Umanismul: Miron Costin, Viiața lumii

Definiția umanismului, încadrarea istorică-literară (opere, reprezentanți)

Umanismul este un curent cultural al Renașterii italiene al cărui nume provine de la
disciplinele de studiu umaniste (studia humanitatis): gramatică (greacă și latină), retorică,
poetică, istorie, filozofie, discipline care erau studiate de umaniști. Acest curent s-a răspândit
rapid în secolele următoare în întreaga Europă. Dintre reprezentanți, cei mai cunoscuți sunt:
Dante, Leonardo, Boccaccio, Marsilio Ficino, Pico della Mirandola (în Italia), Rabelais,
Montaigne (Franța), Erasmus din Rotterdam (Olanda), Thomas Morus, Shakespeare (Anglia).
Existența unui umanism românesc este controversată, prin epoca sa târzie de desfășurare:
secolele XVII-XVIII, precum și prin anumite trăsături care îl diferențiază de umanismul
occidental, precum plasarea Divinității în centrul universului (și nu a omului), afirmarea
romanității poporului romn și a latinității limbii, respectul egal pentru studiile umaniste și pentru
științe.

Prezentarea temelor și motivelor umanismului românesc, prin referire la idei,

reprezentanți, opere, atitudini semnificative
Cu toate acestea, există unele ecouri românești anterioare secolului XVII, prin
personalitatea lui Nicolaus Olahus (Olahus = Românul). Din familia lui Vlad Țepeș, Olahus este
autor de limbă latină, învățat renumit, care și-a afirmat originea în supranumele său. Preocupat
de istorie, autor al unor studii asupra Antichității (din 19 capitole ale lucrării Hungaria, 9 sunt
dedicate Daciei), al unor ode în limba latină (Elegie la mormântul lui Eramus din Rotterdam), el
a fost secretarul reginei Maria a maghiarilor, pe care a însoțit-o în exilul său în Țările de Jos.
O operă deosebită, ce poate fi încadrată acestui curent, este Învățăturile lui Neagoe
Basarab către fiul său Teodosie (1521, autor anonim), redactată în limba slavonă și cuprinzând
reguli de comportare pentru un principe, adevărat manual ceremonial; lucrarea a cunoscut mai
multe copii și traduceri, inclusiv în limba română, în secolele următoare.
Secolul XVII aduce cele mai importante figuri de cărturari: Grigore Ureche, Miron
Costin, mitropolitul Dosoftei, Udriște Năsturel, iar sfârșitul secolului XVII și începutul secolului
XVIII, pe stolnicul Constantin Cantacuzino, pe mitropolitul Antim Ivireanul, sau pe domnitorul
Dimitrie Cantemir. Unii dintre acești cărturari nu sunt doar umaniști (studiind așadar exclusiv
disciplinele umaniste), ci se arată și preocupați de științe.
Acești cărturari au avut susținători îndeosebi în domnitorii iubitori de cultură din
Moldova (Vasile Lupu, Gheorghe Duca, Dimitrie Cantemir) și Țara Românească (Matei
Basarab, Constantin Brâncoveanu, Șerban Cantacuzino, Ștefan Cantacuzino), trăsătură comună a
acestor domnitori, chiar dacă, în plan politic, rivalitățile erau binecunoscute: Matei Basarab
împotriva lui Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu împotriva lui Dimitrie Cantemir și mai ales a
familiei Cantacuzino etc.
Umanismul cronicarilor moldoveni (Grigore Ureche, Miron Costin) este unul mediat prin
instrucția școlară, ei urmând studiile superioare, precum orice fiu de boier înalt, la colegiul iezuit
din Bar, Polonia, unde au luat contact cu limba latină și modele culturale renascentiste. În afara
școlilor polone, locurile de formare pentru umaniștii noștri au fost și Țarigrad (capitala
Imperiului Otoman, unde învață Dimitrie Cantemir) sau Padova (pentru stolnicul Constantin
Cantacuzino, dar și pentru fiii săi, dintre care se detașează viitorul domnitor Ștefan Cantacuzino).
Astfel, cronicarii moldoveni au o admirație constantă pentru civilizația și cultura
antică, demonstrând o bună cunoaștere ascriitorilor clasici greco-latini; din punct de vedere
stilistic, ei scriu după canoanele retoricii discursului (captarea bunăvoinței cititorului,
anticiparea unor eventuale obiecții), folosind adesea o topică specifică limbii latine. Ei sunt la
curent cu temele și motivele clasice, așa cum dovedește opera lui Miron Costin.

Referirea la un text literar reprezentativ pentru umanismul românesc, prin prezentarea

structurii, temelor și motivelor sale
Un exemplu este Viiața lumii, primul poem filozofic în limba română (1672). Abordând o
temă deopotrivă filozofică şi religioasă, poemul are un motto din Ecclesiast (Vechiul
Testament): „Deşertarea deşertărilor şi toate sunt deşarte“, ceea ce ilustrează preeminența lui
Dumnezeu în lumea umanismului românesc. În afară de motivul ecleziastic vanitas vanitatum
(lat. „deșărtăciunea deșărtăciunilor“), apare și motivul fortuna labilis (lat. „norocul e
schimbător“): Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul. / Anii nu potu aduce ceasul,
a cărui interpretare este că omul, în scurta lui viaţă, este dependent de noroc. Motivul ubi sunt?
(lat. „unde sunt cei de dinaintea noastră?“): Vremea petrece toate; nicio împărăţie / Să stea în
veci nu o lasă, nici o avuţie / A trăi mult nu poate. Unde-s cei din lume / Mari împăraţi şi vestiţi?
Conform mottoului din Vechiul Testament, nimeni nu este veşnic pe acest pămînt, oricât de
puternic sau de vestit ar fi. Concluzia: omul este limitat şi trebuie prin urmare să fie conştient de
faptul că viaţa lui şi a întregii lumi este scurtă. Și Udriște Năsturel, sfetnicul lui Matei Basarab,
dovedește o cultură profundă pusă în slujba credinței; el este traducătorul marii cărți religiose
Imitatio Christi (Imitarea lui Christos) de Thomas de Kempis, din latină în slavonă (tipărită la
mănăstirea Dealu, 1647).

Exprimarea unui punct de vedere argumentat despre curentul umanism și ilustrarea

acestuia în literatura și în cultura română
Orgoliul latinității, identificabil la Grigore Ureche și la Miron Costin, este o altă
trăsătură în sprijinul existenței umanismului românesc; după ce, în De neamul moldovenilor,
Miron Costin enumeră provinciile romane din toată lumea, exclamă cu evidentă satisfacție,
adres\ndu-s lectorului său: acum privește-te ca într-o oglindă. Acest orgoliu este strâns legat de
concepția etică a istoriei.
Mitropolitul Moldovei, Dosoftei, primul traducător al Psalmilor în limba română (1676)
este un reputat cunoscător al limbilor clasice (latina îndeosebi) și al limbilor de cultură specifice
spațiului său: slavona, respectiv polona. Psaltirea sa este un monument de cultură pentru că
adaptează scheme de compoziție și de prozodie slavone limbii române, dovedind o înaltă
cunoaștere a stilisticii și gramaticii. Același lucru se poate spune despre Antim Ivireanu,
mitropolit al Țării Românești în vremea lui Brâncoveanu, inițiatorul prozei oratice în cultura
noastră, prin Didahiile (predicile) ținute în biserică.
Pe de altă parte, umanismul nostru se mai caracterizează și printr-un efort instituțional
colectiv: Biblia de la București (1688), prima traducere integrală a Bibliei, a reunit mai mulți
teologi și traducători, la inițiativa domnitorului Șerban Cantacuzino (fratele stolnicului); tot din
secolul XVII datează și primele coduri de legi în română, elaborate de specialiști în drept la
inițiativa domnitorilor: Pravila lui Matei Basrab (în Țara Românească), respectiv Pravila lui
Vasile Lupu (în Moldova).
Omul universal a fost un ideal spre care au tins oamenii noștri de cultură din secolele
XVII-XVIII; Dimitrie Cantemir este, fără îndoială, întruchiparea caracteristică a acestui model;
Cantemir a avut o reputație europeană și a scris abordând la cel mai înalt nivel domenii diferite,
de la științele exacte la muzică (apreciat compozitor de muzică turcească), istorie (Hronicul
vechimii a romano-moldo-vlahilor; Creșterea și descreșterea Imperiului otoman– cu ediții în
rusă, engleză și franceză în secolul XVIII), filozofie (Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu
lumea), logică (Prescurtare a sistemului logicii generale), religie (Sistemul sau Întocmirea
religiei muhammedane) sau literatură (fiind autorul primului roman românesc, Istoria ieroglifică,
1705, publicat din păcate doar 150 de ani mai târziu).
Astfel, chiar dacă modelele sale sunt mediate (de intermediar polon, îndeosebi),
umanismul românesc este un fenomen care are propria originalitate, nefiind o imitație a
umanismului occidental, ci o adaptare a unor modele culturale la realitățile autohtone.

Iluminismul: Ioan Budai-Deleanu, Țiganiada, cântul IX

Definiția Iluminismului, încadrarea istorică-literară (opere, reprezentanți)
Epoca Luminilor sau Iluminismul este un curent cultural ce acordă o importanță
deosebită situației omului în societate; miza socială și politică a iluminismului a culminat în
secolul XVIII, prin Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii (1776) și, în special,
prin Revoluția franceză (1789).
Pentru iluminiști, societatea are o serie de inegalități și discrepanțe care trebuie înlăturate
prin educație, prin lupta împotriva prejudecăților, urmând ghid posibil, rațiunea, care deschide
calea progresului și a evoluției științelor. Reprezentanții Iluminismului s-au exprimat în primul
rând prin proiecte publice de tipul dicționarelor sau al enciclopediilor, care ar fi totalizat
principalele concepte ale gândirii umane, explicate rațional; cel mai cunoscut exemplu este
Enciclopedia sau Dicționarul rațional al științelor, artelor și meseriilor, redactată în 35 de
volume, între 1751 și 1780, un amplu proiect coordonat de francezii Denis Diderot și de Jean
d’Alembert.
Modelul predilect al Iluminismului este filozoful implicat în acțiunea politică; cu toate
acestea, tendința nu este ilustrată de toți reprezentanții. Nume semnificative: Voltaire, Jean-
Jacques Rousseau, baronul de Montesquieu (în spațiul francofon din Franța și Elveția), Thomas
Jefferson (al treilea președinte al Statelor Unite ale Americii), Immanuel Kant, Gotthold Ephraim
Lessing (în Germania), John Locke, Thomas Hobbe (Anglia).

Prezentarea temelor și motivelor Iluminismului românesc, prin referire la activitatea Școlii

Ardelene (idei, reprezentanți, opere, atitudini)
La noi, iluminismul s-a manifestat între sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului
XIX și a cunoscut diferențe între Ardeal, unde s-a înregistrat cea mai puternică manifestare, și
Țara Românească și Moldova, ce au avut o mișcare iluministă mai slabă.
Expresia cea mai cunoscută a Iluminismului este apariția mișcării intitulate Școala
Ardeleană, o grupare de teologi și oameni de litere în principal de confesiune unită (greco-
catolică).
Cei mai importanți reprezentanți au fost Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și
Ioan Budai-Deleanu, cărturari cu studii la Viena și la Roma, care și-au propus să lumineze
poporul român din Transilvania în domenii precum istoria, lingvistica, filozofia, redactând atât
cărți de popularizare (manuale pentru școlile înființate), cât și lucrări științifice.
Școlii Ardelene i se datorează în primul rând militarea pentru folosirea alfabetului
latinesc în scrierea limbii române, literele chirilice fiind văzute ca un element de înapoiere
(Întunerecul, cu care s-au înbrăcat linba românească, prin literile ţiriliceşti, spune Petru Maior).
Astfel, prima carte tipărită cu litere latinești, la 1779, este Cartea de rogaciuni de Samuil Micu.
Îi urmează, la 1780, este o gramatică românească, Elementa linguae daco-romanae, semnată de
același Samuil Micu-Klein și de Gheorghe Șincai.
Activitatea lui Samuil Micu (1745-1806) este deosebită pe terenul filozofiei, unde
semnează sau traduce în limba română mai multe lucrări, precum primul manual de Logică, de
Etică sau Filozofia cea lucrătoare, dar și în istorie, unde scrie mai multe lucrări despre originea
românilor, pentru a stabili adevărul ce era negat de unii istorici antiromâni.
Petru Maior (1756-1821) a scris și în alfabet chirilic principalele sale lucrări de istorie:
Istoria pentru începutul românilor în Dachia (1812), lucrare îndelung comentată în ziare și
reviste din Viena, precum și Istoria Besericei Românilor. Atât acestor dincoace precum şi a
celor din colo de Dunăre (1813), unde se pronunță clar pentru unitatea românilor, indiferent de
confesiune: unii pănă astăzi nu iubesc să fie românii laolaltă, nici uniţi, nici ne uniţi, ci îi voesc
despărţiţi, ca şi cum ar fi doao neamuri. Traducător de literatură din italiană (Întîmplările lui
Telemah fiul lui Ulise, întocmite de Fenelon..., 1818), Petru Maior a mai scris și un tratat despre
Ortografia în limba română.
Gheorghe Șincai (1754-1816) poate fi considerat autorul unei singure cărți, însă una
monumentală: Hronica românilor (publicată începând cu 1808, cu un rezumat în limba latină, și
editată integral după moartea autorului), în care adună dovezi și despre geneza românilor și
despre existența noastră începând cu anul 86 și până în1739, adesea comentând documentele în
spirit patriotic.
Ioan Budai-Deleanu (1760-1820) a avut multiple preocupări,dintre care se disting cele de
lingvist și de autor de literatură. În calitate de lingvist, Budai-Deleanu a publicat Dascălul
românesc pentru temeiurile gramaticii româneşti (1815), unde face teoria limbii literare (limba
lămurită şi adusă la regule gramaticeşti, apoi şi înmulţită cu cuvinte obicinuite la învăţături,
care nu să află la vorba de obşte) și mai ales Lexicon romănesc-nemţesc şi nemţesc-
romănesc(1818), unde are idei moderne despre studiul limbii (afirmă existenţa dialectelor în
română, realizează tabele etimologice, uneori greşite, dar care cuprind şi etimoane precum
albaneza, slava, maghiara).

Referirea la un text literar reprezentativ pentru Iluminismul românesc, prin prezentarea

structurii, temelor și motivelor sale
Ioan Budai-Deleanu este unul dintre puținii ardeleni care au abordat și literatura; cea mai
reprezentativă lucrare este epopeea eroi-comică Țiganiada (redactată în 1812, dar publicată în
volum un secol mai târziu), unde parodiază principalele modele literare ale epocii sale, instituind
un foarte modern joc al corespondențelor și dialogului dintre autor, personaje și cititor, prin
imaginarea unor tipuri diverse de cititori, de la cei mai sărăci cu duhul, până la cei mai sofisticați,
toți exprimându-se în subsolul paginilor.
Ţiganiada îşi plasează acţiunea în vremea lui Vlad-Ţepeş; domnitorul român cere
sprijinul ţiganilor în luptele lui cu turcii; ei sunt de acord, cu condiţia să aibă dreptul de a-şi
înfiinţa o ţară numai a lor. Parpangel, conducătorul ţiganilor, este un antierou, pentru că se leagă
la ochi în momentul în care crede că dă piept cu turcii. În realitate, ţiganii se luptă doar cu o
cireadă de vaci, de unde ies învinşi. În această „luptă“, Parpangel va leşina în urma unei lovituri
de copită. La trezire, le povesteşte tovarăşilor săi ce a văzut în vis: o călătorie în lumea de
dincolo, în iad şi în rai.
Iadul este descris convenţional, unde păcătoşii sunt chinuiţi pentru viaţa pe care au dus-o
pe pământ (Lacomul ce pentru bogătate / Strânsă bani cu chipuri neînvoite / Umblă acolo tot cu
traista-în spate / Întinzând mânile ticăite / După milă, ci făr' de folos. / Căci acolo toate-i merg
pe dos). În schimb, raiul are parte de o descriere ironică, fiind un loc alcătuit din... bucate alese:
Râuri dă lapte dulce pă vale / Curg acolo şi dă unt păraie, / Ţărmuri-s dă mămăligă moale, / Dă
pogăci, dă pite şi mălaie!... / O, ce sântă şi bună tocmeală! / Mânci cât vrei şi bei făr' ostăneală.
Particularitatea operei lui Budai-Deleanu, pe lângă parodiere, o reprezintă comentariile
din subsolul paginii. Acolo apare o altă serie de personaje (Idiotiseanu, Popa Nătăroi, Erudiţian,
Criticos, Onochefalos = Cap-de-Măgar) care comentează acţiunea ce se desfăşoară deasupra.
Aceste personaje-comentator reprezintă de fapt tipurile de cititor ale Ţiganiadei, prezente fiecare
după posibilităţile lor, aşa cum le indică şi numele. În felul acesta epoeea (subintitulată
„poematicon eroi-comic“) lui Budai-Deleanu se comentează singură.

Exprimarea unui punct de vedere argumentat despre curentul iluminist și ilustrarea

acestuia în literatură și în cultura română
În afară de aceste activități individuale, opera colectivă a Școlii Ardelene s-a concretizat în
Lexiconul de la Buda (1825), dicționar în patru limbi: românescu-latinescu-ungurescu-nemțescu, ce
a adunat precedentele contribuții științifice, fiind realizat de-a lungul a peste 30 de ani, după cum
ne asigură titlul complet; dicționarul cuprinde aproximativ 10 000 de cuvinte.
Dincolo de exagerările explicabile prin condițiile social-istorie, cred că reprezentanților
Școlii Ardelene li se datorează continuarea ideilor istorice ale cronicarilor, dezvoltarea
conştiinţei în privinta originii etnice comune şi a unităţii de neam şi limbă, stimularea studiului
istoriei, înţelese ca disciplină fundamentală, culturalizarea prin stimularea învaţământului,
traducerea cărţilor fundamentale din cultura europeană, necesitatea introducerii alfabetului latin.