Educaţia preşcolară în contextul societăţii contemporane .

Educaţia
preşcolară şi perspectivele dezvoltării personalităţii Grădiniţa de copii a
avut şi are un loc important în procesul de pregătire a copiilor. Scopurile
educaţiei preşcolare sunt orientate pe întregirea şi accelerarea formării
unor capacităţi ce conturează personalitatea, în raport cu specificul
vârstei cronologice şi individuale, urmărind deschiderea orizontului
cultural şi pregătirea copilului pentru şcoală. Din perspectiva punerii
unei temelii solide a viitoarei personalităţi dinamice, creatoare, active
aşa cum este prefigurată în finalităţile educaţiei, grădiniţa de copii
împreună cu familia şi cu societatea civilă îşi concentrează eforturile
pentru asigurarea unui învăţământ preşcolar de calitate, cu valenţe
preponderent formative, eficient şi centrat pe trebuinţele copiilor. După
familie, grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în
societate. Grădiniţa este o instituţie de educaţie cu o viaţă socială
proprie, structural diferită de cea de familie, chair dacă păstrează
amprenta atmosferei familiare. Această instituţie îl aşează într-un cadru
nou prin dimensiunile şi conţinutul său. Aici copilul ia cunoştinţă cu
activităţi şi obiecte care-i stimulează gustul pentru investigaţie şi
acţiune, îl provoacă să se exprime şi îi propune incipient, angajarea în
relaţii sociale de grup. Copilul preşcolar începe să-şi definească treptat
începutul personalităţii sale.O preocupare majoră este accentuarea
individualizării procesului instructiv- educativ pentru recuperarea unor
întârzieri, corectarea unor eventuale greşeli ale educaţiei în familie şi,
mai ales pentru dezvoltarea la nivel maximal a potenţialului copiilor. În
abordarea modernă a educaţiei preşcolare, pedagogiile alternative aduc
completări la perspectivele formării personalităţii din punct de vedere al
concepţiei, al metodologiei şi al tratării diferenţiate şi anume: ●
activitatea este problema centrală în dezvoltarea persoanei deoarece prin
activitate se obţin informaţii, cunoştinţele dobândite se permanetizează,
se verifică, se consolidează; ● înţelegerea şi cunoaşterea copilului ca
individualitate, ca element unic în univers, irepetabil, cu particularităţi
distincte, sub aspect biofiziologic, psihologic social, dau un sens mai
profund acţiunilor educatorului.