TITU LIVIU MAIORESCU- ORATORI, RETORI ȘI

LIMBUȚI
Studiul “Oratori, Retori si Limbuti” incerca o separare intre cele trei
tipuri de vorbitori: cel care vorbeste pentru a comunica ceva (orator),
cel care vorbeste utilizand insa mai multe cuvinte decat este necesar
(retor), cel care vorbeste pentru a se auzi vorbind (limbut).
După revoluția de la 1848, expresie a procesului de afirmare a națiunii
române și a conștiinței naționale, majoritatea oamenilor politici s-au
devenit "entuziasmați", în sensul în care confundau cugetarea cu vorba
și vorba cu fapta. Pentru ca deosebirea să fie făcută, era necesar ca o
majoritate dintr-o adunare aleasă să se manifeste, sau să intervină cei
mai învățați în procesul gândirii în scopul realizării faptei. Dacă aceste
condiții nu erau îndeplinite, publicul larg ia dreptul la cuvânt și la
acțiune
După promulgarea (publicarea oficiala) Constituției de la 1866 de către
regele Carol I, au început să apară parlamentari precum Giorgio
Brătianu, Nicolae Blaramberg și Nicolae Ionescu, care după cum am
precizat anterior, fiind influențați de mentalitatea indusă de anul 1848,
au marcat început primei epoci a elocvenței din Romania, remarcându-
se ca "buni oratori" ai acelor vremuri. După cum s-a remarcat de-a
lungul istoriei, cuvintele pompoase duc cu gândul la fapte mărețe.
Astfel au reușit să își câștige faima.
Cetățeanul român de la acea vreme dădea dovadă de un patriotism
foarte puternic, care a fost amplificat și mai mult de consecințele
Războiului de Independență de la 1878. Urmează revizuirea Constituției
din anul 1884, motivul pentru care foștii oratori își pierd imaginea,
întrucât aceștia întâmpină anumite obstacole. Este de remarcat faptul
că aceasta este perioada în care Caragiale scrie și publică piesa "O
scrisoare pierdută" inspirată chair din întâmplările din lumea politică de
la acea vreme.
După anul 1884 își fac apariția tineri deputați, oratori ai epocii noi.
Printre aceștia se numără Arion, Dissescu, Djuvara, Marghiloman, și în
mod special Tache Ionescu, cel mai activ, mai isteț și cel mai semnalat
dintre toți. Ei se disting de predecesorii lor prin faptul că se feresc de
folosirea vorbelor goale, fără înțeles, sau a citatelor străine, nu se laudă
și foarte important- vorbesc doar când au ceva important de spus.
Djuvara își critică predecesorii în numeroase discursuri. Remarcabil este
faptul că la primul discurs al lui Tache Ionescu, ținut pe data de 4
decembrie 1884 în Cameră, în care vorbește despre cum tinerii trebuie
să caracterizeze prin muncă și modestie, acesta câștigă admirația lui
Mihail Kogălniceanu care îl laudă ulterior pentru modestia de care a dat
dovadă, dar mai ales pentru faptul că un tânăr ca el a reușit să
soluționeze majoritatea problemelor ale vremii.
Studiul lui Titu Maiorescu este structurat pe mai multe paragrafe.
Acesta realizează o "radiografie" a problemei legate de oratorie de la
acea vreme. Dorește să diferențieze clar oratorii de retori și de limbuți,
toți având în comun comunicarea unor idei adresate unui auditoriu,
însă diferența fiind realizată de scopul acestei comunicări și anume:
oratorii pur și simplu comunică aspecte elocvente, retorii fac același
lucru, dar pentru propria imagine, iar limbuții vorbesc pentru a se afla
în treabă.
În realizarea operei sale, Maiorescu se folosește de mijloace multiple, și
anume raportarea la istorie și la realitatea contemporană din care facea
parte, precum și valorificarea discursurilor unor personalități ale acelor
vremuri.