferinţele: Cum şi-au început activitatea sfatul
detaşamentului de pionieri sovietici (Şcoala nr. 5 de Fete, Şcoala nr. 3 de Băieţi şi
în satul Şchiopeni), Pionierii sovietici, exemplu de disciplină pentru pionerii noştri
(Luca Staşcu la Şchiopeni şi Vasile Ambăruş la Şcoala nr. 3 de Băieţi)290.

283
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 9 / 1954, f. 48.
284
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12 / 1956, f. 7; 11-13.
285
Ibidem, f. 47.
286
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 13 / 1957, f. 99.
287
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 14 / 1958, f. 7.
288
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12 / 1956, f. 23 şi 25.
289
Ibidem, f. 38.
290
Ibidem, f. 48.
182
 În trimestrul al II-lea din 1956 se desfăşoară dezbateri pe tema Răspândirea
experienţei sovietice în pedagogie la şcolile de 7 ani şi medii, introdusă ca obiectiv
principal educativ. Dezbaterile nu s-au bucurat de sprijinul Secţiei de învăţământ.
Profesoara Georgeta Cristea expune la Liceul de băieţi „Cuza Vodă”teza Legătura
dintre colectivul de elevi şi pedagogi în Şcoala Sovietică (150 de elevi şi
profesori)291.
La Şcoala Medie de Fete „Mihai Kogălniceanu” din Huşi s-a realizat în
ianuarie 1960 o „întâlnire între pionieri şi tov. Bârcă Vasile care a vizitat
U.R.S.S.”292 Casa Pionierilor din Huşi, prin directoarea Casandra Velea, organizează
în 1960 conferinţa Prietenia româno-sovietică la şcolile medii din oraş (profesorul
Dumitru Coşescu). Elena Burlacu, preşedinta Comitetului de Femei din Huşi se
întâlneşte cu pionierii pentru a le destăinui cele văzute în U.R.S.S.293
Casa Pionerilor din Huşi organizează în aprilie 1963 o seară literară,
dedicată lui Lenin, prieten al copiilor (Velea Casandra, directorul Casei Pionierilor,
participă 65 de pionieri)294.

Limba rusă

La 23 aprilie 1951 „sub îndrumarea Partidului şi a Guvernului cu sprijinul

Raionului ARLUS şi Secţiei de învăţământ au luat fiinţă cursurile populare de
limba rusă, cerute fiind de oamenii muncii din RPR.”295.
Conform procesului verbal din 20 iulie 1951, în localul Şcolii Pedagogice
de Fete din Huşi s-a desfăşurat examenul pentru cursanţii care au urmat 24 de lecţii
de limba rusă, din cei 34 înscrişi urmând regulat cursurile 28. Patru cursanţi au fost
trimişi la partid pentru efectuarea unor munci specifice. Secţia Cultură şi Arta a
Raionului l-a trimis la Raion pe Vasile Bostan, ulterior urmând a susţine examenul
şi Alexandrina Mihai. La 26 septembrie 1951 în localul Şcolii Pedagogice din Huşi
se întrunesc Ana Antohi (profesoară de limba rusă), „tovarăşul” Pecheanu
(preşedintele ARLUS Huşi), Elena Ciutea (delegata PMR) şi Ruhla Seihman
(secretara organizaţiei de bază PMR din şcoală), pentru a înainta diplomele de
absolvire a cursurilor populare de limbă rusă din perioada aprilie-iunie 1955296.
Cursurile au fost organizate la Şcoala nr. 1 de Fete, proces în care s-au implicat
profesoara Maria Melinte şi E. Grigoraş (responsabil cursuri). „S-a constatat că
poporul iubeşte limba în care a scris Lenin şi Stalin. Este un nepreţuit ajutor dat
nouă de presa sovietică în toate ramurile de activitate”297.
Cercurile populare de limba rusă funcţionau în ianuarie 1953298.

291
Ibidem, f. 69.
292
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 16 / 1960, f. 7.
293
Ibidem.
294
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 19/ 1963, f. 7.
295
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 2 / 1951, f. 3.
296
Ibidem, f. 2-3.
297
Ibidem, f. 4.
298
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 5 / 1953, f. 5.
183
 Preocupările legate de organizarea învăţământului popular în limba rusă
continuă şi în 1954, „care în prezent a căpătat un caracter larg de masă”. S-a
format o comisie raională a învăţământului popular de limbă rusă cu rolul de a
organiza, controla şi îndruma cursurile populare de limba rusă din oraşul şi raionul
Huşi. Au fost organizate două forme de învăţământ: cele trei cicluri cu durata de trei
ani de studii, fiecare ciclu echivalent cu un an şcolar obişnuit şi cursurile pentru
avansaţi. S-au adoptat măsurile necesare pentru recrutarea cursanţilor din rândurile
GAC-urilor, SMT-urilor şi GAS-urilor, muncitorilor cooperatişti din întreprinderi,
instituţii şi şcoli299. De o atenţie sporită se bucurau tinerii „ca să aibă un nivel
apropiat cultural, politic şi ideologic”. Comisia raională de limba rusă cuprindea
cinci membri. În perioada 1954 şi 1955 au fost organizate 66 de cursuri de limba
rusă, la care au participat 756 cursanţi. În noiembrie 1954 nu-şi începuse cursurile
OCL Industrie Huşi, Şcoala de Tractorişti, Şcoala Metalurgică, Sfatul Raional,
URCC, Întreprindea Lemn Mobilă, GAC Târzii, GAC Vetrişoaia, GAC Vutcani,
GAS Avereşti, cercurile ARLUS din comuna Duda, Grumezoaia şi Pogăneşti. „Şi în
oraş avem cursuri care au rezultate frumoase cu cursanţii din cartierul Corni, cum
sunt tov. Biru Paulina, Ianoş Mihai, Pascal Emil şi alţii. Acest fapt se datoreşte tov.
Prof. Glinschi Victor”. Rezultate bune în învăţământul în limba rusă s-au obţinut la
Creţeşti, Ghermăneşti, Roşieşti, Arsura, Cârligaţi, Şchiopeni şi Cordeni300.
Importanţa „muncii” nu a fost înţeleasă de toţi, fiind înfieraţi: Constantin Căruţaşu,
fostul şef al Secţiei de Învăţământ, care „nu a sprijinit în suficientă măsură
cursurile populare de limbă rusă”, reprezentantul Comitetului Raional al UTM şi
activul UTM. Un sprijin deosebit promovării limbii ruse s-a primit de la Ştefan
Petrenco „fost preşedinte al Sindicatului muncitorilor din Învăţământ”, bun
„cunoscător de limbă rusă”, inspectorul Romeo Apăvăloaei, profesorii Ion Moraru,
Victor Glinschi, Andrei Moşu, şi într-o măsură mai mică Gheorghe Marta şi
Neculai Ciomaga. Se constată o oarecare insatisfacţie în rapoartele oficiale: „cu
toate eforturile Comisiei raionale limbă, nu s-a reuşit ca cursurile să funcţioneze în
condiţiuni optime”, din cele 66 de cursuri funcţionând 55. Din 25 februarie 1955 s-a
început „seminarizarea”. În cadrul cercului pedagogic al profesorilor de limba rusă
din martie 1955 s-a susţinut referatul Metode şi procedee în predarea limbii ruse la
Cursurile populare. La sfârşitul lunii martie 1955, odată cu încheierea anului şcolar
al învăţământului în limba rusă s-au identificat 136 de cursanţi din mediul rural,
GAC-uri şi SMT-uri301. Vor fi evidenţiaţi cursanţii din Creţeşti, Coredeni, cercul
ARLUS din cartierul Corni-Huşi, GAC Gugeşti şi Arsura. „Rezultatele ar fi fost
mult mai bune dacă tov. îndrumător C-tin Jelescu ar fi mobilizat şi activizat un
număr mai mare de tovarăşi în cadrul activului voluntar, deoarece raionul nostru
avea aceste posibilităţi”. Lui Constantintin Jelescu i se reproşează: neantrenarea
locuitorilor, trasarea sarcinilor către cercurile pedagogice ale profesorilor de limba
rusă, nerealizarea vizitelor la toate cursurile, nerespectarea planului de muncă,

299
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 10 / 1954, f. 63.
300
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 10 / 1954, f. 66.
301
Ibidem, f. 66-67.
184
neinformarea Regiunii la timp, nerespectarea sarcinilor de publicarea articolelor în
„Veac nou” şi „Flacăra Iaşului”302.
În oraşul Huşi, au fost organizate în 1955 patru cicluri de cursanţi: ciclul I
(din 5 cursuri, s-au deschis 3 cursuri cu 57 de cursanţi), ciclul II (din 5 cursuri
planificate s-au deschis toate cu 62 cursanţi), ciclul III (din 3 cursuri planificate s-au
deschis două cu 23 cursanţi) şi ciclul avansat (din 3 cursuri, deschise două cu 15
elevi). În total s-au deschis 12 cursuri cu 157 de cursanţi. În raionul Huşi s-au
organizat 16 cursuri cu 229 de cursanţi. Pentru predarea limbii ruse se folosea
manualul semnat de Nina Potopova. Dintre profesorii de limba rusă s-au remarcat:
Petru Covrig, Luca Staşcu, Maria Vladcu, Anastasia Ionescu, Valentina Ailenii,
Constanţa Caţichi, Neculai Strechie şi Alexandru Chiriţoi, care făceau parte din
Comisia raională de limbă rusă şi din activul obştesc al Comitetului Raional al
ARLUS. Este criticat Constantin Andriescu, responsabilul cursului de limbă rusă
din cadrul Sfatului Popular Orăşenesc. O activitate slabă a fost constatată la Spitalul
Unificat din Huşi, unde era responsabil dr. Aron Ghiltman, preşedintele Comitetului
Raional ARLUS, apoi la OCL Produse Industriale, unde directorul unităţii Grigore
Moraru nu acorda atenţia cuvenită. În condiţii foarte bune s-au desfăşurat cursurile
de limbă rusă la tribunalul Huşi (frecvenţă 90 %), Şcoala nr. 2 de fete,
întreprinderea „21 Decembrie”, Ghermăneşti, Creţeşti, Lunca Banului, Cordeni303.
În statele de plată din luna mai a anului 1954 figurau profesorii: Maria
Melinte (la OCL), Constantin Jelescu (Şcoala Pedagogică din Huşi), Victoria
Şurpanu (Râşeşti), Cozma Slobozianu (Şcoala nr. 1), Dumitru Coşescu (Şcoala
Medie), Ana Petrenco (Lemn Mobilă), Emilia Slobozianu (organizaţia de femei de
la „7 Noiembrie”), Natalia Papiş (Şcoala nr. 2 de fete şi Policlinica Huşi), Petre
Decuseară (Întreprinderile „Ceahlăul” şi „”21 Decembrie), Ana Antohi (URCAD),
Ştefan Condurache (Arsura), Feudolia Puiu (Pâhneşti) şi Ion Moraru (Târzii)304. În
trimestrul al II-lea al anului 1954 s-a luat decizia închiderii cursurilor populare de
limba rusă305.
Potrivit dării de seamă pentru perioada 26 noiembrie şi 18 decembrie 1955
s-au desfăşurat 25 cursuri de limba rusă, dintre care 19 sunt considerate „bune”.
Sunt evidenţiate cursurile de la Tribunal (prof. Adela Coşescu), Creţeşti (Anastasia
Ionescu), Cordeni (Valentina Aelenei) şi Ghermăneşti (prof. Petru Covrig).
Cursurile slabe sunt considerate cele de la Căminul de zi „7 noiembrie” din Huşi
(Emilia Slobozeanu), O.C.L. Produse Industriale (Larisa Pozdrâgă). Menţionăm că
director la O.C.L. Produse Industriale era în 1955 Grigore Moraru306. Pentru buna
desfăşurare cursurile de limba rusă sunt inspectate de Teodor Râpanu. Cursul de la
Ghermăneşti nu a fost sprijinit de preşedintele ARLUS şi de organele sindicale. La
Căminul de zi „7 noiembrie”din Huşi prof. Emilia Slobozeanu deşi a cerut ajutorul
Mariei Antohi, inspectoarea de la învăţământul preşcolar şi la directorul Căminului,
nu l-a obţinut. La Spitalul Unificat din Huşi nu şi-au dat concursul dr. Aron

302
Ibidem, f. 68.
303
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 1 / 1950, f. 28-30.
304
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 10 / 1954, f. 25.
305
Ibidem, f. 25.
306
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 11 / 1955, f. 75.
185
Ghiltman (directorul Spitalului), dr. Otilia Baciu (secretara organizaţiei de bază),
Zegrea (responsabilul cercului ARLUS) şi Maria Glodeanu307.
Între 15 şi 25 martie 1956 sunt antrenaţi în organizarea cursurilor de limba
rusă 5 tovarăşi, dintre care, Neculai Streche în sprijinul activităţii din Dolheşti308.
Odată cu sfârşitul anului şcolar 1955 / 1956 sunt apreciate cursurile susţinute de
prof. Iulia Spânu (Dolheşti) şi Pericle Velichi (Lunca Banului). Cursurile cu greutăţi
sunt apreciate a fi cele susţinute de Lucia Podescu (Gugeşti), Larisa Ionescu
(Răducăneni) şi Aurelia Droahnă (Vutcani). Cursurile au fost controlate de Iacob
Pruneanu, Luca Stascu, Profir Alexandru, Vasile Munteanu, Neculai Strechie,
Neculai Chiriţoi (voluntarii din Colectivul Obştesc), Constantin Velichi (Biroul
Raional), Teodor Râpanu şi Victor Glinschi. La sfârşitul anului şcolar sunt
evidenţiaţi: prof. Eugenia Chivu (Şcoala din Avereşti), înv. Aurica Botez (Şcoala
din Dolheşti), Flora Voloacă (Şcoala din Epureni), prof. Isac Seidman (Şcoala de
fete nr. 2 din Huşi), Elena Vicol (Întreprinderea comunală Huşi), înv. Atanasie
Socican (Şcoala din Lunca Banului), înv. Gheorghe Nica (şcoala din Moşna) şi înv.
Gheorghiu Maria (Şcoala din Stănileşti)309.
Dintre membrii comisiei raionale de limba rusă s-au remarcat până la 1
februarie 1956: Maria Vladcu, Constantin Jelescu, Anastasia Ionescu, Petru Covrig,
Luca Staşcu, Neculai Streche şi Virgil Darie. La cele 22 de cursuri populare de
limba rusă au participat 252 de elevi din cei 304 înscrişi. În raportul din 11
februarie 1956 sunt identificate cursurile desfăşurate în bune condiţii, anume cele
de la Tribunalul Raional Huşi, Întreprinderea Comunală Huşi, din satele Cordeni,
Creţeşti, Lunca Banului, Ghermăneşti şi Stănileşti, unde au predat: Adelaida
Coşescu, ing. Valeriu Joludev, Valentina Aelenii, Anastasia Ionescu, Pericle
Velichi, Petru Covrig şi Victoria Şurpanu. O serie de cursuri au fost anulate, fiind
găsiţi vinovaţi de aceasta: Teodor Avesalon, C-tin Panu (URCC), dr. Aron
Ghiltman (Spitalul Unificat), Grigore Moraru (OCL-Produse industriale),
Constantin Andriescu (preşedintele Sfatului Popular), Maria Antohi (Căminul de zi
„7 Noiembrie”) şi Maria Sbanţu, directorul căminului amintit. Printre cei
responsabili sunt nominalizaţi şi profesorii: Larisa Pozdârcă, Ana Frangopol, Emilia
Slobozeanu şi Maria Melinte 310. În perioada 12 februarie şi 12 aprilie 1956 s-au
organizat 22 de cursuri la care au fost 289 persoane înscrise. O serie de indicaţii
sunt date profesorilor printr-o circulară. Dintre profesorii de limba rusă sunt
evidenţiaţi cu cele mai bune rezultate: Iulia Spânu-Dolheşti, Valentina Aelelnii-
Cordeni, Anastasia Ionescu-Creţeşti şi Petru Covrig-Ghermăneşti iar cu cele mai
slabe rezultate Constanţa Caţiche-Vutcani, Aurelia Droahnă-Şchiopeni. Cursurile
sunt controlate de Teodor Râpanu, secretarul Consiliului Raional ARLUS, Neculai
Streche, Maria Vladcu şi Luca Ştascu. Dintre cursanţi sunt remarcaţi: Sofia
Butnaru, ţărancă din Dolheşti, Mircea Buzarna (Dolheşti), Viorica Băetu (Cordeni),

307
Ibidem, f. 75v.
308
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12 / 1956, f. 48.
309
Ibidem, f. 32.
310
Ibidem, f. 20-20v.
186
Elena Sandu (casnică din Creţeşti), Aurica Bazgan, Ion Frunză şi Maria Balan
(Ghermăneşti)311.
Teodor Râpanu controlează în 1957 cursurile de limba rusă de la Şchiopeni,
Luca Staşcu pe cele de la Creţeşti, Victor Glinski participă la seminariile de limba
rusă organizate la Întreprinderea Mobilă, la spital, în timp ce la întreprinderea „21
Decembrie”şi Lunca Banului cursurile s-au desfiinţat din lipsa cursanţilor.
Rezultate bune au obţinut profesorii Iulia Spânu, Anastasia Ionescu şi Petru
Covrig312.
Intensitatea cursurilor populare de limba rusă scade în 1961 (14 la sate şi 9
la oraş)313.

Agricultură

În 1952 a fost „demascat chiaburul” Neculai Creţescu din satul Curteni

„pentru faptul că la o jumătate de hectar a semănat 14 kg grâu şi netratat, el a fost
demascat de către Tovarăşa preşedinte a cercului ARLUS Pară Elena”314.
În martie 1953, în cele 11 GAC-uri sunt conferenţiate teme ca: Organizarea
brigăzii permanente de producţie în colhozurile sovietice, Sfaturi agrotehnice
pentru obţinerea unei recolte de plante leguminoase pentru boabe, Viaţa lui
Miciurin, Gospodăria unui colhoz din ţinutul Atlai şi Congresul colhoznicilor
Udarnici. La GAS Avereşti s-au susţinut conferinţele Sovhozurile aplică cele mai
noi metode agrotehnice şi agrobiologice sovietice şi Creşterea animalelor o
preocupare de seamă a colhoznicilor sovietici315.
Zilele tehnice şi agrotehnice din toamna anului 1954 constituie un bun prilej
pentru ţinerea conferinţei Agro-tehnica înaintată la însămânţările de toamnă,
desfăşurată la Arsura, Şişcani, Epureni, Vetrişoaia, Drânceni, Pogăneşti, GAC
Vetrişoaia, GAC Muşata, întovărăşirea din Urlaţi, GAC Mălăeşti316. La GAC
Gugeşti şi GAC Boţeşti conferenţiază inginerul Vasile Pârvan. Inginerul Petre
Constantin îşi deapănă amintirile la SMT Huşi, sub titlul: Ce-am văzut în Uniunea
Sovietică. În noiembrie 1954 s-a organizat la Huşi expoziţia agricolă. Minciunle
bolşevice devin aberante, astfel potrivit raportului întocmit de culturnicii ARLUS,
„s-au remarcat la această expoziţie pepeni în greutate de 28 kgr., sfeclă în greutate
de 24 kgr”(Sic!). La SMT- din Huşi s-ar fi aplicat metoda Bugacev. Este
popularizată metoda plantării cartofilor iarovizaţi în cuiburi aşezate în pătrat. La 1
martie 1955 se desfăşoară o conferinţă la Huşi cu fruntaşii care au obţinut recolte
bogate în legumicultură şi la cultura cartofului, organizată de Constantin Petre, unde
a conferenţiat inginerul Dudu Neculai. Sunt evidenţiate: GAC „Pământ dezţelenit”
din Cozmeşti, GAC „Flamura Roşie” din Târzii şi GAC Epureni. Au fost
popularizate metodele Ivanov (însămânţarea artificială a efectivelor de ovine),

311
Ibidem, f. 30.
312
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 13 / 1957, f. 1; respectiv 27.
313
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 17 / 1961, f. 25.
314
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 3 / 1952, f. 3.
315
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 5 / 1953, f. 15.
316
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 10 / 1954, f. 83.
187
organizându-se şi noua staţiune de montă artificială. Rezultate bune în acest sens
obţine GAC-urile de la Vutcani şi Cozmeşti317.
Zilele agrotehnice sovietice din toamna anului 1954 s-au materializat prin
consfătuirile cu colectiviştii de la GAC Gugeşti şi GAC Boţeşti, în care este
susţinută tema Metodele agrotehnice sovietice aplicate în ţara noastră. Conferinţe
specifice s-au desfăşurat şi la Pogăneşti, Vetrişoaia, Vutcani şi Mălăeşti (conform
notei informative trimisă la Iaşi în 20 octombrie 1954)318.
În 1955 s-a tradus în viaţă „Proiectul de directive al celui de-al II-lea
congres al PMR, cu privire la dezvoltarea agriculturii în următorii 2-3 ani”.
Comitetul ARLUS popularizează metodele înaintate agrotehnice sovietice,
antrenează lunar 35 „tovarăşi activişti voluntari” în colaborare cu SRSC, Secţia de
Învăţământ şi sfaturile populare, remarcându-se conferinţele de la GAC Vetrişoaia,
GAC Muşata, GAC Mălăeşti, Vetrişoaia sat, Şişcani319.
În cadrul acţiunilor întreprinse în campania de primăvară din 1955 sunt
difuzate materiale ca: „Producerea răsadurilor de legume”, „Metoda plantării
cartofului în cuiburi aşezate în pătrat”, „Metoda Bugacev” (aplicată la S.M.T.
Huşi), „Să pregătim o recoltă bogată”. Inginerul Neculai Dudu va ţine o conferinţă
tematică la Huşi (1 martie 1955), organizată de „tovarăşul” Petru Constantin. Prin
organizarea unor asemenea acţiuni s-au remarcat G.A.C.-urile „Pământ
Desţelenit”din Cozmeşti, „Flamura Roşie”din Târzii şi cel de la Epureni320. Sunt
desfăşurate conferinţe tematice: Polenizarea suplimentară artificială a culturilor
agricole, Îngrijirea culturilor în timpul vegetaţiei, Colhozul Cicolov, un colhoz cu o
dezvoltare agricolă321. Conferinţa Ce măsuri se iau în colhozurile sovietice pentru
întreţinerea culturilor a fost susţinută la Cârligaţi, Pogăneşti, G.A.C. Vutcani,
Creţeşti, Budeşti, Şcoala nr. 2 de fete din Huşi şi moara „Ceahlăul”din Huşi. În
unele sate au fost înfiinţate cercuri de citit cu ajutorul sfaturilor populare, la care
participă „60 de ţărani, muncitori, funcţionari şi cadrele didactice”, exemplu de
urmat fiind cele de la Cârligaţi, Ivăneşti, Rusca, Leoşti şi Davideşti. La Armăşeni,
Avereşti, Tăbălăeşti, Cârligaţi şi Târzii sunt executate în trimestrul al II-lea al
anului 1955 circa 30 de fotomontaje322.
O serie de activităţi legate de „luna satului colhoznic”sunt organizate în
februarie 1956 la G.A.C. Epureni (tehnicianul Maria Lupu), G.A.S. Avereşti (ing.
Alexandru Ţapu)323. Activităţile sunt organizate prin colaborarea dintre ARLUS,
secţia agricolă şi secţia cultură. Sunt instruite comisiile ARLUS şi căminele
culturale de la sate în acest scop. La 12 februarie 1956, în satele Duda, Stroeşti şi
Stănileşti se desfăşoară conferinţa cu tema Cultivarea porumbului, cartofilor şi
sfeclei de zahăr. La G.A.S. Avereşti sunt organizate colţurile roşii. Conferinţa
Colhozul „Cikalov”, un colhoz cu o înaltă agricolă va fi susţinută la G.A.C. Lunca

317
Ibidem, f. 61.
318
Ibidem, f. 73.
319
Ibidem, f. 60.
320
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 11 / 1955, f. 20v.
321
Ibidem, f. 28.
322
Ibidem, f. 29.
323
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12 / 1956, f. 25.
188
Banului, Epureni, Cozmeşti, Podul Hagiului şi Gugeşti, iar la 19 februarie 1956 s-a
propus tema Colhozul „Stalin” din câmpia Baraba la G.A.C. Bobeşti, Vutcani,
Târzii, Epureni şi Brădiceşti324. Fotomontaje cu tema Imagini din agricultura din
U.R.S.S. sunt expuse la G.A.C. Târzii, Lunca Banului, Gugeşti şi Podul Hagiului325.
Broşura Metoda Bugacev a fost discutată la S.M.T. Huşi, sub coordonarea
inginerului tehnic Ioan Roşu, iniţiatorul unei alte dezbateri pe tema S.M.T. în timp
de iarnă. În 1956 sunt desfăşurate şi alte dezbateri: Maeştrii recoltelor bogate în
U.R.S.S. (tehnicianul Maria Lupu, la G.A.C. Epureni, participă 30 colectivişti, se
înscriu la cuvânt 7, din care Vasile Herciu şi Margareta Creţu; la G.A.C. Târzii,
G.A.C. Lunca Banului – în total 7 G.A.C.-uri); Metode noi aplicate de fruntaşi în
producţie (ing. Alexandru Ţapu, la G.A.S. Avereşti, au participat 70 „muncitori” şi
s-a desfăşurat un program artisitic de către echipa artistică a instituţiei respective);
Pregătirea seminţelor şi executarea însămânţărilor de primăvară (Răducăneni,
Gorban, Vutcani şi Ghermăneşti); Folosirea metodelor agrotehnice sovietice
asigură recoltele bogate, Ştiinţa sovietică în ajutorul agriculturii ţării noastre
(tehnicianul Gheorghe Aniţoae la Cârligaţi, Ivăneşti, Leoşti şi Şchiopeni); Imagini
din colhozurile U.R.S.S. (G.A.C. Târzii, Lunca Banului şi Gugeşti)326. Discuţiile de
la moara „Ceahlăul” din Huşi asupra Metodei sovietice „Vorosin”de îngrijire a
maşinilor sunt coordonate de Nicolina Balan şi Felics Cohalski.327
În 1956 s-au înfiinţat întovărăşiri agricole în comunele Ivăneşti şi Cârligaţi,
precum şi în satele Şchiopeni şi Leoşti. „În satul Leoşti printre primii s-a înscris
tovarăşul Darie Virgil, preşedintele comisiei ARLUS, care este ales şi în comitetul
de conducere al întovărăşirii”328.Vasile Ciocoiu conferenţiază la Epureni, Leoşti,
Şchiopeni şi Tătărăni tema Din experienţa sovietelor săteşti din U.R.S.S. în
răspândirea metodelor agrotehnice înaintate pentru sporirea producţiei agricole.
Ziua internaţională a femeii din 1956, este marcată prin diverse conferinţe tematice
la Dolheşti (Maricica Tăbăcaru, Oamenii holdelor colhoznice), Şchiopeni (Elena
Cucu, Femeia satului colhoznic), Cârligaţi, Stănileşti, OCL Alimentara şi
Cooperativa „Progresul”din Huşi329. În perioada 1 aprilie şi 30 iunie 1956 se
desfăşoară diverse conferinţe tematice: Metode sovietice de sporire a producţiei de
lapte, Despre creşterea raţională a păsărilor (ing. Gheorghe Ţabără la G.A.S.
Pojoreni); Grija sovietelor locale pentru bunăstarea oamenilor muncii, Din
experienţa sovietelor săteşti din U.R.S.S. în răspândirea metodelor agrotehnice
pentru sporirea producţiei agricole (comisia ARLUS din Duda, unde a fost
prezentat şi romanul „Bruschi”). La 14 aprilie 1956 Vasile Vasilache, secretarul
Sfatului Popular din Duda a vorbit în faţa unui auditoriu format din 35 deputaţi şi
invitaţi330.

324
Ibidem, f. 14-15.
325
Ibidem, f 19.
326
Ibidem, f. 40-42.
327
Ibidem, f. 43.
328
Ibidem, f. 42.
329
Ibidem, f. 45-46.
330
Ibidem, f. 61.
189
 În 1956 s-a pus în discuţie în tot raionul tema Din experienţa sovietică în
cultivarea cartofilor iarovizată de vară, aplicată în G.A.C.-urile de la Târzii,
Gugeşti, Cozmeşti, Boţeşti şi Podul Hagiului. Dăm în continuare largi citate din
documentele vremii cu privire la înfiinţarea întovărăşirilor agricole. „Comisia
ARLUS Duda sprijinită de biroul raional ARLUS prin tov. Râpanu Th., care a fost
ajutată în desfăşurarea muncii pe baza unui plan de muncă cu sarcini concrete şi în
colaborare cu celelalte organizaţii de masă şi de partid a putut reuşi să ia fiinţă o
întovărăşire agricolă cu un număr de 22 familii de ţărani muncitori”.
„Deasemenea, în satul Pâhneşti, comisia ARLUS în colaborare cu celelalte
organizaţii din sat şi sprijinită de activistul obştesc ARLUS Strechie Neculai, care a
stat timp de 3 zile reuşind să se facă 20 cereri după care s-a constituit întovărăşirea
agricolă şi în conducere a fost ales tov. Munteanu D-tru, membru în biroul comisiei
ARLUS”. „Iar în comuna Grumezoaia prin munca depusă şi de comisia ARLUS şi
personal de tov. Râpanu Th., s-a reuşit să se facă 10 (zece) cereri de intrare în
GAC”. Întovărăşirile agricole nu s-au putut înfiinţa în comunele Stroeşti şi
Pogăneşti331.
Activistul de partid I. Vasilachi, susţine la S.M.T. Huşi în 27 ianuarie 1963
conferinţa intitulată Energia atomică în economia naţională. Conferinţa În
agricultura sovietică-marea bătălie cu timpul este susţinută la G.A.S. şi S.M.T.
Huşi de către inginerul şef al G.A.S.-lui332.
Despre Căile de reducere a pierderilor în recoltare şi altele, vorbeşte în
iulie 1956 Andrei Moşu (comisia ARLUS Stroeşti), Gheorghe Preda, şeful
punctului agricol (comisia Grumezoaia) şi la Răducăneni333. În 1956 ARlUS
sprijină ariile de treierat de la Cârligaţi, Stănileşti şi Huşi334.
Luna ianuarie a anului 1958 este dedicată satului sovietic „astăzi”,
manifestările cele mai reuşite fiind considerate cele de la Dolheşti (profesorul
Gheorghe Filon), căminele culturale de la Stănileşti (tehnician Virginia Guşa) şi
Şchiopeni (C-tin Caşu, directorul şcolii). La 19 ianuarie 1958 se desfăşoară
conferinţa intitulată Viaţa culturală în satele sovietice. În cadrul întâlnirii din 26
ianuarie 1958 cu cei care au vizitat „R.S.S Moldova” s-a discutat tema Noi metode
sovietice folosite în agricultura ţării noastre. Îşi expune impresiile şi Neculai
Olteanu, preşedintele Întovărăşirii Agricole din comuna Grumezoaia, care a vizitat
colhozul din Cărpineni în 7 ianuarie 1958335.
În trimestrul II al anului 1960 sunt trimise 45 de conferinţe cu caracter
agricol în unităţile „agricole socialiste”, cum ar fi: Experienţa sovietică în
cultivarea porumbului siloz (G.A.C. Târzii), Soiuri sovietice de plante agricole
introduse în agricultura noastră (G.A.C. Unirea din comuna Cozmeşti). „În
unităţile agricole socialiste din comuna Avereşti şi cele din împrejurimi a vorbit
tov. Bala Zaharia, preşedintele G.A.C. Avereşti”. Fotomontaje cu imagini din

331
Ibidem, f. 71.
332
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 19/ 1963, f. 1.
333
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 12/ 1956, f. 80.
334
Ibidem, f. 82.
335
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 14 / 1958, f. 5-6.
190
U.R.S.S. sunt instalate în 1960 la 32 cămine culturale, 45 G.A.C.-uri, 3 G.A.S.-uri
şi 25 de instituţii336.
Conferinţa În agricultura sovietică-o mare bătălie a timpului este ţinută în
ianuarie 1963 de către inginerii de specialitate la GAS Huşi şi GAC Corni, SMT
Huşi şi Întreprinderea Economică Huşi337. În martie 1965, la G.A.S Huşi se va ţine
conferinţa Progrese rapide în dezvoltarea agriculturii sovietice338.

AGITAŢIA VIZUALĂ ÎN REGIUNEA IAŞI

336
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 16 / 1960.
337
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 19/ 1963, f. 3-4.
338
D.J.A.N.V., Fond Consiliul Raional A.R.L.U.S.-Huşi, dosar 19/ 1963, f. 5.
191
192
 ,,DACII” DE LÂNGĂ NOI

Ștefan Plugaru

Cine nu a visat măcar o dată în copilărie să joace în filme, să devină star de

cinema sau să aibă un rol episodic ori de actor figurant în filmele care s-au turnat
de-a lungul vremii pe plaiul mioritic? Șansa unora a venit pe neașteptate și, fără a
cunoaște gloria, au întâlnit mari actori și regizori. Este și cazul hușeanul prin
adopție Octav Pandelea. Originar din satul Șchiopeni, unde s-a născut în data de 7
octombrie 1945, astăzi aflat la pensie, după ce ani de zile acesta a fost administrator
al școlii speciale din Huși (Sf. Ecaterina), își amintește de vremea când serviciul
militar l-a adus pe neașteptate în studiourile de
filmare de la Buftea pentru a participa la turnarea
coproducției istorice româno–franceze ,,Dacii”,
regizat în anul 1967 de Sergiu Nicolaescu.
Acțiunea filmului, în mare parte fictivă, se
petrece în preajma anilor 86-88 d.Hr. când
Domițian, împăratul roman din aceea vreme, a
încercat să cucerească Dacia prin expediția
generalului Cornelius Fuscus, care a fost descrisă
de istoricul Dio Cassius în Istoria Romana și de
Iordanes în Getica. Generalul Fuscus a murit însă
în anul 86 d. Hr., în prima bătălie de la Tapae. În
film au jucat o serie de mari actori ai vremii:
generalul Severus (Pierre Brice), generalul Fuscus
(Georges Marchal), împăratul Domițian (György
Kovács), senatorul roman Attius (Geo Barton),
regele Decebal (Amza Pellea), Cotyso (Alexandru
Herescu, „Alain Delon-ul României” din aceea
vreme), Meda (Marie-José Nat), Oluper (Mircea Albulescu), legionarul Marcus
(Sergiu Nicolaescu), marele preot dac (Emil Botta).
Filmările au avut loc în perioada 11 mai-octombrie 1966, fiind realizate cu
concursul Ministerului Forțelor Armate al Republicii Socialiste (pe atunci)
România. În perioada turnării filmului Octav Pandelea era militar în temen la
01656, unitate de transmisiuni din București și alături de alți militari din garnizoana
București au fost utilizați ca figuranți la turnarea filmului. Costumele îmbrăcate au
fost copiate după cele de pe Columna lui Traian de la Roma. Își aduce aminte că
Sergiu Nicolaescu era prezentabil, serios și stăpân pe situație. Indicațile regizorale
erau transmise prin intermediul ofițerilor de la fiecare unitate. Zilnic erau utilizate
efective de 350-400 soldați, îmbrăcați aleatoriu în uniforme de daci sau de romani.
Foarte mult timp lua machiajul, în special aplicarea bărbilor care erau mai apoi greu
de scos de pe față datorită adezivului rezistent. Încă din prima zi de filmare au fost
folosiți 2.000 de actori și figuranți. Cadrele exterioare au fost filmate lanBuftea,
193
Sarmizegetusa, Stâna de Vale, Munții Bucegi și Hârșova, iar cele interioare la
Buftea. Cetatea de la Buftea a fost cât pe ce să fie mistuită de flăcări după ce un
chiștoc de țigară aruncat aiurea de către un soldat a aprins paiele aflate într-o
groapă, lângă zidul de lemn. S-a petrecut și o dramă, un camion ce transporta
militarii spre studio a fost implicat într-un accident rutier în urma căruia au fostă
răniți și morți din rândul soldaților.
Octav Pandelea și camarazii săi au participat la filmări vreme de două luni,
între iunie –iulie 1966. Un regret al militarilor a fost acela că nu au participat la
ospățul din film, udat din belșug cu vin, însă pe perioada filmărilor au trăit din plin
ideea de dragoste de țară, de patriotism românesc, car astăzi este considerată desuet
și un reflex al perioadei comuniste.
Cheltuielile de producție ale părții române s-au ridicat la 20.113.000 lei la
cursul vremii. Filmul a fost realizat pe peliculă color și are o lungime de 3.012 de
metri utili. Dacii a avut parte de un mare succes de public la cinematografele din
România și nu doar, fiind vizionat de 13.104.510 de spectatori, de la data premierei
și până la 31.12.2007. În martie 2009, la cinematograful Odeon din Chișinău au
rulat vreme de o săptămână filme din creația lui Sergiu Nicolaescu. Manifestarea
culturală a fost organizată cu mari costuri de Asociația Culturală ,,Pro Basarabia și
Bucovina” România. Regizorul Sergiu Nicolaescu nu a fost prezent, chiar dacă i se
asigurase transportul cu un avion, din cauza criticilor la care fusese supus de presa
comunistă. În prima zi a rulat filmul Dacii. Ușor, ușor sala a devenit neîncăpătoare,
iar publicul, tânăr în majoritate, a fost captivat de firul epic. Nu a comentat nimeni,
nu s-a fluierat cum se mai întâmplă în cinematografele (câte mai sunt) românești .
La finele filmului, publicul în loc să părăsească sala s-a ridicat în picioare și a
aplaudat îndelung această creație cinematografică, aflată pe locul 4 în topul celor
mai vizionate film românești din toate timpurile.

194
 SONETELE SCĂRII

Colonel (r) Martin Cata

Preambul
O scară, I
o scară a văzut Iacov
în vis. Desăvârşirii scară, ne-nvaţă Sinaitul,
O scară sprijinită, Treizeci de trepte leagă de împlinită
de pământ şi bolţile cerului. cale,
În vis a văzut, Urcuş, cărare strâmtă spre fericiri,
îngeri şi iar îngeri, petale
urcând şi coborând De flori în nevoinţe, întoarce
pe scară. răzvrătitul.
Şi a crezut!
Cu toată fiinţa lui Şi pas pe prima treaptă, spre stele
a crezut, devenire,
că acel loc De lume lepădare, de-a humii
este al Domnului! îngroşare,
Ioan Scărarul, Zadarnicele lanţuri ce ţin îngreunare
Sfântul, În inimă, fiinţă, sub lacăt izbăvire.
a văzut şi el o scară,
nu în vis, Nu-i omul simplă piesă, crud jocului
în viziunea lui, naturii,
o scară E liber să-nfăşoare, în leagănul
cu treizeci de trepte. gândirii,
Iacov nu spune Şi univers şi lume, măsură a măsurii,
de numărul treptelor.
Scărarul spune că În alungări de patimi din tainiţele
treptele sunt nevoinţe, firii,
niveluri de atins Furtună de speranţe, prinos în calea
pe calea mântuirii! urii,
Siliri spre-mpărăţie, putere a iubirii!
Şi sunt treizeci
(o idée plăcută Scărarului) II
după anii de tăcere
ai Domnului. Chemarea cea adâncă spre înnoită
La treizeci de ani, faptă,
S-a făcut cunoscut, Cutremur rânduieşte în rădăcini
a început cuvântul. tăcute,
Scărarul a fost şi un poet Fiinţa în rotire zvârlind cele trecute,
al viziunii, Sfios despătimirea ivind a doua
Citeşte! treaptă.
195
Iubire-adevărată îndeamnă la tăcere, Încet, încet te-ndeamnă, spre pure
La dezrobirea firii de slava cea adâncimi,
deşartă, Spre-ntoarcere deplină la chipul cel
Iar suferinţa-ncheagă spre ceruri orice dintâi,
soartă, În deveniri sublime, statornic să
Smerenia tăcută revarsă mângâiere. rămâi!

Golească-se fiinţa, de rău, de IV

murdărire,
Năravuri ce înclină mereu balanţa Oprind năvalnic zbucium, a apelor
clipei, cântare,
Crud verde să-ntărească în suflet Zboruri incerte, frânte, în colivie
primenire, strâmtă,
Zăgaz ivit în timpuri şi-n drumuri ce
Zăgazul hotărârii zdrobind calea cuvântă,
ispitei, Moi, liniştiri de patimi, profunda
Urmând cărarea strâmtă, în urmă ascultare.
neprivind,
Acolo, spre lumină, gândind mereu, E-o treaptă ce priveghe, în flacără
fiind! aprinsă,
Izbind cu greu fiinţa, eres tăgăduind,
III Iar numai bob de floare, iubire
înflorind,
Aici, pe-a treia treaptă, aşteaptă- Şi-n linişte văpaie, spre căi prelungi
nstrăinarea, prelinsă,
Să uiţi rebele urme, ce paşi-ţi au lăsat,
Să uiţi şi chip şi nume, trezit, înfiorat, Precum stejarii vrednici, afundă
Să uiţi clipe şi fapte, adună rădăcina,
strâmtorarea! Zdrobind în cale piatra, tărâmuri
nesupuse,
Să uiţi de neuitarea ce gândul îl Opriţi din muget zimbrii, grădină ce
fărâmă, suspină,
Să uiţi şi răzvrătirea, nebună
strălucire, Profunda ascultare e-aici, în cele
Să uiţi lutul ce-atârnă, spre zare spuse!
poticnire, O, vie cugetare, furii sub ascultare,
Să uiţi visuri şi fală, gol suflet să Şi ascultări depline, în vie cugetare!
rămână,
V
Prea plinul de tăcere, lin va-nflori din
tine, Să te întorci la zâmbet, la inima
În rouă-nmiresmată, ştergar de- curată,
ntunecimi, Copilul cel din tine din nou să se
Şi scânteieri ivite ce flăcări se vor ivească,
pline, A vieţii puritate, lin, liber înflorească,
Umila pocăinţă, apare-nfiorată,
196
Ţesând precum războiul, o pânză ne- Cedrii crescuţi din inimi, ochi
ntinată, revărsând vibrant,
Din gândurilor iţe, mereu în În limpezime râuri, urcând pân la
primenire, izvorul
Spre Domnul înălţare, în suflet Etern, ce înfloreşte de începuturi
limpezire, dorul!
Statornica răbdare, urzeală-
nmiresmată! VII

Renaşteri vor străpunge a firii Toiag, din piatră seacă a răbufnit

carapace,
Ochi neîntors vedea-va, abisul spre
lumină,
Auzul regăsi-va tăceri deplin sărace,
Iubirii adiere simţit în fibra fină,
Iar sufletu-n mâhnire, cunoaşte-va-
ncântarea
Spre vie strălucire, sorbind din plin
chemarea!
VI
De cele de pe urmă mereu adu-ţi
aminte,
De trebuinţă hrană din toate câte sunt,
Spre despărţiri de patimi, de gândul
cel mărunt,
Străjer în orice clipă să fii în a ta
minte.
izvorul
Şi setea adormind-o, zbor cert din
nemişcare,
Străpunse aripi albe, primind din nou
crezare,
Pustiul înflorindu-l, alină călătorul.
Înger trimis din ceruri, cea mai de
preţ clădire,
La Domnul să înalţe. Un suflet de
erou,
Şiruri de fapte bune călcând în viu
ecou,
Dar nu aflară daruri, ori gând divin
ivire.
Atunci în grele-adâncuri, cerescul
mesager,
Găsi arzând speranţă, smerenie trăită,
Un suflet rătăcire în temniţi de mister,

Nu eşti decât o pată din lut însufleţit Şuvoi prelung de lacrimi în inimă
Îţi spune gândul morţii, iară a ta căită!
menire, O lacrimă, doar una, dar vie în căire,
Iubirea cea divină, în timp, Zâmbet află la Domnul, ivire şi
desăvârşire, iubire!
Un cerc creat de Domnul plinit în
infinit! VIII

Şi timpul, timpul, iată, un dar spre Un foşnet astral dezbracă ivirea,

împlinire, bineţea,
Fără de el pluti-vom în nedefinit În albe sclipiri Iordanul misterul
neant, sărută,
Purificate fapte, zdrobiri spre Cer înflorit, lumină spre jertfă cerută,
mântuire, Acvatica unda curată cuprinde
blândeţea.
197
Şi ea în raze senine,concentric Găseşte-i leac iubirea, a tale rugi în
şopteşte, toate,
Spre eu înfocat ce vifor revarsă din
sine, A urii risipire, ruşini cerşind putinţă,
Cuvinte de-alin alungând patimi O lacrimă răzbire, ca pentru tine
meschine, faptă,
În noua fiinţă, străpungeri viu E-n înnoire scară pentru o nouă
zămisleşte! treaptă!

Zdrobite în sânge, de buzele strânse X

rămân,
La greaua durere ce-n inimi rebele Din noroiri de gânduri, cuvinte-n
zvâcneşte, înrobire,
Şi gândul în chingă aleasă rămâne În şuier şi în vaier din limbi
stăpân, înveninate,
Tocând în şanţul urii şi-n mâluri
Când suflet în chinuri, în jaruri văpaie întinate,
mocneşte, Prietenu-l izbeşte în bârfă, clevetire.
Senin, senin, senin, senin, senin fără
tristeţe, La judecată-l cheamă pe-acesta când
Ivită e pe scară cea treaptă de nu este
blândeţe! De faţă, pironindu-l în ochi cu-n vârf
de pai,
IX Ea nezărindu-şi bârna, neomenescul
strai,
În minte duşmănia cu zguri şi grele Chin plăsmuieşte, chinuri, iscări
gânduri, groteşti, funeste.
Rozând precum un vierme a
sufletului pace, Ivirea cea din sine, lin, tainic
Lovind năprasnic albul ce-n pregăteşte,
rugăciune zace, Din izgoniri de frânte, întoarse linii,
Aproapele-l aruncă în veninoase drepte
smârcuri. Învăluiri în semeni ce-n daruri
prisoseşte,
Ea, gânditoarea hulii, iubirii-
nstrăinare, Şi năclăiri de cuget alungă peste
Virtuţilor pierzare, urâre de dreptate, trepte.
Capcane-nsângerate scurmând în E-a zecea încercare pe scara
suflet frate, nevoinţei,
Rănind mereu adâncuri, găseşte- Clipă, povară spartă în negura fiinţei!
nfiorare!

Şi ţinerii de minte a răului, ce poate XI

Te-a vătămat vreodată în inimă,
dorinţă, Multa vorbire cere asemeni şi tăcerea,

198
O treaptă renăscută pe greu urcuş spre Pomu-nrodit se-ntoarce spre urâţit
ceruri, tăciune.
Să le cuprindă-n fibră din revolute
euri Iluzii deşănţate, ce zgârie urechea
Potrivnic răsucite, cerşindu-şi Ce calea dreapt-aude, croind cu
mângâierea. nerăbdare,
Chiar gemeni regăsindu-şi în
Zadarnice torente, vorbiri spre cer de deformări perechea,
ploaie,
Dacă zăgazuri strânse vor ape- Cuvântul cel făţarnic, rosteşte
nvolburate vătămare!
În limpezimi de lacuri, sălăşuind Cum vinul adevărul din gânduri îl
curate, şopteşte,
Statornicii de fapte din inimi de Aşa smeritul suflet minciună nu
văpaie. grăieşte!

Doar şoapta ce-nfăşoară a ierbii XIII

înflorire,
Purtând tăceri grăite în nemişcarea Din lâncezeli stătute, fiinţa s-o
limbii, dospească,
Şi nerostita vorbă, ne-ntoarsă-n Şi agerimea minţii stropindo-n
pângărire, moleşeală,
A inimii vigoare trăgândo-n
În şfichiuiri şi plesnet nearuncându-şi plictiseală,
plumbii! Striveşte-n tălpi credinţa, ea, lenea
Va-nfiora sorbirea din glăsuiri divine, sufletească.
În inimă străpungeri, iviri în duh de
sine! În îmboldire tandră, spre somn în
rugăciune,
XII Ciupind spre decădere, el, suflet
obosit,
Frunziş de crengi uscate tocând cel Căpăstru ce struneşte lumina ce-a
verde-ntr-una, pornit,
Spre zigurat răpusă a frunzei lină Spre înălţări divine, ivire în minune!
dungă,
Şi-a sevei limpezime spre-ntunecimi Somn distilat adună nisipuri de
alungă, pustie,
În ascunzişuri strâmbe copacul drept, Spre-adânc aleargă ape, deşert fugar
minciuna! pripind,
Dar veghea nepătată, sămânţa trează,
O ramură, doar una, ce ţine vie,
uscăciune,
Spre mama rădăcină, nedrept, defect Pline izvoare varsă, râuri în jocuri
pulsând, prind,
Otravă-nveninată, tumori şi răni Înviorat, plivire, scos lanţul din
vărsând, picioare,
199
Curat-arată scara, te urcă cu ardoare!
XIV
Rod darnic spre vigoare din plin
revarsă glia,
Ca omul să primească puteri în
stapânire,
Natură în slujire, candoare, răsărire,
Nu-ngreunări deşarte în pântec,
lăcomia.
Un pur număr de aur, şopteşte de
proporţii
Şi de-a măsurii clipă, în toate câte
sunt.
Guri veşnic nesătule tocând mereu
mărunt,
Cioplesc diforme trupuri sfidând legi
simple-a sorţii!
Născocitor măiestru de iscusite
gusturi,
Canale înfundate, deschise rând pe
rând,
Ce-ajută, cresc imense, rău cântărite
busturi,
El, pântecul cel lacom, cerşind mereu,
flămând!
E-o treaptă-n zestrea firii, nici de
Adam trecută,
Striveşteo-n gândul morţii, grea rană
renăscută!
XV
E lacrimă curată, cristal în limpezime,
Prin foc se prăbușește și focul
prăbușind,
Nu via frumusețe frumosul dar ivind,
Făr altoiri impure în gândurile prime.
Urâtă este via ce man-adăpostește,
Secat este izvorul cu apă-n tulburare,
200
Neslobod este cerul cu nori de-
ntunecare,
Pierdută strălucirea ce pete
zămislește.
Trup către trup aleargă, prin ochi și
glasuri, gânduri
Molatice atingeri, stârnind simțiri în
cârduri,
Cunoaște-ți neputința și-n rugă
ziditorul,
Tu, cerșetor de daruri chemănd
izbăvitorul!
Iar inimii zdrobite, cer este curăția,
În echilibrul firii ascultă veșnicia!
XVI
Hambare înmulțește sfidând calea cea
dreaptă,
Mereu ros ochiul spaimei spre mâine
e strivit,
Al morții înger noaptea, stăpân a
poposit,
În risipiri, rugină, zgârcitul se
îndreaptă.
De-arginți greaua iubire mocnind o
viață-ntreagă,
Doar trupul țint-aleasă, icoană spre
slujire,
Agonisiri deșarte, haotică-ngrădire,
Speranţe ofilite, verigi în lanţ se
leagă.
Troienele de aur și ploi de pur argint
De strajă-n larga cale și calea strâmt-
o mint,
Dar doi bănuți ofrandă, ei ultimi în
tăcere,
O vie-mpărăție revarsă-n mângăiere.
Risipitori de bine, de-nțelepciuni,
iubire,
Duh sărăcit așterne, avere, devenire!
 XVII O treaptă-nchipuită, prea lașă
tânguire.
-Să urc o treaptă tata îți cer de mă
ajută, Când te înalți în rugă dar pleoapa nu
Vorbește ea de-o moarte ce sufletul clipește,
cuprinde, Și rău voiri de reazem te-ncremenesc
Chiar dacă trup vremelnic încă spre în stând,
viață tinde, Alungă bâlbâiala, clădește până când
Și mintea se-nconjoară de-o
mărginime slută. Drum limpede se-arată și-n clipă
izbăvește!
-Tu, fiul meu cunoaște, prin gândul Precum de foc cuptorul a lămurit greu
tău subțire, aur,
Această-nvârtoșare ce în ființă zace, Nesomnul sârguinţei şi rugăciunii-,i
Se naște din uitare, din nehrăniri de faur!
pace,
Din nevibrări de-adâncuri, spunându- XIX
și nesimțire.
Ascunsă a fost dată cea zi ce-ncheie
Rușine nefiindă spre cer și viață, șirul
soare, Rotirilor celeste, lor este rânduit,
În vii zvâcniri aruncă torente de- Ca-n priveghere-adâncă, duh aprig
mpietriri, străjuit,
Încețoșări de taine zoresc învolburare, Pân’ ghem fluid întoarce în ultim
capăt firul.
Și cugetări amorfe întunecă iviri,
Cu gând spre vieți trecute și vălurind Și veghea ține aspru a lumii
mișcarea, fascinații,
Urcând o cataractă vei trece Tăcere de adâncuri miraje alungând,
încercarea! Cheamă-L cu glasul simplu
smeritului tău gând,
XVIII Vârteje de lumină, vii spulberând
tentații!
Pentru sudoarea frunții spre-
ndestulare trudă, Priveghetorul vrednic în mreje largi
Sădit de El e somnul, oprire în adună
odihnă, Abisul cel din sine sticlind noi
O scurtă păsuire, a simțurilor tihnă, rostuiri,
Lin-așezare-n sine, reînverzire crudă. Prea plin pescar de gânduri meandre
să răpună,
Dar somnul când pornește, sucit spre
pervertire, Virtuți înaripate cuprindă răscoliri,
Ca paravan celebru, cădere în plictis, În inimă lumina ce treapta însoțește,
Al zilei rost dispare, doar împliniri în Cuvânt mereu să cugeți, te urcă,
vis, primenește!

201
 XX Reflexe de statuie când rumegă
putere,
-Nebărbăteasca frică, o, fiul meu tu Prea plin în tolba vieții, imagini,
află, tămâiere,
Nu e cuprinsă-n fire ci-n rădăcini de Înțelepciunii față doar lauri să
patimi, cuprindă.
Păienjeniș credință și fulguieli de
datini, Pur gingășii alese și patima au umbre,
De sine adorare și nesfârșită fală. Cea bună năzuință în împletiri
măiestre,
Căci buna îndrăznire și de dispreț Cu-ncrâncenări zgurate, șoptesc
primejdii, voințe sumbre.
Din bifurcată cale ea seva și-o-
nfiripă, A florii înflorire e-un dar, clădită
Fie din crez statornic sub cugetări zestre,
aripă, Comoara arătată un fur o prăpădește,
Ori inimă-mpietrită, mândrie Virtute-n văz urcată, viclean se
deznădejdii. mistuiește.

Prin sincrasii pierdute de-n zbatere e XXII

trupul,
Vulcan în izbucnire, torent lovind -Mândria, drag părinte, sorbind din
zăpoare, visuri undă,
E-n dezgoliri, e nudă, în dezbrăcări de Ocol îmi dă ființei stârnind vrăjit un
scrupul, cântec,
-Urechile-ți astupă, tu fiul meu,
Ea, lașa frică, lașă, mereu prea descântec
cârtitoare! El, omul, nu cunoaște de-această stea
-Îți mulțumesc, o, tată, sunt slobod în imundă.
credință,
Ridic această treaptă plivind o O nălucire scurtă, făptura de lumină
nevoință! Pe veci a-nlănțuit-o, discipoli noi ea
cere,
XXI Inconsistentă hrană, temei fără putere,
Rușine frânge fața, podoaba e străină!
De sine-nchipuire e slava cea deșartă,
E schimbătoarea firii ce strâmb obraz Ești biet sărac ce poartă cu împrumut
împarte, o haină,
E pânditoare-ascunsă de idealuri O picătură, una, de rouă-ntrezărită,
sparte, Fii piatră veche-ascunsă în temelii, o
E haină sclipitoare dorind luciri în taină,
soartă.
Lumină-n dar primită de văl
Extaz spre frumusețe în propriul chip, nepângărită!
oglindă, Cu ocărâri de sine, smerenie vădită,

202
Alungă vis năvolnic și treapta e
strivită! În neclintită stare a minții, în cinstire
Și-n necinstiri, răbdarea, proptea
XXIII adânc adusă,
Cu alba simplitate, cea răutate dusă,
- O vie-nvățătură primește-al meu Un cer senin arată cel suflet în trăire.
copile,
Cumplitul gând al hulei, războinic și
vrăjmaș, Abis al simplității, abis al vicleniei,
Un car rozând nădejdea, zorind nor Contrare căi de cuget, de inimi căi
pătimaș, contrare,
În inimi ce uitară ale credinței file. Un pisc de vrednicie, prăpastie de
tare,
Cuprinde cu iuțeală tot gândul în
rodire, Priveghi spre împlinire,somn născător
La fel de iute pleacă și lasă râpi mâniei,
adânci, Te luptă, iarăși luptă să-ți cercetezi
N-ai vrednicii,vigoare, clădite grele cea minte,
stânci, Spre simpla-nțelepciune, nu-n negura
Zid întărit să semeni, să spulberi fierbinte!
îngrădire.
XXV
Te-ntoarce la grăire, la cel ce
tâlcuiește -Comoară ferecată, în lut pecetluită,
Mărturisire neagră, te-ncrede în O, fiule meu descopăr, spre tine cu
Cuvânt, ardoare,
Iar cânt de închinare în El doar îl De sine cunoştinţă, smerita cugetare,
gândește, Rămână în adâncuri mereu
nepângărită,
Nu-n năluciri iscate de praf, nisip,
pământ! E floare ce deschide ea singură o cale
Copile, spusa crudă, al hulei lanț îl Spre veşnicii visate, buchet de fapte,
taie, flori
Înalță înc-o treaptă pe spumegând Rămân în neputinţă, meandre, în
văpaie! vâltori,
Se reîntorc în cicluri să biruie petale.
XXIV
E apa ce subţie şi străvezeşte firea
E-o treaptă-n nevoințe ce picură În transparenţe lucii, lumini din
blândețe, necuprins,
Ea cere necotire, nerăutate iar, Înconjură suflarea din humi aproape
Din sârguințe-aduse nu înfloriri de stins,
dar,
Cu viclenia-n luptă ivind uimiri, Şi mistuiri adună, greu aplecând
binețe. privirea,

203
E-n valea înflorită de munţi
înconjurată,
Găseşti acolo calea, ce trebuie urcată!
XXVI
-Lumini polarizate în devieri subtile,
Prin optice substanţe oglindă stări
distincte,
Să-mi tălmăceşti părinte, în prea
fireşti cuvinte,
Deosebirea dreaptă spre cugetări
utile.
-Când puritatea minţii, a inimii şi-a
gurii,
Prin fină sită cerne din lume
revărsări,
Cea dreaptă osebire loveşte-n
nepăsări,
Ce-i bun, ce-i rău luceşte, în ochi
adânci făpturii.
Sau, a discerne-i floarea, ce-n
folosirea clipei,
A timpului potenţe cu-al vieţii noastre
ritm,
Acordă armonia şi diluări risipei,
Ca unui far spre larguri descoperind
un istm,
Aşa, ivind în toate, în cumpănă
măsura,
Te regăseşti în treaptă şi soarbe
picătura!
XXVII
Zglobie limpezime, un fir sorbind
adâncuri,
Izvorul gângureşte, cleştar strivind
privire,
Zâmbind îmbie unda a setei potolire,
Spre liniştire-aleasă tac nerostite
cânturi.
204
Numai izvorul încă şi vrednice
limanuri,
Îngăduie chemarea spre liniştiri
depline,
Trecute cataracte, zbucium, vâltori
jivine,
Duruitoare praguri zvâcnind înspre
aleanuri,
Şi-n calea nevoinţei, sublima liniştire,
Un trup şi-un suflet aprig în bună
aşezare,
La început negrijă, de lut îndestulare,
Cuprinderea în rugă, iviri în regăsire,
Desăvârşind unirea, a inimii lucrare,
Urcuş smerit înnoadă în treaptă,
contopire.
XXVIII
Deschis portal rămas-a prin vrerea
cea divină,
De Eden gol să umple, să împlinească
dorul,
Ea, ruga nesfârşită, suflet cântând în
zborul,
Celesta însoţire, unirea cea deplină.
Când inima în rugă, înstrăinări,
zdrobire,
Înaripată-n lacrimi, curat ţesută haină,
Cuprinsă în răpire, reflexii-n bolţi de
taină,
Suflet smerit arată în chip
dumnezeire!
În Cel Necuprins avântă elan de
adoraţii,
Vas întregit cufundă în prisosinţă
daruri,
Simţind întorşi spre sine ei, ochii-
nlăcrimaţii,
Taborica lumină în revărsări de În raze de lumină disc oferindu-şi
valuri, darul.
Ţel cea dintâi ivire, grădină-
ndepărtată, Totu-n urcare spuse, trunchi de
Alungă lutul negru, păşeşte înc-o granit, tăria,
dată! Statornică-n furtună, lucind credinţei
stea,
XXIX Strop luminos din jaruri e ea,
nădejdea, ea,
Ca să rămână verde, frunza când vânt Mai mare peste toate, în infinit,
roteşte, iubirea!
În mii de fire laţuri, de ramuri leagă
strâns, Un singur tot e focul cu flacără,
Să soarbă lin, lin seva din rădăcini în lumină,
plâns, Acelaşi chip afară, acelaşi dinăuntru,
Umed ivit mic mugur, rod în urcuş Din Cel Suprem porneşte cea de
clădeşte. putere plină

Se scaldă în lumină ferm colorând Lucrare a iubirii, statornicită întru

sinteze, Fiinţei mântuire. Cunoaşte în urcare,
Elaborând esenţe spre vegetala viaţă, Adâncul dăruirii, sorbind iluminare!
Şi pata, uscăciunea e alungată-n
ceaţă,
Solara energie vibrând în antiteze!

Aşa, nepătimirea, e-ascunsă-

nţelepciune,
Înmănunchieri în daruri, şoptiri,
străfulgerare,
Fără negreaţă-n frunză, răsunet în
genune,

Desprinderi de zidire, un cer în

contemplare,
Cer pământesc ivit-a în inimă vechi
cânt,
O pavăză devine! Ce patimi a înfrânt!

XXX

Treizecea treaptă cântă cu glas duios

Scărarul,
Virtuţilor treime spre legătura firii
Credinţa şi nădejdea, cunoaşterea
iubirii,

205
206
 CUPRINS

Interacţia radiaţiilor radioactive cu materia în condiţia câmpului deschis –Nicu Şapcă 5

O cadenţă (II) – Nicu Şapcă 15
O misiune internaţională importantă – Petru Blaga 21
Profesorul meu, ofiţer de cavalerie – Nicu Şapcă 27
Veteranii – şi ei au fost tineri! Colonelul Lucian Petrescu – Martin Cata 37
Despre astrologie. Astrele si cosmosul și influența lor asupra biologicului uman, inclusiv 45
a personalitaților istorice – Lorin Cantemir, Cristina Bordeianu
Drumul „comercial moldovenesc” și autostrăzile zilelor noastre – Vitalie Josanu 53
Problematica Cetăţii Albe, scurtă analiză istoriografică: rezultate și perspective – 61
Vitalie Josanu
Părăsirea Iașului și a Moldovei de Domnitorul Dimitrie Cantemir. Exodul moldovenilor 73
peste Nistru după bătălia de la Stănilești din anul 1711 – Lorin Cantemir, Cristina
Bordeianu, Dorel Ursachi
Sfânta mănăstire Secu la apocalipsa de la 1821 – Cosmin Niţă 79
Catolicii din Huşi – Iosif Simion 87
Neamul preotului Dumitrache din Zăicoiu, comuna Dănciuleşti, judeţul Gorj – Gheorghe 91
Gherghe
Primele bancnote românești – Marian Bolum 97
Repertoriul militar al străzilor huşene după primul război mondial – Costin Clit 117
Garanţiile britanice din martie-aprilie 1939. Importanţã şi semnificaţii – Ciprian 119
Grigoraş
Amintiri de pe front în cel de-al doilea război mondial – Petru Ujeuca 127
Asociaţia română pentru strângerea legăturilor cu uniunea sovietică din raionul Huşi – 137
Costin Clit
Sonetele scării – Martin Cata 195

207
208