Noțiuni elementare de masaj

(psihoterapeut Maria Bican; dr Laurentiu Manea)

Cuprins:

Cap.1. Scurt istoric al masajului……………………………………………1

Cap.2. Pregătirea și formarea executanților………………………………..2

2.1. Calitățile maseurului……………………………...……..2
2.2. Dialogul cu pacienții………………………………...…..2
2.3. Structurarea informațiilor………………………………..2

Cap.3. Amenajarea cabinetului……………………………………………..3

3.1. Considerații generale……………………………...……..3
3.2. Măsuri de prevenire a infecțiilor…………………………3
3.3. Exerciții pregătitoare……………………………….........4

Cap.4. Contraindicații………………………………………………………5
4.1. Contraindicații pentru maseur………………….………..5
4.2. Contraindicații pentru pacient………………..……….....6

Cap.5. NTSM, PSI și Acordarea primului ajutor……………………….….6

Cap.1. Anatomia și biomecanica mâinii și piciorului

Scheletul corpului……………………………………1
Musculatura………………………………………….5

Cap.2. Aparatul respirator

Căile respiratorii……………………………….……..16
Plămânii……………………………...………….……18
Fiziologia respirației……………………..……….…..20
2.3.1.Ventilația pulmonară……………………….….20
2.3.2.Difuziunea………………………………….….24
2.3.3.Transportul gazelor……………………………25
Cap.3. Aparatul circulator
3.1. Inima……..……………………………………………26
3.2. Arborele vascular………………………………….…..28
3.3. Sistemul venos…………………………………….…..32
3.4. Sistemul limfatic………………………………………33
3.5. Fiziologia aparatului cardiovascular…………………..34
3.6. Reglarea nervoasă a circulației sangvine………………38
Cap.4. Anatomia pielii……………………………………………………..40
 1. Scurt istoric

Masajul era cunoscut și practicat în China antică de preoţi/medici pentru activarea circulaţiei și calmarea
durerilor, pentru scăderea în greutate, facilitarea somnului și relaxare.
Grecii antici foloseau masajul de refacere şi automasajul (celebrii medici greci ai antichităţii Herolidos și
Hipocrate cunoşteau efectele exerciţiilor fizice și ale masajului asupra corpului și le prescriau pacienților lor).
La romani, masajul se practica în băi publice, dimineaţa pentru stimulare şi seara pentru relaxare.
Mai târziu în Evul Mediu masajul a intrat într-o perioadă de declin. Medicul Avicenna în Cartea legilor
medicinei scrie despre masaj că este în asociere cu băile și dieta.
Despre epoca Renașterii avem informații în lucrarea publicată de medicul Hyeronimus Mercurialis, la
Veneția, De arte gymnastica, practica masajului.
După anii 1800, suedezii P. Ling și G. Zander pun bazele științifice ale masajului și gimnasticii, și
construiesc chiar o serie de aparate pentru masajul mecanic. În Franța apare lucrarea medicului Championniere,
Tratamentul fracturilor prin masaj și mobilizare.
Și în România apare lucrarea publicată în 1885 de R. P. Manga, Masajul, istoricul, manipulațiunile,
acțiunea fiziologică și tratamentul câtorva maladii prin acest remediu. În 1889 apare Masajul și mobilizarea ca
tratament în unele fracturi.
În Transilvania, după 1930, masajul este răspândit ca practică medicală mai ales în sanatorii și stațiuni
balneoclimaterice sub impulsul Prof. dr. Marius Sturza.
Alte personalități ce au contribuit la lărgirea sferei de cunoaștere în domeniul masajului sunt : Prof. dr.
Traian Dinculescu, dr. Tudor Agarbiceanu, Prof. dr. Ion Lascar, Prof.dr. Adrian Ionescu, dr, Petre Radovici,
Prof.univ.dr. Mariana Cordun.
Masajul european (clasic/suedez/medical) reprezintă o succesiune de manevre principale (netezire,
frământat, batere, fricțiune, vibrație) și secundare (cernut și rulat, presiuni, tracțiuni și tensiuni, scuturări, ciupiri
și pensări) aplicate metodic și sistematic asupra părților moi ale corpului, prin mijloace manuale și/sau
instrumentale (mecanice, hidrice, aerice, electrice), în scop igienic, de relexare, de întreținere corporală,
profilactic, de tratare a unor boli sau traumatisme sau de recuperare a unor sechele traumatice.
Masajul oriental (energetic) reprezintă o înlănțuire de manevre specifice după niște concepte total diferite
față de cele europene (puncte energetice, meridiane energetice) cu scop de relaxare sau de tratare a unor boli și
traumatisme.
O tendință de viitor cu un caracter pregnant la care aderă tot mai mulți terapeuți este de a privi masajul și
corpul uman într-o manieră holistică integrativă și de a combina și integra toate formele de masaj astfel încât
rezultatul final să primeze : starea de bine și relaxare.

MASAJUL

Atât masajul cât și alte tehnici terapeutice (Bowtech, Tsubo, Shiatsu,etc) fac posibilă obţinerea unor
rezultate deosebite, prin activarea abilităţii corpului de a se autovindeca. Acest proces nu este limitat la
simptomele fizice evidente, ci se extinde şi la aspectele emoţionale, cognitive şi spirituale ale persoanei tratate.
Masajul se adresează întregului corp, ajută la deblocarea punctelor tsubo, la echilibrarea, revitalizarea și
relaxarea întregului corp
Masajul reduce durata convalescenței, indiferent cât de veche sau recentă este afecţiunea, aduce: un plus
de energie și o stare generală de bine. În completarea, masajului se recomandă a se consuma alimente sănătoase,
mişcare și o gândire pozitivă.
Masajul este o metodă terapeutică ce constă într-o suită de prelucrări manuale (sau, manevre) ce se
efectuează pe suprafaţa corpului uman, într-o anumită ordine în funcţie de regiunea pe care o avem de masat, de
evoluţia bolii şi de starea generală a pacientului.
Masajul terapeutic prelucrează metodic şi sistematic părţile corpului uman prin mijloace manuale sau
instrumentale în scopul menţinerii sănătăţii, prevenirii tulburărilor funcţionale sau tratării unor afecţiuni în scop
fiziologic, sau curativ, profilactic, regenerativ, estetic sau sportiv.
Masajul terapeutic se efectuează asupra părţilor moi ale organismului cum ar fi:
- pielea şi mucoasele
 - ţesutul conjunctiv
- muşchii
- tendoanele şi ligamentele
- vasele şi nervii
- organele profunde
- sângele şi limfa
- elementele articulare

Masajul se poate:realiza cu mâna sau cu diverse aparate de masaj. Masajul se efectuează uscat (cu
anumite substanţe care se pun pe regiunea de masat, cum ar fi talcul) sau umed (cu diferite unguente, uleiuri, în
care sunt introduse substanţe fie revitalizante, fie de tratament care, prin manevrele de masaj, pătrund, în
tegumente cu rolul de suprimare şi calmare a durerii.
Pe regiunea masată se produce o vasodilataţie mai rapidă dacă în timpul şedinţei de masaj persoana
masată este relaxată şi deconectată de la grijile şi problemele cotidiene.
Se recomandă comunicarea maseurului cu persoana masată pentru a identifica efectele masajului.

Calitățile maseurului : Maseurul trebuie să fie un om cult, manierat, educat, informat, bun psiholog,
calm, respectuos, să aibă răbdare și un caracter maleabil pe fiecare tip de pacient, rezistent la oboseală fizică și
psihică, să aibă o gândire logică care să-i poată permite să ia decizii rapide, să aibă un simț tactil dezvoltat.
Maseurul trebuie să fie și un bun cunoscător al domeniului în care profesează (medical, sportiv, centre igienice
de întreținere) și să manifeste și un simț etic deosebit.
Comunicarea cu pacienții : maseurul trebuie să adreseze întrebări pertinente și logice, într-un limbaj
adecvat, clar și concis pe toată durata ședinței de masaj obținând răspunsuri de la pacient, care să-l ajute în
desfășurarea meseriei. Maseurul trebuie să știe să susțină un dialog condus și orientat pentru a obține o
anamneză corectă și completă. În timpul efectuării masajului, dialogul cu pacienţii este menţinut permanent
pentru adaptarea intensităţii masajului la sensibilitatea părţii masate.
Structurarea informațiilor : se obtine din prescripțiile medicale, dialogul cu pacienții, alte boli și alte
tratamente urmate. Maseurul trebuie să stabilească corect programarea sedințelor de masaj și totodată să aducă
la cunoștință pacientului efectele, indicațiile și contraindicațiile masajului, legate de afecțiunea acestuia.

Cap 3. Amenajarea salonului de masaj

Salonul de masaj trebuie să fie bine aerisit și luminat, ferit de radiațiile solare, vânt, ploaie, frig și de orice
alți factori nocivi. Salonul de masaj trebuie să aibă compartimente separate pe sexe și eventual pentru grupe
patologice de gravitate diferită. După 2-3 ore de masaj, maseurul va face o pauză de 20-30 de minute pentru
relaxare, iar în acest interval de timp se va aerisi încăperea în care se practică masajul.
Temperatura trebuie să fie minim 20 de grade celsius. Pereții și pardoseala cabinetului trebuie să fie
placate cu faianță, gresie, mozaic, marmură, pentru asigurarea unor condiții igienico-sanitare corespunzătoare.
În sala de masaj trebuie să existe o chiuvetă pentru spălarea mâinilor maseurului, obligatorie după fiecare
pacient tratat. Nu este recomandabil luarea mesei cu mai puțin de 2-3 ore înainte de masaj, și cel puțin 1 oră
după masă.
Din punct de vedere al duratei, putem vorbi de un masaj general cu durată de 45-60 minute, un masaj
regional cu durată de 15-30 minute și un masaj local cu durată de 10-15 minute.
Patul de masaj trebuie să aibă o înălțime convenabilă și adaptată maseurului, și va fi acoperit cu un
cearceaf, altul fiind disponibil și destinat acoperirii regiunilor nemasate ale pacientului.
Lângă sala de masaj trebuie amenajată o încăpere destinată vestiarului pentru îmbrăcarea/dezbrăcarea
pacienților, și paturi pentru odihnă și relaxare.
La fel de importantă este menținerea igienei personalului, aparatelor de masaj, tensiumetrelor precum și
asigurarea unui fond muzical relaxant.
Cabinetul trebuie să fie dotat cu creme, pudre, uleiuri diverse, precum și cu pliante, broșuri, reviste și
planșe de specialitate dar și băuturi răcoritoare ( nu alcoolice sau cafea) ce vor fi consumate după ședința de
masaj atât de către maseur cât și de către pacient. Evitarea fumatului 15 minute înainte și după masaj, atât de
către maseur căt și de către pacient.

3.2. Măsuri de prevenire a infecțiilor. Personalul cabinetului trebuie să-și verifice periodic starea de
sănătate iar ținuta și echipamentele de lucru trebuie să fie permanent curate și dezinfectate. Transpirația
palmelor trebuie combătută folosind produse cosmetice.
Cabinetul trebuie să fie igienizat, dezinfectat și dezodorizat ori de câte ori este necesar.
Cearceafurile trebuiesc schimbate și igienizate după fiecare pacient, sau se pot folosi cearceafuri de unică
folosință. De asemeni, cabinetul trebuie să fie bine aerisit și, așa cum am mai menționat, temperatura ambiantă
nu trebuie să scadă sub 20 de grade celsius (sunt acceptate valori între 20 si 30 de grade celsius).
Maseurul este obligat să informeze medicul precum și pacientul în legatură cu orice acuză sesizată în
timpul masajului, sau după ședința anterioară de masaj, care depășește ‘’obișnuitul’’, fie generală, fie locală,
după cum înainte de masaj, maseurul trebuie să se asigure că cel ce va fi masat, corespunde indicațiilor
masajului, nu are contraindicații și dorește să participe la ședința de masaj.

3.3. Exerciții pregătitoare. În primul rând, pozițiile maseurului cât și a celui masat trebuie să fie cât mai
relaxate cu puțință, iar masa de masaj să aibă o înăalțime convenabilă maseurului, astfel încât acesta să nu
adopte o poziție încordată, cocoșată, etc. Pentru o bună desfășurare a ședinței de masaj, suprafața mesei trebuie
să se situeze la nivelul articulației soldului maseurului.
Înainte de începerea masajului, maseurul trebuie să execute câteva exerciții pregătitoare :
Exerciții de mobilitate a degetelor, prin îndoirea (flectarea) și întinderea lor (extensia) ; mișcările se
execută simultan și alternativ, la început mai rar și apoi mai rapid.
Mișcări active sau pasive, în mai multe sensuri, ale fiecarui deget, urmărind amplificarea mobilității prin
tensiuni finale ; se îndoaie apoi fiecare deget în parte, unul dupa altul, într-o mișcare continuă, care începe de la
degetul mic spre cel mare și invers.
Cu palmele sprijinite de masă, se ridică pe rând fiecare deget în extensie, apoi se ridică toate simultan ; cu
palma orientată în sus (supinație) se flectează activ fiecare deget, apoi se îndoaie simultan, strângându-le cu
putere în pumn ;
Pentru degetul mare se execută separat mișcări active, pasive și cu rezistență, în flexie, abducție, aducție
și opoziție.
Pentru mobilizarea pumnilor se execută extensii accentuate ale acestora prin lipirea palmelor, cu degetele
orientate în sus, prin acțiunea de depărtare și apropiere a coatelor, apoi prin rotația palmelor lipite simultan.
Mișcări de lateralitate ale pumnilor din poziția specifică de ‘’cântat la pian’’ (spre marginile cubitale și
radiale ale pumnului).
Cu palmele lipite față în față, se efectuează mițcări de forfecare în sens cubital sau radial cu brațele și
antebrațele.
Mobilizarea musculaturii antebrațului și a articulației cotului prin pronații (‘’palma privește pământul’’)
sau supinații (‘’palma privește cerul’’) active, executate simultan sau alternativ, cu degetele întinse sau strânse
în pumn ; de asemenea se execută flexii și extensii ale cotului, simultan sau alternativ.
Se execută mișcări de pronație și supinație din antebrațe combinate cu flexii și extensii ale coatelor ; în
flexie se execută pronația, iar în extensie, supinația.

4.Contraindicații

4.1.Contraindicații pentru maseur.

- Ținuta strânsă pe corp sau din țesături rigide (este indicat un halat și un pantalon medical, alb și lejer
din bumbac).
- Încălțămintea incomodă, greoaie (se recomandă papuci medicali albi)
- Portul ceasului, brățărilor, inelelor sau alte bijuterii ce pot răni pe cel masat. Unghiile trebuie să fie
tăiate scurt.
- Consumul de alcool, tutun, sau alimente puternic mirositoare ce îl pot deranja pe pacient
 - În caz de guturai sau răceală, maseurul trebuie să poarte o mască din bumbac la gură
- Leziuni palmare sau ale brațelor și antebrațelor de tip parazitar, infecțios, inflamator, exematos, eruptiv,
plagi posttraumatice, bătături, fragilitate capilară, etc.

4.2. Contraindicații pentru pacient. Contraindicațiile pot fi locale, generale, temporare și permanente.
Contraindicații locale :
- afecțiuni cutanate (boli de piele) de tip parazitar, infecțios, inflamator, exematos, eruptiv, plăgi
posttraumatice, fragilitate capilară, etc.
-afecțiuni ale articulațiilor, a mușchilor sau tendoanelor situate în zonele de tratat.
Contraindicații generale :
 afecțiuni acute febrile (infecțioase sau de altă natură)
 afecțiuni infecțioase osoase și osteoarticulare
 tuberculoza cu diferite localizări : pulmonară, osteoarticulară, cutanată etc.
 suferințe pulmonare acute.
 tromboflebite sau flebotromboze în stadii incipiente
 afecțiuni cardiocirculatorii acute : angina pectorală, infarct miocardic, tulburări de ritm, insuficiență
cardiacă decompensată și manifestă, anevrisme confirmate, embolii cu diferite localizări, hipertensiunea
arterială decompensată.
 ateroscleroza cu manifestări periferice sau centrale (coronariană, cerebrală, renală, intestinală etc.)
 afecțiuni acute ale tubului digestiv : gastrice, intestinale, hepatice, pancreatice etc.
 boli de sange – mai ales cele cu manifestări hemoragipare (scăderea coagulabilității sângelui).

Contraindicații temporare :
 boală acută, trecătoare, vindecabilă
 stare febrilă
 oboseală marcată
 debilitate severă
 igienă corporală precară
 masaj imediat după masă sau nehidratarea după masaj.

Contraindicații definitive :
 boli incurabile
 neoplazii (cancere)
 boli psihice etc.

5. NTSM ,PSI și Acordarea primului ajutor

Fiecare cabinet de masaj trebuie să fie dotat cu halate, truse de prim ajutor, hidrante, extinctoare.
Incendiile ce pot surveni sunt de natură electrică sau mecanică. Accidentele pot fi arsuri termice, electrocutări,
intoxicații.
Evacuarea în caz de incendiu din cabinetul de masaj este efectuată în conformitate cu planul de evacuare
afişat. Primul ajutor în cazul accidentelor este acordat cu calm şi operativitate, corespunzător tipului de
accident.
Instalaţiile electrice trebuie să fie proiectate şi construite astfel încât să nu prezinte un pericol de incendiu
sau explozie, și trebuie să aibă împământare.
Lucrătorii trebuie să fie protejaţi împotriva riscului de accidentare prin atingere directă şi/sau atingere
indirectă.
Proiectarea, construcţia şi alegerea materialului şi dispozitivelor de protecţie trebuie să ţină seama de
tensiunea nominală, influenţa condiţiilor externe şi de competenţa lucrătorilor care au acces la părţile
componente ale instalaţiei. Căile şi ieşirile de urgenţă trebuie să rămână în permanenţă libere şi să conducă în
mod cât mai direct posibil în aer liber sau în spaţii sigure. În caz de pericol, trebuie să fie posibilă evacuarea
rapidă şi în condiţii cât mai sigure a lucrătorilor de la toate posturile de lucru.

PRIMUL AJUTOR ÎN CAZ DE ACCIDENTARE PRIN ELECTROCUTARE

A. SCOATEREA CELUI ACCIDENTAT DE SUB CURENT

La instalațiile electrice, atingerea parților conducătoare de curent care se găsesc sub curent(tensiune)
provoacă în majoritatea cazurilor o contractare bruscă și involuntară a mușchilor. Din această cauză, când
accidentatul ține conductorul în mâini, degetele se strâng atât de tare, încât desclestarea lor de pe conductor
devine imposibilă. Dacă acesta rămâne în atingere cu părțile conductoare de curent, atunci este necesar să se știe
că fără aplicarea măsurilor necesare de securitate, atingerea celui aflat în subcurent este periculoasă și pentru
viața celui ce intervine.
Prima acțiune de întreprins este deconectarea părții de instalație de care este prinsă persoana accidentată.
Cu această ocazie trebuie să se țină cont de urmatoarele : În cazul în care accidentatul se găsește agățat la o
înălțime oarecare, deconectarea instalației și eliberarea acestuia de sub curent poate să provoace un rău mai
mare decât cel cauzat de curentul electric (cădere), de aceea trebuie luate toate măsurile care să garanteze
securitatea celui accidentat în caz de cădere.
În caz de deconectare, pot fi stinse concomitent și luminile. De aceea, trebuie luate măsuri pentru a avea
alte surse de iluminat: (felinare, faclii, lumânări, un iluminat de rezervă, felinare cu acumulatoare, etc.) fără să
se întărzie din această cauză deconectarea instalației și măsurile de prim ajutor pentru cel accidentat.
În cazul în care deconectarea instalației nu poate fi executată suficient de repede, atunci trebuie luate
măsuri de separare a persoanei accidentate de părțile conducătoare de curent de care este agățată și anume:
Pentru separarea celui accidentat de părțile conducătoare de curent sau a conductei electrice de aceasta,
trebuie să se facă uz de o haină, o frânghie uscată sau un băț, sau orice mijloc asemănător neconductor și uscat;
nu se pot întrebuința în aceste cazuri obiecte metalice sau umede; pentru ca accidentatul să fie separat repede de
părțile conducătoare de curent, se poate trage de haina lui, dacă este uscată și este depărtată de corp (poalele
hainei), evitând în același timp atingerile de obiectele metalice înconjurătoare și de părțile corpului neacoperite
de haine;
De asemenea, nu se recomandă să se tragă cel accidentat de picioare, fără a se lua măsurile necesare,
deoarece încălțămintea poate fi umedă iar cuiele bătute și ochiurile pentru șireturi sunt bune conducătoare de
electricitate; persoana care intervine iși va pune mânuși sau iși va înfășura mâinile cu o haină uscată; în cazul
când nu are asemenea obiecte, iși va pune sub picioare un covor de cauciuc electroizolant, scânduri uscate sau
va încălța cizme electroizolante.
Când, în vederea salvării, este nevoie să se atingă cel accidentat pe parțile corpului ce nu sunt acoperite cu
haine, trebuie să se pună mânușile de cauciuc și galoșii sau să se înfășoare mâinile cu un fular uscat, cu o șapcă
de postav sau cu mâneca ori pulpana propriei haine uscate etc. sau acoperind persoana accidentată cu o haină de
cauciuc ori cauciucată (impermeabil) sau cu simpla stofă uscată. Se mai poate interveni stând cu picioarele pe o
scândură sau pe orice alt așternut uscat, neconductor de curent, pe o legătură sau pachet de haine etc.
Se mai recomandă să se folosească, dacă se poate, numai o singură mână. La joasă tensiune, când
curentul se scurge în pământ prin corpul celui accidentat prin electrocutare și acesta strânge convulsiv în mâini
un conductor, iar rețeaua nu se poate deconecta urgent, este mai bine ca cel accidentat să fie izolat față de
pământ (de exemplu împingând sub el scânduri uscate sau orice alt material izolant uscat, astfel încât să nu mai
atingă solul, pereții sau alte obiecte din imediata apropiere) decât să se încerce desprinderea mâinilor. Persoana
care intervine trebuie să respecte măsurile ce trebuie luate la atingerea celui accidentat, arătate mai sus. De
asemenea, se va avea grijă ca cel accidentat prin electrocutare să nu sufere alte accidente la luarea acestor
măsuri.
În caz de nevoie trebuie tăiate conductoarele de joasă tensiune, cu ajutorul unui topor cu coadă de lemn
uscat, cu foarfeci izolate sau cu ajutorul unui aparat cu o izolație corespunzătoare. Operația trebuie executată cu
precauție (nu se ating conductoarele, se taie fiecare conductor în mod separat, cu mânușile de cauciuc și cu
galoșii puși).
 La înăltă tensiune, pentru izolarea celui accidentat față de pământ sau de părțile conducătoare de curent,
cel care întreprinde acest lucru trebuie să poarte încălțăminte de cauciuc dielectrică și mânuși și să acționeze cu
o prăjină sau clești izolați la o tensiune corespunzătoare.
Pe liniile electrice de transport, când scoaterea accidentatului de sub tensiune printr-una din metodele
arătate mai sus nu se poate executa suficient de repede și fără pericole, trebuie să se recurgă la scurt-circuitarea
(prin aruncarea unor conductoare) a tuturor conductoarelor de linie și legarea lor sigură la pământ (după regulile
generale de tehnica securității). În acest caz, trebuie luate msuri ca bucla aruncata sa nu atinga corpul persoanei
care acorda ajutorul.
De asemenea trebuie sa se tina cont de urmatoarele:
a). daca accidentatul se gaseste la inaltime, trebuie sa se previna sau sa se evite pericolul de cadere ;
b) dacă accidentatul atinge un singur conductor, este adesea suficient să se lege la pământ numai acest
conductor ;
c) pentru a realiza legarea la pământ și scurt-circuitarea, este necesar în primul rând ca conductorul
întrebuințat în acest scop să fie pus la pământ apoi aruncat peste conductoarele de linie care urmează să fie puse
la pământ;
d) trebuie de asemenea reținut ca, dacă în linie există o capacitate electrică mare, prin deconectare poate
rămâne o sarcină periculoasă pentru viață și numai legarea la pământ a liniei o poate face inofensivă.

B. PRIMELE MĂSURI DUPĂ SCOATEREA ACCIDENTATULUI DE SUB CURENT

Modul de aplicare a măsurilor de prim-ajutor este în funcție de starea în care se află accidentatul după
scoaterea de sub curent.
În cazul cănd acesta se află în deplină cunoștință, deși până atunci fusese în leșin sau a stat mult timp sub
tensiune, el va fi îndrumat sau transportat la un medic, spre a preveni o eventuală agravare a stării sale; în
situații grave, trebuie să fie chemat medicul sau salvarea la fața locului.
Până la venirea medicului și pentru ca să nu existe din nou pericolul înghițirii limbii sau al înecării cu
vomă în cazul unui nou leșin, accidentatul se așează în decubit ventral.
Când cel accidentat și-a pierdut cunoștința, el trebuie întins pe un loc neted și comod; i se desface
îmbrăcămintea la piept și la gât, se iau măsuri pentru împrospătarea aerului, se evacuează din încăpere
persoanele de prisos, apoi i se dă să miroase o soluție de amoniac, se stropește cu apa (nu din gura !), i se fac
fricțiuni pe corp pentru încălzirea corpului. Medicul trebuie să fie chemat cât mai urgent.
În cazul când accidentatul respiră greu, foarte rar și convulsiv, la fel ca un muribund, i se va face
respirație artificială și un masaj în regiunea inimii.
În cazul când persoana accidentată nu mai dea semne de viață (respirația, bătăile inimii, pulsul sunt
absențe) nu trebuie să fie considerată pierdută. Moartea poate fi adesea numai aparența, dar cel accidentat va
muri dacă nu i se va acorda primul ajutor, făcându-i-se respirație artificială. Respirația artificială trebuie făcută
în mod continuu, până la sosirea medicului, care, în aceste cazuri, trebuie chemat urgent. Pulsul se verifică la
artera carotidă, fără a presa excesiv. În operația de readucere la viață a acelui accidentat prin electrocutare, care
în aparența este mort, fiecare secundă este prețioasă, de aceea primul ajutor trebuie dat imediat, dacă este posibil
chiar la fața locului; el va fi transportat în alt loc numai în cazul când pericolul continuă să amenințe atât pe cel
accidentat cât și pe cel care acordă primul ajutor sau în cazul imposibilității acordării primului ajutor în timpul
transportului.
Electrocutatul poate fi considerat mort numai în cazul unor grave leziuni externe, de exemplu fracturarea
cutiei craniene în cădere sau carbonizarea întregului corp. Moartea poate fi declarată de către medic. În nici un
caz nu trebuie să se aplice celui accidentat mijloace empirice.

C. PRINCIPALELE INSTRUCȚIUNI OBLIGATORII APLICABILE LA EXECUTAREA

RESPIRAȚIEI ARTIFICIALE
Respirația artificială va fi executată numai în cazurile în care cel accidentat nu respiră deloc sau respiră
rar, convulsiv, cu sughițuri, ca un muribund, sau dacă respirația se înrăutățește.
Executarea respirației artificiale trebuie să fie începută imediat ce accidentatul a fost scos de sub curent și
se continuă apoi fără întrerupere. Ea va fi continuată până la obținerea rezultatului pozitiv (revenirea la viață)
sau până la apariția semnelor neîndoielnice ale morții reale (a petelor cadaverice sau a rigidității corpului).S-au
observat cazuri când cei considerați morți datorită leziunilor provocate, au fost readuși la viață peste câteva ore
socotite din momentul accidentului (chiar 8-11 ore). În timpul cât se execută respirația artificială, se va observa
atent fața accidentatului. În cazul când se observă o mișcare a buzelor, a pleoapelor sau a mărului lui Adam,
făcând impresia ca înghite, se va verifica dacă nu cumva accidentatul a început să respire singur și regulat, se
oprește respirația artificială, deoarece continuarea ei poate fi periculoasă. Dacă însă după câteva clipe de
așteptare se va observa că acesta nu mai respiră, se va relua imediat respirația artificială.
Înainte de a se proceda la executarea respirației artificiale, este necesar :
Să se elibereze imediat accidentatul de părțile de îmbrăcăminte care împiedică respirația (gulerul de la cămașă,
fularul), să se desfacă cureaua de la pantaloni.
să se elibereze imediat gura celui accidentat de obiecte străine (să se înlăture protezele dentare dacă există);
Deblocarea căilor respiratorii blocate de baza limbii:
Dacă gura accidentatului este încleștată, ea trebuie deschisă, în care scop falca inferioară este împinsă în
afară; pentru aceasta cel care dă primul ajutor aplică cele patru degete de la ambele mâini în spatele colțurilor
fălcii inferioare, apoi, prin apăsarea degetelor mari deasupra marginii fălcii, aceasta este împinsă în afară, astfel
că dinții maxilarului inferior să fie aduși în fața dinților celui superior. În cazul când în modul mai sus indicat nu
se reușește să se deschidă gura, atunci se va recurge la ajutorul unei lame metalice sau unei linguri care se va
introduce între măsele la colțurile gurii și nicidecum în față (căci dinții se pot rupe) și cu precauție se
descleștează dinții. (Înainte de a se folosi lama metalică/lingura, se învelește cu un material textil pentru a
proteja dantura. Sunt preferabile de asemenea unelte din lemn.)

D. METODE DE RESPIRAȚIE ARTIFICIALĂ

Există mai multe metode de respirație artificială(Silvester, Schäfer, Howard) care se aplică de la caz la
caz. Oricare ar fi metoda, este necesar a se acționa foarte rapid pentru a realiza primele cinci inspirații forțate
pentru a asigura oxigen creierului, altfel după 3 minute fără oxigen, creierul se lezează ireversibil.
Metoda Silvester. Menționăm că această metodă este cea mai bună dintre metodele de respirație artificială
prezentate. În cazul când se dispune de ajutoare, se aplică această metodă. Pentru aplicarea acesteia sunt
necesare mai multe schimburi de echipe, procedeul fiind obositor.
La aplicarea metodei Silvester se asează accidentatul pe spate, pe un sul de haine ca să se lărgească
toracele, se scoate și se reține limba afară cu un carlig de rufe, batista uscată sau cu ajutorul unei fâși sau bucăți
de pânză care se trece în jurul gâtului; operatorul se asează în genunchi la capul accidentatului iar brațele
acestuia se prind de sub încheietura cotului și se apasă fără violență pe părțile laterale ale pieptului (expirație),
numărând: unu, doi, trei- se ridică apoi brațele accidentatului în sus și se trag înapoi peste cap (inspirație);
numărând: patru, cinci, șase- se vor apăsa din nou brațele accidentatului pe părțile laterale ale pieptului.
În cazul când se dispune de ajutoare, la aplicarea metodei Silvester sunt întrebuințați doi oameni, fiecare
stând pe un genunchi de fiecare parte a accidentatului, acționând în concordanță și după numărătoare. Un al
treilea ajutor țține scoasă limba accidentatului.
În cazul unei executări corecte a respirației artificiale se aude un sunet (care seamănă a geamăt) produs de
aerul ce trece prin traheea accidentatului, la comprimarea pieptului și eliberarea lui. Dacă sunetele nu se produc,
aceasta înseamnă că limba a căzut și împiedică trecerea aerului; în acest caz trebuie să fie scoasă mai mult afară
.
În cazul fracturării unei mâini sau unui umăr, metoda Silvester NU trebuie aplicată.
Metoda Schäfer. În cazul când respirația artificială trebuie făcută de o singură persoană, este mai ușor de
aplicat metoda Schäfer. Avantajele ei constau în ușurința aplicării procedeului, deoarece acesta poate fi ușor
însușită, după câteva exerciții de scurtă durrată.
În cazul aplicării metodei Schäfer, accidentatul trebuie așezat cu spatele în sus, cu capul sprijinit pe o
mână, cu fața în lături. Cealaltă mână trebuie întinsă în lungul capului și se va așterne ceva sub față. Dacă este
posibil i se va scoate limba afară; aceasta nu trebuie ținută deoarece ea va sta singură.
Apoi operatorul trebuie să se așeze în genunchi deasupra accidentatului, cu fața înspre capul acestuia, în
așa fel încat șoldurile sale să fie cuprinse între genunchii persoanei care da ajutorul. Se aplică apoi palmele pe
spatele accidentatului, pe coastele inferioare, cuprinzându-le lateral cu degetele îndoite, numărând unu, doi, trei
operatorul se apleacă înainte în așa fel ca prin greutatea corpului său să apese cu mâinile pe coastele
accidentatului. Numărând în continuare: patru, cinci, șase, operatorul se ridică brusc de pe spatele
accidentatului, revenind la poziția de la început, fără a ridica mâinile de pe accidentat.
Metoda Howard. Se aplică (în locul metodei Schäfer) în cazul în care cel accidentat are arsuri pe spinare
și leziuni la mâini.
În cazul aplicării metodei Howard se așează accidentatul pe spate așternând sub locul cu arsuri o batistă
sau o panză curată și i se întind mâinile în lungul capului. În cazul când mâinile sunt fracturate, acestea nu se
vor întinde, ci se vor așeza deasupra capului. Limba accidentatului trebuie scoasă afară și ținută de o a doua
persoană. Apoi operatorul se așează în genunchi deasupra persoanei accidentate, procedând identic ca și la
aplicarea metodei Schafer: apasă pe coastele inferioare (nu pe burtă), numărând la apăsare și la ridicare.
Oricare ar fi metoda aplicată, să se evite apăsările intense pe piept sau pe spate, mai cu seama în regiunea
abdomenului, deoarece poate produce împingerea alimentelor din stomac spre gură, ceea ce ar putea astupa
căile respiratorii. Trebuie să fie evitate mișcările violente ale accidentatului, (în special metoda Silvester) pentru
a nu se produce fracturi sau luxații.
La aplicarea oricărei metode de respirație artificială, trebuie avut grijă ca accidentatul să nu răcească; de
aceea nu trebuie să fie lăsat pe pământ umed sau pardoseală de piatră, de beton sau fier. Pentru aceasta, sub
accidentat trebuie așezat ceva călduros, va fi învelit și dacă este posibil încălzit aplicându-i-se pe corp și la
picioare sticle cu apă fierbinte, cărămizi sau pietre încălzite și bine acoperite pentru a nu cauza arsuri. Toate
acestea trebuie făcute repede fără să se întrerupă operația de respirație artificială. În timpul respirației, brațele
celui care face respirația, în cazul aplicării metodelor Schafer și Howard, sau ale accidentatului, la aplicarea
metodei Silvester, pot fi îndepărtate pentru 2-3 secunde de cutia toracică a accidentatului. La toate metodele de
respirație artificială trebuie să se facă 15 mișcări complete pe minut, adică de inspirație și respirație. Pentru a
obosi mai puțin, cel care face respirația artificială trebuie să respire în ritmul mișcărilor pe care le face
accidentatului.
Metoda respirației artificiale gură-la-gură. Este cea mai bună metodă pentru că este ușor de învățat și
practicat, poate fi folosită asupra persoanelor de toate vârstele. În plus, oferă rată mare de succes pentru
salvatorul singur.
Eliberarea căilor respiratorii Gură la gură Gură la nas
Pașii care trebuie urmați sunt următorii:
- Verificați gura accidentatului pentru a vă asigura că nu este obstrucționată.
- Plasați corpul accidentatului pe spate, astfel încât pieptul să fie în extensie
- Prindeți mandibula și ridicati-o în sus astfel încât capul să aibă o poziție înspre înapoi.
Această acțiune va debloca căile respiratorii blocate de bază limbii, care este deseori înghițită de persoana
în stare de inconștiență.
Acum se începe respirația artificială: Cu o mână se strâng nările accidentatului. După aceea salvatorul
inspiră rapid și adânc, apoi insuflă aerul prin gura accidentatului. Dacă maxilarele sunt încleștate, încă se mai
poate folosi această metodă, aerul trecând printre dinți, altfel se poate folosi și metoda gură-la-nas. Expirația
accidentatului trebuie să se producă natural, la oprirea insuflației.
Dacă e nevoie, respirația artificială (metoda Silvester sau gură-la-gură) trebuie combinată cu masajul
cardiac. În cazul a doi salvatori ritmul este de 10-12 inspirații pe minut - o dată la 5 compresii cardiace;
În cazul unui singur salvator, se face o succesiune de 2 inspirații după fiecare 15 compresii cardiace.
În cazul când accidentatul este copil, ritmul de respirație artificială este de 20 inspirații pe minut, se
continuă cu succesiunea de 2 inspirații la 15 compresii cardiace până la revenire sau sosirea medicului.
Nu pierdeți nici un moment în începerea respirației artificiale, cea mai mică întarziere poate fi fatală!
Masajul inimii se execută în felul următor : persoana care dă primul ajutor pune mâna sa dreaptă pe
regiunea inimii accidentatului, având degetele îndreptate în direcția capului acestuia și mâna stângă peste mâna
dreaptă și apasă uniform, cu mâinile îndreptate, în ritmul bătăilor inimii (la un om sănătos 70-80 pe minut, sau
pentru comoditate la fiecare secundă, după ceas) face cu podul palmei 20-30 apăsări slabe pe coastele de
deasupra inimii.
 Cap. 1 Anatomia și biomecanică mâinii și piciorului.
1.1. Membrul superior este alcătuit din mai multe regiuni (de sus în jos) : regiunea umărului, regiunea
brațului, regiunea antebrațului, regiunea pumnului și regiunea mâinii.
Scheletul umărului este reprezentat de centura scapulară formată din scapulă (omoplat) și claviculă.
Centura scapulară se articulează inferior prin intermediul articulației umărului cu scheletul brațului
reprezentat de osul humerus. Articulația umărului este o articulație pluriaxială, complexă ce poate executa
mișcări în toate planurile : flexie-extensie, abducție-adducție, și circumducție (rezultată prin combinația celor 4
mișcări anterioare). Flexia este reprezentată de apropierea a 2 segmente ( ex : flexia de cot reprezintă îndoirea
cotului cu apropierea antebrațului de braț, flexia de genunchi reprezintă îndoirea genunchiului cu apropierea
gambei de coapsă, etc.).
Extensia este reprezentată de depărtarea a două segmente (invers flexiei).
Abducția membrului superior reprezintă depărtarea membrului superior de trunchi iar adducția
reprezintă apropierea membrului superior de trunchi (ambele mișcări sunt executate prin lateral/în plan frontal.

Scheletul brațului este reprezentat de osul humerus și se articulează inferior prin intermediul articulației
cotului cu scheletul antebrațului reprezentat de oasele radius (lateral) și cubitus/ulna(medial). Articulația cotului
este o articulație monoaxială deoarece poate executa doar mișcări de flexie-extensie (îndoirea cotului).
 Radiusul și ulna se articulează inferior cu scheletul mâinii (carp, metacarp și falange) formând articulația
pumnului.
Oasele carpiene în număr de opt sunt niște oase mici așezate câte 4 pe două rânduri.
Inferior, carpul se articulează cu cele cinci oase metacarpiene care la rândul lor se articulează cu
scheletul degetelor reprezentat de falange. Fiecare deget are câte 3 falange cu excepția policelui (degetul mare
al mâinii) care are doar 2 falange. Datorită complexității osoase și articulare, mâna poate executa următoarele
tipuri de mișcări :
- flexie-extensie,
- înclinare laterală (similară abducției)
- înclinare medială (similară adducției),
- pronație-supinație. Pronația se poate executa cu mâna întinsă în față și palma rotită spre pământ, iar supinația
este reprezentată de rotația palmei în sus(palma ,,privește cerul’’).
 Membrul inferior este format din mai multe regiuni (de sus în jos) : regiunea înghinală (anterior)
regiunea fesieră (posterior), coapsa, genunchiul cu regiunea poplitee (posterior), gamba și piciorul .
Superior, membrul inferior se continuă cu bazinul (pelvisul) formând centura pelviană.
Scheletul pelvisului este format din oasele coxale ce se unesc între ele anterior formând simfiza pubiană
iar spre posterior se inchid articulandu-se cu osul sacru(format din 5 vertebre sacrale unite intre ele). Sacrul se
continuă inferior cu osul coccis (format din 4-5 vertebre).
 Scheletul coapsei este reprezentat de femur care superior se articulează cu oasele coxale formând
articulația coxo-femurală sau articulația soldului (pluriaxială), iar inferior se articulează cu tibia și peroneul
(fibula) și rotula (patela) formând articulația genunuchiului. Articulația genunchiului poate executa doar mișcări
de flexie-extensie. Oasele coxale (formate din sudarea oaselor ilion, ischion și pubis) sunt oase mari, late,
torsionate ca o elice ce au în centru o cavitate numită acetabul în care intră capul femural. Sub piele se poate
palpa creasta iliacă (superior), simfiza pubiană (anterior) și spina iliacă antero-superioară (anterior).
Femurul prezintă superior capul femural ce intră în acetabul iar inferior se unește cu diafiza femurală
(corpul femurului) prin intermediul colului femural. Sub piele se poate palpa relieful osos al marelui trohanter.
Inferior, diafiza femurală este continuată cu condiții femurali medial și lateral.
Scheletul gambei este reprezentat de tibie (medial) și fibula/peroneu (lateral). Capetele inferioare ale
tibiei și peroneului se pot palpa sub piele sub forma maleolelor medială și laterală.
Scheletul piciorului este format din oasele tarsiene, oase metatarsiene și falange. Tarsienele sunt în
număr de 7 : talus/astragal, calcaneu, cuboid, navicular, și trei oase cuneiforme. Osul cuboid și cele 3
cuneiforme se articulează în continuare cu cele 5 oase metatarsiene, care la randul lor se articulează cu
falangele. Similar mâinii, degetele piciorului au cate 3 falange, excepție făcând halucele (degetul mare de la
picior) care are doar 2 falange.
 1.2 .Mușchii zonei toracice

- trapezul reprezintă o arie musculară întinsă de la baza craniului, până în zona inferioară a coloanei
toracice. Ca suprafețe de susținere folosește osul occipital, apofizele spinoase ale coloanei vertebrale, clavicula
și apofiza omoplatului. Este un mușchi care poate fi împărțit în mai multe fascicule principale:
- trapezul superior, care se înserează pe osul occipital și claviculă, având fibrele oblice, coborând spre umăr;
- trapezul median, care se înserează pe apofizele primelor 4-5 vertebre toracice și de omoplat, fiind
descendente, până la orizontale spre umăr;
 - trapezul inferior, cu puncte de inserție pe restul vertebrelor toracice și omoplat, la care fibrele sunt
ascendente spre umăr. Principalul său rol este de a ridica umerii.
- rombicii, doi mușchi de dimensiuni diferite situați sub trapez. Rombicul mare are originea pe vertebrele
toracice 1 - 4, iar cel mic pe vertebrele cervicale 6 - 7, inserându-se apoi separat pe marginea medială a
scapulei. Trag înapoi, ridica și fixează omoplatul;
- marele dorsal are originea pe apofizele spinoase ale vertebrelor toracice 6 - 12, vertebrele lombare, fascia
toraco - lombară, ultimele 3 coaste și treimea posterioară a crestei iliace. Inserția se face printr-un tendon pe
tuberculul mic al humerusului. Realizează coborârea, adducția, retroversia și rotația internă a brațului; -
ridicatorul scapulei are originea pe apofizele transversale ale vertebrelor cervicale 1 - 4, iar inserția se face pe
unghiul superior și marginea medială a scapulei. Ridică omoplatul și îl deplasează ușor în sens dorso - medial;

Marele pectoral are forma triunghiulară și este format din trei segmente, cu origini diferite, dar cu inserție
comună: segmentul clavicular are originea pe față anterioară a jumătății sternale a claviculei, segmentul medio -
sternal are originea pe fața ventrală a sternului și a cartilajelor costale II - VI, iar segmentul inferior, abdominal
pe lama anterioară a tecii abdominalilor. Inserția se face printr-un tendon, pe creasta tuberculului mare humeral.
Funcționează ca adductor și rotator intern al brațelor;
- dintatul anterior se găsește pe fața laterală a toracelui, fiind acoperit de omoplat. Ca loc de origine,
folosește fața laterală a coastelor I - IX, în partea inferioară alternând cu oblicul extern. Inserția are loc pe
marginea medială a scapulei. Trage omoplatul ventro - lateral și participă ca auxiliar la inspirație;
- supraspinosul are originea pe fosa supraspinoasă a scapulei, trece pe sub acromion și se inseră pe fața
superioară a tuberculului mare al humerusului. Abductor al brațului;
- infraspinosul are originea pe fosa infraspinoasă a scapulei și se insera pe fața mijlocie a tuberculului mare
humeral. Este rotator extern al brațului;
 - subclavicularul are originea pe marginea laterală a scapulei, iar inserția pe fața inferioară a claviculei.
Coboară și fixează clavicula;
- rotundul mic pornește de pe marginea laterală a scapulei și se inseră pe fața inferioară a tuberculului mare
humeral. Rotește brațul spre exterior;
- rotundul mare are originea pe unghiul inferior al scapulei și se inseră pe tuberculul mic humeral. Rotește
brațul spre interior și îl aduce;
- subscapularul este un mușchi triunghiular, cu originea pe fața anterioară a omoplatului și inserția printr-un
tendon lat pe tuberculul mic al humerusului. Rotator intern și adductor al brațului.
Mușchii umărului:
- deltoidul este un mușchi de forma triunghiulară, care dă forma și tăria umărului. Este format din trei
fascicule: deltoidul clavicular, anterior, cu originea pe fața anterioară a claviculei; deltoidul acromial, lateral, cu
originea pe acromion; deltoidul scapular, spinal, posterior, cu originea pe spina omoplatului. Toate aceste
fascicule se inseră pe tuberozitatea deltoidiană de pe osul humerus. Mușchiul deltoid rotește brațul pe lângă
corp și îl ridică anterior, posterior și lateral.

Mușchii brațului:
- coracobrahialul are originea pe vârful coracoid al omoplatului și inserția pe terimea mijlocie a marginii
humerusului. Flectează și aduce brațul, împreună cu deltoidul anterior și pectoralul;
- bicepsul brahial are originea pe tuberculul supraglenoidal (capătul lung) și pe apofiza coracoidă a
omoplatului (capătul scurt), iar inserția se face printr-un tendon lung pe tuberozitatea radiusului, prelungindu-se
spre fascia antebrațului printr-o expansiune fibroasă. Realizează flexia brațului și supinația antebrațului;
- mușchiul brahial anterior are originea pe fața anterioară a humerusului (jumătatea inferioară) și inserția pe
tuberozitatea ulnei. Contribuie la flexia antebrațului pe braț.
- tricepsul brahial este un mușchi posterior, cel mai masiv al brațului. Are trei capete de origine: capatul
lung, cu originea pe tuberculul infraglenoidal al omoplatului; capătul lateral, care are originea pe fața
posterioară a humerusului, și capătul medial, originar de pe fața posterioară a humerusului, mai jos de cel
lateral. Inserția, comuna, se face printr-un tendon puternic, pe olecranon. Este principalul extensor al brațului;
- acroneul este scurt, triunghiular, considerat a fi o porțiune detașată din corpul lateral al tricepsului. Are
originea pe epicondilul lateral al humerusului și inserția pe fața laterală a ulnei, olecranon și sub acesta. Este
extensor.

Mușchii antebrațului:
- rotundul pronator are originea pe epicondilul medial al humerusului și inserția la bază metacarpianului II.
Este flexor al articulației radiocarpiene și adductor medial al carpului;
- palmarul lung are originea pe epicondilul lateral al humerusului și inserția prin aponevroza palmară. Este
flexor al carpului;
- flexorul ulnar al carpului are originea pe epicondilul medial al humerusului și fața medială a ulnei, de la
olecranon până în treimea mijlocie, și inserția pe oasele: pisiform, hamat, baza metacarpianului V. Flexor al
articulației radiocarpiene, abductor ulnar al carpului;
- flexorul superficial al degetelor are originea pe epicondilul medial al humerusului, apofiza coronoidă a
ulnei și pe marginea anterioară a radiusului, și inserția pe falangă a II-a a degetelor II - V, pe care le flectează;
- flexorul profund al degetelor se află sub cel superficial, având originea pe fața anterioară a ulnei și pe
membrana interosoasă a antebrațului și inserția pe falanga distală a degetelor II - V. Este flexor al antebrațului;
- flexorul lung al policelui este un mușchi profund, cu originea pe fața anterioară a radiusului și inserția pe
falanga a II-a a policelui, pe care îl flectează;
- pătratul pronator este cel mai profund mușchi, prezentându-se sub forma unei benzi patrulatere între ulnă
și radius. Este un pronator al antebrațului;
- brahioradialul are originea pe marginea laterală a humerusului, deasupra condilului lateral și inserția pe
apofiza stiloidă a radiusului. Pronator al antebrațului în supinație, supinator al acestuia în pronație;
- extensorul radial lung al carpului are originea pe marginea laterală a humerusului, deasupra epicondilului
lateral și inserția pe fața dorsală a bazei metacarpianului II. Extensor al carpului, abductor radial al mâinii;
- extensorul radial scurt al carpului are originea pe epicondilul lateral al humerusului și inserția pe fața
dorsală a bazei metacarpianului III. Extensor al carpului, abductor radial al mâinii;
- extensorul comun al degetului mic are originea pe epicondilul lateral al humerusului și inserția pe fața
dorsală a falangei proximale a degetului mic. Realizează extensia articulației metacarpo - falangiene a degetului
mic;
- extensorul comun al degetelor are originea pe epicondilul lateral al humerusului și fascia antebrațului,
divizându-se în patru tendoane, care se inseră pe fața dorsală a bazei falangei mijlocii și distale a degetelor II -
V. E extensor al degetelor II - V;
- extensorul ulnar al carpului are originea pe epicondilul lateral al humerusului, fascia antebrațului și
marginea posterioară a ulnei. Inserția are loc la baza metacarpianului V. Este extensor al carpului și abductor al
ulnei;
 - supinatorul profund este situat în partea posterioară și laterală a antebrațului, are originea pe epicondilul
lateral al humerusului, creasta supinatoare a ulnei și pe capsula articulară a cotului, iar inserția pe fața laterală a
radiusului. Este supinator al antebrațului, ajutat de bicepsul brahial și brahioradial;
- abductorul lung al policelui se găsește pe fața posterioară a antebrațului. Este originar de pe treimea
mijlocie a ulnei (dorsal) și pe membrana interosoasă, coborând oblic spre afară, formând un tendon ce se inseră
pe fața laterală a bazei primului metacarpian. Este abductor al policelui și supinător al antebrațului în pronație;
-extensorul lung al policelui are originea pe treimea mijlocie a feței posterioare a ulnei și pe membrana
interosoasă și inserția la baza falangei distale a policelui. Este extensor și abductor al poilcelui și supinator al
antebrațului în pronație forțată;
- extensorul scurt al policelui are originea pe fața dorsală a radiusului și membrana interosoasă și inserția pe
baza falangei proximale a policelui;

Mușchii centurii pelviene și ai piciorului - mușchiul iliopsoas este un complex format din două ramuri:
ramura iliacului, cu originea pe fosa iliacă, și ramura psoasului mare, cu originea pe corpurile și apofizele
costale ale vertebrei toracice XII și lombare I - IV, ambele inserându-se printr-un ligament comun pe
trohanterul mic. Este cel mai important complex muscular care flectează coapsa pe bazin, când punctul fix este
trunchiul; când punctul fix este femurul, contribuie la flexia trunchiului. Rotator extern al piciorului;
- muschiul piriform este de formă conică, cu originea pe fața pelvină a sacrului (lateral de găurile sacrale
pelviene 2 - 4), inserându-se pe vârful trohanterului mare, după ce trece prin golul mare al ischionului.
Realizează abducția și rotația externă a coapsei;
- mușchiul obturator intern are forma de evantai, cu originea pe fața internă a membranei obturatorii și
cadrul osos învecinat, iese prin golul mic al ischionului și se inseră pe fosa trohanterică. Realizează rotația
laterală a coapselor.

- mușchiul marele feșier (marele gluteu) este un mușchi superficial, dând relieful fesei. Originar de pe osul
iliac (dorsal de linia gluteală posterioară), pe fața posterioară a sacrului și pe ligamentele sacrotuberale, trece
oblic - lateral pe tractul iliotibial și pe fața laterală a treimii superioare a femurului, inserându-se la baza marelui
trohanter. Extinde coapsa, asigurând poziția ortostatică;
 - mușchiul fesier mijlociu este în formă de evantai, cu originea pe fața externă a ilionului, inserându-se pe
fața laterală a trohanterului mare. Abductor al coapsei și rotator al piciorului. Este acoperit parțial de fesierul
mare;
- mușchiul fesierul mic are forma de evantai și se găsește sub cel mijlociu; originar de pe fața externă a
ilionului, are inserția pe fața anterioară a trohanterului mare. Este abductor și rotator intern al coapsei;
- mușchiul pătrat femural se găsește sub marele fesier, având rolul de rotator extern al coapsei;
- mușchii gemeni sunt: superior, cu originea pe spina ischiadică și inserția pe trohanterul mare, și inferior, cu
originea pe tuberozitatea ischionului și inserșia pe trohanterul mare;
- mușchiul tensor al fasciei late are originea pe spina iliacă anterior - superioară și inserția pe tibie, sub
genunchi, prin intermediul tractului ilio - tibial. Este rotator intern, flexor al coapsei, extensor al gambei;

Mușchiul croitor (sartorius) este cel mai lung mușchi al corpului uman, situat superficial pe partea anterioară
a coapsei. Originar de pe spina iliacă anterior - superioară, se inseră pe tuberozitatea tibiei, printr-un tendon latit
(laba de gâscă). Este flexor, rotator slab extern al articulației coxofemurale. În locomoție, servește la flexia
gambei pe coapsă și rotator intern al genunchiului;
- mușchiul cvadriceps femural este alcătuit din patru ramuri: mușchiul drept femural, componentul
principal, cu originea pe spina iliacă anterioară; mușchiul vastul lateral, cu originea pe fața medială a femurului
și buza medială a zonei aspre; mușchiul intermediar, care are originea pe partea superior - anterioară a
femurului; mușchiul vastul lateral, cel mai voluminos, are originea pe fața laterală a femurului, sub trohanterul
mare, toate având inserția pe baza și marginea laterală a rotulei și pe tuberozitatea tibiei (prin tendonul rotulian);
- mușchiul semitendinos se găsește pe partea medială a feței posterioare a coapsei, pornind de pe
tuberozitatea ischiadică, inserându-se printr-un tendon lung pe partea medială a tuberozității tibiei (laba de
gâscă). Este flexor al genunchiului și rotator intern al acestuia în flexie;
- mușchiul semimembranos se găsește sub precedentul, fiind turtit, membranos. Originar de pe tuberozitatea
ischiadică, coboară spre condilul medial al tibiei, inserându-se în parte sub platoul tibial (laba de gâscă), în parte
radiind în ligamentul popliteu oblic. Este flexor al genunchiului;
- mușchiul biceps femural are două ramuri: ramul lung, care intersectează în diagonală fața posterioară a
coapsei, și ramul scurt, care are originea pe treimea inferioară a liniei aspra, ambele inserându-se pe capătul
fibulei, printr-un tendon unic. Flexor al genunchiului, rotator exterior al acestuia în flexie;
 - mușchiul pectineu este cel mai scurt mușchi adductor, pornind de pe linia pectinee a osului pubian și
inserându-se pe linia pectinee a femurului. Este flexor și rotator extern, slab adductor al gambei;
- mușchiul adductor lung are originea pe fața anterioară a pubisului și inserția pe treimea mijlocie a liniei
aspre. Realizează adducția, flexia și rotația externă a coapsei;
- mușchiul adductor scurt se găsește sub cel lung, având originea pe fața exterioară a ramurii inferioare a
pubisului și inserția pe treimea superioară a liniei aspre.
- mușchiul gracilis este un mușchi lung și plat, cu originea pe ramura inferioară a osului pubis și inserția sub
condilul medial al tibiei (laba gâștii);
- mușchiul adductor mare este un mușchi lat, puternic, profund, în formă de evantai. Are originea pe
tuberozitatea ischiadică și ramura inferioară a ischionului și inserția prin trei fascicule: superioare, aproape
orizontale, pe buza medială a liniei aspre; mijlocii, oblice, pe linia aspră, medial - distal, și inferioare, aproape
verticale, pe epicondilul medial al femurului. Este cel mai puternic adductor al coapsei;
- mușchiul tibial anterior este un mușchi lung, prismatic, cu originea pe condilul lateral și partea superior -
anterioară a feței laterale a tibiei, inserându-se pe primul cuneiform (tarsiene) și baza metatarsianului I
realizează flexia dorsală și supinația piciorului;
- mușchiul extensor lung al degetelor este situat pe fața laterală a gambei, având originea pe condilul lateral
al tibiei, capul și porțiunea laterală a peroneului, membrana interosoasă, fascia gambei, coborând pe fața
posterioară a piciorului, împărțindu-se în patru fascii inserate pe falangele mijlocii - distale ale degetelor II - IV.
Realizează flexia dorsală și pronația piciorului;
- mușchiul extensor lung al halucelui este scurt, pornind de pe treimea mijlocie a fibulei și membrana
interosoasă, iserându-se printr-un tendon lung la baza ultimei falange a degetului mare. Realizează extensia
degetului mare și flectează dorsal piciorul;
- mușchiul lung peronier are originea pe capul fibulei și pe septurile intermusculare ale lojei peroniere,
alunecă pe talpa prin șantul osului cuboid, trecând oblic și inserându-se pe fața inferioară a cuneiformului
medial și baza primului metatarsian. Este flexor plantar și pronator al piciorului;
- mușchiul scurt peronier pornește de pe fața inferioară - laterală a fibulei și se inseră la baza metatarsianului
V. Este flexor plantar și pronator al piciorului;
- mușchiul gastrocnemian are două capete de origine, pe suprafețele rugoase extraarticulare ale condililor
femurali și capsula articulară de dedesupt, inserându-se pe calcaneu (prin tendonul lui Achile). Este extensor al
tălpii;
- mușchiul solear, anterior de gastrocnemian, are originea pe capul fibulei și inserția pe calcaneu, prin
tendonul lui Achile;
- mușchiul popliteu, scurt, lat, este situat posterior de articulația genunchiului. Are originea pe condilul
lateral al femurului, coborând oblic, spre suprafața posterioară a tibiei, unde se inseră. Este flexor al
genunchiului;
- mușchiul flexor lung al degetelor este un mușchi profund - medial, cu originea pe treimea superioară și
mijlocie a feței posterioare a tibiei, și inserția prin patru fascicule, pe falangele terminale ale degetelor II - IV.
Este flexorul acestora;
- mușchiul tibial posterior este un mușchi profund, lateral de flexorul lung al degetelor, cu originea pe partea
superioară - posterioară a tibiei și peroneului și pe membrana interosoasă. Se inseră pe osul navicular, iradiind și
tarsienele învecinate. Este supinator și adductor al piciorului;
- mușchiul flexor lung al halucelui are originea pe partea inferioară a feței dorsale a fibulei și pe membrana
interosoasă și inserția la baza falangei terminale a halucelui. Este flexor al halucelui, flexor plantar al piciorului,
totodată susținând astragalul și calcaneul.

Masajul somatic

Cap. 1 Aparatul locomotor

1.1. Membrul superior este alcătuit din mai multe regiuni (de sus în jos) : regiunea umărului, regiunea
brațului, regiunea antebrațului, regiunea pumnului și regiunea mâinii.
 Scheletul umărului este reprezentat de centura scapulară formată din scapula (omoplat) și claviculă.
Centura scapulară se articulează inferior prin intermediul articulației umărului cu scheletul brațului
reprezentat de osul humerus. Articulația umărului este o articulație pluriaxială, complexă ce poate executa
mișcări în toate planurile : flexie-extensie, abducție-adducție, și circumducție (rezultată prin combinația celor 4
mișcări anterioare).
Flexia este reprezentată de apropierea a 2 segmente ( ex : flexia de cot reprezintă îndoirea cotului cu
apropierea antebrațului de braț, flexia de genunchi reprezintă îndoirea genunchiului cu apropierea gambei de
coapsă, etc.).
Extensia este reprezentată de depărtarea a două segmente (invers flexiei). Abducția membrului superior
reprezintă depărtarea membrului superior de trunchi iar adducția reprezintă apropierea membrului superior de
trunchi (ambele mișcări sunt executate prin lateral/în plan frontal.

Scheletul brațului este reprezentat de osul humerus și se articulează inferior prin intermediul articulației
cotului cu scheletul antebrațului reprezentat de oasele radius (lateral) și cubitus/ulna (medial). Articulația
cotului este o articulație monoaxială deoarece poate executa doar mișcări de flexie-extensie (îndoirea cotului).
 Radiusul și ulna se articulează inferior cu scheletul mâinii (carp, metacarp și falange) formând articulația
pumnului.
Oasele carpiene în număr de opt sunt niște oase mici așezate câte 4 pe două rânduri.

Inferior, carpul se articulează cu cele cinci oase metacarpiene care la randul lor se articulează cu
scheletul degetelor reprezentat de falange. Fiecare deget are câte 3 falange cu excepția policelui (degetul mare
al mâinii) care are doar 2 falange.
Datorită complexității osoase și articulare, mâna poate executa următoarele tipuri de mișcări : flexie-
extensie, înclinare laterală (similară abducției)-înclinare medială (similară adducției), pronație-supinație.
Pronația se poate executa cu mâna întinsă în fața și palma rotită spre pământ, iar supinația este reprezentată de
rotația palmei în sus (palma ,,privește cerul’’).
 Membrul inferior este format din mai multe regiuni (de sus în jos) : regiunea inghinală (anterior)
regiunea fesieră (posterior), coapsa, genunchiul cu regiunea poplitee (posterior), gamba și piciorul .
Superior, membrul inferior se continuă cu bazinul (pelvisul) formând centura pelviană.
Scheletul pelvisului este format din oasele coxale ce se unesc între ele anterior formând simfiza pubiană
iar spre posterior se închid articulandu-se cu osul sacru (format din 5 vertebre sacrale unite între ele). Sacrul se
continuă inferior cu osul coccis (format din 4-5 vertebre).
 Scheletul coapsei este reprezentat de femur care superior se articulează cu oasele coxale formând
articulația coxo-femurală sau articulația șoldului (pluriaxială), iar inferior se articulează cu tibia și peroneul
(fibula) și rotula (patela) formând articulația genunuchiului. Articulația genunchiului poate executa doar mișcări
de flexie-extensie. Oasele coxale (formate din sudarea oaselor ilion, ischion și pubis) sunt oase mari, late,
torsionate ca o elice ce au în centru o cavitate numită acetabul în care intră capul femural. Sub piele se poate
palpa creasta iliacă (superior), simfiza pubiană (anterior) și spina iliacă antero-superioară (anterior).
Femurul prezintă superior capul femural ce intra în acetabul iar inferior se unește cu diafiza femurală
(corpul femurului) prin intermediul colului femural. Sub piele se poate palpa relieful osos al marelui trohanter.
Inferior, diafiza femurală este continuată cu condilii femurali medial și lateral.
Scheletul gambei este reprezentat de tibie (medial) și fibula/peroneu (lateral). Capetele inferioare ale
tibiei și peroneului se pot palpa sub piele sub forma maleolelor medială și laterală.
Scheletul piciorului este format din oasele tarsiene, oase metatarsiene și falange. Tarsienele sunt în
număr de 7 : talus/astragal, calcaneu, cuboid, navicular, și trei oase cuneiforme. Osul cuboid și cele 3
cuneiforme se articulează în continuare cu cele 5 oase metatarsiene, care la randul lor se articulează cu
falangele. Similar mâinii, degetele piciorului au cate 3 falange, excepție făcând halucele (degetul mare de la
picior) care are doar 2 falange.

1.2 .Mușchii zonei toracice

- trapezul reprezintă o arie musculară întinsă de la baza craniului, pana în zona inferioară a coloanei
toracice. Ca suprafețe de susținere folosește osul occipital, apofizele spinoase ale coloanei vertebrale, clavicula
și apofiza omoplatului. Este un mușchi care poate fi împărțit în mai multe fascicule principale:
- trapezul superior, care se inserează pe osul occipital și clavicula, având fibrele oblice, coborând spre umăr;

- trapezul median, care se inserează pe apofizele primelor 4-5 vertebre toracice și de omoplat, fiind
descendente, până la orizontale spre umăr;
- trapezul inferior, cu puncte de inserție pe restul vertebrelor toracice și omoplat, la care fibrele sunt
ascendente spre umăr. Principalul său rol este de a ridica umerii.
- rombicii, doi mușchi de dimensiuni diferite situați sub trapez. Rombicul mare are originea pe vertebrele
toracice 1 - 4, iar cel mic pe vertebrele cervicale 6 - 7, inserându-se apoi separat pe marginea medială a
scapulei. Trag înapoi, ridică și fixează omoplatul;
- marele dorsal are originea pe apofizele spinoase ale vertebrelor toracice 6 - 12, vertebrele lombare, fascia
toraco - lombară, ultimele 3 coaste și treimea posterioară a crestei iliace. Inserția se face printr-un tendon pe
tuberculul mic al humerusului. Realizează coborârea, adducția, retroversia și rotația internă a brațului; -
ridicătorul scapulei are originea pe apofizele transversale ale vertebrelor cervicale 1 - 4, iar inserția se face pe
unghiul superior și marginea medială a scapulei. Ridică omoplatul și îl deplasează ușor în sens dorso - medial;
Marele pectoral are forma triunghiulară și este format din trei segmente, cu origini diferite, dar cu inserție
comună: segmentul clavicular are originea pe fața anterioară a jumătății sternale a claviculei, segmentul medio -
sternal are originea pe fața ventrală a sternului și a cartilajelor costale II - VI, iar segmentul inferior, abdominal
pe lama anterioară a tecii abdominalilor. Inserția se face printr-un tendon, pe creasta tuberculului mare humeral.
Funcționează ca adductor și rotator intern al brațelor;
- dintatul anterior se găsește pe fața laterală a toracelui, fiind acoperit de omoplat. Ca loc de origine,
folosește fața laterală a coastelor I - IX, în partea inferioară alternând cu oblicul extern. Inserția are loc pe
marginea medială a scapulei. Trage omoplatul ventro - lateral și participă ca auxiliar la inspirație;
- supraspinosul are originea pe fosa supraspinoasă a scapulei, trece pe sub acromion și se inseră pe fața
superioară a tuberculului mare al humerusului. Abductor al brațului;
- infraspinosul are originea pe fosa infraspinoasă a scapulei și se inseră pe fața mijlocie a tuberculului mare
humeral. Este rotator extern al brațului;
 - subclavicularul are originea pe marginea laterală a scapulei, iar inserția pe fața inferioară a claviculei.
Coboară și fixează clavicula;
- rotundul mic pornește de pe marginea laterală a scapulei și se inseră pe fața inferioară a tuberculului mare
humeral. Rotește brațul spre exterior;
- rotundul mare are originea pe unghiul inferior al scapulei și se inseră pe tuberculul mic humeral. Rotește
brațul spre interior și îl adduce;
- subscapularul este un mușchi triunghiular, cu originea pe fața anterioară a omoplatului și inserția printr-un
tendon lat pe tuberculul mic al humerusului. Rotator intern și adductor al brațului.

Mușchii umărului:
- deltoidul este un mușchi de forma triunghiulară, care dă forma și tăria umărului. Este format din trei
fascicule: deltoidul clavicular, anterior, cu originea pe fața anterioară a claviculei; deltoidul acromial, lateral, cu
originea pe acromion; deltoidul scapular, spinal, posterior, cu originea pe spina omoplatului. Toate aceste
fascicule se inseră pe tuberozitatea deltoidiană de pe osul humerus. Mușchiul deltoid rotește brațul pe lângă
corp și îl ridică anterior, posterior și lateral.

Mușchii brațului:
- coracobrahialul are originea pe vârful coracoid al omoplatului și inserția pe terimea mijlocie a marginii
humerusului. Flectează și adduce brațul, împreună cu deltoidul anterior și pectoralul;
- bicepsul brahial are originea pe tuberculul supraglenoidal (capatul lung) și pe apofiza coracoidă a
omoplatului (capătul scurt), iar inserția se face printr-un tendon lung pe tuberozitatea radiusului, prelungindu-se
spre fascia antebrațului printr-o expansiune fibroasă. Realizează flexia brațului și supinația antebrațului;
- mușchiul brahial anterior are originea pe fața anterioară a humerusului (jumătatea inferioară) și inserția pe
tuberozitatea ulnei. Contribuie la flexia antebrațului pe braț.
- tricepsul brahial este un mușchi posterior, cel mai masiv al brațului. Are trei capete de origine: capătul
lung, cu originea pe tuberculul infraglenoidal al omoplatului; capătul lateral, care are originea pe fața
posterioară a humerusului, și capătul medial, originar de pe fața posterioară a humerusului, mai jos de cel
lateral. Inserția, comună, se face printr-un tendon puternic, pe olecranon. Este principalul extensor al brațului;
- acroneul este scurt, triunghiular, considerat a fi o porțiune detașată din corpul lateral al tricepsului. Are
originea pe epicondilul lateral al humerusului și inserția pe fața laterală a ulnei, olecranon și sub acesta. Este
extensor.

Mușchii antebrațului:
- rotundul pronator are originea pe epicondilul medial al humerusului și inserția la baza metacarpianului II.
Este flexor al articulației radiocarpiene și adductor medial al carpului;
- palmarul lung are originea pe epicondilul lateral al humerusului și inserția prin aponevroza palmară. Este
flexor al carpului;
- flexorul ulnar al carpului are originea pe epicondilul medial al humerusului și fața medială a ulnei, de la
olecranon până în treimea mijlocie, și inserția pe oasele: pisiform, hamat, baza metacarpianului V. Flexor al
articulației radiocarpiene, abductor ulnar al carpului;
- flexorul superficial al degetelor are originea pe epicondilul medial al humerusului, apofiza coronoidă a
ulnei și pe marginea anterioară a radiusului, și inserția pe falanga a II-a a degetelor II - V, pe care le flectează;
- flexorul profund al degetelor se află sub cel superficial, având originea pe fața anterioară a ulnei și pe
membrana interosoasă a antebrațului și inserția pe falanga distală a degetelor II - V. Este flexor al antebrațului;
- flexorul lung al policelui este un mușchi profund, cu originea pe fața anterioară a radiusului și inserția pe
falanga a II-a a policelui, pe care îl flectează;
- pătratul pronator este cel mai profund mușchi, prezentându-se sub forma unei benzi patrulatere între ulna
și radius. Este un pronator al antebrațului;
- brahioradialul are originea pe marginea laterală a humerusului, deasupra condilului lateral și inserția pe
apofiza stiloidă a radiusului. Pronator al antebrațului în supinație, supinator al acestuia în pronație;
- extensorul radial lung al carpului are originea pe marginea laterală a humerusului, deasupra epicondilului
lateral și inserția pe fața dorsală a bazei metacarpianului II. Extensor al carpului, abductor radial al mâinii;
- extensorul radial scurt al carpului are originea pe epicondilul lateral al humerusului și inserția pe fața
dorsală a bazei metacarpianului III. Extensor al carpului, abductor radial al mâinii;
- extensorul comun al degetului mic are originea pe epicondilul lateral al humerusului și inserția pe fața
dorsală a falangei proximale a degetului mic. Realizează extensia articulației metacarpo - falangiene a degetului
mic;
- extensorul comun al degetelor are originea pe epicondilul lateral al humerusului și fascia antebrațului,
divizându-se în patru tendoane, care se insera pe fața dorsală a bazei falangei mijlocii și distale a degetelor II -
V. E extensor al degetelor II - V;
- extensorul ulnar al carpului are originea pe epicondilul lateral al humerusului, fascia antebrațului și
marginea posterioară a ulnei. Inserția are loc la baza metacarpianului V. Este extensor al carpului și abductor al
ulnei;
 - supinatorul profund este situat în partea posterioară și laterală a antebrațului, are originea pe epicondilul
lateral al humerusului, creasta supinatoare a ulnei și pe capsula articulară a cotului, iar inserția pe fața laterală a
radiusului. Este supinător al antebrațului, ajutat de bicepsul brahial și brahioradial;
- abductorul lung al policelui se găsește pe fața posterioară a antebrațului. Este originar de pe treimea
mijlocie a ulnei (dorsal) și pe membrana interosoasă, coborând oblic spre afară, formând un tendon ce se inseră
pe fața laterală a bazei primului metacarpian. Este abductor al policelui și supinator al antebrațului în pronație;
-extensorul lung al policelui are originea pe treimea mijlocie a feței posterioare a ulnei și pe membrana
interosoasă și inserția la baza falangei distale a policelui. Este extensor și abductor al poilcelui și supinator al
antebrațului în pronație forțată;
- extensorul scurt al policelui are originea pe fața dorsală a radiusului și membrana interosoasă și inserția pe
baza falangei proximale a policelui;

Mușchii centurii pelviene și ai piciorului - mușchiul iliopsoas este un complex format din două ramuri:
ramura iliacului, cu originea pe fosa iliacă, și ramura psoasului mare, cu originea pe corpurile și apofizele
costale ale vertebrei toracice XII și lombare I - IV, ambele inserându-se printr-un ligament comun pe
trohanterul mic.
Este cel mai important complex muscular care flectează coapsa pe bazin, când punctul fix este trunchiul;
când punctul fix este femurul, contribuie la flexia trunchiului. Rotator extern al piciorului;
- mușchiul piriform este de forma conică, cu originea pe fața pelvină a sacrului (lateral de găurile sacrale
pelviene 2 - 4), inserându-se pe vârful trohanterului mare, după ce trece prin golul mare al ischionului.
Realizează abducția și rotația externă a coapsei;
- mușchiul obturator intern are formă de evantai, cu originea pe fața internă a membranei obturatorii și
cadrul osos învecinat, iese prin golul mic al ischionului și se inseră pe fosa trohanterică. Realizează rotația
laterală a coapselor.

- mușchiul marele fesier (marele gluteu) este un mușchi superficial, dând relieful fesei. Originar de pe osul
iliac (dorsal de linia gluteala posterioară), pe fața posterioară a sacrului și pe ligamentele sacrotuberale, trece
oblic ;
 - lateral pe tractul iliotibial și pe fața laterală a treimii superioare a femurului, inserându-se la baza marelui
trohanter. Extinde coapsa, asigurând poziția ortostatică;
- mușchiul fesier mijlociu este în formă de evantai, cu originea pe fața externă a ilionului, inserându-se pe
fața laterală a trohanterului mare. Abductor al coapsei și rotator al piciorului. Este acoperit parțial de fesierul
mare;
- mușchiul fesierul mic are forma de evantai și se găsește sub cel mijlociu; originar de pe fața externă a
ilionului, are inserția pe fața anterioară a trohanterului mare. Este abductor și rotator intern al coapsei;
- mușchiul pătrat femural se găsește sub marele feșier, având rolul de rotator extern al coapsei;
- mușchii gemeni sunt: superior, cu originea pe spina ischiadică și inserția pe trohanterul mare, și inferior, cu
originea pe tuberozitatea ischionului și inserția pe trohanterul mare;
- mușchiul tensor al fasciei late are originea pe spina iliacă anterior - superioară și inserția pe tibie, sub
genunchi, prin intermediul tractului ilio - tibial. Este rotator intern, flexor al coapsei, extensor al gambei;

Mușchiul croitor (sartorius) este cel mai lung mușchi al corpului uman, situat superficial pe partea anterioară
a coapsei. Originar de pe spina iliaca anterior – superioară, se inseră pe tuberozitatea tibiei, printr-un tendon lățit
(laba de gâscă). Este flexor, rotator slab extern al articulației coxofemurale. În locomoție, servește la flexia
gambei pe coapsa și rotator intern al genunchiului;
- mușchiul cvadriceps femural este alcătuit din patru ramuri: mușchiul drept femural, componentul
principal, cu originea pe spina iliacă anterioară; mușchiul vastul lateral, cu originea pe fața medială a femurului
și buza medială a zonei aspre; mușchiul intermediar, care are originea pe partea superior - anterioară a
femurului; mușchiul vastul lateral, cel mai voluminos, are originea pe fața laterală a femurului, sub trohanterul
mare, toate având inserția pe baza și marginea laterală a rotulei și pe tuberozitatea tibiei (prin tendonul rotulian);
 - mușchiul semitendinos se găsește pe partea medială a feței posterioare a coapsei, pornind de pe
tuberozitatea ischiadică, inserându-se printr-un tendon lung pe partea medială a tuberozității tibiei (laba de
gâscă). Este flexor al genunchiului și rotator intern al acestuia în flexie;
- mușchiul semimembranos se găsește sub precedentul, fiind turtit, membranos. Originar de pe tuberozitatea
ischiadică, coboară spre condilul medial al tibiei, inserându-se în parte sub platoul tibial (laba de gâscă), în parte
radiind în ligamentul popliteu oblic. Este flexor al genunchiului;
- mușchiul biceps femural are două ramuri: ramul lung, care intersectează în diagonală fața posterioară a
coapsei, și ramul scurt, care are originea pe treimea inferioară a liniei aspra, ambele inserându-se pe capătul
fibulei, printr-un tendon unic. Flexor al genunchiului, rotator exterior al acestuia în flexie;
- mușchiul pectineu este cel mai scurt mușchi adductor, pornind de pe linia pectinee a osului pubian și
inserându-se pe linia pectinee a femurului. Este flexor și rotator extern, slab adductor al gambei;
- mușchiul adductor lung are originea pe fața anterioară a pubisului și inserția pe treimea mijlocie a liniei
aspre. Realizează adducția, flexia și rotația externă a coapsei;
- mușchiul adductor scurt se găsește sub cel lung, având originea pe fața exterioară a ramurii inferioare a
pubisului și inserția pe treimea superioară a liniei aspre.
- mușchiul gracilis este un mușchi lung și plat, cu originea pe ramura inferioară a osului pubis și inserția sub
condilul medial al tibiei (laba gâștii);
- mușchiul adductor mare este un mușchi lat, puternic, profund, în formă de evantai. Are originea pe
tuberozitatea ischiadică și ramura inferioară a ischionului și inserția prin trei fascicule: superioare, aproape
orizontale, pe buza medială a liniei aspre; mijlocii, oblice, pe linia aspră, medial - distal, și inferioare, aproape
verticale, pe epicondilul medial al femurului. Este cel mai puternic adductor al coapsei;
- mușchiul tibial anterior este un mușchi lung, prismatic, cu originea pe condilul lateral și partea superior -
anterioară a feței laterale a tibiei, inserându-se pe primul cuneiform (tarsiene) și baza metatarsianului I
realizează flexia dorsală și supinația piciorului;
- mușchiul extensor lung al degetelor este situat pe fața laterală a gambei, având originea pe condilul lateral
al tibiei, capul și porțiunea laterală a peroneului, membrana interosoasă, fascia gambei, coborând pe fața
posterioară a piciorului, împărțindu-se în patru fascii inserate pe falangele mijlocii - distale ale degetelor II - IV.
Realizează flexia dorsală și pronația piciorului;
- mușchiul extensor lung al halucelui este scurt, pornind de pe treimea mijlocie a fibulei și membrana
interosoasă, inserându-se printr-un tendon lung la baza ultimei falange a degetului mare. Realizează extensia
degetului mare și flectează dorsal piciorul;
- mușchiul lung peronier are originea pe capul fibulei și pe septurile intermusculare ale lojei peroniere,
alunecă pe talpă prin șantul osului cuboid, trecând oblic și inserându-se pe fața inferioară a cuneiformului
medial și baza primului metatarsian. Este flexor plantar și pronator al piciorului;
- mușchiul scurt peronier pornește de pe fața inferioară - laterală a fibulei și se inseră la baza metatarsianului
V. Este flexor plantar și pronator al piciorului;
- mușchiul gastrocnemian are două capete de origine, pe suprafețele rugoase extraarticulare ale condililor
femurali și capsula articulară de dedesupt, inserându-se pe calcaneu (prin tendonul lui Achile). Este extensor al
tălpii;
- mușchiul solear, anterior de gastrocnemian, are originea pe capul fibulei și inserția pe calcaneu, prin
tendonul lui Achile;
- mușchiul popliteu, scurt, lat, este situat posterior de articulația genunchiului. Are originea pe condilul
lateral al femurului, coborând oblic, spre suprafața posterioară a tibiei, unde se inseră. Este flexor al
genunchiului;
- mușchiul flexor lung al degetelor este un mușchi profund - medial, cu originea pe treimea superioara și
mijlocie a feței posterioare a tibiei, și inserția prin patru fascicule, pe falangele terminale ale degetelor II - IV.
Este flexorul acestora;
- mușchiul tibial posterior este un mușchi profund, lateral de flexorul lung al degetelor, cu originea pe partea
superioară - posteroară a tibiei și peroneului și pe membrana interosoasă. Se inseră pe osul navicular, iradiind și
tarsienele învecinate. Este supinator și adductor al piciorului;
 - mușchiul flexor lung al halucelui are originea pe partea inferioară a feței dorsale a fibulei și pe membrana
interosoasă și inserția la baza falangei terminale a halucelui. Este flexor al halucelui, flexor plantar al piciorului,
totodată susținând astragalul și calcaneul.

Cap.2. Aparatul respirator

Sistemul Respirator
Respirația este funcția prin care se asigură continuu și adecvat, atât aportul de oxigen din aerul
atmosferic până la nivelul celulelor care îl utilizează, cât și circulația în sens invers a dioxidului de carbon,
produs al metabolismului celular.
Totalitatea organelor care contribuie la realizarea schimburilor gazoase, din aerul atmosferic și
organism, constituie aparatul respirator.
Componentele aparatului respirator sunt: cavitatea nazală, faringele, laringele, traheea, bronhiile
principale, căile pulmonare și plămânii. În alcătuirea plămânului, se disting două componente structurale și
funcționale: arborele bronșic și țesutul pulmonar propriu-zis.

2.1. Căile respiratorii

Cavitatea nazală
Cavitatea nazală este formată din două spaţii simetrice numite fose nazale, situate sub baza craniului şi
deasupra cavităţii bucale. Fosele nazale sunt despărţite de septul nazal şi comunică cu exteriorul prin orificiile
narinare, iar cu faringele, prin coane. Anterior, fosele nazale prezintă piramida nazală, cu rolul de a le proteja,
dar şi cu rol estetic.
În jurul orificiilor narinare sunt muşchi ai mimicii. În interior, fosele sunt acoperite de mucoasa nazală,
care are o structură deosebită în partea superioară, la acest nivel aflându-se mucoasa olfactivă, care conţine
neuronii bipolari. De la aceste celule pleacă nervii olfactivi. Partea inferioară, numită mucoasa respiratorie, este
mai întinsă şi are o vascularizaţie bogată. Are în structura sa un epiteliu cilindric ciliat.
Din cavităţile nazale, aerul trece prin faringe, care reprezintă o răspântie între calea respiratorie şi cea
digestivă.

Laringele Este un organ cu dublă funcţie: respiratorie şi fonatorie.

Laringele are formă de trunchi de piramidă triunghiular cu baza în sus. Baza comunică cu faringele
printr-un orificiu, delimitat anterior de epiglotă şi posterior de cartilajele aritenoide. Vârful laringelui se
continuă în jos cu traheea.
Laringele este format din cartilaje legate între ele prin ligamente şi articulaţii. Pe cartilaje se prind
muşchii laringelui, care sunt striaţi.
Aspectul interior al laringelui. Pe pereţii laterali ai laringelui se află două perechi de pliuri cu direcţie
antero-posterioară: două superioare — vestibulare şi două inferioare, corzile vocale, care delimitează orificiul
glotic.
Funcţia fonatorie a laringelui. Laringele este organul vorbirii, graţie corzilor vocale. Producerea
sunetelor este determinată de apropierea corzilor vocale, care astfel îngreunează glota. Cu cât corzile vocale
sunt mai apropiate una de cealaltă sunetele emise sunt mai înalte. Sunetele sunt produse prin vibraţia corzilor
vocale la ieşirea aerului din plămâni. Ele vor fi întărite atât de cavităţile toracică, nazale, bucală, cât şi de
sinusurile paranazale, care au rol de cutie de rezonanţă. La producerea sunetelor articulate mai participă limba,
buzele, dinţii şi vălul palatin. Din combinarea sunetelor articulate rezultă vorbirea.

Traheea
Traheea este un organ în formă de tub care continuă laringele până la vertebra toracală T4, unde se
împarte în cele două bronhii. Are o lungime de 10-12 cm. În structura traheei se întâlneşte schelet fibro-
cartilaginos, format din inele cartilaginoase incomplete posterior, la acest nivel existând muşchiul traheal cu
fibre musculare netede.
 Bronhiile

La nivelul vertebrei T4, traheea se împarte în cele două bronhii principale – dreaptă şi stângă. Aceste
bronhii pătrund în plămân prin hil, unde se ramifică intrapulmonar, formând arborele bronşic. Structura
bronhiilor principale este asemănătoare traheei, bronhiile principale fiind formate din inele cartilaginoase
incomplete posterior.

2.2.Plămânii
Plămânii sunt principalele organe ale respiraţiei. Sunt situaţi în cavitatea toracică, având o capacitatea
totală de 5 800 cm3 de aer, cu variaţii individuale. Consistenţa plămânilor este elastică, buretoasă.
Faţa externă a plămânilor este convexă şi vine în raport cu coastele. Pe această faţă se găsesc şanţuri
adânci, numite scizuri, care împart plămânii în lobi.
Plămânul drept prezintă două scizuri, care îl împart în trei lobi: superior, mijlociu şi inferior. Plămânul
stâng are o singură scizură, care îl împarte în doi lobi: superior şi inferior.
Faţa internă este plană şi vine în raport cu organele din mediastin. Pe această faţă se află hilul pulmonar,
pe unde intră sau ies din plămâni vasele, nervii şi bronhia principală.
Baza plămânilor este concavă şi vine în raport cu diafragma. Vârful plămânului depăşeşte în sus prima
coastă şi vine în raport cu organele de la baza gâtului.
Structura plămânilor. Plămânii sunt constituiţi din: arborele bronşic, lobuli (formaţiuni piramidale
situate la nivelul ultimelor ramificaţii ale arborelui bronşic), ramificaţiile vaselor pulmonare şi bronşice, nervi şi
vase limfatice, toate cuprinse în ţesut conjunctiv.
Arborele bronşic. Bronhia principală, pătrunzând în plămân prin hil, se împarte în bronhii lobare, iar
acestea, la rândul lor, se împart în bronhii segmentare, care asigură aeraţia segmentelor. Acestea reprezintă
unităţi anatomice şi patologice ale plămânilor. Ele au limite, aeraţie, vascularizaţie şi patologie proprii.
Plămânul drept are 10 segmente, iar cel stâng, 9. Bronhiile segmentare se divid în bronhiole lobulare, care
deservesc lobulii pulmonari, unităţi morfologice ale plămânului de formă piramidală, cu baza spre periferia
plămânului şi vârful spre hil. Bronhiolele lobulare, la rândul lor, se ramifică în bronhiole terminale, care se
continuă cu bronhiolele respiratorii, de la care pleacă ductele alveolare, terminate prin săculeţi alveolari. Pereţii
săculeţilor alveolari sunt compartimentaţi în alveole pulmonare.
Bronhiolele respiratorii, împreună cu formaţiunile derivate din ele – ducte alveolare, săculeţi alveolari şi
alveole pulmonare – formează acinii pulmonar. Acinul este unitatea morfo-funcţională a plămânului.

Alveolele pulmonare au forma unui săculeţ mic, cu perete extrem de subţire, adaptat schimburilor
gazoase. În jurul alveolelor se găseşte o bogată reţea de capilare, care, împreună cu pereţii alveolelor, formează
membrana alveolo-capilară (membrana respiratorie), la nivelul căreia au loc schimburile de gaze dintre alveole
şi sânge.
Vascularizaţia plămânilor. Plămânii au o dublă vascularizaţie: nutritivă şi funcţională. Vascularizaţia
nutritivă este asigurată de arterele bronşice, din aorta toracală, care aduc la plămân sânge cu oxigen. Ele intră în
plămân prin hil şi însoţesc arborele bronşic. Sângele venos ajunge în sistemul azygos, care se termină în vena
cavă superioară. Vascularizaţia nutritivă a plămânului face parte din marea circulaţie. Vascularizaţia funcţională
aparţine micii circulaţii. Ea începe prin trunchiul arterei pulmonare care îşi are originea în ventriculul drept.
Trunchiul arterei pulmonare aduce la plămân sânge încărcat cu CO2. El se împarte în arterele pulmonare
dreaptă şi stângă care, prin ramurile terminale, ajung în jurul alveolelor, cedând CO2. Sângele oxigenat este
preluat de venele pulmonare şi transportat în atriul stâng.
Pleura
Fiecare plămân este învelit de o seroasă numită pleură care prezintă o foiţă parietală, ce căptuşeşte
pereţii toracelui, şi o foiţă viscerală, care acoperă plămânul. Între cele două foiţe există o cavitate virtuală,
cavitatea pleurală, în care se află o lamă fină de lichid pleural.
Mediastinul
Este spaţiul cuprins între cei doi plămâni. Anterior ajunge până la stern, posterior – până la coloana
vertebrală, inferior – până la diafragmă, iar superior comunică larg cu baza gâtului.

2.3. Fiziologia respirației

Respiraţia reprezintă schimbul de oxigen şi dioxid de carbon dintre organism şi mediu. Din punct de
vedere funcţional, respiraţia prezintă:
· ventilaţia pulmonară — deplasarea aerului în ambele sensuri între alveolele pulmonare şi atmosferă

· difuziunea O2 şi CO2 între alveolele pulmonare şi sânge

· transportul O2 şi CO2 prin sânge şi lichidele organismului către şi de la celule

2.3.1. Ventilaţia pulmonară

Circulaţia alternativă a aerului se realizează ca urmare a variaţiilor ciclice ale volumului cutiei toracice,
urmate de mişcările în acelaşi sens ale plămânilor, solidarizaţi cu aceasta prin intermediul pleurei. Variaţiile
ciclice ale volumului aparatului toraco-pulmonar se realizează în cursul a două mişcări de sens opus, definite ca
mişcarea inspiratorie şi mişcarea expiratorie.
Mecanica ventilaţiei pulmonare
Dimensiunile plămânilor pot varia prin distensie şi retracţie în două moduri:

1. prin mişcările de ridicare şi coborâre ale diafragmului care alungesc şi scurtează cavitatea toracică

2. prin ridicarea şi coborârea coastelor, care determină creşterea şi descreşterea diametrului antero-
posterior al cavităţii toracice.
 Respiraţia normală, de repaus, se realizează aproape în întregime prin mişcările din prima categorie. în
timpul inspiraţiei, contracţia diafragmei trage în jos faţa bazală a plămânilor. Apoi, în timpul expiraţiei liniştite,
diafragma se relaxează, iar retracţia elastică a plămânilor, a peretelui toracic şi a structurilor abdominale
comprimă plămânii.
A doua cale de expansionare a plămânilor o reprezintă ridicarea grilajului costal. În poziţia de repaus,
acesta este coborât, permiţând sternului să se apropie de coloana vertebrală; când grilajul costal se ridică, acesta
proiectează înainte sternul, care se îndepărtează de coloana vertebrală, ceea ce măreşte diametrul antero-
posterior cu aproximativ 20% în inspiraţia maximă faţă de expiraţie. Muşchii care determină ridicarea grilajului
costal se numesc muşchi inspiratori şi sunt, în special, muşchii gâtului. Muşchii care determină coborârea
grilajului costal sunt muşchi expiratori; de exemplu, muşchii drepţi abdominali.
Presiunea pleurală este presiunea din spaţiul cuprins între pleura viscerală şi cea parietală. În mod
normal, există o sucţiune permanentă a lichidului din acest spaţiu, ceea ce duce la o presiune negativă la acest
nivel (mai mică decât valoarea celei atmosferice). Presiunea pleurală variază cu fazele respiraţiei.
Presiunea alveolară este presiunea din interiorul alveolelor pulmonare. În repaus, când glota este
deschisă, aerul nu circulă între plămâni şi atmosferă; în acest moment, presiunea în orice parte a arborelui
respirator este egală cu presiunea atmosferică, considerată 0 cm H2O. Pentru a permite pătrunderea aerului în
plămâni în timpul inspiraţiei, presiunea în alveole trebuie să scadă sub presiunea atmosferică; în timpul unei
inspiraţii normale ea devine negativă. Această presiune negativă uşoară este suficientă pentru ca, în cele două
secunde necesare inspiraţiei, în plămâni să pătrundă aproximativ 500 ml de aer. Variaţii opuse apar în timpul
expiraţiei: presiunea alveolară creşte ceea ce forţează 500 ml de aer să iasă din plămâni în cele 2-3 secunde, cât
durează expiraţia.
Forţele elastice pulmonare (de recul) care stau la baza realizării expiraţiei sunt de două tipuri: 1. forţele
elastice ale ţesutului pulmonar însuşi şi 2. forţele elastice produse de tensiunea superficială a lichidului care
căptuşeşte la interior pereţii alveolari (surfactant) şi alte spaţii aeriene pulmonare. Deoarece suprafaţa internă a
alveolelor este acoperită de acest strat subţire de lichid, iar în alveole există aer, aici apar forțe de tensiune
superficială. Întrucât acest fenomen este prezent în toate spaţiile aeriene pulmonare, efectul este o forţă
rezultantă a întregului plămân, numită forţa de tensiune superficială şi care se adaugă elasticităţii ţesutului
pulmonar, favorizând expiraţia.

Volume şi capacităţi pulmonare. 0 metodă simplă pentru studiul ventilaţiei pulmonare este înregistrarea
volumului aerului deplasat spre interiorul şi, respectiv, exteriorul plămânilor, procedeu numit spirometrie
(datorită denumirii aparatului utilizat – spirometru .
Există patru volume pulmonare diferite care, adunate, reprezintă volumul maxim pe care îl poate atinge
expansiunea pulmonară. Semnificaţia acestor volume este următoarea:
 1. Volumul curent - este volumul de aer inspirat şi expirat în timpul respiraţiei normale; în medie – 500 ml.
2. Volumul inspirator - de rezervă este un volum suplimentar de aer care poate fi inspirat peste volu-
mulcurent-3000ml. Volumul expirator de rezervă reprezintă cantitatea suplimentară de aer care poate fi
expirată în urma unei expiraţii forţate, după expirarea unui volum curent - 1100 ml.
3. Volumul rezidual - este volumul de aer care rămâne în plămâni şi după o expiraţie forţată — 1200 ml.
Capacităţile pulmonare sunt sume de două sau mai multe volume pulmonare:
- Capacitatea inspiratorie, egală cu suma dintre volumul curent şi volumul inspirator de rezervă,
reprezintă cantitatea de aer pe care o persoană o poate respira, pornind de la nivelul expirator normal până la
distensia maximă a plămânilor (3500ml).
- Capacitatea reziduală funcţională, egală cu suma dintre volumul expirator de rezervă şi volumul
rezidual, reprezintă cantitatea de aer care rămâne în plămâni la sfârşitul unei expiraţii normale. Capacitatea
vitală, egală cu suma dintre volumul inspirator de rezervă, volumul curent şi volumul expirator de rezervă,
reprezintă volumul maxim de aer pe care o persoană îl poate scoate din plămâni după o inspiraţie maximă (4600
ml).
Capacitatea pulmonară totală, egală cu capacitatea vitală plus volumul rezidual, reprezintă volumul
maxim până la care pot fi expansionaţi plămânii prin efort inspirator maxim (5800 ml). Toate volumele şi
capacităţile pulmonare sunt cu 20-25% mai mici la femei decât la bărbaţi.
Cu excepţia volumului rezidual, celelalte volume pulmonare se măsoară spirometric. Pentru măsurarea
volumului rezidual, ca şi a capacităţilor care îl includ, se utilizează metode de măsurare speciale. Minut volumul
respirator sau debitul respirator este cantitatea totală de aer deplasată în arborele respirator în fiecare minut şi
este egal cu produsul dintre volumul curent şi frecvenţa respiratorie.
Ventilaţia alveolară este volumul de aer care ajunge în zona alveolară a tractului respirator în fiecare
minut şi participă la schimburile de gaze respiratorii. Ventilaţia alveolară este unul dintre factorii majori care
determină presiunile parţiale ale oxigenului şi dioxidului de carbon în alveole.

2.3.2. Difuziunea
După ventilaţia alveolară, urmează o nouă etapă a procesului respirator; aceasta este difuziunea
oxigenului din alveole în sângele capilar şi difuziunea în sens invers a dioxidului de carbon.
Procesul are loc doar în condiţiile în care există o diferenţă de presiune, iar sensul procesului va fi
totdeauna orientat dinspre zona cu presiune mare câtre zona cu presiune mică.
Concentraţia gazelor în aerul alveolar este foarte diferită de cea din aerul atmosferic. Există câteva cauze
ale acestor diferenţe. Mai întâi, cu fiecare respiraţie, aerul alveolar este înlocuit doar parţial cu aer atmosferic. în
al doilea rând, din aerul alveolar este extras oxigenul, şi acesta primeşte permanent dioxid de carbon din sângele
pulmonar. În al treilea rând, aerul atmosferic uscat care pătrunde în căile respiratorii este umezit înainte de a
ajunge la alveole.
Aerisirea lentă la nivel alveolar este foarte importantă pentru prevenirea schimbărilor bruşte ale
concentraţiei sangvine a gazelor.
Membrana alveolo-capilară (respiratorie) este alcătuită din: 1. endoteliul capilar; 2. interstiţiul pulmonar;
3. epiteliul alveolar; 4. surfactant. Grosimea sa medie este de 0,6 microni, putând atinge în anumite locuri 0,2
microni. Suprafaţa sa totală este de 50-100 m2.
Difuziunea oxigenului se face din aerul alveolar spre sângele din capilarele pulmonare, deoarece
presiunea parţială a O2 în aerul alveolar este de 100 mm Hg, iar în sângele care intră în capilarele pulmonare
este de 40mmHg. După ce traversează membrana respiratorie, moleculele de O2 se dizolvă în plasmă, ceea ce
duce la creşterea presiunii parţiale a O2 în plasmă; consecutiv, O2 difuzează în hematii, unde se combină cu
hemoglobina. În mod normal, egalarea presiunilor parţiale, alveolară şi sangvină, ale O2 se face în 0,25
secunde. Hematia petrece, în medie, 0,75 secunde în capilarul pulmonar; dacă echilibrarea apare în 0,25
secunde, rămâne un interval de 0,50 secunde, numit margine de siguranţă şi care asigură o preluare adecvată a
O2 în timpul unor perioade de stres (efort fizic, expunere la altitudini mari etc.).
Difuziunea CO2 se face dinspre sângele din capilarele pulmonare spre alveole, deoarece presiunea
parţială a CO2 în sângele din capilarele pulmonare este de 46 mm Hg, iar în aerul alveolar, de 40 mm Hg. Deşi
gradientul de difuziune al CO2 este de doar o zecime din cel al O2, CO2 difuzează de 20 de ori mai repede
decât O2, deoarece este de 25 de ori mai solubil în lichidele organismului decât O2. În mod normal, egalarea
presiunilor parţiale, alveolară şi sangvină, ale CO2 se face în 0,25 secunde.

2.3.3. Transportul gazelor

Transportul sanguin al oxigenului se face în proporţie de 1% sub formă dizolvată în plasmă şi restul sub
forma unei combinaţii labile cu hemoglobina (Hb), denumită oxihemoglobină.
Datorită fierului bivalent pe care îl conţine, Hb se combină foarte rapid cu oxigenul, fiecare din cei doi
atomi de fier ai grupărilor hem putând fixa o moleculă de oxigen. În repaus, sângele arterial transportă, sub
formă de oxihemoglobină, 97,5% din cantitatea totală de oxigen. Forma dizolvată, deşi minimă comparativ cu
cea combinată cu Hb, din punct de vedere funcţional este cea mai importantă, deoarece se află în schimburi
directe cu lichidele interstiţiale şi, prin acestea, cu celulele.
Transportul sanguin al dioxidului de carbon se face în mică măsură (aproximativ 8%) sub formă
dizolvată în plasmă şi în cea mai mare parte sub forma unor combinaţii chimice labile (bicarbonaţi,
carbohemoglobină). Dioxidul de carbon rezultat din oxidările celulare ajunge prin difuziune în lichidul
interstiţial. În sânge, se dizolvă în lichidele plasmatice şi pătrunde cu uşurinţă în eritrocite, datorită difuzibilităţii
sale ridicate.
Atât în plasmă, cât şi în eritrocite, sub influenţa anhidrazei carbonice, dioxidul de carbon se hidratează,
rezultând acid carbonic care se disociază rapid, eliberând anionul bicarbonic, care se combină cu ionul de
potasiu în eritrocit şi cu cel de sodiu în plasmă. Sub formă de bicarbonaţi se transportă în sânge aproximativ
80% din dioxidul de carbon, din care 10% în eritrocite şi 70% în plasmă.

Cap.3. Aparatul cardiovascular

3.1. Inima
Inima, organul central al aparatului cardiovascular, este situată în mediastin – între cei doi plămâni. Are
forma unei piramide triunghiulare, cu axul îndreptat oblic în jos, la stânga şi înainte. Astfel, 1/3 din inimă este
situată la dreapta şi 2/3 la stânga planului mediosagital al corpului. Greutatea inimii este de 250-300 g. Prezintă
o faţă convexă, sternocostală, şi o faţă plană, diafragmatică.
Cele două feţe se unesc printr-o margine mai ascuţită, marginea dreaptă. Marginea stângă, rotunjită, vine
în raport cu plămânul stâng. Baza inimii este situată posterior şi la dreapta, aici găsindu-se vasele mari ale
inimii. La baza inimii se află atriile, iar spre vârf, ventriculele.
Pe suprafaţa inimii se găsesc o serie de sanţuri: două interventriculare şi două atrioventriculare, numite
şi şanţuri coronare, între atrii şi ventricule.
Cavităţile inimii
Atriile au formă cubică, o capacitate mai mică decât a ventriculelor, pereţii mai subţiri şi prezintă câte o
prelungire, numite urechiuşe. La nivelul atriului drept se găsesc orificiul venei cave superioare, orificiul venei
cave inferioare, orificiul sinusului coronar, orificiul urechiuşei drepte şi orificiul atrioventricular drept, prevăzut
cu valva tricuspidă. La nivelul atriului stâng sunt patru orificii de deschidere ale venelor pulmonare, orificiul de
deschidere al urechiuşei stângi şi orificiul atrioventricular prevăzut cu valva bicuspidă (mitrală). Cele două atrii
sunt separate prin septul interatrial.
Ventriculele au o formă piramidală triunghiulară, cu baza spre orificiul atrioventricular. Pereţii lor nu
sunt netezi, ci prezintă, pe faţa internă, trabecule. La baza ventriculilor se află orificiile atrioventriculare —
drept şi stâng —, fiecare prevăzut cu valva atrioventriculară şi orificiile arteriale prin care ventriculul stâng
comunică cu aorta, iar cel drept, cu trunchiul pulmonar. Fiecare orificiu arterial este prevăzut cu trei valvule
semilunare sau sigmoide, care au aspect de cuib de rândunică. Cele două ventricule sunt separate prin septul
interventricular.

Structura inimii
Din punct de vedere structural, inima este alcătuită din trei tunici care, de la exterior spre interior, sunt:
epicardul, miocardul şi endocardul.
Epicardul este foiţa viscerală a pericardului seros şi acoperă complet exteriorul inimii. Cealaltă foiţă a
pericardului seros este parietală şi acoperă faţa profundă a pericardului fibros, care are forma unui sac rezistent,
cu fundul aşezat pe diafragm. Pericardul fibros protejează inima. El este legat prin ligamente de organele din jur
- stern, coloană vertebrală şi diafragmă.
Miocardul, stratul cel mai gros din structura inimii, cuprinde miocardul contractil, de execuţie, şi
miocardul embrionar, de comandă — ţesutul nodal. Fibrele miocardului contractil sunt dispuse circular în atrii
şi oblic în ventricule.
Musculatura atriilor este complet separată de musculatura ventriculelor, legătura anatomică şi
funcţională fiind realizată de ţesutul nodal, alcătuit dintr-o musculatură specifică, ce păstrează caracterele
embrionare. Morfologic, ţesutul nodal se deosebeşte de cel de execuţie prin aranjamentul neregulat al
rniofibrilelor care trec de la o celulă la alta, formând reţele, şi prin abundenţa sarcoplasmei, bogată în glicogen.
Ţesutul nodal cuprinde:
-nodulul sinoatrial, în atriul drept, în vecinătatea vărsării venei cave superioare;
-nodulul atrioventricular, situat deasupra orificiului atrioventricular drept;
fasciculul atrioventricular (His), care pleacă din nodulul atrioventricular şi se împarte în două ramuri, una
stângă şi alta dreaptă, care coboară în ventricule. Cele două ramuri se divid, formând în pereţii ventriculari
reţeaua subendocardică Purkinje. Endocardul căptuşeşte încăperile inimii, trecând fără întrerupere de la atrii
spre ventricule. Endocardul de la nivelul atriilor se continuă cu intima venelor, iar la nivelul ventriculilor, cu
intima arterelor. Endocardul inimii drepte este independent de endocardul inimii stângi.

Vascularizaţia şi inervaţia inimii

Inima este irigată de cele două artere coronare (stângă şi dreaptă), cu originea în aorta ascendentă. Din
arterele coronare se desprind ramuri colaterale, care sunt de tip terminal, irigând anumite teritorii din miocard,
fără a se uni cu ramurile colaterale vecine. Dacă una din aceste colaterale se obstruează, teritoriul respectiv nu
mai este vascularizat, se necrozează şi se produce infarctul. Sângele venos al inimii este colectat de sinusul
coronar, situat în şanţul atrioventricular stâng şi care se deschide în atriul drept.
Inervaţia extrinsecă a inimii este asigurată de nervii cardiaci, proveniţi din vag şi de simpaticul cervical.

3.2. Arborele vascular

Arborele vascular este format din artere, vase prin care sâgele circulă dinspre inimă spre ţesuturi şi
organe, capilare, vase cu calibru foarte mic, la nivelul cărora se fac schimburile între sânge şi diferitele ţesuturi,
şi vene, prin care sângele este readus la inimă.
Arterele şi venele au în structura pereţilor lor trei tunici suprapuse, care, de la exterior spre interior, sunt:
adventicea, media şi intima. Calibrul arterelor scade de la inimă spre periferie, cele mai mici fiind arteriolele (în
unele cazuri, metarteriolele), care se continuă cu capilarele.

Structura arterelor şi venelor

Tunica externă – adventicea este formată din ţesut conjunctiv, cu fibre de colagen şi elastice. În structura
adventicei arterelor, ca şi la vene, există vase mici de sânge care hrănesc peretele vascular şi care pătrund în
tunica medie. în adventice se găsesc şi fibre nervoase vegetative, cu rol vasomotor.
Tunica medie are structură diferită, în funcţie de calibrul arterelor. La arterele mari, numite artere de tip
elastic, media este formată din lame elastice cu dispoziţie concentrică, rare fibre musculare netede şi ţesut
conjunctiv. În arterele mijlocii şi mici, numite artere de tip muscular, media este groasă şi conţine numeroase
fibre musculare netede, printre care sunt dispersate fibre colagene şi elastice.
Tunica interna, intima, este alcătuită dintr-un rând de celule endoteliale turtite, aşezate pe o membrană
bazală. Intima se continuă cu endocardul ventriculilor.
Peretele venelor, al căror calibru creşte de la periferie spre intimă, are în structura sa aceleaşi trei tunici
ca şi la artere, cu câteva deosebiri. În venele situate sub nivelul cordului, unde sângele circulă în sens opus
gravitaţiei, endoteliul acoperă din loc în loc valvule în formă de cuib de rândunică, ce au rolul de a fragmenta şi
direcţiona coloana de sânge.

Structura capilarelor
 Sunt vase de calibru mic, răspândite în toate ţesuturile şi organele. În structura lor, se disting, la exterior,
un strat format din ţesut conjunctiv cu fibre colagene şi de reticulină, în care se găsesc şi fibre nervoase
vegetative, iar la interior, un endoteliu format dintr-un singur strat de celule turtite, aşezate pe membrana bazală.
În ficat şi în glandele endocrine există capilare de tip special, numite sinusoide; ele au calibru mai mare,
peretele întrerupt din loc în loc, ceea ce favorizează schimburile, şi un lumen neregulat, prezentând dilatări şi
strâmtorări.
Marea şi mica circulaţie
În alcătuirea arborelui vascular se disting două teritorii de circulaţie: circulaţia mare — sistemică, şi
circulaţia mică — pulmonară.
Circulaţia mică:
Circulaţia pulmonară începe în ventriculul drept, prin trunchiul arterei pulmonare, care transportă spre
plămân sânge cu CO2.
Trunchiul pulmonar se împarte în cele două artere pulmonare, care duc sângele cu CO2 spre reţeaua
capilară din jurul alveolelor, unde îl cedează alveolelor care-l elimină prin expiraţie. Sângele cu O2 este colectat
de venele pulmonare, câte două pentru fiecare plămân. Cele patru vene pulmonare sfârşesc în atriul stâng.
Circulaţia mare:
Circulaţia sistemică începe în ventriculul stâng, prin artera aortă care transportă sângele cu O2 şi
substanţe nutritive spre ţesuturi şi organe. De la nivelul acestora, sângele încărcat cu CO2 ete preluat de cele
două vene cave care îl duc în atriul drept.
Sistemul aortic
Este format din artera aortă şi din ramurile ei, care irigă toate ţesuturile şi organele corpului omenesc.
Sistemul aortic începe din ventriculul stâng cu aorta ascendentă, din care se desprind cele două artere
coronare. După ce urcă 5-6 cm, se curbează şi formează arcul aortic, care se continuă cu aorta descendentă,
subîmpărţită în toracală şi abdominală. Terminal, aorta abdominală se bifurcă în arterele iliace comune, stângă
şi dreaptă.
Ramurile arcului aortic
Dinspre dreapta spre stânga, din arc se desprind trunchiul brahiocefalic, artera carotidă comună stângă şi
artera subclaviculară stângă. Trunchiul brahiocefalic se împarte apoi în artera carotidă comună dreaptă şi artera
subclaviculară dreaptă. Ambele artere carotide comune, stângă şi dreaptă, urcă la nivelul gâtului până în dreptul
marginii superioare a cartilajului tiroid, unde se bifurcă în artera carotidă externă şi internă. La acest nivel există
o mică dilataţie, sinusul carotic (carotidian), bogată în receptori. Artera carotidă externă irigă gâtul, regiunile
occipitală şi temporală şi viscerele feţei. Artera carotidă internă pătrunde în craniu, irigând creierul şi ochiul.
Arterele subclaviculare ajung de la originea lor până în axilă, unde iau numele de artere axilare.
Din arterele subclaviculare se desprind: artera vertebrală, care intră în craniu prin gaura occipitală, unde
se uneşte cu opusa, participând la vascularizaţia encefalului, şi artera toracică internă, din care iau naştere
arterele intercostale anterioare.
Artera axilară vascularizează atât pereţii axilei, cât şi peretele anterolateral al toracelui şi se continuă cu
artera brahială care vascularizează braţul. La plica cotului, artera brahială dă naştere la arterele radială şi ulnară,
care vascularizează antebraţul. La mănă se formează arcadele palmare, din care se desprind arterele digitale.
 Ramurile aortei descendente:
Aorta descendentă toracică dă ramuri parietale şi viscerale. Ramurile viscerale sunt arterele bronşice,
pericardice şi esofagiene. Aorta descendentă abdominală dă şi ea ramuri parietale şi viscerale. Ramurile
viscerale sunt: trunchiul celiac, artera mezenterică superioară, arterele suprarenale — stângă şi dreaptă —,
arterele renale — stângă şi dreaptă —, arterele testiculare, respectiv ovariene — stângă şi dreaptă —, şi artera
mezenterică inferioară.
Trunchiul celiac se împarte în trei ramuri — splenică, gastrică stângă şi hepatică — şi vascularizează
stomacul, duodenul, pancreasul, ficatul şi splina. Artera mezenterică superioară vascularizează jejuno-ileonul,
cecul, colonul ascendent şi partea dreaptă a colonului transvers. Artera mezenterică inferioară vascularizează
partea stângă a colonului transvers, colonul descendent, sigmoidul şi partea superioară a rectului.

Ramurile terminale ale aortei

Arterele iliace comune — stângă şi dreaptă —, ajunse la articulaţia sacro-iliacă, se împart fiecare în
artere iliace externă şi internă.
Artera iliacă externă iese din bazin şi ajunge pe faţa anterioară a coapsei, devenind arteră femurală, care
irigă coapsa. Se continuă cu artera poplitee, care se află în fosa poplitee (faţa posterioară a genunchiu-lui). Ea se
împarte în două artere tibiale: 1. artera tibială anterioară irigă faţa anterioară a gambei şi laba piciorului şi se
termină prin artera dorsală a piciorului, din care se desprind arterele digitale dorsale; 2. artera tibială posterioară
irigă faţa posterioară a gambei şi, ajunsă în regiunea plantară, se împarte în cele două artere plantare, internă şi
externă, din care se desprind arterele digitale plantare.
Artera iliacă internă are ramuri parietale pentru pereţii bazinului şi ramuri viscerale pentru organele din
bazin (vezică urinară, ultima porţiune a rectului) şi organele genitale — uter, vagin, vulvă, prostată, penis.
 3.3. Sistemul venos
Sistemul venos al marii circulaţii este reprezentat de două vene mari: vena cavă superioară şi vena cavă
inferioară.
Vena cavă superioară. Strânge sângele venos de la creier, cap, gât, prin venele jugulare interne, de la
membrele superioare, prin venele subclaviculare, şi de la torace (spaţiile intercostale, esofag, bronhii, pericard şi
diafragm), prin sistemul azygos.
De fiecare parte, prin unirea venei jugulare interne cu vena subclaviculară, iau naştere venele
brahiocefalice stângă şi dreaptă, iar prin fuzionarea acestora se formează vena cavă superioară.
Vena subclaviculară continuă vena axilară care strânge sângele venos de la nivelul membrelor
superioare. Sângele venos al membrelor superioare este colectat de două sisteme venoase, unul profund şi unul
superficial.
Venele profunde poartă aceeaşi denumire cu arte-rele care le însoţesc.
Venele superficiale, subcutanate, se găsesc imediat sub piele şi se pot vedea cu ochiul liber prin
transparenţă, datorită coloraţiei albastre. Ele nu însoţesc arterele şi se varsă în venele profunde. La nivelul lor se
fac injecţii venoase.
Vena cavă inferioară. Adună sângele venos de la membrele inferioare, de la pereţii şi viscerele din
bazin, de la rinichi, suprarenale, testicule, respectiv ovare, de la peretele posterior al abdomenului (venele
lombare), cât şi de la ficat (venele hepatice). Vena cavă inferioară se formează prin unirea venei iliace comune
stângi cu cea dreaptă. La rândul ei, fiecare venă iliacă comună este formată prin unirea venei iliace externe cu
vena iliacă internă. Vena iliacă internă colectează sângele de la pereţii şi viscerele din bazin.
Vena iliacă externă continuă vena femurală care strânge sângele venos de la nivelul membrului inferior.
Ca şi la membrul superior, se disting vene superficiale şi vene profunde (cu aceleaşi caracteristici).
Vena cavă inferioară urcă la dreapta coloanei vertebrale, străbate diafragma şi se termină în atriul drept.
O venă aparte a marii circulaţii este vena portă, care transportă spre ficat sânge încărcat cu substanţe nutritive
rezultate în urma absorbţiei intestinale. Ea se formează din unirea a trei vene: mezenterică superioară,
mezenterică inferioară şi splenică.

3.4. Sistemul limfatic

Prin sistemul limfatic circulă limfa, care face parte din mediul intern al organismului şi care, în final,
ajunge în circulaţia venoasă.
Sistemul limfatic se deosebeşte de sistemul circulator sangvin prin două caracteristici: este adaptat la
funcţia de drenare a ţesuturilor, din care cauză capilarele sale formează reţele terminale, spre deosebire de
capilarele sangvine care ocupă o poziţie intermediară între sistemul arterial şi cel venos; pereţii vaselor limfatice
sunt mai subţiri decât cei ai vaselor sangvine.
Sistemul limfatic începe cu capilarele limfatice, care au aceeaşi structură ca şi capilarele sangvine.
Capilarele limfatice sunt foarte răspândite, ele găsindu-se în toate organele şi ţesuturile. Prin confluenţa
capilarelor limfatice se formează vase limfatice, care sunt prevăzute la interior cu valve semilunare ce înlesnesc
circulaţia limfei.
Pereţii vaselor limfatice au o structură asemănătoare venelor.
Pe traseul vaselor limfatice se găsesc o serie de formaţiuni caracteristice, numite ganglioni limfatici, prin
care limfa trece în mod obligatoriu.
Ganglionii limfatici realizează mai multe funcţii: produc limfocite şi monocite, formează anticorpi, au
rol în circulaţia limfei, opresc pătrunderea unor substanţe străine, au rol de barieră în răspândirea infecţiilor.
Limfa colectată din diferitele ţesuturi şi organe, după ce a străbătut ganglionii regionali, circulă spre
trunchiurile limfatice mari.
Aceste trunchiuri ajung, în final, în cele două colectoare limfatice mari: canalul toracic şi vena limfatică
dreaptă.
Canalul toracic. Este cel mai mare colector limfatic şi începe printr-o dilataţie numită cisternă chyli,
situată în faţa vertebrei L2. Urcă anterior de coloana vertebrală, înapoia aortei, străbate diafragma şi pătrunde în
torace, deschizându-se în unghiul venos format prin unirea venei jugulare interne din stânga cu vena
subclaviculară stângă; are o lungime de 25-30 cm, fiind prevăzut cu valve în interior. El strânge limfa din
jumătatea inferioară şi din pătrimea superioară stângă ale corpului.
 Vena limfatică dreaptă. Are o lungime de 1-2 cm şi colectează limfa din pătrimea superioară dreaptă a
corpului. Se deschide la confluenţa dintre vena jugulară internă din dreapta şi vena subclaviculară dreaptă.
În fiecare minut se filtrează, la nivelul capilarelor arteriale, 16 ml apă. Din acest volum, 15 ml se resorb în
sânge, la nivelul capătului venos al capilarelor. Volumul de apă restant în ţesuturi nu stagnează, ci ia calea
capilarelor limfatice. Debitul limfatic mediu este în jur de 1 500ml/zi, însă poate varia mult în funcţie de factorii
hemodinamici locali.
La început, limfa are o compoziţie asemănătoare cu a lichidului interstiţial şi cu a plasmei, de care se
deosebeşte prin conţinutul mai sărac în proteine. După trecerea prin ganglionii limfatici, limfa se îmbogăţeşte cu
elemente celulare şi cu proteine.
Compoziţia limfei variază în funcţie de teritoriul drenat: limfa provenită din intestinul subţire este mai
bogată în lipide, ceea ce îi conferă un aspect lăptos; limfa provenită din ficat este bogată în proteine şi enzime,
iar cea din glandele endocrine conţine hormoni.

3.5. Fiziologia aparatului cardiovascular

Aparatul cardiovascular asigură circulaţia sângelui şi a limfei în organism. Prin aceasta se îndeplinesc
două funcţii majore: 1. distribuirea substanţelor nutritive şi a oxigenului tuturor celulelor din organism; 2.
colectarea produşilor tisulari de catabolism pentru a fi excretaţi. Forţa motrice a acestui sistem este inima, în
timp ce arterele reprezintă conductele de distribuţie, venele, rezervoarele de sânge, asigurând întoarcerea
acestuia la inimă, iar microcirculaţia (arteriole, metarteriole, capilare, venule), teritoriul vascular la nivelul
căruia au loc schimburile de substanţe şi gaze.
Fiziologia circulaţiei sângelui
Cu studiul circulaţiei sângelui se ocupă hemodinamica. Sângele se deplasează în circuit închis şi într-un
singur sens. Deoarece mica şi marea circulaţie sunt dispuse în serie, volumul de sânge pompat de ventriculul
stâng, într-un minut, în marea circulaţie, este egal cu cel pompat de ventriculul drept în mica circulaţie.
Circulaţia arterială
Arterele sunt vase prin care sângele iese din inimă şi au următoarele proprietăţi funcţionale: Elasticitatea
este proprietatea arterelor mari de a se lăsa destinse când creşte presiunea sângelui şi de a reveni la calibrul
iniţial când presiunea a scăzut la valori mai mici. În timpul sistolei ventriculare, în artere este pompat un volum
de 75 ml de sânge peste cel conţinut în aceste vase. Datorită elasticităţii, unda de şoc sistolică este amortizată.
Are loc înmagazinarea unei părţi a energiei sistolice sub formă de energie elastică a pereţilor arteriali. Această
energie este retrocedată coloanei de sânge, în timpul diastolei. Prin aceste variaţii pasive ale calibrului vaselor
mari, se produce transformarea ejecţiei sacadate a sângelui din inimă în curgere continuă a acestuia prin artere.
Contractilitatea este proprietatea vaselor de a-şi modifica marcat diametrul lumenului prin contractarea /
relaxarea muşchilor netezi din peretele lor. Acest fapt permite un control fin al distribuţiei debitului cardiac
către diferite organe şi ţesuturi. Tonusul musculaturii netede depinde de activitatea nervilor simpatici, de
presiunea arterială, de concentraţia locală a unor metaboliţi şi de activitatea unor mediatori.
Suprafaţa totală de secţiune a arborelui circulator creşte semnificativ pe măsură ce avansăm spre
periferie. Viteza de curgere va fi invers proporţională cu suprafaţa de secţiune.

Circulaţia sângelui prin artere se apreciază măsurând presiunea arterială, debitul sangvin şi rezistenţa la
curgere a sângelui (rezistenţa periferică).
Presiunea arterială
Sângele circulă în vase sub o anumită presiune, care depăşeşte presiunea atmosferică cu 120 mm Hg în
timpul sistolei ventriculare stângi (presiune arterială maximă sau sistolică) şi cu 80 mmHg în timpul diastolei
(presiune arterială minimă sau diastolică). În practica medicală curentă, la om, presiunea sângelui se apreciază
indirect, prin măsurarea tensiunii arteriale. Aceasta se determină măsurând contrapresiunea necesară a fi
aplicată la exteriorul arterei, pentru a egala presiunea sângelui din interior.
Factorii determinanţi ai presiunii arteriale sunt:
Debitul cardiac. Presiunea arterială variază proporţional cu acesta.
Rezistenta periferică reprezintă totalitatea factorilor care se opun curgerii sângelui prin vase. Este invers
proporţională cu puterea a 4-a a razei vasului şi direct proporţională cu vâscozitatea sângelui şi lungimea
vasului.
 Cea mai mare rezistenţă se întâlneşte la nivelul arteriolelor. Cu cât vasul este mai îngust şi mai lung, cu
atât rezistenţa pe care o opune curgerii sângelui este mai mare.
Volumul sanguin (volemia) variază concordant cu variaţia lichidelor extracelulare (LEC). În scăderi ale
volumului LEC, scade şi volemia şi se produce o diminuare a presiunii arteriale (hipotensiune); în creşteri ale
LEC, creşte volemia şi se produce o creştere a presiunii arteriale (hipertensiune).
Elasticitatea contribuie la amortizarea tensiunii arteriale în sistolă şi la menţinerea ei în diastolă. Scade
cu vârsta. Între debitul circulant, presiunea sângelui şi rezistenţa la curgere există relaţii matematice. Debitul
este direct proporţional cu presiunea şi invers proporţional cu rezistenţa: D = P/R. Viteza sângelui în artere, ca şi
presiunea, scade pe măsură ce ne depărtăm de inimă. în aortă viteza este de 500 mm/s, iar în capilare, de 0,5
mm/s, deci de o mie de ori mai redusă. Aceasta se datorează creşterii suprafeţei de secţiune a teritoriului capilar
de o mie de ori faţă de cea a aortei.
Microcirculaţia
Cuprinde toate vasele cu diametrul sub 100 de microni şi include metarteriolele, arteriolele, capilarele şi
venulele postcapilare.
Capilarele se formează direct din arteriole sau din metarteriole. La locul de origine al capilarelor există
sfincterul precapilar, constituit din fibre musculare netede. Nu toate capilarele unui ţesut sunt funcţionale în
acelaşi timp. În condiţii bazale, 1-10% din capilare sunt funcţionale. În timpul unor activităţi metabolice
intense, mult mai multe capilare devin funcţionale, ceea ce creşte aportul de oxigen şi substanţe nutritive la
ţesuturi. Deschiderea şi închiderea acestor vase şi modificările consecutive în debitul sangvin constituie
vasomotricitatea capilarelor.
Microcirculaţia este locul unde se realizează schimburile între sânge şi lichidele interstiţiale care, la
rândul lor, se echilibrează cu conţinutul celulelor. La acest nivel, suprafaţa totală de secţiune este de 0,4-0,5 m2,
ceea ce determină o viteză de circulaţie a sângelui de 0,3-0,4 mm/s în capilare, dar aceasta poate varia mult mai
mult ţinând cont de vasomotricitatea acestui sector.
Microcirculaţia asigură o suprafaţă de schimb totală de aproximativ 700 m2 între sistemul circulator şi
compartimentul interstiţial. Schimburile care se realizează la acest nivel sunt posibile datorită permeabilităţii
capilare, aceasta fiind cea de-a doua proprietate a capilarelor, alături de vasomotricitate.
Permeabilitatea este proprietatea capilarelor de a permite transferul de apă şi substanţe dizolvate prin
endoteliul lor. Această proprietate se datorează structurii particulare a peretelui capilar ai cărui pori pot fi
străbătuţi de toţi componenţii plasmei, cu excepţia proteinelor. Schimburile capilar-ţesut, difuziunea şi osmoza
se fac prin filtrare şi, parţial, prin pinocitoză.
Difuziunea este principalul mecanism de schimb la nivelul microcirculaţiei şi este caracterizată de rata
de difuziune care depinde de concentraţia şi de solubilitatea substanţei respective în ţesuturi, de temperatură şi
de suprafaţa de schimb disponibilă, dar şi de mărimea moleculelor şi de distanţa la care se realizează.
Deplasarea gazelor respiratorii se face în sensul dictat de diferenţele de presiuni parţiale. Oxigenul difuzează din
sângele capilar, unde presiunea sa parţială este de 100 mmHg, spre ţesuturi, unde aceasta este de 40 mmHg.
Dioxidul de carbon difuzează de la presiunea tisulară de 46 mmHg spre capilar, unde presiunea sa parţială este
de 40 mmHg.
Filtrarea. Existenţa unei diferenţe de presiune hidrostatică de o parte şi de alta a endoteliului capilar
determină filtrarea apei şi a solviţilor din capilare în ţesuturi, la capătul arterial al acestora. La capătul venos,
fenomenele se produc în sens invers: apa intră în capilar, şi, o dată cu ea, şi produşii de catabolism celular.
Întreaga activitate metabolică celulară depinde de buna desfăşurare a acestui schimb necontenit.
Circulaţia venoasă
Venele sunt vase prin care sângele se întoarce la inimă.Volumul venos este de trei ori mai mare decât cel
arterial, aşadar, în teritoriul venos se află circa 75% din volumul sangvin. Presiunea sângelui în vene este foarte
joasă.
Datorită structurii pereţilor lor, care conţin cantităţi mici de ţesut elastic şi ţesut muscular neted, venele
prezintă distensibilitate şi contractilitate.
Cauza principală a întoarcerii sângelui la inimă este însăşi activitatea de pompă cardiacă. Inima creează
şi menţine permanent o diferenţă de presiune între aortă (100 mmHg) şi atriul drept (0 mmHg). Deşi presiunea
sângelui scade mult la trecerea prin arteriole şi capilare, mai rămâne o forţă de împingere de 10 mmHg, care se
manifestă la începutul sistemului venos. Inima funcţionează simultan ca o pompă aspiro-respingătoare. Ea
trimite sânge spre aortă, în timpul sistolei ventriculare, şi, concomitent, aspiră sângele din venele cave în atriul
drept.
Aspiraţia toracica reprezintă un factor ajutător care contribuie la menţinerea unor valori scăzute ale
presiunii în venele mari din cavitatea toracică. Ea se manifestă mai ales în inspiraţie.
Presa abdominală reprezintă presiunea pozitivă din cavitatea abdominală care împinge sângele spre
inimă. În inspiraţie, datorită coborârii diafragmului, efectul de presă este accentuat.
Pompa musculară. În timpul contracţiilor musculare, venele profunde sunt golite de sânge, iar în
perioadele de relaxare dintre două contracţii, ele aspiră sângele din venele superficiale. Refluxul sangvin este
împiedicat de prezenţa valvelor (la nivelul vene-lor membrelor inferioare).
Gravitaţia favorizează curgerea sângelui din venele situate deasupra atriului drept; are efect nega-tiv
asupra întoarcerii sângelui din venele membrelor inferioare.
Masajul pulsatil efectuat de artere asupra venelor omonime, aflate împreună în acelaşi pachet vascular,
are efect favorabil asupra întoarcerii venoase.
Întoarcerea sângelui la inimă are o mare importanţă pentru reglarea debitului cardiac, deoarece o inimă
sănătoasă pompează, conform legii inimii, atât sânge cât primeşte prin aflux venos.

3.6. Reglarea nervoasă a circulației sangvine

Sistemul nervos afectează în special funcţiile globale, ca, de exemplu, redistribuţia sangvină în diverse
teritorii ale organismului, creşterea activităţii pompei cardiace, şi asigură în special controlul rapid al presiunii
arteriale. Sistemul nervos controlează circulaţia exclusiv prin intermediul sistemului nervos vegetativ, mai ales
prin sistemul nervos simpatic; sistemul nervos parasimpatic este important în reglarea funcţiilor cordului.
Nervii simpatici conţin un număr foarte mare de fibre vasoconstrictoare şi doar puţine fibre
vasodilatatoare. Fibrele vasoconstrictoare sunt distribuite tuturor segmentelor aparatului circulator, găsindu-se
în număr mai mare în unele ţesuturi (rinichi, intestin, splină şi piele).
În substanţa reticulată bulbară şi în treimea inferioară a punţii, bilateral, se află centrul vasomotor. Acest
centru transmite impulsuri eferente prin măduva spinării şi, de aici, prin fibre simpatice vasoconstrictoare, la
aproape toate vasele sangvine, care prezintă o zonă vasoconstrictoare şi o zonă vasodilatatoare.
Controlul efectuat de către centrul vasomotor asupra activităţii cardiace. Centrul vasomotor controlează,
în acelaşi timp, diametrul vascular şi activitatea cordului. Porţiunile laterale ale centrului vaso-motor transmit,
prin intermediul fibrelor nervoase simpatice, impulsuri excitatorii cordului, crescând frecvenţa şi contractilitatea
cardiacă. Porţiunile mediale, situate în apropierea nucleului dorsal al vagului, transmit cordului, prin nervii vagi,
impulsuri care determină scăderea frecvenţei cardiace. În acest mod, centrul vasomotor poate fie să crească, fie
să descrească activitatea cordului, aceasta intensificându-se de obicei concomitent cu vasoconstricţia periferică
şi scăzând concomitent cu inhibiţia vasoconstricţiei.
Un număr mare de arii din substanţa reticulată pontină, mezencefalică şi diencefalică pot să stimuleze
sau să inhibe centrul vasomotor. Hipotalamusul joacă un rol special în controlul sistemului vasoconstrictor,
deoarece poate exercita efecte stimulatorii sau inhibitorii puternice asupra lui. Regiunile postero-laterale ale
hipotalamusului determină în special excitaţie, în timp ce regiunile anterioare pot determină fie o uşoară
excitaţie, fie inhibiţie, în funcţie de zona stimulată a hipotalamusului anterior. Hipotalamusul asigură integrarea
activităţii cardiovasculare cu alte activităţi vegetative ca termoreglarea, digestia, funcţiile sexuale. Stresul
emoţional influenţează, de asemenea, frecvenţa cardiacă şi presiunea arterială.

Cap.4. Anatomia pielii

 Veritabil învelis impermeabil, pielea este un organ complex. Ea constituie o bariera care se opune
actiunii agensilor externi de natura fizica (lovire, taiere, zgâriere, expunere la soare), chimica (produse toxice)
sau bacteriologica (patrunderea bacteriilor).
Ea pastrează de asemenea apa în organism. Grosimea sa variază de la 1.5 la 5 mm, în funcție de
regiunile pe care le acoperă. Este fină pe pleoape și foarte groasă pe talpa picioarelor.
Din piele se formează mai multe structuri derivate ca părul, unghiile, care sunt anexele sale. Acest ansamblu
poartă numele de tegument.
Culoare pielii variază în funcție de mai mulți factori: ea depinde de genele fiecarui, de sănătate, de starea
emotională, de condițiile meteorologice în care trăim. Cantitatea de melanină prezentă în piele determină
culoarea sa, iar acest pigment, închis la culoare, o apără de agresiunea razelor solare. Din aceasta cauza, o
persoana care se expune la soare intens are o piele închisă la culoare. Bronzarea se accentueaza progresiv prin
expunerea la lumină. Culoare pielii diferă în funcție de zona pe care o acoperă și de densitatea vaselor capilare
care o parcurg.
Pielea este compusă din trei straturi: epiderm, derm și hipoderm. Epidermul e în contact direct cu mediul
extern. Este structura permiabilă și rezistență. Este strat suplu și foarte elastic.
Epidermul conține număr mare de proteine, ca keratina, care îi conferă robustețe și elasticitate. Suprafața
epidermului nu este uniformă, prezentând șanturi superficiale și orificii pe unde ies fibrele de păr și transpirația.
Epidermul este format din mai multe substraturi. La suprafața este un strat cu aglomerare de celule
moarte de forma plată, care izolează pielea de apă din exterior. Acest înveliș este reînnoit regulat: celulele mai
vechi cad – se descuamează și sunt înlocuite la rândul lor. Stratul granulos este stratul intermediar în care
celulele se îmbogătesc cu keratină înainte de a-și continua ascensiunea spre startul cornificat. Noile celule ale
epidermului se nasc în stratul spinos și în cel bazal.
Epidermul este situat pe derm. Mai gros decât epidermul, acesta este constituit dintr-un țesut conjunctiv
dens și elastic, bogat în vase și în nervi. Datorită texturii dense a fibrelor de elastină si a colagenului pe care le
conține, pielea are capacitatea de a se întinde și de a rezista la tracțiune. Dotat cu terminații nervoase, dermul
culege informații care se află la originea senzațiilor tactile. Conține glandele sudoripare, sebacee și foliculii
pilosi.
Glandele sebacee secreta sebumul, la nivelul foliculilor piloși. Acest lichid gras urcă de-a lungul tijei
firului de păr pentru a impregna apoi suprafața pielii. Glandele sudoripare, în număr de 3 milioane, sunt
repartizate pe tot corpul. Ele secretă sudoarea care, evaporându-se, răcorește organismul și contribuie astfel la
menținerea temperaturii interne, împiedicând încălzirea corpului.
Dermul și epidermul se sprijina pe un țesut subcutanat denumit hipoderm – tesut conjunctiv lax, care
înmagazinează o mare parte din grăsimile corpului. Acest strat grasos asigură protecția împotriva șocurilor și a
pierderilor de căldură.
Pielea suportă acţiunea vântului, a soarelui și a vremii. Îmbătrânirea sa se manifestă la suprafața prin
apariția de riduri și printr-o pierdere de tonicitate și de elasticitate din cauza diminuării numărului de fibre de
elastină și degradării colagenului prezent în derm. Îmbătrânirea cutanată depinde de starea de sănătate, modul
de viață și de patrimoniul genetic al fiecăruia, de aceasta îmbătrânirea diferă de la individ la altul.