Gheorghe Ştefanov

INTRODUCERE ÎN FILOSOFIE
INSTRUMENTE DE LUCRU

2015
I. Ce înseamnă că suntem raţionali?

1. Sala de sport14

Andrei, Bogdan şi Cătălina se află în preajma unei uşi. Vreau să

ştiu dacă uşa respectivă duce către sala de sport. Nu am timp decât
să-i pun fiecăruia câte o întrebare la care să-mi răspundă prin
„Da”, sau „Nu”. Ştiu că unul singur dintre ei nu este întotdeauna
sincer, dar nu-mi mai aduc aminte care anume.
Mă hotărăsc să îl întreb pe Andrei dacă uşa duce către sala
de sport (el îmi răspunde afirmativ), iar pentru a mă asigura că nu
este el cel care nu e întotdeauna sincer, încerc să descopăr dacă nu
cumva vreunul dintre ceilalţi doi e uneori nesincer, întrebând-o pe
Cătălina dacă Bogdan spune întotdeauna adevărul, iar lui Bogdan
punându-i aceeaşi întrebare despre Cătălina. Atât Bogdan cât şi
Cătălina îmi răspund negativ la întrebare.
Pot avea siguranţa că uşa duce către sala de sport? Şi cum ar
fi stat lucrurile dacă Bogdan ar fi răspuns „Da”, iar Cătălina ar fi

14 Nu este vorba aici de o problemă filosofică, ci doar de o încercare de a

vă atrage atenţia asupra unei situaţii în care cu siguranţă vă folosiţi
raţiunea. Enigma logică prezentată aici e construită având ca model
alte enigme, mult mai savuroase, inventate de Raymond Smullyan.
Dacă doriţi să vă amuzaţi cu ele, v-aş recomanda în special capitolul 3,
intitulat „Knights and Knaves”, din Raymond Smullyan, What is the
name of this book?, Prentice-Hall, Inc., Englewood Cliffs, 1978, pp. 20-35,
precum şi Raymond Smullyan, The Lady or the Tiger?, Times Books,
New York, 1982, pp. 14-28.
 GHEORGHE ȘTEFANOV
20

răspuns „Nu”? Dar dacă ambii ar fi răspuns „Da”? Există o

modalitate mai simplă de a formula întrebările? Care anume?

2. O întrebare dificilă

Răspundeţi prin „da” sau „nu” la această întrebare:

Următorul cuvânt pe care îl veţi pronunţa va fi „nu”?

De ce credeţi că nu puteţi răspunde corect la întrebare? V-aţi

putea imagina, totuşi, o situaţie specială în care să puteţi răspunde
corect la întrebare, respectând cerinţa formulată iniţial?

3. Protagoras şi Euathlos15

Euathlos a luat de la Protagoras lecţii de oratorie, lecţii datorită

cărora se presupunea că ar fi putut să ajungă un bun avocat.
Pentru lecţiile respective, Euathlos i-a plătit lui Protagoras
jumătate din onorariu la început, rămânând ca cealaltă jumătate să
i-o plătească după ce va câştiga primul său proces. După
încheierea lecţiilor, însă, Euathlos s-a hotărât să renunţe la cariera
de avocat şi să se ocupe de muzică.
Protagoras i-a cerut să-i plătească restul onorariului, dar
Euathlos a refuzat. Ca atare, Protagoras l-a dat în judecată,
raţionând în felul următor: „Dacă voi câştiga procesul, va însemna
că Euathlos, prin hotărâre judecătorească, trebuie să îmi plătească

15 Povestea apare în Aulus Gellius, Nopţile Atice, Editura Academiei Republicii

Socialiste România, Bucureşti, 1965, Cartea a cincea, capitolul 10.
INTRODUCERE ÎN FILOSOFIE – INSTRUMENTE DE LUCRU
21

restul onorariului. Dar dacă îl voi pierde, acesta va fi primul proces

pe care îl va câştiga Euathlos, care se apără singur, în calitate de
avocat. Iar atunci, potrivit înţelegerii, fiindcă Euathlos va fi câştigat
primul său proces, va trebui să îmi plătească şi restul onorariului”.
Pe de altă parte, Euathlos raţiona în felul următor: „Dacă voi
pierde procesul, atunci nu voi fi obligat să îi plătesc lui Protagoras
nimic, fiindcă sunt obligat să îi plătesc ceva abia după ce câştig un
proces, iar pe acesta îl voi fi pierdut. Pe de altă parte, dacă voi
câştiga procesul, atunci decizia justiţiei va fi că nu trebuie să îi
plătesc nimic lui Protagoras, deci voi scăpa, cel puţin deocamdată,
de datorie”.
Fiecare dintre cei doi, gândind raţional, credea că, indiferent
de rezultatul procesului, el va avea câştig de cauză. Totuşi, nu se
poate ca şi Protagoras şi Euathlos să fi avut dreptate. Cine greşea?

4. Lustragiul din Păltiniş16

În micul orăşel din preajma Sibiului17 trăia un lustragiu. Pentru a

proteja această meserie aflată pe cale de dispariţie, municipalitatea
i-a obligat pe toţi locuitorii din orăşel să îşi lustruiască zilnic
pantofii, sub ameninţarea unei amenzi exorbitante.
Potrivit hotărârii aceleiaşi municipalităţi, pentru a preveni
instituirea unui monopol, lustragiul oraşului avea dreptul să le

16 Sursa acestei probleme o reprezintă celebrul paradox al bărbierului,

formulat de către Bertrand Russell în lucrarea The Philosophy of Logical
Atomism (în ediţia a şaptea a cărţii, republicată de editura Open Court
în 1998, exemplul apare la pagina 132; Russell afirmă că i-a fost sugerat
de un cunoscut, fără să ne spună numele acestuia).
17 Întreaga istorisire de aici este ficţională. Păltinişul nu este cu adevărat
un orăşel, ci o staţiune montană.
 GHEORGHE ȘTEFANOV
22

lustruiască pantofii doar cetăţenilor păltinişeni care nu şi-i

lustruiau singuri. Totuşi, cei care nu-şi lustruiau singuri pantofii
erau obligaţi de lege să meargă la lustragiu, neavând voie să
apeleze la rude, prieteni sau vecini.
În mod surprinzător, după instituirea acestei hotărâri,
lustragiul din Păltiniş s-a mutat în altă localitate, lăsând să se
înţeleagă că tocmai iniţiativa municipalităţii Sibiului a fost cea care
l-a determinat să plece.
Ce credeţi că s-a întâmplat?

5. Pinocchio18

După cum se ştie, dacă Pinocchio minte, atunci îi creşte nasul. De

altfel, nasul lui Pinocchio nu poate să crească decât datorită unei
minciuni. Ce se întâmplă atunci când Pinocchio spune: „Acum o
să-mi crească nasul”?

6. Hotelul lui Hilbert19

Matematicianul german David Hilbert a imaginat un hotel cu un

număr infinit de camere, toate ocupate. La un hotel obişnuit,
spunea el, dacă toate camerele sunt ocupate şi soseşte un nou
oaspete care doreşte să fie cazat, acest lucru nu este posibil.

18 Sursa acestei probleme se găseşte în Peter Eldridge-Smith şi Veronique

Eldridge-Smith, „The Pinocchio paradox”, Analysis (2010) 70 (2), pp. 212-215.
Paradoxul lui Pinocchio reprezintă o versiune modernă a mult mai cunoscutului
paradox al mincinosului, atribuit filosofului grec Eubulides din Milet.
19 Povestea apare în George Gamow, Unu, doi, trei,... infinit, Editura Tineretului,
Bucureşti, 1958, pp. 21-22.
INTRODUCERE ÎN FILOSOFIE – INSTRUMENTE DE LUCRU
23

În cazul unui hotel infinit, totuşi, un nou oaspete poate fi

cazat chiar dacă toate camerele sunt deja ocupate, în felul următor.
Ocupantul camerei cu numărul 1 va fi mutat în camera cu numărul 2,
persoana din camera 2 va fi mutată în camera 3, cea din camera 3
în camera următoare şi aşa mai departe, la nesfârşit. În felul acesta,
camera 1 va fi eliberată pentru noul venit.
De altfel, spunea Hilbert, chiar dacă la porţile hotelului ar sosi
un număr infinit de oaspeţi care ar cere să fie găzduiţi, li s-ar putea
face loc, în ciuda faptului că toate camerele sunt ocupate. Pentru
aceasta persoana care ocupă camera 1 va fi mutată în camera 2, cea
din camera 2 va fi mutată în camera 4, cea din camera 3 în camera
6, cea din camera 4 în camera 8 şi aşa mai departe, la nesfârşit, aşa
încât toate camerele cu numere impare, în număr infinit, vor fi
eliberate, noii oaspeţi putând fi primiţi şi ei în hotel.
Vi se pare ceva în neregulă cu această povestire? Ce anume?

7. Problema de un milion de dolari20

O fiinţă care prezice aproape întotdeauna corect viitorul îţi propune

următorul joc. Pe o masă se află două cutii. În cutia din stânga se
află o mie de dolari. În cutia din dreapta s-ar putea afla un milion
de dolari, dar la fel de bine s-ar putea să nu se afle nimic. Poţi lua
ambele cutii sau poţi lua doar cutia din dreapta, caz în care cutia
din stânga va fi automat distrusă de un dispozitiv încastrat în masă.
Înainte de a pleca, fiinţa care ţi-a propus jocul te anunţă că a
mai jucat acest joc cu alţi oameni şi că atunci când a prezis că

20 Problema următoare a fost prezentată în Robert Nozick, "Newcomb's

Problem and Two principles of Choice", text apărut în Nicholas
Rescher (editor), Essays in Honor of Carl G. Hempel, D Reidel, Dordrecht,
1969, pp. 114-115, fiindu-i atribuită fizicianului american William Newcomb.
 GHEORGHE ȘTEFANOV
24

persoana cu care juca va alege ambele cutii, nu a pus nici un ban în

cutia din dreapta, dar dacă a prezis că jucătorul va alege doar cutia
din dreapta, atunci a pus în acea cutie un milion de dolari. În plus,
îţi spune că şi acum a procedat la fel.
Iar acum ai rămas în faţa mesei pe care se află cele două
cutii. Conţinutul acestora nu se mai poate modifica. Nu ai voie să
iei o decizie la întâmplare, dând cu banul, de pildă. Ce alegi?

8. La Securitate21

În anul 1987, Ion şi Petre au fost arestaţi şi duşi la Securitate sub

suspiciunea că ar fi împrăştiat manifeste împotriva regimului
comunist. Fiecare dintre ei a fost închis şi interogat separat, fără a
mai putea să discute cu celălalt. În cadrul interogatoriului,
fiecăruia i s-a spus acelaşi lucru: „Nu e posibil să fie vinovat doar
unul dintre voi. Dacă nici unul nu mărturiseşte fapta, atunci nu vă
putem condamna pentru răspândirea de manifeste anticomuniste,
dar vă putem da pe mâna Miliţiei pentru nişte nereguli pe care
le-aţi săvârşit la locul de muncă şi veţi fi închişi amândoi câte un
an de zile. Dacă doar tu mărturiseşti, atunci pe tine te vom elibera,
iar amicul tău va fi condamnat la 10 ani de închisoare. Dacă tu nu
spui nimic iar el mărturiseşte, atunci el va fi eliberat, iar tu vei fi
închis 10 ani. Dacă amândoi mărturisiţi, atunci veţi fi închişi
amândoi timp de 5 ani.”.
Ce ar fi trebuit să facă Ion şi Petre?

21 Varianta originală a acestei probleme, numită „Dilema prizonierului”, a

fost creată şi discutată în anii '50 de doi matematicieni americani – Merrill
Flood şi Melvin Dresher.
INTRODUCERE ÎN FILOSOFIE – INSTRUMENTE DE LUCRU
25

9. Duhul din sticlă

Într-una dintre povestirile lui Robert Louis Stevenson22, duhul din

sticlă îţi îndeplineşte orice dorinţă, dar dacă sticla se află în
proprietatea ta atunci când mori, sufletul tău va ajunge în iad.
Bineînţeles, duhul din sticlă nu te poate scăpa de iad şi nici nu te
poate face să trăieşti veşnic. Din fericire, poţi renunţa să fii
proprietarul sticlei vânzând-o altcuiva (de altfel, acesta e singurul
mod în care poţi scăpa de sticlă). Singura condiţie este să vinzi
sticla cu duhul pentru mai puţini bani decât ai plătit pe ea şi să îl
informezi pe următorul proprietar al sticlei de toate implicaţiile
faptului că achiziţionează sticla, inclusiv de felul în care ar putea să
scape de ea.
Este limpede că nimeni nu ar cumpăra sticla respectivă la
preţul de un ban (considerând că aceasta este cea mai mică unitate
monetară), fiindcă atunci nu ar mai putea să o vândă. Dar atunci,
cu siguranţă că nimeni nu ar cumpăra sticla fermecată nici pentru
suma de doi bani, fiindcă, întrucât nimeni nu ar fi dispus să o
cumpere pentru un ban, cel care a plătit doi bani pe sticlă nu ar
mai putea scăpa de ea.
Dar dacă nimeni nu ar cumpăra sticla pentru doi bani, atunci
e clar că nu ar cumpăra-o nimeni nici pentru trei bani.
Raţionamente similare ne arată că sticla nu ar putea fi cumpărată

22 În engleză, povestirea se intitulează „The Bottle Imp” şi a fost publicată

în 1891, în numărele din 8 februarie şi 1 martie ale ziarului New York
Herald. Observaţia că povestea duhului din sticlă ar putea genera un
paradox apare pentru prima dată în Richard Sharvy, „The Bottle Imp”,
Philosophia, Volume 12, Numbers 3-4 (1983), p. 401. Acesta este similar
cu mult mai cunoscutul paradox al examenului surpriză, formulat
iniţial în D. J. O'Connor, „Pragmatic paradoxes”, Mind 57 (227) / 1948,
pp. 358-359.
 GHEORGHE ȘTEFANOV
26

pentru suma de patru bani, şi nici pentru cinci bani, şase, şapte,
opt şi, până la urmă, nici măcar pentru o sută de bani. Datorită
aceloraşi raţionamente, sticla nu ar putea fi cumpărată nici pentru
un leu, nici pentru doi, nici pentru mai mulţi. Reiese de aici că
sticla nu ar putea fi cumpărată pentru nici un preţ.
Şi totuşi, nu aţi cumpăra pentru o sută de lei sticla cu duhul
care vă îndeplineşte orice dorinţă? Iar dacă da, unde este greşeala
în raţionamentele despre care vorbeam mai înainte?

10. Toţi oamenii sunt înalţi23

Există, cu siguranţă, oameni cu înălţimea de doi metri. Nimeni nu

s-ar îndoi că aceştia sunt înalţi. În plus, dacă un om este înalt,
atunci un om care are cu un milimetru mai puţin decât el cu
siguranţă că este tot înalt.
Prin urmare, putem spune că un om cu înălţimea de 199 de
centimetri şi 9 milimetri este un om înalt. Dar atunci va trebui să
spunem că şi un om cu înalţimea de 199 de centimetri şi 8 milimetri
este înalt. De unde reiese că şi un om cu înălţimea de 199 de
centimetri şi 7 milimetri e înalt. Prin acelaşi raţionament va trebui
să conchidem, până la urmă, că şi oamenii care măsoară 199 de
centimetri sunt înalţi, iar apoi că şi cei care au 198 de centimetri
sunt înalţi. Acelaşi lucru va trebui să-l spunem şi despre cei care au
197 de centimetri, dar şi despre cei care au 190 de centimetri şi,
până la urmă, şi despre cei care au un metru şi optzeci de
centimetri, un metru şaptezeci, un metru şaizeci şi aşa mai departe.

23 Această versiune a paradoxului grămezii (formulat iniţial tot de către

Eubulides din Milet) mi-a fost inspirată de R. M. Sainsbury, Paradoxes,
ediţia a treia, Cambridge University Press, Cambridge, New York,
Melbourne, Madrid, Cape Town, Singapore, São Paulo, 2009, p. 40.
INTRODUCERE ÎN FILOSOFIE – INSTRUMENTE DE LUCRU
27

Va trebui să spunem, în concluzie, că toţi oamenii sunt înalţi.

Dar e evident că nu toţi oamenii sunt înalţi. Unii oameni sunt
scunzi, iar un om scund nu are cum să fie înalt.
Unde s-a strecurat greşeala?

11. Un joc de noroc24

Să presupunem că doriţi să organizaţi un joc de noroc corect. Orice

specialist în jocuri de noroc vă va spune că taxa pe care trebuie să o
plătească un jucător, dacă jocul e corect, trebuie să fie egală cu
valoarea premiului, ponderată cu şansele jucătorului de a câştiga
respectivul premiu. De pildă, dacă jucătorul e premiat cu doi lei
atunci când o monedă aruncată în aer cade cu stema la vedere, dat
fiind că probabilitatea ca acest lucru să se petreacă este de 1/2, taxa
de joc ar trebui să fie de un leu.
Să ne gândim acum la jocul următor. O monedă poate fi
aruncată în aer de mai multe ori la rând. Dacă moneda cade cu
stema la vedere la prima aruncare, atunci jucătorul câştigă doi lei,
iar moneda urmează să fie aruncată din nou. La a doua aruncare,
dacă moneda cade tot cu stema la vedere, atunci premiul este de
patru lei. La fiecare dintre următoarele aruncări, premiul se
dublează. Dacă la o anumită aruncare moneda nu cade cu stema la
vedere, atunci jocul se încheie, iar jucătorul rămâne cu banii
câştigaţi până atunci.

24 Paradoxul Sankt Petersburg, prezentat aici, şi-a primit acest nume datorită
faptului că a fost facut public în 1738, în Comentariile Academiei Imperiale
de Ştiinţe din Sankt Petersburg de către fizicianul şi matematicianul elveţian
Daniel Bernoulli. Totuşi, autorul paradoxului nu este Bernoulli, ci vărul
său, Nicolas Bernoulli, care l-a formulat în scrisoarea sa către Pierre
Raymond de Montmort din 9 septembrie, 1713.
 GHEORGHE ȘTEFANOV
28

Probabilitatea ca o monedă să cadă de două ori la rând cu

stema la vedere este de 1/4, probabilitatea ca moneda să cadă de
trei ori la rând cu stema la vedere este de 1/8 şi aşa mai departe. Ca
atare, pentru a socoti valoarea taxei pe care trebuie să o plătească o
persoană pentru a participa la acest joc ar trebui să folosim
formula următoare:

(2 · 1/2) + (4 · 1/4) + (8 · 1/8) + …

Adică:

1+1+1+…

Întrucât jocul poate continua, în principiu, la nesfârşit, de

aici reiese că taxa corectă pentru a juca acest joc ar fi o sumă
infinită de lei.
Totuşi, parcă e prea mult. Ce anume nu e în ordine aici?

12. Harry Potter

Să ne uităm la următoarea afirmaţie25:

Dacă această propoziţie este adevărată, atunci Harry Potter

chiar există.

25 Este vorba acum despre paradoxul lui Curry (vezi Haskell B. Curry,
„The inconsistency of certain formal logics”, Journal of Symbolic Logic 7
(1942), pp. 115-117). Versiunea de aici se bazează pe interpretarea lui
Arthur N. Prior a acestui paradox (vezi A. N. Prior, “Curry's Paradox and
3-Valued Logic”, Australasian Journal of Philosophy, 33 (1955), pp. 177-82).
INTRODUCERE ÎN FILOSOFIE – INSTRUMENTE DE LUCRU
29

Fie propoziţia de mai sus este adevărată, fie este falsă. Dar
dacă este adevărată, atunci putem trage concluzia că Harry Potter
chiar există, raţionând ca atunci când conchidem, de pildă, că sunt
nori pe cer, bazându-ne pe afirmaţia că afară plouă şi pe ideea că
dacă afară plouă, atunci sunt nori pe cer.
Pe de altă parte, dacă propoziţia de mai sus ar fi falsă, atunci,
potrivit analizei logice a enunţurilor de tip „dacă..., atunci...”, care
ne spune că un astfel de enunţ este adevărat şi atunci când prima
parte a sa este falsă26, ar trebui să conchidem, până la urmă, că
propoziţia respectivă este adevărată, iar de aici va reieşi, ca şi mai
înainte, că Harry Potter chiar există.
Prin urmare, pe baza afirmaţiei de mai sus se poate
demonstra că Harry Potter chiar există. Dar dacă ar fi aşa, atunci în
acelaşi fel s-ar putea demonstra absolut orice. Se pare că raţiunea
ne păcăleşte. Unde este, totuşi, greşeala?

13. Corbii27

Un mare om de ştiinţă şi-a propus să se convingă de faptul că toţi

corbii sunt negri. Ca atare, a început să călătorească prin lume,

26 Reluând exemplul anterior, afirmaţia că dacă afară plouă, atunci sunt

nori pe cer nu devine falsă atunci când nu plouă afară (cu alte cuvinte,
atunci când e fals că plouă afară), ci rămâne adevărată. Pentru a spune
că un enunţ de forma „dacă..., atunci...” este fals trebuie să susţinem că
prima parte a enunţului este adevărată, iar cea de a doua este falsă
(pentru exemplul nostru, trebuie să susţinem că afară plouă dar nu
sunt nori pe cer).
27 Deşi povestirea următoare conţine o enigmă logică numită de obicei
„paradoxul corbilor”, în prima versiune, datorată lui Carl Gustav Hempel,
nu este vorba despre corbi, ci despre lebede (vezi C.G. Hempel, „A Purely
Syntactical Definition of Confirmation”, The Journal of Symbolic Logic,
volumul 8, nr. 4 (1943), p. 128).
 GHEORGHE ȘTEFANOV
30

încercând să observe cât mai mulţi corbi şi să le afle culoarea. S-a

întors acasă după douăzeci de ani şi le-a comunicat colegilor săi că
are bune temeiuri să creadă că toţi corbii sunt negri, întrucât a
observat în călătoriile sale mii de corbi şi toţi aveau această culoare.
Unul dintre colegi i-a spus că este de acord cu rezultatul
anunţat, dar i se par inutile călătoriile pe care le-a făcut. „M-am
convins şi eu de faptul că toţi corbii sunt negri, rămânând acasă.”,
a spus acesta.
„Cum aşa?”, a întrebat marele om de ştiinţă.
„Ei bine”, a răspuns colegul său, „afirmaţia că toţi corbii sunt
negri este echivalentă din punct de vedere logic cu afirmaţia că
toate lucrurile care nu sunt negre sunt altceva decât corbi28. Iar
pentru a dovedi că această din urmă afirmaţie este adevărată e
suficient să observăm diverse lucruri care nu sunt de culoare
neagră şi să vedem că nu sunt corbi. Timp de douăzeci de ani, cât
dumneata ai fost plecat, eu am făcut acest lucru. Astfel, fără să fie
nevoie să umblu după corbi, pot să susţin afirmaţia că toţi corbii
sunt negri la fel de bine ca şi dumneata.”.
Nu vi se pare că este ceva în neregulă aici?

14. Numere şi litere

Pe o măsuţă sunt aşezate patru cartonaşe care arată astfel:

28 A doua afirmaţie este obţinută din prima prin contrapoziţie. În acelaşi fel,
din afirmaţia că toate obiectele roşii sunt colorate poate fi obţinută afirmaţia
echivalentă că toate lucrurile care nu sunt colorate sunt lucruri care nu sunt roşii.
INTRODUCERE ÎN FILOSOFIE – INSTRUMENTE DE LUCRU
31

Fiecare cartonaş are pe o parte o literă, iar pe cealaltă parte un

număr. Cineva susţine că dacă un cartonaş are pe o parte o vocală,
atunci pe cealaltă parte are un număr par. Pentru a vedea dacă nu
cumva această afirmaţie este falsă puteţi întoarce mai multe cartonaşe,
dar nu mai multe decât este nevoie. Ce cartonaşe întoarceţi?
Cu siguranţă, nu e nevoie să întoarceţi cartonaşul pe care se află
litera „B”. La fel de clar este că veţi întoarce cartonaşul cu litera „A”.
Majoritatea oamenilor care au răspuns la această întrebare29
au spus că vor întoarce şi cartonaşul cu numărul „4”. Cu toate
acestea, dacă vă gândiţi un pic, nu e nevoie să întoarceţi acel
cartonaş. Dacă pe cealaltă parte e trecută o consoană, atunci nu
contează. Iar dacă pe cealaltă parte e trecută o vocală, afirmaţia
despre care vorbim nu se dovedeşte a fi falsă.
Gândiţi-vă, în schimb, la cartonaşul cu numărul „7”. Dacă
acesta are pe cealaltă parte o consoană, nu ne foloseşte la nimic.
Dar dacă pe cealaltă parte are o vocală? Bineînţeles, în acest caz
afirmaţia pe care ne-am propus să o evaluăm se va dovedi falsă.
Cu toate acestea, cei mai mulţi oameni care au avut de rezolvat
această problemă nu au spus că ar întoarce şi cartonaşul cu
numărul „7”.
Cum vă explicaţi discrepanţa dintre ceea ce ar fi fost raţional
să facem în situaţia de mai sus, adică să întoarcem doar cartonaşele
„A” şi „7” şi felul în care reacţionează majoritatea oamenilor care
se confruntă cu această problemă? Sunt majoritatea oamenilor
iraţionali? Cum e posibil acest lucru?

29 Problema de aici, precum şi rezultatele testării mai multor persoane

care au încercat să răspundă la ea au apărut în articolul psihologului
britanic Peter Cathcart Wason, intitulat „Reasoning”, publicat în B.M.
Foss (editor), New Horizons in Psychology, Penguin, Harmondsworth,
1966, pp. 135-51.
 GHEORGHE ȘTEFANOV
32

15. Elevul obtuz30

Un profesor le prezintă elevilor următorul raţionament:

(A) Două lucruri egale cu un al treilea lucru sunt egale între ele.
(B) Cele două laturi ale acestui triunghi sunt egale cu acest
segment de dreaptă.
(Z) Cele două laturi ale acestui triunghi sunt egale între ele.

Unul dintre elevi spune că acceptă afirmaţiile (A) şi (B), dar

nu vede cum decurge afirmaţia (Z) din ele. Profesorului îi
răspunde că acea concluzie decurge din premise în virtutea regulii
(pe care o adaugă la premisele raţionamentului):

(C) Dacă (A) şi (B), atunci (Z).

Din nou, elevul spune că nu înţelege cum decurge afirmaţia

(Z) din premisele (A), (B) şi (C). Dacă acest lucru vi se pare ciudat,
trebuie să ştiţi că este vorba despre un elev mai încet la minte.
Poate este chiar un elev care încă nu înţelege ce înseamnă ca o idee
să „decurgă logic” din altă idee. El înţelege toate afirmaţiile
separat, dar nu vede legătura raţională dintre ele.
Profesorul îi răspunde că (Z) decurge din (A), (B) şi (C) în virtutea
unei reguli care poate fi şi ea adăugată la premisele raţionamentului:

(D) Dacă (A), (B) şi (C), atunci (Z).

30 Problema apare iniţial în Lewis Carroll, „What the Tortoise Said to

Achilles”, Mind, volumul 4, numărul 14 / 1895, pp. 278-280. Varianta
prezentată aici i se datorează lui Ryle (vezi Gilbert Ryle, „Knowing
How and Knowing That”, Proceedings of the Aristotelian Society, seria
nouă, volumul 46 (1946), pp. 1-16.
INTRODUCERE ÎN FILOSOFIE – INSTRUMENTE DE LUCRU
33

Cu toate acestea, elevul insistă că el tot nu înţelege cum anume

decurge (Z) din (A), (B), (C) şi (D). Adaugarea unei noi reguli (E) la
premise nu schimbă această situaţie şi pare deja clar că am putea
adăuga noi reguli de raţionare la nesfârşit, fără nici un rezultat.
Dacă formularea explicită a regulilor nu-l poate face pe
elevul obtuz să fie raţional, ce ar trebui să facă profesorul?

Sugestii pentru discuţii

Am presupus, în alegerea problemelor din această secţiune, că

orice prezentare a încercărilor filosofilor de a conceptualiza însăşi
raţionalitatea omenească va include atât cele mai importante
realizări, cât şi problemele nerezolvate.
În rândul realizărilor aş include cel puţin distingerea
utilizării teoretice a raţiunii de utilizarea practică a acesteia,
separarea raţionamentelor deductive de cele inductive, precum şi
încercările mai vechi şi mai noi de a scoate la lumină forma logică a
acestor raţionamente.
Ca atare, chiar dacă majoritatea problemelor de aici privesc
raţiunea teoretică, unele sunt fie formulate în aşa fel încât să poată
fi considerate relevante pentru raţiunea practică (9), fie sunt
intrinsec asociate cu utilizarea raţiunii practice (7, 8).
Am inclus, de asemenea, pe lângă probleme asociate în mod
obişnuit cu raţionarea deductivă, o problemă generată de
utilizarea unui raţionament inductiv (13), precum şi o problemă
specifică raţionamentelor cu probabilităţi (11). Cei care utilizează
acest material pentru a lucra cu studenţii le-ar putea oferi acestora,
ca temă de reflecţie suplimentară, problema mai generală a
inducţiei, într-o formulare simplificată31.

31 Vezi, David Hume, A Treatise of Human Nature, 1739, volumul I, partea

a III-a, secţiunea 6. O prezentare sinoptică a problemei inducţiei poate
 GHEORGHE ȘTEFANOV
34

Nu e necesară o pregătire filosofică specială pentru a reflecta

asupra paradoxurilor ce apar datorită fenomenelor lingvistice ale
autoreferenţialităţii (2-5) sau vaguităţii (10), a încercării de a
conceptualiza infinitul în matematică (6) sau a modului în care
sunt înţelese în mod obişnuit de către logicieni enunţurile
condiţionale (12).
Pe de altă parte, ultimele probleme formulate în această
secţiune (14, 15) deschid calea către reflecţii filosofice extrem de
profunde – cum trebuie să înţelegem, de pildă, observaţia lui
Gotlob Frege, potrivit căruia studiul logic al legilor raţiunii
omeneşti nu trebuie să descrie felul în care gândesc efectiv
oamenii, ci felul în care ar trebui ei să gândească?32 Iar dacă atunci
când vorbim despre „legi” ale gândirii raţionale acestea sunt
văzute drept norme şi nu ca descrieri psihologice ale unor procese
de gândire, la ce ne foloseşte să enunţăm asemenea norme, de
vreme ce ar fi în principiu posibil ca o persoană să nu şi le
însuşească niciodată?
În fine, în măsura timpului şi a disponibilităţii, studenţii ar
putea fi încurajaţi să se gândească şi la probleme foarte abstracte,
cum este cea a formei logice. O formulare simplă a acestei
probleme ar putea fi următoarea. Atunci când filosofii şi logicienii
au încercat să înţeleagă mai bine care sunt formele în care raţionăm
(sau ar trebui să raţionăm), ei au pornit de la diferitele
raţionamente pe care le facem rostind sau gândind propoziţii.
Impresia lor a fost că anumite cuvinte care apar în acele propoziţii
joacă un rol special. Acestea, s-au gândit ei, ne indică forma logică

fi găsită în John Vickers, „The Problem of Induction”, Stanford Encyclopedia

of Philosophy (Spring 2009 Edition), Edward N. Zalta (ed.), articol disponibil
online la adresa: http://plato.stanford.edu/entries/induction-problem/ .
32 Vezi, de pildă, Gottlob Frege, The Thought: A Logical Inquiry, Mind,
New Series, Vol. 65, No. 259. (Jul., 1956), pp. 289-290.
INTRODUCERE ÎN FILOSOFIE – INSTRUMENTE DE LUCRU
35

a propoziţiilor. Cuvinte precum „nu”, „dacă..., atunci...”, „sau”,

„toţi”, „unii”, „necesar”, „posibil”, „identic” şi aşa mai departe
joacă acest rol. Şi totuşi, de ce nu am spune şi despre alte cuvinte
că ne arată forma logică a unor propoziţii şi, implicit, ne ghidează
în descoperirea structurilor anumitor raţionamente? Ce este
specific conceptelor logice? Ce au toate în comun? Ce anume le
distinge de orice alte concepte ale noastre?

Recomandări de lectură

Simon Blackburn, Think, Oxford University Press, Oxford, 1999,

Cap. 6 – “Reasoning”, pp. 193-232.
Jonathan Westphal, Philosophical Propositions, Routledge, London
and New York, 1998, “Some Basic Concepts of Logic and
Philosophy. What Is a Valid Argument?”, pp. 13-26.
H. Schnaedelbach şi E. Martens (editori), Filosofie. Curs de bază,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, “Raţiunea”, pp. 61-90.